Sunteți pe pagina 1din 193

Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare al Republicii Moldova

Universitatea Agrară de Stat din Moldova

Pavel Movileanu

Petru Rumleanschi

„TEHNICI / PARADIGME DE
COMUNICARE ŞTIINŢIFICĂ”
Manual pentru ciclul II, (Masterat)

Chişinău, 2009
CZU 330.8:001.101(075.8)
M 92

Autori:
Pavel Movileanu - profesor universitar, doctor habilitat în economie.
academician al Academiei Internaţionale de Ştiinţe a Şcolii Superioare.
Petru Rumleanschi - profesor universitar, doctor habilitat în ştiinţe filosofice,
academician al Academiei Internaţionale de Informatizare.

În lucrare sunt prezentate probleme ale comunicării ştiinţifice, paradigmele


de comunicare, cum sunt cele structural- expresive, formal - tranzacţionale,
relaţionalsistemice, fenomenologice şi praxiologice, căt şi formele şi tehnicile de
comunicare interpersonale şi globale, la fel şi natura cunoştinţelor economice,
trecerea de la paradigma şi matricea disciplinară kuhniană la matricea principiiilor
metodologice, esenţa şi importanţa ei pentru dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice
economice preclasice, clasice şi neclasice, a întregii totalităţi de principii
metodologice: socio-culturale, conceptuale, filosofice, general - ştiinţifice.
Lucrarea este concepută ca manual pentru cursul „Tehnici/ paradigme de
comunicare ştiinţifică”, ce se predă masteranzilor de la Universitatea Agrară de
Stat din Moldova.
Recomandată în calitate de manual pentru ciclul II, (Masterat) de către,
Senatul Universităţii Agrare de Stat din Moldova.

Recenzenti:
- A.Timuş, doctor habilitat în sociologie, profesor universitar, Membru
corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
- S. Coandă, doctor habilitat în foilosofie, profesor universitar.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii


Movileanu, Pavel
Tehnici / paradigme de comunicare ştiinţifică: Man.
pentru ciclu 2, (Masterat) / Pavel Movileanu, Petru Rum-
leanschi; Univ. Agrară de Stat din Moldova. – Ch.: UASM,
2009. – 195 p.
Bibliogr.: p. 192-200. – 100 ex.
ISBN 978-9975-64-174-6.
330.8:001.101(075.8)
M 92

ISBN 978-9975-64-174-6.
Cuprinsul

Întroducere .............................................................................................................................. 4

Capitolul I: Tehnici/paradigme de comunicare interpersonală şi globală .......................... 7


§1.Paradigma,esenţa ei.Paradigmele de referinţă şi metodele de
studiere a comunicării interpersonale şi globale. ..................................................................... 7
§2.Formele şi tehnicile de comunicare interpersonală şi globală ............................................. 13

Capitolul II.De la noţiunea de tradiţie ştiinţifică la noţiunea de


paradigmă kuhniană ........................................................................................................... 25
§1.Noţiunea de matrice disciplinară ca dezvoltare a noţiunilor de matrice cauzală,
statică şi dinamica, a noţiunilor de matrice categorială şi matrice disciplinară.
Noţiunea de paradigmă, ştiinţă normală, criză, anomalie şi ştiinţă extraordinară.
Revoluţiile ştiinţifice ca trecere de la o paradigmă la alta nouă .............................................. 25
§2.Esenţa şi rolul matricii principiilor metadologice în dezvoltarea ştiinţei
contemporane, a ştiinţei economice, în special ....................................................................... 30

Capitolul III.Matricea principiilor metodologice,rolul ei în geneza


concepţiilor economice preclasice ....................................................................................... 36
§1.Concepţia economică a gânditorilor din Orientul Antic ..................................................... 36
§2.Concepţia economică a gânditorilor din Grecia Antică ...................................................... 39
§3.Concepţia economică a gânditorilor din epoca medievală .................................................. 49
§4.Concepţia economică a mercantiliştilor ............................................................................. 54

Capitolul IV. Matricea principiilor metodologice,rolul ei în geneza


concepţiilor economice clasice ............................................................................................. 63
§1.Concepţia economică a fiziocraţilor .................................................................................. 63
§2.Concepţia economică a liberalismului clasic a lui A.Smith ................................................ 67
§3.Concepţia economică a liberalismului clasic pesimist a lui T.Malthus şi D.Ricardo .......... 74
§4.Concepţia economică a liberalismului clasic optimist a lui B.Say ...................................... 81
§5.Concepaţia economică a liberalismului clasic a lui J.S.Mill ............................................... 84
§6.Concepţia economică a naţionalismului economic ............................................................ 89
§7.Concepţia economică a socialismului utopic ..................................................................... 94
§8.Concepţia economică a socialismului mic-burghez ........................................................... 99
§9.Concepţia economică marxistă ........................................................................................ 104

Capitolul V.Matricea principiilor metodologice, rolul ei în geneza


concepţiilor economice neclasice ....................................................................................... 111
§1.Concepţia economică neoclasică(marginalistă) ............................................................... 111
§2.Concepţia economică a instituţionalismului .................................................................... 121
§3.Concepţia economică keynessistă ................................................................................... 134
§4.Concepţie economică neokeynessistă .............................................................................. 145
§5.Concepţie economică neoliberalistă ................................................................................ 162

