CURS DE BIOETICĂ

1
 CU P R I N S

Apariţia bioeticii medicale

Domeniile Bioeticii

Relaţia dintre Bioetică şi drept

Bioetica şi medicina legală

Bioetica şi drepturile omului

Bioetica şi genetica

Manipularea şi ingineria genetică

Nivele de intervenţie asupra genelor

Principii de orientare etică

Diagnosticul şi screening-ul genetic antenatal

Examenul genetic postnatal

Terapia genetică

Terapia genetică alterativă şi amplificatoare la om

Aspectele etice ale clonării umane

Bioetica şi avortul

Formele mascate de avort

Prevenirea avortului spontan

2
Bioetică, sexualitate şi reproducere umană

Sexul corpului şi sexul psihologic

Bioetica şi tehnologiile de fecundare umană

Fecundarea in vitro şi experimentele

Fecundarea şi gestaţia interspecifică

Evaluarea etică a selectării sau prestabilirii sexului

Bioetica şi sterilizarea

Cazuri dramatice legate de viaţa sexuală

Bioetică şi psihiatrie

Standardele medicale

Conflictele de interese

Influenţele sociale

Confidenţialitatea în psihiatrie

Calitatea vieţii

Atitudinea faţă de sex

Consimţământul informat

Tratamentul obligatoriu al pacienţilor

Etica experimentelor clinice psihiatrice

Etică şi psihiatrie legală

Bioetica şi experimentul asupra omului

Experimentul terapeutic

3
 Cercetarea farmacologică

Experimentarea pe fetuşi şi embrioni umani

Prelevarea ţesuturilor fetale în scopul transplantării

Bioetica şi transplantul de organe

Problema etică a transplanturilor

Constatarea morţii în cazul recoltării de organe pentru

transplant

Transplantul heterolog (xenotransplantul)

Implantul (transplantul) de ţesuturi

Recoltarea de organe pentru transplant de la nou-născuţi

anencefali

Moartea cerebrală

Evoluţia criteriilor de stabilire a momentului morţii

Criteriul morţii cortexului cerebral (starea vegetativă)

Bioetica şi dreptul de a muri –demnitatea morţii

Demnitatea morţii

Coordonate europene privind eutanasia

Tortura şi relele tratamente în jurisprudenţa CEDO

Legea nr. 17 din 22/02/2001 privind ratificarea Convenţiei europene

pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă
4
de aplicaţiile biologiei şi medicinei, Convenţia privind drepturile
omului şi biomedicina, semnată la Oviedo la 4 aprilie 1997, şi a
Protocolului adiţional la Convenţia europeană pentru protecţia
drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile
biologiei şi medicinei, referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane,
semnat la Paris la 12 ianuarie 1998

Legea nr. 487 din 11/07/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei

persoanelor cu tulburări psihice

Legea nr. 46 din 21/01/2003 privind drepturile pacientului

Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 (actualizată) privind reforma în

domeniul sănătăţii, TITLUL VI - Efectuarea prelevarii şi transplantului
de organe, tesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic

Decizia CC nr. 418 din 18/07/2005 asupra sesizării de

neconstituţionalitate a Legii privind sănătatea reproducerii şi
reproducerea umană asistată medical

Legislaţie privind obligativitatea confidenţialităţii medicului

Bibliografie

5
 Apariţia bioeticii medicale

Ştiinţă relativ recentă, Bioetica a apărut ca o necesitate de

rezolvare a dilemelor apărute în privinţa aplicării la om a noilor

descoperiri ştiinţifice, în sensul evaluării competente a efectelor

pozitive şi a celor posibil negative.

Informând despre riscurile aplicării noilor descoperiri ştiinţifice,

Bioetica are ca obiect de studiu respectarea drepturilor fundamentale

ale omului, indiferent de avantajele dezvoltării cercetării ştiinţifice

pentru om şi societate.

Enunţarea limitelor de aplicabilitate ale noilor descoperiri

ştiinţifice, tehnologice şi terapeutice nu reprezintă negarea sau

abandonarea acestora ci aplicarea corectă, după o analiză prealabilă

corespunzătoare, cu respectarea drepturilor omului şi cu o finalitate

cu riscuri minime şi rezultate favorabile maxime.

Bioetica nu poate fi redusă nici la deontologia medicală, nici la

medicina legală şi nici la consideraţie filozofică. Este o ştiinţă

interdisciplinară care studiază problemele etice care apar în:

- biologie

- biotehnologie

- medicină

- justiţie

- filozofie şi

6
 - teologie

probleme care trebuie să răspundă la întrebarea: în ce măsură

descoperirile tehnico-ştiinţifice şi metodele de aplicare pot fi folosite

pentru asigurarea supravieţuirii speciei umane şi ridicării calităţii

vieţii pentru generaţiile următoare.

Chiar înainte de recunoaşterea termenului de bioetică, au

existat multiple preocupări de formulare a unor norme în domeniul

cercetării şi experimentării biomedicale, întrucât s-a constatat că

deşi cercetarea ştiinţifică a adus numeroase beneficii sociale a pus,

de asemenea, şi probleme etice.

Un moment important a fost sfârşitul celui de Al Doilea Război

Mondial, când au putut fi constatate cele mai mari abuzuri asupra

subiecţilor umani în experimente biomedicale.

Ca urmare, în timpul procesului de la Nürnberg s-a întocmit un

set de standarde în judecarea medicilor şi cercetătorilor care au

efectuat experimente biomedicale pe prizonierii din lagăre.

Acest cod de norme etice este frecvent creditat cu iniţierea

domeniului interdisciplinar numit Bioetică.

În anul 1974, în SUA s-a creat Comisia Naţională pentru

protejarea subiecţilor umani ai cercetării biomedicale şi

comportamentale.

Sarcina principală a comisiei a fost formularea principiilor etice

de bază pentru cercetarea ştiinţifică biomedicală şi

comportamentală.

La data de 18.04.1979, Ministerul Sănătăţii, Educaţiei şi Bună-

Stării din SUA a elaborat raportul Belmond, care a elaborat principiile

7
etice fundamentale privind folosirea subiecţilor umani în cercetarea

ştiinţifică:

1. respectul faţă de om, protejarea autonomiei tuturor

oamenilor, tratarea cu respect şi informarea lor, dacă o cer;

2. maximizarea beneficiului pentru proiectele de cercetare şi

minimalizarea riscurilor pentru subiecţi;

3. asigurarea unor proceduri rezolvabile (corespunzătoare),

acceptate (cu distribuţie corectă cost-beneficii).

Enciclopedia franceză de bioetică defineşte bioetica drept

preocuparea pluridisciplinară de opinii şi activităţi cu scopul de a

clarifica şi rezolva probleme etice suscitate de ştiinţă şi

biotehnologiile biomedicale actuale.

Chiar dacă Bioetica este abordată de marea majoritate a

specialiştilor în domeniu ca fiind o ramură interdisciplinară, există şi

bioeticieni care tratează Bioetica din perspectiva religiei, existând

reprezentanţi pentru toate religiile.

Spre deosebire de culturile occidentale, în cele neoccidentale

separarea între filozofie şi religie nu există.

În multe ţări asiatice există o dezbatere liberă, mai puţin

dogmatică dar mai pragmatică, pe problemele Bioeticii care se referă

în principal la politica demografică-exemplul principal fiind China.

Începând cu anii '90 au apărut şi în spaţiul legislativ din

România reglementări legale privind transplantul, cercetarea şi

manipularii genetică, consimţământul şi drepturile pacientului bolnav

psihic şi de asemenea au debutat primele corelări ale politicilor de

sănătate cu principiile bioetice.

8
 În prezent, în activitatea practică nu există o diferenţiere foarte

clară între domeniile medicinei legale si cel al bioeticii, atât în ceea

ce priveşte organizarea profesională cât şi cea a specialităţilor

medicale, urmând ca în viitor să se facă o delimitare mai clară a

acestor domenii şi a diferenţierilor culturale şi aplicative,

concomitent cu o creştere progresivă a importanţei bioeticii în

procedurile de elaborare a legilor medicale, care este cel putin

dezirabilă.

Domeniile Bioeticii

În domeniul de activitate al bioeticii sunt incluse probleme cu

pondere şi frecvenţă variabilă, depinzând şi de legislaţia ţărilor în

care se practică cercetarea ştiinţifică şi aplicarea rezultatelor în

investigarea şi tratarea bolilor sau remedierea unor deficienţe

organice sau funcţionale. Printre acestea sunt:

- avortul şi contracepţia;

- infertilitatea, însămânţarea artificială, mamele surogat;

- uterul artificial (realizat din celule endometriale);

- clonarea;

- viaţa susţinută artificial;

- terapia genetică;

- donarea şi transplantul de organe;

- donarea de spermă şi ovule şi reprogenetica (tehnologia

alegerii germinale);

- cercetarea legată de celule stem;

9
- dreptul la reproducere;

- beneficiul procreativ (obligarea părinţilor de a avea cei mai

sănătoşi copii, folosind orice metode naturale sau artificiale);

- modificarea corpului uman;

- eutanasia; suicidul asistat;

- criogenia;

- hrana modificată genetic;

- eugenia - filozofia dezvoltării unor oameni cât mai inteligenţi,

salvarea resurselor şi curmarea suferinţelor, cele mai noi

metode de realizare fiind înmulţirea selectivă, testarea

prenatală, consilierea prenatală, etc.

- iatrogeneză;

- controlul populaţiei;

- tortura medicală;

- medicamente ce pot fi eliberate cu sau fără recomandare

medicală;

- efectul placebo şi multe altele.

10
 Relaţia dintre Bioetică şi drept

Bioetica şi medicina legală

În prezent este recunoscut aspectul interdisciplinar al Bioeticii,

între disciplinele medicale Medicina Legală, care este o specialitate

de analiză şi sinteză a întregii patologii, prin legătura pe care o

realizează între corpul medical şi societate şi totodată între corpul

medical şi justiţie deţine un rol foarte important în aplicarea

principiilor Bioeticii în domeniul activităţilor medicale.

„Tangenţele medico-legale cu diversele specialităţi medicale nu

rezultă numai din ansamblul problemelor de patologie generală pe

care medicul –expert trebuie să le cunoască în mod obligatoriu în

vederea rezolvării diferitelor speţe cu implicaţii în domeniul dreptului

penal, civil, al familiei sau administrativ, ci şi din necesitatea

informării prin aprofundare a anumitor domenii de specialitate bio-

medicale, în scopul aplicării acestor cunoştinţe în rezolvarea

diverselor obiective propuse expertizelor din domeniul tanatologiei,

traumatologiei, identificării eredo-biologice sau biocriminalistice, al

psihiatriei medico-legale, etc.” (V.Dragomirescu-Problematică şi

metodologie medico-legală).

Ca urmare, deşi medicii legişti au obligaţia de a avea

cunoştinţele de bază în domeniul celorlalte specialităţi, întrucât nu

11
pot fi universale pentru rezolvarea anumitor expertize medico-legale,

cooperează cu alţi specialişti în funcţie de profilul cauzei analizate.

Medicul legist cu deplină responsabilitate are rolul de

moderator, atât între ceilalţi specialişti care participă la întocmirea

actului medico-legal, cât şi între medici şi organele judiciare care

solicită date de ordin medico-biologic obiective, certe, utile actului de

justiţie.

Descoperirile ştiinţifice din ultimele decenii au avut ca rezultat

posibilitatea investigării aprofundate a organismului uman, cu multe

efecte benefice, dar şi cu unul nociv, de îndepărtare de la

cunoaşterea personalităţii umane.

În spiritul acestei afirmaţii L.Derobert în Médiciné Légale,

Flammarion, Paris, 1976, consemna: „ştiinţa, în decursul secolelor

tinzând să se dezumanizeze, dreptul, dimpotrivă, elaborează legi,

tinde să realizeze ordinea publică în cadrul societăţii şi consideră

omul în tot ansamblul său: materie şi spirit. Această ordine publică

corespunde unui cadru în interiorul căruia persoana umană trebuie să

poată creşte, trăi, bucura şi muri în toată demnitatea şi toată

libertatea ei. Fără a frâna elanul ştiinţific, dreptul nu poate accepta

însă una sau alta dintre descoperirile ştiinţifice şi mai ales aplicaţia

lor atât de repede pe cât o face, de exemplu, medicina. Fără a fi rigid,

dreptul nu acceptă cu aceeaşi rapiditate aplicarea unor fapte

ştiinţifice tocmai din necesitatea absolută de a se asigura că aceste

noi descoperiri nu conduc la eventuale consecinţe nedorite asupra

individului, din punct de vedere psihologic, moral, social, economic

sau material. Din acest punct de vedere, rolul esenţial revine

12
cercetării medico-legale, care, în orientarea sa actuală, trebuie să

aducă argumentul obiectiv al utilităţii şi necesităţii aplicării unor noi

metode, bazate pe recentele descoperiri bio-medicale, de exemplu în

domeniul identificării eredo-biologice şi bio-criminalistice, al

prelungirii vieţii şi transplantului de organe, al fecundării artificiale,

etc.”

Ca urmare, cercetarea ştiinţifică medico-legală alături de cea cu

caracter interdisciplinar pot realiza, prin metodele de investigare

morfo-patologice, fiziopatologice şi etiopatologice, stabilirea unui

diagnostic cert şi evaluarea corectă a metodelor de investigare

paraclinică şi a tratamentului medico-chirurgical aplicat.

Obiectul Bioeticii şi raportul existent între Bioetică, Deontologie

şi Medicină Legală au fost subiectele de discuţie ale Seminarului

Internaţional care a avut loc în 1991 la Erice, care în final a elaborat

Documento di Erice.

Acest document a stabilit competenţa Bioeticii în patru domenii:

a. problemele etice ale profesiunilor sanitare;

b. problemele etice rezultate în cadrul cercetării pe om, chiar

dacă nu în mod direct terapeutic;

c. problemele sociale legate de problemele politicii sanitare

(naţionale şi internaţionale), de medicina locurilor de muncă şi de alte

politici de planificare familială şi control demografic;

d. probleme privind intervenţia asupra vieţii altor fiinţe vii

(plante, micro-organisme şi animale) şi, în general, tot ce ţine de

echilibrul ecosistemului.

13
 Referitor la raportul Bioeticii cu deontologia profesională şi

medicina legală se consemnează:

1. Bioetica are ca obiectiv ,,examenul sistematic al conduitei

umane în domeniul ştiinţelor vieţii şi sănătăţii, deoarece această

conduită este examinată în lumina valorilor şi principiilor morale.”

(Encyclopedia of Bioethics-1978).

Analiza raţională a problemelor morale legate de biomedicină şi

legătura acesteia cu dreptul şi ştiinţele umane este realizată în

spiritul respectului faţă de om, de drepturile omului şi faţă de toate

confesiunile religioase. Metodologia specifică este cea

interdisciplinară.

2. Deontologia Medicală studiază normele de comportament

specifice profesiunilor sanitare şi anume: morale, deontologice

propriu-zise, consemnate în Coduri şi în literatura de specialitate şi

normele juridice, specifice fiecărei ţări.

Normele de conduită pentru cei care au o profesie medicală

trebuie permanent actualizate şi raportate la Normele internaţionale.

3. Medicina legală este prin natura ei o ştiinţă interdisciplinară,

care studiază cu metodologie specifică conţinutul normelor juridice

sub aspect biologic şi medical, pentru o mai bună interpretare,

aplicare şi dezvoltare a lor şi care colaborează cu justiţia şi cu

persoane private la soluţionarea cazurilor care necesită anchete şi

evalurări de ordin biologic şi/sau medical.

Medicina legala este o ştiinţă interdisciplinară legată în mod

natural, prin intermediul deontologiei medicale, de bioetică, disciplină

autonoma ce are o importanţă deosebită pentru actualizarea si

14
justificarea epistemologica a normativelor deontologice, în procesul

de elaborare a legilor precum şi la încadrarea intervenţiilor asupra

vieţii umane.

Una dintre manifestările recente pe probleme de Bioetică a fost

cea a Consiliului de Administraţie al Fundaţiei Nufield (UK), consiliu

fondat în anul 1991 care a dat publicităţii la data de 18.09.2007,

raportul privind folosirea medicinei legale şi a bioinformaticii.

În acest sens, în raport este pusă în discuţie problema dacă

organele de poliţie din Regatul Unit pot colecta şi stoca bioinformaţii

în scopul folosirii acestora în lupta împotriva infracţionalităţii.

Recomandările făcute către organele legislative indică

analizarea următoarelor aspecte:

1. stocarea permanentă a bioinformaţiilor luate de la martori,

victime, copii şi adulţi care au fost disculpaţi;

2. folosirea bazei naţionale de date legate de ADN pentru a stabili

arborele genealogic, etnicitatea şi în cercetare;

3. constituirea unei baze de date de ADN pentru întreaga

populaţie;

4. folosirea bioinformaţiilor în justiţie;

5. folosirea în general şi problemele de etică ale bazelor de date

ale bioinformaţiei.

Raportul a concluzionat că amprentele şi profilul ADN sunt

instrumente cu o valoare crescută în descoperirea şi condamnarea

infractorilor, totuşi colectarea şi stocarea bioinformaţiei de către

organele de poliţie şi accesarea acestor date ridică un număr de

15
probleme etice, în sensul că poate fi afectată libertatea şi intimitatea

unor persoane nevinovate.

Pe acest considerent s-au făcut următoatele recomandări către

organele legislative:

a. Organelor de poliţie să li se permită stocarea bioinformaţiilor

numai de la persoanele condamnate definitiv, cu excepţia celor

care au fost suspectaţi şi cercetaţi pentru infracţiuni de

vătămare gravă sau de natură sexuală. Stocarea bioinformaţiei

nu ar trebui extinsă la cei cercetaţi sub stare de arest pentru

infracţiuni minore fără acordul lor.

b. Poliţia ar trebui să aloce mai multe fonduri pentru colectarea de

urme biologice (în vederea stabilirii ADN) de la locul săvârşirii

unei infracţiuni, ştiut fiind că în prezent se recoltează mai puţin

de 20% din acestea.

c. Datele ADN colectate voluntar de la victime şi martori ar trebui

eliminate din baza de date, la cererea fără justificare a

acestora;

d. Probele ADN recoltate de la minori pot fi stocate numai în

situaţia unui motiv întemeiat care să justifice menţinerea;

e. Magistraţii şi juraţii ar trebui informaţi inteligibil despre

semnificaţia şi importanţa probelor ADN;

f. Baza naţională de date nu ar trebui folosită pentru căutarea

arborelui genealogic decât dacă există un motiv întemeiat;

g. Originea etnică nu ar trebui să fie întotdeauna stabilită de poliţie

dacă nu este absolut nesesar, întrucât informaţia are utilitate

limitată;

16
 h. Este necesară stabilirea unui cadru legal pentru utilizarea bazei

de date;

i. Stabilirea unei baze de date ADN pentru întreaga populaţie nu

este justificată în prezent, datorită decalajului din beneficii pe

de o parte şi costurile acestei acţiuni, cât şi ştirbirea intimităţii

pe de altă parte.

Folosind o metodologie interdisciplinară, activitatea practică a

bioeticii se desfăşoară prin intermediul diferitelor comitete, comisii,

consilii care stabilesc principii şi norme pe baza cărora se apreciază

existenţa sau nu a încălcărilor etice în urma unei activităţi.

Analiza bioetică urmăreşte în special respectarea unor principii

fundamentale dintre care respectul vieţii şi autodeterminării

persoanei sunt în legătură directă şi se completează reciproc.

Principiul respectării vieţii

Constă în recunoaşterea vieţii umane ca având o valoare

inestimabilă, care trebuie apărată şi protejată.

Acest principiu se referă în egală măsură la individul adult cât şi

la embrionul care stă la originea unui viitor individ (cu individualitate

diferită de a părinţilor).

Principiul datează din vremuri îndepărtate de zilele noastre şi a

rămas valabil şi în perioadele în care etica şi dreptul s-au îndepărtat

de justiţie.

Principiul autodeterminării persoanei

17
 Este determinat de autonomia persoanei (presupunând

egalitatea în drepturi pentru toţi cetăţenii) şi de relaţia medic-

pacient, care este necesar a fi o relaţie de încredere.

În vremuri străvechi, când practica medicală avea caracter

sacerdotal (preotul-medic desfăşura activităţi empirice însoţite de

rugăciuni) nu existau norme de etică profesională.

După apariţia medicinii laice, cu recunoaşterea prestigiului

profesional s-au modificat fundamental şi exigenţele societăţii şi

individului faţă de practicanţii acelei profesii, în sensul că apar

anumite norme care schiţează elemente de responsabilizare

profesională.

Merită menţionată perioada de maximă dezvoltare economică,

culturală şi filozofică din Grecia antică, supranumită „secolul lui

Pericle”, când se desăvârşeşte procesul de laicizare a medicinei şi se

schiţează unele dintre principiile etice importante ale profesiei

medicale.

S-a estimat că din această perioadă datează şi primul document

de morală medicală: Jurământul lui Hipocrate, multe din principiile

etice fiind valabile şi astăzi. În plus, el separă practica medicală de

influenţele sacerdotale.

Considerat un adevărat tezaur de percepte morale, Jurământul

lui Hipocrate este considerat rezultatul unei întregi epoci progresiste

şi o moştenire durabilă.

,,Jur pe Apolo medical, pe Esculap, pe Higiena şi Panakia şi pe

toţi zeii şi zeiţele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini complet,

18
după puterea şi judecata mea, acest jurământ şi acest legământ

scris.

Voi considera pe cel care m-a învăţat această artă egal

părinţilor mei şi voi împărţi cu el cele necesare traiului şi dacă va fi

nevoie, îi voi da ajutor, socotindu-i pe urmaşii lui ca pe fraţii mei şi

învăţându-i fără plată sau legământ scris arta, dacă vor avea nevoie

să şi-o însuşească. Îi voi ajuta prin precepte, lecţii şi toate celelalte

învăţături, pe copii mei, pe aceia ai dascălului meu sau pe elevii care

au făcut legământ scris şi jurământ după legea medicală şi pe nimeni

altul.

Voi întrebuinţa regimurile în folosul celor bolnavi, după puterea

şi judecata mea şi mă voi feri să-i vătăm şi să-i nedreptăţesc.

Nu voi da nimănui medicament care să-i provoace moartea şi

nici nu voi sugera o asemenea intenţie. De asemenea, nu voi aplica

vreunei femei un pesar abortiv.

Voi petrece viaţa mea şi voi practica arta mea în puritate şi

sfinţenie.

Nu voi face litotomie, ci o voi lăsa în seama bărbaţilor care

execută această practică.

În toate casele în care voi merge, voi intra pentru folosul

bolnavilor, străin de orice nedreptate voluntară şi vătămătoare şi de

acte nedemne faţă de femei şi de bărbaţi, de oameni liberi sau sclavi.

Asupra celor care voi vedea sau voi auzi în timpul tratamentului

şi în afara tratamentului, privind viaţa oamenilor şi care nu trebuie

divulgate în afară, voi păstra tăcerea, socotind că nu trebuie spuse.

19
 Dacă voi executa astfel, în chip desăvârşit, acest jurământ şi nu

îl voi călca, să mă bucur de viaţă şi de artă stimat totdeauna de toţi

oamenii, iar dacă îl voi călca, să mi se întâmple dimpotrivă.”

Invocarea zeilor la începutul jurământului este apreciată de

mulţi cercetători ca fiind anacronică datorită faptului că prin

activitatea şi opera scrisă Hipocrate a îndepărtat medicina laică de

influenţele sacerdotale.

Deşi, în prezent, nu toate normele consemnate în jurământ mai

sunt valabile, unele dintre ele sunt menţinute şi recunoscite de etica

medicală. Printre acestea:

- recunoştinţa faţă de cei care ne-au iniţiat în tainele profesiunii

şi datoria morală de a dezvolta şi transmite generaţiilor următoare

cunoştinţele dobândite;

- datoria absolută a medicului de a sluji viaţa, utilizarea tuturor

cunoştinţelor sale în folosul bolnavului;

- spiritul de omenie ale medicului şi ,,curăţenia sa morală”;

- discreţie (atitudine etică cunoscută mai ales sub forma

secretului profesional)”

Pe lângă calitatea, cantitatea şi timpul necesar prestaţiei

medicale modificate în sens benefic pentru pacient, există şi

consecinţe nefavorabile ale dezvoltării tehnico-ştiinţifice în domeniul

medical asupra eticii şi deontologiei medicale.

În afara abuzurilor şi greşelilor comise de medici în aplicarea

noilor descoperiri ştiinţifice pentru diagnosticarea şi tratarea

bolnavilor, analizate de bioeticieni, există şi alte aspecte nefavorabile

ale progresului, mai puţin studiate şi frecvent ignorate.

20
 1. Dezvoltarea tehnologică în domeniul medical a produs o

schimbare semnificativă a raportului medic-pacient.

Legătura psihică şi sufletească (ignorată de multe ori de

profesioniştii din domeniul medical) s-a estompat până la dispariţie,

deşi este deosebit de importantă pentru bolnav şi pentru evoluţia

bolii.

Este recunoscut faptul că medicii atenţi cu bolnavii, dispuşi să

asculte răbdători toate suferinţele lor şi să-i încurajeze, obţin uneori

rezultate mai bune decât colegii cu nivel profesional mai ridicat, dar

distanţi şi permanent grăbiţi să reducă durata contactului cu

bolnavul.

Conştient sau nu, reducerea relaţiei medic-pacient duce la

neglijarea demnităţii umane şi la transformarea medicului într-un

lucrător tehnic care remediază un aparat sau o maşină vie. Arta de a

vindeca tinde să se transforme în arta de a alege mijloacele tehnice

cele mai potrivite pentru diagnosticul şi tratamentul unui anumit

bolnav.

2. Situaţia economică în permanenentă schimbare, cu implicaţii

asupra costului vieţii, al pregătirii de specialitate şi al aparaturii

medicale din ce în ce mai performante, determină medicii şi ceilalţi

salariaţi din domeniu să militeze pentru apărarea drepturilor şi

intereselor profesionale pentru a-şi menţine echilibrul financiar.

Acest aspect determină uneori acţiuni sau activităţi care pot

prejudicia sănătatea sau chiar viaţa celor pentru care ei reprezintă

ultima speranţă.

21
 3. Aducerea la cunoştinţa publicului, prin diferite mijloace a

progreselor medicale poate induce bolnavului ideea unor vindecări de-

a dreptul imposibile.

Pe de altă parte, boli sau handicapuri altădată considerate

irecuperabile se pot rezolva dar cu costuri de care nu orice individ

dispune, indiferent de sacrificiul pe care este dispus să-l facă.

Mai trebuie menţionat şi aspectul multiplicării specialităţilor

medicale şi a supraspecializărilor care, pe lângă şansele

diagnosticării şi tratării unor afecţiuni cu mai mare competenţă şi în

timp redus, au dezavantajul minimalizării viziunii globale a

organismului uman.

Acest dezavantaj este înlăturat numai în unităţile spitaliceşti

unde bolnavul beneficiază de un consult multidisciplinar.

În altă ordine de idei, se remarcă, tot ca urmare a progresului

tehnico-ştiinţific al medicinei, şi schimbarea mentalităţii bolnavilor

care, din ce în ce mai frecvent, nu mai sunt dispuşi să accepte

rezultate parţiale sau negative ale unei îngrijiri medicale

corespunzătoare, considerând obligatorii rezultatele în totalitate

favorabile.

Acest aspect este favorizat de mijloacele mass-media, care fără

o informare competentă de specialitate prezintă probleme şi cazuri

medicale disproporţionat faţă de realitate, uzând de conceptul

referitor la ,,drepturile omului” şi ignorând faptul că evoluţia unei boli

este favorabilă nu numai în funcţie de tratamentul medical

corespunzător aplicat în timp util, ci şi de răspunsul organismului la

acesta.

22
 Astfel, uneori, un medic sau mai mulţi sunt culpabilizaţi fără

motiv, aspect care prezintă riscul pierderii încrederii în medic şi al

diminuării prestigiului medical.

Dorinţa de senzaţional a mijloacelor de informare trebuie

temperată în ideea că, atentând la principii deontologice şi etice,

menirea medicului de a vindeca este estompată şi scăderea încrederii

bolnavului faţă de cel pe care îl considera până nu demult salvator

poate influenţa negativ evoluţia bolii.

Bioetica şi drepturile omului

Din punct de vedere al resurselor legislative europene,

principalele repere bioetice sunt oferite de către legislaţia UE şi de

jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care oferă astfel

un suport stabil dar cu o dinamică redusă în ceeea ce priveşte

organizarea politicilor de sănătate pe baze bioetice la nivel

macrosocial.

Curtea EDO are o bogată jurisprudenţă legată de cazuri la care

au fost efectuate expertize medico-legale şi în care au fost sesizate

încălcări ale art.2, art3, art.6 sau ale altor articole ale Convenţiei.

Analizând deciziile Curţii EDO în aceste cazuri, se pot desprinde

anumite principii generale în ceea ce priveşte procedura expertizei

medico-legale şi implicaţiile bioetice ale acesteia , mai ales în cazul

deţinuţilor, persoanelor inapte psihic si al persoanelor aflate în grija

autorităţilor statului.

23
 În România bioetica se află încă într-un stadiu incipient, atât ca

disciplină universitară cât şi ca domeniu de referinţă al politicilor de

sănătate, primele conexiuni fiind realizate odată cu apariţia legilor

transplantului şi apoi celei a malpraxis-ului medical.

În anii ce vor urma, evoluţia legislaţiei medicale va fi cu

certitudine centrată pe principiile bioetice, astfel că noile generaţii

de medici vor practica într-un nou univers legislativ, mult mai

judiciarizat şi mai penalizator pentru greşelile medicale.

De aceea dezvoltarea învăţământului bioetic constituie mai mult

decât o necesitate, devenind o prioritate pentru toate instituţiile de

învăţământ superior medical, pentru ca studenţii să fie informaţi şi

educaţi conform standardelor din ţările UE.

Totodată, este evidentă necesitatea implementării unor noi

mecanisme aplicative pentru a îmbunătăţi nivelul de integrare a

bioeticii în politicile naţionale de sănătate şi pentru implementarea

unui nivel minim de corelare a sistemelor de sănătate cu standardele

bioetice, care să fie cu adevărat eficient, cel puţin la un nivel minim

european.

Pentru practica experţilor medico-legali, importanţa

implementării standardelor bioetice devine cu atât mai imperativă cu

cât nivelul de exigenţă în domeniul protecţiei drepturilor omului este

mai crescut pe plan european iar migraţia cetăţenilor români în ţările

din interiorul UE se menţine la cote foarte înalte.

Principiile bioetice constituie reperul principal şi în ceea ce

priveşte direcţiile viitoare de dezvoltare a subdomeniilor medicinei

legale, pentru că evoluţia dinamică a legislaţiei internaţionale este

24
indisolubil legată de relaţia progres ştiinţific-adaptare legislativă,

ceea ce implică în mod automat autocorecţia legislativă continuă pe

plan naţional dar şi revizuirea periodică a legislaţiei comunitare, în

cadrul efortului permanent de a proteja demnitatea fiinţei umane în

epoca modernă.

25
 Bioetica şi genetica

Bioetica acordă o importanţă crescândă geneticii în legătură cu

problemele pe care le ridică progresele recente în acest domeniu, în

special testele genetice, medicina predictivă (diagnosticul prenatal),

farmacogenetica, cercetarea compatibilităţii în vederea

transplantului de organe sau terapie celulară, diagnosticul şi terapiile

moderne ale bolilor rare, bolile multifactoriale rezultate din asocierea

unui polimorfism genetic cu factori nocivi de mediu,etc.

Alături de domeniile clasice au apărut subdomenii noi în

cercetarea genetică, care aparţin atât geneticii cât şi medicinei

legale, cum ar fi asigurarea confidenţialităţii datelor genetice, testele

de analiză a markeri-lor de identificare a indivizilor sau cercetarea

paternităţii.

Această evoluţie rapidă impune realizarea unui echilibru între

progresele geneticii şi respectarea drepturile omului, principala

sarcină în acest sens revenindu-i bioeticii.

În ultimii ani testele genetice au intrat în rutina serviciilor de

sănătate din Europa, ceea ce a avut drept consecinţă introducerea

geneticii medicale ca specialitate distinctă, în majoritatea statelor

europene.

Dacă iniţial accentul era pus pe identificarea clinică a bolilor

moştenite genetic şi determinarea anomaliilor cromozomiale, în

26
prezent testele bazate pe biochimia moleculară oferă posibilitatea

unui diagnostic ferm a peste 12.000 de boli moştenite genetic şi care

sunt listate în OMIM.

Dintre acestea, în prezent, peste 2.000 de boli pot fi studiate la

nivel molecular.

Aceste date arată că pe măsură ce opţiunile terapeutice devin

din ce în ce mai disponibile va creşte şi rolul geneticienilor implicaţi

în tratarea bolilor determinate genetic.

Una din problemele actuale este dacă testele genetice oferite în

prezent pe Internet pot înlocui complet sau parţial sau pot veni în

completarea serviciilor oferite de către geneticieni prin intermediul

serviciilor de genetică existente deja în sistemele de sănătate din

Europa (www3.ncbi.nlm.nih.gov/Omim/).

Dacă până de curând numai laboratoarele institutelor de

medicină legală erau în măsură să efectueze aceste analize foarte

complexe, care priveau doar câteva zeci de boli, astăzi, prin punerea

la punct a unor tehnici mai simple şi mai sensibile, a devenit posibil

ca domeniul biologiei moleculare să devină o componentă a multor

laboratoare de diagnostic medical, ceea ce, pe de o parte a crescut

accesibilitatea la astfel de investigaţii iar pe de altă parte, impune

introducerea unor norme legislative structurate pe baze bioetice,

pentru a se asigura o protecţie corespunzătoare a drepturilor omului

în acest domeniu aflat în plină expansiune atât în România cât şi pe

plan mondial.

Impactul asupra costurilor şi modului în care serviciile de

sănătate din ţările UE şi cetăţenii acestor state vor reacţiona odată

27
cu intrarea pe piaţă în număr tot mai mare a testelor genetice,

rămâne o necunoscută.

În plus, geneticienii se confruntă cu dileme etice legate de

diagnosticul genetic şi de confidenţialitatea rezultatelor testelor

genetice, care impun introducerea unei legislaţii complet noi şi o

structură modernă a codurilor de procedură, care vor trebui să fie

corelate cu normele juridice privind activitatea de genetică medicală

şi judiciară deja implementate în majoritatea ţărilor UE.

Astfel, expertiza ADN în scopuri judiciare trebuie să se

efectuează numai în cadrul unui laborator de specialitate specializat

în acest tip de analize iar materialul biologic prelevat poate fi folosit

numai la identificarea profilului ADN.

Nicio altă informaţie nu poate fi solicitată cu ocazia efectuării

expertizei ADN iar ţesuturile celulare trebuie distruse de îndată ce

hotărârea pronunţată în cadrul procesului penal în care au fost

folosite a rămas definitivă.

Datele obţinute ca urmare a unei expertize ADN pot fi folosite

numai în cadrul unui proces penal în care este acuzată persoana de la

care au fost prelevate iar protecţia datelor obţinute ca urmare a

expertizei ADN trebuie garantată.

Recent, mai multe reuniuni internaţionale au fost consacrate, în

Europa, testării genetice în scopuri medicale, prin prisma ,,Convenţiei

asupra Drepturilor Omului şi Biomedicina” (Oviedo). CDBI, Comitetul

de Miniştri (instanţa decizională a Consiliului Europei), Adunarea

Parlamentară a Consiliului Europei (reprezentând parlamentele

naţionale ale celor 47 State membre ale Consiliului Europei) au

28
elaborat, avizat şi trimis spre dezbatere în vederea adoptării

,,Proiectului de protocol adiţional la Convenţia asupra Drepturilor

Omului şi Biomedicină relativ la testele genetice în scopuri medicale”.

Noul Protocol Adiţional a fost creat pentru a dezvolta şi

completa principiile Convenţiei Europene privind drepturile omului şi

biomedicina.

Proiectul de Protocol Adiţional include o serie de prevederi a

căror cunoaştere se impune-urmare a realităţii intrării în rutina

investigaţiilor medicale-atât de către geneticieni, medici în general şi

de către pacienţi. Astfel în Capit.I, art.1-Obiect, câmp de activitate şi

finalitate se precizează necesitatea ,,de a proteja fiinţa umană în

demnitatea şi integritatea sa şi de a garanta oricărei persoane, fără

discriminare, respectul integrităţii şi a altor drepturi şi libertăţi

fundamentale în legătură cu investigarea prin teste genetice.

În art.2 se precizează că prevederile protocolului se aplică

testelor efectuate în scopuri medicale, implicând analiza unui

eşantion biologic de origine umană urmărind în mod specific să pună

în evidenţă caracteristicile genetice ale unei persoane fie

moştenitoare, fie aflată într-un stadiu precoce de dezvoltare

prenatală.

În sensul ,,analizei” se înţeleg:

- analiza cromozomilor;

- analiza ADN sau ARN;

- analiza altor elemente care permit obţinerea de informaţii

echivalente.

29
 Un test genetic nu poate fi efectuat decât după consimţământul

persoanei liber şi informat. Sunt precizate condiţiile

consimţământului în cazul persoanei fără capacitatea de a consimţi,

spaţiul nepermiţându-ne detalierea, ci doar semnalarea textului de

lege, spre a evita orice fel de abuz.

Manipularea şi ingineria genetică

Ingineria genetică a generat şi continuă să genereze multe

semne de întrebare pentru cercetătorii în domeniul Bioeticii.

Fenomenul de ,,manipulare genetică” a fost perceput ca

reprezentând diverse intervenţii asupra vieţii, în special asupra

copilului care urmează să se nască; exemplu este procreerea

artificială care, de fapt, nu implică intervenţii asupra codului genetic

ci numai asupra gameţilor şi embrionilor pentru a realiza, în principal,

procreerea.

Chiar dacă în cadrul fertilizării artificiale, în special in vitro, se

poate interveni asupra codului genetic al gameţilor şi al embrionilor,

ingineria genetică şi procreerea artificială nu pot fi considerate

similare. În timp ce manipularea genetică presupune mânuirea,

transformarea cu mâinile, ingineria genetică cuprinde totalitatea

tehnicilor folosite pentru a transfera în structura unei fiinţe vii unele

informaţii pe care, în lipsa folosirii acestora, nu le-ar fi avut.

Chiar dacă aceste tehnici deschid noi orizonturi în domeniul

terapiei genetice sau genoterapiei, mulţi cercetători au încă rezerve,

temându-se de posibile devieri care ar putea ajunge până la

30
schimbarea statutului genetic al umanităţii, cu rezultate imprevizibile

şi consideră necesare norme legislative clare pentru cercetătorii din

acest domeniu.

Datorită descoperirilor ştiinţifice în domeniul biologiei, din ce în

ce mai numeroase şi mai importante pentru viitorul omenirii, s-au

elaborat de către organismele naţionale şi internaţionale unele linii

normative.

La Conferinţa de la Asilomar din februarie 1975 s-a stabilit o

primă clasificare a riscurilor pe patru nivele, s-a întocmit o listă cu

experimentele care trebuie interzise şi s-au recomandat măsuri de

supraveghere şi reglementare pentru cercetarea ştiinţifică din

ingineria genetică.

În anii care au urmat, în SUA, Regatul Unit, Germania, Franţa,

Italia, au fost elaborate legi şi norme necesar a fi respectate de către

cercetători.

Totodată, trebuie menţionat că dezvoltarea geneticii a fost

posibilă datorită unor descoperiri ştiinţifice marcante:

- în 1956 s-au descoperit cromozomii umani ca structuri

fundamentale şi purtătoare de material genetic;

- 1965 s-a obţinut prima fuziune între celulele umane şi murine

(cell-fusion), prin trecerea genelor (atribuirea) în cromozomi

umani. Cu această ocazie Hotchkin a introdus termenul de

,,inginerie genetică”;

- 1967 se aplică pentru prima dată diagnosticarea prenatală în

domeniul genetic;

- 1969 se descoperă endonucleoza de restricţie;

31
 - 1970 se realizează sinteza primei gene artificiale;

- 1971 se obţine pentru prima dată DNA recombinat;

- 1981 se nasc primii şoareci prin clonare.

Descoperirile ştiinţifice au permis progrese importante în

domeniul informaţiei genetice a fiecărui cromozom, în domeniul

mecanismelor de producere ale imunoglobulinelor. S-au realizat

aplicaţii tehnologice şi industriale pentru producerea unor molecule

polipeptidice deosebit de importante, cum sunt: insulina umană,

somatostatina, somatotropina, interferonul, vaccinurile: antigripale şi

antihepatită A şi B.

Nivele de intervenţie asupra genelor

Importanţa etică a intervenţiei de modificare a patrimoniului

genetic este diferită în funcţie de momentul în care este realizată:

1. Celulele somatice pot fi sediul unei intervenţii cu scopul

remedierii unei degenerări sau deficineţe. Exemplul elocvent

este talasemia unde deficinenţa constă în persistenţa

hemoglobinei fetale. Corectarea acesteia în celulele

hematopoietice ar determina apariţia unor celule normale,

care prin înmulţire ar înlocui celulele anormale şi ar

reprezenta un efect deosebit de benefic.

2. Celulele germinative în prezent nu pot fi sediul unei

intervenţii datorită lipsei unei tehnologii care să permită

introducerea genei corecte. Pentru crearea acestei tehnologii

unii cercetători propun permiterea experimentelor pe

32
 embrioni proveniţi din celule germinative manipulate, aspect

contestat însă de alţi cercetători.

3. Embrionul uman constituie ultimul nivel de intervenţie asupra

genelor.

În privinţa acestuia există multe controverse generate de

existenţa unui risc major ca intervenţia să fie urmată de oprirea lui în

evoluţie sau de modificarea în sens negativ a viitorului său biologic,

din punct de vedere genetic.

Problemele etice sunt cu atât mai importante cu cât în prezent

aceste intervenţii au un scop experimental.

Intervenţiile de modificare a patrimoniului genetic pot fi

clasificate în funcţie de scopul urmărit:

- pentru diagnosticare;

- terapeutice;

- productive.

a. În afara intervenţiilor alternative pentru diagnostic genetic

prenatal, în ultima perioadă se folosesc din ce în ce mai frecvent şi

intervenţiile asupra adulţilor în vederea diagnosticării unor boli a

căror origine se presupune a fi genetică: în faza prematrimonială şi

preconcepţională, pentru dovedirea paternităţii în domeniul civil,

pentru identificarea vinovatului în cazul unor infracţiuni (în domeniul

penal) sau în domeniul cercetării ştiinţifice a fetusului şi persoanei

adulte.

b. Intervenţiile genetice cu scop terapeutic trebuie să

urmărească aspectul benefic pentru subiectul acţiunii, fiind exclusă

sacrificarea unui subiect în favoarea altuia.

33
 c. Experimentele de inginerie genetică cu scopuri productive

sunt apanajul industriei farmaceutice pentru producerea de hormoni

(cum este cazul insulinei umane), vaccinuri microbiene şi virale sau

parazitare, interferon, etc.

d. scopurile alterative, de modificare electivă şi selectivă nu

terapeutică, pot fi urmărite la om, animal şi regnul vegetal, în vederea

creării de specii modificate sau clone de indivizi inginerizate.

În privinţa speciei umane, perspectiva alterativă este exclusă de

inexistenţa unei tehnologii adecvate.

În privinţa regnului animal şi vegetal, perspectiva alterativă

poate fi utilizată pentru îmbunătăţirea speciei.

Principii de orientare etică

Conform principiilor eticii şi bioeticii, unitatea esenţială a

omului este constituită din corp cu programul său genetic-codul

genetic.

Raţiunea umană are ca sarcină primordială aceea de a apăra

omul în integritatea sa.

Printre cele mai importante principii de orientare etică se

regăsesc:

1. Salvarea vieţii şi a identităţii genetice a fiecărui individ uman

Orice intervenţie care ar presupune suprimarea individualităţii

fizice a unui subiect uman, chiar atunci când ar fi dorită pentru a

aduce un beneficiu altor persoane, reprezintă o ofensă adusă valorii

fundamentale a persoanei umane, pentru că privează subiectul uman

34
de valoarea fundamentală pe care se sprijină toate celelalte, valoarea

vieţii corporale. Nici conceptul de calitate a vieţii nu poate fi antepus

celui reprezentat de viaţa însăşi, calitatea fiind un atribut

complementar al vieţii. Folosirea criteriului calităţii vieţii pentru a

suprima şi discrimina alte vieţi reprezintă o ofensă adusă principiului

egalităţii şi demnităţii umane.

2. Principiul terapeutic

Este permisă efectuarea unei intervenţii, chiar invazive, în

beneficiul subiectului viu pentru a corecta un defect sau a elimina o

boală, altfel incurabilă.

3. Salvarea ecosistemului şi mediului

Raţiunea justificatoare a acestui principiu este dată de

importanţa mediului, care este format dintr-un ansamblu de

ecosisteme distincte care compun ecosistemul global şi care este

esenţial pentru viaţa umană.

4. Competenţa comunităţii

Problema intervenţiei asupra patrimoniului genetic al omului şi a

altor organisme biologice nu poate fi încredinţată spre rezolvare

numai unor experţi, fie că este vorba de oameni de ştiinţă sau

politicieni; aceasta este o chestiune care priveşte, pentru anumite

capitole ale sale, întreaga umanitate. Viitorul umanităţii cere, de

multe ori, participarea responsabilă a comunităţii. Iată de ce

principiul libertăţii ştiinţei şi cercetării trebuie recunoscut şi

armonizat cu exigenţele de informare a populaţiei şi cu

coresponsabilitatea. Este cazul screeningului genetic sau al celor de

intervenţie în genomul uman.

35
 Respectând principiile sus-menţionate, asociindu-se sub diferite

forme şi luând în calcul părerile opiniei publice, cercetătorii în

domeniul Bioeticii trebuie să acţioneze în interesul binelui comun.

Însă, chiar dacă progresul cercetării ştiinţifice va aduce

avantaje întregii lumi, în ţările în curs de dezvoltare aceste avantaje

vor crea o dependenţă economică şi productivă faţă de deţinătorii

puterii biotehnologice.

5. Norme etice paticulare

În primul rând, trebuie ca securitatea biotehnologiilor în

laboratoare şi în ceea ce priveşte relaţia cu mediul, să fie asigurată

corespunzător întrucât fabricarea unei bombe biologice reprezintă un

pericol care nu poate fi neglijat.

Posibilitatea distrugerii biosferei prin răspândirea accidentală

sau voluntară a microorganismelor inginerizate genetic este o

realitate, de aceea au fost formulate norme privind securitatea

mediului şi a laboratoarelor, în vederea apărării vieţii şi sănătăţii

omului şi a protecţiei mediului înconjurător.

Referitor la pătrunderea organismelor modificate genetic în

diferite domenii, este recunoscută creearea unor specii de plante

(peste 30 din anul 1989), a unor animale superioare (pentru

îmbunătăţirea indivizilor şi a produselor lor) sau a unor micro-

organisme (bacterii, virusuri).

Prima condiţie de evaluare din punct de vedere etic, a

răspândirii în mediu a micro-organismelor modificate genetic, este

analizarea riscului. Se apreciază astfel că efectele negative, în

proporţie de 10-20% constau în perturbarea echilibrelor ecologice prin

36
comportament invaziv şi chiar dispariţia unor specii sălbatice,

datorită lipsei unor duşmani naturali şi influenţării în sens negativ a

unor organisme, efect ce poate evolua până la distrugerea unor

ecosisteme.

