Cuprins

1. Introducere
2. Întreprinderile mici şi mijlocii
2.1. Definirea întreprinderilor mici şi mijlocii
2.2. Caracteristicile strategice şi manageriale ale întreprinderilor mici şi mijlocii

2.2.1. Centralizarea şi personalizarea conducerii

2.2.2. Specializarea redusă a muncii
2.2.3. Complexitatea redusă a procesului informaţional extern
2.2.4. Recurgerea la segmentarea pieţei
2.3. Formele de existenţă ale întreprinderilor mici şi mijlocii
2.4. Factori de succes în procesul de creare şi dezvoltare a întreprinderilor mici şi
mijlocii
2.4.1. Influenţa mediului asupra performanţelor întreprinderii
2.4.2. Influenţa competenţei întreprinzătorilor asupra performanţelor întreprinderii
14
2.5. Importanţa macroeconomică a întreprinderilor mici şi mijlocii
2.5.1. Influenţa întreprinderilor mici şi mijlocii asupra bunăstării naţiunilor
2.5.2. Contribuţii esenţiale la formarea produsului intern brut
2.5.3. Crearea de locuri de muncă
2.5.4. Contribuţii la formarea cifrei de afaceri
2.5.5. Inovaţiile
2.5.6. Stimularea concurenţei
2.5.7. Sprijinirea întreprinderilor mari
3. Situaţia imm-urilor în europa şi românia
3.1. Mediul economic în care activează întreprinderile mici şi mijlocii în România

3.2. Importanţa economică şi socială a întreprinderilor mici şi mijlocii în Europa

Occidentală şi în România
 3.3. Dimensiunea întreprinderilor mici şi mijlocii în Europa şi România
3.4. Performanţele economice şi financiare ale întreprinderilor mici şi mijlocii în
Europa şi România
3.5. Analiză regională a IMM-urilor în România
3.5.1. Structura IMM-urilor în profil teritorial
3.5.2. Structura sectorială a IMM-urilor în profil teritorial
3.5.3. Structura IMM-urilor în profil teritorial pe clase de mărime
3.5.4. Structura personalului din IMM-uri în profil teritorial
4. Importanţa sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii în regiunea vest, nord
-vest
5. Facilităţi acordate întreprinderilor mici şi mijlocii în românia
5.1. Înregistrarea fiscală a întreprinderilor mici şi mijlocii
5.2. Facilităţi fiscale acordate IMM-urilor
5.3. Eşecul întreprinderilor mici şi mijlocii
5.3.1. Încălcarea dreptului de proprietate intelectuală
5.3.2. Costurile eşecului întreprinderilor mici şi mijlocii
5.3.3. Probleme ale întreprinderilor mici şi mijlocii din România
6. Surse de finanţare
6.1. Creditul bancar
6.1.1. Garanţii
6.1.2. Fondurile de garantare a creditelor
6.1.3. Acordarea de credite din sursele băncii creditoare
6.1.4. Finanţarea IMM-urilor din surse BERD
6.1.5. Finanţarea IMM-urilor din surse Phare
6.2. Granturi sau fonduri de finanţare nerambursabilă, alte finanţări speciale
6.2.1. Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională (ANDR) 57
anexa nr. 1
Bibliografie

INTRODUCERE
 Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii reprezintă un element important al oricărei
economii de piaţă dinamice. Nici România nu face excepţie şi ultimii 10 ani au demonstrat
faptul că sectorul IMM-urilor a jucat un rol din ce în ce mai însemnat în dezvoltarea
economiei naţionale. Aceste întreprinderi furnizează o mare varietate de produse şi servicii
consumatorilor şi reprezintă o importantă sursă de locuri de muncă.
O întreprindere românească, pentru a aparţine sectorului întreprinderilor mici şi
mijlocii, trebuie să se încadreze în următoarele condiţii: să aibă mai puţin de 250 de angajaţi,
să nu realizeze o cifră de afaceri anuală mai mare de 8 milioane de EURO sau echivalentul în
lei şi să nu aibă ca acţionari sau asociaţi persoane juridice care îndeplinesc cumulativ
următoarele:
1) au peste 250 de angajaţi
2) deţin peste 25 % din capitalul social al întreprinderii.
IMM-urile se clasifică în funcţie de numărul mediu scriptic de personal astfel:
- microîntreprinderi sunt întreprinderile care au între 0 şi 9 angajaţi,
- întreprinderi mici sunt cele care au între 10 şi 49 angajaţi,
- întreprinderi mijlocii sunt cele care au între 50 şi 249 angajaţi.
Fie că este la început de drum sau are deja un trecut, orice afacere are nevoie de
resurse financiare pentru a-şi susţine activitatea curentă şi pentru a se dezvolta. Pentru a se
finanţa, orice întreprindere, fie ea mică, mijlocie sau mare, are două alternative: să apeleze la
surse proprii sau să atragă finanţare din exterior.
În economia României, caracterizată prin rate mari ale inflaţiei şi dezvoltări puternice
ale schimbului valutar, ţinerea evidenţei contabile în lei a condus la faptul ca multe societăţi
profitabile să ajungă să se decapitalizeze. O mare parte din societăţile care au reuşit să
supravieţuiască acestor condiţii dificile, neavând resurse financiare proprii suficiente,
apelează la surse financiare externe, atrase.
Un factor hotărâtor în creşterea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii îl
reprezintă accesul la credite şi alte surse de finanţare.
Având în vedere importanţa sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, multe bănci,
fonduri şi alte instituţii specializate în acordarea de finanţări au creat programe speciale
pentru IMM-uri, acordându-le diverse facilităţi: dobânda mai scăzută faţă de nivelul practicat
pe piaţă, perioade de graţie, termene de rambursare mai lungi etc.
 ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII
DEFINIREA ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI MIJLOCII
Prin întreprindere se înţelege orice formă de organizare a unei activităţi economice,
autonomă patrimonial şi autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ,
în scopul obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale, respectiv prestări de servicii,
din vânzarea acestora pe piaţă, în condiţii de concurenţă.
Întreprinzătorul este o persoană fizică autorizată sau o persoană juridică care, în mod
individual sau în asociere cu alte persoane fizice autorizate sau cu persoane juridice,
organizează o societate comercială, denumită întreprindere, în vederea desfăşurării unor fapte
şi acte de comerţ.
Multă vreme întreprinderile mici şi mijlocii au fost considerate ca fiind un model
redus al celor mari, având o existenţă efemeră, ca urmare a creşterii sau dispariţiei lor.
Istoria economică a demonstrat însă caracterul permanent al existenţei acestei
categorii. Deşi, în decursul anilor, multe întreprinderi mici au dispărut, s-au creat şi s-au
dezvoltat permanent altele. Multe dintre întreprinderile mici şi mijlocii s-au demonstrat a fi
entităţi competitive, capabile să se adapteze sistemelor sociale şi productive, care în ultimii
ani au cunoscut transformări din ce în ce mai rapide.
Diferenţierea întreprinderilor mici şi mijlocii de cele mari se face, de cele mai multe
ori, cu ajutorul elementelor cantitative. Dintre acestea, cele mai des folosite sunt: activele
totale, cifra de afaceri şi numărul de salariaţi.
Activele totale reflectă potenţialul de producţie al firmei, chiar dacă, în anumite
perioade, din diferite considerente de ordin economic, ele sunt utilizate numai parţial.
Relevanţa acestui indicator în aprecierea întreprinderilor este afectată de componenţa să
calitativă: gradul de mecanizare şi automatizare, de raportul de schimb dintre modelele
naţionale şi inflaţie.
Cifra de afaceri reflectă dimensiunea activităţii întreprinderii, fără a fi însă în
conexiune directă cu mărimea ei. Întreprinderile considerate mici şi mijlocii prin prisma
celorlalţi indicatori, au de multe ori, cifre de afaceri comparabile cu ale întreprinderilor mari.
Numărul de personal este indicatorul cel mai des folosit pentru delimitarea
întreprinderilor mici şi mijlocii de cele mari. Acest indicator are avantajul de a nu fi influenţat
de factorii deformaţi anterior menţionaţi.
Încadrarea în grupa întreprinderilor mici şi mijlocii pe baza criteriilor cantitative se
face diferit de la o ţară la altă şi chiar de la o ramura la altă, în cadrul aceleiaşi ţări.
 În Statele Unite ale Americiu, în cele peste 500 de ramuri de activitate, Small
Business Administration delimitează în mod diferit întreprinderile mici şi mijlocii de cele
mari, atât în ceea ce priveşte cifra de afaceri (Tabel 1), cât şi numărul de salariaţi, care este în
general, de maximum 500, dar poate ajunge în unele domenii productive până la 1500.
Valorile acestor criterii pentru fiecare ramură în parte sunt însă unanim recunoscute şi
respectate atunci când guvernul acordă diverse facilităţi, cum ar fi împrumuturile în condiţii
avantajoase sau organizarea unor programe de asistenţă.

Tabel 1
Delimitarea întreprinderilor mici şi mijlocii, din diferite ramuri ale economiei
americane, în funcţie de cifra de afaceri

Domeniul de activitate Limita maxima a cifrei de afaceri [mil.$]

Comerţ cu ridicata 9,5-22 - în funcţie de domeniu
Construcţii 17
Servicii 2,5-14,5 - în funcţie de domeniu
Comerţ cu amănuntul 2,5-13,5 - în funcţie de domeniu

În Europa, dimensiunea medie a întreprinderilor mici şi mijlocii este mai redusă decât
în Statele Unite ale Americii şi este direct proporţională cu gradul de dezvoltare economică a
ţării. Astfel, în ţările mediteraneene: Italia, Grecia, Portugalia şi în sudul Franţei,
întreprinderile de dimensiuni mici deţin o pondere mai mare decât în cele mai bogate, din
nordul Europei.
Mărimea medie a întreprinderilor mici şi mijlocii creşte de la sudul spre nordul
continentului. În Germania, Franţa şi Marea Britanie dimensiunea medie este de două ori mai
mare decât în Portugalia, Spania, Italia şi Grecia. Cea mai mare dimensiune medie din
Europa se înregistrează în peninsula Scandinavică.
Pentru a exista o viziune de ansamblu şi a se putea compara realizările sectorului de
întreprinderi mici şi mijlocii din diversele ţări ale Uniunii Europene, EUROSTAT - sistemul
statistic al Uniunii Europene - utilizează criteriile cantitative în vederea clasificării
întreprinderilor în micro, mici, mijlocii şi mari.
Structura întreprinderilor în funcţie de numărul de angajaţi este:
- microîntreprinderi 0 – 9 angajaţi,
- întreprinderi mici 10 – 49 de angajaţi,
 - întreprinderi mijlocii 50 – 249 angajaţi,
- întreprinderi mari peste 250 angajaţi.
În domeniul contabil sunt practicate recomandări referitoare la criteriile şi pragurile
pentru clasificarea întreprinderilor, astfel:
- întreprinderile mici trebuie să îndeplinească două din următoarele trei criterii:
totalul bilanţier să nu depăşească un milion EURO;
cifra netă de afaceri să nu depăşească 2 milioane EURO;
numărul mediu de salariaţi în timpul exerciţiului să nu depăşească 50 de persoane.
întreprinderile mijlocii trebuie să îndeplinească două din următoarele trei criterii:
totalul bilanţier să nu depăşească 4 milioane EURO;
cifra netă de afaceri să nu depăşească 8 milioane EURO;
numărul mediu de salariaţi din timpul exerciţiului să nu depăşească 250 de persoane.
În România, întreprinderile mici şi mijlocii se clasifică în funcţie de numărul mediu
scriptic de personal astfel:
microîntreprinderi – între 0 şi 9 angajaţi;
întreprinderi mici – între 10 şi 49 angajaţi;
întreprinderi mijlocii – între 50 – 249 angajaţi.
Totodată, întreprinderile mici şi mijlocii româneşti trebuie să nu realizeze o cifră de
afaceri anuală echivalentă cu mai mult de 8 milioane de EURO şi să nu aibă ca acţionar sau
asociaţi persoane juridice care îndeplinesc cumulativ următoarele două condiţii: au peste 250
de angajaţi şi deţin peste 25 % din capitatul social.
Este semnificativă delimitarea întreprinderilor micro ca o entitate separată, având în
vedere ponderea însemnată pe care o deţin în cadrul sectorului, importanţa pe care o prezintă
pentru dezvoltarea lor, dar şi faptul că sunt mai vulnerabile, necesitând o atenţie şi un sprijin
deosebit.
Având în vedere caracterul relativ al delimitării întreprinderilor mici şi mijlocii cu
ajutorul parametrilor cantitativi, introducerea elementelor calitative în vederea unei mai
riguroase definiri este importantă.
Departamentul pentru Dezvoltare Economică al Statelor Unite ale Americii a stabilit
că întreprinderile mici şi mijlocii sunt acele entităţi care posedă cel puţin două dintre
următoarele elementele definitorii de ordin calitativ:
conducerea este asigurată de către proprietari;
capitalul şi posesiunea aparţin unuia sau unui număr mic de proprietari;
activitatea se desfăşoară pe plan local, chiar dacă piaţa nu este locală;
 firma este mică în comparaţie cu cei mai mari concurenţi din ramura respectivă;
Alături de aceste prevederi, caracteristicile strategice şi manageriale specifice
întreprinderilor mici şi mijlocii reprezintă elemente calitative care le individualizează şi le
conferă forţa concurenţială. Dacă sunt cunoscute şi exploatate cu înţelepciune de către
întreprinzător, pot contribui la reducerea vulnerabilităţii acestora, în confruntarea pe piaţă cu
întreprinderile mari.
În România nu se pot face statistici pertinente, relevante cu privire la numărul exact al
întreprinderilor mici.
În Uniunea Europeană sunt aproximativ 1 milion de întreprinderi mici, în medie aici
există 45 de firme la 1000 de locuitori, Acest raport diferă de la ţară la ţară: aproximativ 30 în
Olanda, Germania şi Danemarca şi peste 60 în Portugalia şi Grecia.
Pentru România cele 316.593 active în 1999 oferă o medie de 14 firme la 1000 de
locuitori.
CARACTERISTICILE STRATEGICE ŞI MANAGERIALE ALE
ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI MIJLOCII
Centralizarea şi personalizarea conducerii
Numărul mic, de multe ori unul singur, al proprietarilor şi implicarea lor activă în
management fac ca dezvoltarea şi succesul firmei să fie foarte strâns legate de aptitudinile lor.
De foarte multe ori imaginea firmei se confundă cu imaginea proprietarilor manageri.
Numele unor companii renumite, cum ar fi Microsoft, McDonald`s, magazinele Wal-Mart
sunt întotdeauna asociate cu întreprinzătorii care le-au dat naştere şi care le-au purtat pe
culmile succesului: Bill Gates, Ray Kroc, Sam Walton, acestea reprezentând numai câteva
exemple.
În întreprinderile mici şi mijlocii, procesul decizional este simplu şi rapid,
funcţionând conform schemei: intuiţie – decizie – acţiune. Acest lucru poate fi un avantaj, în
comparaţie cu birocratismul firmelor mari, dar poate constitui şi un pericol întrucât
subordonează într-o măsura mare reuşita firmei, talentului, experienţei şi intuiţiei
proprietarului ei.
Comitetul Britanic pentru Cercetări Antreprenoriale definea, în anul 1978,
întreprinderile mici ca fiind “entităţi independente din punct de vedere juridic şi financiar,
care îşi desfăşoară activitatea în toate sectoarele şi în care una sau foarte puţine persoane, în
calitate de proprietari, poartă răspunderea tuturor funcţiunilor de conducere”.
Specializarea redusă a muncii
 Proprietarul, care de cele mai multe ori este şi manager, deţine simultan mai multe
funcţii, iar muncitorii sunt adesea polivalenţi, cerându-li-se un grad înalt de iniţiativă.
Specializarea redusă, datorată şi numărului mic de angajaţi, este uneori un handicap în
competiţia cu marile întreprinderi, care dispun de personal specializat. Reprezintă însă, de
multe ori, un avantaj, în special în perioadele caracterizate prin schimbări rapide, deoarece
conferă flexibilitate organizatorică.
Complexitatea redusă a procesului informaţional extern
Faptul că întreprinderile mici şi mijlocii activează pe pieţe relativ apropiate, fie din
punct de vedere geografic, fie din punct de vedere psihologic, face posibil ca întreprinzătorii
în permanenţă atenţi la semnalele emise de către clienţii tradiţionali, să sesizeze rapid
modificările pieţei.
Recurgerea la segmentarea pieţei
Întreprinderile mari recurg, în lupta lor concurenţială, la măsuri monopoliste,
influenţând prin puterea pe care o exercită, mediul înconjurător. Spre deosebire de acestea,
întreprinderile mici şi mijlocii încearcă să găsească un mediu propice prin segmentarea pieţei.
Ele sunt într-o permanentă căutare a clienţilor ale căror nevoi şi dorinţe nu sunt satisfăcute.
Bucurându-se, spre deosebire de întreprinderile mari, de un nivel scăzut al barierelor de
intrare şi de ieşire, întreprinderile mici se pot adapta mai uşor la cerinţele unor noi nişe
apărute pe piaţă.
FORMELE DE EXISTENŢă ALE ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI MIJLOCII
În vederea unei definiri cât mai complete a întreprinderilor mici şi mijlocii, este
necesară cunoaşterea formelor importante sub care acestea pot exista.
Din punct de vedere al formei juridice, întreprinderile mici şi mijlocii pot funcţiona
fie sub forma de întreprinderi individuale şi asociaţii familiale, fie sub forma societară.
Întreprinderile individuale sunt importante datorită numărului lor mare şi reprezintă
bază de dezvoltare a sectorului de întreprinderi mici şi mijlocii. În cadrul lor, întreprinzătorii
îşi pot dezvolta aptitudinile necesare conducerii afacerilor. Unii dintre ei întemeiază mai
târziu întreprinderi societare, creatoare de valoare adăugată şi de locuri de muncă, cu
potenţial de dezvoltare important.
În statele dezvoltate, aproximativ 90 % dintre întreprinderile înregistrate sunt
întreprinderi individuale. În Franţa aproximativ 40 % dintre întreprinderile mici sunt
întreprinderi individuale.
 În ţările foste comuniste din Europa Centrală şi de Est, după 1990 au luat naştere mii
de întreprinderi individuale, proces care demonstrează progresele realizate pe calea tranziţiei
spre economia de piaţa.
În România, întreprinderile individuale funcţionează potrivit prevederilor Decretului
Lege nr. 54/1990, termenul utilizat fiind acela de comercianţi. Numărul asociaţilor familiale
şi persoanelor fizice înregistrate până la sfârşitul anului 1999, a fost de 217.316.
Întreprinderile societare cel mai des întâlnite sunt:
- societăţile cu răspundere limitată,
- societăţile pe acţiuni,
- societăţile în nume colectiv
- societăţile în comandită.
Dintre formele enumerate, societăţile cu răspundere limitată sunt preponderente în
rândul întreprinderilor mici şi mijlocii, datorită facilităţilor pe care le oferă asociaţilor
responsabilitatea în limita aportului la constituirea capitalului social şi posibilitatea asocierii
în scopul formării acestuia. Aceste tipuri de întreprinderi societare funcţionează şi în
România, conform reglementărilor prevăzute de Legea nr. 31/1990, referitoare la societăţile
comerciale.
După obiectul de activitate, întreprinderile mici şi mijlocii se împart în:
- firme de producţie,
- firme de comerţ
- firme de servicii.
Firmele de producţie folosesc materiile prime şi semifabricatele în vederea obţinerii
produselor finite. Având în vedere faptul că investiţia în construcţii, utilaje şi echipamente de
producţie, costurile de producţie şi riscul sunt ridicate, numărul lor este relativ mic. De cele
mai multe ori, firmele productive mici şi mijlocii realizează componente şi subansamble pe
care le livrează marilor producători.
Firmele de construcţii realizează locuinţe, clădiri industriale, comerciale şi
administrative, instalaţii şi structuri de diverse tipuri. Foarte multe însă sunt subcontractori,
pentru anumite lucrări, ai firmelor mari de construcţii.
Firmele de comerţ sunt, în funcţie de calitatea de mărfuri pe care o rulează şi de
poziţia pe care o ocupă în lanţul de distribuţie, en-gros şi en-detail.
Firmele de servicii prestează lucrări specializate, importante şi uneori de înaltă
tehnicitate pentru populaţie, întreprinderi şi instituţii. Necesitatea lor creşte pe măsură
specializării întreprinderilor, precum şi a creşterii nivelului de trai al populaţiei.
 Din punct de vedere al potenţialului de creştere şi de obţinere a profitului,
întreprinderile mici şi mijlocii diferă semnificativ. Unele din ele creează milionari, în timp ce
altele nu au rezultate atât de spectaculoase. În funcţie de aceste diferenţe, ele pot fi:
întreprinderi mici statice şi întreprinderi mici şi mijlocii dinamice sau antreprenoriale, cu
potenţial mare de dezvoltare.
Întreprinderile mici statice marginale nu sunt şi nu tind să devină semnificative pentru
mediul în care îşi desfăşoară activitatea, nu îşi lărgesc câmpul de acţiune. Caracteristica
principală a acestor firme este potenţialul redus de a obţine un profit semnificativ. Proprietarii
urmăresc cu preponderenţă obţinerea veniturilor pentru ei şi pentru familia lor şi îşi consumă
tot timpul şi toate resursele pentru a-şi menţine afacerea “pe linia de plutire”. Câştigul
depăşeşte foarte puţin nivelul care să recompenseze timpul consumat de proprietar. Acest tip
de întreprinderi poate aduce mulţumire întreprinzătorilor, dacă scopurile pentru care le-au
înfiinţat sunt dorinţa de a-şi putea întreţine familia, prin desfăşurarea unei activităţi care să îi
satisfacă şi care să le permită să fie propriii lor stăpâni. Exemple de astfel de întreprinderi
sunt micile ateliere meşteşugăreşti.
Întreprinderile mici strategice nemarginale îşi păstrează dimensiunile reduse, dar obţin
singure sau prin colaborarea cu alte întreprinderi, rezultate remarcabile în ceea ce priveşte
valoarea nou creată şi importanţa produselor şi/sau serviciilor realizate. Astfel de întreprinderi
sunt influenţate de obicei de întreprinzători cu specializări de excepţie, cum ar fi arhitecţi,
consultanţi, avocaţi, contabili etc. Aceştia îşi valorifică aptitudinile şi cunoştinţele deosebite
pe care le posedă în rezolvarea problemelor celor mai dificile ale contractelor pe care le
încheie cu clienţii. Pentru problemele de rutină, angajează un număr mic de salariaţi.
Anvergura activităţii este limitată la numărul de contracte pe care le poate acoperii
întreprinzătorul, dar importanţa ei este deosebită.
Întreprinderile mici şi mijlocii dinamice, de exemplu cele antreprenoriale, au ca scop
principal obţinerea profitului şi dezvoltarea, caracterizându-se printr-un grad înalt de
creativitate şi inovativitate, atât din punct de vedere al produselor şi serviciilor oferite, al
tehnologiilor, cât şi al strategiilor utilizate.
Fundaţia Europeană pentru Cercetări Antreprenoriale (EFER) a stabilit următoarele
criterii pentru definirea întreprinderilor mici şi mijlocii dinamice:
vânzări – un nivel anual minim de un milion EURO;
număr de angajaţi – minimum 10;
ritm de dezvoltare – o rată de creştere superioara celei de creştere a PIB;
 pieţe vizate – export şi/sau pieţe care doresc produse sau servicii cu un grad înalt de
inovativitate;
proprietate – proprietatea şi managementul controlate substanţial de către
întreprinzător.
Rolul întreprinderilor mici şi mijlocii în România, precum şi în toate celelalte ţări este
foarte important, deoarece constituie arena în care micii întreprinzători îşi pun în practică şi-şi
dezvoltă aptitudinile, iar uneori o parte dintre aceştia promovează în categoria întreprinderilor
mijlocii şi, în final, în cea a întreprinderilor mari.
În majoritatea economiilor ţărilor post-socialiste din Europa de Est şi Asia Centrală,
întreprinderile mici şi mijlocii private apar în număr mare din următoarele motive:
oamenii sunt dornici de a-şi începe propria lor afacere;
oamenii s-au săturat de întreprinderile de stat şi de salariile mici, crezând că
întreprinderile mici şi mijlocii constituie una din puţinele posibilităţi de a se detaşa de viaţa
lor obişnuită.
nu solicită un capital foarte mare la înfiinţare;
de regulă, un manager competent este suficient pentru a conduce;
reglementările şi procedurile pentru o întreprindere mică şi mijlocie sunt de obicei
mai simple;
de regulă, ele nu solicită personal tehnic de înaltă calificare;
acestea au o flexibilitate mai mare decât întreprinderile mai mari şi se pot adapta mai
uşor la cerinţele pieţei;
concurenţa nu este, încă, foarte puternică în multe sectoare – existând suficient loc
pentru a se dezvolta;
bunurile şi serviciile furnizate de sectorul de stat au, încă, o calitate inferioară, iar
potenţialii întreprinzători cred că se pot descurca mai bine.
Din motivele menţionate mai sus multe întreprinderi mici şi mijlocii se înfiinţează şi
îşi schimbă sau încetează activitatea în fiecare an, nu numai în economiile post-socialiste.
În Statele Unite, de exemplu, peste 80 % din întreprinderile mici dau faliment în
primii cinci ani.
Într-o economie liberă, existenta întreprinderilor este reglementată în primul rând de
raportul dintre cererea consumatorilor şi ofertă. De aceea, atâta vreme cât funcţionează
potrivit normelor juridice şi etice şi satisfac cerinţele reale ale consumatorilor, toate
întreprinderile profitabile, indiferent de tipul de activitate pe care o desfăşoară, prezintă
importanţă economică şi socială.
 FACTORI DE SUCCES ÎN PROCESUL DE CREARE ŞI DEZVOLTARE A
ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI MIJLOCII
Eficienţa sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii în ansamblul său, depinde de
rezultatele obţinute la nivelul fiecăreia dintre întreprinderile care intra în componenţa sa.
Rezultatele întreprinderii sunt influenţate, pe de o parte, de caracteristicile mediului la
care acesta îşi desfăşoară activitatea şi, pe de altă parte, de scopurile şi de calitatea
demersurilor care le influenţează şi care le conduc întreprinzătorii. Aceste două influenţe sunt
mai puternice în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii decât al celor mari. Întreprinderile mici
sunt expuse la influenţele mediului, din cauza dimensiunilor reduse şi a caracterului limitat al
resurselor.
De asemenea, sunt puternic şi nemijlocit influenţate de personalitatea iniţiatorilor lor,
întrucât scopurile întreprinderilor mici şi mijlocii sunt de fapt scopurile întreprinzătorilor,
strategia şi cultura organizaţională reprezintă manifestarea viziunii acestora, performanţele
organizaţiilor, măsura succesului iniţiatorilor lor.
Se consideră că talentul întreprinzătorului este determinant pentru succesul
întreprinderii. Ca dovadă, performanţele unei întreprinderi de acelaşi fel, care îşi desfăşoară
activitatea în acelaşi mediu, sunt diferite. Acest fenomen are loc din cauza modului propriu în
care interacţionează fiecare întreprinzător cu mediul, în procesul de lansare şi dezvoltare a
afacerii.
Interacţiunea dintre întreprinzător şi mediu are două scopuri predominante. Primul
este identificarea oportunităţilor de afaceri care corespund valorilor, scopurilor şi aptitudinilor
proprii, şi elaborarea strategiilor prin intermediul cărora le pot valorifica. Al doilea scop al
interacţiunii dintre iniţiatori şi mediu îl reprezintă atragerea şi gestionarea resurselor necesare
iniţierii şi dezvoltării afacerii.
Predispoziţia de a scruta mediul în scopul identificării oportunităţii convenabile se
numeşte predispoziţie antreprenorială, talentul de a elabora strategiile cu ajutorul cărora pot fi
valorificate oportunităţile, prin iniţierea şi dezvoltarea afacerilor, se numeşte competenţă
Întreprinzător
strategică, iar calităţile necesare gestionării resurselor se numesc competenţă managerială.
Noţiunea de capacitate antreprenorială reuneşte predispoziţia antreprenorială şi competenţa
strategică (Figura 1).
Astfel, “eficienţa activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii este influenţată de mediul
în care îşi desfăşoară activitatea, prin intermediul oportunităţilor şi al resurselor pe care le
oferă acesta, precum şi de calităţile întreprinzătorilor, capacitatea antreprenorială şi
componenţa managerială”
 Capacitatea antreprenorială

