Ouăle sunt alimente mult folosite de către om, atât datorită conţinutului în nutrienţi, a

disponibilităţii pentru consum, a prețului accesibil, cât şi datorită palatabilitaţii deosebite pe

care o asigură atunci când sunt în amestec cu alte alimente.
Reprezentând materialul biologic pe seama căruia se dezvoltă un organism nou, oul
este un aliment de mare valoare nutritivă. Oul trebuie să conţină toţi nutrienţii necesari
dezvoltării puiului şi să permită utilizarea metabolică a acestora, în condiţiile imposibilităţii
de evacuare a oricăror reziduri solide, întrucât coaja minerală nu permite decât schimburile
gazoase cu mediul extern.
Oul este un produs alimentar cu o mare valoare nutritivă, cu o compoziţie complexă,
instabil din punct de vedere biochimic.
Din punct de vedere fizic, ouăle sunt alcătuite din două sisteme coloidale (apă-albus şi
apă-gălbenus) şi din coaja minerală. În structura unui ou, ponderea celor trei componente
principale (albuş, gălbenuş şi coajă) este variabilă în funcţie de numeroşi factori, între care
amintim: specia, rasa, hibridul, vârsta, alimentaţia. La ouăle provenite de la păsările tinere,
ponderea galbenuşului este mai redusă decât la cele adulte, dar în schimb, coaja minerală este
mai groasă. Pe măsura înaintării în vârstă a păsărilor, greutatea galbenuşului creşte, dar scade
cea a cojii minerale, mai ales în cazul exemplarelor cu o intensitate mare de ouat şi pe fondul
carenţelor în substanţe minerale (Ca, P).Atât la tineret, cât şi la adulte, valorile ce
caracterizează proporţia de albuş rămân relativ constante.
Sub denumirea de „ou”, fără o altă specificaţie, se înţelege oul de găină.
Valoarea nutritivă a unui produs alimentar este dată de compoziţia sa în substanţe
nutritive (proteine, glucide, lipide, vitamine şi săruri minerale), de raportul în care există între
aceste componente, de calitatea lor, de gradul de utilizare digestivă şi de modul în care
produsul respectiv satisface necesităţile organismului.
Compozitia chimică a galbenuşului
Apa (42,6-50,0%)
Substanţe proteice (16,5-18,0%):
- ovoviteline (78% din substanţele proteice)
- ovolivetine (22% din substanţele proteice)
Lipide (32-36%):
- trigliceride (63%)
- fosfatide (33%): ovolecitina, ovocefalina, ovosfingomielina
- steride (4%): colesterol
Glucide: sub formă de urme, mai răspândite fiind manoza, glucoza şi galactoza.
Vitamine:
- liposolubile: vit. A (0,96mg/100g), vit. E (2-4mg/100g), vit. D si K (cantităţi mici)
- hidrosolubile: vit. B1 (0,32mg/100g), vit. B2 (0,52mg/100g), vit. PP, vit. H, acidul
pantotenic (cantităţi mici).
Substanţe minerale (1,2-1,5%): se întalnesc sub formă de combinaţii organo-minerale care
includ Ca, P, Fe, S şi mai puţin Na, Cu, Al, Co, Mg.
Pigmenţi: luteina, caroten, criptoxantina, flevoproteine.
Enzime: lipaze, poteinaze, coliesteraze, diastaze.
Substanţe azotate neproteice: creatinina.
Acizii organici: acidul lactic
Compoziţia chimica a albuşului
Spre deosebire de galbenuş, albuşul conţine mai puţine substanţe proteice, dar mai
diversificate şi doar urme de lipide.
Apa (86-87%)
Substanţe proteice (11-12%):
- ovoalbumine (54%): din substanţele proteice ale albuşului; ele coaguleaza la căldură şi
sunt rezervor de aminoacizi;
- ovotransferinele (conalbumine) (13%): sunt rezervor de Fe;
- ovomucoidele (11%): sunt bogate in aminoacizi, dar au şi rol în inhibarea activităţii
tripsinei;
- globulinele G1 si G2 (8%): sunt rezervor de aminoacizi;
- lisozimele (3,5%): sunt considerate de unii autori ca fiind globulinele G1. Intervin in
protecţia oului, datorită proprietaţilor bactericide.
- ovomacroproteinele (0,5%): rezervor de macroproteine.