Capitolul VI. Matricea principiilor metodologice, rolul ei în geneza c cepţiilor


economice postneclasice, contemporane ........................................................................... 175

Încheiere ............................................................................................................................. 185

Referinţe bibliografice ....................................................................................................... 186

3
ÎNTRODUCERE

Pentru ca procesul de comunicare în instituţiile de învăţămănt şi


cercetare ştiinţifică să fie eficient, e nevoie de o activitate de comunicare.
Prin comunicare se înţelege procesul de schimb de mesaje dintre oameni în
vederea realizării obiectivelor necesare şi prin care se menţin relaţiile dintre
oameni, oferindu-le informaţiile necesare îndeplinirii procesului de lucru.
Anume comunicarea face posibilă cunoaşterea şi utilizarea corectă a posi-
bilităţilor de orientare a comportamentului angajaţilor spre performanţă şi
satisfacţie.
Comunicarea contribuie la stabilirea relaţiilor corecte şi eficiente, la
colaborarea reciprocă dintre manageri şi subordonaţi, colegi, persoane din
interiorul instituţiei de învăţămănt şi cercetare ştiinţifică. Funcţiile
managerilor nu pot fi îndeplinite în mod optim fără o comunicare adevărată:
planurile şi obiectivele instituţiilor de învăţămănt şi cercetare ştiinţifică nu
pot fi depline fără implicarea colaboratorilor în procesul de decizie prin
discuţii şi şedinţe. Legăturile dintre sistemul organizatoric şi informaţional
pot fi stabilite cu succes numai prin intermediul comunicării.
Comunicarea eficientă e necesară şi la repartizarea funcţiilor, delegarea
responsabilităţilor, crearea unui climat favorabil de colaborare în cadrul
instituţiei de învăţământ şi cercetare ştiinţifică. Prin comunicare managerii
înfluenţează asupra activităţilor angajaţilor săi. Ea este necesară şi în vederea
efectuării controlului performanţelor angajaţilor şi a comportamentelor
lor.Managerii, dar şi subalternii, au nevoie de cunoştinţe, aptitudini şi abilităţi de
a comunica eficient, de a formula corect gândurile şi a le prezenta într-un mod
accesibil pentru persoanele, ce li se comunică.
Intenţia acestei lucrări este să prezinte problemele principale ale
comunicării ştiinţifice.
Cu aceasta ne-am propus, în primul rănd, de a analiza în Capitolul I,
paradigmele/tehnicile de comunicare interpersonală şi globală, aşa
paradigme, ca cea structural-expresivă, formal- tranzacţională, relaţional
sintetică, fenomenologică şi praxiologică, cât şi formele şi tehnicile de
comunicare interpersonală şi globală, de analizat comunicarea globală şi
mizele sale existenţionale ca cea: informativă, de poziţionare, de mobilizare,
relaţională, normativă, analizându-se comunicarea implicită şi crearea
normelor relaţionale, comunicarea paradoxală, comunicarea de sugestii şi
situaţiile de influenţare, comunicarea defensivă (de apărare transpersonală, de
apărare socială, intervenţiile de neutralizare a comunicărilor defensive în
interviuri), comunicarea proiectivă; la fel sunt studiate situaţiile de
comunicare aşa ca comunicarea în timpul întâlnirii, comunicarea în
convorbiri şi dialog, tehnicile din convorbirile şi interviurile non-directive,
4
regulile comunicării dialogice, metacomunicarea ca proces de relansare a
dialogului.
Am dorit, în al doilea rând, să analizăm în al doilea capitol trecerea de la
noţiunea de tradiţie ştiinţifică la noţiunea de paradigma kuhniană, esenţa
noţiunii kuhniene de matrice disciplinară ca devoltare a noţiunilor de metrice
cauzală, statică şi dinamică, noţiunile de matrice categorială, sau matrice
disciplinară, paradigmele ca modelele general-recunoscute, structura asociaţiei
ştiinţifice, revoluţiile ştiinţifice ca trecere de la o paradigmă la alta noua, esenţa
şi rolul matricii principiilor metodologice în dezvoltarea ştiinţei contemporane,
a ştiinţei economice, în special.
În al treilea rând, am dorit să analizăm rolul matricii principiilor
metodologice în geneza concepţiilor economice preclasice, clasice şi
neclasice. Ştiinţa economică, ca şi alte ştiinţe permanent simte necesitatea în
interpretarea metodologică a ajunsurilor ei, iar metodologia ştiinţei
economice se prezintă ca învăţătura despre căile de atingere a adevărului,
despre procedeele activităţii ştiinţiice economice. O problema actuală a
cercetărilor metodologice din domeniul cunoaşterii economice devine
studierea determinării socio-culturale, conceptuale, filosofice, general-
ştiinţifice a cunoaşterii ştiinţifice economice, rolul principiilor metodologice
în apariţia şi dezvoltarea noilor cunoştinţe economice.
O problemă importantă din domeniul metodologiei ştiinţii economice
este şi analiza cunoştinţelor economice din punct de vedere a caracteristicilor
sistemice, integrative, din punct de vedere a posibilităţilor lor de dezvoltare.
Aceasta necesită cercetarea rolului lor în formarea a noilor cunoştinţe
economice şi nu a unor principii metodologice aparte, ce s-a făcut de
nenumărate ori în cercetările anterioare, dar a întregii totalităţii de principii
metodologice, ce se află în legături reciproce, a matricii principiilor
metodologice în apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor economice, atăt
preclasice, clasice, cât şi neclasice.
În literatura filosofică şi economică de până în prezent condiţionării
socio-culturale, conceptuale, filosofice şi general-ştiinţifice a cunoştinţelor
economice s-a acordat o atenţie neăndestulătoare, iar lucrări ce analizează rolul
totalităţii principiilor socio-culturale, conceptuale, filosofice, general-ştiinţifice
în formarea noilor cunoştinţe economice sunt puţine la număr. În această lucrare
autorul şi-a pus ca scop analiza naturii cunoştinţelor economice, studierea
importanţei pentru apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice economice
preclasice, clasice şi neclasice a întregii totalităţii de principii metodologice:
socio-culturale, conceptuale, filosofice, general-ştiinţifice.
În capitolul al patrulea se evidenţiză rolul matricii principiilor
metodlogice în apariţia şi dezvoltarea concepţiilor economice neclasice a
gânditorilor din Orientul Antic şi Grecia Antică, a concepţiilor economice a
gânditorilor din epoca medievală şi a mercantiliştilor.
5
În capitolul al cincilea se examinează rolul matricii principiilor
metodologice în geneza cunoştinţelor economice clasice: a fiziocraţilor, a
liberalismului clasic a lui A. Smith, a liberalismului clasic pesimist a lui T.
Malthus şi D. Ricardo, a liberalismului clasic optimist a lui J. B. Say, a
liberalismului clasic a lui J. S. Mill, a naţionalismului economic, a
socialismului utopic, a socialismului mic-burghez, a concepţiei economice
marxiste.
În capitolul al şaselea se analizează concepţiile economice neclasice:
concepţiile economice neoclasice (marginaliste), a instituţionalismului,
keynesismului, neokeynesismului şi neoliberalismului, căt şi concepţiile
economice contemporane, a întregii totalităţi de principii metodologice:
socio-culturale, conceptuale, filosofice, general-ştiinţifice, în apariţia li
dezvoltarea cunoştinţelor economice noi.
Lucrarea e recomandată în calitate de manual pentru cursul:
”Paradigme, tehnici de comunicare ştiinţifică”, ce se predă masteranzilor de
la specialităţile ”Economie” şi „Contabilitate” de la Universitatea Agrară din
Moldova.
Ea e destinată la fel tuturor ce se interesează de problemele de
comunicaţie: filosofilor, economiştelor, metodologilor ştiinţei economice,
tuturor celor ce se interesează de problemele filosofice, logico-metodologice şi
sociologice ale ştiinţei economice.