Mediu

Numărul Valorificarea
oportunităţilor oportunităţilor
Rezultatele
întreprinderi
i
Cantitatea de Antrenarea şi gestionarea
resurse resurselor
existente
Competenţa
managerială
Fig. 1 Influenţa mediului şi a întreprinzătorului asupra rezultatelor întreprinderii
Întreprinzătorii îşi utilizează predispoziţia şi competenţa antreprenorială cu precădere
în etapa prenatală a ciclului de viaţă a afacerii, iar componenţa managerială, în etapa natală şi
postnatală ale acestuia. De cele mai multe ori, aceste componenţe sunt necesare simultan, iar
pentru a avea succes întreprinzătorul trebuie să le posede pe toate el însuşi sau prin
intermediul unor parteneri sau angajaţi. Astfel, în etapa prenatală, pe lângă analizarea
atractivităţii oportunităţii, trebuie estimat dacă valorificarea ei este fezabilă. În acest scop este
necesară competenţa managerială, pentru a stabili corect nivelul resurselor necesare şi cel mai
adecvat mod de antrenare a acestora.
Pe de altă parte, în etapa postnatală, este necesară competenţa antreprenorială pentru a
reevalua strategia, în scopul adaptării ei la mediul în continuă schimbare şi pentru a studia şi,
eventual, a valorifica noi oportunităţi.

Influenţa mediului asupra performanţelor întreprinderii

Experienţa demonstrează că mediul în care manifestarea spiritului antreprenorial
conduce cu cea mai mare probabilitate la afaceri de succes se caracterizează, în general, prin
lipsa de certitudine, previzibilitate şi stabilitate, prin paradoxuri şi contradicţii, lipsa regulilor,
modificări foarte rapide ale pieţei, oportunităţilor, resurselor şi tehnologiei disponibile. Într-
un astfel de mediu, întreprinzătorii şi întreprinderilor lor tinere şi dinamice au avantaje
competitive faţă de întreprinderile mari, cu o structură organizatorică stratificată şi mai puţin
flexibilă, care cu greu pot inova şi concura în astfel de condiţii turbulente.
Prin urmare, prima condiţie a succesului întreprinderii este măiestria
întreprinzătorului de a o plasa într-un mediu care să asigure avantaj competitiv. Această
condiţie conduce la necesitatea efectuării unei atente analize a mediului, constând în:
 - analiza cadrului general: economic, politic, social, tehnologic şi ecologic în
care urmează să-şi desfăşoare activitatea întreprinderea;
- analiza structurii ramurii şi a situaţiei concurenţiale;
- analiza situaţiei zonei în care va concura întreprinderea.
Analiza cadrului general economic, politic, social, tehnologic şi ecologic în care
urmează a-şi desfăşura activitatea întreprinderea este necesară pentru a se evita riscul
înfiinţării sau finanţării unor întreprinderi acolo unde situaţia economică este nefavorabilă,
poziţia cumpărătorilor faţă de produsele/serviciile respective este ostilă sau există
reglementări care le interzic sau care impun costuri suplimentare. În întreprinderile mici,
aceste costuri se repartizează la mai puţine produse sau servicii, de aceea influenţa lor
negativă asupra profitabilităţii este mult mai greu de suportat decât în cazul întreprinderilor
mari şi, uneori, imposibil.
Rezultatele întreprinderilor mici şi mijlocii sunt foarte puternic influenţate de
condiţiile cadrului general, din cauza dimensiunilor lor reduse şi a caracterului limitat al
resurselor. Una din resursele limitate în cadrul întreprinderilor mici şi mijlocii este timpul.
Întreprinderea mică nu dispune de personalul necesar întocmirii tuturor raportărilor cerute de
organismele guvernamentale. De multe ori întreprinzătorul este singurul care are cunoştinţele
şi aptitudinile cerute de această activitate. Volumul raportărilor este disproporţionat faţă de
dimensiunile firmei.
În aceste condiţii, întreprinzătorul, de cele mai multe ori manager, este nevoit să-şi
reducă timpul afectat conducerii afacerii sau odihnei, pentru a completa diferite situaţii cerute
de organismele guvernamentale. Întrucât acest lucru a fost înţeles de către guvernele din mai
multe ţări, s-au luat anumite măsuri, în vederea acordării de asistenţă întreprinderilor mici şi
mijlocii în activitatea de raportare.
Analiza structurii şi a situaţiei concurenţiale a ramurii este un proces complex. Natura
şi puterea concurenţei sunt determinate de cinci forţe:
- rivalitatea dintre concurenţii deja existenţi în interiorul ramurii,
- pericolul apariţiei unor noi concurenţi,
- puterea de negociere a clienţilor,
- puterea de negociere a furnizorilor,
- pericolul alegerii de către clienţi a unor produse şi servicii substituibile.
Ramurile mature, statistice sunt ocupate de câteva firme mari, iar barierele de intrare
sunt practic imposibil de depăşit de întreprinderile de dimensiuni reduse. De aceea,
întreprinzătorii concurează, în general, în cadrul unor ramuri noi, în creştere, turbulente, a
căror evoluţie este greu de previzionat.
Ramurile noi au o serie de caracteristici comune:
- incertitudinea tehnologică, cauzată de noutatea produsului sau serviciului;
- eforturile financiare mari, comparativ cu dimensiunile afacerii, impuse de
adoptarea variantei constructive a produsului şi a tehnologiei celei mai eficiente;
- incertitudinea strategică, provocată de noutatea produsului;
- necesitatea tatonărilor în vederea strategiilor optime de promovare, de preţ, de
producţie, de desfacere;
- cheltuielile mari de marketing şi de promovare, în vederea atragerii
cumpărătorilor neobişnuiţi cu produsul sau serviciul oferit, pe care nu l-au mai folosit
niciodată;
- orizontul scurt de planificare şi decizie, impus de modificarea rapidă a
dorinţelor, necesităţilor clienţilor şi, ca urmare, a produselor care să le satisfacă.
Având în vedere aceste caracteristici, deciziile sunt luate de mai multe ori în funcţie
de circumstanţe şi nu pe baza unei analize aprofundate a situaţiei viitoare.
În procesul de analiză a ramurii, întreprinzătorul trebuie să clarifice în mod
obligatoriu o serie de aspecte:
care este ramura în care va concura, având în vedere domeniul de activitate pe care
doreşte să-l abordeze;
care sunt: numărul concurenţilor, mărimea lor relativă, tradiţiile, nivelul şi structura
costurilor lor de producţie şi preţurile pe care le practică în momentul respectiv şi în
perspectivă;
care sunt barierele de intrare. În ramurile nou apărute, acestea sunt, în principal:
drepturile de proprietate intelectuală, a căror obţinere este extrem de costisitoare; accesul la
canalele de distribuţie, dificil sau imposibil pentru noii intraţi; accesul dificil la materiile
prime şi la resursele necesare, ca exemplu, forţa de muncă cu grad înalt de calificare; riscul,
care duce la creşterea costului de oportunitate al capitalului; lipsa de credibilitate în faţa
băncilor. O parte din aceste bariere de intrare dispar odată cu dezvoltarea ramurii.
Cunoaşterea lor le oferă întreprinzătorilor posibilitatea să se pregătească pentru a le putea
depăşi;
care este numărul furnizorilor şi diversitatea produselor şi serviciilor pe care aceştia le
oferă. Ce caracteristici şi puncte forte au furnizorii. Trebuie estimat modul în care va fi tratată
întreprinderea de către furnizori comparativ cu concurenţii ei, dintre care unii sunt bine
stabiliţi pe piaţă.
puterea de negociere a clienţilor şi influenţa pe care aceştia o au asupra profitului.
Importanţa acoperirii de consumatorii finali pentru atragerea acestora şi pentru mărirea
profitului;
care va fi evoluţia mărimii pieţei pe care va concura întreprinderea şi ce şanse viitoare
de succes are afacerea. În acest scop trebuie studiată evoluţia trecută a pieţei, dimensiunea ei
în momentul respectiv, proiectându-se prin extrapolare tendinţa viitoare a ciclului de viaţa a
ramurii, a numărului de consumatori, a introducerii de noi produse, a numărului şi
caracteristicilor concurenţilor.
Analiza situaţiei zonei în care va concura întreprinderea va fi studiată de
întreprinzător după analizarea aspectelor macro-economice, referitoare la situaţia economiei
şi a ramurii în care urmează a concura întreprinderea. Întreprinderile trebuie amplasate în
regiuni aflate în ascensiune economică, unde populaţia poate şi este interesată să cumpere
produsul respectiv şi are o atitudine favorabilă faţă de activităţile antreprenoriale. Se vor evita
zonele care, în timp, vor înregistra un declin, sau care depind de o industrie cu caracter
sezonier.
Printre indiciile ascensiunii unei anumite zone se numără următoarele: existenţa unor
unităţi comerciale prospere, existenţa unor unităţi de producţie aparţinând unor firme
renumite, o reţea puternică de unităţi de învăţământ, un sistem de căi de acces bine pus la
punct: şosele, căi ferate şi aeroporturi, o activitate susţinută de construcţii, inexistenţa
clădirilor nelocuite sau nefolosite.
Deosebit de importante pentru situaţia viitoarelor întreprinderi sunt caracterul şi
intensitatea activităţii antreprenoriale din zonă, determinate de: numărul întreprinzătorilor,
tipul afacerilor acestora, natura relaţiilor lor cu furnizorii, cu băncile şi cu clienţii. Cu cât
activitatea antreprenorială este mai intensă, cu atât comunitatea are o atitudine mai favorabilă
faţă de noile întreprinderi, lucrătorii bancari sunt mai experimentaţi în evaluarea cererilor de
creditare, deci mai puţini reticenţi în acordarea lor, există serviciile necesare dezvoltării
întreprinderii, puterea de cumpărare a clienţilor şi receptivitatea acestora faţă de
produsele/serviciile oferite de întreprinzători sunt mai mari.
Prin urmare, succesul întreprinzătorilor este puternic influenţat de cadrul general
economic, social, juridic în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea, de situaţia ramurii în
care concurează şi de atractivitatea zonei alese în vederea amplasării. Astfel, întreprinzătorul
trebuie să se lanseze în afaceri care valorifică oportunităţi apărute în medii prielnice în care îi
pot asigura un avantaj concurenţial prin atragerea resurselor concurenţiale.
Influenţa competenţei întreprinzătorilor asupra performanţelor întreprinderii
Iniţiatorii procesului de creare şi dezvoltare a întreprinderii sunt întreprinzătorii care
sesizează oportunităţile în mediul înconjurător, decid dacă şi cum le pot transforma în afaceri
de succes, înfiinţează întreprinderile, după care acţionează în scopul supravieţuirii şi/sau
extinderii activităţii lor, în condiţii de eficienţă.
Calităţile întreprinzătorilor sunt considerate a fi cel mai important factor al succesului
în afaceri, mai important decât utilizarea celei mai sofisticate tehnologii. Astfel, un
întreprinzător trebuie să aibă o pregătire adecvată domeniului în care activează şi să dea
dovadă de experienţă, profunzime şi maturitate. Trebuie să cunoască perfect piaţa produselor
pe care le va realiza şi să aibă o strategie clară asupra modului în care o va cuceri.
Arthur Rock, principal investitor în firme ca Fairchild Semiconductor, Teledyne,
Scientific Data Systems, Intel şi Apple Computer, spunea: “Cu oameni de valoare, poţi
schimba oricând produsul. Aproape toate greşelile pe care le-am făcut de-a lungul anilor au
fost cauzate de oameni nepotriviţi şi nu de ideile nepotrivite în care am investit.”
Multă vreme s-a considerat că întreprinzătorii nu pot fi în acelaşi timp şi manageri şi
că nici managerii nu pot fi în acelaşi timp întreprinzători. Experienţa a dovedit însă că
întreprinderile care se dezvoltă rapid imediat după lansare aparţin unor întreprinzători cu
calităţi manageriale deosebite. Spre deosebire de proprietarii întreprinderilor care îşi
păstrează dimensiunile reduse, mulţumiţi a supravieţui în afaceri pentru a-şi asigura traiul,
întreprinzătorii dinamici au, pe lângă talentul de a se sesiza oportunităţile, aptitudini
manageriale, cu ajutorul cărora ştiu să-şi dezvolte activitatea într-un ritm susţinut.
Una din cele mai importante calităţi ale întreprinzătorilor de succes este recunoaşterea
propriilor limite. Această însuşire îi ajută să atragă, atunci când este cazul, parteneri,
manageri, specialişti, care îi completează sau cu care formează o echipă cu capacitate
antreprenorială şi cu competenţă managerială. Împreună cu aceştia vor putea lua cele mai
bune decizii în cadrul procesului strategic de creare şi dezvoltare a întreprinderilor mici şi
mijlocii - proces antreprenorial.
Elementele care concură la succesele procesului antreprenorial sunt întreprinzătorul,
oportunităţile de afaceri şi resursele necesare (Anexa 1).
Etapele sale principale sunt: evaluarea oportunităţii alese, planificarea activităţii,
atragerea resurselor necesare, înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderii şi fructificarea afacerii
prin repartizarea valorii create.
 Condiţiile succesului sunt: întreprinzătorul să-şi aleagă spre valorificare o oportunitate
atractivă şi potrivită valorilor şi competenţelor sale, să aleagă cea mai adecvată strategie de
valorificare a acesteia, să fie capabil a estima corect volumul resurselor necesare, să le poată
atrage la momentul oportun şi să le gestioneze corespunzător, astfel încât afacerea să fie
eficientă şi să fructifice afacerea într-un mod mulţumitor pentru toate părţile interesate.
IMPORTANŢA MACROECONOMICĂ A ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI
MIJLOCII
Crearea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii are importante efecte sociale.
Întreprinzătorii sunt caracterizaţi prin entuziasm şi încredere în forţele proprii, prin
creativitate şi inovativitate, pe care le insuflă şi celor cu care lucrează. Pe lângă avantajele
materiale ale unui loc de munca, angajaţii lor beneficiază şi de o atmosferă de lucru
motivantă, de un nivel ridicat de satisfacţie profesională. Având în vedere aceste două
aspecte, în continuare va fi prezentată eficienţa creării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi
mijlocii, în special latura economică şi socială a acesteia.
Eficienţa sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, în ansamblul sau, se clădeşte pe
eficienţa activităţii fiecărei întreprinderi care îl compune. Reciproc însă, eficienţa
întreprinderilor componente este influenţată de performanţele sectorului sau în întregul său.