- ovomucinele (1,5-2,9%)
- flavoproteinele (0,8%): confera culoarea albuşului şi de aceea mai sunt trecute la grupa
pigmenţilor. Au un conţinut ridicat în vitamina B2.
- ovoglicoproteinele (0,1-1,5%): sunt rezervor de aminoacizi şi au rol în inhibarea activităţii
enzimei proteaza.
- ovidina (0,05%): are rol în fixarea biotinei.
Lipide (0,2-0,3%)
Glucide (0,2-0,35%)
Vitamine (urme): predomina vitamina B2.
Enzime (urme): proteinazele, a căror structura este apropiată de cea a tripsinei.
Substante minerale (0,6-0,8%): Na, S, K şi mai puţin Ca, Mg si P.
Conţinutul în proteine
Oul reprezintă o excelentă sursă de proteine de calitate superioară, proteinele albuşului
şi cele ale galbenuşului alcătuiesc, împreună, cea mai valoroasă mixtură proteică ce poate fi
întâlnită în mod natural. De altfel, ea este considerată ca etalon, atunci când se apreciază
valoarea altor proteine.
Proteinele albuşului sunt în majoritatea lor glicoproteine; ovotransferina şi lizozimul
au proprietăţi antimicrobiene, în timp ce alte tipuri de substanţe proteice conferă albuşului
proprietăţi funcţionale, cum ar fi: vâscozitatea, coagularea la temperatură ridicată, proprietăţi
de fixare şi de emulsifiere.
Proteinele albuşului aflat în stare crudă sunt slab digestibile (51%), fapt datorat
activităţii antitriptice a ovomucoidelor. Aceasta activitate este anulată prin tratament termic.
Digestibilitatea oului depinde, însă, şi de modul de preparare. Per ansamblu, se
consideră că 35% din oul consumat în stare crudă nu este digerat şi nici absorbit în comparaţie
cu doar 6% în cazul oului tratat termic. Ca o regulă generală, albuşul trebuie consumat numai
în formă coagulată, pentru inactivarea factorilor antinutritivi continuţi (antitripsina,
antibiotina). Galbenuşul însa este bine sa fie consumat necoagulat, pentru a nu se modifica
forma de emulsionare lipidică. Un tratament termic prea intens aplicat asupra oului determină
scăderea digestibilităţii lipoproteinelor din gălbenuş.
În comparaţie cu toate tipurile de proteine utilizate în alimentaţia umană, atât din
surse vegetale cât şi animale, proteinele din oul tratat termic au o digestibilitate foarte ridicată.
În plus, compoziţia acestor proteine în aminoacizi este perfect adaptată nevoilor
consumatorului uman, graţie mai ales unui conţinut ridicat în lizină şi aminoacizi sulfuraţi.
Datorită acestui echilibru perfect între aminoacizii constituenţi, OMS a ales oul întreg ca
sursă-etalon de proteine în alimentaţia copilului (raportat la 100 g ou proaspăt, cu valori uşor
superioare chiar şi faţă de laptele matern).
Dacă se iau în considerare atât digestibilitatea proteinelor din oul întreg cât şi valoarea
biologică a acestora (utilizarea reală pentru neosinteza proteică în organismul
consumatorului), reiese că oul este superior tuturor celorlalte surse proteice, astfel:
- cu + 15% faţă de laptele de vacă;
- cu + 20% faţă de carnea de vită
- cu + 40% raportat la proteinele din grâu
Conţinutul în lipide
Toate lipidele din compoziţia oului (6 g/ou) intră exclusiv în alcătuirea gălbenuşului.
Ele sunt asociate cu proteine în proporţie de 2/1. Lipidele reprezintă 33-35% din greutatea
gălbenuşului crud şi 65% din substanţa uscată a acestuia. Lipidele care intră în alcătuirea
oului sunt compuse din trigliceride (65%) , fosfolipide (31%) şi colesterol (4%).
Digestibilitatea trigliceridelor este excelentă (98%) iar cea a fosfolipidelor este foarte
bună (90%).
Nu poate fi modificat conţinutul gălbenuşului în lipide prin modificarea conţinutului
lipidic al nutreţului administrat găinilor ouătoare, însă nivelul şi tipul acizilor graşi care intră
în alcătuirea lipidelor din gălbenuş este dependent de alimentaţia acordată păsărilor:
- acizi graşi mononesaturaţi sau polinesaturaţi sunt cei mai variabili şi se pot
substitui reciproc,
- acizi graşi saturaţi (palmitic şi stearic) sunt relative stabili.