6
Capitolul I: Paradigmele, tehnicile de comunicare interpersonală şi
globală ca sisteme de referinţă pentru analiza, comunicări, metodele de
studierea lor.

Analizând esenţa paradigmelor, tehnicilor de comunicare interper-


sonală şi globală, metodele de studiere a comunicării ne vom opri la esenţa
noţiunii de paradigmă, cât şi varietatea paradigmelor de referinţă,examinând
paradigmele:
a) structural-expresive;
b) formal-transcedentale;
c) relaţional-sistemice;
d) fenomenologice şi praxiologice.
De la bun început vom menţiona că cunoştinţele acumulate în domeniul
comunicării se referă în esenţă la tot ceia ce se petrece în multiplele forme de
comunicare.

§1. Paradigma, esenţa ei. Paradigmele de referinţă şi metodele de


studiere a comunicării interpersonale şi globale.

O paradigmă,menţionează T. Kuhn, prezintă un ansamblu de elemente


epistemologice, teoretice şi conceptuale, care servesc drept cadru de referinţă
comunicării cercetătorilor dintr-o ramură ştiinţifică sau alta, prezintă toate
ajunsurile ştiinţifice, care pe parcursul anumitu-i timp dau asociaţiei
ştiinţifice ”modelul punerii problemelor şi rezolvării lor” [1,4]. Ea prezintă
anumite rezultate prestigioase obţinute într-o cercetare,experienţă fondatoare,
precum şi convingeri, valori împărtăşite de un grup de cercetători.
Ea prezintă la fel un mecanism de selectare şi recompunere, destinat să
facă o anumită realitate inteligibilă (să-i dea sens). Ea reprezintă procesul
transformator, la care apelează cercetătorul în efortul lui de a construi
obiectul ştiinţific al cercetării sale. Dacă realitatea este complexă, paradigma
este reductivă, iar dacă paradigma este sistemică, reprezentările noastre sunt
sistemice. Aceasta ne vorbeşte despre importanţa aplicării paradigmelor la
analiza evoluţiei disciplinelor ştiinţifice. Nici un fenomen nu poate fi analizat
fără a apela la o paradigmă.
Vom evidenţia în plan psihologio-metodologic şi filosofico-metodo-
logic patru mari sisteme de referinţă pentru analiza comunicării, aşa ca: a)pa-
radigma structural-reflexivă; b)formal-tranzacţională; c)relaţional-sistemică,
fenomeno-praxiologică.