Pentru aceste motive, organisme internaţionale precum OSCE

sau UE solicită cercetătorilor să stabilească pentru fiecare organism

modificat genetic dacă este capabil de supravieţuire şi de

reproducere, astfel încât să poată forma în mod independent o

populaţie şi apoi să se răspândească, dacă este capabil să tranfere

altor organisme modificările obţinute prin inginerie genetică şi dacă

aceste capacităţi pot provoca efecte nocive asupra omului şi

mediului.

Totodată se solicită să se precizeze dacă aceste organisme

modificate genetic au efecte benefice pentru societatea actuală fără

a reprezenta un pericol pentru societatea viitoare.

Este necesară o permanentă informare a publicului asupra unor

avantaje reale şi nu imaginare, pentru a se evita crearea unui curent

de opinie împotriva cercetării în domeniu.

S-a recomandat şi utilizarea tuturor tehnologiilor existente, în

vederea conservării speciilor pe cale de dispariţie, prin crearea unor

bănci seminale şi îmbunătăţirea tehnicilor de reproducere artificială.

Diagnosticul şi screening-ul genetic antenatal

Prezintă riscuri psiho-sociale; pentru acest motiv recomandarea

efectuării unor asemenea investigaţii genetice necesită o justificare

37
reală, întrucât avantajul testării este raportat la scopul pentru care

este efectuat:

- diagnosticul unei boli;

- descoperiria predispoziţiei pentru o anumită boală genetică.

De asemenea, mai poate fi folosit cu scopul informaţiei genetice

în vederea luării unor decizii reproductive.

Testarea antenatală este considerată utilă pentru cuplurile în

care există posibilitatea naşterii unui copil cu o boală genetică de

tipul Sindromului Langdon Down, splina bifidă sau distrofia musculară

Duchenne, afecţiune patologică gravă progresivă ale cărei simptome

nu sunt aparente clinic de la naştere, ci în primii ani de viaţă. Este o

boală genetică în care femeile sunt purtătoare şi băieţii născuţi de

acestea prezintă boala.

Screningul antenatal permite oricărui cuplu să aleagă dacă

acceptă un copil cu o boală genetică care presupune suferinţă pentru

întreaga familie.

Diagnosticul prenatal analizează patrimoniul genetic al

embrionului şi al fetusului.

În prezent, diagnosticarea unor malformaţii şi anomalii cu

caracter cromozomial sau genetic nu poate fi urmată decât în mod

excepţional de un tratament adecvat. Decizia va fi a părinţilor dacă

acceptă un copil cu malformaţii sau se recurge la avort.

Între malformaţiile genetice diagnosticate prenatal, într-o

perioadă determinată de dezvoltare a embrionului sau fetusului, cel

mai frecvent se regăseşte Trisomia 21, care determină apariţia bolii

J.Langdon Down (mongolism).

38
 În situaţia fertilizării asistată medical este posibilă

diagnosticarea embrionului fecundat in vitro, înainte de a fi implantat

în uter.

Diagnosticul genetic preimplant, ce poate fi efectuat prin

metode neinvazive sau invazive, urmăreşte evitarea naşterii unui nou-

născut bolnav şi prevenirea unui posibil avort în stadiul postimplant.

Se utilizează şi pentru stabilirea precoce a sexului, în ideea

satisfacerii unor preferinţe.

Problema etică fundamentală generată de diagnosticul prenatal,

inclusiv de diagnosticele postimplant, este cea a avortului selectiv,

care priveşte în cea mai mare măsură familia-viitorii părinţi şi într-o

măsură mult mai mică, specialistul genetician.

A. Indicaţia medicală

Etic şi deontologic, efectuarea unui diagnostic genetic prenatal

este necesar a fi precedată de o consultanţă genetică, care să

stabilească eventualele indicaţii ale unui dignostic de acest fel.

Indicaţiile unui diagnostic prenatal au fost stabilite pentru prima

dată la congresul de la Val David:

- vîrsta mamei peste 36 ani;

- prezenţa unui copil în familie născut anterior suferind de boala

Langdon Down datorată trisomiei 21;

- prezenţa la unul din părinţi a unei anomalii cu caracter

cromozomial;

- prezenţa unui copil, născut anterior cu o tulburare metabolică

sau a unuia dintre părinţi purtător (heterozigot) al genei

responsabile de acea tulburare;

39
 - prezenţa unui copil bolnav de hemoglobinopatie gravă, în special

drepanocitoză sau alfa şi beta-talasemie sau al unui părinte

purtător (heterozigot) al genei bolii;

- prezenţa unui copil cu defect mare de închidere a tubului neural

(anencefalie, microcefalie, spina bifidă, etc);

- expunerea îndelungată la radiaţii ionizante sau mutageni

chimici;

- suspiciunea sau diagnosticarea unei infecţii la mamă precum

toxoplasmoza, rujeola sau boala incluziilor citomegalice;

- prezenţa unei izoimunizări Rh;

- suspiciunea sau diagnosticarea unei boli cu transmitere

genetică, cum sunt mucoviscidoza (fibroza chistică) sau

talasemia.

B. Metode şi procedee tehnice

Pot fi clasificate după tipul informaţiei obţinută în urma

diagnosticului genetic prenatal şi anume:

- morfo-funcţională;

- citogenetică;

- biochimică sau metabolică;

- clinică sau infecţioasă,

şi după invazivitatea metodei folosite, în sensul că este necesară sau

nu pătrunderea fizică într-un segment corporal (cavitatea uterină,

anexe, corp fetal).

B.1. Tehnici non-invazive

Ecografia, bazată pe folosirea ultrasunetelor, este metoda de

diagnostic prenatal cel mai frecvent folosită în prezent.

40
 Considerată a fi fără riscuri pentru mamă şi făt (recomandându-

se totuşi efectuarea unui număr limitat de examinări în timpul unei

sarcini), ecografia poate diagnostica unele malformaţii somatice,

malformaţii care frecvent pot să beneficieze de tratamentul medico-

chirurgical corespunzător, de obicei după naştere şi numai rar

endouterin.

Uneori ecografia oferă indicaţia completării investigaţiilor cu un

examen genetic.

Triplu-test este un test predictiv fără risc pentru mamă şi făt şi

care poate evidenţia o probabilitate de patologie cromozomială fetală,

în special trisomia 21. Acest test evidenţiază factorii de risc care nu

corespund unei anomalii cromozomiale grave sau nu evidenţiază alte

anomalii cromozomiale grave, întâlnite mai frecvent la o gravidă de

peste 35 ani; poate da rezultat eronat pozitiv sau negativ.

B.2. Tehnici minim invazive

Sunt folosite între săptămâna a 6-a şi a 13-a de gestaţie şi

constau în examinarea celulelor de derivaţie trofoblastică, celule care

se descuamează spontan în această perioadă în canalul cervical.

Metoda a fost experimentată în special în cazul sarcinilor care

urmau să fie oprite în evoluţie, în ideea verificării după avort a unui

diagnostic stabilit pe celulele recoltate. Pentru acest motiv, metoda

trebuie în continuare verificată pe sarcinile în evoluţie şi trebuie

practicată cu consimţământul gravidei şi cu o indicaţie precisă din

partea specialistului.

B.3. Tehnici invazive

41
 Fotoscopia, metodă de examinare endoscopică, a fost folosită şi

pentru terapia intrauterină şi pentru recoltarea de sânge fetal dar a

fost abandonată progresiv datorită gradului înalt de risc pentru făt şi

evoluţia sarcinii.

Folosirea acestei metode poate produce:

- întreruperea în evoluţie a sarcinii;

- naşteri premature;

- izoimunizare a unei mame cu Rh negativ.

Fotoscopia a fost înlocuită de Ecografie, în prezent cu imagini

de calitate mult îmbunătăţită, iar recoltarea de sânge fetal se

realizează prin cordocenteză, prin localizarea ecografică a cordonului

ombilical.

Placentocenteza a fost abandonată pentru acelaşi risc de a

întrerupe sarcina în evoluţie şi a fost înlocuită cu amniocenteza sau

cordocenteza.

Embrioscopia este utilizată după ce ecografia semnalează

modificări la făt, care nu pot fi cercetate altfel.

Embrioscopia permite recoltarea de celule fetale pentru examen

biopsic, recoltare de sânge fetal în scop diagnostic şi terapeutic, etc.

Fiind recent introdusă, metoda nu a fost încă evaluată în privinţa

riscului de a produce oprirea în evoluţie a sarcinii.

Metoda poate fi utilizată în primul trimestru de sarcină, astfel

încât în cazul diagnosticării unei afecţiuni patologice netratabile să

se poate efectua o întrerupere de sarcină în timp util.

42
 Prelevarea de fragmente de vilozitate vilozităţi coriale poate fi

efectuată, în general, între săptămâna a 6-a şi a 11-a de sarcină şi

poate fi urmată de un diagnostic genetic precoce.

Deşi procentul de oprire în evoluţie a sarcinii este redus, după

utilizarea acestei metode s-a consemnat şi posibilitatea apariţiei

ulterioare de malformaţii fetale în situaţia în care metoda este

folosită prea precoce (între săptămânile a 6-a şi a 8-a de sarcină).

Tehnicile de diagnostic prenatal invazive sus-menţionate

prezintă risc asupra evoluţiei sarcinii şi asupra fătului. Întrucât

perfecţionarea lor se poate realiza numai prin procedee

experimentale asupra omului, sunt considerate incorecte din punct de

vedere etic.

Amniocenteza constă în puncţionarea sacului amniotic şi

prelevarea a 15-20 ml de lichid amniotic, care conţine celule fetale

dezagregate.

Metoda este folosită de timp îndelungat şi poate fi practicată

între a 11-a şi a 25-a săptămână de sarcină:

- foarte precoce-între a 11-a şi a 14-a săptămână de sarcină;

- precoce-între a 15-a şi a 18-a săptămână de sarcină;

- tardivă-după săptămâna a 25-a;

Cu excepţia amniocentezei efectuată foarte precoce, riscul de

întrerupere în evoluţie a sarcinii este minim, chiar dacă pentru

clarificarea diagnosticului este necesară repetarea examenului

lichidului amniotic, care este posibilă după aproximativ 15 zile.

43
 Amniocenteza tardivă se practică mai frecvent în situaţia unei

imunizări materno-fetale sau pentru analizarea maturizării pulmonului

fetusului în caz de pericol de naştere prematură.

Cordocenteza este o metodă de prelevare a sângelui fetal din

cordonul ombilical, dirijată ecografic şi utilizată în jurul săptămânii a

18-a de sarcină.

Metoda permite stabilirea unor diagnostice de boală referitoare

la făt dar şi aplicarea de terapii intravasculare în beneficiul fătului.

Riscurile sunt minime şi rare (bradicardie sau tahicardie

tranzitorie, hemoragie la nivelul cordonului ombilical).

Folosirea metodei este recomandată în special în izoimunizare

Rh dar şi în hemopatii: anemii, discrazii sangvine, trobocitopenie

haloimună şi autoimună (dacă mamei i s-a făcut splenectomie),

creşterea uterină întârziată, boli infecţioase ale mamei, în special

toxoplasmoză, boala incluziilor citomegalice, şi nu în ultimul rând

pentru aprecierea stării metabolice a fătului.

C. Rezultatele examenului genetic prenatal

După o consultaţie genetică şi evidenţierea unor indicaţii pentru

examenul genetic prenatal, acesta se efectuează prin metoda

apreciată de specialist a fi cea mai eficace şi lipsită de risc materno-

fetal, după ce a fost obţinut în prealabil consimţământul informat al

gravidei pentru efectuarea examenului genetic prenatal.

Rezultatul examenului genetic prenatal poate fi negativ, situaţie

în care viitoarea mamă este eliberată de stress-ul unei suspiciuni şi

sarcina să evolueze normal, dar poate fi şi pozitiv.

44
 În cazul unui rezultat pozitiv există de asemenea două

posibilităţi:

- diagnosticarea unor boli incurabile pentru mijloacele actuale de

tratament medico-chirurgical şi când, de obicei, se procedează

la întreruperea evoluţiei sarcinii prin avort;

- diagnosticarea unor malformaţii simple somatice (cardiace,

renale) sau a unor defecte genetice de tipul hidrocefaliei, splinei

bifidă, care pot beneficia de tratament medico-chirugical

postpartum.

În această situaţie se poate pune problema atât a unui avort,

cât şi acceptării naşterii unui copil cu malformaţii care pot fi

remediate ulterior total sau parţial.

Idealul ar fi ca, în anii care urmează, cercetarea ştiinţifică

multidisciplinară să ofere noi metode şi tehnologii care să ducă la

vindecarea (remedierea) unui număr din ce în ce mai mare de boli

genetice.

D. Indicaţii etice ale diagnosticului genetic prenatal

Problema etică primordială referitoare la diagnosticul genetic

prenatal se referă atât la familie-viitorii părinţi, cât şi la specialiştii în

genetică, cei care stabilesc diagnosticul.

Este posibil ca, fără a fi o opţiune a viitorilor părinţi, specialiştii

să recomande oprirea în evoluţie a sarcinii ca o măsură de prevenire

a naşterii unui făt purtător de boală genetică.

Colaborarea dintre părinţi şi specialişti poate determina

creşterea numărului de avorturi, chiar şi în situaţiile în care există

45
metode de tratament corespunzătoare ce pot fi laborioase,

îndelungate şi costisitoare dar cu un prognostic posibil favorabil.

Ca urmare, geneticianului, solicitat să stabilească un diagnostic

genetic prenatal, nu îi este permis să acţioneze în direcţia pregătirii

pentru avort, acţiunea sa în acest caz fiind considerată negativă sau

chiar ilegală.

Nici în cazul în care, după un rezultat negativ al testului genetic,

gravida solicită avortul, specialistul nu trebuie să-şi exprime aceeaşi

părere. El trebuie să aducă la cunoştinţă gravidei diagnosticul, datele

ştiinţifice despre malformaţia constatată, dacă aceasta poate

beneficia de tratament medico-chirurgical (de obicei după naştere) şi

mijloacele de sprijin şi ajutoarele sociale care i se pun la dispoziţie în

situaţia renunţării la avort şi acceptării unui copil cu malformaţii.

Referitor la problema diagnosticului genetic prenatal indicat şi

efectuat în diferite ipostaze, la rezultatele obţinute şi la acţiunile care

decurg din diagnosticarea unor malformaţii genetice, există

controverse între diferiţi specialişti în domeniu.

Dacă părerea unora, bazată pe raportul costuri-beneficii,

diagnosticul genetic prenatal este costisitor (deci nu trebuie

efectuat) iar în situaţia unei malformaţii grave trebuie aplicată

eutanasia nou-născutului.

Marea majoritate a celorlalţi acceptă folosirea diagnosticului

genetic prenatal când acesta are indicaţii precise, ce trebuie efectuat

numai cu consimţământul părinţilor şi cu evitarea pe cât posibil a

riscurilor.

46
 Avortul selectiv, ca urmare a diagnosticării unei malformaţii,

rămâne încă un subiect de discuţie, în condiţiile în care naşterea unui

copil malformat reprezintă pentru familie un efort material deosebit şi

un stress psihic permanent.

Examenul genetic postnatal

Poate fi efectuat pentru:

a. diagnosticul unei boli cu simptome patologice care crează

suspiciunea unei etiologii genetice precum miastenia gravis de

tipul Duchenne; uneori pot fi stabilite diagnostice precum

fibroza chistică sau coreea Huntington cu ocazia unui examen

genetic făcut cu alte scopuri.

În aceste situaţii trebuie analizat cu mult discernământ dacă

diagnosticul să fie comunicat copilului sau adultului, ţinând cont

de implicaţiile psihologice asupra bolnavului sau familiei.

b. Diagnosticul prematrimonial şi preconceptiv este prescris şi

recomandat persoanelor purtătoare de gene responsabile pentru

o boală genetică recesivă care ar urma să se căsătorească.

În situaţia unui diagnostic pozitiv, informarea cuplului poate

preveni apariţia unor urmaşi afectaţi.

c. Screeningul genetic asupra lucrătorilor, care se doreşte a fi

considerat o metodă de medicină preventivă dar prin implicaţiile

pe care le are asupra angajaţilor poate ridica o serie de

probleme etice.

În cazul lucrătorilor cercetarea genetică urmăreşte:

47
 - diagnosticarea unor predispoziţii genetice care generează o

hipersensibilitate la unele substanţe cu care intră în contact

la locul de muncă;

- constatarea unei predispoziţii genetice pentru o boală

neprofesională, care ar putea avea debutul în viitor, fară să

aibă legătură cu condiţiile de la locul de muncă;

- descoperirea unei boli genetice independente de locul de

muncă, cu expresie fenotipică viitoare.

Dacă în eventualitatea unei hipersensibilităţi faţă de o substanţă

prezentă la locul de muncă părerile sunt diferite şi este acceptat

screeningul în funcţie de gravitatea bolii şi posibilitatea controlului

semnelor patologice într-o fază precoce, în celelalte două situaţii nu

sunt acceptate.

Terapia genetică

Este definită ca „introducerea în organisme sau celule umane a

unei gene, adică a unui fragment ADN, care are efectul de a

preveni şi/sau trata o situaţie patologică”.

Terapia genetică poate fi aplicată asupra:

- celulelor somatice (limfocite, măduvă osoasă), cu scopul de

normalizare a celulelor afectate ale bolnavului;

- celulelor liniei germinative (gameţi sau embrioni precoce)

pentru modificarea genomului care va fi conceput sau a fost

deja conceput precum şi la descendenţii săi.

48
 Integritatea fizică a persoanei cât şi intangibilitatea

patrimoniului genetic al acesteia trebuie să stea la baza analizei

acestor intervenţii.

Pentru acest motiv, terapia genetică germinală nu este

acceptată în prezent, întrucât metodele tehnologice accesibile nu

elimină riscuri incontrolabile iar în cazul modificării constituţiei

genetice este posibilă o alterare a principiului respectării vieţii şi

identităţii biologice şi a egalităţii între oameni.

În privinţa terapiei genetice somatice, pe lângă numeroase

cazuri în care a fost urmată de efecte benefice, cu evoluţia favorabilă

ulterioară a bolii, sunt posibile şi efecte nocive reprezentate de

fenomene de respingere, mutaţii dăunătoare, dezordini proliferative.

Aplicarea terapiei genetice este posibilă numai cu

consimţământul bolnavilor (sau după caz aparţinătorilor), după o

prealabilă informare asupra riscurilor metodei.

Diferiţi cercetători apreiciază că terapia genetică este

recomandată în:

- afecţiuni patologice generate de anomalia unei singure gene

structurale recesive, anomalie care poate beneficia de o terapie

completă cu o singură genă sănătoasă;

- afecţiuni patologice grave şi cu slabe speranţe de viaţă şi

- afecţiuni patologice pentru care în prezent nu există terapie

alternativă (fibroza chistică, sindrom Lesch-Wyhan, deficienţa

de ADA, etc.).

În aceste cazuri trebuie întocmită o documentaţie detaliată care

să cuprindă date despre gravitatea bolii, lipsa unui tratament

49
alternativ, alegerea tehnicilor aplicate, posibilele efecte secundare şi

prognosticul favorabil posibil.

Întocmirea acestei documentaţii este necesară în vederea

posibilei analize ulteriore interdisciplinare care să dovedească sau să

infirme ignorarea riscurilor acestor proceduri terapeutice.

Terapia genetică alterativă şi amplificatoare la om

Spre deosebire de intervenţia genetică terapeutică, care are

drept scop obţinerea integrităţii normale a omului, intervenţia

genetică alterativă urmăreşte producerea unui caracter nou iar

amplificarea (îmbunătăţirea) constituie potenţarea unui caracter deja

existent.

Intervenţia prin metoda recombinării genetice ca terapie

potenţatoare sau eugenică poate fi folosită (după Cuyars) în:

a. corectarea unei deficienţe care pune subiectul în condiţii de

inferioritate faţă de media statistică;

b. ameliorarea uneia sau mai multor calităţi ale subiectului,

peste media statistică;

c. procurarea pentru descendenţi a unei superiorităţi faţă de

normă în exploatarea anumitor calităţi (înălţime, forţă, inteligenţă,

etc.);

d. dotarea omului cu calităţi care prin ele însele sau nivelul lor

de intensitate sunt străine speciei umane.

50
 Cu excepţia corectării unor deficienţe, celelalte scopuri ridică

obiecţii pe planul egalităţii între oameni, în condiţiile în care s-ar

putea crea grupuri cu calităţi diferite.

Aspectele etice ale clonării umane

Clonarea, adică obţinerea de celule şi organisme identice din

punct de vedere genetic, este un subiect de mare actualitate,

contestat de marea majoritate a cercetătorilor, politicienilor şi

organismelor religioase, fiind considerată o încălcare a drepturilor

fundamentale ale omului.

Clonarea contravine principiului egalităţii oamenilor prin

posibilitatea dezvoltării unei selecţii eugenice sau rasiste.

Clonarea umană poate fi aplicată în multe ipostaze. Dintre

acestea Hans Jonas, pionier al Bioeticii, consemna în 1985:

a. Copierea unor indivizi de mare geniu sau de o mare frumuseţe

pentru îmbunătăţirea speciei sau pentru a face viaţa mai plăcută;

b. copierea unor indivizi sănătoşi pentru evitarea riscului unor

boli ereditare, inerente în acea loterie a combinării sexuale;

c. furnizarea unei mari cantităţi de indivizi identici din punct de

vedere genetic pentru a realiza studii ştiinţifice privind importanţa

relativă de natură congenitală şi ambientală pentru diversele aspecte

ale prestaţiilor umane;

d. oferirea unui copil unei familii sterile;

51
 e. oferirea unui copil cu fenotip la alegere: o celebritate pe care

o admiră, o persoană dragă care a murit, unul din soţi sau propria

persoană;

f. determinarea sexului la copiii care se vor naşte (sexul unei

clone este la fel cu cel al persoanei de la care provine nucleul celular

transplantat);

g. producerea unor echipe de subiecţi identici pentru a îndeplini

sarcini specifice pe timp de pace sau război;

h. producerea unor perechi de embrioni de la fiecare persoană

pentru a le ţine congelate până ar deveni necesare rezerve de organe

pentru transplanturi la geamănul egal din punct de vedere genetic;

Consiliul Europei în 1986, Parlamentul European în 1989,

Biserica Catolică în 1987 şi ulterior şi alte instituţii internaţionale au

condamnat clonarea umană fie că este realizată în scop experimental,

al diagnosticării preimplanturilor, al transplantului de ţesuturi sau în

oricare alt scop.

52
 Bioetica şi avortul

Avortul reprezintă eliminarea produsului de concepţie din

cavitatea uterină în primele 6 luni de sarcină.

El poate fi spontan, datorat unor tulburări morfo-funcţionale ale

gravidei, sau voluntar.

În privinţa avortului voluntar, acesta poate fi practicat de către

medicii specialişti, la solicitare, în ţările în care legea o permite sau

de către persoane neautorizate, în general în mod empiric, acesta din

urmă fiind ilegal.

Din punct de vedere bioetic, se pune problema dacă embrionul

reprezintă o viaţă umană individualizată din momentul fecundării şi

dacă reprezintă, care sunt situaţiile în care poate fi acceptată etic

întreruperea voluntară a sarcinii.

Cu toate că se admite faptul că avortul voluntar este, în

principal, o problemă a familiei, comportamentul specialiştilor la care

se apelează nu este de neglijat.

Astfel, trebuie analizate următoarele aspecte:

1. Realitatea biologică a embrionului

Pătrunderea spermatozoidului în ovul, fuziunea celor doi gameţi

ai părinţilor, duce la formarea zigotului-o nouă entitate biologică.

Fiecare din cei 2 gameţi conţine 23 de cromozomi, adică jumătate din

53
patrimoniul genetic al celulelor somatice din organismul părinţilor, cu

o informaţie genetică diferită calitativ de celulele somatice din

organismul părinţilor.

În momentul fuziunii celor 2 gameţi, cele 23 de perechi de

cromozomi reprezintă o combinaţie nouă calitativ, numită genotip, un

nou proiect-program individualizat, care se construieşte pe sine.

Autonomia nu este absolută, deoarece există o dependenţă

extrinsecă referitoare la pregătirea uterului matern pentru nidare şi

pentru dezvoltare ulterioară, care asigură aportul nutritiv necesar şi

oxigenarea.

Dependenţa extrinsecă a embrionului este comparată cu cea a

adulţilor faţă de mediul înconjurător, alimentaţie, etc., de aceea

embrionul nu poate fi considerat un segment (o parte) a organismului

matern.

Fertilizarea in vitro demonstrează că unirea gameţilor şi

dezvoltarea embrionului se pot realiza într-un mediu adecvat prin

mecanisme autoconstructive.

2. Caracterul uman al embrionului

După fecundare şi fuziunea celor două patrimonii genetice, unul

de orgine maternă iar celălalt de origine paternă, autogeneza

embrionului are loc în stadii succesive conform unei legi biologice

individualizate şi controlate.

Până în ziua a 14-a nu este recunoscut caracterul uman al

embrionului, deoarece după a 14 a zi apare linia primitivă, care

reprezintă începutul dezvoltării individuale a embrionului diferenţiat

54
de ţesuturile de protecţie şi nutritive, majoritatea cercetătorilor

acceptă că până în ziua a 14-a embrionul poate fi utilizat în scopuri

experimentale, deci înainte ca oul fecundat fixat între ziua a 6-a şi a

9-a să fie acoperit de ţesut endometrial.

De asemenea, diviziunea gemelară monoovulară (împărţirea

zigotului în mod accidental, înainte de stadiul de 64 de celule) ca şi

hibrizarea (contopirea a 2 celule fecundate) în faze de dezvoltare

apropiate, înainte de nidare (fixare), sunt posibile până la sfârşitul

celei de a 2-a săptămâni, după care evoluţia este autonomă în condiţii

normale.

În concluzie, entitatea nou concepută are o realitate biologică

proprie şi bine determinată; este un individ total uman în dezvoltare,

care automat, clipă de clipă, fără nicio discontinuitate construieşte

propria formă, realizând, printr-o activitate intrinsecă, un plan

proiectat şi programat în genomul său.

Ca urmare, fiind un organism uman în dezvoltare, embrionul

trebuie respectat ca oricare om şi este imoral să se accepte că

gravida are dreptul să dispună după bunul ei plac de soarta acestuia.

Din punct de vedere etic şi religios, avortul voluntar este

condamnat.

Dar atât timp cât realitatea demonstrează că avortul ilegal se

practică (empiric sau clandestin de către specialişti), mulţi specialişti

consideră necesară reglementarea legală a avortului, ca un fel de

lege de prevenire.

Prevenirea ar consta în diminuarea numărului de avorturi

ilegale, practicate de obicei în condiţii de stress şi frecvent fără

55
dotările necesare şi care pot fi urmate de complicaţii nocive pentru

gravidă, precoce sau tardive.

Problema legalizării avortului este încă de actualitate şi probabil

va fi şi în viitor.

Solicitarea şi acceptarea avortului rămân o problemă de

conştiinţă întrucât stau în calea naşterii unei vieţi omeneşti în curs

de dezvoltare.

Unii autori încearcă să diminueze statutul biologic al

embrionului, considerându-l a nu fi o realitate şi o demnitate umană,

deci o persoană umană, ci numai o realitate posibil umană, fără a fi

dotată cu o conştiinţă autoconştientă, de aceea suprimarea vieţii,

adică avortul, nu ar produce suferinţă.

Contestatarii acestei teorii afirmă că aprecierea ar trebui

extinsă şi la copii în primii ani de viaţă, la retardaţii mintali gravi şi la

bolnavii aflaţi în comă.

Unele curente filozofice tind spre negarea metafizicii sau afirmă

că este irelevantă, în acest sens ei considerând că singurul criteriu

de recunoaştere a personalităţii sau individualităţii umane este

posibilitatea examinării comportamentului uman, ceea ce este exclus

la făt, cel puţin o anumită perioadă.

Referitor la comportamentul uman al embrionului, sociologii

vorbesc despre o relaţie socială (cu originea în psihanaliză-în special

cea de tip freudian), care din punct de vedere ştiinţific nu poate fi

negată, persistând uneori până la vârsta adultă.

56
 De asemenea, din punct de vedere psihofizic, relaţia embrion-

mamă este ilustrată prin multiplele modificări care survin în

organismul gravidei.

Aşa încât, filozofic vorbind, nu realaţia embrion-mamă dovedeşte

existenţa unei individualităţi umane ci existenţa individualităţii

umane face posibilă relaţia interpersonală.

Unii psihologi consideră că perceperea personalităţii este

dependentă de percepţia unei imagini umane.

Problema în discuţie, încă nerezolvată, este dacă părinţii trebuie

să recunoască embrionul ca viaţă umană şi nu de a face să depindă

viaţa umană de recunoaştere.

Există şi încercarea de a introduce conceptul de calitate a

vieţii, în sensul unei dezvoltări normale a embrionului dar în acest

sens există pericolul unei aprecieri din punct de vedere selectiv:

- din punctul de vedere al embrionului, suprimarea celor purtători

de anomalii, deficienţe;

- din punctul de vedere al părinţilor: raţiuni economice, tulburări

psihice ale cuplului.

Concluzia filozofică care rezultă din cele consemnate mai sus,

este că din punct de vedere biologic şi uman embrionul are valoarea

proprie persoanei umane.

Concluzia etică este că ovulul fecundat, zigotul şi embrionul

reprezintă o identitate umană în formare şi este condamnabilă orice

acţiune de suprimare sau alterare a integrităţii.

3. Avortul terapeutic

57
 Termenul de terapeutic este impropriu întrucât prin avort nu se

tratează sau îndepărtează un fragment dintr-un organism sau organ

bolnav ci se elimină un embrion (presupus sănătos), pentru a nu se

agrava o afecţiune patologică de care suferă gravida, agravare care

în anumite cazuri ar putea fi urmată de decesul mamei.

Deci în asemenea situaţie sarcina constituie un pericol pentru

sănătatea şi viaţa gravidei.

S-a acceptat o singură excepţie şi anume avortul indicat, în

situaţia în care evoluţia embrionului este compromisă de o tumoră

uterină, dar care nu ridică nicio problemă din punct de vedere etic.

Există şi situaţii în care avortul poate agrava o afecţiune

patologică cronică a gravidei mai mult decât însăşi menţinerea

sarcinii (boli cardiace, renale); în astfel de cazuri este recomandată

menţinerea sarcinii sub tratament şi control medical de specialitate

permanent.

Progresul medicinii şi al asistenţei medicale impune o analiză

riguroasă a afecţiunilor patologice care în prezent reprezintă pentru

gravidă o indicaţie de avort terapeutic.

Multe dintre boli, în special în stadiile de început, pot beneficia

de tratament medical corespunzător care să permită menţinerea

sarcinii fără riscuri pentru gravidă, o excepţie constituind-o tumorile

localizate la nivelul aparatului genital.

Situaţiile mai frecvent întâlnite în care se poate considera că

sarcina reprezintă o circumstanţă agravantă sunt:

- condiţiile social-economice precare, ce pot influenţa starea

psihică a gravidei dar şi a restului familiei, mai ales în cele cu

58
 mulţi copii. Etic, acestea nu ar trebui să reprezinte o motivaţie

şi ar fi necesar ca autorităţile publice să sprijine aceste familii

prin oferirea unui nivel minim al condiţiilor social-economice

necesare pentru creşterea şi educaţia copilului;

- afecţiuni patologice ale gravidei cu agravare permanentă;

- afecţiuni patologice care pun în pericol viaţa femeii în situaţia

unei sarcini şi necesită o alegere între sacrificarea mamei sau a

copilului.

Pentru limitarea cazurilor de avort terapeutic la femeia

deţinătoare de afecţiuni patologice acute sau la cele cu afecţiuni

cronice, este necesară o politică sanitară canalizată în special către

profilaxie şi spre acordarea în timp util de asistenţă medicală

corespunzătoare.

Conflictul dintre viaţa mamei şi a fătului, atunci când impune

alegerea de a sacrifica viaţa mamei sau a fătului, determină o

adevărată dramă.

Există două aspecte:

- menţinerea sarcinii poate determina decesul mamei dar şi al

copilului, în schimb avortul terapeutic ar salva mama;

- menţinerea sarcinii poate determina decesul mamei dar este

posibilă salvarea copilului.

Normele etice prevăd printre altele că datoria medicului este

aceea de a apăra viaţa mamei şi a copilului. În acest sens, avortul nu

poate fi considerat un mijloc terapeutic, nici măcar în situaţia salvării

altei vieţi.

59
 Dacă decesul mamei este iminent se va încerca salvarea fătului

prin operaţie cezariană.

În situaţia în care fătul nu a atins un stadiu care să-i permită

supravieţuirea postpartum şi mama se află în moarte cerebrală este

necesară menţinerea în viaţă a mamei în mod artificial până ce fătul

atinge un grad de maturizare care să-i permită supravieţuirea în afara

organismului matern.

4. Comportamentul medicului faţă de solicitarea avortului

voluntar

Subiectul legii avortului este abordat nu numai de Bioetică, ci şi

de filozofia dreptului, dreptul constituţional şi penal şi, în mod

special, de medicina legală.

Legea care autorizează şi liberalizează avortul voluntar nu

coincide cu etica.

Totodată, legea umană este în conflict cu conştiinţa psihologică

(acţiunii în îndeplinirea ei) şi morală (evaluarea precedentă şi

succesivă a acţiunii).

Contrastul apare când libertatea nu urmează ceea ce dictează

conştiinţa proprie.

,,Căutare binelui comun se face prin căi prevăzute în mod legal

şi constituţional de fiecare societate. Într-o societate democratică,

acestă căutare se realizează prin consultarea organelor

constituţionale şi în respectul pluralismului curentelor de gândire şi

inspiraţiilor religioase, deci cu respectul libertăţii de conştiinţă şi

religie (principiul libertăţii religioase).

60
 Totuşi, noţiunea de ,,bine comun” nu este înţeleasă în sensul

binelui majorităţii (ar însemna dictatură), ci ca o căutare a condiţiilor

prin care fiecare persoană trebuie să-şi împlinească propria fiinţă şi

propria viaţă. Împlinirea propriei vieţi şi realizarea propriei

perfecţionări morale constituie datoria fiecărei persoane.” (....pag.98-

99).

Forma de protest şi refuz din motive de conduită referitoare la

avort din punctul de vedere al medicilor este considerată ca permisă

şi necesară, deşi medicii au datoria să îngrijească şi să apere viaţa şi

nicio autoritate nu-i poate obliga să practice o intervenţie

chirurgicală dacă nu o consideră utilă ci chiar dăunătoare. Nicio lege

nu-i poate impune suprimarea vieţii.

Formele mascate de avort

Sunt reprezentate de produse farmaceutice şi tehnici de control

a naşterilor care produc:

- uciderea fătului în uterul matern;

- împiedicarea ovulului fecundat să se nideze în uter

(interceptive);

- oprirea în evoluţie a sarcinii după fixarea embrionului în uter

(contragestative).

Acestea sunt denumite impropriu contraceptive.

De altfel, şi medicamentele propriu-zis contraceptive pot fi

considerate ameninţători la adresa vieţii.

61
 Prevenirea avortului spontan

Avortul spontan se poate produce din cauze materne, fetale şi

cauze legate de mediu.

În privinţa cauzelor materne, acestea pot fi:

- locale: malformaţii uterine, sinechii, fibroame,

- endometriale şi generale: malformaţii, infecţii, afecţiuni sau

tulburări psihice.

Cauzele fetale sunt de obicei factori cromozomiali şi

autoimunitari.

Referitor la cauzele de mediu (cel de viaţă şi de la locul de

muncă) este de datoria fiecărui individ dar şi a întregii societăţi să

încerce remedierea lor.

Pentru cauzele materne şi fetale este necesar un examen

medical complex multidisciplinar al cuplului şi un tratament medical

corespunzător, dacă este posibil.

62
 Bioetică, sexualitate şi reproducere umană

Problemele etice ale sexualităţii sunt multiple, ele se referă la

reproducerea umană responsabilă, la avortul spontan, la sterilizare,

fecundare artificială sau la schimbarea sexului prin tratament

medico-chirurgical.

De-a lungul anilor, în funcţie de dezvoltarea industrială care a

determinat şi schimbări socio-culturale, opiniile asupra sexualităţii au

suferit la rândul lor modificări.

De remarcat este opinia permisivă care apreciază

sexualitatea ,,ca obiect de consum”, fără nicio îngrădire şi care a

determinat mentalitatea contraceptivă şi abortivă.

Apărută după cel de-al doilea război mondial, ca urmare a

dezvoltării industriale marcante, opinia a determinat în multe medii

sociale desfăşurarea unei vieţi sexuale fără nicio normă etică,

liberalizarea sexului fiind considerată o condiţie principală pentru

libertatea totală a persoanei.

Concepţiile lui S.Freud precum că ,,sexualitatea exprimă şi

structurează personalitatea cu dinamicile ei legate de profunzimea

inconştientului, manifestările normale şi patologice ale personalităţii”

iar comportamentul individului este determinat de aceste dinamici,

cel mai important dintre ele fiind reprezentat de complexul Oedip au

stat la baza teoriilor ştiinţifice privind acest fenomen, dar este totuşi

63
exagerat să i se atribuie lui S.Freud teoria libertinajului. El explică

mecanismele afectării personalităţii prin blocarea forţelor

instinctuale şi reprimarea sexualităţii.

Ideologia marxistă considera că familia trebuie legată de

productivitate, ca urmare şi femeia trebuia să aibă un loc de muncă,

deci trebuie legalizat avortul (sarcina fiind o piedică în activitatea

profesională a femeii).

Ideologia neomarxistă, al cărei principal reprezentant a fost

H.Marcuse, considera că revoluţia socială de eliberare trebuie să fie

urmată în etapa următoare de o revoluţie sexuală, care să ducă la o

eliberare de dependenţa erotică şi afectivă din cadrul familiei şi

dependenţa spiritului de norme etice morale, chiar şi de

heterosexualitate.

Astfel, Marcuse renegă familia şi procreerea responsabilă,

procreerea devenind accidentală. Concepţiile lui au fost folosite în

cadrul unor programe de control a demografiei mondiale.

De asemenea, teoriile lui T.R.Malthus şi ale teoreticienilor

neomalthusieni au promovat ideea limitării numărului de naşteri, în

ideea asigurării unui nivel de trai cât mai ridicat pentru cei în viaţă,

pentru eliminarea sărăciei.

Politica antinatală era promovată în special în ţările slab

dezvoltate, unde numărul naşterilor îl depăşea cu mult pe cel din

ţările dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Sexul corpului şi sexul psihologic

64
 Noţiunea de sex reprezintă diferenţierea morfo-funcţională

fundamentală a indivizilor şi în funcţie de elementele la care se

raportează este:

- sexul genetic determinat de raportul genelor de polarizare

sexuală, prezenţa cromozomilor X şi Y;

- sexul somatic, apreciat în funcţie de caracteristicile morfologice

primare şi secundare;

- sexul psihologic determinat de caractere sexuale terţiare.

Comportamentul psihic tipic unui bărbat sau unei femei se

conturează în funcţie de caracterele somatice sexuale primare şi

ulterior secundare, împreună cu formula cromozomială dar şi în

funcţie de condiţiile sociale care îi imprimă un anumit comportament.

Un dezechilibru între complexul anatomo-psihologic este

reprezentat de transsexualism.

Transsexualul este un individ la care sexul somatic şi

cromozomial nu corespund cu cel psihic, personalitatea acestuia

aparţinând sexului opus.

Pentru acest motiv, înainte de a solicita schimbarea sexului prin

tehnici medico-chirurgicale, majoritatea transsexualilor apelează la

travestism (purtarea de îmbrăcăminte caracteristică sexului opus), de

obicei, travestiţi fiind consideraţi bărbaţii care îmbracă haine pentru

femei.

65
 Bioetica şi tehnologiile de fecundare umană

În cazul în care femeia este fertilă iar bărbatul steril, se

foloseşte inseminarea artificială iar în cazul în care femeia este

sterilă şi bărbatul fertil, fertilizarea in vitro. Ambele procedee

necesită acordul ambilor soţi.

I. Inseminarea artificială

metoda este folosită, în principal, în cazul:

- soţului steril (azoospermic);

- soţului purtător al unei boli genetice cu transmitere recesivă;

- unei femei necăsătorite care doreşte un copil.

Referitor la condiţiile care trebuie îndeplinite în cazul

inseminării artificiale, se remarcă recomandările Consiliului European

de la Strasburg, conţinute în proiectul referitor la inseminarea

artificială elaborat în 1979:

1. este necesar consimţământul ambilor soţi;

2. fecundarea se efectuează într-o unitate medicală specială,
numai de către medicul genetician şi echipa sa;

3. medicul are obligaţia de a păstra un secret absolut asupra

soţilor ce au un copil pe această cale;

4. copilul născut va fi considerat copilul legitim al femeii şi al

soţului ei;

66
 5. medicul trebuie să păstreze datele referitoare la donator
pentru ca în anumite situaţii acestea să poată fi puse la

dispoziţia cuplului;

6. se interzice mixajul de spermă de la mai mulţi donatori (care

s-a practicat uneori pentru atenuarea consecinţelor morale,

psihice şi eventual legale);

7. se va limita numărul de gravidităţi de la acelaşi donator;

8. se va cerceta evoluţia psihologică a copiilor care au fost
concepuţi prin inseminare artificială şi a familiilor lor);

9. se vor lua precauţii ca să nu se mai poată stabili legătura de

filiaţie între donator şi copil. (V.Astărăstoaie-Almos Bella Trif-

Esentialia în Bioetică-Iaşi, 1998)

Alegerea donatorului de spermă necesită investigaţii complexe

clinice şi paraclinice (inclusiv genetice) pentru a se evita

transmiterea unor afecţiuni patologice grave, netratabile sau

nevindecabile (boli genetice, SIDA, etc.).

Prelevarea spermei pentru inseminarea artificială poate fi

făcută:

a. cu puţin timp anterior introducerii în căile genitale feminine-

spermă proaspătă” sau

b. cu mult timp înainte , situaţie în care este conservată prin

congelare şi este decongelată anterior inseminării. Sperma poate fi

prelevată printr-un raport sexual sau fără un raport sexual.

a. Prelevarea spermei legată de un raport sexual

67
 - raport sexual întrerupt înaintea ejaculării (ejaculare ante

portas sau coitus interruptus), face posibilă recoltarea imediată în

capsulă sterilă;

- raport sexual cu prezervativ;

- raport sexual cu prezervativ perforat, permite recoltarea

parţială a spermei din vagin şi din uretra masculină.

b. Prelevarea spermei fără existenţa unui raport sexual:

- prin masturbare;

- din uretra posterioară după ejaculare involuntară;

- prin electroejaculare;

- prin biopsie testiculară.

Când este inseminată sperma proaspătă este aleasă perioada

cea mai apropiată a ciclului menstrual de momentul ovulaţiei

(spontană sau generată de tratamentul hormonal corespunzător).

Sperma poate fi depozitată la nivelul organelor genitale feminine

la diferite nivele, în funcţie de posibile obstacole:

- la nivelul vaginului;

- la nivelul canalului cervical;

- la nivelul cavităţii uterine;

- la nivelul trompelor.

Rezultatele acestei metode sunt determinate, în principal, de

calitatea spermei şi de folosirea spermei proaspete sau congelate, în

cazul celei congelate, graviditatea apărând în număr mai redus.

Metoda nu are contraindicaţii de tip moral şi nu ridică probleme

de ordin etic, totuşi nu este unanim acceptată pe considerentul că

68
procreerea este lipsită de perfecţiune dacă nu este urmarea unirii

fizice şi spirituale a soţilor.

Aceştia din urmă acceptă numai inseminarea artificială în care

se introduce în căile genitale feminine spermă rezultată în urma unui

act sexual întrerupt înainte de ejaculare.

Din punct de vedere moral, inseminarea artificială heterologă

(prelevarea spermei de la donator extraconjugal) este considerată o

ruptură în unitatea cuplului, între ,,parentalitatea genetică,

parentalitatea gestativă şi responsabilitatea educativă”.

Deşi în unele state au fost introduse reglementări juridice

privind paternitatea copilului născut prin inseminare artificială

heterologă şi secretul donatorului, există dubii asupra menţinerii

secretului adevăratei paternităţi.

În altă ordine de idei, practicarea acestei metode poate genera

în interiorul familiei, cu timpul, conflicte intraconjugale, generate de

multe ori în mod inconştient, în special din partea tatălui stabilit

juridic şi nu biologic, care pot modifica raporturile dintre cei doi soţi

şi copil.

În plus, mai există riscul ca sperma folosită să fie recoltată de

la o persoană care, deşi a fost atent şi complex examinată clinic şi

paraclinic, să fie purtătoarea unei afecţiuni psihice grave mai greu de

diagnosticat sau asimptomatică în momentul examinării.

În ceea ce priveşte existenţa ,,băncilor de spermă” sunt

necesare prevederi stricte care să interzică folosirea spermei

prelevate de la un bărbat pentru mai multe inseminări la diferite

femei, evitând astfel apariţia unor copii cosanguini.

69
 II. Transferul intratubaric al gameţilor

Utilizată în anumite forme de sterilitate feminină şi masculină,

este o tehnică de fecundare intracorporală care constă în trasferul

simultan dar separat al ovulului şi spermatozoidului la nivelul trompei

uterine, cu condiţia ca aceasta să fie permeabilă.

Adepţii acestei metode susţin că este o variantă la fecundarea

in vitro fără încălcări etice, mai ales că pot fi utilizate ovule şi

spermatozoizi prelevate de la cuplu, în urma unui raport sexual

conjugal. Este considerată un ajutor adus actului sexual conjugal.

Se pare, totuşi, că în urma acestui procedeu se pierd mai mulţi

embrioni, deoarece numai 2/3 din sarcini ajung la termen.

III. Transferul intrauterin de gameţi

Folosirea acestei metode presupune prelevarea spermei prin

masturbare, ca atare nu poate fi considerată un ajutor al actului

sexual conjugal, ci o substituire a acestuia.

Ca şi în cazul metodei precedente, pierderea de embrioni este

ridicată, un număr redus de sarcini ajungând la termen.

IV. Fecundarea in vitro (FIV)

Este o metodă care constă în transferul embrionului, care este

conceput în afara organismului femeii, în uter.

Este de obicei folosită în cazuri de sterilitate feminină

determinată de obstrucţii sau anomalii tubare sau uterine, de

afecţiuni inflamatorii locale repetate, etc.

70
 Fertilizarea in vitro presupune mai multe etape:

1. stimularea hormonală a ovarului;

2. determinarea momentului ovulaţiei;
3. puncţia foliculului;
4. fecundarea in vitro propriu-zisă;
5. transferul embrionului în uter.
De obicei sunt folosiţi mai mulţi embrioni, pentru a se asigura

nidarea măcar a unuia şi continuarea sarcinii, de aceea sarcinile duse

până la termen sunt frecvent gemelare.

Pierderea de embrioni şi încălcarea dezideratului că procreerea

trebuie să fie rezultatul unirii şi raportului personal al soţilor legitimi

ridică asupra acestei metode numeroase probleme etice.