Influenţa întreprinderilor mici şi mijlocii asupra bunăstării naţiunilor

Ca parte componentă a activităţii de afaceri, întreprinderile mici şi mijlocii au o
contribuţie incontestabilă la bunăstarea economică a naţiunilor. Contribuţia lor însemnată la
formarea PIB, la crearea de locuri de muncă, la dezvoltarea inovativităţii, la stimularea
concurenţei, la sprijinirea marilor întreprinderi şi la producerea, într-un mod eficient, a
bunurilor şi serviciilor reprezintă încă o dovadă a faptului că sunt entităţi specifice şi nu o
versiune miniaturizată a marilor întreprinderi.
Contribuţii esenţiale la formarea Produsului Intern Brut
Deşi dimensiunile întreprinderilor mici şi mijlocii sunt reduse, numărul lor mare face
că aportul la PIB să fie apreciabil: în jur de 50% în Canada, Statele Unite ale Americii, ţările
Uniunii Europene. În Franţa, la sfârşitul anilor 80, contribuţia întreprinderilor cu mai puţin de
10 salariaţi la formarea PIB era de aproape 30%. În Germania, în 1991 existau 2.000.000. de
întreprinderi mici şi mijlocii care realizau 50% din PIB.
Crearea de locuri de muncă
Contribuţia însemnată a întreprinderilor mici şi mijlocii la crearea locurilor de muncă
se datorează numărului mare a acestora. Statisticile au arătat că, începând cu anii 80, firmele
mici au avut un rol conducător în crearea locurilor de muncă, prin înfiinţarea, cât şi prin
extinderea lor.
În Statele Unite ale Americii, cele 19 milioane de întreprinderi mici şi mijlocii
reprezentau peste 85% din totalul întreprinderilor existente, asigurând 49,7% din locurile de
muncă. În 1995, numărul lor era de 22,1 milioane şi foloseau 53% din totalul forţei de muncă.
Dintre acestea, ponderea cea mai mare revine întreprinderilor cu mai puţin de 100 de angajaţi
(35%). În comerţ şi servicii, peste 85% din numărul de întreprinderi au sub 50 de angajaţi.
În anul 1993, în sectorul privat secundar şi terţial al ţărilor Uniunii Europene existau,
conform EUROSTAT, 17 milioane de întreprinderi, dintre care 93,2% erau microfirme, 6,2%
erau mici, iar 0,5% erau medii. Numai 0,1% dintre cele 17 milioane de întreprinderi erau
mari, 22% dintre întreprinderile mici şi mijlocii se află în Italia, care deţine cea mai mare
pondere în Europa în ceea ce priveşte numărul întreprinderilor micro şi mici. Urmează Marea
Britanie, cu 18 %.
Marea capacitate de adaptare a întreprinderilor mici şi mijlocii la cerinţele în rapida
schimbare ale pieţei le-a făcut foarte rezistente la conjuncturile nefavorabile. Chiar şi în
condiţiile crizei de la începutul anilor 90 întreprinderile mici şi mijlocii din Uniunea
Europeană au cunoscut o creştere importanţa a locurilor de muncă, spre deosebire de marile
companii.
Conform EUROSTAT 1994, în ultimul deceniu, în cadrul sectorului întreprinderilor
mici şi mijlocii s-au creat cele mai multe locuri de muncă din Europa. În acest sector în anul
1993 lucrau 68 milioane persoane, reprezentând 72% din totalul forţei de muncă din
sectoarele secundar şi terţiar – 18 milioane ca proprietar de afaceri şi 50 de milioane ca
angajaţi. Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii este predominant în ceea ce priveşte oferta
de locuri de muncă: 80%, în special în construcţii, distribuţie, servicii, dar şi în unele ramuri
prelucrătoare.
Din forţa de muncă a sectoarelor secundar şi terţiar, 30% lucrează în
microîntreprinderi. Întreprinzătorii lucrează în proporţie de 90% în microîntreprinderi.
Microîntreprinderile fumizează 30% din locurile de muncă în Grecia, aproape 50% în Italia şi
aproximativ 15% în Germania.
Tabel 2
Ponderea întreprinderilor mici şi mijlocii în totalul întreprinderilor înfiinţate în perioada 1990 – 1996
Ţara Ponderea IMM în total întreprinderi [%]
Japonia 99
Italia 97
Franţa 96
 Germania 94
Marea Britanie 93
Canada 97,7
Belgia 97,3
Statele Unite ale Americii 85
Contribuţii la formarea cifrei de afaceri
Întreprinderile mici şi mijlocii realizează aproximativ 66% din cifra de afaceri a
sectoarelor secundar ai terţiar din Europa. Iar dacă excludem Germania, Franţa şi Anglia,
unde întreprinderile mari deţin o pondere mai importantă în această privinţă, media se ridică
la 75%. În SUA, ponderea întreprinderilor mici şi mijlocii în ansamblul vânzărilor de bunuri
şi servicii era de 47%.
Specifică pentru această ţară este contribuţia femeilor care, din cauza discriminărilor
pe care le suportă ca salariate, participă în număr mai mare decât bărbaţii la crearea
întreprinderilor mici şi mijlocii. Cifra de afaceri a întreprinderilor înfiinţate de femei în SUA
este de 900 miliarde $.
Inovaţiile
Multe produse care au contribuit la progresul omenirii au fost descoperite în centrele
de cercetări ale marilor întreprinderi. De obicei însă, acestea se concentrează asupra
produselor cu cerere stabilă şi previzibilă.
Firmele mici, mai adaptabile la cererea pieţei, îşi asumă, de cele mai multe ori, rolul
de pionierat în domeniul cercetării, având o contribuţie esenţială la progresul ştiinţific.
Produse ca: elicopterele, fotocopiatoarele, filmele color, insulina, penicilina au fost inventate
de către firme mici. Studii efectuate în Statele Unite ale Americii au arătat că inovativitatea
pe angajat este de 1,8 – 2,8 ori mai mare la firmele mici decât în firmele mari.
Uneori, investiţiile sunt vândute întreprinderilor mari, care au puterea financiară de a
vinde produsul respectiv pe scară largă. Alteori, acestea stau la baza dezvoltării respectivei
firme care devine, la rândul său, mijlocie şi chiar mare. Între anii 1992 şi 1996, întreprinderile
mici şi mijlocii din Uniunea Europeană au înregistrat circa 10000 de brevete şi au lansat pe
piaţă circa 6.000 de produse noi.
Stimularea concurenţei
Mulţi economişti, începând cu Adam Smith, au prezentat avantajele concurenţei.
Aceasta stimulează interesul ofertanţilor ca, pentru a-şi maximiza profitul pe termen lung, să
acţioneze conform dorinţelor societăţii, reprezentând motorul progresului, prin încurajarea
inovativităţii şi perfecţionării continue. “Concurenţa transformă egoismul indivizilor în
avantaje pe care aceştia le oferă celor din jur: produse de calitate, servicii complementare
oferite, preţul avantajos, creditarea clienţilor”.
Atunci când piaţa este deservită de unul sau de un număr mic de producători puternici
din punct de vedere economic, clienţii se află la dispoziţia acestora. Preţurile sunt mari şi
calitatea serviciilor nu este cea mai bună. Dezvoltarea tehnologică stagnează. Existenţa unui
număr mare de întreprinderi mici, prospere pe o piaţă, stimulează întreprinderile mari să-şi
îmbunătăţească permanent prestaţiile, oprind sau încetinind creşterea preţurilor. În timp ce
microîntreprinderile se concentrează în special asupra anumitor segmente de piaţă şi la nivel
local, întreprinderile mijlocii concurează cu succes pe pieţele naţionale şi internaţionale.
Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii devine în ultimul timp din ce în ce mai
competitiv, în comparaţie cu cel al marilor întreprinderi. Această afirmaţie poate fi
demonstrată prin dinamica din ce în ce mai accentuată pe care a cunoscut-o în ultimile
decenii, în special în ceea ce priveşte rata înfiinţării de noi organizaţii, din care decurge un
potenţial important de creare a locurilor de muncă, prin creşterea însemnată a nivelului de
educaţie a întreprinzătorilor, prin participarea din ce în ce mai activă a comerţului
internaţional, prin interesul din ce în ce mai mare al investitorilor străini direcţi, prin creşterea
ritmului de creare a alianţelor strategice.
Sprijinirea întreprinderilor mari
Firmele mici se dovedesc de multe ori mai eficiente decât cele mari în exercitarea
unor funcţii, în special a celei de aprovizionare şi desfacere, şi contribuie la succesul lor prin
serviciile pe care le oferă acestora. Astfel, transferul produselor de larg consum de la
producător la consumator este realizat, în majoritatea cazurilor, prin intermediul firmelor mici
şi mijlocii care se ocupă cu comerţul en-gros şi en-detail.
Firmele mici sunt de foarte multe ori furnizori sau subcontractori ai firmelor mari.
General Motors, de exemplu, apelează la bunurile şi serviciile a 25.000 de firme mici.
Firmele Nissan şi Toyota au o rată de subcontractare de 75–80%, iar întreprinderile
producătoare de automobile din Anglia, de 60%.
De asemenea, firmele mici şi mijlocii pot oferii clienţilor servicii pentru produsele
fabricate de marile întreprinderi - reparaţii şi întreţineri de autoturisme, reparaţii obiecte
electrocasnice sau curăţătorii chimice.
Importanţa deosebită acordată IMM-urilor în ţările dezvoltate se datorează unor solide
fundamente economice şi sociale. IMM-urile sunt mai receptive la nevoile pieţei, mai
adaptabile la modificări şi inovaţii, răspund mai bine exigentelor consumatorilor, aducând o
îmbunătăţire semnificativă mediului concurenţial.
 SITUAŢIA IMM-URILOR ÎN EUROPA ŞI ROMÂNIA
MEDIUL ECONOMIC ÎN CARE ACTIVEAZĂ ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI
MIJLOCII ÎN ROMÂNIA
Principalele forme juridice în care activează IMM-urile sunt :
întreprinzători individuali şi asociaţii familiale;
societăţi comerciale, şi anume:
societăţi în nume colectiv (S.N.C.)
societate în comandită simplă (S.C.S.)
societăţi în comandită pe acţiuni (S.C.A.)
societăţi pe acţiuni (S.A.)
societăţi cu răspundere limitată (S.R.L.)
Există, conform Legii IMM-urilor, obligativitatea respectării următoarelor criterii:
capitalul social al societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate
fi mai mic de 25 milioane lei;
numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 5
capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 2
milioane lei şi se divide în părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 100000 lei.
numărul asociaţilor în societatea cu răspundere limitată nu poate fi mai mare de 50
Evoluţia realităţilor economico-sociale parcursă de România din decembrie 1989 până
în prezent ne permite să apreciem că procesul de tranziţie la economia de piaţă este un proces
de durată, pe termen mediu, iar în unele domenii chiar pe termen lung.
Economia românească a preluat în aceşti ani şi influenţa negativă a unor factori
globali externi, determinaţi de echilibrarea sistemului politic într-o serie de state din centrul şi
estul Europei care au dus la dispariţia şi îngustarea pieţelor de desfacere şi aprovizionare, la
reducerea până la minimum a unor relaţii tradiţionale de colaborare economică şi comercială
cu diverse ţări europene sau din Orientul Apropiat şi Mijlociu, ca urmare a conflictelor
militare, la impunerea de embargouri comerciale în zone de interes mai apropiate sau mai
depărtate etc.
Conjunctura externă nefavorabilă a fost dublată şi de cea internă în ceea ce priveşte:
evoluţia preţurilor
inflaţia
cursul de schimb
 utilizarea forţei de muncă;
utilizarea capacităţilor de producţie
Referitor la inflaţia existentă în economia românească există păreri diferite, care
converg în două direcţii principale:
a) o primă interpretare, împărtăşită în principal de factorii de decizie şi autorităţile
monetare, acreditează ideea unei inflaţii ridicate, dar controlate;
b) o a doua interpretare ar fi aceea că în România asistăm la o inflaţie galopantă.
Există chiar şi o a treia opţiune susţinută de unii economişti, conform căreia rata atât
de ridicată a inflaţiei în economie ar fi rezultatul creşterii exagerate a cursului de schimb al
leului faţă de dolarul SUA, al impunerii mecanice al preţurilor externe la sursele de energie şi
combustibili, a stabilirii libere a preţurilor la produse pentru care nu există condiţii economice
necesare - concurenta.
Cauzele principale ale inflaţiei în domeniul economiei reale se regăsesc îndeosebi în:
scăderea dramatica a producţiei fizice şi a eficienţei economice
disproporţiile dintre acumulare şi consum
deficitul balanţei comerciale şi a balanţei de plăţi externe
dezechilibrele dintre ramuri şi subramuri
necorelarea între salarii - tot mai mari - şi productivitatea muncii - tot mai mică, în
toate ramurile şi subramurile economiei.
În sfera monetară şi financiară, cauzele inflaţiei constau în principal în:
deficitul bugetar crescând
datoria publică
creşterea datoriei publice
degradarea monedei naţionale în raport cu principalele valute
dimensiunile masei monetare şi a masei creditului
blocajul financiar
dobânzile exagerate etc.
Monopolul sectorului de stat este diminuat şi se extinde sectorul privat. Activitatea de
comerţ exterior a fost influenţată de procesul de descentralizare şi liberalizare.
Un fenomen negativ care exprimă dezechilibrul în economia reală şi fluxurile
monetare îl constituie blocajul financiar. Apariţia blocajului financiar s-a făcut simţită încă
din primii ani după decembrie 1989, executivul intuind şi punând în aplicare în 1991 o
operaţiune de compensare generală a datoriilor care a făcut ca blocajul financiar să se reducă.
Rezultatele au fost însă numai de moment, pentru că în perioada imediat următoare
fenomenul blocajului a reapărut cu şi mai multă intensitate.
Înregistrarea de efecte de scurtă durată s-a datorat faptului că nu s-a întreprins practic
nimic în ceea ce priveşte unităţile economice care înregistrează pierderi în activitatea
desfăşurată sau care nu au piaţă de desfacere pentru produsele obţinute, pentru reducerea
consumurilor, creşterea productivităţii muncii, a calităţii produselor fabricate şi înlăturarea
monopolului în fabricarea unor produse, şi întărirea concurentei.
În ceea ce priveşte structura surselor de acoperire a activelor circulante, s-a constatat
de la an la an reducerea ponderii capitalului circulant propriu în toate ramurile economiei, în
timp ce ponderea obligaţiilor neachitate a crescut.
Decapitalizarea gravă a agenţilor economici reflectată în scăderea ponderii capitalului
circulant propriu, în acoperirea activelor circulante, a avut ca efect imediat imposibilitatea
efectuării plăţilor la scadenţă, ducând şi pe această cale la apariţia blocajului financiar.
IMPORTANţA ECONOMICĂ ŞI SOCIALă A ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI
MIJLOCII ÎN EUROPA OCCIDENTALă ŞI ÎN ROMÂNIA
În Europa sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii reprezintă motorul economiei.
Numărul total al întreprinderilor la nivelul Comunităţii Europene, era în 1990 de
14.238.508 întreprinderi din care 99,91% întreprinderi mici şi mijlocii, respectiv 14.226.165.
În 1993 numărul total al întreprinderilor mici şi mijlocii ajunge la 15.800.000 de
întreprinderi, din care 14.700.000 sunt microîntreprinderi, reprezentând ponderea cea mai
mare. La nivelul anului 1990 ponderea deţinută de microîntreprinderi în numărul total al
întreprinderilor Europene era de 92,73 %, respectiv 13.204.098 întreprinderi.
Ţările Europene, luate individual, prezintă modele similare de evoluţie a numărului de
întreprinderi în perioada 1986 – 1991, şi anume, o creştere a acestuia, deşi în 1990 s-a
remarcat o încetinire a ritmului de creştere şi chiar o uşoară descreştere.
Evoluţiile sectoriale diferă, cu excepţia serviciilor care au avut o evoluţie ascendentă
în toate ţările europene. La nivelul claselor de întreprinderi, categoriile de întreprinderi micro
şi mici sunt mai dinamice. Structura economiei europene pe sectoare de activitate şi clase de
întreprinderi se remarcă, în primul rând, prin ponderea deosebit de ridicată deţinută de
sectorul IMM în defavoarea întreprinderilor mari.
La nivelul sectoarelor de activitate este evidentă supremaţia distribuţiei şi a
serviciilor, iar la nivelul claselor de întreprinderi domină din punct de vedere numeric
microîntreprinderile. Dacă ne situăm la nivelul sectorului IMM şi analizăm structura acestuia
pe clase de întreprinderi, vom constata că microîntreprinderile deţin ponderea cea mai mare -
92,8%, urmate de întreprinderile mici - 6,7% şi în ultimul rând, de cele mijlocii - 0,5%.
Concurenţa tot mai acerbă şi competitivitatea crescândă a produselor existente pe
piaţa internaţională au determinat conjugarea eforturilor ţărilor europene în crearea Uniunii
Europene şi, implicit, a pieţei unice europene, singura putere economică capabilă să
concureze şi să trateze pe poziţii egale cu ţări precum SUA, Canada, Australia şi Japonia.
La sfârşitul anului 1990 situaţia internaţională privită prin prisma numărului total de
întreprinderi şi a structurii lor pe clase de mărime şi sectoare de activitate se prezenta astfel:
În Uniunea Europeană existau 6,74 milioane de întreprinderi, în timp ce în SUA
funcţionau 5 milioane de firme cu cel puţin un angajat, în Japonia 1,7 milioane de
întreprinderi, în Canada 0,8 milioane de întreprinderi şi 0,36 milioane de întreprinderi în
Australia.
Analiza repartizării întreprinderilor pe clase de mărime ne relevă o pondere foarte
ridicată a întreprinderilor mici cu 1-19 angajaţi în Europa: 93% din numărul total al
întreprinderilor, în Canada şi Australia: 92%, în SUA doar 88%, iar în Japonia 84,5%. Este
explicabil aşadar ca firmele mijlocii şi mari să se găsească într-un număr mai mare în
Japonia, reprezentând 3% din numărul total de întreprinderi, apoi în SUA unde reprezintă
2,4%, în Australia 1,6%; în Canada doar 1,3% sunt întreprinderi cu cel puţin 100 de angajaţi,
în timp ce în Europa ponderea acestora este şi mai scăzută, 1,2% din numărul total de
întreprinderi.
Distribuţia întreprinderilor pe sectoare de activitate se prezintă după cum urmează:
economiile europeană şi cea japoneză sunt orientate preponderent spre industrie –
12% din numărul total de întreprinderi - şi mai puţin spre domeniul serviciilor
SUA, Canada şi Australia prezintă o situaţie diametral opusă, cu o pondere mai mare
în domeniul serviciilor şi mai puţin importantă în industrie
În România, dinamica sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii în perioada 1990-
1996, a fost spectaculoasă, mai ales dacă avem în vedere faptul că acesta este, în principal
constituit din întreprinderi cu capital privat. Din totalul înmatriculărilor, în număr de 587.975
întreprinderi înregistrate în perioada decembrie 1990 – iunie 1996, întreprinderile cu capital
privat reprezintă 98%, 0,9% fiind cu capital majoritar de stat şi 1,1% sunt societăţi
comerciale cu capital mixt.
Forma juridică spre care s-au îndreptat cei mai mulţi dintre întreprinzătorii particulari
a fost cea de societate cu răspundere limitată, în procent de 81% din totalul înmatriculărilor.
 Semnificativă din punct de vedere economic este însă situaţia întreprinderilor active
care desfăşoară activitate economică şi că numărul acestor întreprinderi este mult sub cel al
înmatriculărilor. Diferenţa dintre acestea este rezultatul fie al lichidării, dizolvării sau radierii
unor societăţi, fie al inactivităţii lor.
Numărul societăţilor comerciale active cu capital privat s-a dublat în 1994, ajungând
la 278.130 societăţi, faţă de 1992 când a fost de 133.848 societăţi, iar cel întreprinzătorilor
particulari, persoane fizice şi asociaţii familiale a ajuns la 200.800 în aceeaşi perioadă.
Un fenomen negativ, specific acestei perioade, este existenţa unui număr relativ mare
de întreprinderi mici şi mijlocii, aflate “în adormire”, care nu desfăşoară activitate
economică. Din totalul de 471.408 de societăţi comerciale, îndeosebi întreprinderi mici şi
mijlocii private, înregistrate la Registrul Comerţului, doar 305.298 au fost active, au derulat
activitate economică şi au avut o cifră de afaceri mai mare de zero, în timp ce numărul
firmelor radiate în cursul anului 1995 a fost nesemnificativ, de 2.712 societăţi.
Se observă că, deşi rata natalităţii este foarte ridicată în 1992, de 149,1%, va descreşte
dramatic în următorii ani, ajungând la 12,57% în 1995. În aceeaşi perioadă descreşterea ratei
mortalităţii este mult mai lentă, de la 0,9% în 1992 la 0,7% în 1995. Aceste evoluţii se
repercutează asupra ritmului de creştere a numărului societăţilor comerciale, care va fi mult
încetinit în 1995, de 11,97%.
Dificultăţile cu care se confruntă sectorul particular şi lipsa unui cadru favorabil
constituirii şi funcţionării acestor întreprinderi au avut un impact negativ asupra iniţiativei
private şi au condus la un număr tot mai redus de înregistrări de noi firme.
Pe de altă parte este posibil ca evoluţia numărului de întreprinderi să fi atins un palier
de stabilitate, adecvat actualelor condiţii create de către stat IMM-urilor, astfel încât, în
continuare, ritmul de creştere a numărului de întreprinderi să se situeze relativ la acelaşi nivel
sau chiar sub acesta.
Întreprinderile mici şi mijlocii sunt structurate în funcţie de sectorul de activitate şi de
clasa de mărime. Au fost luate în studiu doar cele 305.298 întreprinderi mici şi mijlocii
private, active în 1995.
Analiza structurii sectorului IMM-urilor pe clase de mărime reflectă o concentrare
foarte mare a întreprinderilor din clasa micro, cu 0-9 angajaţi, 94,7% din totalul sectorului
IMM, o pondere relativ mică a întreprinderilor mici cu 10-99 angajaţi şi nesemnificativă a
celor mijlocii, cu 100 – 250 angajaţi.
Deşi în industrie şi construcţii ponderea cea mai importantă o deţine clasa
întreprinderilor micro, 86,4% şi respectiv 73,4%, aceasta se situează cu mult sub valoarea
medie înregistrată de clasa de mărime micro, 94,7% din totalul sectorului IMM, deoarece
aceste sectoare, comparativ cu celelalte reprezintă ponderi mai mari în celelalte clase de
mărime. Acest fapt se datorează pe de o parte, specificului activităţii din aceste domenii care
presupune angrenarea unui număr mai mare de persoane într-o întreprindere şi, pe de altă
parte, necesarului sporit de capital pentru demararea şi funcţionarea unei întreprinderi.
Analiza structurii sectorului IMM pe sectoare de activitate ne conduce la următoarele
concluzii: din totalul IMM-urilor din România, 71,8% îşi desfăşoară activitatea în comerţ,
14% în servicii, 12% în industrie şi doar 2,2% în construcţii. Această structură nu se păstrează
şi în cadrul diferitelor clase de mărime ale întreprinderilor. Cea mai apropiată de valorile
medii pe sectoare de activitate este clasa întreprinderilor micro, care reprezintă, aşa cum s-a
văzut, 94,7% din totalul întreprinderilor mici şi mijlocii.
Repartizarea întreprinderilor mici pe sectoare de activitate reflectă o concentrare mare
de întreprinderi în comerţ - 42,5%, dar mult sub valoarea medie a sectorului, de 71,8% şi
aceasta unei ponderi mai ridicate deţinută de industrie, de 30,4%.
La rândul lor, întreprinderile mijlocii au cu totul altă repartizare pe sectoare de
activitate: industrie 37,3%, construcţii 27,3%, comerţ 23,2% şi alte servicii de 12,3%.
Comparând situaţia sectorului IMM-urilor din România cu cea de la nivelul Uniunii
Europene putem desprinde următoarele concluzii:
evoluţia numărului de întreprinderi mici şi mijlocii în România a cunoscut o dinamică
spectaculoasă în ultimii ani, însă în prezent se constată o uşoară încetinire a ritmului de
creştere a numărului de întreprinderi. Fenomenul este similar la nivelul economiei europene
începând cu anul 1990, când evoluţia numărului de întreprinderi intră pe un palier de
stabilitate relativă
structura sectorului IMM pe clasă de întreprinderi în România se apropie foarte mult
de cea europeană. De exemplu, microîntreprinderile reprezintă în România 94,7% din totalul
sectorului în 1994 şi 92,8% în Europa în 1990; întreprinderile mici şi mijlocii reprezintă sub
1% atât în România cât şi în Europa.
structura sectorului IMM pe sectoare de activitate reflectă o situaţie diferită în
România comparativ cu ţările europene. În România ponderea mai importantă o deţine
comerţul, 71% din totalul întreprinderilor mici şi mijlocii, în timp ce la nivelul Uniunii
Europene pe primul loc se situează serviciile, cu ponderea cea mai mare, de 42,8% din totalul
IMM-urilor şi 31,5% sunt de domeniul altor servicii. Este cunoscută lipsa de capital de pe
piaţa românească şi accesul limitat al întreprinzătorilor particulari la fonduri
 circulaţia mai rapidă a fluxurilor băneşti în comerţ atrage mulţi întreprinzători să
iniţieze noi firme în acest domeniu. Însă, pe măsură ce firmele se dezvoltă, acestea se
reorientează sau se extind în domeniul industriei şi al construcţiilor. Acestea ar putea fi unele
din motivele distribuţiei diferite a întreprinderilor mici şi, în special, mijlocii, pe sectoare de
activitate.
DIMENSIUNEA ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI MIJLOCII ÎN EUROPA ŞI
ROMÂNIA
În Europa rolul sectorului privat al IMM-urilor poate fi argumentat şi prin prisma
unor indicatori, precum populaţia ocupată, angrenată în acest sector şi cifra de afaceri
realizată de fiecare întreprindere, indicatori ce caracterizează dimensiunea întreprinderilor
mici şi mijlocii. La nivelul anului 1990 totalul populaţiei ocupate în economia europeană era
de 92.071.601 persoane, din care 66.107.409 persoane erau angajate în sectorul IMM-urilor,
71,8% şi doar 25.964.192 persoane în întreprinderi mari, 28,2%, date ce reflectă concentrarea
mare a forţei de muncă în cadrul sectorului IMM.
Dacă analizăm situaţia forţei de muncă ocupată în sectorul IMM pe sectoare de
activitate vom constata că distribuţia deţine cea mai mare pondere - 35%, urmată de industrie
- 28,6%, alte servicii - 24,4% şi construcţii - 12%.
În cadrul claselor de mărime există diferenţieri faţă de aceste ponderi la nivel de
sector, astfel:
în cadrul microîntreprinderilor primul loc este deţinut tot de distribuţie - 46,1%
în întreprinderile mici personalul se concentrează în industrie - 36,5%
în întreprinderile mijlocii concentrarea forţei de muncă în industrie este şi mai
evidentă, de 46,3%. Acest fenomen este justificat prin însăşi specificul fiecărui sector de
activitate.
Cu toate că la nivelul sectorului IMM distribuţia ocupă ponderea principală această
situaţie este mai degrabă rezultatul numărului mare de întreprinderi concentrate în acest
domeniu şi nu al numărului mare de persoane angajate într-o întreprindere de acest tip.
Repartiţia forţei de muncă pe clasă de întreprinderi ne relevă ponderea importantă
deţinută de microîntreprinderi la nivelul sectorului IMM, 44,2%, în special în domeniul
distribuţiei unde 58,2% din totalul populaţiei ocupate în distribuţie este în microîntreprinderi.
În industrie cea mai mare parte a forţei de muncă ocupate se regăseşte în clasa
întreprinderilor mici, 44,9%. Aşadar este o situaţie asemănătoare celei rezultate din analiza
structurii personalului pe sectoare de activitate, o concentrare a forţei de muncă în
microîntreprinderile din domeniul distribuţiei şi în întreprinderile mici şi mijlocii industriale.
 Dacă analizăm această situaţie prin prisma cifrei de afaceri realizată de IMM vom
constata că repartizarea întreprinderilor în funcţie de acest indicator se apropie foarte mult de
cea a populaţiei ocupate.
Cifra de afaceri realizată la nivelul sectorului IMM reprezintă 70,7% din total, în timp
ce întreprinderile mari realizează doar 29,3% din totalul cifrei de afaceri la nivelul economiei
europene.
Analiza structurii cifrei de afaceri pe sectoare de activitate în Uniunea Europeană, în
1990 ne conduce la următoarele concluzii:
La nivelul sectorului IMM distribuţia asigură aproximativ jumătate, 50,2% din totalul
cifrei de afaceri, situaţie ce se păstrează şi în cadrul claselor de întreprinderi:
la nivelul microîntreprinderilor distribuţia reprezintă 54,2%
la nivelul întreprinderilor mici distribuţia reprezintă 49,1%
la nivelul întreprinderilor mijlocii distribuţia reprezintă 47%
b) La nivelul sectorului IMM repartiţia cifrei de afaceri pe clase de mărime este
relativ uniformă, diferenţele dintre clase fiind destul de mici, astfel
întreprinderile mici realizează 38% din totalul cifrei de afaceri la nivelul sectorului
microîntreprinderile realizează 33,7% din totalul cifrei de afaceri la nivelul sectorului
întreprinderile mijlocii realizează 28,3% din totalul cifrei de afaceri la nivelul
sectorului
Performanţele întreprinderilor mici şi mijlocii au condus la cifre de afaceri ce
depăşesc sensibil realizările întreprinderilor mari. Deşi la începutul anilor 90 criza economică
a frânat considerabil creşterea cifrei de afaceri, aceasta a ajuns în 1993 la o valoare medie pe
întreprindere de 413.000 ECU în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii şi la 125.000 de ECU
în cazul microîntreprinderilor.
Concluzia este că, în contextul evoluţiilor economice actuale, a fenomenelor de
stagnare sau a crizei economice din ultimii ani, întreprinderile mici se comportă mult mai
bine decât cele mari şi chiar cele mijlocii. Singura categorie de întreprinderi din Uniunea
Europeană, care a reuşit să crească în ultimii ani, atât ca număr de întreprinderi cât şi ca forţă
de muncă ocupată şi volum de vânzări a fost mica întreprindere.
În Europa existau în 1990 - 6,74 milioane de întreprinderi, excluzând clasa
întreprinderilor cu zero angajaţi, 83 milioane de angajaţi în aceste întreprinderi care realizau o
cifră de afaceri totală de 9,8 mii miliarde ECU.
Repartizarea personalului angajat şi a cifrei de afaceri pe clase de mărimi se prezintă
astfel în Europa: 48% din totalul populaţiei ocupate şi 53% din totalul cifrei de afaceri.
 Industria ocupă cea mai mare pondere a personalului angajat în Uniunea Europeană:
37%.
Dimensiunea medie a unei întreprinderi europene este de 12 persoane, în domeniul
industrial este de 26 angajaţi/întreprindere, iar în distribuţii este de 8 persoane.
În România importanţa sectorului IMM-urilor pentru economică naţională este
relevată şi de dinamica crescută a populaţiei ocupate în acest sector. Fenomenul de atragere a
forţei de muncă eliberate de sectorul de stat în cel privat constituit în principiu din
întreprinderi mici şi mijlocii, este evident în ultimii ani. Sectorul privat în dezvoltare a creat
noi locuri de muncă, contribuind la dinamizarea vieţii economice şi la aplanarea conflictelor
sociale.
Dacă în 1990 sectorul de stat deţinea cea mai mare pondere a populaţiei ocupate, la
sfârşitul anului 1994 populaţia ocupată în sectorul privat reprezenta aproximativ 50%, iar la
mijlocul anului 1996, 60%. Aceste date demonstrează încă o dată evoluţia descendentă a
populaţiei ocupate în sectorul public, concomitent cu procesul invers, reprezentată de panta
ascendentă a dinamicii populaţiei ocupate în sectorul privat.
Un alt indicator important al activităţii economice într-o întreprindere şi care
caracterizează dimensiunea întreprinderii este cifra de afaceri, un bun semnalizator al situaţiei
financiare. Prin prisma celor doi indicatori, numărul personalului angajat şi cifra de afaceri
vom caracteriza dimensiunea întreprinderilor mici şi mijlocii din România.
Repartizarea personalului din IMM pe sectoare de activitate şi clase de mărime este
mult mai uniformă comparativ cu distribuţia după numărul de întreprinderi. Pe primul loc se
situează comerţul cu 58,8% în medie din totalul IMM-urilor, celelalte sectoare ocupând
ponderi destul de apropiate ca nivel: serviciile 18,5%, industria 17,3% iar construcţiile
12,4%. Ponderea mare deţinută de comerţ este asigurată, în principal, de microîntreprinderi,
în număr foarte mare în acest sector de activitate, spre deosebire de celelalte sectoare. La
nivelul sectorului IMM-urilor tot microîntreprinderile, cu 47,5% sunt cele care ocupă cea mai
mare pondere a personalului angajat.
În industrie ponderea cea mai mare o deţin întreprinderile mici, 45,3% din totalul
personalului ocupat în IMM-urile din industrie, în construcţii ponderea cea mai mare o deţin
întreprinderile mijlocii - 60,9%, iar în servicii şi comerţ ponderea cea mai importată revine
microîntreprinderilor. Această situaţie se datorează în principal specificului activităţii
desfăşurate într-un anumit domeniu.
Dimensiunea medie a întreprinderilor mici şi mijlocii în anul 1994 era de 3,04
persoane/întreprindere. Pe sectoare de activitate întreprinderile din construcţii sunt cele mai
mari, cu 20,5 angajaţi/întreprindere, iar cele din comerţ sunt cele mai mici din acest punct de
vedere cu 2,2 angajaţi/întreprindere. Dimensiunea medie a clasei de mărime mijlocii este de
201,5 angajaţi/întreprindere, a celei mici de 23 angajaţi/întreprindere şi a celei micro de 1,5
persoane.
Concentrarea în clasa microîntreprinderi a numărului de întreprinderi mijlocii şi a
personalului din IMM se păstrează şi în cazul cifrei de afaceri, deşi este mai puţin pronunţată.
La nivelul întregului sector al IMM comerţul deţine o pondere 74,7%, industria 10,5%,
serviciile 9,9% şi construcţiile 4,9% din totalul cifrei de afaceri. În cadrul claselor de mărime
supremaţia deţinută de comerţ se păstrează.
Analizând structura cifrei de afaceri pe clase de mărime vom observa o asemănare cu
structura personalului pe clase de întreprinderi. Şi în acest tip de repartiţie
microîntreprinderile sunt cu mult înaintea celorlalte clase, deţinând 65,3% din totalul cifrei de
afaceri la nivelul sectorului IMM. Urmează în ordine întreprinderile mici cu 26,5% şi cele
mijlocii cu doar 8,2%.
Concentrarea a peste 65% din cifra de afaceri din IMM în microîntreprinderi se
explică, pe de-o parte prin faptul că în cadrul acestui segment de IMM comerţul deţine 73,6%
din numărul întreprinderilor şi 67,1% din personal, iar, pe de altă parte, întreprinderile de
comerţ, comparativ cu cele din aceeaşi clasă, din alte sectoare, realizează în mod normal cifră
de afaceri pe întreprindere, mai mare.
Media cifrei de afaceri pe întreprindere pune în evidenţă faptul că la nivelul claselor
mici şi mijlocii firmele cele mai mari sunt în comerţ, în timp ce pe ansamblul sectorului
întreprinderile de construcţii sunt pe primul loc ca valoare a cifrei de afaceri. Faptul că pe
ansamblu, întreprinderile din comerţ se situează din punctul de vedere al cifrei de afaceri pe
întreprindere, după construcţii şi industrie, se datorează structurii numărului de întreprinderi
pe sectoare de activitate şi pe clase de mărime.
Analiza sectorului IMM-urilor nu poate fi completă dacă nu s-ar lua în considerare şi
situaţia întreprinzătorilor particulari: asociaţii familiale şi persoane fizice independente. La
sfârşitul anului 1994 existau 226021 de întreprinzători particulari.
Persoanele fizice ocupă primul loc în cadrul acestui segment, atât din punctul de
vedere al numărului lor 74,1% cât şi ca număr de activităţi 83,3%.
Din punct de vedere al orientării lor spre anumite sectoare de activitate se poate
constata că marea majoritate activează în domeniul serviciilor şi numai 6,6 în domeniul
producţiei. Această structură a activităţilor este consecinţa orientării preponderente a
întreprinzătorilor, îndeosebi persoane fizice, spre domeniul serviciilor: 95,4% din totalul
activităţilor persoanelor fizice şi 77% în cazul asociaţiilor familiale. Structura venitului anual
net pe sectoare de activitate este şi mai disproporţionată decât cea în cazul numărului de
activităţi. Astfel, doar 4,3% din venitul anual net provine din domeniul producţiei, în timp ce
serviciile contribuie cu 95,7% la totalul venitului anual net realizat de întreprinzătorii
particulari.
Concluziile care se desprind din analiza comparativă a situaţiei actuale a sectorului
IMM din România din Uniunea Europeană sunt următoarele:
deşi dinamica numărului de întreprinderi din România se apropie de cea de la nivel
european, ponderea populaţiei ocupate în sectorul IMM în România, aproximativ 60% se
situează sub ponderea sectorului IMM la nivel european 71,8% din totalul populaţiei ocupate.
Acest fenomen este în parte justificat de tinereţea relativă a sectorului IMM în România.
Posibilităţile sale de dezvoltare pot fi fructificate în condiţiile în care programul de reformă
va corela procesul de restructurare şi privatizare a întreprinderilor de stat cu stimularea
dezvoltării sectorului IMM private, capabil să absoarbă forţa de muncă eliberată din sectorul
de stat şi să creeze noi locuri de muncă.
repartizarea forţei de muncă pe sectoare de activitate ne relevă un fenomen de
concentrare a acesteia în domeniul comerţului şi a serviciilor şi mai puţin în industrie şi
construcţii, atât în România, cât şi la nivel european. La nivelul României concentrarea este
mai pronunţată la nivelul comerţului 51,8%, în timp în Comunitatea Europeană serviciile
atrag cea mai mare parte a populaţiei ocupate, distribuţie 35% şi restul serviciilor 24,4%
situaţia întreprinderilor pe clase de mărimi ne arată un sector foarte puternic al
întreprinderilor micro şi mici care reprezintă atât în România cât şi în Uniunea Europeană
mai mult de 2/3 din întregul sector IMM – 77,1% în România şi 79,3% în Europa din totalul
populaţiei ocupate în sectorul IMM. Întreprinderile mici sunt mult mai mobile, mai flexibile,
mai uşor de condus şi organizat, având din aceste motive şi rate mai ridicate de supravieţuire
dacă ne referim la cifrele de afaceri realizate pe sectoarele de activitate datele
statistice relevă o structură asemănătoare cu cea a populaţiei ocupate. Şi de această dată se
poate vorbi de o supremaţie a comerţului, 74,7% din totalul cifrei de afaceri realizate de
sectorul IMM, la nivelul sectorului IMM din România şi a serviciilor la nivel european
microîntreprinderile asigură 65,3%, întreprinderile mici 26,5% în timp ce
întreprinderile mijlocii nu reprezintă decât 8,2% din totalul cifrei de afaceri realizată de
sectorul IMM. Structura cifrei de afaceri după clase de mărime a întreprinderilor din Uniunea
Europeană este relativ mai uniformă, deşi şi aici se observă cu uşurinţă ponderea mai mare
deţinută de întreprinderile mici şi micro.
 PerformanŢeLe economice şi financiare ale întreprinderilor mici şi mijlocii ÎN
EUROPA ŞI ROMÂNIA
A. În Europa
Cercetările efectuate asupra performanţelor economice ale întreprinderilor, în funcţie
de dimensiunea acestora în Europa Occidentală, au condus la următoarele concluzii:
1. Performanţele economice cele mai ridicate se înregistrează în cazul
întreprinderilor mici, orientate spre producţia specializată, cu înalt nivel tehnologic. De
asemenea, întreprinderile mici realizează profituri şi ritmuri de creştere mai mari în domeniile
în care concentrarea întreprinderilor este mai scăzută.
2. În industrie, cele mai indicate nivele de rentabilitate şi eficienţă se
înregistrează în întreprinderile mijlocii, cu 100-499 angajaţi.
3. În unele ţări europene se remarcă o descreştere a rentabilităţii odată cu
creşterea dimensiunii întreprinderilor, în timp ce în altele se consideră că performanţele
economice sunt independente de dimensiunea întreprinderilor, dacă acestea au cel puţin 100
angajaţi.
4. Ritmurile indicate de creştere realizate de câtre unele întreprinderi se vor
păstra şi în viitor, indiferent de dimensiunea acestora.
Concluzii similare decurg şi din analiza situaţiei unor indicatori economico-financiari
în IMM şi în întreprinderile mari din unele ţări europene.
Indicatorii selectaţi pentru analiză sunt raportul de îndatorare - R1, perioada de
rambursare - R2, rentabilitatea economică - R3, rata valorii adăugate - R4, ponderea
cheltuielilor salariale în valoarea adăugată - R5, marja de exploatare brută - R6, nevoia de
fond de rulment - R7 şi capacitatea de finanţare cu pondere în valoarea adăugată - R8.
Indicatorii luaţi în consideraţie reflectă mari diferenţe între clasa IMM-urilor şi
întreprinderile mari. O privire generală asupra situaţiei acestor indicatori în ţările analizate ne
arată că:
- raportul de îndatorare, R1, este mai mare în cazul întreprinderilor mari în
ltalia, Spania, Belgia, în principalele sectoare de activitate. În Franţa situaţia e puţin diferită.
Întreprinderile mari au aici rapoarte de îndatorare mai mari doar în domeniul serviciilor şi în
unele industrii. Accesul mai dificil al IMM la sursele de finanţare, altele decât cele proprii
fiind o posibilă motivaţie a acestei situaţii, prezentă de astfel şi la noi.
- perioada de rambursare, R2, cel de-al doilea indicator supus analizei, este mai mare,
de regulă, în cazul întreprinderilor mari din industrie şi servicii, Belgia, Spania Franţa şi al
IMM din construcţii comerţ şi alte servicii: Spania, Italia.
 - rentabilitatea economică, R3, reflectă ponderi mult mai favorabile ale IMM
comparativ cu întreprinderile mari, deşi în acest caz există diferente între ţări şi pe sectoare de
activitate. Astfel dacă în cazul Spaniei doar în industrie este evidentă rentabilitatea superioară
IMM, în Italia IMM înregistrează rezultate mai bune în industrie, construcţii şi servicii, iar în
Belgia fenomenul se generalizează la scara întregii economii.
- rata valorii adăugate, R4, înregistrează ponderi mai mari în IMM majoritatea
sectoarelor de activitate cu excepţia industriei, în cazul Italiei şi al serviciilor, în cazul
Spaniei, dovedind încă o dată eficienţa ridicată a acestei clase de întreprinderi.
- ponderea cheltuielilor salariale, R5, este mai ridicată în întreprinderile mari din
industrie, construcţii şi alte servicii, Spania, Italia, Belgia şi în întreprinderile mici din
domeniul serviciilor.
- marja de exploatare brută, R6, înregistrează valori cu mult mai favorabile în IMM,
în toate sectoarele de activitate, cu excepţia energiei şi a apei în Belgia, de exemplu, şi
ponderi mai ridicate în întreprinderile mari din Franţa. Aşadar, există diferenţe semnificative
între ţări şi mai puţin pe sectoare de activitate.
- nevoia de fond de rulment, R7, este mai scăzută în întreprinderile mari din
Spania, în toate sectoarele de activitate şi în Italia, cu excepţia industriei, iar în Belgia valori
mai mici se întâlnesc în întreprinderile mici, îndeosebi în construcţii şi alte servicii
- capacitatea de finanţare, R8, se caracterizează prin ponderi mai ridicate în
IMM din Spania, Franţa şi Portugalia, în timp ce în ltalia şi Belgia, întreprinderile mari sunt
cele care înregistrează valori procentuale mai mari în toate sectoarele de activitate, cu
excepţia comerţului, în Belgia, sau al altor servicii, în Italia.
Deşi datele prezentate surprind diferenţe semnificative între ţări în cazul unor
indicatori, chiar şi o analiză sumară a indicatorilor selectaţi ne permite să constatăm
performanţele mai ridicate ale IMM-urilor comparativ cu cele mari, în majoritatea sectoarelor
de activitate în România.
B. În România
Performanţele la care au ajuns întreprinderile mici şi mijlocii private reflectă cea mai
spectaculoasă evoluţie din economia românească a ultimilor ani. De la o pondere de 16,4%
din PIB în 1990, sectorul IMM a evoluat la 35% în 1994, la peste 50% la sfârşitul anului
1996, creând astfel, condiţii pentru o schimbare radicală a mecanismului de funcţionare a
economiei româneşti .
De asemenea, la sfârşitul anului 1996, 61‚5% din totalul populaţiei ocupate lucra în
sectorul privat, vânzările de mărfuri cu amănuntul realizate de acesta reprezentând 70,3% din
totalul vânzărilor. Şi în domeniul serviciilor prestate populaţiei, sectorul privat s-a apropiat de
50% din volumul total, în timp ce în industrie, ponderea deţinută de sectorul privat a fost
modestă, 14% din totalul producţiei industriale, aceasta fiind una din consecinţele ritmului în
care a avut loc marea privatizare.
O imagine de ansamblu asupra performanţelor economice şi financiare ale IMM
rezultă din compararea nivelurilor realizate pe ansamblul economiei şi în IMM, la câţiva
indicatori economici şi financiari: cheltuieli de producţie la 1000 de lei cifră de afaceri,
ponderea cheltuielilor cu salariile în cheltuielile totale de producţie şi activele fixe pe salariat.
Cheltuielile de producţie la 1000 lei cifră de afaceri din IMM sunt mai mari decât
media pe economie, deoarece, pe de o parte, în acest sector predomină întreprinderile de
comerţ, iar activităţile desfăşurate de aceste întreprinderi presupun cheltuieli variabile mari,
crescătoare pe măsura sporirii volumului producţiei.
 Tabel 3
Situaţia principalilor indicatori economico-financiari la întreprinderile mici şi mijlocii
din România