a) Paradigma structural-expresivă
Paradigma structural-expresivă a fost larg răspândită în ştiinţele
umanitare de la începutul secolului XIX şi a căpătat o puternică expresie în
7
structualismul anilor’60 ai sec.XX. Conform acestei paradigme toate
fenomenele de suprafaţă îşi au organizarea adâncă într-o structură, ce poate fi
evidenţiată. Comunicările făcute de un subiect poartă marca dorinţelor, a
”motivaţiilor” şi a altor nevoi, ce compun organizarea internă a psihicului.
Studiile realizate în cadrul acestei paradigme ţin de o încercare de a
dezvălui bazele interne ale comportamentului omenesc.
În structura internă a psihicului găsim un model psihoanalitic, cât şi
diferite modele motivaţionale, modele logico-structurale. În teoriile
motivaţionale, motivaţiile sunt realităţi înscrise în psihic, în modelul logico-
structural manifestarea structurii cu aceasta este mai puţin evidentă, sistemul
logic prezentând o construcţie intelectuală a psihologului, care îi ajută să-l
înţeleagă pe subiect şi să-i vorbească, întrând în logica lui, dirigind
comportamentele omului.
Schema expresivităţii paradigmei expresive evidenţiază patru niveluri de
profunzime a fenomenelor expresive. La cel mai profund nivel (deseori
inconştient) al individului se găsesc dorinţele, motivaţiile, valorile
fundamentale, reunite într-un sistem mai mult sau mai puţin coerent, ce
formează ceea ce putem numi logica profundă a individului, ce serveşte drept
bază pentru grila lui de percepere a lumii, determinând anumite ”predispoziţii”
faţă de lucrurule din lume. La cel de al doilea nivel se află actele subiectului,
ce îşi au sursa lor în atitudinile lui. Apoi, la nivelul trei sunt situate opiniile
(verbalizări ale poziţiilor cu privire la diferite domenii). Şi în sfărşit, la cel de
al patrulea nivel se situează stratul dorinţelor, al motivaţiilor, al valorilor, ce
stă la baza întregului sistem al expresivităţii.Gama de exprimare a fiecărui
nivel de concretizare creşte în comparaţie cu cel al precedentului.
Comunicările pe care le face subiectul sunt expresii ale conflictelor sale
pulsionale interne. Sensul cuvintelor şi a comportamentului individului au
nevoie de a fi „interpretate”, ce constă în aplicarea anumitor reguli cunoscute,
ce joacă rolul de anumite date concrete.

b) Paradigma formal-tranzacţională. Metodele analizei tranzacţionale.


Menţionăm, că dacă paradigma structural-expresivă se bazează pe
conţinutul comunicărilor, apoi paradigma formal-tranzacţională se
concentrează pe „formele” comunicării, bazându-se pe analiza tranzacţională.
Conform analizei tranzacţionale, comunicările indivizilor au la bază 3
tipuri de realitate, de atitudini corporale, mesaje paraverbale.
La primul nivel aderă atitudinile şi paralimbajele rigidizate neutre, ce
prezintă anumite forme tradiţionale ale unor sfaturi morale, ce însoţesc
învăţământele, şi asemănător celor pe care le dau părinţii copiilor.
La cel de al doilea nivel aderă atitudinile şi paralimbajele, ce ţin de
stăpânirea sentimentilor, dar care însoţesc de această dată comunicări logice
şi raţionale, asemănător celor formulate de adult.
8
La al treilea nivel aderă atutudinile şi paralimbajele care lasă să apară
sentimentele şi stările psihologice (furie, plăcere, iubire, bucurie, mândrie
ş.a.), ce însoşesc exprimările spontane ale unui copil, care nu s-a învăţat să le
controleze.
Deosebim la fel 3 stări de emisie, sau de receptivitate: o stare raţională, o
stare afectivă şi o stare normativă, sau morală. În analiza tranzacţională fiecare
om poate vorbi, sau asculta, cu „adultul”, „copilul”, sau „părintele” din el.
Atunci când vorbeşte părintele din noi, facem apel la procesele de
evaluare socială şi morală din fiinţa noastră (Supraeul).
Când vorbeşte adultul, apelănd la procesele raţionale ale psihicului (Eu).
Când vorbeşte copilul din noi folosim precesele afective din psihicul
nostru (Id).
Aceste comunicări ţin de o serie de categorii, ce uşor pot fi identificate.
Comunicarea omului nu este complet liberă. Şi nu mai este vorba aici de
conţinutul schimburilor comunicaţionale, ci de structura lor exterioară.
Astfel, în paradigma formal-funcţională se parăseşte nivelul de
înţelegere a comunicării prin intermediul conţinutului cuvintelor, într-un efort
de a ajunge la un nivel propriu discursului, nivel la care pot fi aplicate
tranzacţii şi „forme” de tranzacţii. Comunicarea e înţeleasă ca evidenţierea
problemelor cu privire la „stările” interne ale psihicului.