Pierderea de embrioni este considerată similară avortului

voluntar.

Unii cercetători afirmă că distrugerea ,,surplusului” de embrioni

ar fi similară celei produse în cazul fecundării naturale cînd se produc

numeroase mini-avorturi (avorturi ovulare):

- imediat după fecundare;

- înainte de implantare sau

- imediat după implantare (în maximum 20 de zile de la

fecundare), datorită unor anomalii locale sau afecţiuni

patologice generale pasagere.

Aceştia apreciază că perfecţionarea tehnicilor de realizare a

procedurii va duce la scăderea treptată a numărului de embroni

,,sacrificaţi”.

71
 Se pune şi problema utilizării embrionilor suplimentari în

experienţe medicale şi farmaceutice.

Reprezentanţii Bisericii Catolice şi mulţi dintre cercetători

consideră nepermisă metoda din punct de vedere etic, întrucât

embrionul nu apare prin unirea biologică şi spirituală a părinţilor.

Chiar dacă tehnica de fecundare in vitro omogenă este permisă

în multe ţări, punctul de vedere juridic nu coincide cu cel etic.

Ca alternativă la fecundarea in vitro este menţionată adopţia,

mult mai accesibilă dacă viitorii părinţi ar fi pe deplini responsabili de

sarcinile care le revin pentru creşterea şi educaţia copilului adoptat.

V. Fecundarea artificială extracorporală heterogenă

Este respinsă comparaţia cu adopţia deoarece adopţia nu

presupune ruperea unităţii conjugale, copilul fiind conceput în urma

unui raport sexual conjugal sau extraconjugal şi încredinţat altui

cuplu pentru creştere şi educare.

Legătura dintre viaţa conjugală şi procreere este total

compromisă atunci când sunt folosite mamele surogat.

Identitatea copilului conceput prin fecundare artificială ridică

mari probleme.

Identitatea biologică fiind diferită de cea socială, cu timpul este

posibil să genereze relaţii tensionate între părinţi şi copil.

Stimularea eugeniei este posibilă, în special în cazul inseminării

artificiale heterogene, la nivelul băncilor de spermă, unde se practică

selectarea donatorilor, în aşa fel încât să corespundă sexului dorit şi

unor trăsături cât mai asemănătoare părinţilor sociali.

72
 În cazul fecundării in vitro, un al doilea nivel al eugeniei îl

reprezintă selectarea embrionilor prin tehnici de diagnostic

preimplant iar un al treilea, aplicarea tehnicilor de inginerie genetică.

O formă deosebită de selecţie, cantitativă şi nu calitativă, este

cea de reducere a numărului de embrioni pentru a evita riscurile unei

gravidităţi plurigene.

În domeniul fecundaţiei artificiale există situaţii în care, pentru

procreere, să fie folosit, în afara ovulelor şi spermatozoizilor donaţi şi

un uter înlocuitor.

Astfel a apărut noţiunea de mamă ,,surogat”, abordată şi folosită

în situaţia femeii care-şi doreşte copii dar are un uter ce nu permite

evoluţia unei sarcini.

În acest caz, în timp ce cuplul care doreşte copilul rămâne

străin de evoluţia sarcinii ,între mama ,,surogat” şi viitorul copil se

stabileşte o strânsă legătură biologică în timpul gestaţiei, motiv

pentru care uneori refuză să mai cedeze copilul după naştere.

Organismul copilului primeşte patrimoniul genetic a două

persoane şi ,,sângele, nutriţia şi comunicarea vitală intrauterină” de

la o a treia persoană, mama ,,surogat”.

Prin această metodă copilul devine un obiect de tranzacţie. Se

parafează un contract de vânzare-cumpărare.

Există multe păreri care resping folosirea mamelor ,,surogat”, în

aceeaşi măsură în care resping şi fecundaţia artificială heterogenă.

Folosirea mamelor ,,surogat” este considerată un procedeu care

determină un dezechilibru al vieţii de familie printr-o separare a

elementelor fizice, psihice şi morale care o alcătuiesc.

73
 Fecundarea in vitro şi experimentele

Experimentele sunt efectuate pe:

- embrioni supranumerari, rezultaţi în urma fecundării artificiale;

- fetuşi obţinuţi din avorturi spontane;

- fetuşi obţinuţi din avort voluntar.

Se acceptă ca limită de timp 2 săptămâni de la data fecundării,

după care începe formarea liniei embrionare primitive şi oul este fixat

(nidat).

Experimentele pe embrioni au drept scop:

- obţinerea unor date referitoare la ADN-ul uman;

- verificarea compatibilităţilor imunologice;

- cercetarea acţiunii produselor medicamentoase;

- cercetări referitoare la combinaţii ulterioare prin clonare de

celule embrionare (considerată de unii fecundare ,,asexuată”);

- cercetări referitoare la fecundarea unor gameţi umani cu cei

animali.

Motivaţia acestor experimente constă în faptul că în primele 2

săptămâni embrionul nu are caracter uman şi în faptul că sunt

deosebit de necesare pentru progresul ştiinţei medicale, cu referire

mai ales la bolile genetice, în prezent incurabile.

Se afirmă că experimentele pe animale nu au rezultate similare,

în special în privinţa codurilor genetice.

74
 Din punct de vedere etic, embrionul este o fiinţă umană

individualizată cu potenţial real de evoluţie şi maturizare ca fiinţă

umană.

Întrucât la finalul experienţei embrionul moare, nu este

acceptată nicio motivaţie, nici măcar progresul ştiinţei care ar

permite salvarea altor vieţi.

Experimentele pe om au fost acceptate şi efectuate, fără

consimţământul indivizilor numai în lagărele naziste, în unităţi

medicale pentru bolnavi psihici incurabili, închisori şi mai rar în

unităţi medicale.

Fecundarea şi gestaţia interspecifică

Denumită şi hibridare, fecundarea interspecifică constă în

fecundarea între gameţi umani şi animali.

Gestaţia interspecifică reprezintă posibilitatea implantului de

embrioni ai unei specii în uterul animal al altei specii.

Practicat deja pe animale (capră-oaie, cobai-iepure), pentru om

aceste tehnici sunt de neacceptat.

Propuneri de folosire la om au fost pentru a crea rezerve de

organe, pentru transplant sau pentru studiul reacţiilor imunologice şi

altele, însă părerile sunt aproape unanime, în sensul respingerii

acestor propuneri.

Evaluarea etică a selectării sau prestabilirii sexului

75
 Selectarea şi prestabilirea sexului se realizează prin anumite

procedee care permit viitorilor părinţi să aleagă sexul viitorilor copii.

Realizată în mod necontrolat, selectarea ar putea produce

disproporţii sociale în raportul bărbaţi/femei.

Din punct de vedere etic sunt acceptate metodele de diagnostic

naturale, fără riscuri pentru embrion şi fără a fi manipulat patrimoniul

genetic al acestuia.

Dintre acestea se recunosc tehnicile după aplicarea cărora sunt

suprimaţi embrioni sau blastocitele de sex nedorit (tehnici de

microchirurgie), diagnosticul selectiv preimplantatoriu, precum şi

tehnici de manipulare embrionară sau genetică.

Când selectarea este realizată în scop terapeutic, în sensul că

se urmăreşte prevenirea unor boli genetice legate se sex, este

considerată legitimă şi acceptată din punct de vedere etic.

În altă ordine de idei, mulţi cercetători apreciază că în familii în

care sunt copii de sex diferit procesul educativ se desfăşoară cu mai

mare uşurinţă şi echilibrul psihologic este mai stabil.

Important este ca selectarea pentru alegerea sexului şi

reglementarea numărului de naşteri să fie făcute cu responsabilitate,

nu în funcţie de dorinţele egoiste ale părinţilor ci după necesităţile

copiiilor, să fie opţiunea ambilor părinţi şi să nu fie impusă de

reglementări juridice.

76
 Bioetica şi sterilizarea

Sterilizarea, procedeu de distrugere a capacităţilor de

procreere, se poate adresa atât femeilor, cât şi bărbaţilor.

Sterilizarea poate fi:

- terapeutică;

- voluntară;

- pedeapsa pentru infracţiuni majore, sterilizare care este de

domeniul trecutului.

Sterilizarea terapeutică este impusă de afecţiuni patologice

grave (formaţiuni tumorale, în special maligne). Aceste afecţiuni, în

afara faptului că pun în pericol sănătatea şi chiar viaţa bolnavului sau

bolnavei, de obicei fac imposibilă şi procreerea.

Sterilizarea terapeutică fiind o necesitate nu ridică probleme din

punct de vedere etic.

Sterilizarea voluntară este practicată în scop contraceptiv.

Sterilizarea voluntară afectează negativ demnitatea şi

inviolabilitatea persoanei umane şi este rezultatul unei mentalităţi

contrare vieţii.

În acelaşi timp, constituie amputarea unui organ sau fragment

de organ, ceea ce reprezintă o infirmitate.

77
 Solicitarea şi practicarea sterilizării voluntare, combătută ferm

de Biserică, contravine misiunii creaţioniste şi chiar celei

personaliste şi promovează o viziune conform căreia omul este

stăpân deplin asupra propriului organism. Această viziune poate

sugera acceptarea nu numai a sterilizării, ci şi a dreptului la

sinucidere, eutanasie, la omucid voluntar, la avort şi la alte acte

comise cu violenţă.

Principiul totalităţii fiinţei umane se referă la faptul că

organismul uman trebuie privit ca un tot unitar fizic, psihic şi social,

pentru a se putea vorbi de binele integral.

De aceea, la solicitarea sterilizării pentru o ,,viaţă sexuală

liberă”, solicitare care contravine principiilor etice, nu se poate apela

la principiul totalităţii.

Principiul terapeutic derivă din principiul totalităţii. De aceea se

cer a fi respectate condiţiile principale pentru ca aplicarea lui să fie

considerată legitimă şi corespunzătoare normelor etice. Acestea

sunt:

1. consimţământul bolnavului după o informare prealabilă

detaliată a avantajelor şi riscurilor tratamentului recomandat;

2. tratamentul trebuie să urmărească binele organismului în

totalitatea lui;

3. tratamentul trebuie să fie absolut necesar, fără să existe alte

alternative mai facile şi fără riscuri sau cu riscuri mai mici;

4. tratamentul trebuie să vizeze stadiul respectiv al bolii şi să

fie efectuat în timp util;

78
 5. intervenţia trebuie practicată la nivelul segmentului sau
organului afectat;

6. informaţiile privind semnele de boală, diagnosticul bolii,

prognosticul, tratamentul medico-chirurgical, datele de

identitate trebuie să fie confidenţiale;

7. bolnavul trebuie să aibă acces la informaţiile referitoare la

rezultatul examenelor clinice şi paraclinice, evoluţia şi

prognosticul bolii;

8. bolnavul trebuie să beneficieze de tratamentul medico-

chirurgical corespunzător fără discriminare de sex, vârstă,

etnie, religie, stare socială.

Prin respectarea acestor condiţii cât şi a altora, nemenţionate

dar cunoscute şi acceptate de corpul medical, se poate vorbi de o

activitate profesională care vizează binele integral.

Principiul posibilităţii de opţiune a fost formulat de unii teologi

la sacrificarea uneia dintre situaţii, în condiţiile în care nu pot exista

simultan; astfel, în situaţia în care viaţa conjugală şi procreerea nu se

pot desfăşura împreună, se consimte sacrificarea fecundităţii prin

contracepţie sau sterilizare, atunci când calea reglementării naturale

a procreaţiei este imposibilă.

Totuşi, în prezent, datorită progreselor ştiinţei, reglementarea

naturală este cea mai acceptată reglementare care este conformă

binelui etic şi medico-psihologic al persoanei.

79
 Suprimarea voluntară a capacităţii de procreere constituie o

ruptură în unitatea familiei reprezentată de sentimentele afective şi

actul procreativ.

Principiul globalităţii binelui personal reprezintă totalitatea

bunăstării conjugale, familiale şi sociale care uneori nu ar fi posibilă

decât prin folosirea metodelor contraceptive sau chiar a sterilizării.

Însă, în lipsa unei afecţiuni patologice grave (tară fizică), nu se

poate accepta globalitatea în cazul unei intervenţii chirurgicale care

extirpă o porţiune din corp. Totalitatea binelui personal presupune un

corp integru fizic şi psihic.

Cazuri dramatice legate de viaţa sexuală

Sunt situaţii în care starea de sănătate a familiei (afecţiuni

patologice cardiace, circulatorii, renale, neurologice, laparotomii

abdominale multiple) face imposibilă procreerea, orice sarcină putând

agrava starea de boală sau poate provoca decesul gravidei, ca

urmare se pune problema:

- sterilizării sau a

- excluderii raporturilor sexuale (abstinenţa totală, considerată

,,caz limită”).

Excluderea totală a raporturilor sexuale afectează intimitatea

vieţii conjugale şi nu rareori fidelitatea soţului sănătos, în consecinţă

viaţa familiei, binele soţilor şi al copiilor.

80
 Cu toate acestea, riscul major al unei sarcini la o femeie bolnavă

nu constituie o motivaţie suficientă pentru legarea trompelor,

ovarectomie sau histerectomie decât în cazuri extreme, fără alte

posibilităţi terapeutice.

În cazul femeilor cu boli psihice grave, care sunt violate intra-

sau extra conjugal, problema sterilizării naşte multe controverse.

Sunt întrunite mai multe condiţii datorită cărora mulţi

cercetători consideră licită sterilizarea şi anume:

- femeia cu discernământ abolit sau diminuat nu-şi poate exprima

consimţământul cu privire la acceptarea sau nu a unui raport

sexual;

- există o necesitate motivată de a nu procreea determinată de

posibilitatea transmiterii la urmaşi a bolii psihice;

- raportul sexual s-a efectuat în condiţii de violenţă fizică.

Sterilizarea ar putea fi efectuată cu acordul părinţilor sau

reprezentanţilor legali, în urma unui examen psihiatric complex

efectuat de o comisie compusă din cel puţin doi medici şi după

acceptarea de către autoritatea juridică competentă.

Alţii, în schimb, consideră că sterilizarea unei femei cu boală

psihică gravă este un act ilicit întrucât:

- o femeie (o fiinţă umană), purtătoare deja a unui handicap, este

privată de capacitatea de procreere, fără a-şi putea da

consimţământul;

- sterilizarea nu o scuteşte şi nu o apără de posibile violenţe

fizice, inclusiv viol.

81
 Ca urmare, singura soluţie de apărare a unei femei bolnave

psihic împotriva abuzurilor sexuale constă în asistenţă medicală

acordată în şi de către instituţiile de specialitate.

Părerile diferite ale cercetătorilor, Bisericii şi opiniei publice

privind sterilizarea voluntară sau ,,forţată” (în cazul bolnavilor psihici)

nu au permis până în prezent o reglementare juridică clară, eventual

universal valabilă, chiar dacă în multe ţări se acceptă, în condiţiile

sus-menţionate, sterilizarea forţată a bolnavilor mintali cu

consimţământul familiei sau reprezentanţilor legali, marea majoritate

consideră că o lege privind sterilizarea voluntară şi cea forţată pentru

bolnavi psihici dar şi pentru control demografic ar încălca şi nomele

etice şi dreptul internaţional care prevede:

- dreptul la integritate fizică;

- dreptul la libertatea fundamentală de a avea o familie;

- dreptul de a procreea în mod responsabil.

82
 Bioetică şi psihiatrie

În domeniul psihiatriei, la fel ca şi în alte domenii medicale, au

fost stabilite principii etice generale de conduită, care, chiar dacă nu

au fost structurate sub forma unor coduri, au fost incluse în

principalele legi privind desfăşurarea activităţii psihiatrice şi în

criteriile de evaluare ale organismelor disciplinare, cum este Colegiul

Medicilor.

Datoria de a respecta interesele pacientului, ca şi aceea de a-i

respecta drepturile constituie baza eticii psihiatrice, dar nivelul

intuitiv al gândirii morale nu este suficient prin el însuşi, o prezentare

completă a gândirii morale trebuind să includă atât nivelul critic cât şi

pe cel intuitiv, deoarece pot apărea frecvent cazuri în care principiile

intră în conflict, ajungându-se astfel la dileme etice.

Clinicienii au fost adesea caracterizaţi ca dând dovadă de

paternalism în modul de abordare a pacienţilor dar, din păcate,

paternalismul a început să aibă o conotaţie peiorativă datorită

existenţei în trecut a abuzurilor în psihiatrie, care au fost justificate în

numele acestuia.

Standardele medicale

83
 Un aspect important este acela că ghidurile de conduită şi

standardele trebuie să fie relativ simple şi generale, pentru a putea fi

însuşite şi aplicate foarte uşor de medicul clinician, devenind o a

doua natură pentru acesta.

Problema standardelor medicale trebuie să acopere următoarele

domenii:

1. Ce drepturi ale pacientului trebuie păstrate cu stricteţe?

2. După care reguli ar trebui să se decidă în funcţie şi de

consecinţele ulterioare?

3. Care este ierarhia acestor reguli?

Ceea ce este important la standarde este caracterul minimal

al acestora, medicului lăsându-i-se libertatea de a-l îmbunătăţi, dar a

nu coborî niciodată sub nivelul lui.

Nu toate greşelile de îngrijire au efecte practice asupra

prognosticului pacienţilor bolnavi psihici, dar cele mai multe erori de

îngrijire care afectează evoluţia pacientului provin din erori de

diagnostic.

Conflictele de interese

Când medicii lucrează pentru alte instituţii decât pacientul, pot

apărea conflicte de interese, mai ales când instituţia şi pacientul au

nevoi sau interese concurente şi când rolul psihiatrului ca dublu

reprezentant poate deveni destul de ambiguu: acela de a fi neutru, dar

şi de a participa la interesul public.

84
 Din punct de vedere etic cel mai periculoasă este convingerea

medicului că este perfect obiectiv, deoarece se anulează dezbaterea

interioară a dilemelor etice care apar în soluţionarea conflictelor

dintre părţile implicate ceea ce are drept urmare, de cele mai multe

ori, o subordonare a interesului pacientului celui al medicului, chiar şi

dacă numai la un nivel intuitiv.

Totodată, deontologia medicului psihiatru poate fi condiţionată

atât de problemele economice, cât şi politice.

Ca şi alţi medici, psihiatrii sunt tot mai mult angajaţi în

susţinerea intereselor furnizorului de servicii medicale sau ale

furnizorilor de medicamente, care pot oferi uneori creşteri

semnificative ale veniturilor medicilor, care sunt obţinute însă cu

preţul unor concesii făcute motivaţiilor inferioare.

Influenţele sociale

În majoritatea cazurilor în care se fac evaluări psihiatrice, nu

există teste cu adevărat obiective care să le confirme sau să le

conteste validitatea.

În timp ce diagnosticarea psihiatrică se bazează pe tulburările

gândirii şi ale comportamentului deviat, judecăţile asupra tulburărilor

trebuie să fie legate de contextele sociale iar clinicianul trebuie să se

bazeze nu numai pe experienţa clinică, ci şi pe experienţa normală de

viaţă.

Majoritatea persoanelor fără pregătire medicală pot recunoaşte

simptomele bizare dintr-o psihoză; dar zonele limitrofe sunt mai

85
controversate, la aceste graniţe fiind mai greu de cuantificat rolul

subculturii, comportamentul în boală şi psihopatologia.

Deoarece aspectul subcultural se află mai departe de

experienţa directă a psihiatrului, similitudinea dintre pacienţi

proveniţi din medii diferite sporeşte riscul de a fi aplicate norme

contextual necorespunzătoare.

Absenţa procedurilor sau a probelor de laborator care să poată

confirma diagnosticul psihiatric, independent de diagnosticul stabilit

de psihiatru poate duce la concluzia că psihiatrii trebuie să eticheteze

pacienţii în raport de normele sociale, etice sau legale, şi nu pe baza

simptomelor psihopatologice stabilite în mod clar.

Deşi nu se poate vorbi cu adevărat despre validitatea ştiinţifică

a aplicării unui model de boală la suferinţa sau comportamentul

deviat al pacientului, ele se aplică rolului medicului psihiatru în

abordarea problemelor sociale şi ale tulburărilor psihologice.

Psihiatrul care mediază conflictele între soţ şi soţie, între părinţi

şi copil, între patron şi salariat, între cetăţeni şi instituţiile oficiale,

trebuie în mod inevitabil să combine normele sociale cu evaluările

psihopatologice.

În perioada de după cel de al doilea război mondial, ideile

psihodinamice au ajuns să domine programele de rezidenţiat în

psihiatrie din SUA cu efect major asupra modului în care psihiatrii şi-

au perceput rolurile şi şi-au practicat meseria iar rezultatul a constat

în influenţa dramatică a punctelor de vedere asupra psihopatologiei şi

a tratamentului pacienţilor.

86
 În Europa, psihiatria a rămas mai aproape de practica medicii

generale decât în SUA, unde terapiile psihodinamice au fost privite ca

fiind mai prestigioase în comparaţie cu îngrijirea pacienţior cronici

sau cu tulburări grave.

Deoarece serviciile psihiatrice în aceste formule, nu pot fi puse

la dispoziţia oricui are nevoie, şi deoarece folosirea acestor servicii

implică viabilitatea economică a sistemului medical, în mod evident

trebuie luate decizii cu substrat economic, stabilind cine anume din

populaţie are nevoie cel mai mult de servicii psihiatrice specializate

şi în ce măsură.

În mod caracteristic, această raţionalizare poate fi menţionată

în cadrul unui contract, cum ar fi, de pildă, limitarea numărului de

consultaţii pe durata unui an; un alt mod de economie în serviciile de

sănătate este realizat prin stimularea preluării supravegherii

pacienţilor cronici de către medicii de familie, dar astfel de sisteme

nu pot autoriza terapia pe termen lung pentru un număr mic de

pacienţi, în detrimentul altora, care au nevoie de servicii medicale de

specialitate, soluţiile tehnice în acest caz fiind acordarea unor

consultaţii psihiatrice mai scurte sau monitorizarea medicamentelor,

ambele soluţii având o încărcătură etică importantă.

Astfel, este evident că sistemul de organizare şi politicile de

sănătate determină în mod direct stabilirea obiectului şi caracterului

serviciilor psihiatrice.

Multe din cazurile de internare nevoluntară în spitale a

pacienţilor cu diagnostice psihiatrice au constituit în ultimii ani un

exemplu privind violarea drepturilor omului, unele dintre acestea fiind

87
chiar sancţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca

reprezentând acte de tortură sau tratamente inumane (Art.3 al

Convenţiei EDO).

Aceste decizii juridice au confirmat existenţa unor violări ale

drepturilor individuale, iar abuzurile asociate unor astfel de internări

nevoluntare au devenit cunoscute, făcând dificil de stabilit rolul

instituţiilor de detenţie civilă, ceea ce duce la apariţia unei presiuni

asupra medicilor care decid care dintre pacienţi pot fi internaţi

nevoluntar.

Tratamentul obligatoriu al unui pacient poate fi justificat de

riscul sinuciderii sau al pericolului exercitat asupra celorlalţi sau ca

fiind aplicat în propriul inters al pacientului, dar el creează mari

dificultăţi de ordin practic, deciziile terapeutice care includ

constrângerea putând fi considerate adesea, la cazurile limită, ca

fiind nefondate sau discutabile.

Alături de obiecţiile ce pot fi ridicate de constrângerea ca atare,

precum şi de existenţa unei suspiciuni de abuz psihiatric exercitat

prin tratament psihiatric, în unele cazuri pot apare dificultăţi de ordin

empiric sau conceptual, fiindcă tratamentul obligatoriu se întemeiază

nu numai pe fapte, ci şi pe procedura de reconstituire a faptelor.

Medicaţia poate fi administrată împotriva voinţei sau fără

consimţământul pacienţilor în situaţii de urgenţă, definite de obicei

ca acele situaţii care implică un pericol iminent de vătămare fizică

pentru pacient sau pentru ceilalţi, deşi există diferenţe în definirea

severităţii şi/sau iminenţei ameninţării cu vătămarea, în funcţie de

care se poate solicita abaterea de la regula situaţiei de urgenţă.

88
 În multe state, clinicianul poate opta pentru a utiliza în situaţiile

de urgenţă izolarea şi constrângerea fizică, ca alternative la

medicaţia obligatorie; în alte cazuri, intervenţia poate fi utilizată

numai atât cât timp există urgenţa ca atare şi de accea nu poate fi

folosită pentru a justifica continuarea tratamentului obligatoriu al

tulburării care este agentul etiologic al comportamentului ce a

determinat urgenţa.

Judecând mai exigent, folosirea în acest mod a medicaţiei

constituie mai curând o constrângere chimică decât un tratament

specific al unei tulburări psihice şi ridică probleme etice deosebite

prin presiunea creată asupra psihiatrului de expunerea pacienţilor la

efectele secundare, dacă nu cumva şi la riscurile pe termen lung, ale

medicaţiei psihotrope, fără un beneficiu terapeutic major.

Deoarece profesioniştii în sănătate mintală trebuie să lucreze cu

modele şi deoarece astfel de modele au implicaţii etice majore în

raport cu fiecare aspect al activităţii practice psihiatrice, putem

spune că profesiile de sănătate mintală şi practicile lor sunt modelate

cultural şi reprezintă unul din indicatorii nivelului de civilizaţie al unei

naţiuni.

Confidenţialitatea în psihiatrie

Confidenţialitatea reprezintă o regulă esenţială în tratamentul

psihiatric, psihiatrul putând dezvălui informaţii confidenţiale numai cu

acordul pacientului sau numai în cazurile expres prevăzute de lege.

89
 Când psihiatrului i se cere de către organele de justiţie să

dezvăluie aspecte confidenţiale ale pacientului, pe care le-a aflat în

cadrul relaţiei medic-pacient, medicul are dreptul legal să nu fie de

acord şi trebuie să-şi informeze pacientul despre implicaţiile

renunţării la privilegiul intimităţii; în aceste condiţii medicul va

divulga numai informaţiile relevante pentru o anumită situaţie şi va

evita speculaţiile.

Odată cu înmulţirea reglementărilor legale cu privire la accesul

la informaţiile medicale într-o multitudine de situaţii cum ar fi:

despăgubirea unei persoane în cadrul unui contract de asigurare sau

în urma unei sentinţe judecătoreşti, necesitatea de a da informaţii

instituţiilor juridice în cazurile de custodie sau traume psihice la

copii, obligaţia de a evalua capacitatea pacientului de a conduce

autovehicule, necesitatea de a raporta abuzul sexual sau fizic asupra

copiilor, precum şi obligaţia de a proteja terţe persoane de

comportamentul periculos al unor pacienţi, medicul clinician este

confruntat din ce în ce mai frecvent cu problema limitelor

confidenţialităţii datelor despre pacient; există dovezi că mulţi

pacienţi ar renunţa la terapie sau n-ar mai solicita-o ca primă

alternativă dacă ar fi conştienţi de consecinţele potenţiale ale

divulgării informaţiilor care ar fi esenţiale pentru un tratament

eficient.

În acest sens, singura excepţie de la regula confidenţialităţii

dintre medic şi pacient este posibilitatea existenţei unui pericol

pentru alţii. Acest lucru este stipulat în faimoasa ,,decizie în cazul

Tarasoff” din SUA, care enunţa maxima: ,,Privilegiul de a fi protejat

90
sfârşeşte acolo unde începe pericolul public”; aceasta se referea la

obligativitatea psihiatrului de a avertiza autorităţile sau victimele

potenţiale asupra unor posibile acţiuni periculoase ale unui pacient.

Curtea a deliberat că un terapeut poate fi acuzat pentru un

suicid dacă ,,el a dezvăluit din neglijenţă sau intenţionat informaţii

confidenţiale obţinute de la pacient, în situaţia în care este previzibil

că dezvăluirea ar putea să determine pacientul să-şi facă rău şi

această dezvăluire constituie un factor în decizia pacientului de a

comite suicid”.

Cazurile de aşa numite ,,sinucideri raţionale”, în special în

contextul unor boli terminale, sugerează că psihoterapeutul se poate

confrunta din ce în ce mai mult cu necesitatea de a respecta deciziile

pacienţilor terminali de a se sinucide. În aceste situaţii, terapeutul şi

pacientul în aceeaşi măsură sunt obligaţi să se confrunte cu dilemele

lor etice şi să le rezolve împreună.

Calitatea vieţii

Calitatea vieţii este sintagma cel mai frecvent invocată atunci

când se ia o decizie cu privire la cât de activ să fie tratată o boală ce

apare la o persoană deja serios afectată şi incapacitată de o altă

afecţiune patologică.

Această noţiune poate fi deplasată foarte uşor de la descrierea

efectelor incapacităţii pacientului la aprecieri privind valoarea

persoanei, pentru ea însăşi sau pentru alţii iar apoi, în etapa

91
următoare, se trece la evaluarea ideii dacă pentru acea persoană

este de preferat viaţa sau moartea.

Atitudinea faţă de sex

Evoluţiile din ultimii ani sugerează că sistemul de valori al

psihiatrului s-a modificat în direcţia permisivităţii sexuale, atât în

ceea ce este acceptabil pentru sine, cât şi pentru pacienţi.

Susţinătorii dinamicii potenţialului uman, promovează atingerea

fizică şi aşa-numitul comportament fizic ,,non-erotic”, ca fiind lipsite

de nocivitate şi aflate în limitele cadrului etic, intensificând chiar

relaţia terapeutică.

Atitudinile faţă de sex ale medicului psihiatru şi pacientului

reflectă nu numai predilecţiile individuale, ci şi orientarea

profesională medicală.

Consimţământul informat

Tratamentul în spitalele psihiatrice şi internările voluntare pot

ridica problema juridică a unui discernământ formal, la persoanele cu

o reprezentare diminuată a conţinutului şi consecinţelor actului

medical la care consimt să participe, ceea ce ridică problema

capacităţii psihice a acestora.

Problema etică majoră la aceste cazuri este dacă

consimţământul a fost deplin informat şi juridic valabil.

92
 Ca regulă generală, trebuie luaţi în considerare doi factori critici

contextuali: libertatea pacientului şi competenţa sa de a-şi da

consimţământul.

În cazul unui tratament care nu reprezintă o urgenţă, se poate

ca opiniile pacientului să fie cele care să precumpănească, iar

medicul să se vadă în situaţia de a accepta refuzul tratamentului.

Totodată, consimţământul informat cuprinde în ultimii ani, din ce

în ce mai mult o componentă informată psihanalitică, ce a fost

impusă de stressul emoţional prezent constant la această categorie

de pacienţi.

Trebuie introdusă distincţia între capacitate psihică reală şi

capacitatea juridică de consimţământ în cunoştinţă de cauză, întrucât

există diferenţe majore în acest sens, cum ar fi, de exemplu, diferenţa

între un copil de cinci ani şi un băiat de cincisprezece ani (care poate

chiar să contracteze o căsătorie validă).

Declaraţia de la Helsinki, actualizată de Asociaţia Medicală

Mondială în 1996, se exprimă în materie cu o formulă destul de

explicită "În cazul de incapacitate legală, consimţământul trebuie să

fie obţinut de la tutorele legal, după cum prevăd legislaţiile naţionale.

Acolo unde incapacitatea fizică sau mintală face imposibilă obţinerea

unui consimţământ în cunoştinţă de cauză sau când subiectul este un

minor, consimţământul rudelor care au responsabilitate asupra lui îl

înlocuieşte pe cel al subiectului, întotdeauna în acord cu legislaţiile

naţionale. Atunci când minorul este într-adevăr capabil să-şi dea

propriul consimţământ, acesta trebuie obţinut alături de cel al

tutorelui legal."

93
 Părinţii şi copilul ar constitui în acest caz "unitatea care

exprimă consimţământul".

Există tendinţa din ce în ce mai serioasă, ca atunci când este

nevoie de luarea unor decizii, părerile copilului să fie examinate,

ascultate şi luate în seamă; această tendinţă nu poate fi decât în

folosul copilului care, în momentul în care devine adult trebuie să se

simtă în stare să ia singur decizii pentru el însuşi.

Doctrina juridică a consimţământului în cunoştinţă de cauză

(sau consimţământul informat) a devenit în ultimele două decenii un

factor major în tratamentul obligatoriu.

Este cunoscută în acest context, poziţia centrală pe care

consimţământul a avut-o în controversa ,,dreptului de a refuza

tratamentul”.

Deşi i s-a acordat în mod evident, mai puţină atenţie în literatura

juridică, consimţământul constituie de asemenea o problemă

importantă în cadrul internării voluntare în spital, precum şi al

tratamentului pacienţilor neinternaţi.

Faptul că pacienţii sunt adesea incapabili să înţeleagă şi să

reţină informaţiile necesare pentru a-şi da consimţământul pentru

spitalizare sau tratament nu îl absolvă pe clinician de

responsabilitatea de a-şi continua eforturile pentru a asigura accesul

la informaţie atunci când pacienţii sunt în stare s-o asimileze.

Datorită acestui fapt, clinicianul este pus în faţa unei dileme

etice (şi, potenţial, juridice) atunci când pacienţii vin sau, aşa cum

este cazul de cele mai multe ori, sunt aduşi pentru tratament; este

evident pentru clinician că ei au nevoie de tratamentul solicitat, însă

94
sunt incapabili să dovedească suficientă înţelegere pentru a satisface

chiar şi cele mai superficiale cerinţe pentru consimţământul în

cunoştinţă de cauză.

Consimţământul se consideră că este acordat nu atunci când

pacientului doar i s-au explicat riscurile şi el le-a acceptat de bună

voie, ci numai atunci când el este şi competent să facă aceasta;

capacitatea pacientului de a da un real consimţământ informat

variază în funcţie de diagnostic şi de contextul terapeutic.

În psihiatria psihodinamică o noţiune fundamentală este aceea

că pacientul este un colaborator în procesul terapeutic, ceea ce

induce ideea unei abordări informate dinamic a pacienţilor ceea ce

schimbă în mod fundamental semnificaţia clasică a noţiunii de

consimţământ informat.

Cerinţele criteriilor de acreditare, ca şi reglementările legate de

drepturile pacienţilor, impun azi clinicianului să parcurgă toate aceste

etape privind consimţământul pacientului iar majoritatea studiilor

demonstrează că cei mai mulţi din pacienţii cu tratament şi internare

obligatorie îşi vor da în final consimţământul pentru tratamentul

adecvat, dacă acesta le este explicat şi dacă li se face o analiză

realistă a opţiunilor avute.

Tratamentul obligatoriu al pacienţilor

Medicaţia poate fi administrată în situaţii de urgenţă împotriva

voinţei sau fără consimţământul pacienţilor, definite ca acele situaţii

care implică un pericol iminent de vătămare fizică pentru pacient sau

95
pentru ceilalţi, deşi există diferenţe în definirea severităţii şi/sau

iminenţei ameninţării cu vătămarea, în funcţie de care pot exista

excepţii de la această regulă.

În multe ţări, clinicianul poate opta pentru a utiliza în situaţiile

de urgenţă izolarea şi contenţia fizică, ca alternative la medicaţia

obligatorie; în alte cazuri, intervenţia poate fi utilizată numai atât cât

timp există urgenţa ca atare şi de aceea nu poate fi folosită pentru a

justifica continuarea tratamentului obligatoriu al tulburării

responsabilă de comportamentul ce a determinat urgenţa.

Folosirea în acest mod a medicaţiei constituie mai curând o

metodă de contenţie chimică decât un tratament specific al unei

tulburări psihice şi ridică probleme etice deosebite prin presiunea

creată asupra psihiatrului de expunerea pacienţilor la efectele

secundare, dacă nu cumva şi la riscurile pe termen lung ale

medicaţiei psihotrope, fără certitudinea unui beneficiu terapeutic

major.

Cum statele experimentează criterii de tratament obligatoriu

bazate mai curând pe prevenirea deteriorării decât pe izolarea în

situaţii de periculozitate, psihiatrul care tratează pacienţii neinternaţi

este pus în faţa unui conflict între asigurarea tratamentului într-o

instituţie mai puţin restrictivă (deşi cu un grad de coerciţie), care ar

putea menţine remisiunile tulburărilor psihotice şi ar evita astfel

spitalizarea pacientului şi depăşirea cadrului etic general, prin

obligarea pacientului la tratament medical.

Un factor major în favoarea deciziei de a spitaliza pacienţi

periculoşi dar intratabili este ameninţarea cu răspunderea pentru

96
actele comise de astfel de pacienţi, punându-l astfel pe clinician în

dilema de a alege între posibila vătămare a cuiva (şi deci răspunderea

în ceea ce-l priveşte) şi plasarea în detenţie preventivă a acelor

persoane în cazul cărora tratamentul este puţin probabil să fie

eficient, cu preţul ulterior de a diminua resursele clinice pentru acei

pacienţi care ar putea beneficia de ele.

Etica experimentelor clinice psihiatrice

Principala dilemă a tratamentelor noi este dată de situaţiile în

care posibilul rău cauzat de o anumită procedură poate, la limită, să

depăşească beneficiul aşteptat de la aceasta.

În astfel de cazuri apare ca o datorie etică, necesitatea

efectuării unui experiment clinic (probă clinică).

Dar însuşi experimentul clinic, dacă se doreşte obţinerea unui

maximum de informaţii ştiinţifice, cere ca efectele aplicării procedurii

să fie comparate cu consecinţele acestei aplicări, ceea ce prezintă

de asemenea atât riscuri cât şi beneficii.

Helmachen şi Muller-Oerlinghausen numesc această dilemă

paradoxul experimenului clinic: ,,Mai întâi, este neetic să se aplice un

tratament a cărui eficienţă nu a fost examinată ştiinţific”.

De fapt, nu există nici un paradox, ci doar dificultatea de a

cântări ce este bine şi ce este rău însă aceasta este o complicaţie

care trebuie avută întotdeauna în vedere, nu numai în proiectele de

cercetare, ci ori de câte ori practica clinică este mai degrabă

novatoare decât rutinată.

97
 Atunci când cercetarea se face cu indivizi care sunt supuşi unei

forme oarecare de constrângere, cum ar fi prizonierii, angajaţii sau

persoanele sub protecţie legală din cauza unor tulburări psihice,

necesitatea obţinerii unui consimţământ liber acordat şi în deplină

cunoştinţă de cauză este crucială. Nu trebuie să existe nici un fel de

suspiciuni ascunse, cum ar fi diferite forme de recompensă, de care

cei ce refuză nu beneficiază; nici victimizarea acelora care nu

participă, şi nici minimalizarea vreuneia din procedurile etice uzuale.

Un pacient nu poate, din punctul de vedere legal, să consimtă să

i se aducă un prejudiciu, de aceea răspunderea care revine

Comitetului de Etică în astfel de cazuri este foarte mare.

Comitetele de etică din cercetare au luat fiinţă datorită

recunoaşterii unanime a faptului că cercetarea, implicând fiinţe

umane, trebuie să respecte anumite principii, cum ar fi cele ale

Codului Nurenberg sau ale Asociaţiei Medicale Mondiale, precum şi

datorită convingerii că cercetătorii nu trebuie să fie singurii şi unicii

judecători ai propriei lor etici.

Comitetul trebuie să aibă competenţa de a decide ,,dacă

cercetarea este îndreptată spre găsirea unui răspuns la o problemă

care merită efortul” şi dacă studiul ,,se bazează pe o concepţie solidă

din punct de vedere ştiinţific”.

Astfel de comitete funcţionează deja astăzi în acele ,,Helth

Districts” din Marea Britanie, în universităţi ca şi în alte organisme.

Principalul lor obiectiv este ,,să protejeze subiecţii supuşi cercetării

de posibile prejudicii, înţelegând clar că cercetarea medicală aduce

beneficii atât la nivelul întregii societăţi, cât şi de multe ori, la nivel

98
individual, astfel încât ea nu trebuie refuzată sau abandonată fără

motive bine întemeiate”.

Etică şi psihiatrie legală

Regulile pentru acceptarea dovezilor sunt astfel concepute încât

martorii trebuie să fie calificaţi drept experţi înainte de a emite o

părere. Pot exista persoane care nu sunt calificate adecvat şi care

sunt totuşi acceptate ca experţi pentru că standardele care se aplică

în stabilirea calificării unui expert diferă în medicină faţă de drept.

Studiile arată că profesioniştii adesea dau greş în a ajunge la

concluzii fiabile şi valide şi că acurateţea expertizelor judiciare nu o

depăşeşte neapărat pe a celei aparţinând unor persoane juridice

obişnuite, dând astfel naştere la îndoieli asupra faptului dacă

psihiatria legală întruneşte standardele legale pentru expertizare.

Activitatea medico-legală îi dă psihiatrului prilejul de a-i ajuta pe

oameni într-un mod care este foarte diferit de cel al terapeutului, ca

şi de a ajuta societatea prin intermediul legii; dar, totodată, el poate

ajunge în poziţii de pe care poate face mult rău. Cum spunea odată

George Moore: ,,Dificultatea în viaţă este să alegi”.

Un mare psihiatru legist american, Bernard Diamond, refuza să

depună mărturie dacă mărturia sa dăuna individului pe care l-a

examinat; de aceea, nu era chemat niciodată de către procuratură,

situaţie pe care el o accepta cu plăcere. Atunci când depunea

mărturie, aceasta era în favoarea apărării, atitudinea sa fiind însă

întotdeauna adusă la cunoştinţa juraţilor.

99
 Psihiatria legală este un domeniu care conţine multe capcane

etice, ,,pacientul” nu este un pacient în sensul obişnuit, mai ales din

punct de vedere al relaţiei medic-pacient iar cadrul instituţional în

care se desfăşoară expertizele este cu totul altul, diferit de cel unde

se practică medicina, ci acela unde se practică legea cu diversele

sale motivaţii, scopuri şi reguli de conduită.

Acest lucru trebuie clarificat cu cel examinat, încă de la

început, pentru că în psihiatria legală este întotdeauna imperativ să

se ţină seama de circumstanţele în care au fost obţinute informaţiile.

În scopul de a prezenta dovezi ştiinţifice convingătoare, este

necesar să se discute în detaliu reacţiile din trecut şi cele actuale ale

acuzatului şi să se prezinte câteva modalităţi de înţelegere

psihodinamică a ceea ce s-a întâmplat cu inculpatul în momentul

crimei, de aceea trebuie să existe întotdeauna un clinician

independent la care să se apeleze şi care să poată prelua aceste

importante responsabilităţi şi căruia i se poate conferi autoritatea de

a-l sfătui pe pacient în privinţa balanţei dintre bine şi rău.

Bioetica şi experimentul asupra omului

Cercetarea ştiinţifică, inclusiv cea biomedicală, cuprinde două

dimensiuni:

- cunoaşterea - dezvoltarea cercetării ştiinţifice la un nivel

superior;

100
 - utilitatea - descoperirea de tratamente medicamentoase sau de

altă natură, cu efect benefic superior celor precedente, eventual

şi cu acţiune mai rapidă şi descoperirea unor metode de

diagnostic mai eficiente.

Aceste două dimensiuni sunt interdependente într-un echilibru

armonios. Cînd acest echilibru încetează să mai existe, de obicei, se

preferă continuarea dezvoltării procesului de cunoaştere.

Din punct de vedere etic este necesar a se urmări prevenirea

alterării acestui echilibru iar dacă fenomenul este inevitabil să aibă

amploare minimă.

Cercetarea biomedicală s-a dezvoltat odată cu perfecţionarea

tehnologiei, ceea ce a făcut posibilă o dominare şi manipulare a

însăşi naturii umane de către oamenii de ştiinţă, manipulare

considerată a fi caracteristică epocii actuale şi responsabilă de

încălcarea din ce în ce mai frecventă a normelor etice.

În afara scopului cercetării biomedicale, cunoaşterea şi

utilitatea ca scop terapeutic, importante mai sunt şi:

- subiectele asupra cărora se efectuează experimentul: persoane

sănătoase (voluntari); bolnavi (boli somatice sau psihice); fetuşi;

prizonieri, deţinuţi;

- condiţiile de desfăşurare a experimentului, cu consimţământul

subiecţilor sau nu.

Scopul cercetării ştiinţifice biomedicale care are ca obiect de

studiu organismul uman, este acela de a îmbunătăţii procedeele

profilactice, diagnostice şi terapeutice, de a descoperi şi înţelege

etiologia şi patologia bolilor. Este necesar ca experimentul să

101
urmărească evitarea riscurilor sau minimalizarea lor şi să asigure

protecţia mediului înconjurător şi a animalelor utilizate în cercetare.

Pentru aceste motive, Asociaţia Medicală Mondială (WMA) în

declaraţia de la Helsinki, 1964 a emis unele recomandări sub forma

unui ghid cu valabilitate mondială (dar adaptată la legislaţia fiecărei

ţări).

Ghidul a fost revizuit de câteva ori, în anii următori şi a rămas

deschis revizuirii.

În cele ce urmează consemnăm recomandările:

I. Principii de bază

1. Cercetarea biomedicală, având ca subiect omul, trebuie să se

conformeze principiilor ştiinţifice general acceptate şi trebuie să aibă

la bază laboratoare performante, experimente pe animale şi

cunoaşterea amplă a literaturii ştiinţifice de specialitate.

2. Concepţia şi performanţa fiecărui procedeu experimental pe

om trebuie formulate clar într-un protocol privind experimentul, care

trebuie transmis unui comitet special, independent, pentru a fi

analizat, comentat şi direcţionat.

3. Cercetarea biomedicală pe om va fi făcută numai de către

persoane calificate ştiinţific şi sub supervizarea unei persoane

medicale competente clinic.

4. Responsabilitatea faţă de subiectul uman trebuie să revină

întotdeauna persoanei calificate medical şi nu va reveni niciodată

celui supus cercetării, chiar dacă acesta şi-a dat consimţământul.

102
 Cercetarea biomedicală pe om nu este justificată dacă

importanţa obiectivului nu este proporţională cu riscul inerent pentru

cel supus cercetării.

5. Fiecare proiect de cercetare biomedicală pe om trebuie

precedat de o evaluare exactă a riscurilor posibile prin comparaţie cu

beneficiile ce pot fi întrevăzute pentru persoana respectivă şi pentru

alţii. Întotdeauna trebuie să prevaleze preocuparea pentru interesul

celui supus cercetării, faţă de interesele ştiinţei şi societăţii.

6. Dreptul celui supus cercetării de a-şi apăra integritatea

trebuie respectat întotdeauna. Trebuie luate toate măsurile pentru

respectarea intimităţii subiectului şi pentru diminuarea impactului

studiului asupra integrităţii fizice şi mentale, precum şi asupra

personalităţii acestuia.

7. Medicul trebuie să se abţină să se angajeze în proiecte de

cercetare pe om, exceptând cazul în care consideră că eventualele

accidente pot fi anticipate. Medicul trebuie să sisteze orice

investigaţie dacă procentajul pericolelor îl depăşeşte pe cel al

potenţialelor beneficii.

8. Când publică rezultatul cercetării, medicul este obligat să

păstreze acurateţea acestuia. Rapoartele asupra experimentelor care

nu sunt conforme cu principiile specificate în această Declaraţie nu

vor fi acceptate spre publicare.

9. În cercetarea pe om, subiectul trebuie informat adecvat

despre scopurile, metodele, beneficiile anticipate şi potenţialul

pericol al studiului, precum şi al disconfortului pe care acesta îl poate

avea. Subiectul trebuie să fie informat că are libertatea de a nu

103
participa la studiu şi că este liber să-şi retragă consimţământul de

participare, în orice moment. Medicul trebuie să obţină, după aceea,

de la subiect consimţământul în cunoştinţă de cauză, preferabil în

scris.