În condiţiile în care păsările sunt hrănite cu un nutreţ alcătuit din grâu, porumb, şrot de
soia, se remarcă că aproximativ 1/3 din acizii graşi ai gălbenuşului sunt saturaţi. Se observă
astfel că, oul este mult mai bogat în acizii graşi nesaturaţi decât orice altă sursă de grăsimi
animale. Astfel, oul este o sursă extraordinarăde acizi graşi esenţiali, în special de acid
linoleic (ω-6). Acizii graşi polinesaturaţi cu lanţ lung, acidul arahidonic (ω-6), acidul
docosahexaenoic (ω-3) sunt de asemenea prezenţi în ou, dar în cantităţi mai reduse. Chiar şi
aşa, prezenţa acestor acizi graşi în compoziţia oului reprezintă un real avantaj, deoarece ei
lipsesc total din vegetalele folosite în mod curent în alimentaţia omului. Proporţia de
participare a acestor acizi graşi esenţiali la nivelul gălbenuşului poate fi mărită de 5-10 ori,
(raportându-ne la ouăle produse de găinile hrănite cu nutreţ clasic -grâu-porumb-şrot soia)
prin încorporarea în dieta păsărilor ouătoare a uleiului de peşte sau a uleiurilor vegetale
bogate în acizi graşi polinesaturaţi - uleiuri de floarea soarelui, rapiţă, şofran bogat în AG ω-6,
mei, dar mai ales ulei din seminţe de in şi de peşte, nutreţuri bogate în AG ω-3.
Colesterolul este un nutrient esenţial pentru dezvoltarea embrionului; în acelaşi timp
este un precursor indispensabil pentru sinteza sărurilor biliare şi a hormonilor sexuali şi
corticosteroizi la copii. Conţinutul ridicat al oului în colesterol (220 mg/ou - valoare inferioară
faţă de conţinutul în colesterol a unor produse de abator, cum ar fi creierul sau rinichiul) a
contribuit la scăderea consumului de ouă, pe fondul unor suspiciuni ale cumpărătorilor legate
de implicarea ovoproduselor la apariţia şi dezvoltarea bolilor cardio-vasculare.
Din acest motiv, în zootehnie au existat numeroase încercări de reducere a
conţinutului în colesterol a ouălor destinate consumului uman. Căile de acţiune pentru au fost:
alimentaţia păsărilor, genetica şi ameliorarea precum şi unele metode farmacologice. Toate
aceste tentative s-au soldat prin eşecuri repetate, datorită efectelor foarte reduse obţinute,
datorită faptului că 95% din moleculele de colesterol sunt asociate cu lipoproteinele cu
densitate foarte scazută. Dimpotrivă, este mult mai uşor de îmbogăţit conţinutul oului în
colesterol prin intermediul hranei administrată găinilor ouătoare.
Importanţa aportului alimentar de colesterol este oarecum relativizată de rezultatele
ultimelor cercetări de nutriţie umană, deoarece acestea indică faptul că, concentraţia
plasmatică a colesterolului este doar unul dintre multiplii factori favorizanţi pentru apariţia şi
dezvoltarea afecţiunilor cardio-vasculare. Cantitatea de colesterol ingerată modifică foarte
puţin concentraţia plasmatică a acestui lipid, în cazul consumatorului uman (excepţie fac însă
pacienţii cu hipercolesterolemie). Variaţiile colesterolemiei sunt produse mai ales de aportul
de AGS şi mult mai puţin de ingestia de colesterol în sine.
Gălbenuşul este bogat în fosfolipide, mai ales în fosfatidilcolină (70%),
fosfatidiletanolamină (14%) şi proporţii mai reduse în lizofosfatidilcolină şi sfingomielină
(2%) deci, fosfolipidele din ou sunt de trei ori mai bogate în fosfatidilcolină decât lecitina din
soia şi sunt reprezentate în proporţie de 90% de derivaţi ai colinei. Omul fiind direct
dependent de aportul alimentar în acest nutrient, esenţial pentru dezvoltarea creierului, a
funcţiei hepatice şi previne mai multe forme de cancer poate regăsi în ou o contribuţie foarte
importantă la acoperirea nevoilor sale specifice.