c)Paradigma relaţional-sistemică. Formele interrelaţionale, metodele de


analiză.
Paradigma relaţional-sistemică are la baza ideea, că relaţiile dintre
oameni constituie principalul fenomen ce trebuie studiat, pentru că orice
fiinţă există doar prin relaţiile pe care le intreţine individul cu alţi oameni,
doar esenţa tuturor fiinţelor este relaţia existentă între ei. Însăşi Eul nu există
decât prin interacţiunile sociale şi însuşi procesul gândirii este de natură
interacţionistă, având sursa sa în capacitatea omului de a adopta punctul de
vedere a altuia despre noi înşine.
Analiăînd interacţiunea digitală şi analogică, menţionăm că semnalele
digitale (cuvinte ce pot fi înţelese pe baza unui cod precis) şi semnalele
analogice (gesturi, atitudini corporale, paralimbaje verbale, sau gestuale, care
nu trimit la coduri precise) sunt utilizate la studierea sistemelor de schimb
comunicaţional.
Analiza ce constă în aplicarea interacţiunilor sintetice, sau complemen-
tare, trebuie realizate la mai multe niveluri: nivelul audibil-lingvistic, audibil-
paralingvistic, non-audibil-paralingvistic şi nivelul contextual, deoarece co-
municarea prezintă un sistem complex multidimensional.
Dar o comunicare, o interacţiune n-are sens când sunt analizate singure,
ele trebuie să fie analizate în interacţiune.Venim la o nouă definiţie a
individului, ca fiinţă-în-relaţie, ce oferă un ansamblu de relaţii, impune
9
interacţiuni lumii şi celorlalţi. Comportamentul persoanei prezintă comuni-
care a modului cum vedem relaţia noastră cu altă persoană, cum persoana
dată influenţează cealaltă persoană. Astfel, omul dorinţelor interne din
psihoanaliză este înlocuit în noua psihologie de „omul comunicării”.
Analizând metodele de analiză ne punem întrebarea: ce tebuie să însemne
observarea în paradigma relaţional-sistemică, luând în consideraţie că acţiunile
unei persoane pot fi analizate numai în sistemul în care este inclusă.
Dacă analizăm comunicarea unui individ cu alţi oameni putem primi
modele de comunicare, ce fac posibil un diagnostic. Perspectivă interacţio-
nistă analizează evenimentele şi problemele, exprimate prin comportamentele
dintre indivizi, ce fac parte dintr-un sistem de relaţii sociale. În aceste condiţii
în loc să se întrebe cauzele, ce au intervenit în trecutul unui individ, deter-
minându-l să se comporte în situaţia dată în mod raţional, se pune întrebarea:
„ce efect îşi modifică propriile cauze?” sau „care trebuie să fie contextul ra-
ţional în cadrul căruia comportamentul individului devine o reacţie raţională,
ba chiar singură reacţie posibilă?”
Menţionăm, că comunicarea prezintă rezultantă a tot ceea ce s-a
petrecut incert între personalităţile analizate, care modifică formele
sistematice a schimburilor comunicaţionale, care se precizează permanent.
Apoi apare un fel de stuctură de comunicare, deterninată de sistemul de
interacţiuni, care sunt prevăzute, previzibile, predeterminate.
Cu paradigma relaţional-sistemică se părăseşte studiul comunicării ca
fenomen, legat de stările interne ale psihicului, doar individul există prin
relaţiile pe care individul le întreţine cu alţi indivizi.

d) Paradigma fenomenologică şi praxiologică.

Această paradigmă a fost dezvoltată sub influenţa fenomenologiei.