10. Când se obţine consimţământul informat pentru un proiect

de cercetare, medicul trebuie să fie atent, în mod deosebit, dacă

subiectul nu se află într-o relaţie de dependenţă faţă de el sau dacă

nu consimte din constrângere. În acest caz, consimţământul trebuie

să fie obţinut de către un alt medic care nu este angajat în investigaţii

şi care este complet independent faţă de această relaţie.

11. În caz de incompetenţă legală, consimţământul trebuie

obţinut de la un tutore legal, conform legislaţiei naţionale. Atunci

când capacitatea fizică sau mentală face imposibilă obţinerea

consimţământului informat sau când subiectul este minor, acceptul

rudelor îl înlocuieşte pe cel al subiectului, conform legislaţiei

naţionale.

12. Protocolul de cercetare trebuie să cuprindă întotdeauna o

enumerare a aspectelor etice implicate şi trebuie să se arate faptul

că principiile enunţate în această Declaraţie sunt respectate.

II. Cercetarea medicală combinată cu îngrijirea de specialitate

(cercetarea clinică)

1. În tratamentul unei persoane bolnave, medicul trebuie să aibă

libertatea de a utiliza măsuri noi de diagnostic şi terapeutice, în

speranţa salvării vieţii, însănătoşirii sau ameliorării suferinţei

acesteia.

104
 2. Beneficiile potenţiale, pericolele şi neplăcerile unei noi

metode trebuie cântărite în funcţie de avantajele celor mai bune

metode terapeutice şi diagnostice curente.

3. În orice studiu medical, fiecărui pacient, inclusiv acelora

dintr-un grup de control, trebuie să i se asigure cele mai bune metode

terapeutice şi diagnostice cunoscute.

4. Refuzul pacientului de a participa la studiu nu trebuie să

influenţeze relaţia medic-pacient.

5. Dacă medicul consideră ca fiind esenţial să nu se obţină

consimţământul informat, trebuie să se menţioneze motivele

specifice pentru această propunere în protocolul experimental de

transfer către un comitet independent.

6. Medicul poate îmbina cercetarea medicală cu îngrijirea de

specialitate, obiectivul fiind acela de a dobândi noi cunoştinţe

medicale, dar numai în măsura în care cercetarea medicală este

justificată de potenţiala sa valoare diagnostică sau terapeutică.

III. Cercetarea biomedicală non-terapeutică pe subiectul uman

(cercetarea biomedicală non clinică)

1. În utilizarea pur ştiinţifică a cercetării medicale pe om, este

datoria medicului de a proteja viaţa şi sănătatea persoanei aflată în

sudiu.

2. Subiecţii vor fi voluntari, fie persoane sănătoase, fie pacienţi

pentru care experimentul nu are legătură cu boala lor.

3. Cercetătorul sau echipa de investigare trebuie să întrerupă

cercetarea dacă în cazul continuării se aduc prejudicii individului.

105
 4. Cercetarea pe om, interesul ştiinţei şi al societăţii nu trebuie

să prevaleze asupra considerentelor privind bunăstarea subiectului.

(Sidney Bloch şi Paul Chodoff-Etica Psihiatrică, New York-Oxford

University Press-1991)

Experimentul terapeutic

Are de drept ca finalitate:

- descoperirea de medicamente noi, îmbunătăţirea celor

existente, verificarea efectelor pozitive şi negative (efecte

secundare) ale produselor farmacologice noi sau vechi;

- descoperirea de noi metode de tratament în afara produselor

medicamentoase;

- descoperirea unor metode-tehnici de tratament mai eficace şi

mai rapide.

Cercetarea farmacologică

Un medicament nou nu poate fi validat din punct de vedere

ştiinţific înainte de a fi experimentat pe oameni.

Înaintea experimentării pe om există faze pregătitoare de

experimentare în laborator, efectuate asupra animalelor.

În această privinţă, există un curent de opinie, în special din

partea organismelor pentru protecţia animalelor, care consideră

inadmisibile experimentele efectuate pe animale, în condiţiile în care

acestea se sfârşesc cu decesul vieţuitoarei.

106
 Marea majoritate a cercetătorilor admite însă, că folosirea

animalelor pentru cercetare, cu o reglementare strictă în privinţa

evitării sau reducerii la maximum a suferinţei, este absolut necesară,

chiar indispensabilă pentru progresul ştiinţelor medico-farmaceutice.

Multe din rezultatele experienţelor pe animale efectuate în

trecutul îndepărtat sunt valabile şi utile şi astăzi.

Rezultatele experimentării unui produs farmaceutic asupra unui

organism animal nu pot fi considerate întru totul valabile şi asupra

organismului uman, totuşi permit obţinerea unor date cum ar fi de

exemplu, în privinţa dozei toxice sau letale a unui produs farmaceutic,

raportată la masa corporală, care coroborate cu datele deja

cunoscute oferă posibilitatea aprofundării cercetării sau transpunerii

la om.

Experimentele urmăresc absorbţia, distribuţia, metabolizarea

produsului, efectele imediate şi tardive (principale şi secundare).

Experimentul farmacologic urmăreşte:

- testarea produselor farmaceutice noi dar şi

- testarea produselor farmaceutice deja utilizate în privinţa

posibilei incompatibilităţi cu alte produse sau în privinţa

efectelor asupra unei alte afecţiuni patologice, diferită de cea

pentru care era iniţial recomandat.

Experimentarea farmacologică se efectuează în patru stadii,

diferite din punct de vedere al scopului şi al subiectului asupra căruia

se aplică.

107
 Faza I. Are drept scop o evaluare preliminară asupra siguranţei,

aprecierea ralaţiei dintre doză şi efectul toxic, modul de acţiune al

principiului activ al produsului.

Se administrează doze minime (aproximativ a suta parte din

doza presupusă a avea afectul terapeutic dorit) unor voluntari-

persoane sănătoase.

Dacă monitorizarea clinică şi paraclinică nu oferă modificări

semnificative, se administrează în continuare doze treptat crescute

din produsul farmaceutic cercetat.

Dacă doza de produs farmaceutic este bine tolerată după prima

administrare, se mai administrează la interval scurt de timp alte două

doze. În situaţia în care manifestarea a oferit aceleaşi date se trece

la faza următoare.

Faza II. În această fază experimentul se aplică asupra unui

număr mic de subiecţi cu afecţiune patologică corespunzătoare

medicamentului (substanţei testate); de obicei într-un stadiu avansat

al bolii, afecţiune care să fie singulară (neînsoţită de alte boli care să

modifice tabloul clinic caracteristic).

Frecvent în această fază se fac studii comparative cu un lot

limitat la care se utilizează medicamente de tip placebo.

Scopul aceste faze este de a verifica:

- efectul terapeutic favorabil;

- raportul dintre doză şi efect şi

- apariţia unor posibile efecte secundare.

108
 Rezultatele acestei faze permit extinderea cercetării şi

alcătuirea unor scheme terapeutice.

Faza III. În acestă fază experimentul cuprinde grupuri mai

numeroase de bolnavi (posibil diversificate). Se urmăreşte:

- evaluarea terapeutică absolută şi relativă (eficacitatea faţă de

stadiul bolii, faţă de tratamentul medical anterior utilizat-

tratamentul standard);

- determinarea raportului siguranţă/eficienţă pe termen scurt

(imediat) şi lung (tardiv) ca şi interacţiunile cu alte produse

medicamentoase.

După parcurgerea acestei faze, în condiţiile în care rezultatele

sunt considerate favorabile, produsul medicamentos poate obţine

licenţă în vederea utilizării.

Întrucât practica medicală a arătat că la unele produse

farmaceutice efectele adverse se pot manifesta clinic cu multă

întârziere, în plus pot apărea interacţiuni nefavorabile cu

medicamente intrate în uz după experimentarea celor dintâi, se trece

la următoarea fază.

Faza a IV-a. Se desfăşoară după ce produsul a început să fie

comercializat.

Această fază are ca bază constatările fazelor anterioare şi

studiile urmăresc:

- noi indicaţii;

- alte mijloace de administrare decât cele iniţiale;

109
 - interacţiuni cu medicamente inexistente în perioada fazelor

anterioare;

- efectele terapeutice asupra unor categorii de persoane

netestate în faza anterioară: copii, persoane de vârsta a III-a,

lehuze care alăptează, bolnavi cu insuficienţă cardio-

respiratorie sau renală, bolnavi cu afecţiuni multiple, etc.

După ce medicamentul poate fi comercializat, pentru

experimentele efectuate în timp, în vederea verificării efectelor

secundare pozitive şi negative, se folosesc de obicei două grupuri de

bolnavi, cărora li se administrează:

- unui grup medicamentul cercetat şi celuilalt medicamentul

standard;

- unui grup medicamentul cercetat, celuilalt un produs placebo;

- medicamentul cercetat este administrat unui grup de bolnavi

care necesită acest tratament şi altuia căruia medicamentul nu

îi este necesar.

Experimentul poate fi considerat încheiat în momentul în care

rezultatele privind efectul medicamentului pe termen scurt şi cel pe

termen lung sunt identice sau dacă există diferenţe, acestea sunt

nesemnificative.

Experimentarea pe om, deşi este motivată şi indispensabilă,

trebuie să fie precedată de crearea tuturor elementelor posibile de

siguranţă tehnică, astfel încât riscurile aproape inevitabile să fie

minime.

Din punct de vedere al riscului experimentării umane în scop

terapeutic sau ştiinţific, sunt diferenţe în funcţie de subiectul asupra

110
căruia se aplică: voluntari sănătoşi, bolnavi, deţinuţi sau chiar asupra

experimentatorilor-cercetători, studenţi.

○ Experimentele efectuate asupra organismului propriu sau

asupra unor studenţi la Facultatea de Medicină (acceptaţi cei din

ultimii anii pentru a deţine suficiente cunoştinţe medicale privind

riscul la care se expun) sunt cunoscute din perioade îndepărtate

(injectarea de bacterii, virusuri, substanţe medicamentoase, etc.).

○ Experienţe asupra condamnaţilor la moarte efectuate pe baza

promisiunii de comutare a pedepsei, cu acordul autorităţii publice, au

fost efectuate de asemenea în trecut şi se pare şi în prezent în

anumite ţări.

○ Experimentele efectuate în lagărele de concentrare naziste

aspura prizonierilor au fost dezvăluite în timpul procesului de la

Nürenberg.

S-au experimentat gaze, otrăvuri, efectele depresurizării, ale

hipotermiei, ale rezecţiei de membre sau viscere fără anestezie, ale

injectării de bacterii, virusuri, substanţe medicamentoase, expuneri la

raze X, toate sub lozinca binelui uman.

După cum este binecunoscut aceste experimente (peste 20 la

număr) au fost practicate fără consimţământul participanţilor şi fără

nici un fel de protecţie privind limitarea suferinţei sau a altor efecte

negative asupra sănătăţii şi vieţii lor în condiţiile în care încă din

decembrie 1900, în Germania, era transmisă către toate unităţile

sanitare o directivă a Ministrului Religiei, Educaţiei şi Sănătăţii, care

prevedea o serie de reglementări privind cercetarea medicală pe

subiecţii umani, reglementări ce prevedeau protejarea lor, interziceau

111
orice experiment în afara celor efectuate în scop diagnostic,

terapeutic şi cel de imunizare.

Totodată interziceau orice intervenţie fără consimţământul

informat al participantului sau asupra minorilor şi persoanelor

incapabile de a-l da.

Mai mult decât atât, în martie 1931 Consiliul de Sănătate al

Reich-ului a elaborat un document oficial cu titlul ,,Reglementări

privind noile terapii şi experimente pe subiecţi umani”, făcut cunoscut

tuturor medicilor germani. Documentul conţinea prevederi care în

majoritate au fost mulţi ani mai târziu incluse în Codul de la

Nuremberg şi care corespund şi cu normele etice actual valabile:

,,1. Medicul sau cercetătorul au datoria supremă de a proteja

viaţa şi sănătatea pacienţilor sau subiecţilor;

2. Cercetarea pe subiecţi umani trebuie să fie guvernată de

principiile eticii medicale şi regulile practicii şi teoriei medicale.

3. Cercetarea anterioară pe animale trebuie să fie efectuată

înainte de a trece la experimentare pe om atunci când acest lucru

este posibil.

4. Subiecţii pot fi incluşi într-o cercetare numai după ce aceştia

şi-au exprimat consimţământul liber şi informat. O atenţie specială

trebuie acordată în cazul în care subiecţii unei cercetări sunt

persoane minore, iar cercetările care implică riscuri pentru acestea

sunt interzise. Este incompatibilă cu principiile eticii medicale

exploatarea lipsurilor sociale. Aceste două reglementări stabilesc, de

fapt, existenţa a două populaţii vulnerabile: minorii şi persoanele

dezavantajate social, care necesită protecţie specială în contextul

112
cercetării pe subiecţi umani. În plus, era absolut interzisă

experimentarea pe persoane muribunde, ca fiind contrară regulilor

eticii medicale.

5. Terapiile inovatoare care implică folosirea de microorganisme

vii sunt permise numai dacă sunt relativ sigure, iar beneficii similare

nu pot fi obţinute prin alte motode.

6: Terapia inovatoare sau experimentul pot fi conduse numai de

către medicul care răspunde de acestea sau de un reprezentat al său,

prin aprobarea şi sub responsabilitatea medicului responsabil.

7. Era obligatorie prezentarea unui raport care să conţină:

scopul, justificarea şi maniera în care urma a fi condusă cercetarea.

De asemenea, raportul trebuia să cuprindă o declaraţie că subiecţii

sau reprezentanţii lor legali, unde era cazul, îşi exprimaseră

consimţământul informat anterior începerii cercetării.

8. Aceste reglementări permiteau folosirea terapiilor inovatoare

doar în cazuri de urgenţă, în scopul salvării vieţii pacientului sau

prevenirii producerii unor leziuni grave, iar consimţământul nu putea fi

luat datorită circumstanţelor particulare.

9. Rezultatele cercetării pe subiecţii umani puteau fi publicate

numai cu respectarea demnităţii subiecţilor şi numai dacă regulile

umanităţii şi eticii fuseseră respectate.

10. În final, aceste reglementări stipulează că învăţământul

academic trebuie să instruiască studenţii cu privire la îndatoririle

speciale ale medicului atunci când conduce o cercetare pe subiecţi

umani (terapie inovatoare sau experiment), precum şi atunci când

acesta publică rezultatele obţinute.”

113
 Acestea au determinat formularea Declaraţiei de la Helsinki a

Asociaţiei Medicale Mondiale din 1964 (ale cărei recomandări au fost

menţionate anterior).

În 1993 Consiliul Organizaţiile Internaţionale ale Ştiinţelor

Biomedicale (CIOMS) a publicat Directivele etice internaţionale

pentru cercetarea biomedicală condusă pe subiecţi umani, care

cuprinde 5 capitole care tratează:

- consimţământul subiecţilor cercetaţi;

- selectarea subiecţilor pentru cercetare;

- recuperarea subiecţilor care au suferit accidental efecte

negative ale experimentului;

- proceduri de revizuire;

- sponsorizarea cercetării.

De semnalat sunt şi Directivele comunitare ale CEE din

26.01.1965 şi din 20.05.1975, în ultima fiind consemnate detaliat

probele fizico-chimice, biologice, microbiologice, toxicologice,

farmacodinamice şi clinice care sunt obligatorii pentru eliberarea

licenţei de comercializare a unui medicament, revizuite în 1980.

În iulie 1996 Comitetul Permanent pentru medicamente de uz

uman (CPMP) al Agenţiei pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA) a

finalizat Normele pentru Buna Practică Clinică (GCP) pe care fiecare

ţară membră a Uniunii Europene trebuie să le respecte.

Sunt precizate noţiuni cum sunt: contraindicaţiile

medicamentoase, controlul de calitate, audit, confidenţialitate şi de

asemenea informaţii privind întocmirea protocolului de experimentare

clinică.

114
 ○ Experimentele care au ca subiecţi deţinuţii şi care oferă ca

răsplată reducerea pedepsei, sunt acceptate dacă sunt efectuate: cu

consimţământul deţinutului, după o informare prealabilă asupra

riscurilor posibile; să nu prezinte riscuri majore, nici chiar în cazul

deţinuţilor condamnaţi la moarte. În ţările în care este prevăzută

această pedeapsă nu se admit studiile care presupun riscuri majore

(chiar deces) sau producerea unor tratamente dureroase sau

degradante deţinuţilor.

○ Experimentele asupra minorilor, datorită incapacităţii acestora

de a realiza la ce se expun, nu sunt acceptate din punct de vedere

etic decât în scop terapeutic, în avantajul propriei sănătăţi, fiind

efectuate numai cu consimţământul părinţilor sau al reprezentanţilor

legali.

Dar, pe bună dreptate, în ultima perioadă s-a pus problema de a

se diferenţia capacitatea mentală reală a unui copil de capacitatea

juridică de a-şi da consimţământul faţă de un experiment, acestea

fiind deosebite în funcţie de etapa de dezvoltare: copil mic, preşcolar,

şcolar, şcolar mare, adolescent.

Totodată, se acceptă că există experimentări fără risc cum ar fi

de exemplu, recoltarea unei cantităţi mici de sânge sau alt produs

biologic (urină, salivă) pentru o testare comparativă între copii

sănătoşi şi bolnavi; sau experimentări cu risc minor care pot fi totuşi

efectuate.

Unii cercetători menţionează că au existat experimentări pe

copii, diferite de cele corespunzătoare etic, care au adus o mare

binefacere omenirii, ca de exemplu vaccinul antipoliomielitic.

115
 Indiferent de metodologie, în cercetare ştiinţifică (de

cunoaştere), în afara consimţământului dat de bolnav, trebuie să fie

atent verificată posibilitatea ca întreruperea tratamentului standard

să nu dăuneze stării de sănătate.

În experimentarea terapeutică cu consimţământul bolnavului

este necesar să se asigure întreruperea tratamentului standard fără

risc sau cu risc minor şi eficacitatea medicamentului cercetat să nu

fie inferioară celui administrat anterior.

Dacă în prezent prescrierea medicamentelor nu ia în calcul

variaţiile foarte mari ale răspunsului la un medicament în funcţie de

profilul genetic al unui individ (o doză care este insuficientă pentru un

individ poate fi toxică pentru un altul, un bun exemplu fiind cel al

acetilatorilor rapizi faţă de acetilatorii lenţi), în viitor prescripţia

medicamentelor bazată pe testele genetice va fi total adaptată

polimorfismului genetic.

Astfel, farmacogenetica se va dezvolta spectaculos, oferind o

enormă piaţă de desfacere pentru testele genetice companiilor

producătoare.

Experimentarea pe fetuşi şi embrioni umani

Din punct de vedere etic, nu există o diferenţiere între embrion

şi fetus, fiind vorba de viaţa unei fiinţe umane, în stadii diferite de

dezvoltare.

116
 În privinţa embrionilor, indiferent de tipul şi scopurile

experimentării (farmacologice, genetice-ADN recombinat-substituiri

de cromozomi sau studiul biologiei embrionare) se apreciază ca fiind

necorespunzătoare din punct de vedere etic; embrionului nu i se dă

şansa la dezvoltare, experimentul condamnându-l la dispariţie.

Din punct de vedere etic, se constată deosebiri în privinţa

experimentelor efectuate asupra fetusului:

1. legate de scopul experimentării:

- terapeutică;

- cercetare biomedicală;

- prelevare de ţesuturi pentru tratarea unor bolnavi.

2. starea fetusului: viu (viabil sau neviabil) sau mort (prin avort

spontan sau avort voluntar).

3. riscul experimentului pentru fetusul viu:

- moartea;

- alterarea integrităţii.

Acestea pot fi efectuate intra- sau extrauterin.

Intervenţiile intrauterine terapeutice. Trebuie să respecte mai

multe condiţii:

- intervenţia să fie impusă de o afecţiune gravă, care nu permite

temporizarea până după naştere;

- să nu reprezinte un risc grav pentru viaţa sau integritatea fizică

a mamei sau fetusului;

- cuplul, dar în special gravida, să-şi dea consimţământul, după o

informare detaliată din partea specialiştilor.

117
 Intervenţiile terapeutice pot fi: diagnostice, curative, medicale

sau chirurgicale. Dintre acestea, transfuziile de sânge, intervenţii

chirurgicale pentru dezobstrucţia căilor urinare sau hidrocefie au fost

încununate de succes.

Intervenţiile cu scop de cercetare ştiinţifică sunt nepermise din

punct de vedere etic, spre deosebire de cele efectuate în scop

terapeutic.

Experimentele efectuate pe fetuşi umani avortaţi se referă la

fetuşi expulzaţi în cadrul unui avort spontan sau la cei scoşi în afara

organismului matern prin histerectomie.

Pentru fetuşii astfel obţinuţi, vii, viabili sau nu, experimentele

sunt posibile numai cu respectarea condiţiilor sus-menţionate, care

trebuie să fie respectate la intervenţiile intrauterine.

Este interzisă menţinerea în viaţă a fetusului pentru

experimentele în scop de cercetare ştiinţifică sau comercializare

(utilizat la produse cosmetice, etc.).

Referitor la embrionul sau fetusul rezultat din avort voluntar,

aceştia sunt de obicei morţi sau chiar dacă sunt vii, sunt neviabili.

Prelevarea ţesuturilor fetale în scopul transplantării

Faţă de ţesuturile recoltate de la persoana adultă, ţesuturile

fetale conferă unele avantaje şi anume:

118
 - ţesuturile sunt în faza de dezvoltare celulară rapidă, ceea ce

creşte efectul terapeutic;

- reacţiile imunitare de respingere sunt mult reduse, chiar

inexistente.

Din punct de vedere etic, recoltările de la fetuşii vii, viabili sau

potenţial viabili, nu sunt admise pe considerentul că pot afecta

evoluţia ulterioară sau pot provoca decesul.

Recoltarea de la fetuşii morţi expulzaţi prin avort spontan sau

avort voluntar (la cerere) este eficace numai dacă se realizează

imediat după deces; în caz contrar ţesuturile prelevate nu mai sunt

utile pentru transplant.

Ţesuturile fetale pot fi transplantate bolnavilor cu afecţiuni

patologice grave care nu beneficiază de un alt fel de tratament:

- transplant de măduvă (eficace în tratamentul leucemiei);

- transplant de celule nervoase (în boli neurologice cu deficienţe

motorii severe);

- transplant de celule hepatice, pancreatice.

Recoltarea de ţesuturi fetale de la fetuşi vii dar apreciaţi ca

neviabili, efectuată în condiţiile unei iminenţe de avort, în perioada

care precede avortul, este interzisă etic, considerându-se principala

cauză a morţii fetale.

Protecţia embrionilor şi a fetuşilor a constituit obiectul de

discuţii pentru multe foruri internaţionale.

Recomandările Consiliului Europei nr.1046/1986 şi 1100/1989 au

stabilit un cadru de norme referitoare la întrebuinţarea embrionilor şi

fetuşilor cu scop diagnostic, terapeutic, ştiinţific şi comercial.

119
 Din punct de vedere etic, experimentarea umană trebuie să

respecte unele principii fundamentale:

1. intangibilitatea şi nondisponibilitatea persoanei

Persoana umană nu există fără viaţă fizică, fundamentul vieţii

personale. Ca atare, orice atingere adusă vieţii fizice sau suprimarea

vieţii, este o atingere adusă persoanei.

2. principiul totalităţii sau principiul terapeutic

Chiar dacă sacrificarea unui segment din organism poate duce

la salvarea organismului însuşi, întrucât viaţa fizică are valoare

fundamentală trebuie ca riscul, inevitabil uneori, al experimentului

uman să fie cât mai redus.

4. principiul solidarităţii sociale

Constă în riscul particular, asumat pentru un bine superior,

binele întregii societăţi.

Cercetătorul sau societatea nu-i poate solicita unui individ

asumarea unui risc mai mare decât pe cel pe care şi-l poate asuma.

Ţinând cont de posibilele riscuri se recomandă ca indiferent de

gravitatea unor afecţiuni patologice o femeie să evite o sarcină în

perioada desfăşurării unui experiment medical (prin metode de

reglementare naturală a fertilităţii).

120
 Bioetica şi transplantul de organe

Problemă de mare actualitate, transplantul de organe a

înregistrat un progres continuu datorat cercetării ştiinţifice medicale

şi îmbunătăţirii tehnicilor chirurgicale.

În prezent se realizează transplantarea a numeroase organe

importante: cord, ficat, rinichi, pancreas.

Progresul rapid al acestui domeniu vast, a fost posibil atât

datorită noilor tehnici chirurgicale, cât şi rezultatelor obţinute în

urma:

- experienţelor pe animale;

- cercetărilor imunologice;

- cercetărilor în privinţa transfuziei de sânge şi a grupelor

sanguine, care au permis studiul histocompatibilităţii.

Speranţa cercetătorilor în domeniu este ca, într-un viitor

apropiat, domeniul transplantului să se extindă în aşa fel încât să se

poată realiza şi transplant de cap sau de porţiuni de encefal, trunchi,

gonade şi chiar transplant de gene, în condiţiile în care progresul

tehnicilor chirurgicale şi al medicamentelor imunosupresive va fi în

continuare la fel de rapid.

Odată cu progresele din acest domeniu, solicitările pentru

transplant au devenit mai numeroase în condiţiile în care numărul de

donatori rămâne redus. Totodată, verificarea organelor puse la

121
dispoziţie este mai complexă. Din aceste motive, problemele etice

sunt mai numeroase şi se referă la consimţământul primitorului, al

donatorului sau rudelor acetuia, la posibila influenţare a idealităţii

primitorului, la aprecierea momentului de recoltare a organelor cât şi

la criteriile de selecţie a primitorilor.

Problema etică a transplanturilor

Are la bază trei principii şi anume:

1. Apărarea vieţii donatorului şi primitorului. Aceasta se referă la

donatorii vii şi constă într-o evaluare obiectivă a utilităţii organului

transplantat pentru primitor, raportat la handicapul (prejudiciul)

donatorului.

În acest sens trebuie apreciat că starea de sănătate a

primitorului, după transplant să se îmbunătăţească semnificativ, în

caz contrar sacrificiul donatorului fiind nejustificat.

Ca o excepţie, principiul se poate referi la cazurile nejustificate

în care recoltarea s-a efectuat după o apreciere necorespunzătoare a

morţii clinice.

Ca urmare, acest principiu constă în efectuarea

transplantului ,,pentru un bine mai mare”. El se referă şi la

autotransplantarea cu scopul de a realiza o corecţie estetică.

În concluzie, pe de o parte, după recoltarea organului sau

ţesutului donatorul trebuie să aibă o stare de sănătate care să-i

permită în continuare o viaţă activă, iar pe de altă parte, starea de

122
sănătate a primitorului post-transplant trebuie să fie semnificativ

îmbunătăţită.

Între criteriile de selectare a primitorilor sunt:

- utilitarist - primitorul după transplant va putea duce o viaţă

activă;

- terapeutic - transplantul reclamă urgenţă şi sunt şanse majore

de reuşită;

- cauzal - conform priorităţii cererilor şi

- nediscriminatoriu.

2. Apărarea identităţii personale a primitorului şi descendenţilor

Chiar dacă transplantul are ca urmare prelungirea duratei vieţii,

din punct de vedere etic nu se admite obţinerea doar a unei

supravieţuiri pur biologice, fără modificarea calităţii vieţii.

Aceste probleme etice se ridică referitor la ipoteza, încă

nerealizabilă, a transplantului de cap, trunchi, organe genitale şi alte

glande endocrine (hipofiza).

Un eventual transplant de cap la om, în condiţiile în care

identitatea persoanei este legată de creier, care conservă memoria

personală, toate senzaţiile şi trăirile anteriore (eul construit

psihologic şi senzorial prin intermediul experienţei corporale), nu va

putea avea un rezultat pe deplin favorabil pentru că ar modifica

identitatea personală a primitorului, având un prognostic rezervat din

punct de vedere psihic şi social.

În privinţa transplantului de ovare sau testicule, se apreciază că

neavând funcţii vitale nu pot fi considerate transplant terapeutic, iar

transplantul în caz de sterilitate (pentru a asigura fertilitatea), ar

123
presupune o tulburare a identităţii biologice a descendenţilor

asemănătoare fecundării heterologe.

O excepţie poate constitui cazul unor afecţiuni patologice

maligne la nivelul ovarelor, afecţiuni care impun extirpare chirurgicală

pentru a împiedica extinderea bolii neoplazice.

Dacă intervenţia chirurgicală se practică la o vârstă timpurie,

menopauza iatrogenă determină tulburări endocrine majore cu

consecinţe la nivelul sistemului cardio-vascular, sistemului osos şi nu

în ultimul rând la nivel psihic. În această situaţie, se poate accepta un

transplant de ovar care, dacă nu este respins, reprezintă o alternativă

la un tratament medicamentos complex şi îndelungat, cu posibile

efecte secundare. Transplantul este acceptat cu excluderea

procreerii.

3. Consimţământul

Problema consimţământului are două aspecte, în funcţie de

starea donatorului: viu sau mort. În ambele situaţii este obligatoriu

consimţământul primitorului, după o prealabilă informare asupra bolii,

asupra evoluţiei acesteia fără sau cu transplant şi asupra riscurilor,

uneori inerente, cât şi asupra tratamentului medicamentos

imunosupresor îndelungat, absolut necesar în perioada post

transplant.

a. Recoltarea de organe, fragmente de organe sau ţesuturi de la

donatori în timpul vieţii se va face:

- după obţinerea consimţământului informat al donatorului şi

primitorului;

124
 - după o evaluare cât mai precisă a necesităţii intervenţiei (când

nu există alternativă) şi a riscurilor posibile pentru primitor şi donator,

în aşa fel încât beneficiul primitorului să nu fie mai mare decât

riscurile la care este supus donatorul.

Poate fi donat un organ în totalitate numai dacă este organ

pereche (rinichi), în rest numai o porţiune (ficat), a cărei lipsă să nu

afecteze semnificativ funcţia organului.

Donarea de ţesuturi şi organe de către persoane în viaţă se

efectuează după un examen clinic şi paraclinic complex care, în afara

incompatibilităţii primitor-donator, trebuie să elimine orice afecţiune

patologică care ar putea avea efecte nefavorabile atât asupra

primitorului, cât şi asupra donatorului.

De obicei, testele medicale corespunzătoare donării de organe

se efectuează iniţial pentru membri familiei şi rude apropiate, ulterior

şi pentru persoane străine cu un grad de conştiinţă ridicat, dispuse să

comită un act salvator cu riscurile care se impun (imediate sau

tardive).

În privinţa consimţământului informat oferit de donator, trebuie

verificat cu mare atenţie nivelul de înţelegere al acestuia şi măsura în

care este capabil să înţeleagă riscurile posibile la care se expune.

b. Recoltarea de organe şi ţesuturi de la persoane aflate în

moarte clinică sau decedate.

În lipsa unui consimţământ al donatorului în timpul vieţii, trebuie

respectată legătura psihologică, afectivă, a familiei cu acesta; ca

urmare trebui cerut consimţământul rudelor cele mai apropiate,

consimţământ care reprezintă un act de solidaritate umană.

125
 De asemenea, în cazul minorilor decedaţi consimţământul

trebuie solicitat părinţilor sau reprezentanţilor legali.

Constatarea morţii în cazul recoltării de organe pentru

transplant

Ridică cele mai delicate probleme etice din domeniul

transplantului de organe. Pentru a oferi organe de transplantat care

să îmbunătăţească şi să prelungească viaţa unor bolnavi pentru care

transplantul este unica soluţie salvatoare, este total interzisă

întreruperea tratamentului medicametos până în momentul

constatării obiective şi exacte a semnelor clinice şi paraclinice care

să justifice diagnosticul de moarte clinică sau cerebrală.

a. Semnele clinice arată încetarea ireversibilă a activităţii

nervoase şi psihice, abolirea totală a conştienţei, apnee de până la 5

minute în lipsa protezării respiratorii, a reflexelor de trunchi cerebral,

reflexe osteo-tendinoase şi cutanate, midriază fixă bilaterală, abolirea

reflexului de deglutiţie, întreruperea respiraţiei spontane în lipsa unor

boli metabolice sau endocrine care să modifice interpretarea datelor

sau a unui tratament medicamentos care inhibă SNC sau a

hipotermiei –temperatură corporală centrală mai mică de 32,2 grade

Celsius.

b. Semne paraclinice:

- încetarea activităţii electrice a creierului, constatată prin două

EEG efectuate la minimum 4 ore distanţă;

126
 - oprirea circulaţiei cerebrale, constatată angiografic şi prin alte

metode corespunzătoare.

Progresul tehnicilor de monitorizare permite protezarea

temporară a respiraţiei şi circulaţiei însă, în situaţia în care centrii

nervoşi care coordonează funcţiile vitale sunt total şi ireversibil

compromişi, viaţa umană nu mai poate fi reinstalată.

În momentul instalării morţii cerebrale (moarte clinică) se pot

recolta organe pentru transplant, organismul donor fiind menţinut

vital prin metode de protezare cardio-respiratorie (artificial).

Marea majoritate a autorilor admit ca în afara unei EEG

izoelectrice timp de 6 ore care arată încetarea ireversibilă a

activităţii corticale cerebrale, să fie constatată şi abolirea ireversibilă

a funcţiilor vitale a nucleilor centrali.

S-au constatat aspecte diferite la diagnosticarea morţii

cerebrale la copii, în special la cei sub 5 ani, la care maturizarea

incompletă a ţesuturilor şi organelor poate modifica criteriile de

apreciere.

Pentru aceste motive este necesară evaluarea semnelor clinice

şi paraclinice pe o perioadă de timp raportată la vârsta copiilor.

Pentru vârste cuprinse între 7 zile şi 2 luni sunt necesare două

examinări clinice şi două EEG la interval de 48 ore (în afara

observaţiei permanente).

Pentru vârste cuprinse ître 2 luni şi 1 an sunt necesare două

examinări clinice şi două EEG la interval de 24 ore.

127
 Pentru vârste cuprinse între 1 şi 5 ani examinările (cîte două

clinice şi paraclinice) se efectuează la interval de 12 ore, iar la vârste

mai mari la interval de 4-6 ore.

Reprezentând pierderea capacităţii organismului de a funcţiona

ca un întreg, moartea cerebrală consituie pentru majoritatea

cercetătorilor criteriul corespunzător pentru declararea decesului.

Sunt însă şi cercetători care apreciază că acest criteriu este

insuficient şi nu protejează pacienţii terminali în timp ce alţi

cercetători afirmă că viaţa este centrată pe funcţionarea cordului şi

nu pe aceea a creierului.

Totodată, persistenţa unei activităţi reziduale cerebrale

identificată prin modificările EEG în perioadele somn/veghe, păstrarea

reglării neurohormonale a diurezei şi parţial a unor funcţii ale

trunchiului cerebral, sunt considerate de unii ca reprezentând o

dovadă că moartea cerebrală, prin mijloacele prin care este

diagnosticată, nu include hipotalamusul şi porţiunea posterioară a

hipofizei.

Drept criteriu de stabilire a morţii a fost propusă şi moartea

cortexului cerebral (moartea corticală, starea vegetativă

persistentă), care presupune încetarea ireversibilă a funcţiilor

corticale cu persistenţa relativ integră a funcţiilor trunchiului

cerebral.

Abolirea conştienţei, adică a capacităţii de interacţiune socială,

condiţie esenţială pentru existenţa umană, ar fi suficientă pentru a

stabili apariţia decesului, dar acest criteriu nu este acceptat în nicio

jurisdicţie întrucât ar determina riscul de apreciere a morţii în mod

128
eronat la bolnavi cu demenţă avansată sau la bolnavi cu stare de

conştienţă intermitentă (bolnavi care prezintă mică activitate

cardiacă şi respiratorie).

În prezent, în multe state, moartea cerebrală şi nu criteriul

pierderii ireversibile a stării de conştienţă, este recunoscută drept

criteriu al declarării decesului.

Transplantul heterolog (xenotransplantul)

Constă în transplantarea la om de organe sau ţesuturi non-

umane.

Folosit pentru prima dată cu zeci de ani în urmă, fără rezultatul

aşteptat în cele mai multe cazuri, în ultimii ani este luat din nou în

discuţie pe două considerente:

- progresele în domeniul biologiei, geneticii şi farmacologiei

crează posibilitatea reducerii incompatibilităţii între organul

prelevat de la animal, şi om;

- numărul solicitărilor de organe pentru transplant îl depăşeşte cu

mult pe cel al organelor puse la dispoziţie.

Deşi din punct de vedere etic se ridică problema dacă

trasplantarea la om a unui organ de animal (ca şi a unui organ

artificial) nu alterează personalitatea primitorului, majoritatea

cercetătorilor afirmă că organe precum ficatul, cordul, deşi vitale, nu

sunt sediul unor funcţii care caracterizează persoana.

129
 Asemătător transplantului de organe artificiale, în situaţia

transplantului unui organ heterolog de provenienţă animală, primitorul

trebuie informat în mod deosebit pentru a fi pregătit psihologic.

Singura suspiciune din partea cercetătorilor se ridică asupra

mecanismului de respingere care poate fi determinat şi de alţi factori

încă necunoscuţi, în afara imunocompatibilităţii.

Organizaţiile de protecţie a animalelor consideră metoda total

inacceptabilă, însă din punct de vedere etic, metoda este considerată

justificată în condiţiile în care suferinţa animalului sacrificat este

minimă şi organul sau ţesutul recoltat poate salva viaţa unui om.

În ultimii ani, pentru xenotransplant au fost folosiţi în special

porcii transgenici şi primatele non-umane.

Avantajul major în cazul organelor şi ţesuturilor prelevate de la

primate non-umane este că au o mare asemănare cu ţesuturile umane

în domeniul genetic, anatomic, fiziologic cât şi în domeniul sistemului

imun, al hormonilor şi al enzimelor.

Dar acest avantaj este cuplat cu riscul major reprezentat de

receptorii specifici care permit transferul microorganismelor

(bacterii, viruşi, fungi şi paraziţi).

În plus, primatele non-umane au gestaţie îndelungată şi

descendenţi în număr mic, în aşa fel încât sunt greu accesibile.

Referitor la porci, se impune selectarea de animale neinfectate

care în plus sunt supuse, anterior prelevării de organe, unor

tratamente medicamentoase complexe sau vaccinări.

130
 Implantul (transplantul) de ţesuturi

Transplantul terapeutic de ţesuturi recoltate de la fetuşi umani

a fost menţionat anterior.

Transplantul de ţesut hematopoetic din ficatul prelevat de la

fetuşi trebuie să respecte toate indicaţiile menţionate la

experimentele asupra embrionului şi fetusului.

Ţesutul cel mai frecvent utilizat pentru transplant este măduva

osoasă prezentă în cavităţile scheletului osos şi care, având funcţie

hematopoetică, produce elementele figurate prezente în sângele

circulant.

Succesul transplantului de măduvă se datorează dezvoltării

cercetărilor în domeniul sistemului de histocompatibilitate, al

chimioterapiei şi radioterapiei, cât şi a posibilităţii de conservare prin

criogenare (azot lichid) a precursorilor hematopoetici, ceea ce a

permis autotransplantul şi identificarea şi distrugerea celulelor

neoplazice din măduvă.

Transplantul de măduvă este practicat cu succes în numeroase

afecţiuni patologice, cum ar fi:

- leucemii acute mieloide şi limfoide (la acestea din urmă cu mai

puţin succes faţă de cele mieloide);

- leucemii cronice;

- aplazie medulară;

131
 - talasemia majoră;

- sindromul de imunodeficienţă;

- afecţiuni metabolice congenitale;

- boli neoplazice ale sistemului hematopoetic şi non-hematologice

(neuroblastom, melanom, etc.)

La acestea, transplantarea de măduvă de la un donator sănătos

sau de la primitor (crioconservată), în afara posibilităţii de ameliorare

chiar de salvare a funcţiei hematopoetice, oferă în plus posibilitatea

unei toleranţe crescute la citostatice şi radiaţii (peste dozele admise

anterior), doze a căror administrare poate duce la vindecarea

ireversibilă a bolii.

De prognosticul cel mai favorabil după transplantul de măduvă

osoasă beneficiază cei cu leucemie acută mieloidă.

Dacă la cazurile de copii cu leucemie acută limfoidă, care sunt

foarte rare, transplantul se recomandă a fi efectuat doar după un

tratament chimioterapic (deci după remitere secundară), la adulţii

până la vîrsta de aproximativ 50 ani, indiferent de felul leucemiei

acute, mieloidă sau limfoidă, transplantul se recomandă la prima

remitere, simultan cu prima serie de tratament chimioterapic.

În situaţia leucemiei cronice mieloide se recomandă efectuarea

transplantului cât mai aproape de stabilirea diagnosticului bolii.

Anemia Cooley (forma majoră a talasemiei), care este o anemie

hemolitică congenitală produsă de o boala genetică datorată

persistenţei hemoglobinei fetale F, constituie una din indicaţiile

transplantului de măduvă, în special în primele stadii; în fazele

avansate ale bolii transplantul permite prelungirea duratei de viaţă.

132
 Şi în cazul transplantului de măduvă, la fel ca şi în cazul oricărui

alt tip de transplant, trebuie respectat principiul apărării vieţii şi

obţinut consimţământul informat din partea donatorului şi

primitorului.

Donatorul nu trebuie să suporte o alterare a stării de sănătate

sau a condiţiilor fizice iar primitorul să beneficieze de ameliorarea

sau chiar vindecarea bolii de care suferă.

De altfel, prelevarea de măduvă osoasă are efecte şi riscuri

minime faţă de prelevarea unui organ sau fragment de organ, pentru

că:

- determină o scădere temporară a integrităţii fizice ce este

recuperată în scurt timp;

- riscul anesteziei generale este redus pentru un individ sănătos,

datorită aparaturii medicale de înaltă tehnologie;

- riscul de infecţii locale, datorat numeroaselor puncţii efectuate

pentru recoltarea unui număr mai mare de celule, este aproape

inexistent, întrucât toate manevrele respectă condiţiile de

strictă asepsie.

Referior la consimţământul donatorului trebuie menţionat că,

fiind preferată măduva de la copii minori, trebuie obţinut

consimţământul de la părinţi iar cazul copiilor mai mari şi de la

aceştia, fără a fi intimidaţi sau forţaţi.

Recoltarea de organe pentru transplant de la nou-născuţi

anencefali

133
 Anencefalii nu prezintă un interes deosebit în vederea recoltării

de organe pentru transplant la copii, datorită mai multor aspecte:

- într-un procent de peste 50% sunt prematuri de diferite grade,

ceea ce presupune că şi celelalte organe nu sunt într-un stadiu

de dezvoltare care să le facă utile transplantării<

- într-un procent foarte ridicat, anencefalii prezintă şi malformaţii

ale organelor interne, multe dintre acestea ale căilor urinare, în

condiţiile în care cel mai frecvent s-a încercat prelevarea

rinichilor.

Din punct de vedere etic nu se acceptă protezarea cardio-

respiratorie după naştere, numai în ideea de a folosi nou-născutul

anencefal pentru recoltare de organe. Se acceptă în schimb

recoltarea de organe după instalarea stopului cardio-respirator, în

condiţiile unui tratament medical obişnuit sau după constatarea

decesului.

134
 Moartea cerebrală

Evoluţia criteriilor de stabilire a momentului morţii

Pentru o lungă perioadă de timp s-a considerat că moartea

survine în momentul în care încetează activitatea cordului şi a

aparatului respirator, diagnosticul de moarte fiind stabilit pe baza

criteriului tradiţional, cardio-respirator. Începând cu anii 1950, odată

cu introducerea tehnologiilor moderne de menţinere artificială a

vieţii, s-a ajuns în situaţia în care criteriul cardio-respirator nu mai era

suficient pentru definirea morţii.

Descoperirea şi introducerea pe scară largă a defibrilatoarelor

cardiace a făcut posibilă pornirea unui cord oprit, iar metodele de

ventilaţie mecanică au făcut posibilă menţinerea artificială a

respiraţiei. Înainte de raspândirea pe scară largă a folosirii

respiratoarelor, defibrilatoarelor cardiace, resuscitării cardio-

respiratorii, insuficienţa cardiacă, respiratorie şi a funcţiilor

neurologice erau strâns legate, în sensul că atunci când unul dintre

aceste sisteme ceda, era urmat inevitabil de cedarea celorlalte două.

Cu ajutorul noilor metode de suport cardio-respirator pentru

perioade lungi de timp, a devenit posibilă menţinerea funcţiilor

cardiacă şi respiratorie după ce activitatea cerebrală încetează. Cel

mai extraordinar caz de menţinere artificială în viaţă a unui pacient

135
cu moarte cerebrală a fost cel al unui tânăr de 22 de ani care a fost

menţinut în viaţă, în această stare, pentru o perioadă de 18 ani.

Dezvoltarea transplantului de ţesuturi şi organe a subliniat

faptul că moartea este mai degrabă un proces decât un eveniment

pentru că nu toate ţesuturile şi organele mor în acelaşi timp.

Asociaţia Medicală Mondială arăta, în 1968, că din punct de vedere

medical momentul morţii diferitelor celule şi organe este mai puţin

important în determinarea morţii unui individ decât certitudinea că

acest proces este ireversibil. Unii autori susţin că ceea ce contează

în determinarea morţii este moartea organismului ca întreg

coordonat, încetarea funcţionării organismului ca întreg.

Sindromul morţii cerebrale a fost descris pentru prima dată în

anul 1959 în Franţa. Primii care au atras atenţia asupra aceastui

sindrom au fost medicii reanimatologi, care se confruntau cu situaţii

în care erau nevoiţi să continue ventilaţia mecanică inutilă la pacienţi

comatoşi, cu leziuni cerebrale ireversibile. Pe de altă parte, pacienţii

aflaţi în stare de moarte cerebrală puteau reprezenta o sursă

importantă de organe pentru transplant.

Moartea cerebrală este definită ca pierderea ireversibilă a

tuturor funcţiilor întregului creier, inclusiv ale trunchiului cerebral.

Cele mai frecvente cauze ale morţii cerebrale sunt: traumatismele

craniene, stopul cardio-respirator şi hemoragia intracerebrală.

Indiferent de cauza primară, secvenţele fiziopatologice care duc la

instalarea morţii cerebrale sunt în cele mai multe cazuri aceleaşi.

Lezarea importantă a creierului determină instalarea unui edem

cerebral masiv cu creşterea marcată a presiunii intracraniene,

136
depăşeşind presiunea sistolică a sângelui, ceea ce face imposibilă

irigarea în continuare a creierului cu sânge, atât la nivelul cortexului

cât şi al trunchiului cerebral, consecinţa fiind distrucţia ireversibilă a

creierului în totalitate.

Criteriile de diagnosticare a morţii cerebrale au fost elaborate

pentru prima dată la aproape la 10 ani după ce aceasta a fost

descrisă, în anul 1968, de comitetul Ad Hoc al Universităţii Harvard.

Din acest comitet au făcut parte jurişti, teologi, anestezişti,

neurochirurgi şi neurologi.

În anii 1970 şi 1980, numeroase organizaţii medicale din

întreaga lume au elaborat criterii de diagnosticare a morţii cerebrale.