AGPN alimentari sunt oxidabili şi pot conduce la formarea peroxizilor. Oul deşi este
foarte bogat în AGPN este mult mai puţin sensibil la oxidare decât alte produse alimentare,
fapt datorat conţinutului ridicat în fosfolipide ce participă la regenerarea antioxidanţilor
primari, furnizând în acelaşi timp radicali hidrogenaţi îmbunătăţind astfel acţiunea
tocoferolului. Datorită proprietăţilor chelatice cu Fe, fosvitina din gălbenuş posedă un efect
antioxidant important.
Conţinutul în glucide
Oul nu conţine fibre glucidice, conţinutul în zaharuri simple este foarte scăzut (1% din
oul întreg, repartizate atât în albuş cât şi în gălbenuş). Oul conţine numeroase complexe care
conţin glucide, în special glicoproteine (ovomucoide, ovoalbumine, ovotransferine,
ovomucine şi avidina în albuş; fosvitina şi riboflavina în gălbenuş).
Conţinutul în minerale, vitamine şi pigmenţi
Oul este bogat în P, Fe şi S, conţinutul acestora în 100 g masă ou acoperind 26, 26 si
respectiv, 18% din necesarul zilnic al omului în aceste macroelemente.
 Oul conţine în jur de 1 mg Fe, a cărui disponibilitate nu este decât de 60% dacă oul
este tratat termic, fapt datorat proteinelor (fosvitina, ovotransferina) care au o capacitate
ridicată de a lega fierul.
Conţinutul oului în Na este redus, mai ales în gălbenuş, aceasta făcând din ou un
aliment care poate fi utilizat în regimurile hiposodice.
Oul conţine o paletă foarte largă de oligoelemente, majoritatea fiind prezente în
gălbenuş. Conţinutul oului în oligoelemente depinde de alimentaţia păsărilor, fiind posibilă
multiplicarea conţinutului oului în oligoelemente, după cum urmează: de 60 de ori pentru I, de
5-10 ori pentru Se, Mn, F. Conţinutul în Cu şi Zn este relativ mai stabil decât a elementelor
minerale amintite anterior deoarece aceste minerale sunt asociate cu proteinele înainte de a fi
depozitate în gălbenuş.
Oul şi în special gălbenuşul este un aliment cu un conţinut ridicat în vitaminele A, D,
K şi complexul B. Consumul a două ouă asigură 10-30 % din nevoile zilnice ale omului în
aceste vitamine. Oul nu conţine vitamina C.
Cantitatea de vitamine liposolubile în ou este foarte variabilă şi depinde de alimentaţia
asigurată păsărilor. Astfel, conţinutul oului în vitamina D3 variază direct proporţional cu
aportul adus prin hrană. Conţinutul în vitamina E joacă un rol primordial în controlul oxidării
AGPN şi în prevenirea apariţiei unor gusturi nedorite, Prin alimentaţia practicată găinilor
ouătoare, conţinutul oului în vit. E poate fi multiplicat de 6-10 ori. Vitaminele hidrosolubile
din complexul B pot fi acumulate în gălbenuş datorită mecanismelor de transfer caracterizate
prin existenţa unor proteine specifice de legătură.
Posibila acumulare a vitaminelor cuplate cu o proteină de legătură este mai limitată,
traducându-se prin apariţia unor faze de platou la atingerea unei anumite valori, cum ar fi de
ex., valoarea de 10 mg pentru riboflavină; vit. B12 este transferată cu un randament de
aproximativ 40%.
O altă particularitate a oului reiese din capacitatea avidinei din albuşul crud de a lega
biotina, şi deci, de a-i reduce disponibilitatea acestei vitamine.
Păsările sunt incapabile de a sintetiza carotenoizi, în schimb îi depozitează foarte uşor
în gălbenuş. Hrana administrată păsărilor conţine pigmenţii (existenţi în materiile prime
furajere sau adăugaţi) care permit ajustarea culorii gălbenuşului în funcţie de cerinţele
consumatorilor. Un efect de colorare asupra gălbenuşului este dat şi de xantofile (carotenoizi
care prezintă o grupare oxigen). Beta carotenul nu influenţează culoarea gălbenuşului, dar
deţine la fel ca şi xantofilele proprietăţi antioxidante, ceea ce ar putea explica efectul lor
protector faţă de cancer sau bolile cardio-vasculare. Astfel, a fost propusă îmbunătăţirea oului
în β caroten (15-500 μg/100g gălbenuş), dar contribuţia oului ca aliment în comparaţe cu alte
surse (morcovi 10 mg/100 g) nu este decât una minoră.