Conştiinţa este considerată intenţională, sursă de semnificaţie şi valori, care
gândeşte şi există nu în, dar prin modul ei uman.
Se consideră că când un individ îşi formulează întrebarea anticipiază alt
individ, ce va înţelege acţiunea lui ca pe o întrebare, şi că cea ce va înţelege î-l
va îndemna să acţioneze astfel încăt primul să poată înţelege comportamentul
celui de-al doilea ca pe un răspuns adecvat. Deci şi „cea mai simplă interacţiune
din viaţa obişnuită presupune o întreagă serie de construcţii obişnuite” [2,57],
construcţii cu privire la comportamentul anticipat al celuilalt”.
Astfel, toate „realităţile”, pe care ne sprijinim în activitatea noastră de
comunicare prezintă rezultat al unei comunicări colective, bazăndu-se pe
câteva reguli de gândire, pe care le împărtăşim cu membrii grupului nostru
cultural. În aşa mod, noi construim lumea (crezând că o percepem, iar aceea
ce numim „realitate” nu-i altceva decât o interpretare construită cu ajutorul
comunicării).
10
Realitatea este înţeleasă nu ca realitate-adevăr, dar ca o realitate perce-
pută-analizată în fiecare zi de un grup de oameni. Ea prezintă ca ” sens co-
mun” pentru un grup, cât şi construcţie raţională.
Metodele de analiză în cadrul paradigmei date sunt: analiza fenomeno-
logică, analiza comprehensivă şi analizele etno-metodologice.
Fenomenologia explică sensul pe care lumea obiectivă a realităţilor îl
are pentru noi toţi în experienţa, sens pe care filosofia poate să-l evidenţieze.
Ea răspunde nevoii de a deservi şi a înţelege experienţa trăită a adevărului
fără a cădea în relativism şi psihologism.
Una din formele evidenţiate este acea a fenomenologiei pure, a
experienţelor trăite de gândire şi de cunoaştere pură, ce opereazează numai cu
experienţele căpătate în mod intuitiv, dar nu percepute în mod empiric.
În fenomenologie esenţa este o formă a conştiinţei unui fapt uman,
forma ce nu aparţine naturii naturale a faptului. Explicarea esenţelor fenome-
nologice are loc pornind de la o intuiţie nemijlocită, globală şi experimentală,
un fel de „luare la cunoştiinţă intuitivă”, ce este „absolut spirituală” ce face
cunoscute obiectele,cunoscându-le esenţialul. Se începe cu abandonarea,
„luarea în paranteze” a tuturor cunoştinţelor, pe care le avem despre
fenomenul în cauză. Această dezicere de la reflecţia asupra faptului, care
trebuie studiat fenomenologic ne ajută să-l cunoaştem în mod intuitiv şi
global. Pentru aceasta trebuie să limităm reflecţia la ceea ce putem găsi în
mod real în conştiinţă cu privire la perceperea trăită a acelui fenomen (ceea
ce este imanent conştiinţei). Această intuiţie va trebui apreciată prin metodele
variaţiilor, efectuând în imaginaţie variaţii asupra fenomenului studiat. Luând
în consideraţie aceste fenomene, realizate cu ajutorul imaginaţiei, vom putea
evidenţia nucleul dur, invariabil al fenomenului studiat.
Astfel, metoda fenomenologică merge de la intuiţie la verificarea intuiţiei.
Descrierea fenomenologică reprezintă cercetarea sistematică a subiectivităţii, a
conţinuturilor de conştiinţă fenomenologică. În metoda fenomenologică nivelul
înalt de generalitate atinge „esenţialul” fenomenului descris.
O altă metodă, metoda comprehensivă constă în a sesiza sensul
subiectiv şi intersubiectiv a unei activităţi concrete pornind de la intenţiile, pe
care le putem anticipa la unul,sau mai mulţi actori, cât şi de a ne descrie de la
propria noastră experienţă,trăită referitor la mediul social. Doar e posibil că în
sine să fi experimentat motivele şi scopurile aproapelui, atunci când ne-am
aflat în siuaţii asemănătoare, pe baza acestor experienţe, elaborând modele
tipice pentru motivele şi scopurile actorilor în general. Cu aceasta se foloseşte
empatia, adică simpatia intelectuală, ce ne permite să înţelegem experienţa
trăită a altuia fără să o experimentăm, în adevăratul sens al cuvântului, la
nivelul activităţii noastre.
Analizele etnometodologice de „reducţie etnometodologică”, au ca
obiect intercaţiunile, comentările şi dialogurile, puse în evidenţă, sau obser-
11
vate. Această analiză se realizează pentru a afla procesele operatorii, ce
acţionează pentru a crea fenomenul observat. Ea foloseşte capacitatea de
reflectare a cercetătorului, de a formaliza analiza etc. Ea constă în a cere
subiecţilor să descrie individul, ceea ce se petrece în mintea lui în condiţii
experimentale precise şi controlate de către experimentator. Semnificaţia finală
a comunicării îşi afla izvorul în procedurile automate (etnometode), în mare
măsură inconştiente, împărtăşite de indivizii, ce fac parte din această cultură.