Indicatori 1993 1994

Cheltuieli de producţie la 1000 lei cifră de afaceri – lei
- Total economie 752 727
- Sectorul IMM-uri 862 844
Ponderea cheltuielilor cu salariile în cheltuielile totale de
producţie - %
- Total economie 33 34
- Sectorul IMM-uri 9 9
Active fixe pe salariat – mii lei
- Total economie 2453 3258
- Sectorul IMM-uri 2899 3258

Cheltuielile salariale în sectorului IMM au pondere foarte scăzută în raport cu media

pe economie, iar una dintre explicaţii este aceea că proprietarii întreprinderilor participă la
activitatea economică, mai ales în întreprinderile micro, care au ponderea cea mai mare în
numărul total de IMM, fără a primi un salariu care ar trebui inclus în cheltuielile de producţie,
preferându-se plata acestuia din profit.
Nivelul activelor fixe în IMM este mai scăzut decât media pe economie. Deşi sectorul
IMM a deţinut o pondere modestă în valoarea totală a fondurilor fixe din economie, 0,6% în
1990, 1,1% în 1991, 1,2% în 1992, 2,2% în 1993 şi 4,5% în 1994, este de remarcat creşterea
acestor valori procentuale de la un an la altul. Totodată trebuie menţionat că indicii de
creştere anuală a valorii fondurilor fixe din acest sector au înregistrat valori mai mari decât
cel din sectorul de stat sau de la nivelul economiei naţionale.
Tabelul 4
Indicii de creştere anuală a valorii fondurilor fixe

Sectoare/Indici de creştere 1991-1990 1992-1991 1993-1992 1994-1993

Total economie, din care: 1,28 5,15 1,14 1,27
- Sectorul de stat 1,29 5,05 1,12 1,21
- Sectorul privat 2,22 5,75 2,11 2,55