Toate organizaţiile au fost de acord asupra a trei aspecte clinice

considerate esenţiale pentru diagnosticarea morţii cerebrale: coma

profundă, apneea şi absenţa reflexelor de trunchi cerebral.

În prezent, sindromul neurologic al morţii cerebrale a fost

acceptat de către profesia medicală ca o entitate clinică distinctă

care poate fi diagnosticată cu un grad înalt de certitudine, în condiţii

optime, de către profesionişti experimentaţi.

Una dintre problemele cele mai dificile este stabilirea

ireversibilităţii acestei stări. În Marea Britanie s-a arătat că cea mai

bună cale de a demonstra ireversibilitatea este de a exclude orice

proces reversibil care ar putea mima starea de moarte cerebrală, cum

ar fi: intoxicaţia acută cu substanţe deprimante ale SNC sau

hipotermie cu temperatură corporală sub 32,2 grade Celsius şi s-a

recomandat o perioadă de observaţie de cel puţin 12 ore.

137
 Criteriile suedeze se axează mai mult pe necesitatea

explorărilor paraclinice care să ateste lipsa fluxului sanguin la nivelul

creierului prin angiografie cerebrală.

În SUA, Comisia de Bioetică a Preşedintelui a formulat în 1981

criteriile de diagnosticare a morţii cerebrale care au devenit

standardele medicale utilizate în această ţară ( Guidelines for the

Determination of Death). Comisia a recomandat o perioadă de

observaţie de cel puţin 6 ore, combinată cu teste paraclinice de

confirmare a diagnosticului de moarte cerebrală.

Dacă nu au fost efectuate examene paraclinice, se recomandă o

perioadă de observaţie de cel puţin 12 ore, iar în cazurile în care

leziunile cerebrale sunt consecinţa anoxiei, este recomandată o

perioadă de observaţie de cel puţin 24 de ore dacă nu se efectuează

examene paraclinice.

Diagnosticarea morţii cerebrale la copii şi nou-născuţi este mai

dificilă decât la

adulţi, în principal pentru că secvenţele fiziopatologice care duc la

instalarea acestei stări la adulţi nu sunt respectate la copiii mici şi

nou-născuţi deoarece craniul lor nu este complet închis. În

diagnosticarea morţii cerebrale la nou-născuţi şi copii mici există o

serie de particularităţi, legate mai ales de perioada de observaţie.

Pentru copiii cu vârste cuprinse între 7 zile şi 2 luni sunt

necesare minim 2 examinări şi două examene EEG la interval de 48 de

ore; între 2 luni şi 1 an se fac minim 2 examinări şi două examene

EEG la interval de 24 de ore; pentru copiii mai mari de 1 an, evaluarea

se face la fel ca în cazul adulţilor, testele fiind seriate la interval de

138
12 ore. La nou-născuţii mai mici de 7 zile este foarte dificil de stabilit

diagnosticul de moarte cerebrală.

Dezbaterea etică privind moartea cerebrală a fost lansată în

1968, odată cu publicarea criteriilor comitetului Ad-Hoc al

Universităţii Harvard şi cu recomandarea acestuia ca moartea

cerebrală să constituie dovada directă şi suficientă a morţii.

Întrebarea de la care porneşte această dezbatere este cea

referitoare la modalitatea de definire a morţii. Definirea morţii

reflectă o alegere a omului privind ce anume este atât de important la

fiinţa umană încât pierderea sa să echivaleze cu moartea, acesta din

urmă reprezentând pierderea ireversibilă a ceea ce este semnificativ

esenţial pentru natura umană.

Oamenii, cu credinţe şi valori diferite, au de cele mai multe ori

păreri diferite referitoare la natura fiinţei umane şi caracteristicilor

sale semnificative. În funcţie de credinţe şi valori particulare, fiinţa

umană poate fi considerată pe deplin materială (sau entitate fizică),

un amalgam de fizic şi psihic sau o fiinţă esenţialmente spirituală,

aceasta fiind baza referitoare la ceea ce este esenţial pentru natura

umană şi constituie baza alegerii criteriilor pentru determinarea

morţii unei persoane.

Acel „ceva”, considerat esenţial pentru fiinţa umană este

localizat într-un sistem funcţional al organismului uman, aşadar

încetarea funcţionării acelui sistem echivalează cu moartea

individului. Criteriul tradiţional, centrat pe funcţionarea inimii şi

plămânilor, susţine că respiraţia şi circulaţia sanguină sunt

caracteristicile esenţiale ale fiinţei umane.

139
 Criteriul morţii cerebrale se centrează pe funcţionarea

integrativă a organismului uman ca un întreg. Criteriul morţii

cortexului (starea vegetativă persistentă/permanentă) are la bază

pierderea ireversibilă a conştienţei.

Susţinătorii morţii cerebrale ca un criteriu valid de definire a

morţii au arătat că, de fapt, criteriile tradiţionale şi criteriul morţii

cerebrale au la bază un concept comun despre moarte, acela al

pierderii capacităţii de funcţionare integrativă a organismului ca un

întreg.

Conceptul de moarte cerebrală a fost atacat din mai multe

perspective.

Unii autori susţin că, de fapt, moartea cerebrală, ca manieră de

definire a morţii unui individ, este o metodă utilitaristă de a creşte

disponibilul de organe şi ţesuturi umane pentru transplant.

Alţii s-au opus pentru că acest criteriu era contrar părerilor lor

despre identitatea umană şi/sau nu proteja şi respecta pacienţii

terminali.

Au existat persoane care au fost de acord că funcţionarea

neurologică este definitorie pentru self-ul unei persoane, dar au

întrebat ce dovadă există că o persoană al cărei creier este mort în

totalitate este, într-adevăr, moartă.

Sunt persoane care continuă să afirme că viaţa este centrată pe

funcţionarea inimii şi nu pe cea a creierului, arătând că centrarea pe

funcţionarea neurologică este, de fapt, ignorarea relevanţei activităţii

cardiace spontane şi a celei respiratorii susţinute mecanic.

140
 Drept urmare în anumite culturi şi tradiţii a existat o opoziţie

vehementă faţă de acceptarea în practica medicală a criteriului morţii

cerebrale, arătând că acesta este o modalitate inacceptabilă de

înţelegere şi diagnosticare a morţii unei fiinţe umane.

Criteriul morţii cerebrale a fost atacat şi din perspectiva

diagnosticării sale medicale. Datele clinice au arătat că ceea ce este

considerat ca moarte cerebrală nu este, de fapt, moartea creierului în

toate părţile sale. Există situaţii în care se continuă funcţionarea

izolată a unor părţi din creier, identificată pe EEG, ca: respectarea

pattern-ului somn/veghe, persistenţa unor funcţii ale trunchiului

cerebral evidenţiate prin înregistrarea potenţialelor evocate auditive

sau vizuale, păstrarea funcţionării neurohormonale de reglare a

diurezei, care are rol integrativ în funcţionarea organismului ca un

întreg.

Acestea au fost catalogate drept activităţi cerebrale reziduale şi

sugerează că moartea creierului, aşa cum este diagnosticată în mod

curent nu include hipotalamusul şi partea posterioară a hipofizei.

Partizanii criteriului morţii cerebrale arată că aceste activităţi

reziduale sunt nesemnificative pentru determinarea morţii cerebrale,

considerând că cele mai importante funcţii ale creierului, adică

acelea implicate în menţinerea conştienţei, funcţiile de relaţie, sunt

ireversibil pierdute.

O altă critică adusă morţii cerebrale este aceea că se bazează

pe lipsa funcţionării spontane a pulmonilor pentru a susţine

producerea morţii organismului ca întreg. Cei care aduc această

critică arată că funcţionarea integrată a organismului continuă, iar

141
maniera de suport este irelevantă, adică atâta timp cât respiratorul

funcţionează nu se poate spune că organismul nu funcţionează ca un

întreg.

Astfel, pacientul cu moarte cerebrală are activitate integrată a

organismului până ce respiratorul este oprit şi pulmonii şi cordul îşi

încetează activitatea. Aceasta sugerează că acceptarea criteriului de

moarte cerebrală pentru determinarea morţii unei persoane ţine mai

degrabă de pierderea conştienţei decât de pierderea capacităţii de

funcţionare integrată a organismului.

Criteriul morţii cortexului cerebral (starea vegetativă)

În 1972, Bryan Jennett din Scoţia şi Fred Plum din SUA au folosit

pentru prima dată termenul de stare vegetativă persistentă (sindrom

apalic, moartea neocorticală, inconştienţă permanentă, comă

ireversibilă).

Starea vegetativă permanentă reprezintă condiţia în care se

produce pierderea ireversibilă a funcţiilor corticale, în timp ce

funcţiile trunchiului cerebral sunt relativ intacte. Atunci când starea

vegetativă durează mai mult de 12 luni după un traumatism cranio-

cerebral sau mai mult de 6 luni din altă cauză decât traumatismul

cranio-cerebral, se poate vorbi despre stare vegetativă permanentă.

O serie de specialişti susţin că, în condiţiile progresului în

medicină, o definiţie adecvată a morţii ar trebui să se centreze pe

pierderea ireversibilă şi permanentă a conştienţei (criteriul morţii

cortexului cerebral/starea vegetativă permanentă). Aceştia nu

142
acceptă criteriul morţii cerebrale, considerând că se referă la

caracteristicile biologice ale organismului şi ignoră relevanţa

caracteristicilor umane distincte asociate cu existenţa omului ca

persoană.

Susţinătorii criteriului morţii corticale arată că acest criteriu

reflectă cel mai bine pierderea a ceea ce este esenţial semnificativ

pentru fiinţa umană. Conştiinţa, arată ei, este o condiţie absolut

necesară pentru existenţa umană, iar criteriul utilizat pentru

determinarea morţii trebuie să se bazeze pe pierderea acesteia.

Principala critică adusa acestei propuneri este aceea că

centrarea exclusiv pe conştienţă ca esenţial semnificativă pentru

fiinţele umane ne poate conduce pe o pantă alunecoasă care ar putea

duce la lărgirea definiţiei morţii în aşa fel încât să includă şi

persoanele care suferă de demenţă avansată sau cele marginal sau

intermitent conştiente.

Aceşti autori merg mai departe şi arată că adoptarea criteriului

morţii corticale pentru determinarea morţii ne va permite chiar să

îngropăm „cadavre” care au activitate cardiacă şi respiratorie.

În cele mai multe ţări, conceptul de moarte cerebrală a fost

acceptat cu relativă uşurinţă. În trei ţări, însă, dezbaterea privind

oportunitatea acceptării acestui criteriu de moarte a continuat încă

mult timp după aceasta: Danemarca, Germania şi Japonia.

În Danemarca, în 1985, un comitet desemnat pentru transplantul

de organe a recomandat acceptarea morţii cerebrale, dar doi ani mai

târziu, când Ministerul de Justiţie a făcut o propunere legislativă în

acest sens, s-a lovit de o puternică opoziţie din partea mass-mediei.

143
Urmare a acestui incident, a fost organizată o amplă dezbatere

publică şi, în urma acesteia, legea privind aplicarea criteriului morţii

cerebrale în diagnosticarea morţii a fost promulgată în 1990, în

aceeaşi formă în care fusese propusă cu trei ani mai înainte.

Important este faptul că situaţia din Danemarca a subliniat

necesitatea dezbaterilor publice înainte de promulgarea oricăror legi

care privesc sănătatea şi viaţa cetăţenilor.

În Germania, sindromul morţii cerebrale a fost acceptat în

practică timp de 20 de ani. În 1995, când a fost înaintat un proiect

legislativ pe această temă, cu scopul de a da un caracter formal unui

lucru deja acceptat practic, acesta s-a lovit de opoziţia unui grup

berlinez care milita împotriva morţii cerebrale. Cu toate acestea,

conflictul a fost mediat, iar legea a fost promulgată ca atare în 1997.

În Japonia, un neurolog pediatru a organizat o opoziţie puternică

împotriva acceptării criteriului morţii cerebrale, motivând că acesta

nu este decât o metodă de creştere a disponibilului de organe pentru

transplant.

În 1988, Asociaţia Medicală Japoneză a votat în favoarea

acceptării morţii cerebrale, dar imediat au apărut scindări de opinii

între specialişti întrucât unii dintre ei s-au temut că persoanele cu

dizabilităţi ar putea fi transformate în donatori de organe fără voia lor.

Abia în 1997 a fost promulgată o lege prin care se acceptă criteriul

morţii cerebrale dar numai pentru pacienţii pentru care există

permisiunea de recoltare a organelor pentru transplant.

În legea românescă privind reforma în domeniul sănătăţii sunt

prevăzute atât criteriul cardio-respirator cât şi cel al morţii cerebrale.

144
În secţiunea referitoare la transplantul de organe de la donatorul

decedat se definesc noţiunile de donator decedat fără activitate

cardiacă, adică persoana la care s-a constatat oprirea cardio-

respiratorie iresuscitabilă şi ireversibilă şi cea de donator decedat cu

activitate cardiacă, adică persoana la care s-a constatat încetarea

ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului (moartea cerebrală).

145
 Bioetica şi dreptul de a muri –demnitatea morţii

În timp ce eutanasia înseamnă suprimarea vieţii sau practica

medicală care permite unor bolnavi incurabili moartea într-un mod

lipsit de suferinţă, intenţionat şi voluntar, demnitatea morţii

presupune îngrijiri medicale care să facă nedureroase şi confortabile

ultimele zile de viaţă.

Întrucât în prezent nu sunt mijloace terapeutice care să înlăture

total durerea, mulţi suferinzi preferă să scurteze pe cât posibil

perioada de suferinţă.

Termenul de eutanasie se utilizează şi în cazul nou-născuţilor cu

afecţiuni sau malformaţii congenitale grave, în legătură cu care se

sugerează sistarea alimentaţiei pentru a curma suferinţa bolnavului şi

povara socială.

Din punct de vedere social este eutanasie şi lipsa acordării

fondurilor necesare pentru asistenţa medicală a bolnavilor cronici cu

afecţiuni patologice care necesită tratament medical îndelungat,

costisitor până la sfârşitul vieţii.

Eutanasia poate fi clasificată după:

- mijloace utilizate;

- atitudinea bolnavului.

I. După mijloacele utilizate poate fi:

146
 1. Eutanasia activă constă în acţiuni care au ca finalitate

suprimarea vieţii din milă, suprimare intenţionată care poate fi

realizată de aparţinătorii sau apropiaţii unui bolnav în mare suferinţă.

În această categorie ar putea fi încadrat şi suicidul asistat.

Bolnavul este ajutat de medic sau de un membru al familiei, prin

punerea la dispoziţie a mijloacelor de oprire a vieţii (medicamente,

arme, etc.).

2. Eutanasia pasivă reprezintă suprimarea unui tratament

corespunzător prelungirii vieţii.

Din punct de vedere etic, mulţi consideră ambele categorii ca

inacceptabile, însă, deşi rezultatul este acelaşi, eutanasia pasivă este

de multe ori acceptată şi juridic şi medical.

În practica medicală, datoria de a menţine viaţa cu orice preţ

intră în conflict cu datoria de a alina durerea, care uneori nu poate fi

realizată prin mijloace curente.

Eutanasia este acceptată în condiţiile stării de moarte cerebrală

cu încetarea ireversibilă a funcţiilor creierului şi EEG cu linie

izoelectrică mai multe ore, în funcţie de legislaţia ţării respective şi

de posibilitatea donării de organe.

II. După atitudinea bolnavului, eutanasia poate fi:

1. Voluntară în condiţiile în care bolnavul are capacitatea de a

aprecia consecinţele şi solicită eutanasia.

Solicitarea bolnavilor incurabili de a li se opri atât tratamentul

medicamentos (chiar şi cel de susţinere a vieţii), cât şi a hranei şi

hidratării artificiale, este o decizie personală, luată în momentul în

care, conştienţi fiind, nu mai pot suporta suferinţa.

147
 Ulterior, dacă decesul întârzie, aceştia solicită eutanasia.

Asupra eutanasiei voluntare există păreri contradictorii. În timp

ce unii au ca argument principiul autonomiei bolnavului, care îi dă

dreptul să decidă asupra propriei morţi, alţii consideră că nu se poate

renunţa la viaţă şi că acordarea consimţământului asupra propriului

deces este asemănătoare suicidului.

În plus, un contraargument al celor care nu acceptă eutanasia

voluntară este acela că, exprimarea dorinţei bolnavului de suprimare

a vieţii poate fi pusă la îndoială mai ales când este făcută în perioada

exacerbării durerii sau într-un moment de depresie maximă.

Pentru medicul care a primit consimţământul şi solicitarea de

eutanasiere, situaţia este deosebit de delicată. Datoria medicului este

de a acţiona pentru apărarea vieţii şi nu cea de a o suprima, chiar

dacă bolnavul şi-a exprimat dorinţa în acest sens.

Dar, refuzul medicului de a da curs solicitării bolnavului dornic

de a curma viaţa în condiţii insuportabile, înseamnă nerespectarea

autonomiei morale a acestuia, aspect cu care mulţi medici nu sunt de

acord.

Cei care sunt de acord cu solicitarea bolnavilor de a fi

eutanasiaţi recomandă totuşi ca aceasta să nu fie efectuată imediat

după primirea solicitării bolnavului, pentru a evita situaţia solicitării

determinate de un imbold de moment, ce poate fi urmat ulterior de o

retractare a intenţiei.

2. Eutanasia involuntară este suprimarea vieţii fără

consimţământul bolnavului, cu toate că acesta are capacitate de a

148
decide (uneori chiar existând şi afirmaţia bolnavului că nu este de

acord cu eutanasierea).

Eutanasia involuntară are la bază principii utilitariste, care

încalcă principiul autonomiei bolnavului.

3. Eutanasia non-voluntară se referă la cazurile în care starea

sănătăţii bolnavilor este atât de gravă încât sunt incapabili de a-şi

exprima dorinţa în sensul suprimării sau nu a vieţii.

În aceste situaţii, lipsa consimţământului dat de bolnav nu poate

fi considerată o încălcare a principiului autonomiei.

Consimţământul pentru realizarea eutanasiei non-voluntare

trebuie solicitat rudelor apropiate.

Cu rare excepţii, atât membrii familiei cât şi restul societăţii

consideră inutilă menţinerea artificială în viaţă a unor bolnavi

irecuperabili, întrucât se menţine o viaţă fără valoare cu costuri

imense, utile societăţii pentru alte acţiuni terapeutice care au

prognostic favorabil.

Tot despre eutanasie este vorba şi în cazul nou-născuţilor cu

malformaţii grave, netratabile, la care se suprimă alimentaţia din

motive financiare. Costurile menţinerii într-o viaţă vegetativă fiind

mult prea mari şi inutile, se preferă alocarea lor pentru tratarea unor

bolnavi care după vindecare vor avea o viaţă productivă şi activă.

Decizia de întrerupere a tratamentului medical la copii, chiar

dacă aceştia sunt conştienţi, nu poate fi luată pe baza

consimţământului lor, aceştia având o incapacitate psihică de a

percepe consecinţele acestei acţiuni datorită imaturităţii psihice

149
 Deşi părinţii au tendinţa de a refuza oprirea tratamentului de

susţinere a vieţii, orice opţiune a lor este legală dacă este

corespunzătoare cu ce este mai bine pentru copil.

Există şi forme speciale de eutanasie, precum:

- criptotanasia-este o formă de eutanasie insesizabilă la care se

face cu greu diferenţa de o moarte naturală, produsă prin

injectarea unei supradoze de medicament (peste limita

terapeutică);

- distanasia este o moarte care se produce după folosirea în

exces a măsurilor de susţinere a vieţii, ce are ca efect

prelungirea în mod nejustificat a suferinţei;

- cryotanasia reprezintă o metodă de eutanasiere voluntară

activă, care se realizează prin congelarea la minus 200 0C a unor

bolnavi în stare de comă sau în primele minute după apariţia

stopului cardio-respirator, în speranţa ca noile descoperiri

ştiinţifice vor face posibilă în viitor reluarea funcţiilor vitale şi

vindecarea bolii de care suferea pacientul;

- eutanasia economică, în prezent un subiect intens discutat şi

chiar acceptat de unii, reprezintă refuzul sau oprirea

tratamentului de susţinere artificială a funcţiilor vitale, din

raţiuni economice.

- eutanasia eugenică constă în eutanasierea persoanelor cu

handicap genetic netratabil sau a bolnavilor cu afecţiuni

patologice grave care îi transformă într-un balast social.

Această formă de eutanasiere este considerată, pe drept

cuvânt, un genocid.

150
 Demnitatea morţii

Dreptul de a muri este definit de mai multe principii:

I. Folosirea mijloacelor terapeutice

Dreptul de a muri (sau dreptul la moarte) nu trebuie să fie

similar cu cel de a solicita sau a-şi provoca moartea, dar decesul

survenit după o lungă şi grea suferinţă afectează acest drept.

În momentul morţii sau anterior acesteia, este necesar să fie

protejată demnitatea umană a bolnavului prin evitarea unui tratament

medical abuziv, ce are riscuri majore în special în ceea ce priveşte

calitatea vieţii în perioada supravieţuirii, asupra căruia bolnavul nu-şi

poate da consimţământul.

Când decesul este inevitabil, cu toate mijloacele terapeutice

avute la dispoziţie, este permisă întreruperea tratamentelor care ar

provoca o prelungire a vieţii şi implicit a suferinţei, fără a fi întreruptă

îngrijirea curentă a bolnavului (alimentaţia şi hidratarea-artificială

sau nu), aspirarea secreţiile din căile respiratorii superioare, toaleta

escarelor, etc. considerate tratamente normale.

În cazul unui bolnav în stadiul terminal al cărui deces este

inevitabil, alături de tratamentul normal sunt folosite tratamentele

simptomatice (paleative), care se adresează nu bolii de bază, care

provoacă suferinţa, ci simptomelor de boală, şi în primul rând

diminuării durerii.

Dintre acestea frecvent folosite sunt:

151
 - tratamente antialgice care reduc sau elimină senzaţia de

durere;

- tratamentul infecţiilor secundare;

- tratamente de reechilibrare hidro-electrolitică şi nutriţională;

- oncoterapia paleativă (chirurgicală, radioterapică şi

chimioterapică);

- psihoterapia.

Referitor la analgetice trebuie precizat că opiaceele folosite în

boli canceroase trebuie dozate proporţional cu intensitatea durerii,

evitând ca doze prea mari să constituie o adevărată eutanasie

mascată.

Dacă tratamentele sus-menţionate sunt acceptate de marea

majoritate a celor care au datoria de a acţiona pentru vindecarea bolii

şi prelungirea vieţii, nu acelaşi lucru se poate spune despre

tratamentele care au drept scop prelungirea vieţii cu orice preţ (în

sens real şi figurat-suferinţa bolnavului).

În faza unei come reversibile cu recuperare foarte probabilă,

nici o măsură terapeutică corespunzătoare nu trebuie exclusă; în

schimb, în situaţia unei come ireversibile când semnele clinice şi

paraclinice constată moartea cerebrală iar EEG repetat este cu linie

izoelectrică, nu este obligatorie continuarea unui tratament ineficace

pentru bolnav şi costisitor pentru bugetul sanitar, creând speranţe

iluzorii aparţinătorilor şi prelungind o viaţă menţinută exclusiv

artificial.

II. Informarea bolnavilor în faza terminală a bolii

152
 Se referă la bolnavii capabili de a înţelege situaţia reală în care

se află.

În acest sens trebuie respectate anumite criterii etice şi anume:

1. atât membrii familiei cât şi cei care îi acordă asistenţă medicală

pacientului în fază terminală, trebuie să prezinte bolnavului

situaţia reală, aspect care constituie o pregătire pentru o

moarte demnă;

2. informarea bolnavului grav bolnav sau aflat într-un stadiu

terminal al bolii trebuie să se desfăşoare într-un mod deosebit,

în cadrul unor relaţii interpersonale în care, pe lângă

comunicarea diagnosticului şi prognosticului bolii, să se includă

discuţii cu bolnavul privind solicitările acestuia; bolnavul să nu

rămână singur, să nu aibă impresia că este părăsit datorită

sfârşitului care este iminent şi apropiat în timp.

3. decizia de informare a bolnavului asupra stării de sănătate

trebuie să ţină cont de capacitatea acestuia de a accepta

adevărul. Pregătirea psihologică este deosebit de importantă, în

special în cazul bolnavilor de cancer la care adevărul trebuie

făcut cunoscut în mod gradat, pentru a se evita apariţia unei

stări depresive greu de remis şi cu posibile consecinţe negative

asupra evoluţiei bolii.

În plus, datorită unor evoluţii imprevizibile în sens favorabil

oferite de domeniul medical, nu este indicat a se spulbera orice

speranţă.

4. în directă legătură cu cele anterior consemnate, este obligatorie

comunicarea adevărului asupra bolii şi prognosticului acesteia,

153
 în special în situaţia în care bolnavul trebuie să ia anumite

decizii importante anterior decesului; de asemenea trebuie să

se respecte dreptul bolnavului de a se pregăti pentru o moarte

demnă.

În concluzie, din punct de vedere etic şi deontologic, medicul

are datoria de a trata corespunzător bolnavul dar şi aceea de a asista

muribundul până în clipa constatării decesului.

154
 Coordonate europene privind eutanasia

Recomandarea 1418 (1999) a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei conţine recomandarea adresată Consiliului

Miniştrilor de a încuraja statele membre să respecte şi să protejeze

demnitatea bolnavilor incurabili şi a muribunzilor, sub toate aspectele,

în special menţinând interdicţia absolută de a pune în mod intenţionat

capăt vieţii acestora, ţinând cont că dreptul lor la viaţă este garantat

de art.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că dorinţa de a

muri exprimată de ei nu poate niciodată să constituie fundamentul

juridic al morţii cauzate de un terţ şi că dorinţa de a muri exprimată

de aceştia nu poate servi drept justificare legală a executării

acţiunilor destinate să antreneze moartea.

Jurisprudenţa acceptă ca o persoană să refuze un tratament de

natură să prelungească viaţa sau să o păstreze, precum şi

administrarea unui tratament având un dublu efect, adică uşurarea

durerii şi a suferinţei unui pacient, dar cu efectul secundar al scurtării

speranţei sale de viaţă.

Conform propriei jurisprudenţe, art.2 este considerat o

dispoziţie primordială a Convenţiei, căruia Curtea îi acordă prioritate

absolută, acesta protejând dreptul la viaţă, fără de care folosirea

oricărui alt drept ar fi iluzorie şi reglementând nu numai utilizarea

deliberată sau intenţionată a forţei letale de agenţii statului, ci şi

155
situaţiile în care utilizarea forţei poate duce la decesul involuntar al

persoanei.

Textul obligă autorităţile statale nu numai să se abţină să

provoace moartea unei persoane, dar şi să ia măsurile necesare

protejării vieţii persoanelor aflate sub jurisdicţia sa, fiind aplicabil

inclusiv în situaţia unui deţinut suferind de o boală psihică care are o

simptomatologie ce sugerează posibilitatea sinuciderii acestuia.

În toate cazurile pe care le-a soluţionat, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a pus accent pe obligaţia statului de a proteja

viaţa. Ea nu este convinsă că dreptul la viaţă poate fi interpretat ca

incluzând un aspect negativ, cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul

libertăţii de asociere garantată de art.11, deoarece art.2 nu este

redactat în acelaşi mod.

El nu are nici un raport cu calitatea vieţii sau cu ceea ce o

persoană alege să facă cu viaţa sa, aceste aspecte fiind recunoscute

ca puncte fundamentale pentru condiţia umană.

Art.2 nu poate fi interpretat ca acordând un drept diametral

opus, adică dreptul de a muri, şi el nu poate nici să creeze un drept la

autodeterminare, în sensul de a da oricărui individ dreptul să aleagă

moartea mai degrabă decât viaţa.

Curtea consideră deci că nu este posibil să se deducă din art.2

un drept de a muri, de mâna unui terţ sau cu asistenţa unei autorităţi

publice.

Măsurile care pot fi în mod rezonabil luate pentru a proteja un

deţinut împotriva lui însişi sunt supuse restricţiilor impuse de alte

156
clauze convenţionale, precum art.5 şi art.8, ca şi de principiile mai

generale ale autonomiei personale.

În mod analog, măsura în care un stat permite sau caută să

reglementeze posibilitatea indivizilor aflaţi în libertate de a-şi face rău

sau de a-şi face rău prin altul, poate da loc la consideraţii punând în

conflict libertatea individuală şi interesul public, care nu pot fi

soluţionate decât în urma unei examinări a împrejurărilor speciale ale

cauzei.

Cum art.2 consacră mai înainte de toate interzicerea recurgerii

la forţă sau orice alt tratament susceptibil de a provoca decesul

fiinţei umane, el nu conferă în nici un caz individului dreptul de a

pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.

Art.3 al Convenţiei, privind interzicerea torturii şi a relelor

tratamente, este redactat în termeni absoluţi, la fel ca şi art.2, nefiind

prevăzute nici excepţii şi nici condiţii şi nesuferind nicio derogare,

spre deosebire de alte dispoziţii ale acesteia.

Curtea arată că suferinţa cauzată de o boală fizică sau psihică,

survenită în mod natural, poate intra sub incidenţa art.3 dacă ea este

sau riscă să fie exacerbată de un tratament, indiferent că acesta

rezultă din condiţiile de detenţie, dintr-o expulzare sau din alte măsuri

de care autorităţile pot fi făcute răspunzătoare.

Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea EDO a concluzionat existenţa

unei obligaţii pozitive pentru stat de a furniza o protecţie contra

relelor tratamente, art.3 impunînd autorităţilor statului să protejeze

sănătatea persoanelor private de libertate.

157
 Curtea EDO defineşte ,,tratament degradant” ca fiind ,,un

tratament care umileşte individul în faţa lui însuşi sau a altor

persoane ori care îl determină să acţioneze contrar voinţei sau

conştiinţei sale”, fiind suficient ca victima să apară umilită în proprii

ei ochi, chiar dacă situaţia incriminată nu este cunoscută şi de alte

persoane.

Trebuie avută în vedere distincţia între noţiunea de tortură, rele

tratamente, tratamentele inumane şi degradante.

Din examinarea jurisprudenţei europene rezultă că, în cea mai

mare parte a cazurilor, art.3 a fost aplicat în contextul în care riscul

pentru individ de a fi supus la o formă interzisă de tratament provenea

din actele aplicate în mod intenţionat de agenţii statului sau de

autorităţile publice.

Textul impune statelor o obligaţie esenţialmente negativă de a

se abţine să producă leziuni grave persoanelor ţinând de jurisdicţia

lor.

Pe de altă parte, combinată cu art.3, obligaţia pe care art.1 o

impune statelor de a garanta oricărei persoane drepturile consacrate

de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamă să se ia măsuri

corespunzătoare pentru a se împiedica faptul ca aceste persoane să

nu fie supuse la torturi sau pedepse ori tratamente inumane sau

degradante nici chiar de particulari.

Prin comparaţie, într-o cauză în care un bolnav de SIDA era

ameninţat cu expulzarea spre un loc unde nu ar fi putut beneficia de

tratament corespunzător, fiind expus riscului să moară în condiţii

158
penibile, răspunderea statului a fost angajată pentru actul

(,,tratamentul”) de expulzare.

Art.3 trebuie interpretat în armonie cu art.2, reflectând valori

fundamentale respectate de societăţile democratice.

Prin jurisprudenţa sa, Curtea EDO a statuat că noţiunea de

,,viaţă privată”, prevăzută de art.8, este una largă, nesusceptibilă de o

definire exhaustivă, ea acoperind integritatea fizică şi morală a

individului şi putând uneori îngloba aspecte de identitate fizică şi

socială.

Dispoziţia protejează şi dreptul la dezvoltare personală şi

dreptul de a stabili şi întreţine raporturi cu celelalte fiinţe umane şi

cu lumea exterioară.

Deşi nu s-a stabilit în nici o cauză anterioară că art.8 include un

drept la autodeterminare ca atare, Curtea consideră că noţiunea de

autonomie personală reflectă un principiu important care subînţelege

interpretarea garanţiilor din art.8, posibilitatea fiecăruia de a-şi duce

viaţa aşa cum înţelege, putînd, de asemenea, să includă posibilitatea

persoanei de a desfăşura activităţi percepute ca fiind de natură fizică

sau morală vătămătoare sau periculoase pentru persoana sa.

În materie medicală, refuzul de a accepta un tratament anume

poate conduce la un sfârşit fatal, dar impunerea unui tratament

medical fără consimţământul pacientului, dacă el are discernămînt,

poate fi considerat ca un atentat la integritatea fizică a celui

interesat, putând pune în cauză dreptul protejat de art.8.

O persoană poate revendica dreptul să-şi exercite alegerea sa

de a muri, refuzând să consimtă la un tratament care ar putea să-i

159
prelungească viaţa, dacă în cauză nu este vorba de îngrijiri medicale,

modul în care persoana respectivă alege să-şi petreacă ultimele clipe

ale existenţei sale, face parte din actul de a trăi şi ea are dreptul să

ceară ca acest lucru să-i fie respectat.

Demnitatea şi libertatea omului sunt însăşi esenţa Convenţiei

Europene a Drepturilor Omului.

Curtea verifică apoi dacă ingerinţa satisface criteriile din

parag.2 pentru a fi convenţională. Ea reţine că aceasta este

,,prevăzută de lege” şi că urmăreşte un ,,scop legitim” - apărarea

vieţii - deci a drepturilor altei persoane.

Cât priveşte cea de-a treia condiţie, a necesităţii măsurii într-o

societate democratică, potrivit unei jurisprudenţe constante noţiunea

implică faptul ca ingerinţa să corespundă unei ,,nevoi sociale

imperioase” şi ea să fie ,,proporţională” scopului urmărit, statele

beneficiind de o marjă de apreciere, sub controlul european.

Din acest punct de vedere, Curtea EDO consideră, precum

jurisdicţiile supreme britanică şi canadiană, că statele au dreptul să

controleze, pe calea aplicării dreptului penal general, activităţile

prejudiciabile pentru viaţa şi securitatea altuia.

Cu cât mai grav este riscul la care se expune o persoană, cu

atât mai mare este greutatea cu care apasă în balanţă consideraţiile

de sănătate şi de securitate publică în faţa principiului concurent al

autonomiei personale.

Dispoziţia dreptului naţional care penalizează înlesnirea sau

determinarea sinuciderii a fost concepută pentru a apăra viaţa,

protejând persoanele slabe şi vulnerabile, în special acelea care nu

160
sunt în măsură să ia decizii în cunoştinţă de cauză, contra actelor

vizând să se pună capăt vieţii sau care ajută în acest scop.

Fără îndoială că starea persoanelor suferind de o boală în fază

terminală variază de la un caz la altul, dar multe dintre ele sunt

vulnerabile, şi tocmai vulnerabilitatea furnizează ratio legis a

dispoziţiei normative în cauză.

Revine în primul rând statelor să aprecieze riscurile de abuz pe

care le-ar implica slăbirea interdicţiei generale a sinuciderii asistate

sau crearea de excepţii de la acest principiu, existând riscuri de abuz,

cu toată posibilitatea de proceduri de protecţie.

Curtea arată că interdicţia sinuciderii asistate, pusă de

legislaţiile naţionale, nu este disproporţională, existând posibilitatea

unei anumite supleţe în cazuri speciale: acuzaţiile nu pot fi formulate

decât cu acordul parchetului; legea nu prevede decât limita maximă a

pedepsei, permiţând judecătorului să aplice pedepse mai puţin severe

dacă apreciază necesar iar jurisprudenţa în materia ,,uciderii din

compasiune” arată un regim sancţionator mai blând.

În ochii Curţii, nu este arbitrar faptul că dreptul reflectă

importanţa dreptului la viaţă interzicând total sinuciderea asistată,

prevăzând însă, în acelaşi timp, un regim de aplicare şi de apreciere a

lui de justiţie, care permite să se ia în calcul în fiecare caz concret

atât interesul public de a declanşa urmărirea penală, cât şi exigenţele

juste şi adecvate ale pedepsei şi descurajării.

Curtea a statuat că art.8 din Convenţie este aplicabil în aceste

cauze, astfel încât poate fi examinată şi chestiunea pretinsei

discriminări în raport cu acest drept, faţă de susţinerea persoanei că

161
este victima unei discriminări, în măsura în care dreptul intern

permite persoanelor valide să se sinucidă, dar le împiedică pe cele

handicapate să fie ajutate pentru a îndeplini acest lucru.

Potrivit jurisprudenţei, o diferenţă de tratament între persoanele

plasate în situaţii analoge sau compatibile este discriminatorie, dacă

ea nu se bazează pe o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă

nu urmăreşte un scop legitim sau facă nu există un raport rezonabil

de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.

Statele se bucură în acest sens de o anumită marjă de

apreciere.

Totodată, poate exista discriminare şi atunci când un stat, fără

justificare obiectivă şi rezonabilă, nu tratează în mod diferit persoane

care se află în situaţii substanţial diferite.

Curtea consideră că există o justificare obiectivă şi rezonabilă a

absenţei distincţiei juridice între persoanele care sunt şi cele care nu

sunt fizic capabile să se sinucidă.

Dacă pe terenul art.8 Curtea a concluzionat că există motive

temeinice să nu se distingă între aceste persoane, sub incidenţa

art.14 aceste motive rămân convingătoare.

Frontiera între cele două categorii este adesea foarte îngustă,

iar încercarea de a înscrie în lege o excepţie pentru persoanele care

nu sunt în măsură să se sinucidă ar afecta serios protecţia vieţii, pe

care legea care penalizează înlesnirea sau determinarea sinuciderii a

înţeles să o consacre şi ar spori semnificativ riscul de abuz.

162
 Tortura şi relele tratamente în jurisprudenţa CEDO

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o bogata

jurisprudenta legata de cazuri la care au fost efectuate expertize

medico-legale şi in care au fost sesizate incalcari ale art.2, art3, art.6

sau ale altor articole ale Convenţiei.

Încălcarea art.3 al Convenţiei EDO privind ,,dreptul de a nu fi

supus la tortură, tratamente inumane sau degradante” a fost

constatată atunci cînd un deţinut nu a primit îngrijirile medicale

adecvate sau când suferinţa cauzată de o boală este sau riscă să fie

exacerbată de un tratament.

Relele tratamente trebuie să atingă un nivel minimal de

gravitate pentru a intra în sfera de aplicare a art.3.

Aprecierea nivelului minimal este relativă şi depinde de

ansamblul datelor cauzei, în special de:

- durata tratamentului şi efectele sale fizice şi mentale, precum

şi, uneori,

- de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei.

În cazul persoanelor bolnave psihic, pentru stabilirea

incompatibilităţilor cu standardele art.3, trebuie avută în vedere

vulnerabilitatea acestora şi imposibilitatea lor în unele situaţii de a se

plânge în mod coerent sau în orice fel de modul în care sunt afectate

de un anumit tratament.

163
 Analizand deciziile Curţii EDO in aceste cazuri, se pot desprinde

anumite principii generale in ceea ce priveste procedura expertizei

medico-legale si implicatiile bioetice ale acesteia , mai ales in cazul

detinutilor, persoanelor inapte psihic si al persoanelor aflate in grija

autoritatilor statului.

Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea EDO a concluzionat existenţa

unei obligaţii pozitive pentru stat de a furniza o protecţie contra

relelor tratamente, art.3 impunînd autorităţilor statului să protejeze

sănătatea persoanelor private de libertate.

Curtea EDO defineşte ,,tratament degradant” ca fiind ,,un

tratament care umileşte individul în faţa lui însuşi sau a altor

persoane ori care îl determină să acţioneze contrar voinţei sau

conştiinţei sale”, fiind suficient ca victima să apară umilită în proprii

ei ochi, chiar dacă situaţia incriminată nu este cunoscută şi de alte

persoane.

Trebuie avută în vedere distincţia între noţiunea de tortură, rele

tratamente, tratamentele inumane şi degradante.

Din examinarea jurisprudenţei europene rezultă că, în cea mai

mare parte a cazurilor, art.3 a fost aplicat în contextul în care riscul

pentru individ de a fi supus la o formă interzisă de tratament provenea

din actele aplicate în mod intenţionat de agenţii statului sau de

autorităţile publice.

În materie medicală, refuzul de a accepta un tratament anume

poate conduce la un sfârşit fatal, dar impunerea unui tratament

medical fără consimţământul pacientului, dacă el are discernămînt,

164
poate fi considerat ca un atentat la integritatea fizică a celui

interesat, putând pune în cauză dreptul protejat de art.8.

O persoană poate revendica dreptul să-şi exercite alegerea sa

de a muri, refuzând să consimtă la un tratament care ar putea să-i

prelungească viaţa, dacă în cauză nu este vorba de îngrijiri medicale,

modul în care persoana respectivă alege să-şi petreacă ultimele clipe

ale existenţei sale, face parte din actul de a trăi şi ea are dreptul să

ceară ca acest lucru să-i fie respectat.

Din acest punct de vedere, Curtea EDO consideră, precum

jurisdicţiile supreme britanică şi canadiană, că statele au dreptul să

controleze, pe calea aplicării dreptului penal general, activităţile

prejudiciabile pentru viaţa şi securitatea altuia.

Cu cât mai grav este riscul la care se expune o persoană, cu

atât mai mare este greutatea cu care apasă în balanţă consideraţiile

de sănătate şi de securitate publică în faţa principiului concurent al

autonomiei personale.

Dispoziţia dreptului naţional care penalizează înlesnirea sau

determinarea sinuciderii a fost concepută pentru a apăra viaţa,

protejând persoanele slabe şi vulnerabile, în special acelea care nu

sunt în măsură să ia decizii în cunoştinţă de cauză, contra actelor

vizând să se pună capăt vieţii sau care ajută în acest scop.

Fără îndoială că starea persoanelor suferind de o boală în fază

terminală variază de la un caz la altul, dar multe dintre ele sunt

vulnerabile, şi tocmai vulnerabilitatea furnizează ratio legis a

dispoziţiei normative în cauză.

165
 Frontiera între cele două categorii este adesea foarte îngustă,

iar încercarea de a înscrie în lege o excepţie pentru persoanele care

nu sunt în măsură să se sinucidă ar afecta serios protecţia vieţii, pe

care legea care penalizează înlesnirea sau determinarea sinuciderii a

înţeles să o consacre şi ar spori semnificativ riscul de abuz.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, pentru a intra în

domeniul de aplicare a art.3, relele tratamente trebuie să atingă un

nivel minimal de gravitate.

Aprecierea acestui nivel minimal este în mod esenţial relativă,

ea depinde de ansamblul datelor cauzei, în special durata

tratamentului şi efectele sale fizice şi mentale, precum şi, uneori, de

sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei, dacă ea ţine seama şi

de scopul tratamentului aplicat şi, în special, de voinţa de a umili sau

a înjosi individul, absenţa unui asemenea obiectiv neputând să

conducă însă în mod automat la constatarea absenţei violării art.3.

Convenţia nu conţine nici o dispoziţie specifică referitoare la

situaţia persoanelor private de libertate, a fortiori bolnave, dar nu se

exclude ca detenţia unei persoane bolnave să pună probleme care să

intre sub incidenţa art.3 din Convenţie.

Cu privire la un deţinut suferind de o afecţiune legată de o

obezitate cu caracter ereditar, Comisia nu a concluzionat la violarea

art.3, deoarece reclamantul beneficia de toate îngrijirile medicale

corespunzătoare stării sale de sănătate.

Ea a considerat totuşi că detenţia, în sine, antrenează inevitabil

efecte asupra deţinuţilor suferind de afecţiuni grave, precizînd că nu

poate să excludă că pot surveni situaţii în care buna administrare a

166
justiţiei penale cere să se ia măsuri de natură umanitară, în cazul unei

unei gravităţi speciale a stării de sănătate a deţinutului, şi

concluzionînd că va fi sensibilă la orice măsură pe care autorităţile

naţionale ar putea-o lua faţă de reclamant, în scopul atenuării

efectelor detenţiei şi chiar pentru a-i pune capăt, atunci când

împrejurările o cer.

La rândul său, Curtea Europeană a amintit recent că menţinerea

în detenţie, pentru o perioadă îndelungată, a unei persoane foarte în

vârstă şi în plus bolnavă, poate intra în câmpul de protecţie al art.3,

chiar dacă în cauză, a concluzionat că plângerea vizând această

dispoziţie era mod manifest nefondată.

Starea de sănătate, vârsta şi un handicap fizic important

constituie astăzi situaţii pentru care se pune problema capacităţii de

a suporta detenţia faţă de art.3 în cadrul statelor membre ale

Consiliului Europei.

Astfel, procedând la examinarea stării de sănătate a unui

deţinut şi la efectele detenţiei asupra evoluţiei sale, Curtea

Europeană a considerat că anumite tratamente încalcă art.3 prin

faptul că ele sunt aplicate unei persoane suferind de tulburări psihice.

De asemenea, menţinerea în detenţie a unui reclamant

handicapat la cele patru membre, în condiţii neadaptate stării sale de

sănătate, constituie un tratament degradant.

Dacă nu se poate deduce o obligaţie generală de a elibera un

deţinut pentru motive de sănătate, art.3 impune în orice caz statelor

să protejeze integritatea fizică a persoanelor private de libertate, în

special prin administrarea tratamentelor medicale necesare.

167
 Curtea Europeană a afirmat dreptul oricărui deţinut la condiţii

de detenţie conforme demnităţii umane, pentru a asigura modalităţi

de executare care să nu îl supună pe cel în cauză unor pericole sau

încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de

suferinţă inerent detenţiei, adăugând că, pe lângă starea de sănătate

a deţinutului, trebuie asigurată bunăstarea lui într-un mod adecvat

faţă de exigenţele practice ale privării de libertate, considerându-se

că procedurile judiciare sunt susceptibile de a constitui garanţii

pentru a asigura sănătatea şi bunăstarea deţinuţilor şi că statul

trebuie să le concilieze cu exigenţele legitime ale pedepselor

privative de libertate.

Curtea aminteşte că portul cătuşelor nu pune în mod normal

probleme faţă de art.3, dacă este legat de o detenţie legală şi nu

antrenează utilizarea forţei şi nici expunerea publică, dincolo de ceea

ce poate fi în mod rezonabil considerat ca fiind necesar, sub acest

aspect trebuind avut în vedere în special riscul de fugă sau de rănire

ori vătămare.

168
 LEGISLAŢIA BIOETICĂ

Lege nr. 17 din 22/02/2001

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 103 din 28/02/2001
privind ratificarea Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor
omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi
medicinei, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina,
semnată la Oviedo la 4 aprilie 1997, şi a Protocolului adiţional la
Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a
demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei,
referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane, semnat la Paris la 12
ianuarie 1998

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Articol unic. - Se ratifică Convenţia europeană pentru protecţia

drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile
biologiei şi medicinei, Convenţia privind drepturile omului şi
biomedicina, semnată la Oviedo la 4 aprilie 1997, şi Protocolul
adiţional la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului
şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei,
referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane, semnat la Paris la 12
ianuarie 1998.

Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 11 mai 2000, cu

respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.

PREŞEDINTELE SENATULUI
NICOLAE VĂCĂROIU

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 6

februarie 2001, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din
Constituţia României.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALER DORNEANU

Bucureşti, 22 februarie 2001.