O altă tehnică a etnometodologiei este analiză de documentare
interpretativă, ce constă în a afla „baza de date documentare” comună unor
actori sociali. Adică, dacă evidenţiez o semnificaţie din ce-mi spune cineva,
înseamnă că presupun că acest cineva ştie acelaşi lucru ca şi mine. „Baza de
date” este organizată şi dinamică. Analiza de documentare interpretativă
constă în a „documenta” în manieră interpretativă un fenomen (un dialog, un
comportament, etc.), adică a caută în tot ceea ce cunoaştem nişte elemente
neutre, a face înţeles fenomenulcercetat, al înzestra cu semnificaţie.
Realizănd o analiză fenomenologică şi praxiologică a comunicării,
menţionăm că ea nu se opreşte la conţinutul imediat al comunicării, dar caută
permanent să explice un anumit „fundal” normativ.
Astfel, în cazul paradigmei fenomenologice şi praxiologice obiectul
comunicării este explicarea semnificaţiilor, exprimate de către subiecţi.
Aceste semnificaţii exprimă viziuni despre lume, care în schimburile
comunicaţionale dintre persoane sunt elaborate, plecând de la un fond comun,
împărtăşit printr-o activitate de construcţie colectivă.
Paradigmele studiate mai înainte se grupează în clase căte două. Primele
două apelează la o psihologie a proceselor intrapsihice, în ultimele două- la o
psihologie a relaţiilor. Analiza psihologică n-are nevoie de nici o ipoteză cu
privire la interiorul psihicului şi la constituirea lui din punct de vedere istoric.
Este necesar şi suficient să se analizeze natura comunicărilor, în care este
implicat individul respectiv. Dacă vrem să deducem anumite „procese
psihice”, vom ajunge neapărat să inventăm proprietăţi, imposibil de verificat.
Vorbim despre o „ruptură epistemologică” între primele şi ultimele două
paradigme. Primele două paradigme ţin de o concepţie „reprezentaţională”, iar
ultimele - de o concepţie „comunicaţională”. Între primele două paradigme şi
modul comun de a gândi, pentru care comunicarea este o problemă de
dobândire, prelucrare şi transmitere a informaţiei, există un acord fundamental.
Aceste paradigme se bazează, în primul rând, pe perspectiva
observatorului, cât şi au în vedere existenţa unor stări interne şi reprezentări
mintale ce constituie proprietăţi ale subiecţilor, şi a unei lumi predefinite şi
obiective date. Stările mintale guvernează exprimările, iar indicii pe care îi
conţine comunicarea sunt analizate pentru a se ajunge la reprezentări şi la
stării interne. Analiza comunicării prezintă o reconstrucţie a intenţiilor şi
reprezentărilor fiecăruia, accesibile atât subiectului vorbitor, cât şi
12
ascultătorului. Comunicarea are ca scop să schimbe starea lumii, indiferent
dacă este vorba despre reprezentări, sau relaţii. Ea este strategică, servind
interesele subiecţilor vorbitori. Comunicarea duce la modificarea tuturor
faptelor, sau ipotezelor promovate de indivizi. Comunicarea îi permite unui
subiect bine intenţionat să ajungă la starea internă, sau la reprezentarea unui
alt subiect. Aceste două paradigme sunt profund funcţionaliste.
Ultimele două paradigme intră în contradicţie cu modul comun de a
gândi. Din punct de vedere individual comunicarea nu mai este o problemă
de transmitere, dar de participare la elaborarea permanentă a unei lumi
relaţionale, ce participă la definirea fiecărei identităţi şi a lumii comune de
referinţă. Comunicarea este o problemă de modelare a unei lumi comune prin
intermediul unei acţiuni conjugate. Limbajul şi relaţia fac parte integrantă din
identitatea fiinţei, care participă la comunicare. Limbajul permite partenerilor
să evidenţieze modul cum se raportează temporar unui la alţui şi la lume în
general. El participă de rând cu comportamentele la definirea unei
perspective comune asupra lumii. Expresivitatea (limbajul, comportamentele
ş.a.) prezintă parte constitutivă a unei aşa realităţi, care-i legată de schimbul
comunicaţional. Comunicarea participă la elaborarea unui univers comun de
referinţă. Comunicarea permite generalizarea şi atingerea unei ”raţionalităţi
publice”. Limbajul permite clarificarea interactivă a acestei lumi construite în
comun. Limbajul participă la construirea respectivelor acţiuni,intenţii şi
fapte. Funcţia de bază a comunicării este construirea unei lumi intersubiective
ce serveşte drept bază a unei vieţi colective.
Astfel, ansamblul metodelor prezintă o totalitate de unelte pentru
cercetător în procesul comunicării. Şi toate aceste unelte trimit întotdeauna la
o paradigmă, la un punct de vedere aparte asupra realităţii înconjurătoare.
Acum să trecem la studierea formelor şi tehnicilor de comunicare
interpersonală şi globală.