De asemenea, eficienta fondurilor fixe apreciată după numărul de unităţi din PIB ce
revin la o unitate de fonduri fixe este de peste 20 de ori mai mare în sectorul privat decât în
cel public.
 Un alt indicator utilizat în aprecierea performanţelor economice este rata valorii
adăugate, calculată ca raport între valoarea adăugată şi cifra de afaceri. La nivelul sectorului
IMM, rata valorii adăugate este de 8,4%, rezultat ce decurge din structura sectorului IMM pe
sectoare de activitate şi clase de întreprinderi.
Se remarcă rata scăzută a valorii adăugate în comerţ, 12,6%, sectorul de activitate cu
ponderea cea mai mare în totalul IMM, şi ponderea de 15,1%, sub valoarea medie a
microîntreprinderilor ce deţin peste 95% din întreprinderile din comerţ. De remarcat,
totodată, ponderea mare înregistrată în sectoarele industriale şi construcţii, mai ales în
întreprinderile micro şi mici.
Profitul este un alt indicator ce reflectă performantele economice ale unei
întreprinderi. În mod normal, profitul creşte odată cu dimensiunea întreprinderii. Dacă în
întreprinderile micro, profitul mediu pe întreprindere este de 6,7 mil. lei, de 79,4 mil. lei în
cele mici, acesta ajunge la sute de milioane lei în clasa întreprinderilor mijlocii, 305,1
milioane lei profitul mediu pe întreprindere.
Cu toate că în domeniul construcţiilor şi al industriei se obţin profituri pe
întreprindere de 58,4 mil. lei şi respectiv, 24,1 mil. lei, profitul mediu la nivelul sectorului
IMM este mult mai mic ca valoare, de 10,5 mil. lei, acest rezultat fiind consecinţa structurii
sectorului IMM pe sectoare de activitate şi clase de mărime.
Dacă analizăm rata profitului, respectiv ponderea profitului în cifra de afaceri vom
remarca diferente semnificative între sectoarele de activitate şi valori mult mai apropiate în
comparaţia dintre clasele de întreprinderi. Astfel, rata profitului în construcţii este de 20,3%,
în industrie 19,2%, în servicii 16,5% şi în comerţ doar 7,0%, rezultând o medie la nivelul
sectorului IMM de 9,9%. Structura pe clase de întreprinderi este mult mai uniformă: 9,2%
este rata profitului în întreprinderile micro, 10,8% în cele mici şi 11‚9% în cele mijlocii.
Este interesant de analizat însă destinaţia acestui profit şi, în principal, care este partea
de profit alocată pentru investiţii. Deşi există şi alte surse de finanţare a investiţiilor, profitul
rămâne sursa cea mai accesibilă şi mai uşor de utilizat.
Analizând indicatorul investiţii la 1000 lei profit pe sectoare de activitate şi clase de
întreprinderi vom constata că investiţiile la 1000 lei profit cresc rapid, odată cu creşterea
dimensiunii întreprinderii: de la 127 lei în cazul microîntreprinderi1or, la 369 lei în cazul
întreprinderilor mijlocii).
Pe sectoare de activitate, pe primul loc se situează industria cu 288 lei investiţii la
1000 lei profit, urmată de servicii cu 272 lei, construcţii cu 201 lei, iar comerţul cu 199 lei
situându-se pe ultimul loc. Este surprinzător nivelul scăzut înregistrat în construcţii.
Explicaţia rezidă din faptul că întreprinderile din construcţii sunt mai mari decât
întreprinderile mici şi mijlocii din celelalte sectoare, rata rentabilităţii acestora este peste
nivelul realizat în celelalte sectoare de activitate, iar rata valorii adăugate în cifra de afaceri se
situează pe primul loc în IMM.
Analiza comparativă a performanţelor economico-financiare realizate de IMM din
Europa şi din România ne conduce la următoarele concluzii:
1. Atât în economia europeană, cât şi în cea românească, IMM obţin rezultate
economice şi financiare superioare întreprinderilor mari în majoritatea sectoarelor de
activitate. Cu toate că există nivele diferite de dezvoltare ale sectorului IMM între ţările
europene şi între acestea şi România, în principal ca urmare a gradului diferit de implicare a
guvernelor în stimularea acestor întreprinderi, valorile atinse în ţările respective de indicatorii
economico-financiari analizaţi, susţin această concluzie.
2. În unele sectoare de activitate se dovedesc a fi mai eficiente întreprinderile de
dimensiuni mai mari. Este cazul unor sectoare aflate sub monopol de stat, de exemplu,
energie şi apă, sau al altora care prin specificul lor de activitate implică concentrarea unui
număr mai mare de persoane, de exemplu în construcţii. Această concluzie este valabilă atât
la nivelul Uniunii Europene, cât şi al României.
3. Performanţele economice cele mai ridicate se înregistrează în cazul
întreprinderilor mici, foarte mobile, mai flexibile şi mai adaptabile condiţiilor în schimbare
ale mediului economic. S-a constatat că acestea reacţionează cel mai bine, înregistrând
creşteri, chiar în condiţii de criză economică, în care celelalte întreprinderi fac eforturi să
supravieţuiască De aceea se consideră că stimularea, cu prioritate, a acestei clase de
întreprinderi ar conduce la dezvoltarea mai rapidă a sectorului IMM, şi implicit, a economiei
româneşti în ansamblu.
Analiză regională a IMM-URIlor în România
Impresionanta creştere a sectorului privat şi, în cadrul acestuia, în special a sectorului
întreprinderilor mici şi mijlocii, a avut loc în toate judeţele tării.
Compararea pe zone geografice a diferiţilor indicatori privind IMM-urile presupune
să se pornească de la date ce definesc locul acestor zone în economia României în general şi
în cadrul sectorului IMM în special. Astfel de date sunt: ponderea populaţiei ocupate din
judeţ în totalul populaţiei ocupate; ponderea înmatriculărilor din judeţ fată de total ţară;
ponderea numărului de IMM-uri din judeţ şi ponderea salariaţilor în IMM-uri din judeţ faţă
de total ţară, structura IMM-urilor pe sectoare de activitate etc.
 Având în vedere că piaţa produselor întreprinderilor mici şi mijlocii este, în general,
cea locală, este justificat ca în analiza repartiţiei IMM-urilor în profil teritorial sa aibă în
vedere structura populaţiei în profil teritorial.
Un număr impresionant de firme a fost înregistrat în aceşti ani, dintre care marea
majoritate cu capital privat. Astfel, din totalul de 587.975 de înmatriculări în perioada
decembrie 1990 şi iunie 1996, 98% au avut la bază capital privat, faţă de numai 0,9 % capital
majoritar de stat şi 1,1% capital mixt, de stat şi privat.
Bucureştiul s-a bucurat de numărul cel mai mare de înmatriculări, 125.192 sau 21‚3 %
din total. Dintre acestea, 98,8% au fost cu capital privat, fiind ponderea cea mai ridicată
dintre toate judeţele ţării.
Structura IMM-urilor în profil teritorial

Repartiţia IMM-urilor pe sectoare de activitate diferă semnificativ funcţie de zona

geografică. Astfel, ponderea IMM-urilor industriale în totalul IMM-urilor din regiunea
respectivă a fost peste media pe ţară în Ardeal 15,6 %, Banat 9,5% şi Moldova 10,5%, şi sub
media pe ţară în Dobrogea 6,5% şi Oltenia 4‚2%.
Structura pe zone geografice a IMM-urilor industriale se abate de la structura
teritorială a tuturor IMM-urilor. Astfel, din totalul de IMM-uri industriale, 47,8% sunt situate
în Ardeal, 23,1% în Muntenia, 16,l% în Moldova, 6,8% în Banat, 3,3% în Oltenia şi 2,9% în
Dobrogea.
Analiza numărului IMM-urilor la 1000 locuitori în profil teritorial sugerează
următoarele concluzii:
- în judeţele mai dezvoltate, acest număr este semnificativ mai mare decât în
judeţele mai puţin dezvoltate. În acest sens, primele poziţii sunt deţinute de municipiul
Bucureşti, urmat de judeţele Bihor, Constanta, Braşov, Cluj, Sibiu şi Timiş.
- densitatea cea mai scăzută a IMM-urilor se înregistrează în judeţele mai puţin
dezvoltate: Vaslui, Botoşani, Vrancea, Giurgiu, Teleorman. Această regulă este însă infirmată
de judeţe precum: Alba, Argeş, Bacău, Caraş-Severin.
- numărul IMM-urilor la 1000 locuitori în profil teritorial este influenţat în mare
măsură de numărul întreprinderilor din comerţ şi, parţial, de cele ce activează în sectorul alte
servicii
- numărul IMM-urilor în industrie, în raport cu numărul populaţiei este
irelevantă, datorită numărului mic de astfel de întreprinderi în sectorul IMM. Se poate
concluziona că nu nivelul de dezvoltare industrială influenţează numărul de IMM-uri
industriale la 1000 de locuitori.
- judeţele în care numărul IMM-urile din industrie este deasupra mediei pe ţară
ocupă şi primele ocupă din punctul de vedere al firmelor de construcţii la mia de locuitori; 2,l
%0 în Harghita, 2,3%0 în Covasna, 3,1%0 în Cluj 3,0%0 în Sibiu.
Structura în profil teritorial a numărului întreprinderilor private mici şi mijlocii active
se asociază cu repartiţia teritorială a numărului populaţiei. Există o legătură strânsă între
ponderea populaţiei ocupate dintr-un judeţ în total tară şi ponderea aceluiaşi judeţ în ceea ce
priveşte numărul de IMM-uri şi numărul angajaţilor în IMM, pe total tară. Astfel, în ceea ce
priveşte ponderea în populaţia ocupată, primele locuri sunt deţinute de: municipiul Bucureşti
10,9%, Prahova 3,9%, Cluj 3,6%, Constanta şi Iaşi 3,4%, Timiş 3,3%.
În ceea ce priveşte ponderea în numărul total de IMM-uri şi în numărul de angajaţi în
IMM-uri, primele clasate sunt: Bucureşti 22%, respectiv 16,55%, Constanţa 4,23%, respectiv
4,85%, Timiş 3,85%, respectiv 4,45%, Cluj 3,75%, respectiv 3,44%. Ponderile cele mai mici
sunt înregistrate în judeţele Tulcea, Covasna, Sălaj, Giurgiu.
Corelaţia dintre ponderea în populata ocupată şi numărul de angajaţi în IMM-uri este
mai slabă în cazul judeţelor cu o pondere medie în populaţia ocupată.
În ceea ce priveşte numărul de IMM-uri la 1000 locuitori, numărul acestora variază de
la 5,79 în judeţul Vaslui la 22,70 în municipiul Bucureşti, media fiind de 10,94. Aceste cifre
ascund însă diferenţe mari în ceea ce priveşte numărul de IMM-uri pe sectoare de activitate,
de la o medie pe tară de 0,19 de IMM-uri în construcţii la mia de locuitori, la 0,98 IMM-uri
industriale la mia de locuitori, 1,91 pentru sectorul “alte servicii, până la 7,86 în comerţ.
STRUCTURA SECTORIALĂ A IMM-URILOR ÎN PROFIL TERITORIAL
Ponderea sectoarelor de activitate în totalul IMM-urilor ascunde abateri semnificative
în plan teritorial.
În toate judeţele predomină firmele din comerţ. Ponderea acestora variază însă de la
51‚4 % din totalul IMM-urilor din judeţ, exemplu Harghita, la 92,4% în Mehedinţi. În marea
majoritate a judeţelor, ponderea variază între 59 — 87%.
Sectorul care se plasează pe locul doi ca număr de întreprinderi este cel de “alte
servicii”. Există însă câteva judeţe care infirmă această regulă: Bistriţa-Năsăud, Harghita,
Neamţ şi Vrancea. În aceste judeţe, ponderea firmelor din industrie se detaşează net de media
pe economie: Neamţ - 26,5%, Harghita - 24,7%, Bistriţa-Năsăud - 17,4%, Vrancea - 13,8%.
Sectorul “alte servicii” este mai bine reprezentat în economia judeţelor mai dezvoltate
din punct de vedere economic: Arad, Braşov, Cluj, Constanţa, Timiş etc.
 STRUCTURA IMM-URILOR ÎN PROFIL TERITORIAL PE CLASE DE MĂRIME
Microîntreprinderile reprezintă peste 90% din totalul IMM-urilor. În 1994, ele
reprezentau aproape 96% din totalul IMM-urilor, în creştere faţă de 1993, când deţineau sub
93%.
Microîntreprinderile deţin în toate judeţele o pondere cuprinsă între 93,4% în Harghita
şi 98,5 % în Buzău, situaţie ce reflectă faptul că la nivelul tuturor judeţelor domină firmele de
comerţ.
Judeţele care se abat semnificativ faţă de structura pe clase de mărime la nivelul
sectorului IMM-uri 95,9% microîntreprinderi, 3,8% întreprinderi mici, 0,3% întreprinderi
mijlocii, având o pondere peste medie a întreprinderilor mici, sunt: Harghita, Covasna,
Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Satu-Mare.
Clasa “întreprinderi mijlocii” deţine o pondere nesemnificativă în toate judeţele,
ponderea sa fiind cuprinsă între 0,07% Buzău şi 0,50% în Botoşani.
Este interesant de semnalat strânsa corelaţie dintre ponderea ocupată în total firme
înmatriculate şi ponderea în număr IMM-uri a judeţelor cu ponderi mici, sub 1‚5%.
STRUCTURA PERSONALULUI DIN IMM-URI ÎN PROFIL TERITORiAL
Ponderea judeţelor în numărul personalului din IMM-uri se corelează mai puternic cu
ponderea lor în numărul de întreprinderi, mai degrabă decât cu repartizarea populaţiei în
profil teritorial. Ordinea judeţelor în funcţie de ponderea în numărul personalului angajat în
IMM-uri nu diferă semnificativ de cea stabilită pe baza ponderii în numărul de IMM-uri.
Primele locuri sunt ocupate de municipiul Bucureşti cu 16,55%, Constanta cu 4,85%, Timiş
4,45%, în timp ce pe ultimele locuri se situează Sălaj cu 0‚97%, Giurgiu cu 1,09%, Buzău şi
Bistriţa-Năsăud cu 1,1%.
În ceea ce priveşte corelaţia dintre ponderea în populaţia ocupată şi ponderea în
numărul de salariaţii în IMM-uri, aceasta este slabă. Astfel, Bucureştiul deţine 10,9% din
populaţia ocupată a ţării, dar l6,55% din numărul de salariaţi în IMM-uri.
Următoarele clasate în ceea ce priveşte populaţia ocupată sunt judeţele: Olt - 3,9%,
Cluj -3,6%, Constanta şi Iaşi cu câte 3,4%; în ceea ce priveşte numărul de salariaţi în IMM-
uri, ordinea se modifică astfel: Constanta, Timiş, Cluj, Iaşi, diferenţele fiind mari, de peste un
procent în cazul judeţelor Constanta, Timiş, iar în cazul municipiului Bucureşti de peste 5
procente. Din totalul de salariaţi în IMM-uri pe perioada 1993-1994, 27% erau în firme având
până la 9 salariaţi, 32% în întreprinderi având între 10-99 salariaţi şi 41% în cele cu un număr
de salariaţi cuprins între 100-499.
 În industrie se manifestă tendinţa de concentrare a forţei de muncă în judeţele: Bihor,
Cluj, Maramureş, Neamţ, Timiş, şi în municipiul Bucureşti care deţin aproape 40% din
personalul ocupat în industrie. Concentrarea forţei de muncă este şi mai evidentă în cazul
construcţiilor, unde municipiul Bucureşti şi judeţele Constanţa, Braşov, Argeş şi Bacău deţin
peste 46% din forţa de muncă din sectorul respectiv — fiecare din judeţele menţionate având
peste 5% din personalul sectorului.
În cazul comerţului, distribuţia forţei de muncă este mai uniformă. Doar 6 judeţe au o
pondere mai mare de 3% din personalul ce activează în comerţ: Bucureşti -19,7%, Prahova -
49%, Constanţa - 4,6%, Cluj -3,6%, Timiş -4,2%, Bihor - 3,7%.
Microîntreprinderile concentrau în 1994 peste 47% din personalul întreprinderilor
private mici şi mijlocii. Întreprinderile mici domină din punct de vedere al personalului în 13
judeţe: Argeş, Bistriţa-Năsăud, Buzău, Cluj, Constanţa, Covasna, Iaşi, Maramureş, Mureş,
Sălaj, Timiş, Tulcea, Bucureşti). Clasa întreprinderilor mijlocii domină din punct de vedere al
personalului în doar trei judeţe: Bacău, Olt, Călăraşi.
Se poate afirma, fără teamă de a greşi, că cea mai eficientă politică de sprijinire a
sectorului de IMM este de a încuraja mediul afaceri şi dezvoltarea economică în general.
Datorită însă diferenţelor dintre diferitele regiuni ale tării, necesităţile pot diferi. Formularea
unor politici regionale, la care să anticipe, alături de administraţia centrală, şi administraţiile
locale, precum şi alte administraţii locale, ar fi salutară.
Se impune crearea unei structuri regionale de planificare economică şi promovare a
IMM-urilor. Astfel, ar trebui determinate şi create oficial regiuni care să cuprindă câteva
judeţe cu o structură economică similară şi cu interese strategice comune. Asta deoarece,
chiar dacă se poate concepe o strategie de dezvoltare pentru un singur judeţ, este mult mai
eficient să se aplice această abordare la nivelul unei regiuni cu un potenţial economic şi
financiar mai ridicat.
Un alt pas ar fi identificarea acelor regiuni mai defavorizate din punctul de vedere al:
- venitului pe locuitor;
- ratei şomajului;
- deficienţelor în infrastructură;
- lipsurilor de forţă de muncă calificată
- rămânerilor în urmă în ceea ce priveşte cercetarea-dezvoltarea şi aplicarea
inovării.
Aceste regiuni ar trebui să se bucure de o atenţie specială, beneficiind atât de anumite
avantaje fiscale, cât şi de investiţii în îmbunătăţirea mediului economico-social în care
firmele îşi desfăşoară activitatea. Pentru edificarea unei strategii pe termen lung, trebuie
parcurse următoarele etape:
1. Identificarea obiectivelor economice pe termen lung. România are nevoie de o
strategie pe termen lung privind atenuarea diferenţelor regionale şi apropierea de standardele
Uniunii Europene.
2. Luarea în considerare a resurselor disponibile şi a constrângerilor existente.
Datorită restricţiilor financiare existente, sunt de preferat mai degrabă mecanismele simple şi
necostisitoare, decât cele complexe, greu de administrat.
3. Identificarea unor instrumente eficiente din punct de vedere al costului.
Trebuie identificate şi aplicate acele instrumente şi politici care produc rezultate cât mai bune
cu costuri cât mai scăzute, pentru a se utiliza cât mai eficient banii publici.
4. Delegarea atribuţiilor de la nivel naţional către nivelele regionale şi locale.
Aceasta nu exclude însă o strânsă coordonare între strategiile adoptate la nivel local şi cele
naţionale.
Deja în România există un Program pentru IMM-uri şi Dezvoltare Regională, creat de
către Guvernul României şi de Comisia Europeană. Una dintre componentele sale este FIDEL
(Fondul pentru Iniţiative de Dezvoltare Locală).
Iniţiativele sprijinite de acesta se vor baza pe cooperarea şi parteneriatul dintre
instituţiile şi organizaţiile locale: prefectură, consiliu judeţean, consiliu local, camera de
comerţ şi industrie, patronate, sindicate, companii cu capital de stat sau privat, universităţi,
alte organizaţii neguvernamentale. FIDEL va urmări încurajarea şi finanţarea iniţiativelor de
dezvoltare economică locală; scopul său este de a încuraja crearea unei reţele de instituţii
capabile să reprezinte interesele comunităţii locale şi să asigure elaborarea, punerea în
practică şi susţinerea ulterioară a proiectelor de dezvoltare locală.
ImportanŢa sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii în regiunea Vest, Nord -Vest
Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii a cunoscut, în perioada 1990 – 1997, o
importanta dezvoltare în cadrul economiei regionale. Din totalul firmelor înmatriculate la
Oficiul Registrului Comerţului, în judeţul Timiş, 95 %, reprezintă sectorul IMM. În primii
ani, după 1990, datorită capitalului mic disponibil, s-a înfiinţat un număr mare de firme
private, dar cu putere economică redusa. Tendinţa de creştere a sectorului de întreprinderi
mici şi mijlocii, constituie un potenţial important al regiunii Vest, Nord-Vest (judeţele Timiş,
Arad, Bihor).
 În aceste regiuni, din punct de vedere numeric, se constata o dinamica accentuata a
IMM-urilor, comparabile cu situaţia la nivel naţional. Dinamica acestui sector, reflectata la
nivel naţional, releva creşterea aportului întreprinderilor mici şi mijlocii la PIB (peste 40 %).
Distribuţia teritoriala a noilor întreprinderi mici şi mijlocii în cadrul regiunii a fost
influenţată de o serie de factori, ca: puterea economică a judeţului, existenta unui potenţial de
forţa de munca cu o buna pregătire profesionala, posibilitatea accesului la capitalul
disponibil, structura economică echilibrata şi o piaţă corespunzătoare. Lipsa unei strategii
regionale de dezvoltare globala a sectorului IMM, corelata cu necesităţile de dezvoltare
economică a regiunii, face ca noile IMM-uri să se înfiinţeze în general, în localităţile mai
mari, vitregindu-se zonele monoindustriale.
Se constată însă şi absenţa unui cadru stimulativ pentru atragerea investitorilor, în
domeniile economice deficitare, în zonele defavorizate, precum şi reţeaua redusa de servicii
în sprijinul întreprinzătorilor, lipsa fiind incubatoarele de afaceri, centre internaţionale de
afaceri, centre de transfer tehnologic, etc.
Repartiţia IMM în profil teritorial pune în evidenta câteva concluzii semnificative
pentru caracterizarea sectorului IMM:
numărul societăţilor comerciale şi numărul IMM-urilor înmatriculate se corelează
direct cu dimensiunea judeţului, analizata prin numărul de locuitori;
judeţele cu un nivel de dezvoltare mai scăzut şi, ca regula, mai mici, sunt mai bine
reprezentate în cazul sectorului de IMM-uri, decât în cazul tuturor societăţilor comerciale
existente. Este de remarcat faptul ca numărul IMM-urilor scade în judeţul Timiş în 1999 faţă
de 1997;
repartiţia IMM-urilor pe regiuni de dezvoltare se apropie foarte mult de distribuţia
societăţilor comerciale înmatriculate. Este de notat faptul ca în Regiunea Vest, ca şi în
Regiunea Bucureşti-Ilfov, IMM-urile sunt subreprezentate, comparativ cu ponderea lor în
totalul societăţilor comerciale. În cadrul Regiunii Vest, dinamica societăţilor comerciale
active existente în 1999 faţă de 1997, a devansat dinamica numărului de IMM-uri (111,6 %
faţă de 105,0 %);
în toate judeţele predomina autoritar microîntreprinderile;
ponderea claselor de întreprinderi după mărimea lor, în totalul IMM-urilor din judeţul
respectiv nu s-a modificat semnificativ în intervalul 1997 – 1999.
distribuţia IMM-urilor pe Regiunea de dezvoltare Vest este determinata de repartiţia
microîntreprinderilor, care deţine o pondere de 91,5 % în anul 1999.
 Tabel 5
Repartiţia IMM-urilor pe Regiuni de dezvoltare
% 1997 1998 1999
REGIUNEA DE
DEZVOLTARE
NORD - EST 11,7 11,6 11,6
SUD - EST 13,2 13,4 13,5
SUD – MUNTENIA 12,1 12,1 12,1
SUD – VEST MUNTENIA 9,7 9,9 9,8
VEST 8,1 7,9 8,0
NORD – VEST 13,6 13,6 13,4
CENTRU 11,7 11,7 11,4
BUCURESTI – ILFOV 19,9 19,8 19,9
TOTAL 100 100 100

Tabel 6
Repartiţia numărului de IMM-uri pe clase de mărime în profil teritorial
% Micro Mici Mijlocii
1999 1999 1999
Total
Judeţ IMM

Arad 100,0 90,5 8,0 1,5

Bihor 100,0 91,1 6,7 2,2
Timiş 100,0 91,4 7,1 1,6

Analiza ponderii numărului salariaţilor din IMM-uri în totalul salariaţilor din judeţe
evidenţiază faptul ca, în judeţele cu un nivel de dezvoltare mai scăzut, aceasta proporţie este
mai mare decât media pe ansamblul societăţilor comerciale care au depus bilanţ contabil. În
schimb, în judeţele mai dezvoltate economic, raportul menţionat se situează, ca regulă, sub
aceasta medie.