169
Nr. 17.

CONVENŢIE EUROPEANĂ
pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane
faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, Convenţia privind
drepturile omului şi biomedicina

PROTOCOL ADIŢIONAL
la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii
fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, referitor
la interzicerea clonării fiinţelor umane

Convenţie din 04/04/1997

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 103 din 28/02/2001
Convenţie europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a
demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei,
Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina *)Traducere.

PREAMBUL
Statele membre ale Consiliului Europei, celelalte state şi
Comunitatea Europeană, semnatare ale prezentei convenţii,
luând în considerare Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la data de 10
decembrie 1948,
luând în considerare Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950,
luând în considerare Carta socială europeană din 18 octombrie 1961,
luând în considerare Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice şi Pactul internaţional privitor la drepturile economice,
sociale şi culturale din 16 decembrie 1966,
luând în considerare Convenţia referitoare la protecţia persoanelor în
privinţa tratamentului automatizat al datelor cu caracter personal din
28 ianuarie 1981,
luând, de asemenea, în considerare Convenţia privind drepturile
copilului din 20 noiembrie 1989,
considerând că ţelul Consiliului Europei este să realizeze o uniune
mai strânsă între membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru
170
atingerea acestui ţel este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale,
conştiente de rapida dezvoltare a biologiei şi medicinei,
convinse de necesitatea respectării fiinţei umane, deopotrivă ca
individ, cât şi în apartenenţa sa la specia umană, şi recunoscând
importanţa de a i se asigura demnitatea,
conştiente de actele care ar putea pune în pericol demnitatea umană
printr-o folosire improprie a biologiei şi medicinei,
afirmând că progresele biologiei şi medicinei trebuie utilizate în
beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare,
subliniind necesitatea unei cooperări internaţionale pentru ca
umanitatea în întregime să beneficieze de aportul biologiei şi
medicinei,
recunoscând importanţa de a promova o dezbatere publică asupra
întrebărilor puse de aplicaţiile biologiei şi medicinei şi asupra
răspunsurilor care trebuie date,
dorind să reamintească fiecărui membru al societăţii care îi sunt
drepturile şi responsabilităţile,
ţinând seama de lucrările Adunării Parlamentare în acest domeniu,
inclusiv de Recomandarea 1160 (1991) privind elaborarea unei
convenţii de bioetică,
hotărâte să ia în domeniul biologiei şi medicinei măsurile proprii
garantării demnităţii fiinţei umane şi a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei,
au convenit asupra următoarelor:

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

ARTICOLUL I
Scopul şi obiectul

Părţile la această convenţie protejează demnitatea şi identitatea

fiinţei umane şi garantează oricărei persoane, fără discriminare,
respectul integrităţii sale şi al celorlalte drepturi şi libertăţi
fundamentale faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei.
Fiecare parte va lua în legislaţia sa internă măsurile necesare pentru
a da efect dispoziţiilor prezentei convenţii.

171
 ARTICOLUL 2
Întâietatea fiinţei umane

Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului

unic al societăţii sau al ştiinţei.

ARTICOLUL 3
Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate

Părţile iau, ţinând seama de nevoile de sănătate şi de resursele

disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera
jurisdicţiei lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate
adecvată.

ARTICOLUL 4
Obligaţii profesionale şi reguli de conduită

Orice intervenţie în domeniul sănătăţii, inclusiv cercetarea, trebuie

să se facă cu respectul normelor şi obligaţiilor profesionale, precum
şi al regulilor de conduită aplicabile în speţă.

CAPITOLUL II
Consimţământul

ARTICOLUL 5
Regula generală

O intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după

ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de
cauză.
Această persoană primeşte în prealabil informaţii adecvate în
privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa
consecinţelor şi riscurilor.
Persoana vizată poate în orice moment să îşi retragă în mod liber
consimţământul.

ARTICOLUL 6
Protecţia persoanelor lipsite de capacitatea de a consimţi

172
 1. Sub rezerva art. 17 şi 20, o intervenţie nu se poate efectua asupra
unei persoane care nu are capacitatea de a consimţi, decât spre
beneficiul său direct.
2. Atunci când, conform legii, un minor nu are capacitatea de a
consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără autorizaţia
reprezentantului său, a unei alte autorităţi sau a unei alte persoane
ori instanţe desemnate prin lege.
Părerea minorului va fi luată în considerare ca un factor din ce în ce
mai hotărâtor, în funcţie de vârsta şi de gradul său de maturitate.
3. Atunci când, conform legii, un major nu are, datorită unui handicap
mintal, unei boli sau dintr-un motiv similar, capacitatea de a consimţi
la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără autorizaţia
reprezentantului său, a unei autorităţi sau a unei persoane ori
instanţe desemnate prin lege.
Persoana vizată trebuie în măsura posibilului să fie asociată
procedurii de autorizare.
4. Reprezentantul, autoritatea, persoana sau instanţa menţionată la
paragrafele 2 şi 3 primeşte, în aceleaşi condiţii, informaţiile prevăzute
la art. 5.
5. Autorizaţia prevăzută în paragrafele 2 şi 3 poate fi în orice moment
retrasă în interesul persoanei vizate.

ARTICOLUL 7
Protecţia persoanelor care suferă de o tulburare mintală

Persoana care suferă de o tulburare mintală gravă nu poate fi supusă

fără consimţământul său la o intervenţie destinată să îi trateze
această tulburare decât atunci când absenţa unui astfel de tratament
riscă să îi prejudicieze grav sănătatea şi sub rezerva condiţiilor de
protecţie prevăzute de lege, cuprinzând proceduri de supraveghere şi
de control, precum şi căi de recurs.

ARTICOLUL 8
Situaţii de urgenţă

Atunci când, datorită unei situaţii de urgenţă, nu se poate obţine

consimţământul adecvat, se va putea proceda imediat la orice
intervenţie indispensabilă din punct de vedere medical în folosul
sănătăţii persoanei vizate.

173
 ARTICOLUL 9
Dorinţe exprimate anterior

Vor fi luate în considerare dorinţele exprimate anterior cu privire la o

intervenţie medicală de către un pacient care în momentul
intervenţiei nu este într-o stare care să îi permită să îşi exprime
voinţa.

CAPITOLUL III
Viaţa privată şi dreptul la informaţie

ARTICOLUL 10
Viaţa privată şi dreptul la informaţie

1. Orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale private din punct
de vedere al informaţiilor referitoare la sănătatea sa.
2. Orice persoană are dreptul să cunoască orice informaţie culeasă
cu privire la sănătatea sa. Cu toate acestea, dorinţa unei persoane de
a nu fi informată trebuie respectată.
3. În cazuri excepţionale legea poate prevedea, în interesul
pacientului, restricţii la exercitarea drepturilor menţionate la
paragraful 2.

CAPITOLUL IV
Genomul uman

ARTICOLUL 11
Nediscriminarea

Orice formă de discriminare împotriva unei persoane pe motivul

patrimoniului său genetic este interzisă.

ARTICOLUL 12
Testele genetice predictive

Nu se va putea proceda la teste predictive ale bolilor genetice sau

care servesc fie spre a identifica subiectul drept purtător al unei gene
răspunzătoare de o boală, fie spre a depista o predispoziţie sau o

174
susceptibilitate genetică la o boală, decât în scopuri medicale sau
pentru cercetarea ştiinţifică legată de scopurile medicale şi sub
rezerva unui sfat genetic adecvat.

ARTICOLUL 13
Intervenţii asupra genomului uman

O intervenţie destinată să modifice genomul uman nu se poate face

decât din motive preventive, diagnostice sau terapeutice şi numai
dacă nu are drept scop introducerea unei modificări în genomul
descendenţilor.

ARTICOLUL 14
Nealegerea sexului

Utilizarea tehnicilor de procreaţie asistată medical nu este admisă

pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei
boli ereditare grave legate de sex.

CAPITOLUL V
Cercetarea ştiinţifică

ARTICOLUL 15
Regula generală

Cercetarea ştiinţifică în domeniul biologiei şi medicinei se exercită

liber, sub rezerva dispoziţiilor prezentei convenţii şi a altor dispoziţii
juridice care asigură protecţia fiinţei umane.

ARTICOLUL 16
Protecţia persoanelor pe care se fac cercetări

Nu se poate întreprinde nici o cercetare pe o persoană decât dacă

sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
(i) nu există nici o metodă alternativă la cercetarea pe fiinţe umane,
de eficacitate comparabilă;
(ii) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt
disproporţionate în comparaţie cu beneficiile potenţiale ale
cercetării;

175
 (iii) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanţa competentă
după ce a făcut obiectul unei examinări independente asupra
pertinenţei sale ştiinţifice, inclusiv al unei evaluări a importanţei
obiectivului cercetării, precum şi al unei examinări pluridisciplinare a
acceptabilităţii sale pe plan etic;
(iv) persoana pe care se fac cercetări este informată asupra
drepturilor sale şi asupra garanţiilor prevăzute prin lege pentru
protecţia sa;
(v) consimţământul prevăzut la art. 5 a fost dat în mod expres,
specific şi a fost consemnat în scris. Acest consimţământ poate fi
retras în orice moment, în mod liber.

ARTICOLUL 17
Protecţia persoanelor care nu au capacitatea
de a consimţi la o cercetare

1. O cercetare nu se poate face pe o persoană care nu are, conform

art. 5, capacitatea de a consimţi, decât dacă sunt întrunite cumulativ
condiţiile următoare:
(i) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 16 subparagrafele (i) şi
(iv);
(ii) rezultatele cercetării au potenţialul de a produce beneficii reale şi
directe pentru sănătatea sa;
(iii) cercetarea nu se poate efectua cu o eficacitate comparabilă pe
subiecţi capabili să îşi dea consimţământul;
(iv) autorizarea necesară prevăzută la art. 6 a fost dată specific şi în
scris;
(v) persoana în cauză nu are obiecţii.
2. În mod excepţional şi sub condiţiile de protecţie prevăzute de lege,
atunci când cercetarea nu are potenţialul de a produce rezultate
benefice direct pentru sănătatea persoanei în cauză, o astfel de
cercetare poate fi autorizată numai dacă sunt întrunite condiţiile
enunţate la paragraful 1 subparagrafele (i), (iii) şi (v), precum şi
următoarele condiţii suplimentare:
(i) cercetarea are scopul de a contribui, printr-o îmbunătăţire
semnificativă a înţelegerii ştiinţifice a stării, bolii sau tulburării
persoanei, la obţinerea în final a unor rezultate care să dea
posibilitatea unui beneficiu pentru persoana în cauză sau pentru alte

176
persoane din aceeaşi categorie de vârstă sau care suferă de aceeaşi
boală ori tulburare sau care se află în aceeaşi stare;
(ii) cercetarea prezintă doar un risc minim şi o povară minimă pentru
persoana în cauză.

ARTICOLUL 18
Cercetarea pe embrioni in vitro

1. Atunci când cercetarea pe embrioni in vitro este permisă de lege,

aceasta va asigura o protecţie adecvată a embrionului.
2. Este interzisă crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.

CAPITOLUL VI
Prelevarea de organe şi ţesuturi de la donatori vii
în scopul transplantării

ARTICOLUL 19
Regulă generală

1. Prelevarea de organe sau ţesuturi de la o persoană în viaţă în

scopul transplantării se poate face numai în interesul terapeutic al
primitorului şi numai atunci când nu există ţesuturi sau organe
adecvate disponibile de la o persoană decedată şi nici altă metodă
terapeutică alternativă de o eficacitate comparabilă.
2. Consimţământul necesar, astfel cum se prevede la art. 5, trebuie
să se fi dat expres şi specific, fie în scris, fie în faţa unei instanţe
oficiale.

ARTICOLUL 20
Protecţia persoanelor care nu au capacitatea
de a-şi da consimţământul la prelevarea organului

1. Nu se poate face nici o prelevare de organ sau ţesut de la o

persoană care nu are capacitatea de a-şi da consimţământul conform
art. 5.
2. În mod excepţional şi în condiţiile prevăzute de lege prelevarea de
ţesuturi regenerabile de la o persoană care nu are capacitatea de a-şi
da consimţământul poate fi autorizată dacă sunt reunite următoarele
condiţii:

177
 (i) nu există donator disponibil care să aibă capacitatea de a-şi da
consimţământul;
(ii) primitorul este fratele sau sora donatorului;
(iii) donarea trebuie să fie de natură să salveze viaţa primitorului;
(iv) autorizarea prevăzută la paragrafele 2 şi 3 ale art. 6 s-a dat
specific şi în scris, conform legii şi cu aprobarea instanţei
competente;
(v) donatorul potenţial în cauză nu obiectează.

CAPITOLUL VII
Interzicerea câştigului financiar şi utilizarea unei părţi
a corpului uman

ARTICOLUL 21
Interzicerea câştigului financiar

Corpul uman şi părţile sale nu trebuie să fie în sine sursă de câştig

financiar.

ARTICOLUL 22
Utilizarea unei părţi prelevate din corpul uman

Atunci când în cursul unei intervenţii se prelevează o parte a corpului

uman, aceasta nu poate fi păstrată şi utilizată în alt scop decât acela
pentru care a fost prelevată şi numai dacă acest lucru se face
conform procedurilor adecvate de informare şi consimţământ.

CAPITOLUL VIII
Încălcarea prevederilor convenţiei

ARTICOLUL 23
Încălcarea drepturilor sau a principiilor

Părţile vor asigura o protecţie juridică adecvată pentru a preveni sau

a împiedica de îndată încălcarea ilegală a drepturilor şi a principiilor
recunoscute în prezenta convenţie.

ARTICOLUL 24
Compensarea pentru daune nejustificate

178
 Persoana care a suferit daune nejustificate de pe urma unei
intervenţii are dreptul la o reparaţie echitabilă conform condiţiilor şi
procedurilor prevăzute de lege.

ARTICOLUL 25
Sancţiuni

Părţile vor prevedea sancţiuni adecvate care să se aplice în cazurile

de încălcare a dispoziţiilor cuprinse în prezenta convenţie.

CAPITOLUL IX
Relaţia dintre prezenta convenţie şi alte dispoziţii

ARTICOLUL 26
Restricţii la exercitarea drepturilor

1. Exercitarea drepturilor şi dispoziţiilor de protecţie conţinute în

prezenta convenţie nu poate face obiectul altor restricţii decât cele
care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate
democratică pentru siguranţa publică, prevenirea infracţiunilor
penale, ocrotirea sănătăţii publice sau protecţia drepturilor şi
libertăţilor altora.
2. Restricţiile vizate la paragraful precedent nu se pot aplica art. 11,
13, 14, 16, 17, 19, 20 şi 21.

ARTICOLUL 27
Protecţia mai largă

Nici una dintre dispoziţiile prezentei convenţii nu va fi interpretată ca

o limitare sau o afectare în vreun alt mod a posibilităţii ca o parte să
acorde o protecţie mai largă faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei
decât cea stipulată în prezenta convenţie.

CAPITOLUL X
Dezbaterea publică

ARTICOLUL 28
Dezbaterea publică

179
 Părţile la această convenţie vor veghea ca problemele fundamentale
ridicate de progresele biologiei şi medicinei să facă subiectul unei
discuţii publice adecvate, în special în lumina implicaţiilor juridice,
etice, economice, sociale şi medicale relevante, şi ca posibilele lor
aplicaţii să facă obiectul unor consultări adecvate.

CAPITOLUL XI
Interpretarea şi urmărirea aplicării convenţiei

ARTICOLUL 29
Interpretarea şi urmărirea aplicării convenţiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate da, în absenţa oricărui

litigiu concret aflat în derulare în faţa unei instanţe, opinii
consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea
prezentei convenţii, la cererea:
-Guvernului unei părţi, după ce a informat celelalte părţi;
-Comitetului instituit prin art. 32, în alcătuirea sa restrânsă la
reprezentanţii părţilor la această convenţie, printr-o decizie adoptată
cu o majoritate de două treimi din numărul voturilor exprimate.

ARTICOLUL 30
Rapoarte privind aplicarea convenţiei

La cererea secretarului general al Consiliului Europei orice parte va

furniza explicaţii privind modul în care dreptul său intern asigură
aplicarea efectivă a oricăreia dintre dispoziţiile prezentei convenţii.

CAPITOLUL XII
Protocoale

ARTICOLUL 31
Protocoale

Protocoale pot fi încheiate conform dispoziţiilor art. 32, în vederea

dezvoltării în domenii specifice a principiilor conţinute în prezenta
convenţie.

180
 Protocoalele sunt deschise spre semnare semnatarilor convenţiei.
Ele vor fi supuse ratificării, acceptării sau aprobării. Un semnatar nu
poate ratifica, accepta sau aproba protocoalele fără să fi ratificat,
acceptat sau aprobat anterior ori simultan convenţia.

CAPITOLUL XIII
Amendamente la convenţie

ARTICOLUL 32
Amendamente la convenţie

1. Sarcinile încredinţate Comitetului conform prezentului articol şi

art. 29 vor fi aduse la îndeplinire de Comitetul director pentru bioetică
(CDBI) sau de orice alt comitet desemnat în acest scop de Comitetul
de Miniştri.
2. Fără a se prejudicia prevederile art. 29, fiecare stat membru al
Consiliului Europei, precum şi fiecare parte la prezenta convenţie
care nu este membră a Consiliului Europei pot fi reprezentate şi pot
dispune de un vot în cadrul Comitetului atunci când acesta aduce la
îndeplinire sarcinile care îi sunt încredinţate prin prezenta convenţie.
3. Orice stat prevăzut la art. 33 sau invitat să adere la convenţie în
conformitate cu prevederile art. 34, care nu este parte la prezenta
convenţie, poate fi reprezentat în cadrul Comitetului de un observator.
Dacă Comunitatea Europeană nu este parte, ea poate fi reprezentată
în Comitet de un observator.
4. În scopul urmăririi progreselor ştiinţifice prezenta convenţie va fi
examinată în cadrul Comitetului în termen de cel mult 5 ani de la
intrarea sa în vigoare, iar ulterior la intervale hotărâte de Comitet.
5. Orice propunere de amendament la prezenta convenţie, precum şi
orice propunere de protocol sau de amendament la un protocol,
prezentate de o parte, de Comitet sau de Comitetul de Miniştri, vor fi
comunicate secretarului general al Consiliului Europei şi înaintate de
acesta statelor membre ale Consiliului Europei, Comunităţii Europene,
oricărui semnatar, oricărei părţi, oricărui stat invitat să semneze
prezenta convenţie conform art. 33 şi oricărui stat invitat să adere
conform art. 34.
6. Comitetul va examina propunerea nu mai devreme de două luni
după ce a fost înaintată de secretarul general în conformitate cu
paragraful 5. Comitetul va supune aprobării Comitetului de Miniştri

181
textul adoptat cu o majoritate de două treimi din numărul voturilor
exprimate. După aprobare acest text va fi comunicat părţilor în
vederea ratificării, acceptării sau aprobării sale.
7. Orice amendament va intra în vigoare, pentru acele părţi care l-au
acceptat, în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de o
lună de la data la care 5 părţi, dintre care cel puţin 4 state membre
ale Consiliului Europei vor informa secretarul general că l-au
acceptat.
Pentru orice parte care îl va accepta ulterior amendamentul va intra
în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de o
lună de la data la care acea parte va informa Secretariatul cu privire
la acceptarea sa.

CAPITOLUL XIV
Clauze finale

ARTICOLUL 33
Semnarea, ratificarea şi intrarea în vigoare

1. Prezenta convenţie este deschisă spre semnare statelor membre

ale Consiliului Europei, statelor nemembre care au participat la
elaborarea sa şi Comunităţii Europene.
2. Prezenta convenţie va fi supusă ratificării, acceptării sau aprobării.
Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi
depuse la secretarul general al Consiliului Europei.
3. Prezenta convenţie va intra în vigoare în prima zi a lunii care
urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data la care 5 state,
printre care cel puţin 4 state membre ale Consiliului Europei, îşi vor
exprima consimţământul de a fi legate de convenţie în conformitate
cu prevederile paragrafului 2.
4. Pentru orice semnatar care îşi exprimă ulterior consimţământul de
a fi legat de convenţie aceasta va intra în vigoare în prima zi a lunii
care urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data depunerii
instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare.

ARTICOLUL 34
Statele nemembre

182
 1. După intrarea în vigoare a prezentei convenţii Comitetul de Miniştri
al Consiliului Europei poate, după consultarea părţilor, să invite orice
stat nemembru al Consiliului Europei să adere la această convenţie
printr-o decizie luată cu majoritatea prevăzută la art. 20 paragraful d)
din Statutul Consiliului Europei şi prin votul unanim al reprezentanţilor
statelor contractante cu drept de reprezentare în Comitetul de
Miniştri.
2. Pentru orice stat care aderă la prezenta convenţie aceasta va intra
în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 3
luni de la data depunerii instrumentului de aderare la secretarul
general al Consiliului Europei.

ARTICOLUL 35
Aplicarea teritorială

1. Orice semnatar poate, la semnare sau la depunerea instrumentului

de ratificare, de acceptare sau de aprobare, să specifice teritoriul sau
teritoriile la care se va aplica această convenţie. Orice alt stat poate
formula aceeaşi declaraţie în momentul depunerii instrumentului de
aderare.
2. Orice parte poate, la orice dată ulterioară, printr-o declaraţie
adresată secretarului general al Consiliului Europei, să extindă
aplicarea acestei convenţii la orice alt teritoriu specificat în
declaraţie şi căruia îi asigură relaţiile internaţionale sau în numele
căruia este abilitată să se angajeze. Pentru un astfel de teritoriu
convenţia va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării
unei perioade de 3 luni de la data primirii declaraţiei de către
secretarul general.
3. Orice declaraţie făcută în virtutea celor două paragrafe
precedente poate fi retrasă, pentru orice teritoriu desemnat de
această declaraţie, prin notificare adresată secretarului general.
Retragerea va începe să producă efecte în prima zi a lunii care
urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data primirii notificării
de către secretarul general.

ARTICOLUL 36
Rezerve

183
 1. Orice stat şi Comunitatea Europeană pot, în momentul semnării
prezentei convenţii sau al depunerii instrumentului de ratificare, de
acceptare, de aprobare sau de aderare, să formuleze o rezervă cu
privire la o anumită dispoziţie a convenţiei, în măsura în care o lege
aflată atunci în vigoare pe teritoriul lor nu este conformă cu acea
dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în baza
acestui articol.
2. Orice rezervă emisă conform prezentului articol va conţine o
scurtă expunere a legii relevante.
3. Orice parte care extinde aplicarea prezentei convenţii la un
teritoriu desemnat printr-o declaraţie în baza paragrafului 2 al art. 35
poate, pentru teritoriul respectiv, să formuleze o rezervă, conform
dispoziţiilor paragrafelor precedente.
4. Orice parte care a formulat rezerva menţionată în acest articol
poate să o retragă prin intermediul unei declaraţii adresate
secretarului general al Consiliului Europei. Retragerea va începe să
producă efecte în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade
de o lună de la data primirii declaraţiei de către secretarul general.

ARTICOLUL 37
Denunţarea

1. Orice parte poate în orice moment să denunţe această convenţie

prin intermediul unei notificări adresate secretarului general al
Consiliului Europei.
2. O astfel de denunţare va intra în vigoare în prima zi a lunii care
urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data primirii notificării
de către secretarul general.

ARTICOLUL 38
Notificări

Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor

Consiliului, Comunităţii Europene, oricărui semnatar, oricărei părţi şi
oricărui alt stat care a fost invitat să adere la această convenţie:
a) orice semnare;
b) depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare, de
aprobare sau de aderare;

184
 c) orice dată de intrare în vigoare a acestei convenţii conform art. 33
sau 34;
d) orice amendament sau protocol adoptat conform art. 32 şi data la
care un astfel de amendament sau protocol intră în vigoare;
e) orice declaraţie făcută în virtutea dispoziţiilor art. 35;
f) orice rezervă sau retragere a unei rezerve ca urmare a prevederilor
art. 36;
g) orice alt act, comunicare sau notificare legată de această
convenţie.
Drept care subsemnaţii, împuterniciţi în acest scop, au semnat
prezenta convenţie.
Întocmită la Oviedo (Asturias) la 4 aprilie 1997, în limbile engleză şi
franceză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar
care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul general al
Consiliului Europei va transmite copii conforme cu originalul fiecărui
stat membru al Consiliului Europei, Comunităţii Europene, statelor
nemembre care au participat la elaborarea acestei convenţii şi
oricărui stat invitat să adere la această convenţie.

185
 Protocol din 12/01/1998
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 103 din 28/02/2001
PROTOCOL ADIŢIONAL
la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii
fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, referitor
la interzicerea clonării fiinţelor umane

*)Traducere.

Statele membre ale Consiliului Europei, alte state şi Comunitatea

Europeană, semnatare ale prezentului protocol adiţional la Convenţia
pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă
de aplicaţiile biologiei şi medicinei,
luând act de evenimentele ştiinţifice intervenite în materie de
clonare a mamiferelor, în special prin diviziune embrionară şi prin
transfer de nucleu,
conştiente de progresele pe care anumite tehnici le pot aduce în sine
cunoaşterii ştiinţifice, precum şi aplicaţiilor lor medicale,
luând în considerare că clonarea ar putea deveni o posibilitate
tehnică,
luând notă că diviziunea embrionară se poate produce natural şi
poate conduce uneori la naşterea de gemeni identici din punct de
vedere genetic,
luând în considerare totuşi că instrumentalizarea fiinţei umane prin
crearea deliberată de fiinţe umane identice din punct de vedere
genetic este contrară demnităţii omului şi constituie o utilizare
improprie a biologiei şi medicinei,
luând totodată în considerare marile dificultăţi de ordin medical,
psihologic şi social pe care o atare practică biomedicală, utilizată
deliberat, le-ar putea implica pentru toate persoanele în cauză,
luând în considerare obiectul Convenţiei privind drepturile omului şi
biomedicina şi, în special, principiul enunţat la art. 1, menit să
protejeze fiinţa umană în demnitatea şi identitatea sa,
au convenit asupra celor ce urmează:

ARTICOLUL 1
1. Este interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei
fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte.

186
 2. În sensul prezentului articol, prin expresia fiinţă umană genetic
identică unei alte fiinţe umane se înţelege o fiinţă umană care are în
comun cu o altă fiinţă umană ansamblul genelor nucleare.

ARTICOLUL 2
Nici o derogare nu este autorizată de la dispoziţiile prezentului
protocol în baza art. 26 paragraful 1 din convenţie.

ARTICOLUL 3
Părţile consideră art. 1 şi 2 din prezentul protocol drept articole
adiţionale la convenţie şi toate dispoziţiile convenţiei se aplică în
consecinţă.

ARTICOLUL 4
Prezentul protocol este deschis spre semnare de către semnatarii
convenţiei. El va fi supus ratificării, acceptării sau aprobării. Un
semnatar nu poate ratifica, accepta sau aproba prezentul protocol
fără să fi ratificat, acceptat sau aprobat convenţia anterior sau
simultan. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare
vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei.

ARTICOLUL 5
1. Prezentul protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care
urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data la care 5 state,
printre care cel puţin 4 state membre ale Consiliului Europei, şi-au
exprimat consimţământul de a fi legate prin protocol conform
dispoziţiilor art. 4.
2. Pentru orice semnatar care îşi va exprima ulterior consimţământul
de a fi legat prin protocol acesta va intra în vigoare în prima zi a lunii
care urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data depunerii
instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare.

ARTICOLUL 6
1. După intrarea în vigoare a prezentului protocol orice stat care a
aderat la convenţie va putea adera şi la prezentul protocol.
2. Aderarea se va efectua prin depunerea la secretarul general al
Consiliului Europei a unui instrument de aderare care va începe să
producă efecte în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade
de 3 luni de la data depunerii sale.

187
 ARTICOLUL 7
1. Orice parte poate, în orice moment, să denunţe prezentul protocol,
adresând o notificare secretarului general al Consiliului Europei.
2. Denunţarea va începe să producă efecte în prima zi a lunii care
urmează expirării unei perioade de 3 luni de la data primirii notificării
de către secretarul general.

ARTICOLUL 8
Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre
ale Consiliului Europei, Comunităţii Europene, oricărui semnatar,
oricărei părţi şi oricărui alt stat care a fost invitat să adere la
convenţie:
a) orice semnătură;
b) depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare, de
aprobare sau de aderare;
c) orice dată de intrare în vigoare a prezentului protocol conform art.
5 şi 6;
d) orice alt act, notificare sau comunicare care are legătură cu
prezentul protocol.
Drept care subsemnaţii, împuterniciţi în acest scop, au semnat
prezentul protocol.
Întocmit la Paris la 12 ianuarie 1998, în limbile engleză şi franceză,
ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi
depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul general al Consiliului
Europei va transmite copii conforme cu originalul fiecărui stat
membru al Consiliului Europei, statelor nemembre care au participat
la elaborarea convenţiei, oricărui stat invitat să adere la convenţie şi
Comunităţii Europene.

188
 Lege nr. 487 din 11/07/2002
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 589 din 08/08/2002
sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice
Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. - Sănătatea mintală reprezintă o componentă fundamentală a

sănătăţii individuale şi constituie un obiectiv major al politicii de
sănătate publică.
Art. 2. - Guvernul României, prin organismele sale abilitate,
întreprinde măsuri pentru promovarea şi apărarea sănătăţii mintale,
prevenirea şi tratamentul tulburărilor psihice.
Art. 3. - Ministerul Sănătăţii şi Familiei este autoritatea competentă
pentru organizarea şi controlul activităţii de ocrotire a sănătăţii
mintale a populaţiei.
Art. 4. - Ministerul Sănătăţii şi Familiei elaborează Programul naţional
de sănătate mintală şi profilaxie în patologia psihiatrică şi
psihosocială, corespunzător cerinţelor de sănătate ale populaţiei.
Art. 5. - În sensul prezentei legi:
a) prin persoană cu tulburări psihice se înţelege persoana bolnavă
psihic, persoana cu dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată
psihic ori dependentă de alcool sau de droguri, precum şi persoana
care manifestă alte dereglări ce pot fi clasificate, conform normelor
de diagnostic în vigoare din practica medicală, ca fiind tulburări
psihice;
b) prin persoană cu tulburări psihice grave se înţelege persoana cu
tulburări psihice care nu este în stare să înţeleagă semnificaţia şi
consecinţele comportamentului său, astfel încât necesită ajutor
psihiatric imediat;
c) prin pacient se înţelege persoana cu tulburări psihice aflată în
îngrijirea unui serviciu medical;
d) prin echipă terapeutică se înţelege totalitatea profesioniştilor în
domeniul sănătăţii mintale implicaţi în asigurarea sănătăţii mintale, a
asistenţei medicale şi în îngrijirea unei persoane cu tulburări psihice,
cum sunt: medic, psihiatru, psiholog, asistent medical specializat,
asistent social, ergoterapeut şi personal paramedical;

189
 e) prin personal paramedical se înţelege un membru component al
echipei terapeutice, altul decât medicul sau asistentul medical
specializat;
f) prin servicii complementare se înţelege serviciile care asigură
îngrijiri de sănătate mintală şi psihiatrice, precum: consiliere
psihologică, orientare profesională, psihoterapie şi alte proceduri
medico-psihosociale;
g) prin servicii comunitare se înţelege serviciile care permit
îngrijirea pacientului în mediul său firesc de viaţă;
h) prin capacitate psihică se înţelege atributul stării psihice de a fi
compatibilă, la un moment dat, cu exercitarea drepturilor civile sau a
unor activităţi specifice;
u) prin handicap psihic se înţelege incapacitatea persoanei cu
tulburări psihice de a face faţă vieţii în societate, situaţia decurgând
direct din prezenţa tulburării psihice;
j) prin consimţământ se înţelege acordul persoanei cu tulburări
psihice cu privire la procedurile de internare, diagnostic şi tratament,
care trebuie să fie liber de orice constrângere şi precedat de o
informare completă, într-un limbaj accesibil, din care să rezulte
avantajele, dezavantajele şi alternativele procedurilor respective, şi
să fie reconfirmat în continuare ori de câte ori este nevoie sau la
iniţiativa persoanei în cauză;
k) prin discernământ se înţelege componenta capacităţii psihice,
care se referă la o faptă anume şi din care decurge posibilitatea
persoanei respective de a aprecia conţinutul şi consecinţele acestei
fapte;
l) prin periculozitate socială se înţelege atributul unei stări psihice
sau al unui comportament ce implică riscul unei vătămări fizice
pentru sine ori pentru alte persoane sau al unor distrugeri de bunuri
materiale importante;
m) prin reprezentant legal se înţelege persoana desemnată, conform
legislaţiei în vigoare, pentru a reprezenta interesele unei persoane cu
tulburări psihice;
n) prin reprezentant personal se înţelege persoana, alta decât
reprezentantul legal, care acceptă să reprezinte interesele unei
persoane cu tulburări psihice, desemnată de aceasta;
o) prin internare voluntară se înţelege internarea la cererea sau cu
consimţământul pacientului;

190
 p) prin internare nevoluntară se înţelege internarea împotriva voinţei
sau fără consimţământul pacientului.

CAPITOLUL II
Promovarea şi apărarea sănătăţii mintale şi prevenirea
îmbolnăvirilor psihice

Art. 6. -
(1) Promovarea sănătăţii mintale vizează modele de conduită şi un
mod de viaţă sănătos, care cresc rezistenţa la factorii perturbatori şi
reduc riscul de apariţie a bolilor psihice.
(2) Promovarea sănătăţii mintale se realizează prin mijloace
educaţionale şi informaţionale specifice celor utilizate pentru
promovarea bunăstării fizice.
Art. 7. -
(1) Apărarea sănătăţii mintale constă în adoptarea de măsuri de către
instituţiile abilitate prin lege, prin care să se limiteze răspândirea
concepţiilor, atitudinilor şi comportamentelor dăunătoare pentru
sănătatea mintală, în special abuzul de substanţe psihoactive,
violenţa, comportamentul sexual anormal şi pornografia.
(2) Pentru a pune în aplicare aceste măsuri Ministerul Sănătăţii şi
Familiei va colabora cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul
de Interne, Ministerul Tineretului şi Sportului, Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale, Consiliul Naţional al Audiovizualului şi cu
organizaţii neguvernamentale, cu asociaţii profesionale şi cu alte
organisme interesate.
Art. 8. -
(1) Prevenirea îmbolnăvirilor psihice se realizează prin programe
ştiinţifice, medicale, educaţionale şi sociale, destinate:
a) întregii populaţii - prevenire generală;
b) grupurilor de populaţie cu risc semnificativ mai mare decât restul
populaţiei de a dezvolta tulburări psihice - prevenire selectivă;
c) grupurilor de populaţie cu risc înalt de îmbolnăvire psihică -
prevenire focalizată.
(2) Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Academia de Ştiinţe Medicale şi
institutele de sănătate publică stabilesc măsuri specifice de
identificare a factorilor de risc biologic, psihologic şi social la nivelul
întregii populaţii şi al diverselor grupuri de populaţie.

191
 (3) Ministerul Sănătăţii şi Familiei elaborează norme pentru
depistarea precoce a tulburărilor psihice şi de restabilire cât mai
rapidă a sănătăţii mintale, exercitând totodată şi controlul respectării
acestora.
Art. 9. - Măsurile privind promovarea şi apărarea sănătăţii mintale,
precum şi prevenirea îmbolnăvirilor psihice sunt active, integrate,
multidisciplinare, implicând şi participarea individului, a familiei şi a
comunităţii.

CAPITOLUL III
Evaluarea sănătăţii mintale şi proceduri de diagnostic
al tulburărilor psihice

Art. 10. -
(1) Evaluarea sănătăţii mintale se efectuează, prin examinare directă
a persoanei în cauză, numai de către medicul psihiatru.
(2) Evaluarea se va efectua în instituţii de sănătate mintală
acreditate conform legii.
Art. 11. - Evaluarea sănătăţii mintale se face cu consimţământul
liber, informat şi documentat al persoanei, cu excepţia situaţiilor
specifice, stabilite de lege. În cazul în care persoana evaluată are
dificultăţi în a aprecia implicaţiile unei decizii asupra ei înseşi,
aceasta poate beneficia de asistenţa reprezentantului personal sau
legal.
Art. 12. - Evaluarea stării de sănătate mintală se efectuează la
cererea persoanei, la internarea voluntară a acesteia într-o unitate
psihiatrică sau la solicitarea expresă a unor instituţii autorizate, în
condiţiile unei internări silite.
Art. 13. -
(1) Obiectivul evaluării este stabilirea diagnosticului.
(2) În anumite cazuri specificate de lege evaluarea are ca obiective
determinarea capacităţii psihice şi a discernământului, stabilirea
periculozităţii pentru sine sau pentru alte persoane, determinarea
gradului de incapacitate, invaliditate şi handicap psihic. Evaluarea
capacităţii psihice se efectuează pentru unele profesiuni care
necesită acest fapt, categoriile urmând să fie stabilite prin norme.
Art. 14. -
(1) În evaluarea sănătăţii mintale medicul psihiatru nu ia în
considerare criteriile neclinice, cum sunt: cele politice, economice,

192
sociale, rasiale şi religioase, conflictele familiale sau profesionale ori
nonconformismul faţă de valorile morale, sociale, culturale, politice
sau religioase, dominante în societate.
(2) Faptul că o persoană a fost îngrijită ori spitalizată în trecut nu
justifică un diagnostic prezent sau viitor de tulburare psihică.
Art. 15. -
(1) Dacă în urma evaluării stării de sănătate mintală medicul psihiatru
constată prezenţa unei tulburări psihice, diagnosticul se formulează
în conformitate cu clasificarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în
vigoare.
(2) Rezultatul evaluării se formulează în conformitate cu principiile şi
procedurile medicale în vigoare. El se consemnează în sistemele de
evidenţă medicală şi este adus la cunoştinţă persoanei în cauză,
reprezentantului său personal sau legal ori, la cererea expresă,
autorităţilor în drept.
(3) În cazul în care în urma evaluării efectuate se ajunge la
diagnosticarea unei tulburări psihice, medicul psihiatru are obligaţia
să formuleze un program terapeutic care se aduce la cunoştinţă
pacientului sau reprezentantului său personal ori legal.
Art. 16. -
(1) Persoana care este evaluată din punct de vedere al sănătăţii
mintale are dreptul la confidenţialitatea informaţiilor, cu excepţia
situaţiilor prevăzute de lege.
(2) Persoana în cauză sau reprezentantul său legal are dreptul să
conteste rezultatul evaluării, să solicite şi să obţină repetarea
acesteia.
Art. 17. - Evaluarea sănătăţii mintale în cadrul expertizei medico-
legale psihiatrice se face în conformitate cu prevederile legale în
vigoare.

CAPITOLUL IV
Servicii medicale şi de îngrijiri de sănătate mintală

SECŢIUNEA 1
Unităţi de asistenţă medicală pentru sănătatea mintală

Art. 18. -
(1) Serviciile medicale şi de îngrijiri de psihiatrie sunt acordate în
cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate prin:

193
 a) reţeaua serviciilor de sănătate, predominant prin intermediul
medicului de familie;
b) structuri specializate de sănătate mintală.
(2) Serviciile medicale şi de îngrijiri de psihiatrie se pot acorda şi prin
reţeaua de sănătate privată.
Art. 19. - Asistenţa medicală şi îngrijirile primare de sănătate mintală
sunt o componentă a îngrijirilor de sănătate, ele fiind acordate atât în
reţeaua ambulatorie de psihiatrie, cât şi de către medicul de familie.
Art. 20. - Bolnavii psihici monitorizaţi prin sistemul de asistenţă
ambulatorie, indiferent de statutul social pe care îl au, beneficiază de
asistenţă medicală gratuită.
Art. 21. -
(1) În domeniul ocrotirii sănătăţii mintale medicul de familie are
următoarele responsabilităţi:
a) promovarea şi apărarea sănătăţii mintale şi prevenţia tulburărilor
psihice;
b) participarea la îngrijirea ambulatorie a tulburărilor psihice,
intervenţia terapeutică de urgenţă în limitele competenţei sale,
conform metodologiei elaborate de Ministerul Sănătăţii şi Familiei,
trimiterea persoanelor cu tulburări psihice către reţeaua de asistenţă
medicală şi îngrijiri de sănătate mintală.
(2) Pentru realizarea obiectivelor menţionate mai sus se asigură
competenţa profesioniştilor din reţeaua primară prin formare
profesională continuă.
(3) Serviciile medicale şi îngrijirile de sănătate mintală, prestate în
reţeaua de îngrijiri primare de sănătate, trebuie să corespundă atât
cantitativ, cât şi calitativ prevederilor legale în vigoare.
(4) Serviciile medicale şi îngrijirile de sănătate mintală, prestate în
reţeaua de sănătate privată, trebuie să corespundă atât cantitativ,
cât şi calitativ prevederilor prezentei legi.
Art. 22. - Serviciile specializate de sănătate mintală se realizează
prin următoarele structuri:
a) centrul de sănătate mintală;
b) cabinetul psihiatric, cabinetul de evaluare, terapie şi consiliere
psihologică, de psihoterapie şi de logopedie;
c) centrul de intervenţie în criză;
d) servicii de îngrijire la domiciliu;
e) spitalul de psihiatrie;
f) staţionarul de zi;

194
 g) secţia de psihiatrie din spitalul general;
h) compartimentul de psihiatrie de legătură din spitalul general;
i) centre de recuperare şi reintegrare socială;
j) ateliere şi locuinţe protejate;
k) centrul de consultanţă privind violenţa în familie.
Art. 23. - De serviciile medicale şi de îngrijiri de sănătate mintală
aparţin şi furnizorii de servicii complementare îngrijirii psihiatrice, şi
anume: consultanţă, informare şi educare publică a persoanelor cu
tulburări psihice.

SECŢIUNEA a 2-a
Norme de îngrijire

Art. 24. - Persoanele cu tulburări psihice beneficiază de asistenţă

medicală, îngrijiri şi protecţie socială de aceeaşi calitate cu cele
aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate cerinţelor lor de
sănătate.
Art. 25. - Pentru asigurarea calităţii îngrijirilor serviciile de sănătate
mintală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie accesibile din punct de vedere geografic, prin repartizarea
judicioasă în teritoriu a unităţilor din sectorul public;
b) să asigure continuitatea îngrijirilor şi acoperirea diversităţii
nevoilor de evaluare, tratament, reabilitare şi reintegrare a
persoanelor cu tulburări psihice;
c) să asigure şi să dezvolte modele de îngrijire comunitară;
d) să dispună, după caz, de personal medical, paramedical şi auxiliar
calificat, în număr suficient şi supus unui proces continuu de formare
profesională;
e) să dispună de spaţii, amenajări şi echipamente care să permită
proceduri de evaluare şi terapie adecvate şi active pentru asigurarea
de îngrijiri complete, în conformitate cu normele internaţionale;
f) să asigure folosirea unor metode terapeutice şi a unor mijloace
care să restabilească, să menţină şi să dezvolte capacitatea
persoanelor cu tulburări psihice de a face faţă singure propriilor
inabilităţi şi handicapuri şi de a se autoadministra;
g) să permită exercitarea drepturilor cetăţeneşti şi a celor ce derivă
din calitatea de pacient, cu excepţia situaţiilor prevăzute de legislaţia
în vigoare;

195
 h) să respecte şi să asigure condiţii pentru viaţa particulară a
persoanei cu tulburări psihice;
i) să respecte şi să fie adaptate convingerilor religioase şi culturale
ale persoanelor cu tulburări psihice;
j) să asigure accesul pacienţilor la procesul de evaluare a îngrijirilor.
Art. 26. -
(1) Orice persoană cu tulburări psihice trebuie apărată de daunele pe
care ar putea să i le producă administrarea nejustificată a unui
medicament sau a unor proceduri de diagnostic şi tratament, de
maltratările din partea altor pacienţi, ale personalului de serviciu sau
ale altor persoane ori de alte acte de natură să antreneze o suferinţă
fizică sau psihică.
(2) Îngrijirile oricărei persoane cu tulburări psihice se acordă în
mediul cel mai puţin restrictiv, prin proceduri cât mai puţin
restrictive, care să respecte pe cât posibil integritatea sa fizică şi
psihică şi să răspundă în acelaşi timp nevoilor sale de sănătate,
precum şi necesităţii de a asigura securitatea fizică a celorlalţi.
Art. 27. - Scopul îngrijirilor acordate oricărei persoane cu tulburări
psihice este apărarea şi întărirea autonomiei personale.
Art. 28. - Tratamentul şi îngrijirile acordate persoanei cu tulburări
psihice se bazează pe un program terapeutic individualizat, discutat
cu pacientul, revizuit periodic, modificat atunci când este nevoie şi
aplicat de către personal calificat.
Art. 29. -
(1) În alcătuirea şi în punerea în aplicare a programului terapeutic
medicul psihiatru este obligat să obţină consimţământul pacientului
şi să respecte dreptul acestuia de a fi asistat în acordarea
consimţământului.
(2) Medicul psihiatru poate institui tratamentul fără obţinerea
consimţământului pacientului în următoarele situaţii:
a) comportamentul pacientului reprezintă un pericol iminent de
vătămare pentru el însuşi sau pentru alte persoane;
b) pacientul nu are capacitatea psihică de a înţelege starea de boală
şi necesitatea instituirii tratamentului medical;
c) pacientul a fost pus sub interdicţie în urma unei proceduri juridice
anterioare şi s-a instituit tutela;
d) pacientul este minor, medicul psihiatru fiind obligat să solicite şi
să obţină consimţământul reprezentantului personal sau legal al
pacientului.

196
 (3) În situaţiile prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), în care nu se obţine
sau nu se poate obţine consimţământul reprezentantului personal ori
legal al pacientului, medicul psihiatru acţionează pe propria
răspundere, instituind procedurile de diagnostic şi tratament pe care
le consideră necesare pe perioada strict necesară atingerii scopului
urmărit. Aceste cazuri vor fi notificate şi supuse analizei comisiei de
revizie a procedurii, în conformitate cu prevederile art. 52.
Art. 30. - Consimţământul poate fi retras în orice moment de către
pacient sau de reprezentantul său personal ori legal, medicul
psihiatru având obligaţia să informeze pacientul sau reprezentantul
său personal ori legal asupra urmărilor întreruperii tratamentului.
Medicul psihiatru are dreptul de a continua aplicarea măsurilor
terapeutice pe perioada strict necesară în cazul în care apreciază că
întreruperea tratamentului are drept consecinţă apariţia
periculozităţii pentru sine sau pentru alte persoane, din cauza bolii.
Aceste cazuri vor fi notificate şi supuse analizei comisiei de revizie a
procedurii, în conformitate cu prevederile art. 52.
Art. 31. - În situaţiile în care medicul psihiatru suspectează existenţa
unui conflict de interese între pacient şi reprezentantul său personal
sesizează parchetul pentru desemnarea unui reprezentant legal.
Art. 32. - Toate deciziile terapeutice se comunică imediat pacientului
şi se consemnează în dosarul medical al acestuia în cel mai scurt
termen.
Art. 33. -
(1) Întreaga echipă terapeutică este obligată să păstreze
confidenţialitatea informaţiilor, cu excepţia situaţiilor prevăzute de
prezenta lege.
(2) Situaţiile în care pot fi dezvăluite informaţii referitoare la o
persoană cu tulburare psihică sunt următoarele:
a) există o dispoziţie legală în acest sens;
b) stabilirea vinovăţiei în cazul unei infracţiuni prevăzute de lege;
c) acordul persoanei în cauză;
d) este necesară pentru exercitarea profesiunii, cu condiţia
respectării anonimatului persoanei în cauză.
(3) Pot fi transmise dosare şi informaţii medicale între diferite unităţi
sanitare, la cerere sau cu ocazia transferului, dacă pacientul acceptă
transferul.
(4) Când anumite informaţii referitoare la un tratament actual sau
trecut privind un pacient sunt necesare unei instanţe de judecată sau

197
Colegiului Medicilor din România, care judecă în legătură cu o cauză,
medicul curant este autorizat să aducă dovezi de orice fel privind
pacientul şi comunicări ale informaţiilor aflate sub semnul
confidenţialităţii.
(5) Orice pacient sau fost pacient are acces la toată documentaţia
medicală din serviciile unde a fost îngrijit, cu excepţia cazurilor în
care:
a) dezvăluirea unor asemenea documente medicale ar putea să fie în
detrimentul sănătăţii sale fizice şi mintale, acest fapt fiind stabilit de
către medicul-şef sau de către medicul curant;
b) a fost efectuată o specificaţie scrisă asupra riscului acestui efect
pe dosarul pacientului, aplicată numai persoanelor care sunt pacienţi
în prezent, nu şi foştilor pacienţi.
Art. 34. -
(1) Orice pacient sau fost pacient are dreptul de a înainta plângeri în
conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.
(2) Plângerile pacienţilor pot fi formulate şi de reprezentanţii
personali sau legali ai acestora privind încălcarea drepturilor
pacienţilor prevăzute de prezenta lege.