Oul este relativ bogat în luteină (1 mg/100 g masă ou), la fel ca şi alte alimente cum ar
fi spanacul şi varza. S-ar părea că luteina reduce riscul apariţiei cataractei şi a degenerescenţei
maculare la persoanele în vârstă datorită proprietăţilor sale antioxidante, ar putea contribui în
egală măsură la scăderea riscului de ateroscleroză.
Condiţii de calitate ale ouălor de consum
Ouăle sunt produse de larg consum în alimentaţia umană, prezentând o serie de
elemente nutritive esenţiale. Pe de altă parte, ele trebuie să concureze cu alte produse din
industria alimentară modernă, faţă de care au anumite dezavantaje; ouăle sunt produse fragile
şi işi pierd calitatea odată cu trecerea timpului, iar, in plus, fiecare din cele trei componente
principale (coaja, albuşul şi galbenuşul) prezintă o variabilitate naturală care nu corespunde,
întotdeauna, cerinţelor consumatorilor moderni.
Valoarea nutritivă şi biologică a oului scade pe măsura învechirii acestuia, când poate
deveni nociv pentru consumatori. Compoziţia chimică a oului şi instabilitatea componentelor
sale fac din ou un produs relativ uşor perisabil, el reprezentând un mediu convenabil pentru
dezvoltarea microorganismelor. Din acest motiv, de-a lungul timpului s-au folosit diferite
metode de conservare pentru ouă. Ouăle în coajă se conservă prin refrigerare (1ºC), produsele
de ouă prin congelare (cele lichide) sau deshidratare (cele sub formă de praf).
Ca regula generala, termenul de garanţie pentru ouăle proaspete şi cele conservate prin
refrigerare este de 20 de zile în perioada 15 septembrie - 31 martie, şi respectiv de 10 zile în
perioada 31 martie - 15 septembrie. Aceste termene se referă la produsul ambalat şi depozitat
în conformitate cu prevederile legale şi decurg de la data sortării şi ambalării în cazul ouălor
proaspete şi respectiv, la 20 de zile de la data scoaterii din depozit a ouălor conservate prin
refrigerare.
Calitatea oului prezintă o serie de aspecte legate de coaja, albuş şi galbenuş, dar la
modul general se poate discuta despre calitatea externă şi cea internă a oului. Forma de
prezentare a oului (calitatea internă) este influenţată de gravitatea defectelor şi este foarte
importantă pentru alegerea facută de consumator; aspectul exterior al cojii ouălor este apreciat
în funcţie de curăţenie, formă, textură şi integritate. Calitatea internă depinde de mărimea
camerei cu aer, calitatea albuşului şi galbenuşului şi de prezenţa sau nu a petelor de sânge şi
carne.
La un ou proaspăt, spart cu grijă pe o suprafaţă plană, galbenuşul este rotund,
proziţionat central şi înconjurat de albuşul dens; la oul vechi, galbenuşul este aplatizat şi
aşezat într-o parte, iar albuşul este subtire şi cu aspectul unui lichid scurs. Acesta este
principalul indicator major al întregii calitaţi interioare a oului, lichefierea acestuia indicând
pierderea calităţii. Calitatea galbenuşului este apreciată în funcţie de aspect, textură, fermitate
şi miros.
O parte din indicatorii de calitate pot fi apreciaţi prin verificare vizuală (ovoscopie),
metodă rapidă şi fără riscuri, dar există şi elemente de calitate (duritatea cojii sau calitatea
albuşului) care necesită tehnici cu sau fără riscuri pentru ou; majoritatea dintre ele au
dezavantajul de a necesita timp şi astfel, nu pot fi folosite decât pentru o parte din întregul lot
ce trebuie examinat.
Măsuratorile fără riscuri (şi chiar cele cu riscuri) sunt utile pentru asigurarea siguranţei
şi sănătăţii consumatorilor, dar pot fi şi un avantaj pentru producători, deoarece oferă
informaţii despre procesul de producere al ouălor, despre starea de sănătate a păsărilor şi
despre condiţiile de microclimat asigurate.