Tabel 7
Repartiţia efectivului de salariaţi din IMM-uri pe judeţe
% Ponderea numărului de Ponderea numărului de
salariaţi din judeţ în efectivul salariaţi din IMM-uri în
Judeţ pe ţară numărul salariaţilor din judeţ
1999 1999
Arad 2,4 50,8
Bihor 2,7 41,4
Timiş 3,3 47,2
 Tabel 8
Repartiţia cifrei de afaceri din sectorul IMM pe judeţe

% 1997 1998 1999

Judeţ
Arad 2,3 2,3 2,1
Bihor 2,4 2,5 2,3
Timiş 3,7 3,2 3,2

FACILITĂŢI ACORDATE ÎNTREPRINDERILOR MICI şi MIJLOCII ÎN

ROMÂNIA
Înregistrarea fiscalĂ a întreprinderilor mici şi mijlocii
Prin Legea 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii s-a prevăzut introducerea unei proceduri unice
simplificate de înregistrare a întreprinderilor mici şi mijlocii, prin completarea unui formular
şi prin depunerea acestuia la Camera de Comerţ şi Industrie – Oficiul Teritorial al Registrului
Comerţului. Conform prevederilor legii, aceasta instituţie, după înmatriculare ar avea
obligaţia de a transmite în termen de 20 de zile informaţiile necesare altor autorităţi abilitate
pentru înregistrarea fiscala, înregistrarea în evidenta contribuabililor la asigurările sociale şi
asigurările de sănătate.
De asemenea, pentru facilitatea obţinerii avizelor, autorizaţiilor şi licenţelor de
funcţionare, legea prevede introducerea unei proceduri simplificate ce urmează a fost
simplificata prin birourile de asistenta pentru constituirea şi dezvoltarea societăţilor
comerciale din cadrul Camerelor de Comerţ şi Industrie.
În practică însă, în lipsa unor norme de aplicare a prevederilor legale referitoare la
înregistrarea IMM-urilor, pentru simplificarea şi urgentarea procedurilor cerute de lege, este
însă necesara parcurgerea de către contribuabil a fiecărei etape de înregistrare şi autorizare.
Potrivit practicii actuale, activităţile care trebuie desfăşurate pentru pregătirea, depunerea,
examinarea, avizarea documentaţiei şi înmatricularea comercianţilor în Registrul Comerţului
implica o perioada de timp de cel puţin 15 zile, presupune frecvente deplasări ale
investitorilor la diferite autorităţi şi plata a numeroase taxe.
FacilitĂŢI fiscale acordate IMM-urilor
Ordonanţa de Urgenţă nr. 297/2000 pentru completarea Legii nr. 133/1999 a introdus
facilităţi fiscale acordate pentru acest tip de întreprinderi. Aceste facilităţi se refera în
principal la scutiri de taxe vamale pentru anumite categorii de bunuri, precum şi la reducerea
impozitului pe profit în cazul creării de noi locuri de munca sau neimpozitarea profitului
reinvestit.
Scutirea de taxe vamale pentru importurile realizate în vederea dezvoltării activităţilor
proprii.
Aceasta scutire se aplica bunurilor care se regăsesc în capitolele 84, 85 şi 87 din
Tariful Vamal:
cazane, maşini, aparate şi dispozitive mecanice, precum şi părţi ale acestora;
maşini, aparate şi echipamente electrice şi părţi ale acestora;
aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul;
aparate de televiziune de înregistrat sau de reprodus imagini sau sunet; părţi şi
accesorii ale acestor aparate;
vehicule terestre altele decât materialul rulant de cale ferata şi tramvai; părţi, accesorii
ale acestora.
Nu beneficiază de scutirea la plata taxelor vamale automobilele la al căror import se
aplica taxe vamale.
Pentru a beneficia de aceasta scutire întreprinzătorii trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe :
să obţină avizul Ministerului Industriei şi Resurselor;
- să întocmească o declaraţie pe propria răspundere prevăzută de anexa la
normele metodologice sus menţionate, semnata de reprezentantul fiscal al întreprinderii, prin
care să ateste ca aceste importuri sunt destinate exclusiv dezvoltării activităţilor proprii de
producţie şi servicii.
Bunurile importate sub aceasta facilitate beneficiază şi de scutire la plata TVA.
Scutirea de taxe vamale pentru importurile de materii prime.
O altă facilitate acordata IMM-urilor o reprezintă scutirea de taxe vamale pentru
importul de materii prime necesare pentru fabricare de produse, care la rândul lor sunt scutite
de la plata taxelor vamale de import.
Pentru a beneficia de aceasta facilitate este necesara numai întocmirea declaraţiei pe
proprie răspundere a întreprinzătorului.
Lista cuprinzând materiile prime, subiect al facilităţii, este elaborata de Ministerul
Industriei şi Resurselor, împreună cu Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, cu
avizul Ministerului Finanţelor Publice, Ministerului Afacerilor Externe şi al Ministerului
pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie.
 Scutirea la plata impozitului pe profit reinvestit din profitul brut
Potrivit normelor de aplicare pentru a beneficia de aceasta facilitate întreprinderea
trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
realizarea unui profit contabil brut înainte de impozit de către întreprindere, întrucât
aceasta determina mărirea maxima a investiţiei ce beneficiază de scutire. Astfel, în situaţia în
care mărimea investiţiei depăşeşte valoarea profitului contabil brut cumulat lunar la începutul
fiecărui an fiscal, facilitatea nu se poate aplica pentru întreaga valoare a investiţiei, ci numai
la suma egala cu profitul brut;
investiţiile pentru care s-a acordat scutirea de impozit pe profit trebuie să rămână în
patrimoniu cel puţin o perioada egala cu jumătate din durata de funcţionare a acestora.
Intră sub incidenţa acestei facilităţi şi mijloacele fixe achiziţionate în regim de leasing
financiar. Pentru investiţiile care au loc pe perioade mai lungi scutirea se acorda proporţional
cu valoarea lucrărilor realizate în baza unor situaţii parţiale de lucrări întocmite lunar.
Facilitatea nu se recalculează în perioada următoare realizării investiţiei. În situaţia în
care valoarea investiţiei realizate este superioara valorii profitului brut, partea investiţiei
neacoperita de profit nu se va putea reporta în perioada următoare.
Reducerea impozitului pe profit cu 20 % în cazul creării de noi locuri de munca.
Pentru a beneficia de aceasta reducere, întreprinderea trebuie să îndeplinească
următoarea condiţie:
numărul de locuri de munca nou create să reprezinte cel puţin 10 % din numărul
scriptic aferent anului financiar precedent, însă aceasta prevedere legala nu este foarte clara şi
poate da naştere la diverse interpretări;
încadrarea de personal în locurile de munca nou create să se face pe baza de contract
individual de munca.
Reducerea se aplica în perioada în care forţa de munca nou angajata rămâne în
întreprindere şi, de asemenea, nu se fac alte disponibilizări. Pensionările sau desfacerile de
contracte de munca ca urmare a săvârşirii unor acte care potrivit legii sunt sancţionate
inclusiv în acest mod, nu sunt asimilate disponibilizărilor.
În situaţia în care o întreprindere îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de ambele
facilităţi, ordinea în care aceştia se acorda este: scutirea de impozit pentru profitul brut
reinvestit şi, după aceea, reducerea impozitului pe profit pentru crearea de noi locuri de
munca. Legea precizează ca acordarea oricărei dintre aceste facilităţi nu exclude posibilitatea
întreprinderi mici şi mijlocii de a beneficia de cealaltă facilitate privind impozitul pe profit.
Eşecul întreprinderilor mici şi mijlocii
 Majoritatea problemelor pe care le întâmpină întreprinderile mici şi mijlocii sunt
generate de cauze interne, care îşi au originea în gestionarea necorespunzătoare a resurselor.
Multe probleme au însă cauze externe, generate de dimensiunile lor reduse. Cauzele externe
cel mai des întâlnite sunt lipsa de capital, taxele şi impozitele, încălcarea dreptului de
proprietate intelectuală.
Accesul limitat al întreprinderilor mici şi mijlocii la capitalul împrumutat este cauzat
de costul mare al acestuia. Problema se acutizează în perioadele cu rate mari ale inflaţiei
deoarece în aceste perioade creşte nevoia de capital împrumutat, deoarece împrumutul devine
mai scump, prin creşterea ratelor dobânzii şi deoarece în aceste perioade scade oferta de
capital pentru împrumut, fapt pentru care creşte competiţia între firmele mari şi firmele mici
care doresc credite.
În această competiţie, băncile preferă firmele mari, care solicită sume importante.
Acestea oferă garanţii substanţiale, iar costul pe care îl suportă banca la acordarea unui credit
este acelaşi, indiferent de sumă. De aceea întreprinderile mici nu mai obţin finanţările
necesare extinderii sau supravieţuirii. În aceste condiţii sunt nevoite să recurgă la investitori,
ceea ce determină reducerea controlului asupra afacerii.
Taxele şi impozitele datorate apasă mult mai greu asupra întreprinderilor mici, având
în vedete faptul că sursa lor de capital o constituie veniturile proprietarilor, care au mai fost
impozitate o dată. Mărimea taxelor şi impozitelor afectează de multe ori fluxul numerarului,
prin diminuarea profitului net în anii favorabili şi prin imposibilitatea acoperirii deficitului în
anii nefavorabili.
Încălcarea dreptului de proprietate intelectuală
Micii producători au probleme deosebite cu protejarea investiţiilor şi inovaţiilor lor:
pe de o parte, durata şi costul protejării invenţiilor lor prin brevetare sunt prea mari, iar pe de
altă parte, cheltuielile de judecată în cazul încălcării dreptului de proprietate intelectuală sunt,
la rândul lor, prea mare pentru bugetele limitate ale micilor întreprinzători, care renunţă să-şi
mai apere drepturile.
Rareori întreprinderile mici şi mijlocii eşuează numai din motivele amintite anterior.
Astfel, foarte multe dintre ele reuşesc să supravieţuiască şi să se dezvolte în pofida acestor
dificultăţi pe care, de multe ori, le folosesc în avantajul lor. Este vorba de firmele a căror
management urmăreşte permanent mediul ambiant, fiind alert, flexibil şi adaptându-se rapid
la modificările acestuia. Creditorii, consultanţii şi alte persoane cane au legături cu firmele
cane eşuează apreciază că, în peste 90% din cazuri, eşecurile se datorează unor cauze interne
care constau în erori ale întreprinzătorilor. Dintre aceste erori, câteva conduc cu cea mai mare
probabilitate la eşecul întreprinderii.
Una dintre ele este aceea de a nu alege piaţa adecvată pentru un anumit tip de produs
sau serviciu. De multe ori, investiţiile dau roade în cu totul alte domenii decât cele cărora le--
au fost destinate, iar întreprinzătorii se opun cu obstinaţie acestei realităţi.
O altă greşeală o reprezintă concentrarea exclusivă a atenţiei asupra profitului noii
întreprinderi, în detrimentul fluxului de numerar, a cărui importanţă este neglijată. În acest fel
se ajunge, în special în perioada de creştere, la crize de numerar care ar putea fi evitate printr-
o planificare riguroasă a activităţii şi care sunt fatale.
Atunci când afacerea se dezvoltă, când întreprinzătorul o controlează bine din punct
de vedere financiar, evitând crizele de numerar, poate apărea o altă problemă: dimensiunile
dotărilor şi ale producţiei depăşesc posibilitatea de a fi controlate din punct de vedere
managerial. Această criză de ordin managerial apare din cauza unei greşeli pe cane o fac
aproape 80% dintre întreprinzători: aceea de a nu-şi forma la timp o echipă căreia să ii delege
treptat responsabilităţile.
De cele mai multe ori, obişnuiţi să deţină controlul exclusiv al afacerii, întreprinzătorii
încearcă să facă acest lucru numai la apariţia unor probleme grave, legate de calitate, de
termenele de livrare sau de imposibilitatea valorificării unor oportunităţi. În acest moment, ei
se confruntă cu lipsa managerilor pregătiţi să preia o parte din responsabilităţi. Crearea unei
echipe manageriale competente, capabilă să asigure dezvoltarea rară probleme a afacerii,
trebuie să înceapă încă din prima fază de dezvoltare a întreprinderii, prin selecţionarea
potenţialilor manageri din rândul angajaţilor. În acest fel este posibilă testarea, pregătirea şi,
eventual, înlocuirea unora dintre cei aleşi, înainte de apariţia problemelor.
O greşeală extrem de gravă apare atunci când întreprinzătorul îşi pune interesele şi
dorinţele personale înaintea necesităţilor pe care le are afacerea în stadiul respectiv de
dezvoltare. Fie că o decapitalizează, utilizând profitul în scopuri personale, fie că nu-i acordă
timpul necesar, deşi nu are încă o echipă care să-l înlocuiască.
Costurile eşecului întreprinderilor mici şi mijlocii
Costurile eşecului afacerilor mici şi mijlocii sunt de natură financiară, psihologică,
socială şi economică.
Costurile financiare constau în pierderea totală sau parţială de capital pe care o
înregistrează întreprinzătorul şi creditorii acestora. La acestea se adaugă pierderea
credibilităţii în faţa creditorilor, deci şi a posibilităţii unor eventuale creditări ulterioare.
 Costurile psihologice se referă la scăderea încrederii în propriile forţe şi a
entuziasmului întreprinzătorilor, în special în cazul celor cu vârstă înaintată. Psihologii
încearcă la ora actuală să reducă acest efect al eşecului în afaceri şi să prezinte ca pe o
experienţă care poate să contribuie la succesul viitor.
Costurile sociale şi economice. Presupunând că afacerea era oportună, putem spune că
eşecul unei firme are drept consecinţe privarea consumatorilor de bunurile şi/sau serviciile pe
care aceasta le producea şi pe care ei le doreaţi. Mai mult, eşecul activităţii firmelor
determină creşterea şomajului şi privează societatea de contribuţia lor la buget, prin faptul că
încetează a mai plăti taxe.
Probleme ale întreprinderilor mici şi mijlocii din România
Prin punerea la dispoziţia populaţiei a bunurilor şi serviciilor pe care aceasta le
solicită, prin contribuţia pe care o a la formarea produsului intern brut, prin crearea de locuri
de muncă şi absorbirea unei părţi a celor disponibilizaţi în urma restructurării întreprinderilor
de stat, întreprinderile mici şi mijlocii joacă un rol important în economia românească.
Ca peste tot în lume întreprinderile mici şi mijlocii din România se confruntă cu o
serie de probleme cauzate de vulnerabilitatea accentuată specifică sectorului. Aceste
probleme sunt amplificate de starea dificilă a economiei, de lipsa de experienţă legislativă şi
instituţională, de lipsa de experienţă în domeniul afacerilor şi de unele mentalităţi moştenite
de la regimul comunist care sunt încă prezente.
Deşi după 1990 s-au luat măsuri şi s-au întreprins acţiuni în vederea dezvoltării
întreprinderilor mici şi mijlocii, întreprinzătorii se confruntă cu probleme grele, care
diminuează efectele muncii lor şi ale riscurilor mari pe care şi le asumă.
O primă categorie de probleme decurge din ritmul necorespunzător al restructurării şi
privatizării. În aceste condiţii, economia românească a fost dominată de un număr mare de
întreprinderi de stat ineficiente, care au creat probleme întreprinzătorilor aflaţi în relaţii cu
ele, prin: nefurnizarea la timp şi la parametrii de calitate necesari a materiilor prime şi
materialelor, întârzieri mari în onorarea obligaţiilor de plată a produselor cumpărate;
practicarea unor forme de concurenţă neloială, în special pe pieţele unde deţin poziţia
dominantă; refuzul sau întârzierea vânzării unor echipamente sau închirierii unor spaţii
neutilizate, întreprinzătorilor particulari; tratamentul discriminatoriu şi chiar lipsit de etică
practicat de unii directori, în relaţiile comerciale cu aceştia.
Alte caracteristici ale climatului economic general cu consecinţe negative asupra
eficienţei sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii sunt puterea redusă de cumpărare a
populaţiei, nivelul ridicat al taxelor vamale şi al accizelor, împovărătoare mai ales în situaţia
când materiile prime sau produsele respective nu sunt produse în ţară, sunt insuficiente sau de
calitate necorespunzătoare, inflaţia. Aceasta din urmă afectează întreprinderile mici şi
mijlocii, mai ales pe cele productive, cu cicluri mai lungi de fabricaţie, prin: reducerea
posibilităţilor de planificare a afacerilor, probleme ale fluxului de numerar cauzate de
reducerea posibilităţii utilizării creditului furnizor, creşterea costurilor de producţie, costurile
ridicate ale finanţării.
Probleme dificile pentru întreprinderile mici şi mijlocii sunt cauzate şi de cadrul
legislativ şi instituţional din România. Acestea sunt marcate de lipsa de tradiţie şi de
experienţă în domeniul economiei de piaţă. În ceea ce priveşte cadrul instituţional, acesta este
influenţat negativ şi de mentalităţile greşite şi de corupţia care se manifestă la unii dintre
funcţionarii publici.
Dificultăţile domeniului legislativ cuprind: inexistenţa unui pachet de legi unitar şi
adaptat cerinţelor economiei de piaţă, legile actuale provenind din trei perioade diferite până
în 1988, 1988-1989 şi după 1990; gradul redus de sensibilitate a legislaţiei; maniera
necorespunzătoare de redactare a unor acte legislative; numărul mare şi lipsa de transparenţă
a procedurilor de aplicare a legilor; existenţa unor prevederi care nu sunt menite să stimuleze
crearea şi dezvoltarea sectorului, proceduri dificile de constituire, de modificare a statutului şi
de lichidare a societăţilor comerciale, păstrarea şi completarea carnetelor de muncă la Oficiul
Muncii.
Problema principală cu care se confruntă întreprinzătorii privaţi în domeniul
instituţional este numărul mare de instituţii publice cu care trebuie să conlucreze. Acest lucru
provoacă confuzie şi conduce la risipă de timp în condiţiile în care el reprezintă resursa cea
mai preţioasă a întreprinzătorului. Problema este agravată de aspecte, cum ar fi: numărul
mare al controalelor şi al avizelor cerute, transparenţa redusă a procedurilor administrative;
caracterul nesatisfăcător al serviciilor publice; amploarea birocraţiei consumatoare de timp şi
de bani pentru îndeplinirea cerinţelor administrative; amplificarea fenomenelor de corupţie,
pe fondul unei salarizări nesatisfăcătoare a personalului care lucrează în sectorul bugetar.
O altă categorie de probleme sunt cele generate de caracteristicile psihosociale ale
climatului de afaceri românesc. Acestea sunt valabile pentru toate ţările aflate în tranziţie spre
economia de piaţă, din Europa Centrală şi de Est, fiind mai puţin pregnante acolo unde
procesul de reforma început înainte de 1990 -Polonia, Ungaria. Ele sunt generate de
interzicerea iniţiativelor private în fostele economii socialiste. De aici au provenit reticenţa
fată de întreprinzători şi percepţia conform căreia profitul nu poate fi obţinut pe căi cinstite,
care se mai menţin încă la c parte a populaţiei.
 Această percepţie este întreţinută şi de practicile neetice care se manifestă în acest
sector, la cote mult mai înalte decât în ţările cu economie dezvoltată. Ele sunt favorizate de
concurenţa redusă şi de controlul necorespunzător al activităţii de către organismele abilitate.
Alte probleme care se manifestă în domeniul psihologic decurg din nivelul
predispoziţiei şi în special al capacităţii antreprenoriale, care la noi este mai scăzut decât în
ţările cu tradiţie în economia de piaţă.
Problemele de ordin financiar reprezintă o categorie de probleme cu care se confruntă
întreprinzătorii din întreaga lume. În România acestea sunt amplificate de caracteristicile
mediului de afaceri. Astfel, accesul la capital al întreprinzătorilor este mai dificil decât în alte
ţări, din următoarele cauze: caracterul limitat al economiilor populaţiei, înainte de 1990;
concurenţa insuficientă, instabilitatea sistemului bancar şi lipsa de experienţă a lucrătorilor
din acest sector de activitate; întârzieri ale operaţiunilor bancare; gradul nesatisfăcător de
dezvoltare a sistemului de garantare a creditelor şi a fondurilor de investiţii; nivelul ridicat şi
fluctuant al dobânzilor.
Povara fiscală, care constituie motiv de îngrijorare pentru întreprinzătorii din lumea
întreagă din cauza bazei relativ mici de impozitate, este îngreunată în România de
instabilitatea legilor şi a procedurilor de aplicare, care nu stimulează procesul investiţional.
Prin urmare, avantajele existenţei şi prosperităţii întreprinderilor mici şi mijlocii, dar
şi vulnerabilitatea şi costurile economice şi sociale pe care le provoacă eşecul lor, nu fac să
apreciem că este necesar ca acestea să fie sprijinite de către guvern.
Problema asistenţei acordate întreprinderilor mici şi mijlocii a devenit politică de stat
în ţările dezvoltate ale lumii, dar mai ales după ce s-a constatat succesul şi importanţa
acestora. Economiştii au caracterizat ca fiind perioada “revoluţiei creativităţii” şi a puternicei
implicări a guvernelor în vederea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Conform unui
studiu realizat de guvernele Germaniei, Angliei şi de Comisia Europeană, această implicare
trebuie să se facă a le ştirbi independenţa şi iniţiativa, în principal în două direcţii: “soft” —
în domeniul informării şi serviciilor de consultanţă şi “hard” - în sfera taxelor, impozitelor,
finanţărilor.

SURSE DE FINANŢARE
Fie că este la început de drum sau are deja un trecut, orice afacere are nevoie de
resurse financiare pentru a susţine activitatea curentă şi pentru a se dezvolta.
Pentru a se finanţa, orice întreprindere are două posibilităţi:
 - să apeleze la surse proprii;
- să atragă finanţare din exteriorul său.
Sursele proprii de finanţare sunt date de capitalul social vărsat odată cu înfiinţarea
societăţii sau majorat pe parcurs, de profitul reinvestit şi de rezervele legal constituite.
Capitalul social se formează din sumele puse la dispoziţia întreprinderii cu caracter
permanent de către proprietari — acţionari sau asociaţi — sub forma aportului în numerar sau
natură, iar constituirea capitalului social reprezintă prima fază de finanţare a unei
întreprinderi.
Creşterea capitalului social reprezintă o decizie financiară strategică care este luată nu
de serviciile sau direcţiile financiare din întreprinderi, ci de conducerea acestora. Creşteri de
capital social au loc în cazuri de dezvoltare a activităţii sau de adoptare a unor proiecte noi,
care urmăresc o creştere economică cu scopul multiplicării rentabilităţii.
Aceste creşteri marchează viabilitatea întreprinderii, faptul că lucrează rentabil şi are
un efect pozitiv asupra terţilor, adică bănci, parteneri de contracte, crescând încrederea
acestora în întreprindere. Operaţiunea de creştere a capitalului social se poate realiza fie prin
noi aporturi în numerar sau natură ale acţionarilor, fie prin incorporarea rezervelor sau
conversiunea datoriilor.
Profitul reinvestit este considerat capital fumizat de acţionari pentru că provine din
fonduri care ar fi putut fi folosite pentru plata dividendelor. Profiturile reinvestite, fiind
atractive datorită faptului că sunt ieftine, reprezintă cea mai importantă sursă de finanţare
internă. Acţionarii vor fi de acord cu reinvestirea profitului în locul plăţii acestora ca
dividende, numai în cazul în care societatea are o rentabilitate cel puţin egală cu beneficiile
pa care aceştia le-ar putea obţine ca urmare a primirii dividendelor.
Din păcate, în economia României, caracterizată prin rate mari ale inflaţiei şi
devalorizări puternice ale schimbului valutar, ţinerea evidenţei contabile în lei a condus la
faptul ca multe societăţi profitabile să ajungă să se decapitalizeze. O mare parte din
societăţile care au reuşit să supravieţuiască acestor condiţii dificile, neavând resurse
financiare proprii suficiente, apelează la surse financiare externe, atrase.
Sursele de finanţare atrase au drept scop finanţarea activităţii curente sau sunt
destinate finanţării unor obiective investiţionale stabilite de către conducerea firmei.
Extrem de dificil pentru a se finanţa este pentru acei întreprinzători care se află la
început de drum, având o firmă recent înfiinţată. De cele mai multe ori, finanţatorii exclud
din start posibilitatea acordării de bani acelora care nu au cel puţin 6 luni - l an de activitate în
spate, prin care să se demonstreze capacitatea întreprinzătorului de a conduce în mod
profitabil şi eficient afacerea iniţiată.
În continuare sunt prezentate sursele de finanţare atrase, accesibile pentru a realiza
obiectivele de investiţii corporale propuse prin planul de afaceri al unei întreprinderi mici sau
mijlocii, precum şi care sunt avantajele şi caracteristicile uneia sau alteia din metodele de
finanţare existente: creditul bancar, venituri capital, leasing şi granturi sau fonduri de
finanţare nerambursabilă, alte finanţări speciale.