SECŢIUNEA a 3-a
Drepturile persoanelor cu tulburări psihice

Art. 35. -
(1) Orice persoană cu tulburări psihice are dreptul la cele mai bune
servicii medicale şi îngrijiri de sănătate mintală disponibile.
(2) Orice persoană care suferă de tulburări psihice sau care este
îngrijită ca atare trebuie tratată cu omenie şi în respectul demnităţii
umane şi să fie apărată împotriva oricărei forme de exploatare
economică, sexuală sau de altă natură, împotriva tratamentelor
vătămătoare şi degradante.
(3) Nu este admisă nici o discriminare bazată pe o tulburare psihică.
(4) Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul să
exercite toate drepturile civile, politice, economice, sociale şi
culturale recunoscute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
precum şi în alte convenţii şi tratate internaţionale în materie, la care
România a aderat sau este parte, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege.

198
 (5) Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul, în
măsura posibilului, să trăiască şi să lucreze în mijlocul societăţii.
Administraţia publică locală, prin organismele competente, asigură
integrarea sau reintegrarea în activităţi profesionale corespunzătoare
stării de sănătate şi capacităţii de reinserţie socială şi profesională a
persoanelor cu tulburări psihice.
(6) Orice persoană cu tulburare psihică are dreptul să primească
îngrijiri comunitare, în sensul definit de prezenta lege.
Art. 36. -
(1) Orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la:
a) recunoaşterea de drept ca persoană;
b) viaţă particulară;
c) libertatea de comunicare, în special cu alte persoane din unitatea
de îngrijire, libertatea de a trimite şi de a primi comunicări particulare
fără nici un fel de cenzură, libertatea de a primi vizite particulare ale
unui consilier ori ale unui reprezentant personal sau legal şi, ori de
câte ori este posibil, şi ale altor vizitatori, libertatea de acces la
serviciile poştale şi telefonice, precum şi la ziare, la radio şi la
televiziune;
d) libertatea religioasă sau de convingere.
(2) Mediul şi condiţiile de viaţă în serviciile de sănătate mintală
trebuie să fie pe cât posibil cât mai apropiate de viaţa normală a
persoanelor de vârstă corespunzătoare.
(3) Pentru petrecerea timpului liber orice pacient cu tulburări psihice
are dreptul la:
a) mijloace de educaţie;
b) posibilităţi de a cumpăra sau de a primi articolele necesare vieţii
zilnice, distracţiilor sau comunicării;
c) mijloace care să permită pacientului să se consacre unor ocupaţii
active, adaptate mediului său social şi cultural, încurajări pentru
folosirea acestor mijloace şi măsuri de readaptare profesională de
natură să îi uşureze reinserţia în societate.
(4) Pacientul nu poate fi obligat să presteze o muncă forţată.
(5) Activitatea efectuată de către un pacient într-un serviciu de
sănătate mintală nu trebuie să permită exploatarea fizică sau psihică
a acestuia.
Art. 37. - Studiile clinice şi tratamentele experimentale,
psihochirurgia sau alte tratamente susceptibile să provoace vătămări
integrităţii pacientului, cu consecinţe ireversibile, nu se aplică unei

199
persoane cu tulburări psihice decât cu consimţământul acesteia, în
cunoştinţă de cauză, şi cu condiţia aprobării de către comitetul de
etică din cadrul unităţii de psihiatrie, care trebuie să se declare
convins că pacientul şi-a dat cu adevărat consimţământul, în
cunoştinţă de cauză, şi că acesta răspunde interesului pacientului.
Art. 38. -
(1) Din momentul admiterii într-un serviciu de sănătate mintală
fiecare pacient trebuie să fie informat de îndată ce este posibil, într-o
formă şi într-un limbaj pe care să poată să le înţeleagă, asupra
drepturilor sale, în conformitate cu prevederile legii, iar această
informare va fi însoţită de explicarea drepturilor şi a mijloacelor de a
le exercita.
(2) Dacă pacientul nu este capabil să înţeleagă aceste informaţii şi
atât timp cât această incapacitate va dura, drepturile sale vor fi
aduse la cunoştinţă reprezentantului său personal sau legal.
(3) Pacientul care are capacitatea psihică păstrată are dreptul să
desemneze persoana care va fi informată în numele său, precum şi
persoana care va fi însărcinată să îi reprezinte interesele pe lângă
autorităţile serviciului.
Art. 39. - Persoanele care execută pedepse cu închisoarea sau care
sunt deţinute în cadrul unei urmăriri sau al unei anchete penale şi
despre care s-a stabilit că au o tulburare psihică, precum şi
persoanele internate în spitalul de psihiatrie ca urmare a aplicării
măsurilor medicale de siguranţă prevăzute de Codul penal primesc
asistenţă medicală şi îngrijirile de sănătate mintală disponibile,
conform prevederilor legii.

CAPITOLUL V
Internarea într-o unitate de psihiatrie

Art. 40. - Internarea într-o unitate de psihiatrie se face numai din

considerente medicale, înţelegându-se prin acestea proceduri de
diagnostic şi de tratament.

SECŢIUNEA 1
Internarea voluntară

Art. 41. - Internarea voluntară se aplică în acelaşi mod ca şi primirea

în orice alt serviciu medical şi pentru orice altă boală.

200
 Art. 42. - Internarea voluntară într-un serviciu de psihiatrie se
realizează cu respectarea normelor de îngrijire şi a drepturilor
pacientului, prevăzute la art. 25-28, art. 29 alin. (1) şi la art. 32-38.
Art. 43. - Orice pacient internat voluntar într-un serviciu de sănătate
mintală are dreptul de a se externa la cerere, în orice moment, cu
excepţia cazului în care sunt întrunite condiţiile care justifică
menţinerea internării împotriva voinţei pacientului.

SECŢIUNEA a 2-a
Internarea nevoluntară

Art. 44. - Procedura de internare nevoluntară se aplică numai după ce

toate încercările de internare voluntară au fost epuizate.
Art. 45. - O persoană poate fi internată prin procedura de internare
nevoluntară numai dacă un medic psihiatru abilitat hotărăşte că
persoana suferă de o tulburare psihică şi consideră că:
a) din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de
vătămare pentru sine sau pentru alte persoane;
b) în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă şi a
cărei judecată este afectată, neinternarea ar putea antrena o gravă
deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul
adecvat.
Art. 46. - Internarea nevoluntară se realizează numai în spitale de
psihiatrie care au condiţii adecvate pentru îngrijiri de specialitate în
condiţii specifice.
Art. 47. -
(1) Solicitarea internării nevoluntare a unei persoane se realizează de
către:
a) medicul de familie sau medicul specialist psihiatru care are în
îngrijire această persoană;
b) familia persoanei;
c) reprezentanţii serviciilor abilitate ale administraţiei publice locale;
d) reprezentanţii poliţiei, jandarmeriei, parchetului sau ai pompierilor.
(2) Motivele solicitării internării nevoluntare se certifică sub
semnătură de către persoanele menţionate la alin. (1), cu
specificarea propriilor date de identitate, descrierea circumstanţelor
care au condus la solicitarea de internare nevoluntară, a datelor de
identitate ale persoanei în cauză şi a antecedentelor medicale
cunoscute.

201
 Art. 48. - Transportul persoanei în cauză la spitalul de psihiatrie se
realizează, de regulă, prin intermediul serviciului de ambulanţă. În
cazul în care comportamentul persoanei în cauză este vădit periculos
pentru sine sau pentru alte persoane, transportul acesteia la spitalul
de psihiatrie se realizează cu ajutorul poliţiei, jandarmeriei,
pompierilor, în condiţiile respectării tuturor măsurilor posibile de
siguranţă şi respectării integrităţii fizice şi demnităţii persoanei.
Art. 49. - Medicul psihiatru, după evaluarea stării de sănătate mintală
a persoanei aduse şi după aprecierea oportunităţii internării
nevoluntare, are obligaţia de a informa imediat persoana respectivă
cu privire la hotărârea de a o supune unui tratament psihiatric,
precum şi de a informa reprezentantul personal sau legal al
pacientului, în termen de cel mult 72 de ore, asupra acestei hotărâri.
Art. 50. - Dacă medicul nu deţine informaţii referitoare la existenţa
sau la adresa unui reprezentant personal ori legal al pacientului, are
obligaţia de a informa autoritatea tutelară.
Art. 51. - Dacă medicul psihiatru consideră că nu există motive
medicale pentru internare nevoluntară, nu va reţine persoana adusă
şi va înscrie decizia sa, cu motivarea respectivă, în documentaţia
medicală.
Art. 52. -
(1) Decizia de internare nevoluntară se confirmă în termen de cel mult
72 de ore, pe baza notificării făcute de către medicul care a internat
pacientul, de către o comisie de revizie a procedurii, alcătuită din 3
membri numiţi de directorul spitalului, şi anume: 2 psihiatri, pe cât
posibil alţii decât cel care a internat persoana, şi un medic de altă
specialitate sau un reprezentant al societăţii civile.
(2) Această comisie procedează la examinarea periodică a
pacientului internat nevoluntar, în termen de maximum 15 zile, sau la
solicitarea medicului care are pacientul în îngrijire.
(3) Comisia are obligaţia de a consemna decizia luată în dosarul
medical al pacientului şi de a informa pacientul şi reprezentantul său
personal sau legal asupra deciziei luate.
Art. 53. -
(1) Decizia de internare nevoluntară este notificată în cel mult 24 de
ore şi este supusă revizuirii parchetului de pe lângă instanţa
judecătorească competentă. În acest scop unitatea spitalicească în
care se află internat pacientul este obligată să pună la dispoziţie

202
parchetului de pe lângă instanţa judecătorească competentă
documentele medicale referitoare la pacientul în cauză.
(2) În situaţia în care parchetul de pe lângă instanţa judecătorească
competentă consideră că internarea nevoluntară este nejustificată,
se va dispune efectuarea unei noi examinări psihiatrice de către o
altă comisie medico-legală, în condiţiile prevăzute de legislaţia în
vigoare.
Art. 54. -
(1) Împotriva hotărârii de internare nevoluntară pacientul,
reprezentantul personal sau legal al acestuia poate sesiza instanţa
judecătorească competentă, potrivit legii. În cadrul procesului, dacă
starea sa o permite, pacientul este audiat de către judecător; în
situaţia în care acest lucru nu este posibil, judecătorul se deplasează
la unitatea în care este internat pacientul pentru audieri. Judecarea
se face în procedură de urgenţă.
(2) Pacientul, familia sau reprezentantul său legal ori personal are
dreptul să solicite efectuarea unei noi expertize medico-legale
psihiatrice, în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare.
Art. 55. - În cazul în care un pacient internat voluntar îşi retrage
consimţământul şi sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 45,
medicul psihiatru curant declanşează procedura de menţinere a
internării nevoluntare.
Art. 56. - În situaţia în care nu se mai constată condiţiile care au
determinat hotărârea de internare nevoluntară, fapt confirmat şi de
medicul psihiatru care are în îngrijire pacientul, comisia de revizie a
procedurii decide externarea după examinarea directă a pacientului.
În acest caz pacientul are dreptul de a părăsi imediat unitatea
spitalicească sau poate solicita continuarea tratamentului în urma
consimţământului scris.
Art. 57. -
(1) Dacă instanţa judecătorească competentă nu autorizează
internarea nevoluntară sau retrage autorizaţia, persoana în cauză are
dreptul de a părăsi imediat unitatea spitalicească sau poate solicita,
în urma consimţământului scris, continuarea tratamentului.
(2) Dacă o persoană aflată în procedură de internare nevoluntară
părăseşte unitatea spitalicească fără să existe decizia comisiei de
revizie a procedurii sau hotărârea instanţei de judecată competente,
unitatea spitalicească are obligaţia de a sesiza imediat organele de

203
poliţie şi parchetul de pe lângă instanţa judecătorească competentă,
precum şi familia, reprezentantul personal sau legal al pacientului.
Art. 58. - Pacientul internat nevoluntar este tratat în condiţii similare
celor în care sunt îngrijiţi ceilalţi pacienţi din unitatea de psihiatrie
respectivă, cu respectarea prevederilor art. 37.
Art. 59. -
(1) Restricţiile privind libertăţile individuale ale pacientului internat
nevoluntar sunt limitate de starea sa de sănătate şi de eficienţa
tratamentului. Nu pot fi limitate drepturile pacientului privind:
a) comunicarea, conform dorinţei sale, cu orice autoritate cu atribuţii
în domeniul de competenţă legat de situaţia sa, cu membrii familiei
sau cu avocatul;
b) accesul la corespondenţa personală şi utilizarea telefonului în
scop privat;
c) accesul la presă sau la publicaţii;
d) dreptul la vot, dacă nu se află într-o situaţie de restrângere a
drepturilor cetăţeneşti;
e) exercitarea liberă a credinţei religioase.
(2) Pacientul internat nevoluntar are dreptul de a fi informat asupra
regulamentului de funcţionare a unităţii spitaliceşti.
(3) Internarea nevoluntară nu constituie o cauză de restrângere a
capacităţii juridice a pacientului.

CAPITOLUL VI
Sancţiuni

Art. 60. - Nerespectarea de către profesioniştii în domeniul sănătăţii

mintale a confidenţialităţii datelor despre persoana cu tulburări
psihice, a principiilor şi a procedurilor referitoare la obţinerea
consimţământului, a instituirii şi a menţinerii tratamentului, a
procedurilor de internare nevoluntară a pacientului, precum şi a
drepturilor pacientului internat atrage, după caz, răspunderea
disciplinară, contravenţională sau penală, conform prevederilor
legale.

CAPITOLUL VII
Finanţarea serviciilor de sănătate mintală

204
 Art. 61. - Serviciile medicale şi de îngrijiri de sănătate mintală
acordate persoanelor asigurate se finanţează din bugetul asigurărilor
sociale de sănătate.
Art. 62. - Activităţile profilactice din patologia psihiatrică şi
psihosocială, precum şi îngrijirile preventive de sănătate mintală se
finanţează de la bugetul de stat.

CAPITOLUL VIII
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 63. - Ministerul Sănătăţii şi Familiei, în colaborare cu Ministerul

Justiţiei, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, precum
şi organele administraţiei publice locale vor lua măsurile de punere în
aplicare a prevederilor prezentei legi.
Art. 64. - Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă
Decretul nr. 313/1980 privind asistenţa bolnavilor psihici periculoşi,
publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 83 din 16 octombrie 1980.

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 27

iunie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia
României.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALER DORNEANU

Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 27 iunie 2002,

cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.

205
 Lege nr. 46 din 21/01/2003
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 51 din 29/01/2003
drepturilor pacientului
Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. - În sensul prezentei legi:

a) prin pacient se înţelege persoana sănătoasă sau bolnavă care
utilizează serviciile de sănătate;
b) prin discriminare se înţelege distincţia care se face între persoane
aflate în situaţii similare pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei
etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau
antipatiei personale;
c) prin îngrijiri de sănătate se înţelege serviciile medicale, serviciile
comunitare şi serviciile conexe actului medical;
d) prin intervenţie medicală se înţelege orice examinare, tratament
sau alt act medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de
reabilitare;
e) prin îngrijiri terminale se înţelege îngrijirile acordate unui pacient
cu mijloacele de tratament disponibile, atunci când nu mai este
posibilă îmbunătăţirea prognozei fatale a stării de boală, precum şi
îngrijirile acordate în apropierea decesului.
Art. 2. - Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă
calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele
umane, financiare şi materiale.
Art. 3. - Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană,
fără nici o discriminare.

CAPITOLUL II
Dreptul pacientului la informaţia medicală

Art. 4. - Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile

medicale disponibile, precum şi la modul de a le utiliza.
Art. 5. -
(1) Pacientul are dreptul de a fi informat asupra identităţii şi statutului
profesional al furnizorilor de servicii de sănătate.

206
 (2) Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra regulilor şi
obiceiurilor pe care trebuie să le respecte pe durata spitalizării.
Art. 6. - Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de
sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale
fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse,
inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării
recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date despre
diagnostic şi prognostic.
Art. 7. - Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie
informat în cazul în care informaţiile prezentate de către medic i-ar
cauza suferinţă.
Art. 8. - Informaţiile se aduc la cunoştinţă pacientului într-un limbaj
respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de specialitate; în
cazul în care pacientul nu cunoaşte limba română, informaţiile i se
aduc la cunoştinţă în limba maternă ori în limba pe care o cunoaşte
sau, după caz, se va căuta o altă formă de comunicare.
Art. 9. - Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fie
informat şi de a alege o altă persoană care să fie informată în locul
său.
Art. 10. - Rudele şi prietenii pacientului pot fi informaţi despre
evoluţia investigaţiilor, diagnostic şi tratament, cu acordul
pacientului.
Art. 11. - Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie
medicală.
Art. 12. - Pacientul are dreptul să solicite şi să primească, la
externare, un rezumat scris al investigaţiilor, diagnosticului,
tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării.

CAPITOLUL III
Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală

Art. 13. - Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o

intervenţie medicală asumându-şi, în scris, răspunderea pentru
decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale
trebuie explicate pacientului.
Art. 14. - Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este
necesară o intervenţie medicală de urgenţă, personalul medical are
dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare anterioară a
voinţei acestuia.

207
 Art. 15. - În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de
urgenţă, consimţământul reprezentantului legal nu mai este necesar.
Art. 16. - În cazul în care se cere consimţământul reprezentantului
legal, pacientul trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei
atât cât permite capacitatea lui de înţelegere.
Art. 17. -
(1) În cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că
intervenţia este în interesul pacientului, iar reprezentantul legal
refuză să îşi dea consimţământul, decizia este declinată unei comisii
de arbitraj de specialitate.
(2) Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici pentru pacienţii
internaţi în spitale şi din 2 medici pentru pacienţii din ambulator.
Art. 18. - Consimţământul pacientului este obligatoriu pentru
recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate
din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului
cu care acesta este de acord.
Art. 19. - Consimţământul pacientului este obligatoriu în cazul
participării sale în învăţământul medical clinic şi la cercetarea
ştiinţifică. Nu pot fi folosite pentru cercetare ştiinţifică persoanele
care nu sunt capabile să îşi exprime voinţa, cu excepţia obţinerii
consimţământului de la reprezentantul legal şi dacă cercetarea este
făcută şi în interesul pacientului.
Art. 20. - Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o unitate
medicală fără consimţământul său, cu excepţia cazurilor în care
imaginile sunt necesare diagnosticului sau tratamentului şi evitării
suspectării unei culpe medicale.

CAPITOLUL IV
Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor
şi viaţa privată a pacientului

Art. 21. - Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele

investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele
personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia.
Art. 22. - Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în
cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea
o cere în mod expres.

208
 Art. 23. - În cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de
servicii medicale acreditaţi, implicaţi în tratamentul pacientului,
acordarea consimţământului nu mai este obligatorie.
Art. 24. - Pacientul are acces la datele medicale personale.
Art. 25. -
(1) Orice amestec în viaţa privată, familială a pacientului este
interzis, cu excepţia cazurilor în care această imixtiune influenţează
pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate şi numai cu
consimţământul pacientului.
(2) Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul reprezintă
pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică.

CAPITOLUL V
Drepturile pacientului în domeniul reproducerii

Art. 26. - Dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în care sarcina

reprezintă un factor de risc major şi imediat pentru viaţa mamei.
Art. 27. - Pacientul are dreptul la informaţii, educaţie şi servicii
necesare dezvoltării unei vieţi sexuale normale şi sănătăţii
reproducerii, fără nici o discriminare.
Art. 28. -
(1) Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat,
cu excepţia cazului prevăzut la art. 26.
(2) Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să aleagă cele
mai sigure metode privind sănătatea reproducerii.
(3) Orice pacient are dreptul la metode de planificare familială
eficiente şi lipsite de riscuri.

CAPITOLUL VI
Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale

Art. 29. -
(1) În cazul în care furnizorii sunt obligaţi să recurgă la selectarea
pacienţilor pentru anumite tipuri de tratament care sunt disponibile în
număr limitat, selectarea se face numai pe baza criteriilor medicale.
(2) Criteriile medicale privind selectarea pacienţilor pentru anumite
tipuri de tratament se elaborează de către Ministerul Sănătăţii şi
Familiei în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a
prezentei legi şi se aduc la cunoştinţa publicului.

209
 Art. 30. -
(1) Intervenţiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai
dacă există condiţiile de dotare necesare şi personal acreditat.
(2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) cazurile de urgenţă
apărute în situaţii extreme.
Art. 31. - Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea
muri în demnitate.
Art. 32. - Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor,
de suport spiritual, material şi de sfaturi pe tot parcursul îngrijirilor
medicale. La solicitarea pacientului, în măsura posibilităţilor, mediul
de îngrijire şi tratament va fi creat cât mai aproape de cel familial.
Art. 33. - Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale
acordate de către un medic acreditat din afara spitalului.
Art. 34. -
(1) Personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are
dreptul să supună pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l
determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât prevăd
reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective.
(2) Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit
plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii.
Art. 35. -
(1) Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până la
ameliorarea stării sale de sănătate sau până la vindecare.
(2) Continuitatea îngrijirilor se asigură prin colaborarea şi
parteneriatul dintre diferitele unităţi medicale publice şi nepublice,
spitaliceşti şi ambulatorii, de specialitate sau de medicină generală,
oferite de medici, cadre medii sau de alt personal calificat. După
externare pacienţii au dreptul la serviciile comunitare disponibile.
Art. 36. - Pacientul are dreptul să beneficieze de asistenţă medicală
de urgenţă, de asistenţă stomatologică de urgenţă şi de servicii
farmaceutice, în program continuu.

CAPITOLUL VII
Sancţiuni

Art. 37. - Nerespectarea de către personalul medico-sanitar a

confidenţialităţii datelor despre pacient şi a confidenţialităţii actului
medical, precum şi a celorlalte drepturi ale pacientului prevăzute în

210
prezenta lege atrage, după caz, răspunderea disciplinară,
contravenţională sau penală, conform prevederilor legale.

CAPITOLUL VIII
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 38. -
(1) Autorităţile sanitare dau publicităţii, anual, rapoarte asupra
respectării drepturilor pacientului, în care se compară situaţiile din
diferite regiuni ale ţării, precum şi situaţia existentă cu una optimă.
(2) Furnizorii de servicii medicale sunt obligaţi să afişeze la loc vizibil
standardele proprii în conformitate cu normele de aplicare a legii.
(3) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei
legi, Ministerul Sănătăţii şi Familiei elaborează normele de aplicare a
acesteia, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 39. - Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data
publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 40. - La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă art. 78,
108 şi 124 din Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei,
publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 54 din 10 iulie 1978, precum
şi orice alte dispoziţii contrare.

Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 19 decembrie

2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia
României.

211
 LEGE nr. 95 din 14 aprilie 2006 (actualizată)
privind reforma în domeniul sănătăţii

TITLUL VI
Efectuarea prelevarii şi transplantului de organe, tesuturi şi celule
de origine umană în scop terapeutic

CAP. I
Dispoziţii generale

ART. 141
Prelevarea şi transplantul de organe, tesuturi şi celule de origine
umană se fac în scop terapeutic, în condiţiile prezentului titlu.

ART. 142
În înţelesul prezentului titlu, termenii şi notiunile folosite au
următoarele semnificatii:
a) celula - unitatea elementara anatomica şi funcţională a materiei
vii. În sensul prezentei legi, termenul celula/celule se referă la celula
umană individuală sau la o colectie de celule umane, care nu sunt
unite prin nici o forma de substanta intercelulara;
b) tesut - gruparea de celule diferenţiată, unite prin substanta
intercelulara amorfa, care formează împreună o asociere topografica
şi funcţională;
c) organ - partea diferenţiată în structura unui organism, adaptată la
o funcţie definită, alcătuită din mai multe tesuturi sau tipuri celulare,
prezentând vascularizatie şi inervatie proprii;
d) prelevare - recoltarea de organe şi/sau tesuturi şi/sau celule de
origine umană sanatoase morfologic şi funcţional, cu excepţia
autotransplantului de celule stem hematopoietice când celulele sunt
recoltate de la pacient, în vederea realizării unui transplant;
e) transplant - acea activitate medicală prin care, în scop terapeutic,
în organismul unui pacient este implantat sau grefat un organ, tesut
ori celula. Reglementările cuprinse în prezenta lege se adresează
inclusiv tehnicilor de fertilizare în vitro;
f) donator - subiectul în viata sau decedat, de la care se preleveaza
organe, tesuturi şi/sau celule de origine umană pentru utilizare
terapeutică;

212
 g) primitor - subiectul care beneficiază de transplant de organe
şi/sau tesuturi şi/sau celule.

ART. 143
Coordonarea, supravegherea, aprobarea şi implementarea oricăror
dispoziţii privind activitatea de transplant revin Agenţiei Naţionale de
Transplant.

CAP. II
Donarea şi donatorul de organe, tesuturi şi celule de origine umană

ART. 144
Prelevarea de organe, tesuturi şi celule de origine umană de la
donatorul în viata se face în următoarele condiţii:
a) prelevarea de organe, tesuturi şi celule de origine umană, în scop
terapeutic, se poate efectua de la persoane majore în viata, având
capacitate de exerciţiu deplina, după obţinerea consimţământului
informat, scris, liber, prealabil şi expres al acestora, conform
modelului prevăzut în anexa nr. 1. Se interzice prelevarea de organe,
tesuturi şi celule de la persoane fără capacitate de exerciţiu;
b) consimţământul se semnează numai după ce donatorul a fost
informat de medic, asistentul social sau alte persoane cu pregătire de
specialitate asupra eventualelor riscuri şi consecinţe pe plan fizic,
psihic, familial şi profesional, rezultate din actul prelevarii;
c) donatorul poate reveni asupra consimţământului dat, pana în
momentul prelevarii;
d) prelevarea şi transplantul de organe, tesuturi şi celule de origine
umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de natura fizica sau
morala asupra unei persoane sunt interzise;
e) donarea şi transplantul de organe, tesuturi şi celule de origine
umană nu pot face obiectul unor acte şi fapte juridice, în scopul
obţinerii unui folos material sau de alta natura.
f) donatorul şi primitorul vor semna un act legalizat prin care declara
ca donarea se face în scop umanitar, are caracter altruist şi nu
constituie obiectul unor acte şi fapte juridice în scopul obţinerii unui
folos material sau de alta natura, conform modelului prevăzut în
anexa nr. 1.

ART. 145

213
 (1) Se interzice prelevarea de organe, tesuturi şi celule de la
potenţiali donatori minori în viata, cu excepţia cazurilor prevăzute în
prezenta lege.
(2) Prin derogare de la alin. (1), în cazul în care donatorul este minor,
prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice se
face în următoarele condiţii:
a) prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice
de la minori se poate face numai cu consimţământul minorului dacă
acesta a împlinit varsta de 14 ani şi cu acordul scris al ocrotitorului
legal, respectiv al părinţilor, tutorelui sau al curatorului. Dacă minorul
nu a împlinit varsta de 14 ani, prelevarea se poate face cu acordul
ocrotitorului legal;
b) în cazul donatorului care are cel puţin 14 ani, consimţământul
acestuia, scris sau verbal, se exprima în fata preşedintelui
tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se afla sediul
centrului unde se efectuează transplantul, după efectuarea
obligatorie a unei anchete de către autoritatea tutelara competenta,
conform modelului prevăzut în anexa nr. 2.
(3) Refuzul scris sau verbal al minorului impiedica orice prelevare.

ART. 146
(1) Prelevarea de organe, tesuturi sau celule de la donatorul viu se
va efectua cu avizul comisiei de avizare a donarii de la donatorul viu,
constituită în cadrul spitalului în care se efectuează transplantul;
aceasta comisie va evalua motivatia donarii şi va controla
respectarea drepturilor pacientilor, conform modelului prevăzut în
anexa nr. 1.
(2) Comisia de avizare a donarii de la donatorul viu va avea
următoarea componenta: un medic cu pregătire în bioetica din partea
colegiului medicilor judeţean sau al municipiului Bucureşti, un
psiholog sau un medic psihiatru şi un medic primar, angajat al
spitalului şi având atribuţii de conducere în cadrul acestuia,
neimplicat în echipa de transplant.
(3) Aceasta comisie va funcţiona conform unui regulament emis de
Agenţia Nationala de Transplant, cu consultarea Comisiei de bioetica
a Ministerului Sănătăţii Publice. Regulamentul va fi aprobat prin ordin
al ministrului sănătăţii publice.
(4) Comisia va evalua atât donatorul, cat şi primitorul care vor fi
supuşi unui examen psihologic şi/sau psihiatric, având ca scop

214
testarea capacităţii de exerciţiu, precum şi stabilirea motivatiei
donarii.
(5) Examenul psihologic/psihiatric va fi efectuat de un specialist,
psiholog sau psihiatru, independent atât de echipa care efectuează
transplantul, cat şi de familiile donatorului şi primitorului.
(6) Prelevarea, de la donatori vii, de sânge, piele, sperma, cap
femural, placenta, sânge din cordonul ombilical, membrane
amniotice, ce vor fi utilizate în scop terapeutic, se face cu
respectarea regulilor de bioetica cuprinse în regulamentul comisiei
de avizare a donarii de la donatorul viu, fără a fi necesar avizul
acestei comisii.
(7) Datele privind donatorul şi receptorul, inclusiv informaţiile
genetice, la care pot avea acces terţe părţi, vor fi comunicate sub
anonimat, astfel încât nici donatorul, nici receptorul sa nu poată fi
identificati.
(8) Dacă donatorul nu doreşte sa-şi divulge identitatea, se va
respecta confidenţialitatea donarii, cu excepţia cazurilor în care
declararea identităţii este obligatorie prin lege.

ART. 147
Prelevarea de organe, tesuturi şi celule de la donatorul decedat se
face în următoarele condiţii:
1. se defineste ca donator decedat fără activitate cardiaca persoana
la care s-a constatat oprirea cardiorespiratorie iresuscitabila şi
ireversibila, confirmată în spital de 2 medici primari. Confirmarea
donatorului decedat fără activitate cardiaca se face conform
protocolului de resuscitare, prevăzut în anexa nr. 6, excepţie făcând
situaţiile fără echivoc;
2. se defineste ca donator decedat cu activitate cardiaca persoana
la care s-a constatat încetarea ireversibila a tuturor funcţiilor
creierului, conform protocolului de declarare a morţii cerebrale
prevăzut în anexa nr. 3;
3. declararea morţii cerebrale se face de către medici care nu fac
parte din echipele de coordonare, prelevare, transplant de organe,
tesuturi şi celule de origine umană;
4. prelevarea de organe, tesuturi şi/sau celule de la persoanele
decedate se face numai cu consimţământul scris a cel puţin unu
dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine:
soţ, părinte, copil, frate, sora. În absenta acestora, consimţământul

215
va fi luat de la persoana autorizata, în mod legal, conform legislaţiei
în domeniu, sa îl reprezinte pe defunct; în ambele situaţii se
procedează conform modelului prevăzut în anexa nr. 4;
5. prelevarea se poate face fără consimţământul membrilor familiei
dacă, în timpul vieţii, persoana decedata şi-a exprimat deja opţiunea
în favoarea donarii, printr-un act notarial de consimţământ pentru
prelevare sau înscrierea în Registrul naţional al donatorilor de organe,
tesuturi şi celule, conform modelului prevăzut în anexa nr. 5;
6. prelevarea nu se poate face sub nici o forma dacă, în timpul vieţii,
persoana decedata şi-a exprimat deja opţiunea impotriva donarii, prin
act de refuz al donarii avizat de medicul de familie sau prin înscrierea
în Registrul naţional al celor care refuza sa doneze organe, tesuturi şi
celule. Actul de refuz al donarii, avizat de medicul de familie, va fi
prezentat de către apartinatori coordonatorului de transplant.

ART. 148
(1) Prelevarea de organe, tesuturi şi celule de la donatori decedati
se efectuează numai după un control clinic şi de laborator care sa
excludă orice boala infectioasa, o posibila contaminare sau alte
afecţiuni care reprezintă un risc pentru primitor, conform
protocoalelor stabilite pentru fiecare organ, tesut sau celula în parte.
(2) Repartiţia organelor, tesuturilor şi celulelor de origine umană
prelevate la nivel naţional se efectuează de către Agenţia Nationala
de Transplant, în funcţie de regulile stabilite de aceasta privind
alocarea organelor, tesuturilor şi celulelor de origine umană în cadrul
sistemului de transplant din România.
(3) În condiţiile în care pe teritoriul naţional nu exista nici un
primitor compatibil cu organele, tesuturile şi celulele de origine
umană disponibile, acestea pot fi alocate în reţeaua internationala de
transplant, pe baza unei autorizaţii speciale emise de Agenţia
Nationala de Transplant, conform modelului prevăzut în anexa nr. 7
(4) fiesuturile şi celulele de origine umană prelevate pot fi utilizate
imediat pentru transplant sau pot fi procesate şi depozitate în băncile
de tesuturi şi celule, acreditate sau agreate de Agenţia Nationala de
Transplant.
(5) Transplantul de tesuturi sau celule de origine umană se
efectuează numai din băncile acreditate sau agreate de Agenţia
Nationala de Transplant.

216
 (6) Fiecare prelevare de organ, tesut sau celula de origine umană
este anunţată imediat şi înregistrată în Registrul naţional de
transplant, conform procedurilor stabilite de Agenţia Nationala de
Transplant.
(7) Medicii care au efectuat prelevarea de organe şi tesuturi de la o
persoana decedata vor asigura restaurarea cadavrului şi a fizionomiei
sale prin îngrijiri şi mijloace specifice, inclusiv chirurgicale dacă este
necesar, în scopul obţinerii unei înfăţişări demne a corpului
defunctului.
(8) Prelevarea de organe, tesuturi şi celule de origine umană, în
cazuri medico-legale, se face numai cu consimţământul medicului
legist şi nu trebuie sa compromita rezultatul autopsiei medico-legale,
conform modelului prevăzut în anexa nr. 8.
(9) Introducerea sau scoaterea din ţara de organe, tesuturi, celule
de origine umană se face numai pe baza autorizaţiei speciale emise
de Agenţia Nationala de Transplant, după modelul prevăzut în anexa
nr. 7, respectiv anexa nr. 9, conform legislaţiei vamale.
(10) Se interzice divulgarea oricărei informaţii privind identitatea
donatorului cadavru, precum şi a primitorului, exceptând cazurile în
care familia donatorului, respectiv primitorul sunt de acord, precum şi
cazurile în care declararea identităţii este obligatorie prin lege.
Datele privind donatorul şi receptorul, inclusiv informaţiile genetice,
la care pot avea acces terţe părţi, vor fi comunicate sub anonimat,
astfel încât nici donatorul, nici receptorul sa nu poată fi identificati.
(11) Agenţia Nationala de Transplant poate acorda servicii funerare
şi/sau transportul cadavrului, în cazul donatorilor de la care s-au
prelevat organe şi/sau tesuturi şi/sau celule.
(12) După fiecare prelevare de organe, tesuturi şi/sau celule de la
donatorii cadavru se vor completa, cu datele din momentul prelevarii,
Fişa de declarare a donatorului şi Fişa de prelevare de organe şi
tesuturi, prevăzute în anexa nr. 10.
(13) Agenţia Nationala de Transplant stabileşte un sistem de
vigilenta pentru raportarea, investigarea, înregistrarea şi
transmiterea informaţiilor despre incidentele grave şi reactiile
adverse severe care pot influenta calitatea şi siguranta organelor,
tesuturilor şi celulelor, ce pot fi datorate procurării, testarii,
procesarii, stocării şi distribuţiei acestora, astfel încât orice reactie
adversa severă observata în timpul sau după procedura de transplant

217
ar putea fi legată de calitatea şi siguranta organelor, tesuturilor şi
celulelor.

CAP. III
Transplantul de organe, tesuturi şi celule de origine umană

ART. 149
Transplantul de organe, tesuturi şi celule de origine umană se
efectuează numai în scop terapeutic.

ART. 150
Transplantul de organe, tesuturi şi celule de origine umană se
efectuează cu consimţământul scris al primitorului, după ce acesta a
fost informat asupra riscurilor şi beneficiilor procedeului, conform
modelului prevăzut în anexa nr. 11.

ART. 151
(1) În cazul în care primitorul este în imposibilitatea de a-şi exprima
consimţământul, acesta poate fi dat în scris de către unul din membrii
familiei sau de către reprezentantul legal al acestuia, conform
modelului prevăzut în anexa nr. 11.
(2) În cazul primitorului aflat în imposibilitatea de a-şi exprima
consimţământul, transplantul se poate efectua fără consimţământul
prevăzut anterior dacă, datorită unor împrejurări obiective, nu se
poate lua legatura în timp util cu familia ori cu reprezentantul legal al
acestuia, iar întârzierea ar conduce inevitabil la decesul pacientului.
(3) Situaţia descrisă la alin. (2) va fi consemnată de medicul şef de
secţie şi de medicul curant al pacientului, în formularul prevăzut în
anexa nr. 12.

ART. 152
În cazul minorilor sau persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu,
consimţământul va fi dat de părinţi sau de celelalte persoane care au
calitatea de ocrotitor legal al acestora, după caz, conform modelului
prevăzut în anexa nr. 13.

CAP. IV
Finanţarea activităţii de transplant

218
 ART. 153
Costul investigatiilor, spitalizarii, interventiilor chirurgicale,
medicamentelor, materialelor sanitare, al ingrijirilor postoperatorii,
costul medicamentelor şi serviciilor aferente stării postransplant,
precum şi cheltuielile legate de coordonarea de transplant se pot
deconta după cum urmează:
a) din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate, pentru pacientii incluşi în Programul naţional de transplant;
b) de la bugetul de stat şi din veniturile proprii ale Ministerului
Sănătăţii Publice, pentru pacientii incluşi în programul naţional de
transplant;
c) prin contribuţia personală a pacientului sau, pentru el, a unui
sistem de asigurări voluntare de sănătate;
d) donaţii şi sponsorizări de la persoane fizice sau juridice,
organizaţii neguvernamentale ori alte organisme interesate.

CAP. V
Sancţiuni

ART. 154
Organizarea şi efectuarea prelevarii de organe, tesuturi şi/sau celule
de origine umană, în scopul transplantului, în alte condiţii decât cele
prevăzute de prezentul titlu, constituie infracţiune şi se pedepseşte
conform legii penale.

ART. 155
Prelevarea sau transplanul de organe şi/sau tesuturi şi/sau celule de
origine umană fără consimţământ dat în condiţiile prezentului titlu
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 7 ani.

ART. 156
Fapta persoanei care a dispus sau a efectuat prelevarea atunci când
prin aceasta se compromite o autopsie medico-legală, solicitată în
condiţiile legii, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare
de la 1 la 3 ani.

ART. 157
(1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 5
ani fapta persoanei de a dona organe şi/sau tesuturi şi/sau celule de

219
origine umană, în scopul obţinerii de foloase materiale sau de alta
natura, pentru sine sau pentru altul.
(2) Determinarea cu rea-credinţa sau constrângerea unei persoane
sa doneze organe şi/sau tesuturi şi/sau celule de origine umană
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.
(3) Publicitatea în folosul unei persoane, în scopul obţinerii de
organe şi/sau tesuturi şi/sau celule de origine umană, precum şi
publicarea sau mediatizarea unor anunţuri privind donarea de organe
şi/sau tesuturi şi/sau celule umane în scopul obţinerii unor avantaje
materiale sau de alta natura pentru sine, familie ori terţe persoane
fizice sau juridice constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani.

ART. 158
(1) Organizarea şi/sau efectuarea prelevarii de organe şi/sau tesuturi
şi/sau celule de origine umană pentru transplant, în scopul obţinerii
unui profit material pentru donator sau organizator, constituie
infracţiunea de trafic de organe şi/sau tesuturi şi/sau celule de origine
umană şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează şi cumpărarea de organe,
tesuturi şi/sau celule de origine umană, în scopul revânzării, în
vederea obţinerii unui profit.
(3) Tentativa se pedepseşte.

ART. 159
Introducerea sau scoaterea din ţara de organe, tesuturi, celule de
origine umană fără autorizaţia specială emisă de Agenţia Nationala de
Transplant constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la
3 la 10 ani.

CAP. VI
Dispoziţii tranzitorii şi finale

ART. 160
(1) Prelevarea şi transplantul de organe, tesuturi şi celule de origine
umană se efectuează de către medici de specialitate, în unităţi
sanitare publice sau private autorizate de Ministerul Sănătăţii Publice
şi acreditate, la propunerea Agenţiei Naţionale de Transplant.

220
 (2) Condiţiile de acreditare a unităţilor sanitare prevăzute la alin. (1)
sunt stabilite de Agenţia Nationala de Transplant, iar acreditarea se
face prin ordin al ministrului sănătăţii publice. Criteriile de acreditare
vor fi stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentului
titlu, în conformitate cu legislaţia europeană în domeniu.
(3) Agenţia Nationala de Transplant poate suspenda sau revoca
acreditarea în cazul în care inspectiile efectuate împreună cu
autoritatea nationala competenta în domeniul securităţii sanitare a
produselor de origine umană pentru utilizare terapeutică constata ca
unitatea sanitară respectiva nu respecta prevederile legale în vigoare.
Inspectiile vor fi efectuate periodic, iar intervalul dintre doua inspecţii
nu trebuie sa depăşească 2 ani.
(4) Unităţile sanitare acreditate vor stabili un sistem de identificare
a fiecărui act de donare, prin intermediul unui cod unic, precum şi
fiecărui produs asociat cu el. Pentru tesuturi şi celule este necesară
etichetarea codificata care sa permită stabilirea unei legături de la
donator la primitor şi invers. Informaţiile vor fi păstrate cel puţin 30
de ani.
(5) Unităţile sanitare acreditate pentru activitatea de procesare
şi/sau utilizare de tesuturi şi/sau celule vor păstra o înregistrare a
activităţii lor, incluzând tipurile şi cantităţile de tesuturi şi/sau celule
procurate, testate, conservate, depozitate, distribuite sau casate,
precum şi originea şi destinaţia acestor tesuturi şi/sau celule pentru
utilizare umană. Ele vor trimite anual un raport de activitate Agenţiei
Naţionale de Transplant.

ART. 161
Unităţile sanitare acreditate pentru activitatea de transplant tisular
şi/sau celular vor trebui sa desemneze o persoana responsabilă
pentru asigurarea calităţii tesuturilor şi/sau celulelor procesate şi/sau
utilizate în conformitate cu legislaţia europeană şi cea romana în
domeniu. Standardul de instruire profesională a acestei persoane va fi
stabilit prin norme.

ART. 162
Normele metodologice de aplicare a prezentului titlu vor fi elaborate
în termen de 90 de zile de la publicarea legii şi vor fi aprobate prin
ordin al ministrului sănătăţii publice.

221
 ART. 163
Anexele nr. 1-13 fac parte integrantă din prezenta lege.

ART. 164
La data intrării în vigoare a prezentului titlu, Legea nr. 2/1998 privind
prelevarea şi transplantul de tesuturi şi organe umane, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 13 ianuarie 1998, cu
modificările ulterioare, şi art. 17 alin. (3), art. 21, 23 şi 25 din Legea
nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea
organelor şi tesuturilor de la cadavre în vederea transplantului,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 3
aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, se abroga.
Prevederile prezentului titlu transpun Directiva 23/2004/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 31 martie 2004 asupra
stabilirii standardelor de calitate şi siguranta asupra donarii,
procurării, testarii, procesarii, conservării, depozitarii şi distribuirii
tesuturilor şi celulelor umane.