Asigurarea calităţii superioare şi consistente a ouălor presupune dezvoltarea tehnicilor
care pot controla aceste produse. Astfel, în comparaţie cu verificarea vizuală, sistemele
automate de evaluare a calităţii sunt mai sigure, au o productivitate superioară, iar maşinile
pot "vedea" defectele mai corect decât oamenii; în plus, noile tehnologii sunt rapide şi oferă
posibilitatea verificării tuturor loturilor.
Clasificarea ouălor destinate consumului public
Reglementările europene clasează ouăle în două mari categorii:
Categoria "dupa clasa de greutate" (din 5 în 5 grame)
- Categoria 1: oua 70g şi peste 70g;
- Categoria 2: oua între 70g şi 65g;
- Categoria 3: oua între 65g şi 60g;
- Categoria 4: oua între 60g şi 55g;
- Categoria 5: oua între 55g şi 50g;
- Categoria 6: oua între 50g şi 45g;
- Categoria 7: oua sub 45g.
Categoria "Calitate"
- Categoria A: ouă proaspete (mai puţin de 7 zile între ambalare şi vânzare, recoltare bi-
săptamânal, camera de aer < 4mm);
ouă proaspete (necurăţate, nerefrigerate, camera de aer < 6mm)
- Categoria B: clasa a 2-a de calitate (ouă refrigerate, conservate, camera de aer mai mică
sau egal 9 mm)
 - Categoria C: ouă destinate industriei alimentare umane, înainte de a fi sparte (ouăle de
incubaţie găsite "limpezi" la mirajul I)
- Categoria D: oua destinate industriei ne-alimentare.
La noi în ţară, pentru simplificarea operaţiunilor de sortare a ouălor dupa criteriul "greutate",
se utilizeaza numai trei clase de greutate, respectiv: sub 40g (ouă foarte mici), între 40-50g
(ouă mici) şi peste 50g (ouă mari).
Marcarea ouălor – ce reprezintă cifrele de pe ștampilă
Pentru asigurarea trasabilității, ouăle destinate comercializarii vor fi marcate
obligatoriu cu codul producatorului. format din inițiale care reprezinta țara, județul, un număr
de ordine in cadrul județului, data ouatului (ziua și luna) și o cifră in fața codului țării care va
indica metoda de creștere, astfel :
cifra 0 - pentru ouă de găină care se cresc ecologic.
cifra 1 - pentru ouă de găină care se cresc în aer liber;
cifra 2 - pentru ouă de găină care se cresc în hale la sol;
cifra 3 - pentru ouă de găină care se cresc în baterii (cuști, îmbunătățite)
Marcarea ouălor cu codul producătorului se va face la locul de producție sau la primul
centru de ambalare la care sunt livrate ouăle, cu respectarea condițiilor legale.
Informații obligatorii pe care le găsim inscripționate pe ambalaj
Ambalajele care conțin ouă de categoria A trebuie să poarte la exterior, pe lângă
concordanța între codul producătorului marcat pe ou și cel de pe ambalaj, înscris vizibil și
perfect lizibil:codul centrului de ambalare ouă; categoria de calitate; categoria de greutate;
data valabilității; metoda de creștere (Ouă de găini crescute în aer liber / Ouă de găini
crescute în hale la sol / Ouă de găini crescute în baterii).
O alta problemă pe care o pot ridica ouăle o reprezintă eventualele fenomene alergice
pe care le pot induce. Potenţialul alergizant este mai mare pentru albuş, şi aceasta mai ales în
perioada copilăriei, când bariera intestinală este mai uşor penetrată de către fragmente
proteice. De aceea nu se recomandă administrarea de albuş copiilor sub un an. Trebuie însă
facută o delimitare netă între fenomenele alergice induse de ou si fenomenele pseudoalergice
induse de histamina presentă în cantitaţi mici în ouăle care au început să se altereze.

Bibliografie
 Boişteanu, P. C., 2005. Bazele morfologice ale producţiei de ouă. Editura Ion Ionescu
de la Brad, Iaşi
Segal R. Nutriţie umană. Lucrari Practice. „Universitatea Dunărea de Jos” Galaţi
Stănescu V., Apostu S., 2010. Igiena , inspecţia şi siguranţa alimentelor de origine
vegetală, vol. II, Editura Risoprint, Cluj-Napoca