CREDITUL BANCAR
Credit se numeşte orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul
dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli
legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de
achiziţionare a unui titlu care incorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de
bani.
Creditul bancar reprezintă un mijloc des utilizat de IMM-uri pentru a finanţa
obiectivele de investiţii propuse de conducătorii afacerii. O bancă comercială poate acorda
credite din surse proprii, din surse ale altor instituţii financiare sau prin co-finanţare.
Banca comercială este persoana juridică autorizată să desfăşoare, în principal,
activităţi legate de atragerea de depozite şi de acordarea de credite în nume şi în cont propriu.
Băncile persoane juridice române, precum şi sucursalele băncilor persoane juridice străine pot
funcţiona numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României. Ele se constituie
sub forma de societăţi comerciale pe acţiuni.
Valoarea creditului este strict legată de dimensiunea investiţiei ce urmează a fi
realizată, de istoricul firmei şi de garanţiile propuse dar, mai ales de potenţialul economico-
financiar al noii investiţii.
Perioada de rambursare este dată de complexitatea şi natura proiectului de investiţii,
reprezentând timpul în care se face plata creditului înapoi către bancă. Creditele acordate de
băncile comerciale se pot clasifica din punct de vedere al scadenţei în:
a. credite pe termen scurt — cu durata de rambursare de maxim 12 luni;
b. credite pe termen mediu — cu durata de rambursare între 1 -5 am;
c. credite pe termen lung — cu durata de rambursare de peste 5 am.
 Pe baza analizelor financiare din planul de afaceri se poate determina perioada optimă
de rambursare a creditului în condiţiile menţinerii unei rate prestabilite a profitului şi
nealterării lichidităţii firmei.
Perioada de graţie reprezintă timpul în care firma care a luat bani de la bancă nu este
obligată să plătească ratele la credit. Pe toată această perioadă însă, firma este obligată să
plătească dobânda la valoarea maximă a banilor primiţi de la bancă. E recomandată
negocierea cu banca a posibilităţii de alocare treptată a banilor, pe măsura realizării
investiţiei, tocmai pentru a nu se plăti dobânda decât la suma real utilizată şi trasă din bancă,
Dobânda, ca preţ la “marfa” cumpărată (bani), este negociată cu banca. Ea are
ponderea cea mai mare în totalul costurilor atunci când se angajează un credit. Orice bancă,
în cazul finanţării din sursele proprii ale băncii, va fixa valoarea ratei dobânzii astfel încât să
fie peste valoarea ratei dobânzii la depozitele atrase, precum şi ţinând cont de istoricul firmei,
de potenţialul investiţiei propuse, de garanţiile oferite. În cazul creditelor din surse ale
instituţiilor financiare internaţionale, banca comercială urcă rata dobânzii cu câteva procente
peste valoarea oferită de aceste organizaţii.
Pentru orice credit se solicită garanţii, care de cele mai multe ori trebuie să fie bunuri
imobiliare: terenuri, clădiri etc. sau/şi un anumit procent (orientativ între 40-60%) din
valoarea de achiziţie pentru echipamente/utilaje noi cumpărate prin credit. Garanţiile trebuie
să fie în proprietatea celui care solicită creditul sau ale unei terţe persoane care garantează
pentru solicitantul creditului. Verificarea din perspectivă juridică şi evaluarea din perspectivă
financiară a acestor garanţii va fi făcută de către bancă prin personalul său specializat.
În cazul în care solicitantul creditului nu deţine suficiente garanţii se poate apela la
serviciile unui fond de garantare a creditelor, care poate prelua parţial din valoarea garanţiilor
solicitate de către bancă.
Planul de afaceri se face în primul rând pentru întreprinzătorul care doreşte să
investească, pentru a se convinge că ceea ce îşi propune este conform obiectivelor prestabilite
şi că poate să ramburseze rară greutăţi creditul solicitat. Banca solicită planul de afaceri
pentru a vedea cine sunt cei care solicită bani, care este trecutul firmei, ce doreşte să facă
firma prin noua investiţie, care este piaţa în care operează firma, cum se vor atinge
obiectivele stabilite, când se vor realiza obiectivele propuse, care este situaţia financiară
previzionată, cum arată indicatorii de analiză investiţională etc.
De modul în care este întocmit planul de afaceri depind în mare măsură şansele de
obţinere a creditului solicitat, De aceea este recomandat ca întocmirea planului de afaceri să
se facă de persoane competente, cu experienţă şi care să fie agreate de către instituţiile
finanţare.
Documentaţia de credit cuprinde cel puţin următoarele:
- situaţii financiare curente ale solicitantului de credit şi ale oricărui garant al
acestuia, inclusiv proiecţia fluxurilor financiare pentru perioada de rambursare a creditului şi
de plată a dobânzilor;
- descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a datoriei şi, după
caz, o evaluare a bunurilor care fac obiectul garanţiei;
- descriere a condiţiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, plata dobânzilor,
schema de rambursare şi obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul;
- semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele băncii.
Documentaţia contabilă care constituie suportul informaţiei privind situaţia financiară
curentă a solicitantului de credit constă, în principal, în bilanţul contabil care se compune din:
bilanţ, contul de profit şi pierderi, anexa şi raportul la gestiune.
Situaţia financiară curentă a solicitantului de credit mai este reflectată şi în alte
documente, cum sunt: balanţa de verificare pentru ultima lună, bugetul de venituri şi
cheltuieli, prognoza plăţilor şi a încasărilor aferente perioadei de rambursare şi a plăţii
dobânzilor, situaţia stocurilor şi a cheltuielilor pentru care se solicita creditul, situaţia privind
contractarea vânzării producţiei care se realizează cu creditul solicitat, graficul rambursării
creditului, descrierea garanţiilor rambursării creditului şi plăţii dobânzilor, planul de afaceri
etc.
Garanţii
Un moment important în procesul de adoptare a deciziei de creditare este reprezentat
de identificarea şi verificarea atentă a garanţiilor pe care firme solicitatoare de credit le
solicită. Garanţiile sunt o asigurare suplimentară pentru rambursarea la termen a creditelor
angajate şi pentru plata dobânzilor aferente, alături de încasările curente din vânzarea
rezultatelor activităţii. Banca creditoare admite atât garanţii personale, cât şi garanţii reale.
Garanţiile personale pot fi garanţii simple - când un terţ garantează, în limita unei
sume, că va achita băncii eventualele obligaţii neonorate de debitor şi garanţii solidare - când
terţul girant se obligă să achite întreaga sumă nerambursată de debitor.
Garanţiile reale se pot constitui de către debitor în diverse forme:
- gajul, constituie principalul element de garantare a creditului fiind constituit
din bunuri patrimoniale mobile, din pachete de acţiuni, obligaţiuni, alte titluri de valori
mobiliare. Gajul poate fi: cu deposedare, când bunurile trac în păstrarea unui terţ sau fără
deposedare, când bunurile rămân în custodia debitorului. Se constituie în gaj şi bunurile
achiziţionate cu credite;
- ipoteca este o garanţie reală, imobiliară, cu păstrarea dreptului de proprietate
al debitorului, dar fără dreptul înstrăinării până la rambursarea creditului;
- warrantul şi recipisa warrant atestă depozitarea unor stocuri în antrepozite
generale în vederea unei viitoare vânzări. Recipisa conferă dreptul de proprietate asupra
stocurilor respective, iar warrantul atestă existenţa mărfurilor depozitate la un terţ cantitativ,
calitativ, sortimental, valoric. Acest document se poate transmite prin andosare sau depune în
gaj la o bancă pentru obţinerea unu credit. Debitorul nu poate ridica mărfurile din depozitul
general decât cu ambele documente (recipisă şi warrant). Pentru anumite categorii de stocuri,
exemplu produse agricole, petroliere care reclamă cheltuieli mari cu transportul şi
depozitarea, banca poate admite constituirea tor în custodia debitorilor, fără a mai fi
transportate la un depozit general;
- cauţiunea reprezintă depozite în lei sau valută, cu indicaţia expresă de
garantare a unui credit;
- scrisoarea de garanţie este emisă de o altă bancă sau instituţie financiară care
nu poate acorda creditul, dar este dispusă să garanteze pe debitor în faţa unei alte bănci;
- cesiunea reprezintă o modalitate de garantare a creditelor bancare prin cedarea
de către debitor a drepturilor sale ce ar putea proveni din chirii sau asigurări şi a unor venituri
viitoare ori a unor instrumente de plată.
La analiza garanţiilor se cercetează:
1. Titlul de proprietate, fiind obligatoriu ca persoana care oferă garanţia să îl deţină;
2. Valoarea, bunul adus în garanţie trebuind să aibă o valoare stabilă, dacă nu în
creştere cu trecerea timpului. De asemenea, este necesar să se analizeze valoarea probabilă
într-o situaţie de vânzare forţată. Este necesar ca valoarea garanţiilor să depăşească valoarea
creditului solicitat, ca urmare a faptului că în situaţia executării silite preţul obţinut va fi
destul de scăzut, deoarece banca doreşte să obţină bani în scurt timp, fiind presată să vândă,
iar cel care cumpără va fructifica această situaţie oferind un preţ mai scăzut.
3. Convertibilitatea în bani a garanţiilor este un alt element ce trebuie luat în calcul
avându-se în vedere atât rapiditatea, cât şi uşurinţa cu care se pot transforma în bani garanţiile
reale.
În legătură cu garantarea creditelor se impun mutaţii semnificative în sensul înlocuirii
practicării de garanţii excesive la creditele bancare sub formă de valori sigure, nemijlocit
valorificabile ca atare, cu estimarea şanselor de evoluţie în afaceri a clienţilor băncii şi, deci,
cu asocierea băncilor la depăşirea riscurilor, cu care întreprinzătorii, în dificultate, dar viabili,
se confruntă”.

Fondurile de garantare a creditelor

Fondurile de garantare au ca obiectiv exclusiv de activitate garantarea în parte a
creditelor sau a altor instrumente de finanţare ce pot fi obţinute de către întreprinderi mici şi
mijlocii de la bănci comerciale sau din alte surse. Rolul acestor instituţii este de a prelua o
parte din garanţiile solicitate de către finanţator, în condiţiile în care solicitantul creditului nu
dispune de suficiente garanţii.
Fondul de garantare poate fi apelat numai după acceptul de finanţare condiţionat,
primit de către solicitantul de credit din partea instituţiei finanţatoare căreia i s-a adresat.
Decizia de a prelua sau nu parte din garanţiile solicitate se ia de către fondul de
garantare, în baza analizei amănunţite a planului de afaceri, pus la dispoziţie de solicitantul
finanţării. De cele mai multe ori fondul de garantare impune ca o parte din garanţiile
solicitate de finanţator să fie asigurate de solicitantul creditului, asumându-şi parţial riscul.
În analiza financiară a proiectului de investiţii trebuie să se ia în calcul şi costul
financiar al obţinerii garanţiei necesare din partea fondului de garantare, acest cost nefiind
neglijabil.
A. Fondul de Garantare a Creditului Rural (FGCR)
Obiectul finanţării (FGCR) îl constituie acordarea de garanţii băncilor comerciale în
cazul: creditelor pe termen mediu şi lung destinate realizării de investiţii contractate de
agenţii economici mici şi mijlocii cu capital privat şi majoritar privat, care nu deţin garanţii
suficiente şi desfăşoară activităţi în domeniul producţiei agricole; scrisorilor de garanţie
bancară; creditului pe termen scurt, complementar investiţiei, servind primului ciclu de
fabricaţie - materii prime, materiale auxiliare, energie, combustibili, salarii, alte cheltuieli
necesare acestui ciclu, plăţii taxelor şi comisioanelor vamale, TVA; creditelor pe termen
mediu acordate de bănci pentru cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni deţinut de Fond la
societăţile comerciale agricole; creditelor pe termen scurt acordate producătorilor pentru
realizarea producţiei vegetale şi animale, respectiv pentru efectuarea cheltuielilor prevăzute
în tehnologiile de producţie şi devizele de cheltuieli întocmite pe fiecare cultură şi categorie
de animale; operaţiunilor de leasing derulate de către producătorii şi prelucrătorii agricoli, în
calitate de utilizatori.
Suma maximă garantată de FGCR este:
 1. În cazul creditelor pentru investiţii: echivalentul a 175.000 EURO, la data acordării
garanţiei, pentru creditele acordate societăţilor mici şi mijlocii şi echivalentul a 87.500
EURO, la data acordării garanţiei, pentru creditele acordate fermierilor privaţi. Garanţia
FGCR poate reprezenta maximum 70% din valoarea creditului pentru investiţii.
2. În cazul creditelor pe termen scurt pentru producţia agricolă: 2,5 miliarde lei, în
cazul societăţilor mici şi mijlocii şi 500 milioane lei, în cazul creditelor destinate fermierilor
privaţi. Garanţia FGCR poate reprezenta maximum 50% din valoarea creditului.
3. În cazul operaţiunilor de leasing: echivalentul a 100.000 EURO, la data acordării
garanţiei pentru contractele de leasing destinate societăţilor mici şi mijlocii şi echivalentul a
50.000 EURO, la data acordării garanţiei, pentru contractele de leasing destinate fermierilor
privaţi şi asociaţilor de fermieri privaţi. Garanţia FGCR poate reprezenta maximum 30% din
valoarea cumulată a ratelor de leasing.
FGCR percepe următoarele comisioane:
1. În cazul creditelor pentru investiţii: comisionul de garantare este de 4% din
soldul garanţiei la data de 31 decembrie a anului precedent, cu excepţia primului an, când se
calculează la valoarea garanţiei, proporţional cu numărul de luni întregi de garantare şi se
plăteşte în momentul acordării garanţiei. Fermierii privaţi şi asociaţiile de fermieri privaţi nu
plătesc comision, iar FGCR va suporta şi contravaloarea studiului de fezabilitate întocmit în
limita a 1% din valoarea investiţiei.
2. În cazul creditelor pe termen scurt: comisionul de garantare este de 3% din
valoarea garanţiei, plătibil la aprobarea acesteia.
3. În cazul operaţiunilor de leasing: comisionul de garantare este de 5% din
soldul garanţiei la data de 31 decembrie a anului precedent, cu excepţia primului an, când se
calculează la valoarea garanţiei, proporţional cu numărul de luni întregi de garantare şi se
plăteşte în momentul acordării garanţiei.
De serviciile oferite de FGCR pot beneficia societăţile comerciale mici şi mijlocii
înfiinţate, autorizate conform Legii nr. 31/1990 şi Legii nr. 36/1991, care-şi desfăşoară
activitatea în agricultură. Beneficiarii garanţiilor trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
să desfăşoare o activitate profitabilă;
să nu se afle în stare de incapacitate de plată ori în procedură de reorganizare sau
faliment;
 din punct de vedere al bonităţii să fie încadraţi de către banca creditoare în categoriile
A, B sau C, conform normelor BNR nr. 3/1994; să nu înregistreze datorii restante la bugetul
de stat, la fondurile speciale şi fondul asigurărilor sociale;
să nu înregistreze credite restante şi dobânzi neachitate la scadenţă.
Documentaţia necesară cuprinde, în cazul garantării creditelor: solicitarea de
garantare din partea unităţii teritoriale a băncii, dosarul de creditare întocmit conform
normelor proprii ale băncii solicitante şi declaraţia clientului, iar în cazul garantării
operaţiunilor de leasing: solicitarea de garantare, dosarul de creditare şi declaraţia
utilizatorului.
Băncile pentru care garantează sunt băncile cu care FGCR are încheiate Convenţii de
împărţire a Riscului pentru garantarea creditelor de investiţii şi de producţie: Banca Agricolă
SA, BRD - Groupe Societe Genera1e SA, BCR SA, Banca Comercială Ion Ţiriac SA, CEC,
Banc Post SA etc.
B. Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii Privaţi
În contextul economic din România, Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru
Întreprinzătorii Privaţi (FRGC) este un instrument financiar introdus în 1994. E1 a fost creat
ca o reacţie la diferenţa existentă între cererea de sprijin financiar pentru sectorul privat
demonstrată pe piaţă şi oferta limitată de credite bancare.
În situaţia unui cadru general nefavorabil dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii şi
datorită faptului că mediul economic a fost supus unor mişcări imprevizibile ale indicatorilor
macroeconomici, băncile româneşti, trecând ele însele printr-un proces de învăţare a regulilor
economiei de piaţă, nu s-au arătat dispuse să crediteze firmele private.
FRGC a fost creat ca un partener fiabil pentru prelucrarea unei părţi a riscurilor de
creditare. Prezenţa sa a făcut posibil un influx de capital şi o creştere a numărului de credite
obţinute de întreprinderile mici şi mijlocii. FRGC este o instituţie nouă, modernă, creată cu
asistenţă de dezvoltare de la Banca pentru Dezvoltare din Canada.
Participarea Fondului la procesul de restructurare a economiei româneşti a dat
posibilitatea întreprinzătorilor de a accesa credite în valoare totală de peste 400 miliarde lei,
cu ajutorul garanţiilor acordate până acum de FRGC, în valoare totală de peste 150 miliarde
lei. Fără ajutorul Fondului, IMM nu ar fi avut acces la asemenea finanţări.
Accesarea acestor sume a permis firmelor private să realizeze investiţii de peste 450
miliarde lei, astfel, s-au putut achiziţiona utilaje şi introduce noi tehnologii pentru liniile de
producţie. Fondul a sprijinit importante obiective economice în sectoare ca industria hârtiei,
textilă, mobilă, alimentaţie, materiale de construcţie.
 FRGC a fost nominalizat de către Banca Internaţională de Investiţii ca agent pentru
România şi acceptat de către Uniunea Europeană ca garantator al liniei de credit Phare.
Fondul acordă asistenţă prin intermediul garanţiilor acordate băncilor pentru: credite pentru
proiecte de investiţii, credite pentru capital de lucru, scrisori de garanţii bancare şi operaţiuni
de leasing. Suma maximă garantată: sprijinul Fondului este limitat la 70% din creditul
nominal (exclusiv dobânda). Garanţiile de până la 1 miliard lei se aprobă de către Comitetul
executiv al FRGC, iar cele care depăşesc această valoare, de Consiliul de Administraţie al
Fondului.
Comisioanele percepute sunt comisionul de analiză, de 1 % din valoarea garanţiei
solicitate şi prima de garantare, de 3% an la soldul garanţiei, conform graficului de
rambursare al băncii. De serviciile oferite de FRGC pot beneficia societăţile care îndep1inesc
următoarele condiţii; sunt persoane juridice române, au capital majoritar privat şi beneficiază
de recomandarea uneia dintre băncile partenere ale FRGC pentru acordarea creditului.
Băncile partenere sunt: Banca Agricolă, Banca Română de Dezvoltare, Banca
Comercială Română, Banca Comercială Ion Ţiriac, Banca Românească, Banca pentru Mică
Industrie şi Liberă Iniţiativă.
Acordarea de credite din sursele băncii creditoare
A. BANCA ROMÂNĂ PENTRU DEZVOLTARE - Groupe Societe Generale
1. Sunt finanţate proiectele de investiţii pentru obiective noi, protecţia mediului
înconjurător, extinderi, modernizări, retehnologizări şi dotări, importurile de materii prime şi
materiale destinate producţiei pentru export, precum şi completarea necesarului de capital
circulant.
Suma creditată este de maxim 8 milioane USD în cazul proiectelor de investiţii, şi de
maxim 5 milioane USD în cazul importurilor destinate producţiei pentru export.
Termenul de rambursare este de 3-l7 ani în cazul proiectelor de investiţii şi de
maximum 1 an în cazul importurilor destinate producţiei pentru export.
Perioada de graţie este de 1-5 ani în cazul proiectelor de investiţii.
Rata dobânzii este negociabilă şi variabilă pe perioada de creditare.
Comisioanele percepute sunt comisionul de angajament de 1% din credit, plătibil o
singură dată, la semnarea contractului de credit şi comisionul de neutilizare de 1-1,5% pe an
din creditul neutilizat.
Garanţiile sunt de 100% din valoarea creditului plus dobânda, din care minimum 50%
trebuie să reprezinte garanţie reală constituită înainte de acordarea creditului.
 De finanţare pot beneficia societăţi comerciale înfiinţate în conformitate cu Legea nr.
31/1990, societăţi mixte, producători particulari, asociaţii care, în cazul creditelor pentru
investiţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: societatea să fie viabilă, balanţa
valutară să fie pozitivă, rata serviciului datoriei de minimum 1,3, rata internă de rentabilitate
financiară de minimum 15% şi contribuţia din surse proprii, în numerar sau în natură trebuie
să reprezinte minimum 20% din valoarea proiectului, iar în cazul importurilor destinate
producţiei pentru export trebuie ca: societatea să fie viabilă, balanţa valutară să fie pozitivă,
contracte ferme de export şi curs de revenire favorabil.
Documentele necesare sunt: cererea de credit, planul de afaceri, aprobarea conducerii
societăţii pentru realizarea investiţiei, bilanţul contabil pe ultimii 2-3 ani, bugetul de venituri
şi cheltuieli aferent perioadei de creditare, proiecţia surselor pentru rambursarea creditelor şi
plata dobânzilor şi contractele de desfacere.
2. Finanţarea se acordă pentru realizarea unor noi obiective şi/sau capacităţi de
producţie, pentru dezvoltarea, modernizarea şi/sau retehnologizarea obiectivelor de investiţii,
a capacităţilor de producţie, utilajelor, maşinilor, instalaţiilor, a clădirilor şi construcţiilor
existente, pentru realizarea de investiţii publice de interes local, pentru procurarea de maşini,
utilaje şi mijloace de transport, pentru procurarea de animale de producţie, reproducţie,
precum şi animale de muncă, pentru plantaţii pomicole, viticole şi alte specii şi pentru
cumpărarea de active fixe (clădiri, construcţii).
Suma creditată este de maxim 75% din valoarea proiectului de investiţii.
Rata dobânzii este negociabilă şi variabilă pe perioada de creditare.
Garanţiile cuprind, în cazul societăţilor cu capital privat — constituirea de garanţi
reale, colaterale, scrisori de garanţie bancară, cauţiune sau scrisori ale fondurilor de garantare,
scrisori de contragaranţie, care să acopere 50% din volumul creditului şi al dobânzilor
aferente pentru primul an de creditare, iar diferenţa o pot constitui însăşi obiectele realizate
din credit, iar în cazul asociaţiilor familiale, persoanelor fizice autorizate, fermierilor agricoli
individuali şi asociaţiilor agricole fără personalitate juridică — constituirea garanţiilor reale,
colaterale, care să acopere integral volumul creditului şi al dobânzilor aferente primului an de
creditare.
De finanţare pot beneficia societăţi comerciale cu capital majoritar privat, inclusiv
participare de capital străin, asociaţii familiale, persoane fizice autorizate, fermieri agricoli şi
asociaţii agricole simple, fără personalitate juridică, potrivit Legii nr. 36/1 991, persoane
fizice liber profesioniste, autorizate prin lege. Contribuţia din surse proprii trebuie să
reprezinte minimum 25% din valoarea proiectului. Elementul determinant în fundamentarea
capacităţii de producţie a proiectului de investiţii îl constituie studiul pieţei interne şi/sau al
celei externe (marketingul produsului). Proiectele de investiţii care realizează produse sau
servicii rară piaţă nu se creditează.
Pe lângă cererea de credit se mai cer şi următoarele documente: bilanţul contabil şi
contul de profit şi pierderi încheiate pe ultimul an, inclusiv raportul comisiei de cenzori sau
certificarea bilanţului de un expert contabil autorizat independent, ultimele situaţii privind
“Rezultatele financiare” şi “Situaţia patrimoniului”, ultima balanţă de verificare, bugetul de
venituri şi cheltuieli aprobat sau proiectul acestuia pentru anul în care se solicită creditul,
întocmit pe baza contractelor sau comenzilor confirmate care au stat la baza fundamentării
acestuia, un document care conţine fundamentarea necesităţii creditului şi calcului mărimii
acestuia, studiul de fezabilitate întocmit şi aprobat, conform instrucţiunilor metodologice
pentru evaluarea financiară economică a regiilor autonome şi societăţilor comerciale,
proiecţia surselor pe perioada de acordare şi rambursare a creditelor, acte privind situaţia
juridică a terenului, precum şi acordurile şi avizele prevăzute de lege privind utilităţile şi
protecţia mediului înconjurător.
Se finanţează acoperirea cheltuielilor de aprovizionare, producţie şi desfacere a
produselor destinate exportului, precum şi încasarea contravalorii produselor exportate şi a
cheltuielilor ocazionate de export.
Suma creditată pentru producţia de export se dimensionează în funcţie de valoarea
costurilor de producţie şi nu poate depăşi 70% din valoarea producţiei pentru export. În cazul
când producătorul exportă direct produsele, volumul creditului se dimensionează în funcţie de
valoarea contractelor pentru export şi nu poate depăşi 70% din valoarea produselor livrate la
export şi a cheltuielilor ocazionate de desfacere şi transport. În cazul în care unitatea BRD a
acordat anterior credite din care s-au acoperit stocuri şi cheltuieli pentru producţia pentru
export, cu suma acestora se va reduce plafonul la creditele respective.
Rata dobânzii este negociabilă şi variabilă pe perioada de creditare.
Termenul de rambursare, în cazul creditelor pentru producţia pentru export, se
stabileşte în funcţie de durata ciclului de producţie, fără a depăşi 365 zile, iar în cazul în care
producătorul exporta direct produsele, în durata de creditare se include şi perioada de la
livrarea mărfii până la data scadenţei prevăzută în contract, fără a depăşi însă 365 zile, din
care perioada de încasare a contravalorii mărfurilor să nu depăşească 180 zile.
Garanţiile:
deschiderea acreditivului de export irevocabil şi necondiţionat, în favoarea
beneficiarului de credit, scrisoare de garanţie bancară sau efecte de comerţ avalizate de bănci.
 poliţa de asigurare eliberată la cererea beneficiarului creditului;
garanţii imobiliare (ipotecă);
gaj asupra materiilor şi materialelor importate, care devin proprietatea producătorului
sau alte materii sau materiale din ţară sau import care sunt deja proprietatea producătorului,
în condiţiile art. 480, alin. 4, Cod Comercial;
asigurarea riscului de neplată a ratelor creditului şi/sau a dobânzilor la o societate de
asigurare agreată, şi în cazul societăţilor comerciale cu asociat unic, suplimentar şi cesionarea
drepturilor de încasat din poliţa de asigurare a “persoanelor cheie”, de care depinde
funcţionarea societăţii;
cesiunea drepturilor de încasare rezultate din acreditive aferente altor exporturi,
deschise prin alte bănci, cu acordul scris al băncilor respective;
contracte ferme cu clienţi externi recunoscuţi pe piaţa internaţională sau cu care
beneficiarul de credite a avut şi alte colaborări, fără a fi avut probleme deosebite în derularea
contractelor, cu condiţia existenţei unei poliţe de asigurare pentru astfel de proiecte.
De finanţare pot beneficia agenţii economici cu capital de stat sau privat, producători
şi/sau producători-exportatori ai unor produse pentru export, exportatorii direcţi sau
intermediari pe bază de contract de comision, care îndeplinesc următoarele condiţii:
solicitantul creditului are conturile principale, în lei şi valută, deschise la unitatea
BRD, prezintă bonitate corespunzătoare şi indicatorii de performanţă financiară se încadrează
în categoriile A, B, C,
încasarea contravalorii producţiei exportate, pentru care se acordă creditul respectiv şi
operaţiunile de transformare în lei a valutei încasate se va face, în mod obligatoriu, prin
conturile deschise la BRD. De credite pentru producţia de export pot beneficia şi producătorii
unor componente sau subansamble înglobate în produsele exportate de alţi producători.
Documentaţia necesară cuprinde:
cererea de credit din care să rezulte obiectul creditului (credit pentru producţia de
export) şi valoarea creditului;
contractele ferme şi /sau comenzi ferme confirmate pentru producţia de export, care
fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte cantitatea şi felul mărfii, graficul de
livrare, condiţiile şi termenele de plată, preţul mărfii în valută;
agenţii economici, care produc subansamble sau elemente componente pentru export,
vor prezenta comunicarea producătorului produsului finit, confirmată de banca acestuia, cu
privire la valoarea subansamblelor sau componentelor din contractul respectiv, care se vor
folosi pentru comenzi de export;
 bilanţul contabil încheiat la sfârşitul anului precedent, ultima balanţă de verificare
încheiată în anul în curs, situaţia fluxului de încasări şi plăţi în lei şi valută pentru toată
perioada de creditare;
situaţia la zi a tuturor creditelor şi garanţiilor obţinute de la bănci, din care pentru
export, a obligaţiilor de plată faţă de bănci, bugetul statului şi terţi, cu nominalizarea
principalelor poziţii, eşalonate pe termene scadente, precum şi situaţia la zi a drepturilor de
încasat, cu nominalizarea principalelor posturi.