222
 Decizie nr. 418 din 18/07/2005
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 664 din 26/07/2005
asupra sesizării de neconstituţionalitate a Legii privind sănătatea
reproducerii şi reproducerea umană asistată medical În temeiul art.
146 lit. a) din Constituţie, republicată, şi al art. 15 alin. (1) din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
Preşedintele României, la data de 15 iunie 2005, a solicitat Curţii
Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii Legii
privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată
medical, aşa cum a fost modificată ca urmare a cererii de
reexaminare din data de 14 octombrie 2004.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea
Constituţională sub nr. 3.988 din 17 iunie 2005 şi constituie obiectul
Dosarului nr. 545A/2005.
În sesizare sunt invocate următoarele aspecte de
neconstituţionalitate:
1. Încălcarea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Constituţie, referitoare
la protecţia copiilor şi a tinerilor
Prevederile art. 22 din Legea privind sănătatea reproducerii şi
reproducerea umană asistată medical contravin dispoziţiilor art. 49
din Constituţie, referitoare la protecţia copiilor şi a tinerilor. Astfel,
prevederile alin. (2) ale articolului menţionat, care reglementează
constatarea prin hotărâre judecătorească a îndeplinirii condiţiilor
impuse de lege pentru reproducerea umană asistată medical,
hotărâre pe baza căreia se întocmeşte certificatul de naştere al
copilului astfel conceput, stabilesc că această hotărâre devine
definitivă şi irevocabilă din momentul confirmării sarcinii. Întrucât
hotărârea judecătorească stă la baza întocmirii certificatului de
naştere al copilului, în măsura în care, prin ipoteză, se constată că nu
sunt îndeplinite condiţiile legale pentru reproducerea umană asistată
medical, minorul în cauză ar avea de suferit din cauza unei situaţii
juridice incerte, care i-ar pune în pericol statutul familial.
2. Încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 26 privind viaţa
intimă, familială şi privată, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie
şi ale art. 126 privind instanţele judecătoreşti
Legea criticată consacră principiul potrivit căruia medicul dispune în
mod suveran asupra dreptului unui cuplu de a beneficia de
reproducerea umană asistată medical. Astfel, art. 12 alin. (1) prevede
223
că "[...] echipa medicală pluridisciplinară a unităţii medicale care va
efectua operaţiunile tehnico-medicale trebuie să [...] verifice
motivaţia cuplului [...]". Alineatele acestui articol sunt contradictorii,
deoarece alin. (3) prevede că "Reproducerea umană asistată medical
acordă medicului un rol fundamental în selecţionarea cuplurilor
beneficiare [...]" şi în "[...] aprecierea subiectivă a capacităţii
cuplurilor de a fi părinţi", iar acest medic nu poate fi decât medicul
ginecolog, potrivit alin. (4), care prevede: "Cererea cuplului poate fi
confirmată sau infirmată de medicul ginecolog, după o lună de la data
solicitării". Dispoziţiile art. 27 prevăd că "Aplicarea fertilizării in vitro
este condiţionată de existenţa unei motivaţii terapeutice sau de
procreaţie [...]. În situaţia unor cazuri speciale, medicul sau persoana
va solicita avizul Comisiei de Bioetică din cadrul Ministerului
Sănătăţii". Se consideră că aceste dispoziţii sunt contrare celor ale
art. 21 şi art. 22 din aceeaşi lege, care prevăd modul în care se
exprimă consimţământul părţilor prin biroul notarului public, precum
şi modul în care acesta devine valabil prin intermediul instanţei de
judecată. Nu există raţiune ca, după parcurgerea acestor proceduri,
să se prevadă dreptul medicului de a aprecia capacitatea unei
persoane de a deveni părinte, pentru că "astfel se instituie o cenzură
medicală asupra unei hotărâri judecătoreşti". În privinţa medicului
ginecolog, legea criticată prevede atribuţii pentru îndeplinirea cărora
nu are pregătirea necesară, iar împotriva deciziei sale nu este
prevăzută nici o cale de atac, aceasta având caracter absolut şi
inatacabil. De altfel, în opinia autorului sesizării, acest medic nu
poate fi considerat că funcţionează ca o instanţă specializată, potrivit
art. 126 alin. (1) din Constituţie, deoarece nu s-a reglementat o
procedură de judecată. În privinţa deciziei menţionate, se prevede că
numai "în cazuri speciale", pe care însă nu le defineşte, aceasta
poate fi "avizată" de către Comisia de Bioetică din cadrul Ministerului
Sănătăţii. Medicul este competent să se pronunţe asupra sănătăţii
reproducerii umane, care, în accepţiunea art. 3 lit. b) din lege,
reprezintă "starea de bunăstare fizică, mintală şi socială completă" a
cuplurilor, care, potrivit art. 15 alin. (2) lit. d), trebuie să facă dovada -
în faţa medicului - a unei vieţi comune stabile.
3. Încălcarea art. 22 din Constituţie referitor la dreptul la viaţă şi la
integritate fizică şi psihică
a) Dispoziţiile art. 7 din legea criticată sunt contrare dreptului
persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, "deci dreptului său la

224
integritate fizică şi psihică", pentru că nu reglementează criteriile de
care trebuie să se ţină seama la consilierea dinaintea întreruperii
cursului sarcinii, lăsându-se astfel posibilitatea unor împiedicări
abuzive ale exercitării dreptului persoanei la integritate fizică, în
condiţiile în care vârsta de 14 săptămâni a sarcinii reprezintă un
termen absolut pentru întreruperea voluntară a cursului sarcinii, iar
consilierea poate să se prelungească peste acest termen. "Lipsa de
claritate şi predictibilitate a legii pot duce la imposibilitatea de a
efectua întreruperea de sarcină".
b) Acelaşi drept este încălcat şi prin dispoziţiile art. 21 lit. d), care
reglementează obligaţia imperativă ce îi revine mamei purtătoare sau
surogat de a cere acordul soţului său cu privire la păstrarea sau nu a
sarcinii. "Or, o neînţelegere a soţilor într-o astfel de problemă poate,
cel mult, dacă ei consideră necesar, să constituie o cauză de divorţ,
fiind excesiv şi neconstituţional să condiţioneze dreptul unui individ
de a dispune de propria sa persoană de acordul altuia".
c) Astfel cum este redactat textul cuprins la art. 21 alin. (2) din lege
contravine dispoziţiilor art. 22 din Constituţie, dat fiind că este
obligatorie consilierea "în vederea întreruperii terapeutice a sarcinii
şi nu în vederea luării, de către mamă, a unei decizii informate".
d) Prevederile alin. (2) şi (3) ale art. 32 din Legea privind sănătatea
reproducerii şi reproducerea umană asistată medical, prin faptul că
dispun sancţionarea derizorie a unor fapte antisociale grave, nu mai
apără în mod corespunzător valorile ocrotite de Constituţie,
contravenind astfel dispoziţiilor art. 22 şi 26 din Legea fundamentală.
Dispoziţiile legale amintite prevăd că manipulările genetice pe
embrioni şi comerţul cu embrioni constituie infracţiuni şi se
pedepsesc cu amendă penală, în timp ce noul Cod penal sancţionează
comiterea acestor infracţiuni cu pedepse privative de libertate. În
plus, "legea criticată consideră contravenţii şi deci dezincriminează
fapte precum prelevarea de gameţi fără consimţământ, violarea
confidenţialităţii datelor privind donările, nedepistarea bolilor
transmisibile sau infecţioase, producerea abuzivă de embrioni,
traficul de gameţi şi efectuarea de proceduri de inseminare fără
consimţământ ori fără autorizaţiile cerute de lege". Faptele
menţionate, "chiar dacă nu sunt incriminate în prezent, constituie
modalităţi de săvârşire a unor infracţiuni, precum divulgarea
secretului profesional, abuzul în serviciu ori vătămarea corporală".

225
 4. Legea criticată pentru neconstituţionalitate încalcă dispoziţiile din
Legea fundamentală cuprinse la art. 26 referitor la viaţa intimă,
familială şi privată, art. 29 referitor la libertatea conştiinţei şi art. 33
referitor la accesul la cultură, deoarece nu reglementează
confidenţialitatea sau neconfidenţialitatea anumitor caracteristici ale
părinţilor naturali ai copilului. Şi aceasta, deoarece fiecare om are
dreptul la păstrarea identităţii sprituale care, în cadrul familiei, se
transmite copiilor, în calitate de descendenţi ai părinţilor. În lipsa
acestei reglementări "se poate ajunge şi în cealaltă extremă, cea a
practicilor eugenice nepermise, fiind interzis doar avortul selectiv al
embrionilor în funcţie de sex".
5. Dispoziţiile art. 16 din Constituţie referitoare la egalitatea în
drepturi sunt încălcate, pe de o parte, prin discriminarea nepermisă
între indivizi şi cupluri, iar pe de altă parte, prin norme contradictorii
şi inexacte, care împiedică egalitatea cetăţenilor în faţa legii.
A. Cu referire la prima modalitate de încălcare:
Aşa fiind, deşi legiuitorul a considerat că prin definiţia cuprinsă la
art. 3 din lege a fost rezolvată lipsa distincţiei între individ şi cuplu în
ceea ce priveşte accesul la asistenţă medicală, în cuprinsul legii se
face referire exclusiv la cuplu, şi anume în: art. 3 lit. l), n), o) şi r), art.
7 alin. (6), art. 10, art. 12 alin. (1), (2), (3) şi (4), art. 13 alin. (1), art. 15
alin. (2) lit. d), art. 17 lit. a), b), c) şi d), art. 21 alin. (1) lit. a), b), d), e)
şi f), art. 22 alin. (1), art. 23 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1), art. 25 alin.
(1), art. 26 alin. (2), (3) şi (4), art. 28 lit. a), art. 29 şi art. 30 alin. (2).
Dispoziţiile art. 11, 18 şi 26 se referă la parteneri, fără a fi menţionat
individul, ca titular al dreptului. Art. 11 lit. a) din legea criticată
prevede, în plus, că bărbatul şi femeia, pentru a beneficia de
reproducerea umană asistată medical, trebuie să îndeplinească, în
mod cumulativ, următoarele condiţii: "să fie vii, inseminarea
artificială a femeii cu sperma soţului decedat fiind interzisă", iar
dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. d) din lege prevăd că sunt interzise
tehnicile de reproducere umană asistată medical constând în
intervenţii de care să beneficieze cuplurile care nu pot să facă dovada
unei vieţi comune stabile. Legea criticată creează un privilegiu pentru
individul aflat într-un cuplu şi, totodată, o discriminare pentru
individul care, nefiind în cuplu, nu poate beneficia de asistenţă
medicală în vederea reproducerii umane.
B. În ceea ce priveşte cea de-a doua modalitate de încălcare:

226
 a) Prin dispoziţiile art. 3 lit. p) din lege se defineşte fertilizarea
artificială, prevăzându-se că este "adoptat de mama beneficiară"
copilul rezultat în urma acestei proceduri. Sintagma menţionată este
utilizată în tot cuprinsul reglementării, or, legea criticată "a încercat
să consacre principiul stabilirii filiaţiei directe faţă de persoanele
beneficiare şi nu al adoptării de către mama beneficiară".
b) Este reglementat confuz modul în care se stabilesc filiaţia
copilului şi efectele acesteia, deoarece prin art. 22 alin. (2) din legea
criticată se prevede că la baza întocmirii certificatului de naştere al
copilului stă o hotărâre judecătorească, iar prin art. 25 din aceeaşi
lege se prevede că filiaţia legitimă se stabileşte prin simpla
declaraţie a cuplului reproductiv, asistat medical. Astfel se aduce
atingere art. 26 din Constituţie, referitor la viaţa intimă, familială şi
privată.
c) Dispoziţiile art. 25 alin. (2) din legea criticată se referă exclusiv la
copilul născut în urma inseminării artificiale conjugale, stabilind că
acesta are aceleaşi drepturi ca şi cel născut prin reproducere
naturală, cu toate că dispoziţiile art. 15 alin. (1) din legea criticată
prevăd că tehnicile de reproducere umană asistată medical sunt:
inseminarea artificială, fecundarea in vitro şi transferul de embrioni.
d) Reglementarea instituită prin dispoziţiile art. 8 alin. (3) din lege
este confuză, deoarece este incert dacă dispoziţiile se referă la
imposibilitatea exprimării consimţământului sau a lipsei de validitate
a unui asemenea consimţământ. Aceste dispoziţii au următorul
cuprins: "Femeile gravide care au capacitatea de a-şi exprima
consimţământul au dreptul la întreruperea voluntară a sarcinii în
condiţii de siguranţă, după prealabila consiliere şi asumare a
consecinţelor actului medical. În situaţii speciale, precum
incapacitatea legală sau biologică a gravidei, pentru întreruperea de
sarcină este obligatorie înştiinţarea aparţinătorilor legali sau decizia
comisiei medicale".
De asemenea, faptul că, în cazul femeii gravide incapabile să-şi
exprime consimţământul, nu se condiţionează întreruperea sarcinii de
existenţa unui pericol în ceea ce priveşte viaţa sau sănătatea sa,
creează posibilitatea săvârşirii unor abuzuri. Este, de asemenea,
confuză sintagma "aparţinători legali", în raport cu prevederile
constituţionale şi cu cele ale Codului familiei care se referă la părinţi
şi ca reprezentanţi legali ai copilului.

227
 Oricum, părinţii, tutorii ori curatorii nu pot să solicite o altă opinie
medicală, întrucât ei sunt doar înştiinţaţi despre iminenţa întreruperii
cursului sarcinii, fără să se precizeze termenul în care urmează să
aibă loc.
În final, autorul sesizării susţine că "alăturarea celor două cauze de
incapacitate, cea legală şi cea biologică, poate conduce la ideea că
se poate proceda la întreruperea sarcinii unei persoane fără
capacitate de exerciţiu chiar împotriva voinţei sale expres exprimate,
considerându-se că această exprimare nu este valabilă. Nici termenul
de incapacitate biologică nu este clar, deoarece principalele cauze
ale lipsei capacităţii de exerciţiu sunt biologice: imaturitatea vârstei,
boala psihică etc.".
În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004,
sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor
de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.
Guvernul României a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr.
5/3.805 C.P.T. din 27 iunie 2005, punctul său de vedere, în sensul că
sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată, pentru
următoarele motive:
Aspectele cuprinse în Legea privind sănătatea reproducerii şi
reproducerea umană asistată medical sunt atent reglementate şi la
nivel european şi internaţional, deoarece consecinţele majore pe care
le determină o atare procedură impun o legislaţie exigentă şi clară.
Legea supusă controlului conţine aspecte care nu sunt clar şi riguros
reglementate şi, prin aceasta, sunt susceptibile de rezerve în ceea ce
priveşte constituţionalitatea lor şi pot antrena dificultăţi majore în
procesul aplicării.
1. În economia legii nu este respectată o succesiune riguroasă a
procedurilor reglementate, în funcţie de criterii logice şi funcţionale.
Astfel, dispoziţiile art. 22 din lege, care reglementează constatarea
prin hotărâre judecătorească a îndeplinirii condiţiilor privind
reproducerea umană asistată medical, la alin. (1) prevăd că, înainte
de începerea acestor proceduri, cuplul reproductiv asistat medical
trebuie să înainteze o cerere instanţei de judecată, în vederea
obţinerii unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate
îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, iar la alin. (2) prevăd că

228
această hotărâre devine definitivă şi irevocabilă din momentul
confirmării sarcinii şi stă la baza întocmirii actului de naştere al
copilului.
Guvernul consideră că este necesar ca menţionata hotărâre
judecătorească să devină definitivă şi irevocabilă înainte de
începerea procedurilor de reproducere umană asistată medical. Şi
aceasta, pentru că actul de confirmare a sarcinii marchează reuşita
reproducerii umane asistate medical, "or această procedură nu
trebuie pornită decât după ce hotărârea judecătorească a rămas
definitivă şi irevocabilă, deoarece numai din acel moment se constată
că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru începerea
procedurii de reproducere". Neclarităţile dispoziţiilor menţionate pot
avea consecinţe negative asupra statutului juridic al viitorului copil,
încălcându-se astfel dispoziţiile prevederilor art. 49 din Constituţia
României.
2. Critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 26, art. 21 şi art.
126 din Constituţie este nefondată, deoarece dispoziţiile art. 12 din
legea criticată "nu se referă la valabilitatea consimţământului părţilor
dat la începerea procedurilor de reproducere, în sens larg, ci la o
capacitate specifică acestui caz".
3. Nu a fost corect evaluat nici gradul de pericol social al unor fapte
dintre cele prevăzute în art. 14 din legea criticată pentru
neconstituţionalitate, cum ar fi: producerea abuzivă de embrioni,
donarea ilicită de embrioni, traficul de gameţi, prelevarea de gameţi
fără consimţământ, amestecul de gameţi etc. Aceste fapte pot
constitui fie modalităţi de săvârşire a unor infracţiuni ca divulgarea
secretului profesional, abuzul în serviciu ori vătămarea corporală, fie
infracţiuni distincte, cum ar fi crearea ilegală de embrioni umani şi
clonarea. Or, "sancţionarea derizorie a unor asemenea fapte grave
poate constitui o încălcare a prevederilor art. 22 şi art. 26 din
Constituţie".
4. Legea reglementează serviciile de sănătate a reproducerii umane
numai din punct de vedere financiar. Guvernul apreciază ca pe o
lacună a legii nereglementarea modalităţilor de înfiinţare şi
desfăşurare a activităţii unităţilor medicale care asigură
reproducerea umană, ca şi a activităţii acestora.
Preşedintele Camerei Deputaţilor şi cel al Senatului nu au comunicat
punctele lor de vedere.

229
C U R T E A,

examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al

Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile
criticate din Legea privind sănătatea reproducerii şi reproducerea
umană asistată medical, raportate la prevederile Constituţiei, precum
şi dispoziţiile din Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor
art. 146 lit. a) din Constituţia României, precum şi ale art. 15 şi art. 18
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, să se pronunţe asupra constituţionalităţii
prevederilor de lege atacate.
Curtea constată că obiectul sesizării de neconstituţionalitate
formulate de Preşedintele României îl constituie o serie de dispoziţii
din Legea privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană
asistată medical, aşa cum a fost modificată ca urmare a cererii de
reexaminare din data de 14 octombrie 2004, considerate ca fiind
neconstituţionale.
1. Cu privire la critica prevederilor art. 22 alin. (2) din lege,
considerate în contradicţie cu dispoziţiile art. 49 din Constituţie
Curtea constată că această critică este întemeiată. Potrivit
reglementării din alin. (1) al art. 22, începerea procedurilor de
reproducere umană asistată medical este condiţionată de prealabila
sesizare a instanţei de judecată, în vederea pronunţării unei hotărâri
prin care se constată îndeplinirea condiţiilor legale obligatorii pentru
antamarea unor asemenea proceduri; alin. (2) al aceluiaşi articol
prevede că respectiva hotărâre trebuie să devină definitivă şi
irevocabilă din momentul confirmării sarcinii, în temeiul său
întocmindu-se certificatul de naştere al copilului conceput prin
reproducere umană asistată medical. În mod corect se reţine, în
cuprinsul sesizării, cu referire la acest al doilea alineat, că prin modul
în care reglementează derularea procedurii judiciare în materie
creează posibilitatea ca instanţa să constate că nu sunt îndeplinite
condiţiile legale pentru antamarea procedurii, într-un moment în care
existenţa sarcinii este confirmată, ceea ce lipseşte practic de
eficienţă o asemenea constatare, în ceea ce priveşte continuarea
procedurii, fiind însă de natură să antreneze dificultăţi majore în
definirea statutului juridic al copilului. Întrucât reglementarea
cuprinsă în art. 22 alin. (2) din lege creează premisele naşterii unor

230
copii al căror statut juridic este insuficient definit şi, deci, incert,
Curtea constată că aceasta este contrară prevederilor art. 49 alin. (1)
din Constituţie, potrivit cărora: "Copiii şi tinerii se bucură de un regim
special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor."
Având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
republicată, potrivit cărora dezbaterile Curţii Constituţionale au loc
"atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor
care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate", Curtea consideră
că finele de neconstituţionalitate evidenţiat priveşte în egală măsură
ambele alineate ale art. 22 din lege, între care există o strânsă
dependenţă. Astfel, prevederea din alin. (2), la care se referă
sesizarea, nu este decât consecinţa prevederii deficitare din alin. (1)
al aceluiaşi articol, potrivit căreia începerea procedurilor de
reproducere umană asistată medical este condiţionată numai de
sesizarea instanţei, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că hotărârea în
sine are caracter pur formal, instanţa neputând decât să constate
îndeplinirea condiţiilor, în caz contrar consecinţele fiind cele
evidenţiate în sesizare.
2. Referitor la critica ce vizează prevederile art. 12 şi cele ale art. 27
din lege, considerate în contradicţie cu dispoziţiile art. 21, art. 26 şi
art. 126 din Constituţie
Examinând aceste prevederi de lege, Curtea constată că ele nu
contravin dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Constituţie deoarece ele nu
fac decât să dea expresie acestei prevederi constituţionale, prin
instituirea competenţei medicilor de a instrumenta în cadrul unei
proceduri prealabile începerii activităţii propriu-zise de reproducere
umană asistată medical. De altfel, cu acest prilej se urmăreşte
informarea cuplului solicitant asupra unor realităţi de care trebuie să
ţină seama, în aşa fel încât hotărârea lor de a apela la o asemenea
modalitate de reproducere să fie luată în deplină cunoştinţă de cauză.
În ceea ce priveşte critica referitoare la dreptul discreţionar al
medicului de a decide asupra cererii cuplului cu privire la utilizarea
unei tehnici de reproducere umană asistată medical şi, mai ales,
asupra caracterului irevocabil al unei atare decizii, Curtea reţine că
se impune ca această chestiune să fie tranşată nuanţat. Prevederile
criticate nu încalcă dispoziţiile art. 21 şi art. 26 din Constituţie,
deoarece o atare decizie, din punct de vedere formal, nu constituie un
act de judecată, iar, pe fond, criteriile cu care operează medicul,
luând o decizie, nu sunt sinonime cu cele avute în vedere la "rostirea

231
dreptului" de către judecător, astfel încât părţile interesate să
beneficieze de liber acces la justiţie. Mai mult, instituirea controlului
judiciar în această materie ar însemna o încălcare a obligaţiei
autorităţilor publice de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi
privată.
Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 12 şi cele ale art. 27 din
lege sunt neconstituţionale în măsura în care nu instituie un organism
de specialitate, cu atribuţii de control, care să poată fi sesizat de
solicitanţii a căror cerere a fost respinsă.
3. Referitor la prevederile art. 7, art. 21 alin. (1) lit. d), art. 21 alin. (2)
şi art. 32 din lege, considerate în contradicţie cu art. 22 alin. (1) din
Constituţie
a) Curtea Constituţională constată că prevederile alin. (5) al art. 7 din
legea criticată sunt constituţionale, deoarece arată cu suficientă
claritate care sunt obiectivele informării, iar alin. (4) al aceluiaşi
articol, cu toată redactarea sa deficitară, indică finalitatea acestei
informări, şi anume de a asigura premisele unei opţiuni în deplină
cunoştinţă de cauză a femeii care solicită întreruperea de sarcină,
exigenţă în deplin acord cu principiul constituţional al dreptului la
viaţă şi la integritate fizică şi psihică ale persoanei, prevăzut de
dispoziţiile art. 22 din Constituţie. În ceea ce priveşte posibilitatea ca
o atare consiliere să se prelungească dincolo de termenul de 14
săptămâni prevăzut de lege pentru întreruperea voluntară a sarcinii,
făcând astfel imposibilă efectuarea acesteia, Curtea reţine că o astfel
de ipoteză nu se poate converti într-un fine de neconstituţionalitate a
reglementării în raport cu prevederile art. 22 din Constituţie.
Constituţionalitatea dispoziţiilor cuprinse la art. 7 alin. (6) din lege
urmează să fie analizată distinct, prin raportare la dispoziţiile art. 16
alin. (1) din Constituţie.
b) Curtea constată că dispoziţiile art. 21 alin. (1) lit. a), b), d), e) şi f)
din legea criticată, potrivit cărora înainte de începerea procedurilor
de reproducere umană asistată medical se va încheia un contract
între mama purtătoare sau mama surogat şi cuplul reproductiv asistat
medical, cuprinzând "clauze referitoare la avortarea sarcinii în lipsa
unei indicaţii medicale, supravegherea medicală a mamei purtătoare
sau a mamei surogat pe toată perioada sarcinii", sunt contrare
dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Constituţia României, care statuează
că "Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu

232
încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele
moravuri".
Curtea constată că dispoziţiile art. 5 din legea criticată sunt, de
asemenea, neconstituţionale, întrucât ele garantează secretul
informaţiilor ce ţin de latura intimă a personalităţii umane, fiind astfel
contrare dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din Legea fundamentală, care
consacră "dreptul la propria imagine".
În acest sens, Curtea Constituţională constată că, prin conţinutul lor,
clauzele prevăzute de textul de lege analizat contravin ordinii morale,
altfel spus, bunelor moravuri, în care viaţa şi sănătatea persoanei,
precum şi a copilului conceput, dar încă nenăscut, nu pot constitui
obiectul unei tranzacţii, obligaţia constituţională a tuturor subiectelor
de drept fiind aceea de a ocroti aceste valori.
c) De asemenea, este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia
modul în care este formulat art. 21 alin. (2) din lege ar releva
neconstituţionalitatea reglementării acolo cuprinse în raport cu
acelaşi text constituţional de referinţă, termenul de consiliere folosit
de legiuitor nefiind apt, prin definiţie, să impună o anumită conduită
conformă, mama - subiect al consilierii - păstrându-şi libertatea de
opţiune, dar în condiţiile unei conştientizări a riscurilor pe care şi le
asumă, prin refuzul unei întreruperi terapeutice a sarcinii.
d) Curtea constată că este întemeiată critica de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 32 alin. (2) şi (3) din lege. Aceste dispoziţii prevăd
că manipulările genetice pe embrioni şi comerţul cu embrioni
constituie infracţiuni care se pedepsesc cu amendă penală, spre
deosebire de noul Cod penal care sancţioneză aceste fapte cu
pedepse privative de libertate.
Totodată, legea dezincriminează fapte cum sunt: prelevarea de
gameţi fără consimţământ, violarea confidenţialităţii datelor privind
donările, nedepistarea bolilor transmisibile sau infecţioase,
producerea abuzivă de embrioni, traficul de gameţi şi efectuarea de
proceduri de inseminare fără consimţământ ori fără autorizaţiile
cerute de lege. Chiar dacă aceste fapte nu sunt incriminate explicit în
prezent, ele constituie modalităţi de săvârşire a unor infracţiuni
precum divulgarea secretului profesional, abuzul în serviciu ori
vătămarea corporală. În opinia autorului sesizării, "sancţionarea
derizorie a unor asemenea fapte grave constituie o încălcare a
prevederilor art. 22 şi art. 26 din Constituţie, deoarece nu mai apără
corespunzător valorile protejate de Legea fundamentală".

233
 Dispoziţiile art. 32 alin. (2) şi (3) din legea criticată au următorul
cuprins: "(2) Faptele prevăzute la art. 14, cu excepţia lit. d) şi f),
constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă cuprinsă între
100.000.000 lei şi 300.000.000 lei. Manipulările genetice pe embrion şi
comerţul cu embrioni constituie infracţiune şi se pedepsesc cu
amendă penală cuprinsă între 100.000.000 lei şi 300.000.000 lei.
(3) Dacă fapta prevăzută la alin. (2) privind comerţul cu embrioni este
săvârşită de personalul medical, amenda penală este cuprinsă între
200.000.000 lei şi 400.000.000 lei."
Curtea Constituţională constată că legiuitorul a adoptat Codul penal
prin Legea nr. 301/2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, iar la "Capitolul IV - Crime şi
delicte privind manipularea genetică" sunt incriminate următoarele
fapte:
-crearea ilegală de embrioni umani şi clonarea - art. 195: "(1) Crearea
de embrioni umani în alte scopuri decât procreaţia se pedepseşte cu
închisoare strictă de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi crearea, prin clonare, a
unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane, vii sau
moarte.";
-sancţionarea tentativei - art. 196: "Tentativa la delictele prevăzute la
art. 195 se pedepseşte.";
-sancţionarea persoanei juridice - art. 197: "Persoana juridică se
sancţionează pentru infracţiunile prevăzute în prezentul capitol."
Curtea constată că dispoziţiile criticate nu se încadrează în politica
penală a Parlamentului avută în vedere la elaborarea Codului penal,
deoarece faptele prevăzute la art. 14, cu excepţia lit. d) şi f), sunt
dezincriminate, fiind considerate contravenţii care se sancţionează
cu amendă. Dispoziţiile art. 14 din legea criticată au următorul
cuprins: "În domeniul reproducerii umane asistate medical sunt
interzise următoarele activităţi:
a) producerea abuzivă de embrioni;
b) lipsa de consimţământ în orice etapă a procedurii, precum şi lipsa
autorizaţiilor necesare;
c) intermedierea înţelegerilor pentru maternitatea de substituţie;
d) manipulările genetice pe embrioni;
e) inseminarea post-mortem;
f) comerţul cu embrioni;
g) donarea ilicită de embrioni;

234
 h) traficul de gameţi;
i) prelevarea de gameţi fără consimţământ;
j) amestecul de gameţi;
k) violarea confidenţialităţii datelor privind donările;
l) nedepistarea eventualelor boli transmisibile sau infecţioase;
m) avortul selectiv al embrionilor de un anumit sex, prevăzut în
reglementările internaţionale de bioetică."
Curtea constată că faptele prevăzute, de exemplu, la art. 14 lit. a) şi
e) din legea criticată constituie modalităţi de săvârşire a
infracţiunilor citate din Codul penal şi, prin urmare, se impune ca
legiuitorul să califice în mod obiectiv faptele socialmente periculoase
ca fapte penale şi prin menţinerea coerenţei sancţiunilor penale în
cadrul scării pedepselor. Prin urmare dispoziţiile art. 32 din lege sunt
neconstituţionale în măsura în care acestea dezincriminează anumite
fapte care, chiar dacă, de lege lata, nu sunt incriminate ca infracţiuni
de sine stătătoare, constituie modalităţi materiale concrete de
săvârşire a altor infracţiuni incriminate ca atare, în prezent. Aşa fiind,
textul menţionat contravine prevederilor art. 22 privind dreptul la
viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi celor ale art. 26 din
Constituţie, referitoare la viaţa intimă, familială şi privată. În plus,
Curtea reţine că legiferarea creării de fiinţe umane pe cale asistată
medical şi prin recurgerea, în parte, la remedii ce nu ţin de firescul
evoluţiei umane trebuie să ţină seama nu numai de ocrotirea valorilor
menţionate, ci şi de cea consacrată de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din
Constituţie, potrivit cărora "România este stat de drept [...] în care
demnitatea omului [...] reprezintă valori supreme [...]".
De asemenea, dispoziţiile art. 32 nu se corelează nici cu cele ale art.
19 alin. (5) din lege, care stabilesc că donatorul de gameţi răspunde
penal în cazul în care disimulează existenţa unei boli sau afecţiuni ce
riscă să compromită integritatea, sănătatea sau viaţa viitorului copil,
însă nu incriminează fapta penală menţionată.
4. Cu referire la critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 26, art. 29
şi art. 33 din Constituţie, prin nereglementarea confidenţialităţii sau a
neconfidenţialităţii unor caracteristici ale părinţilor naturali ai
copilului
Critica nu poate fi reţinută întrucât are în vedere o omisiune a
legiuitorului, pe care Curtea nu o poate complini pe calea controlului
de constituţionalitate, fiind deci inadmisibilă. Independent de
aceasta, se impune remarcat că, prin obiectul ei declarat, o

235
asemenea critică nu se referă la lege, în ansamblu, ci, în mod
necesar, la anumite dispoziţii ale acesteia, care se impun a fi
identificate. În absenţa indicării textelor legale considerate a fi
neconstituţionale, sesizarea este, şi sub acest aspect, inadmisibilă.
5. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor
art. 16 din Constituţie, argumentată prin instituirea unei "discriminări
nepermise între indivizi şi cupluri cu privire la dreptul de a beneficia
de asistenţă medicală în ceea ce priveşte reproducerea, precum şi
prin existenţa unor norme contradictorii şi inexacte care împiedică
egalitatea cetăţenilor în faţa legii"
Cu referire la primul aspect, Curtea constată că prin condiţionarea
dreptului unei persoane de a recurge la reproducerea umană asistată
medical, de apartenenţă la un cuplu, se încalcă principiul egalităţii în
faţa legii şi a autorităţilor publice.
Caracterul discriminatoriu al reglementării este cu atât mai evident
cu cât satisfacerea unei asemenea exigenţe de care, în viziunea
legiuitorului, depinde însăşi existenţa dreptului nu dă expresie
manifestării unilaterale de voinţă a persoanei interesate în
reproducere, ci implică şi un act de voinţă convergent din partea unui
potenţial partener de sex opus. Doar pe calea acordului de voinţă
dintre parteneri se realizează cuplul. Or, aşa fiind, recunoaşterea
calităţii de titular al dreptului de a beneficia de reproducere asistată
medical exclusiv cuplului contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din
Constituţie.
Pe cale de consecinţă, în măsura în care fac referire la cuplu ca
entitate juridică având drept la reproducere umană asistată medical,
sunt neconstituţionale următoarele dispoziţii ale legii criticate, şi
anume: art. 3 lit. n), o) şi r), art. 7 alin. (6), art. 10, art. 12 alin. (1), (2),
(3) şi (4), art. 13 alin. (1), art. 15 alin. (2) lit. d), art. 17 lit. a), b), c) şi
d), art. 21 alin. (1) lit. a), b), d), e) şi f), art. 22 alin. (1), art. 23 alin. (1)
şi (2), art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 26 alin. (2), (3) şi (4), art. 28
lit. a), art. 29 şi art. 30 alin. (2).
Curtea constată că dispoziţiile art. 2 din legea criticată, care
stabilesc activităţile Ministerului Sănătăţii în domeniul sănătăţii
reproducerii umane, cum ar fi planificarea familială, sunt
neconstituţionale, întrucât reglementarea acestui domeniu este de
competenţa Parlamentului, care, potrivit art. 61 alin. (1) din
Constituţie, este "unica autoritate legiuitoare a ţării". De asemenea,
şi dispoziţiile cuprinse la art. 35 şi art. 36 alin. (2) din aceeaşi lege

236
sunt neconstituţionale, întrucât domeniile date în competenţa de
reglementare a Ministerului Sănătăţii ţin de competenţa legiuitorului.
Curtea reţine că, aşa cum rezultă din sesizare şi din examinarea legii
criticate, aceasta conţine dispoziţii contradictorii şi inexacte care nu
răspund cerinţelor de tehnică legislativă impuse prin dispoziţiile art. 7
alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative, republicată, care au următorul
cuprins: "Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi
inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce."
Cenzurarea deficienţelor de tehnică legislativă este de competenţa
Parlamentului, care va putea reexamina dispoziţiile declarate
neconstituţionale ţinând seama de cerinţele legii menţionate.
Aceasta ar implica în mod necesar şi adoptarea unor corective pe
planul reglementării, ceea ce, însă, excedează competenţei
constituţionale a Curţii, care nu are calitatea de legiuitor pozitiv.

Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie,

dispoziţiile art. 16, art. 21, art. 22, art. 26, art. 29, art. 33, art. 49 alin.
(1), art. 61 alin. (1), art. 126, art. 146 lit. a) şi ale art. 147 alin. (2) din
Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.a), art. 15 şi
ale art. 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, republicată,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

1. Constată că prevederile art. 2, art. 3 lit. n), o) şi r), art. 5, art. 7

alin. (6), art. 10, art. 12 alin. (1), (2), (3) şi (4), art. 13 alin. (1), art. 15
alin. (2) lit. d), art. 17 lit. a), b), c) şi d), art. 21 alin. (1) lit. a), b), d), e)
şi f), art. 22, art. 23 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art.
26 alin. (2), (3) şi (4), art. 28 lit. a), art. 29, art. 30 alin. (2), art. 32, art.
35 şi art. 36 alin. (2) din Legea privind sănătatea reproducerii şi
reproducerea umană asistată medical sunt neconstituţionale.
2. Constată că prevederile art. 12 şi art. 27 din legea menţionată sunt
neconstituţionale în măsura în care nu prevăd un organism de

237
specialitate, cu atribuţii de control, care să poată fi sesizat de
solicitanţii a căror cerere a fost respinsă.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Camerei
Deputaţilor, preşedintelui Senatului, primului-ministru şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 18 iulie 2005 şi la aceasta au
participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Constantin
Doldur, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu şi Ion
Predescu, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

238
LEGISLAŢIE PRIVIND OBLIGATIVITATEA CONFIDENŢIALITĂŢII
MEDICULUI

CODUL PENAL şi CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

-art. 196 C. pen Divulgarea secretului profesional. Divulgarea, fara
drept a unor date de catre aceluia caruia i-au fost încredintate sau de
care a luat cunostinta în virtutea profesiei ori functiei daca fapta este
de natura a aduce prejudicii unei persoane se pedepseste cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.
-art. 79 alin. 1 C. proc. pen. Ascultarea persoanei obligate de a pastra
secretul profesional. Persoana obligata a pastra secretul profesional
nu poate fi ascultata ca martor cu privire la faptele si împrejurarile de
care a luat cunostinta în exercitiul profesiei, fara încuviintarea
persoanei fata de care este obligata a pastra secretul.

CODUL DEONTOLOGIC AL MEDICILOR. Sectiunea B. Secretul

profesional (s.n.),.
Art.13 Secretul medical este obligatoriu. Interesul societatii
(prevenirea si combaterea epidemiilor, bolilor venerice, bolilor cu
extindere în masa) primeaza fata de interesul personal.
Art.14 Obiectul secretului este tot ceea ce medicul, în calitatea lui de
profesionist, a aflat direct sau indirect în legatura cu viata intima a
bolnavului, a familiei, a apartinatorilor, precum si probleme de
diagnostic, prognostic, tratament, circumstante în legatura cu boala
si cele mai diverse fapte si chiar si rezultatul autopsiei.
Art.15 În situatia în care legea sau o curte judecatoreasca obliga
medicul sa dezvaluie aspecte cuprinse în secretul medical, aceasta
nu constituie o abatere. Politia sau procuratura nu pot înlocui decizia
judecatoreasca.
Art.16 Medicul raspunde disciplinar pentru destainuirea secretului.
Art.17 Secretul exista si fata de apartinatori, de colegi si cadre
sanitare neinteresate în tratament.
Art.18 Secretul persista si dupa terminarea tratamentului, sau
moartea pacientului.
Art.19 În comunicarile stiintifice, cazurile vor fi în asa fel prezentate,
încât identitatea bolnavului sa nu poata fi recunoscuta.

239
Art.20 Mass media are voie sa intre în unitatile sanitare doar cu
acceptul sefului de sectie, al medicului curant si al pacientului, cu
respectarea confidentialitatii.
Art.21 Certificate medicale si medico-legale vor fi eliberate numai la
cererea persoanei examinate, reprezentantilor sai legali sau la
cererea unei instante de judecata.
Art.22 Evidentele medicului (registru, fise, foi, condici de operatie,
procese verbale de necropsie) trebuie pastrate ca materiale secrete.

LEGEA NR. 306 din 28 iunie 2004 privind EXERCITAREA PROFESIEI DE

MEDIC,
precum si organizarea si functionarea Colegiului Medicilor din
România, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 578 din 30 iunie
2004 face referiri atât directe (sectiunea 4) cât si indirecte la
confidentialitate (sectiunea 1, sectiunea 4).
Sectiunea 1
Art. 5. (3) Deciziile si hotarârile cu caracter medical vor fi luate
avându-se în vedere interesul si drepturile pacientului, principiile
medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienti,
respectarea demnitatii umane, principiile eticii si deontologiei
medicale, grija fata de sanatatea pacientului si sanatatea publica.
Art. 6, (3) În legatura cu exercitarea profesiei si în limita
competentelor profesionale, medicului nu-i pot fi impuse îngradiri
privind prescriptia si recomandarile cu character medical, având în
vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligatia medicului
de deosebit respect fata de fiinta umana si de loialitate fata de
pacientul sau (s.n.), precum si dreptul medicului de a prescrie si
recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical
pacientului.
Sectiunea a 4-a
Art. 39. h) sa pastreze secretul professional;
Art. 40. - Obligatiile membrilor Colegiului Medicilor din România, ce
decurg din calitatea lor speciala de medici, sunt:
a) sa respecte si sa aplice, în orice împrejurare, normele de
deontologie medicala (…..);
f) sa respecte drepturile pacientilor.
Sectiunea a 6-a, Art. 69 Raspunderea disciplinara
Art. 69.

240
(1) Medicul raspunde disciplinar (s.n.) pentru nerespectarea legilor si
regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicala
si a regulilor de buna practica profesionala, a Statutului Colegiului
Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii
adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din
România, precum si pentru orice fapte savârsite în legatura cu
profesia, care sunt de natura sa prejudicieze onoarea si prestigiul
profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România.
(2) Raspunderea disciplinara a membrilor Colegiului Medicilor din
România, potrivit prezentei legi, nu exclude raspunderea penala,
contraventionala, civila sau materiala, conform prevederilor legale.

Capitolul I, sectiunea 1, art. 9. - (1): La primirea în rândurile Colegiului

Medicilor din România, medicul va depune JURAMÂNTUL LUI
HIPOCRATE în formularea moderna adoptata de Asociatia Medicala
Mondiala în cadrul DECLARATIEI DE LA GENEVA din anul 1975: “ O
data admis… voi pastra secretele încredintate de pacienti, chiar si
dupa decesul acestora”.

INTERNATIONAL CODE OF MEDICAL ETHICS OF THE WORLD

MEDICAL
ASSOCIATION – 1949. Adopted by the Third General Assembly of the
World Medical Association at London in October 1949. (World Medical
Association Bulletin, vol. 1, no. 3, October 1949, pp.109, 111).
“Duties of Doctors to the Sick: A doctor owes to his patient complete
loyalty and all the resources of his science. A doctor shall preserve
absolute secrecy on all he knows about his patient because of the
confidence entrusted in him”.

NORME DE REGLEMENTARE ALE CNA. DECIZIE NR. 40 DIN 9 MARTIE

2004 privind ASIGURAREA INFORMARII CORECTE SI A
PLURALISMULUI
Art. 8. În cadrul emisiunilor cu caracter informativ, radiodifuzorii
trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
Art. 9.
(1) În cazul informarii asupra unor accidente, dezastre sau tragedii
colective se va evita accentuarea gratuita a starii de îngrijorare si se
vor cita sursele de informare.

241
(2) Se vor evita speculatiile asupra evenimentelor tragice, a cauzelor
si consecintelor lor ori prezentarea repetata a unor imagini socante,
pentru a nu provoca temeri inutile sau panica în rândul publicului.
(3) Nu se va preciza numele victimelor, pîna la comunicarea sau
confirmarea oficiala a acestora.

DECIZIA NR. 248 DIN 1 IULIE 2004 privind PROTECTIA DEMNITATII

UMANE SI A
DREPTULUI LA PROPRIA IMAGINE
Art. 2. Radiodifuzorii au obligatia sa respecte dreptul sacru la
demnitate umana si la propria imagine si sa nu profite de ignoranta
sau buna credinta a persoanelor.
Art. 3. În sensul prezentei decizii, sunt considerate a fi de interes
public justificat orice probleme, fapte sau evenimente locale sau
nationale, cu semnificatie pentru viata comunitatii si care nu încalca
(s.n.) drepturile si libertatile fundamentale ale omului.
Art. 16.
(1) Este interzisa difuzarea de imagini ale persoanei aflate în situatia
de victima, fara acordul acesteia.
(2) Este interzisa difuzarea de imagini ale persoanei fara
discernamânt sau decedate, fara acordul familiei.
(3) Este interzisa difuzarea de imagini care exploateaza sau scot în
evidenta traumele sau traumatismele unei persoane.
Art. 17.
(1) Orice persoana are dreptul la respectul intimitatii în momente
dificile, precum o pierdere ireparabila sau o nenorocire.
(2) În cazul situatiilor de suferinta umana, a dezastrelor naturale,
accidentelor sau a actelor de violenta, radiodifuzorii au obligatia de a
nu se amesteca nejustificat în viata private.
Art. 18.
(1) Difuzarea materialelor audiovizuale continând imagini ale
persoanelor aflate la tratament în unitatile de asistenta medicala,
precum si a datelor cu caracter personal privind starea de sanatate,
problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstante în
legatura cu boala si alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei,
este permisa numai cu acordul persoanei sau, în cazul în care
persoana este fara discernamânt sau decedata, cu acordul familiei ori
a apartinatorilor.

242
(2) Radiodifuzorii au obligatia de a respecta demnitatea si anonimatul
persoanelor cu tulburari psihice.
(3) Fac exceptie de la prevederile alin. (1) situatii de interes public
justificat în care difuzarea materialului audiovizual are drept scop:
a) prevenirea savârsirii unor fapte penale ori înlaturarea urmarilor
prejudiciabile ale unor asemenea fapte;
b) probarea comiterii unei infractiuni;
c) protejarea sanatatii sau moralei publice.

243
 BIBLIOGRAFIE

1. Astărăstoae V., Gavrilovici C, Stoica O, Covic M., Probleme şi

dileme etice în genetica medicală, în Genetica Medicala, Mircea
Covic, Dragos Stefanescu, Ionel Sandovici, Ed. Polirom, Iasi,
555575, 2003
2. Atkinson R., Smith E., Bem D., - Introducere în psihologie, Editura
Tehnică, 2002.
3. Beliş V, sub redacţia – Tratat de Medicină-Legală, vol I, vol II,
Editura Medicală, 1995.
4. Bloch S., Chodoff, P. – Etică Psihiatrică, Editura APLR, Bucureşti,
2000.
5. Curs de medicină legală, Institutul de Medicină şi Farmacie,
Bucureşti, 1979
6. Dermengiu D., Curcă C., Gheorghiu V., Popescu I., Gorun G., Bărbări
L.- Curs de Medicină Legală, Universitatea de Medicină şi Farmacie
,,Carol Davila”, Bucureşti, 2005
7. Dermengiu D – Patologie medico-legală, Editura Viaţa Medicală
Românescă, 2002
8. Duţulescu B. - Etos în Medicină, Editura Medicală, 1979
9. Encyclopedia of Bioethics, 3rd Ed, 2003
10. Encyclopedia of forensic an legal medicine, ELSEVIER Academic
Press, Oxford, UK, 2005, vol.I, II, III, IV
11. Freud S – Psihanaliză şi Artă, Bucureşti, Editura Tud, 1996
12. Gavrilovici C., „Introducere în Bioetică (note de curs)”, Ed.
Junimea 2007
13. Ioan B., Gavrilovici C, Astărăstoae V. Bioetica: cazuri celebre, Ed
Junimea 2005
14. Kernbach M – Medicina Judiciară, Ed. Medicală, 1958.
15. Medical Malpractice Lawyers and Attorneys Online ." 07 Feb
2004,
16. Mironţov-Ţuculescu, V., Predescu V., Oancea C.- Sănătatea
mintală în lumea contemporană, Editura Medicală, 1986.
17. Moraru I. – Medicină Legală, Editura Medicală, Bucureşti, 1967.
18. Nica Udangiu L., Prelipceanu D., Mihăilescu R.- Ghid de urgenţe
medicale, Editura Scripta, 2000, Bucureşti.
19. Nicolescu Dragoş - Morala medicului între vis şi realitate,
Editura Valahia, Bucureşti, 1999

244
20. Pamfil E., Ogodescu D.S. – Persoană şi devenire, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1986.
21. Panaitescu V.- Metode de investigaţie în practica medico-legală,
Editura Litera, 1984.
22. Păunescu C.- Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică,
1994.
23. Sgreccia Elio, Victor Tambone, Manual de Bioetică, Ed.
Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti, Bucureşti, 2001
24. Scripcaru Gh, Astărăstoaie V, Boişteanu P, Chiriţă V., Scripcaru
C.- Psihiatrie medico-legală, Editura Polirom, 2002.
25. Scripcaru Gh., Ciornea T., Ianovici N.- Medicină şi drept, Editura
Junimea, Iaşi, 1979.
26. Scripcaru Gh., Piroyznski T.- Criminologia clinică şi relaţională,
Editura Symposion, Iaşi, 1988.
27. Trif Almoş Bela, Astărăstoaie V.- Responsabilitatea juridică
medicală în România, Ed. Polirom, 2000
28. Wright G.H. – Explicaţie şi înţelegere, Bucureşti, Humanitas,
1995
29.
CEDO, cauza nr.2804/66, Decizia din 16 iulie 1968.
CEDO, cauza Bönisch c.Austriei, Hotărârea din 6 mai 1985.
CEDO, cauza Feldbrugge c. Olandei, Hotărârea din 29 mai 1986.
CEDO, 28 august 1991, §68.
CEDO, cauza Riuz-Mateos c. Spaniei, Hotărârea din 23 iunie
1993.
CEDO, cauza Dombo BeheerB.V.c.Olandei, Hotărârea din 27
octombrie 1993.
CEDO, cauza Van de Hurk c. Olandei, Hotărârea din 19 aprilie
1994.
CEDO, cauza Mantovanelli c.Franţei, Hotărârea din 18 martie
1997.
CEDO, cauza Georgiadis c.Greciei, Hotărârea din 29 mai 1997.
CEDO, 26 iunie 2000, §102.
CEDO, Cauza Pretty c. Regatul Unit, Hotărârea din 29 aprilie
2002

245