FinaNŢAREA IMM-urilor diN suRSE BERD

1. BANCA ROMÂNĂ PENTRU DEZVOLTARE - Groupe Societe Generale

Sunt finanţate proiectele de investiţii pentru obiective noi, protecţia mediului

înconjurător, extinderi, modernizări, retehnologizări şi dotări, importurile de materii prime şi
materiale destinate producţiei pentru export, precum şi completarea necesarului de capital
circulant.
Suma creditată este de maxim5 milioane USD.
Termenul de rambursare este de 7ani în cazul proiectelor de investiţii
Perioada maximă de graţie este de 18 luni în cazul proiectelor de investiţii.
Rata dobânzii este negociabilă şi variabilă pe perioada de creditare.
Comisioanele percepute sunt comisionul de angajament de 1,5% din credit, plătibil o
singură dată, la semnarea contractului de credit şi comisionul de neutilizare de 1 % pe an din
creditul neutilizat.
Garanţiile sunt de 120% din valoarea creditului plus dobânda, iar minimum 50%
trebuie să reprezinte garanţie reală constituită înainte de acordarea creditului.
De finanţare pot beneficia societăţi comerciale înfiinţate în conformitate cu Legea nr.
31/1990, societăţi mixte, producători particulari, asociaţii care trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: societatea să fie viabilă, balanţa valutară să fie pozitivă, rata serviciului
datoriei de minimum 1,5, rata internă de rentabilitate financiară de minimum 15% şi
contribuţia din surse proprii, în numerar sau în natură trebuie să reprezinte minimum 30% din
valoarea proiectului;
Documentele necesare sunt: cererea de credit, planul de afaceri, aprobarea conducerii
societăţii pentru realizarea investiţiei, bilanţu1 contabil pe ultimii 2-3 ani, bugetul de venituri
şi cheltuieli aferent perioadei de creditare, proiecţia surselor pentru rambursarea creditelor şi
plata dobânzilor şi contractele de desfacere.
 2. BANCA TRANSLVANIA S.A.

Surse BERD pentru finanţarea IMM-urilor

Finanţarea se acordă IMM-urilor eligibile, pentru orice nevoie de finanţare imediată,
în lei sau USD, pentru proiecte de investiţii pe termen mediu sau scurt, pentru asigurarea
capitalului de lucru şi pentru finanţarea comerţului.
Suma creditată este de 20.000-125.000 USD, reprezentând 70-85% din valoarea
investiţiei. În cazul companiilor noi, cota de finanţare nu poate depăşi 70% din obiectivul ce
urmează a fi finanţat.
Termenul de rambursare este de 1-36 luni, rambursarea creditului urmând a se realiza
conform unui grafic negociat, în concordanţă cu planul de afaceri prezentat.
Perioada maximă de graţie este de 6 luni, în cazul creditelor pentru investiţii.
Rata dobânzii este de 10-15%, încadrarea se face după o grilă de bonitate aplicată de
bancă.
Comisioanele percepute de Banca Transilvania sunt comisioane de instrumentare şi
gestionare a creditului - lunar, comisioane de risc, în funcţie de parametrii de bonitate ai
clientului şi comisioane de prelungire, reeşalonare, rescadenţare. Nu se percep penalizări la
neangajarea la termen a creditului şi la rambursarea anticipată. Rambursarea anticipată se
notifică băncii în scris, cu 15 zile preaviz. Penalităţile de întârziere la plata dobânzii sau la
rambursarea ratelor de credit se stipulează prin clauze speciale în contractul de credit.
Garanţiile constituite vor fi materiale şi vor acoperi în principiu 120% din valoarea
creditului şi a dobânzii aferente primelor 3 luni.
Pot beneficia de finanţare întreprinderile mici, firmele, companiile, proprietarii
individuali şi alte entităţi legal constituite în conformitate cu legile României, ca şi indivizii
înregistraţi ca întreprinzători, în conformitate cu aceleaşi legi.
Împrumutaţii IMM-urilor trebuie să fie clienţi noi şi să nu utilizeze mai mult de 100
de angajaţi cu normă întreagă, incluzând conducerea angajată cu normă întreagă, să fie
deţinuţi şi operaţi de rezidenţi români, să fie sub controlul şi în proprietate majoritar privată,
să aibă o cifră de afaceri anuală maximă de 40 milioane EURO sau un total bilanţier anual de
27 milioane EURO şi să obţină toate autorizaţiile, aprobările, permisele necesare.
Împrumutaţii IMM-urilor, deţinuţi sau controlaţi prin contracte de acţionari principali
vor fi eligibili pentru cel mult 2 credite mici în acelaşi timp, încadrându-se în suma maxima
permisă de contractul de credit (125.000 USD).
 Documentele necesare sunt actele de constituire a societăţii, certificatul de înregistrare
la Registrul Comerţului, bilanţurile contabile pe ultimii 3 ani fiscali, balanţa de verificare a
ultimei luni, copii după licenţa de import/export (dacă este cazul), contracte interne sau
externe (cu furnizori şi beneficiari), cererea de credit, rapoarte de evaluare, expertize tehnice
şi economice, planul de afaceri şi alte documente considerate necesare, în funcţie de
specificul afacerii.
 Finanţarea IMM-urilor din surse Phare
BANCA ROMÂNEASCĂ S.A.

Schema de creditare pentru IMM-uri din surse Phare.

Obiectul finanţării îl reprezintă extinderea/modernizarea societăţilor existente sau
înfiinţarea unora noi, cu următoarele destinaţii: achiziţionarea de echipamente, utilaje
mijloace de transport (noi sau utilizate), achiziţionarea, construcţia, extinderea de clădiri
anexe, structuri productive, capitalul circulant (maxim 20% din credit) şi costurile aferente
planului de afaceri propus spre finanţare.
Sunt acceptaţi doar furnizorii din ţările membre ale Uniunii Europene sau ţările
beneficiare ale programului Phare. Pentru achiziţii mai mari de 100.000 EURO trebuie
prezentate cel puţin 3 oferte de la furnizori diferiţi.
Suma creditată este de 15000-500000 EURO.
Termenul de rambursare este de maximum şase ani.
Perioada maximă de graţie este de maximum 1 an.
Rata dobânzii pentru partea de credit acordată din surse Phare cuprinde: EURIBOR
(LIBOR) la 3 luni minus 1,5% (dar minim 3% pe an) plus 0,3% pe an, iar pentru partea de
credit acordată din sursele Băncii Româneşti cuprinde: EURIBOR la 3 luni, la care se adaugă
o marjă de 5% pe an.
Comisioanele percepute: la acordarea creditului se percepe un comision flat de 0,4%
ad valorem.
Garanţiile: valoarea totală a garanţiilor trebuie să fie de cel puţin 120% din valoarea
creditului şi a dobânzilor pe jumătate din perioada de creditare (dar nu mai mult de 18 luni).
Se acceptă: garanţii de natură imobiliară, gajuri cu/fără deposedare, gaj asupra bunurilor
achiziţionate din credit, garanţii personale, gaj general asupra fondului de comerţ, gaj asupra
bunurilor achiziţionate din credit (maxim 75% din valoarea de achiziţie).
De finanţare poate beneficia orice societate comercială care îndeplineşte următoarele
condiţii: societatea să fie înregistrată şi operaţională în judeţele selectate pentru
implementarea schemei (Cluj, Constanţa, Iaşi, Argeş, Timiş, Bucureşti), capitalul firmei să fie
în majoritate privat românesc, firma să activeze în industrie, construcţii, transporturi sau
servicii, să aibă o bună situaţie financiară, istoric şi previziuni, fără datorii restante pe ultimii
2 ani şi ultimul exerciţiu financiar să fie încheiat cu profit, să aibă maxim 250 de angajaţi,
prioritate fiind firmele cu mai puţin de 100 de angajaţi, să nu fie filială a unei societăţi cu mai
mult de 250 de angajaţi şi să nu aibă printre acţionarii care deţin peste 25% din capitalul
social, societăţi cu mai mult de 250 de angajaţi.

CASA DE ECONOMII ŞI CONSEMNAŢIUNI - C.E.C.

Finanţarea se acordă pentru capitalul circulant în proporţie de maximum 2C% din

valoarea creditului, şi pentru investiţii corporale pentru dezvoltarea şi modernizarea
întreprinderilor existente şi/sau pentru înfiinţarea de noi întreprinderi. Pentru investiţiile
finanţate sunt acceptaţi numai furnizorii autohtoni sau din ţările membre ale Uniunii
Europene sau ţările beneficiare Phare.
Suma creditată este de maximum 500.000 EURO, având prioritate solicitările în
valoare de până la 165.000 EURO. Creditul acordat pentru capital circulant este de maximum
20% din valoarea totală a creditului.
Cota de finanţare: Creditul acordat reprezintă maximum 85% din valoarea investiţiei,
diferenţa fiind suportată de împrumutat. Finanţarea se acoperă în proporţie de 60% din
fonduri Phare şi în proporţie de 40% din fonduri CEC.
Termenul de rambursare este de maxim 6 ani şi se stabileşte în funcţie de natura
bunurilor finanţate şi de capacitatea de rambursare. Rambursarea se face în rate trimestriale,
egale şi consecutive.
Perioada de graţie este de maxim 1 an de la data semnării contractului de credit.
Rata dobânzii se actualizează trimestrial.
- la cota Phare exprimată în EURO: rata de dobândă EURIBOR la 3 luni minus
1,5 puncte procentuale, dar nu mai puţin de 3% pe an, plus o marjă de 0,3 puncte procentuale.
- la cota CEC exprimată în lei: rata de dobândă la 3 luni;
- la cota CEC exprimată în EURO: rata de dobândă EURO la 3 luni plus 5
puncte procentuale.
Garanţiile trebuie să acopere valoarea creditului şi dobânda aferentă primului an.
Sunt eligibile întreprinderile cu până la 50 de angajaţi, care îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii: sunt înregistrate şi îşi desfăşoară activitatea în judeţele în care se
derulează programul: Botoşani, Braşov, Buzău, Constanţa, Sibiu, Olt, Suceava, Teleorman,
Timiş, Vaslui, au capital privat majoritar românesc, sunt autonome şi independente (să nu fie
filiale ale unei întreprinderi cu mai mult de 250 de angajaţi, să nu deţină mai mult de 25% din
capitalul social al altei societăţi comerciale şi nici o altă societate comercială să nu deţină mai
mult de 25% din capitalul social al firmei solicitante a creditului), nu desfăşoară activitatea
principala activitate în agricultură, extracţie, energie, comerţ (en-gros şi en-detail) industria
jocurilor de noroc, industria tutunului şi a băuturilor alcoolice, armament tranzacţii cu valori
mobiliare, activităţi legate de servicii bancare, de asigurări, servicii financiare, nu au datorii
scadente neachitate şi înregistrează indicatori de bonitate (lichiditate, solvabilitate,
rentabilitate, grad de îndatorare), în conformitate cu normele şi procedurile de lucru ale CEC.
Documentele necesare sunt actele de constituire a societăţii, bilanţurile contabile de
pe ultimii doi ani, împreună cu balanţele de verificare aferente, balanţa de verificare aferentă
ultimei luni, lista creditelor curente şi lista obligaţiilor faţă de clienţi, situaţia contractelor de
aprovizionare şi situaţia datoriilor firmei, lista garanţiilor propuse de client precum şi planul
de afaceri şi planul de finanţare.
GRANTURI SAU FONDURI DE FINANŢARE NERAMBURSABILĂ, ALTE
FINANŢĂRI SPECIALE
Granturile sau fondurile de finanţare nerambursabilă sunt acordate României în cadrul
unor programe de asistenţă, prin semnarea unor acorduri cu organizaţii ce reprezintă mai
multe ţări având obiective comune, de exemplu Comisia Europeană sau acorduri bilaterale cu
diferite organizaţii ce reprezintă guverne ale unor state, de exemplu USAID - Agenţia Statelor
Unite pentru Dezvoltare Internaţională.
Cel mai mare program de asistenţă financiară nerambursabilă alocat României până în
prezent este programul Phare al Uniunii Europene.
Granturile se alocă în baza unor licitaţii de proiecte, criteriile de selecţie fiind
specifice fiecărui tip de program, distingând totuşi cel puţin următoarele elemente comune în
aprecierea proiectelor:
- calitatea proiectului propus, inclusiv a planului de afaceri, şi a celui care face
propunerea - promotorul;
- îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate;
- încadrarea în obiectivele programului;
- managementul proiectului; co-finanţarea;
- viabilitatea şi susţinabilitatea programului;
- impactul asupra comunităţii, beneficiari ai proiectului.
Realizarea investiţiilor printr-o finanţare nerambursabilă constituie o oportunitate
demnă de luat în calcul de către orice întreprinzător, dar trebuie avute în vedere următoarele
aspecte: ca om de afaceri, cu un plan de afaceri riguros întocmit, nu poţi să previzionezi cu
certitudine dacă cererea de finanţare se acceptă sau nu şi care este momentul la care vei
primit prima tranşă de finanţare.
 Este recomandată apelarea la un consultant cu experienţă şi rezultate anterioare în
astfel de finanţări, care să evalueze şansele de reuşită şi care să asiste la întocmirea
documentaţiei pentru licitaţie, inclusiv a planului de afaceri solicitat în mai toate cazurile de
finanţare nerambursabilă.
AGENŢIA NAŢIONALă PENTRU DEZVOLTaRE REGIONALĂ (ANDR)
1. Programul Phare “Politici de dezvoltare regională şi coeziune, restructurare
industrială şi dezvoltarea resurselor umane”
Programul urmăreşte sprijinirea proiectelor de dezvoltare regională care vizează:
- dezvoltarea resurselor umane;
- sprijinirea IMM-urilor, prin 3 activităţi specifice:
- schema de granturi destinate proiectelor de investiţii dezvoltate de IMM-uri
din toate sectoarele, cu excepţia: sectorului primar - agricultură, energie, industrie extractivă,
comerţ, afaceri imobiliare, servicii financiare şi de asigurări, cazinouri. Schema de granturi
are în vedere iniţierea de noi afaceri, sprijinirea afacerilor nou create şi a
microîntreprinderilor;
- linia de credit pentru IMM-uri. Linia de credit constă în acordarea de credite
pe termen mediu IMM-urilor, în condiţii preferenţiale, prin intermediul unor bănci
comerciale;
- schema de consiliere şi training pentru IMM-uri, având ca scop îmbunătăţirea
capacităţilor manageriale şi a accesului Ia informaţie a micilor întreprinzători, prin acordarea
de granturi destinate acestui tip de activităţi;
- dezvoltarea infrastructurii regionale şi locale, incluzând următoarele tipuri de
activităţi:
- îmbunătăţirea infrastructurii pentru transporturi;
- îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii pentru afaceri;
- reabilitarea zonelor degradate şi protejarea celor sensibile, inclusiv a zonelor
industriale şi a celor cu potenţial turistic.
Suma acordată: sprijinul financiar solicitat pentru un proiect nu poate să depăşească
65.000 EURO în cazul proiectelor care vizează componenta dezvoltarea resurselor umane’
respectiv 5.000.000 EURO în cazul proiectelor destinate dezvoltării infrastructurii regionale.
Contribuţia proprie a solicitantului poate fi în numerar sau natură şi trebuie să
reprezinte minimum 40% din valoarea totală a proiectului propus spre finanţare.
Pot solicita sprijin financiar instituţii publice sau private cu experienţă în domeniul
proiectului propus sau care pot demonstra capacitatea lor de implementare: administraţii
locale, companii private, camere de comerţ, organizaţii patronale, sindicate, asociaţii
profesionale, ONG-uri etc.
Solicitantul nu trebuie să înregistreze pierderi sau datorii restante şi nu beneficiază sau
nu a beneficiat de o altă finanţare Phare pentru aceeaşi activitate. Sunt eligibile proiectele
care vizează: investiţii directe sau asistenţă pentru IMM-uri, instituţii de dezvoltare
economică locală şi infrastructura acestora, domeniul turismului, dezvoltarea resurselor
umane şi piaţa muncii.
În septembrie 1999, la licitaţia organizată de ANDR, au fost stabilite următoarele
criterii de selecţie:
- proiectul trebuie să se încadreze în obiectivele şi priorităţile Strategiei de
Dezvoltare Regională pentru zona în care se derulează şi să răspundă nevoilor de dezvoltare
pe principiile economiei de piaţă;
- proiectul trebuie să demonstreze că va avea un impact pozitiv asupra
economiei regiunii în care se desfăşoară;
- proiectul trebuie să faciliteze restructurarea industrială în regiune;
- proiectul se va putea dezvolta şi după încetarea finanţării externe;
- în cazul proiectelor generatoare de profit se asigură o co-finanţare de 40% din
partea firmei/instituţiei care solicită finanţarea.
Documentaţia necesară este constituită din cererea de finanţare însoţită de: evidenţele
contabile pe ultimul an fiscal, descrierea detaliată şi programarea activităţilor, bugetul detaliat
al activităţilor, curriculum vitae a persoanelor implicate în managementul proiectului, planul
de afaceri şi confirmarea co-finanţării private.
Dacă e cazul, se anexează certificatul de înregistrarea la Registrul Comerţului,
convenţiile de asociere/statute, lista directorilor membrilor consiliilor de conducere, raportul
anului precedent, descrierea participării actuale sau precedente în acţiuni finanţate de Comisia
Europeană, avizul de construcţie şi toate avizele necesare conform legislaţiei româneşti,
precum şi studiul de impact asupra mediului.