§ 2. Formele şi tehnicile de comunicare interpersonală şi globală.

Analizând formele şi tehnicile de comunicare, ne vom opri la: a)


evidenţierea esenţei comunicării globale şi a mizelor ei existenţiale; b) a
esenţei comunicării îmlicite, legată de crearea normelor relaţionale; c) a
comunicării de sugestie, cât şi a situaţiilor de influenţare; d) comunicarea
defensivă şi proiectivă, cât şi tehnicile lor de comunicare; e) comunicarea în
timpul întâlnirii şi tehnicile ei de comunicare, cât şi e comunicarea în
convorbiri şi în dialog.

a) Comunicarea globala şi mizele ei existenţiale.

13
Comunicarea globală desemnează ansamblul comunicărilor sale exter-
ne (comunicarea de imagine, comunicarea, axată pe produse ş.a.) şi a comu-
nicărilor interne (comunicarea managerială, sistemul participativ, gestiunea
proiectelor ş.a).
Comunicarea devine un sistem global. Într-o comunicare există întot-
deauna cel puţin două comunicari : 1) cea care se petrece la nivelul intelectului
şi 2) cea care se petrece la nivelul simţirii, al experienţei trăite relaţionale.
Prima comunicare (digitală) ţine de conştiinţă, de explicit, de analiză.
Ea funcţionează la modul descontinuu şi al logicii carteziene.
Comunicarea relaţională nu se realizează la nivelul conştient, dar se
desfăşoară dincolo de inteligenţă şi voinţă, funcţionează la nivelul experienţei
totale, intuitive şi individuale.
În aşa mod comunicarea dintre oameni este un sistem verbal care
trebuie studiată global ca sistem.
Omul, având diferite comportamente nu poate să nu comunice. Pentru a
analiza comunicarea dintre oameni trebuie să înţelegem comunicarea ca o
interacţiune socială a unor acţiuni prezente într-o situaţie pe care omul şi-o
reprezintă. La fel comunicarea este globala şi raspunde unei totalităţi de mize ce
constituie structura fenomenologică a interacţiunilor dintre anumite persoane.
Vorbim de mize informative, de poziţionare, de mobilizare, cea relaţionala şi
cea normativă.
Comunicarea de informare a fost prima modalitate cunoscută de
existenţă. Comunicarea este, cu siguranţă, transmitere de informaţie.
Miza de poziţionare ne vorbeşte despre faptul, ca o persoană
comunicând se poziţionează în raport cu alte persoane. Comunicarea este
acum perceputa ca un proces complex, în care informaţia şi mesajul sunt mai
puţin importante decât chestiunea de a şti cui vorbeşti. Astfel, comunicarea se
realizează pentru a poziţiona persoana dată, fiind recunoscută in această
poziţie. Omul există fiind definit în raport a ceilalţi, într-o lume interumana şi
e legată de existenţa lui socială.
Miza de mobilizare ne vorbeşte despre mobilizarea celuilalt de a
influenţa semenii, a interveni în scopul de a schimba starea situaţiei pentru
celălalt, a acţiona asupra lui.
Miza relaţională ne vorbeşte de faptul ca comunicarea devine bază
existenţială a relaţiei umane, ea aduce relaţia umană de la esenţă la existenţă,
de la atemporal la istorie. Această relaţie se specifică întotdeauna pe măsură
ce comunicarea se desfaşoară.
Miza normativă ne vorbeşte de faptul, că nu poţi comunica fara se te
afli într-un sistem minim de reguli acceptate. Regulile ce precizează
condiţiile schimbului preexistent sunt stabilite în timpul schimbului. Orice
comunicare îi propune celuilalt o definiţie a lumii, precum şi un ansamblu de
norme, ce vor susţine interacţiunile, ce vor avea loc în viitor.
14
b) Comunicarea implicită şi crearea normelor relaţionale.
Comunicarea implicita ne vorbeşte de faptul că comunicarea este o
activitate colectivă de constituire a unei perspective comune. S-au realizat
experienţe, ce demonstrau importanţa modurilor de a acţiona (stilurile co-
municarii) ale liderilor pentru comportamentele indivizilor, care depind de ei.
S-a analizat existenţa în comunicare a comenzilor implicite ale managerilor
pentru subordonaţi.
Au fost analizate rolurile animatorilor a) democratici b) autocratici şi c)
a laisser-faire, ce au roluri diferite prin atitudini şi printr-o totalitate de
comportamente.
Rolul animatorului ,,autocratic” este analizat în felul urmator: păstreză
pentru el scopul final al activitaţilor grupului, decide singur cum împarte
sarcinile, îi dictează fiecăruia ce trebuie să facă, fără a preciza cum se înscrie
această sarcină în activitatea globală, comunică doar ordine.
Animatorul democratic, însă, explică grupului scopul final care trebuie
atins, însufleţeşte grupul pentru a-l face să ajungă la autorizare şi î-şi atribuie
lui însuşi o sarcină, foloseşte noţiunea ”noi” .
Animatorul ,,laisser-faire’’ arată sarcina finală, care trebuie realizată, şi sin-
gur se retrage de la acţiunea comună, fiind indiferent la ceea ce se petrece în grup.
În cazul liderului ,,autocratic’’ subalternii îi cer instrucţiuni, nu
comunică cu colegii, cooperează doar în mică măsură. Consideră că sarcinile
au fost puţin interesante şi sunt puţin satisfăcuţi de rezultatul final obţinut.
Să analizăm cele evidenţiate, bazându-ne pe paradigma fenomenolo-
gică şi praxiologică. Menţionăm, că animatorul ,,autocratic’’ are o orientare,
bazată pe sarcină, el stabileşte pentru membrii grupului norme de comporta-
ment. Pentru el e important doar rolul de şef, rezultatul care trebuie atins;
lucrarea colectivă pentru el nu are nici o importanţă. Liderul, implicit, spune
că subalternii nu trebuie să se implice personal în realizarea finală. El, fără a
se consulta cu ceilalţi, distribuie sub-roluri pentru membrii grupului, nu
foloseşte niciodata colectivul ‘’noi’’, dă indicaţii precise. Prin comporta-
mentul lui el dă de înţeles că colectivitatea nu are nici o valoare, implicit
spune că nu trebuie întreţinute relaţii interpersonale (de cooperare, de creaţie
comună ş.a.). Implicând, spunând ca, eu sunt figura referentă, ce condiţio-
nează dependenţa membrilor de el şi : în afara muncii nimic nu are valoare,
sentimentele n-au ce căuta aici, eliminând orice posibilitate de comunicare
amicală între membrii grupului. Logica situaţiei, create de logica constrân-
gerilor şi de logica rolului animatorului, determină comportamentele comuni-
caţionale ale membrilor grupui de lucru, construită pe aceea, că animatorul
decide, doar el ştie ce trebuie de facut ş.a.
Ansamblul comunicărilor pe care le putem avea cu partenerii noştri
contribuie la determinarea identitaţii noastre, indiferent dacă aceaste schimbări
se situiază la nivelul relaţional, sau la nivelul intelectual al comunicării.
15
Dar construirea normelor relaţionale nu depinde numai de lider.
Normele comunicaţionale se crează în mod natural şi cotidian, în cadrul
comunicării din viaţa de zi de zi.
Menţionăm că orice proces de comunicăre presupune existenţa
următoarelor componente: 1) emiţătorul, persoana care deţine informaţii, idei
şi obiective privind procesul de comunicare; 2) receptorul, persoana care
primeşte mesajul şi-l execută; 3) mesajul, adică forma verbală, sau inscrisă a
informaţiei transmise la emiţător spre receptor; 4) canalele de comunicare
prin care circulă mesajele.
În procesul de comunicare sunt folosite cum comunicari verbale, aşa şi
comunicări scrise.
La procesul de comunicare pot apărea şi anumite obstacole, generate
cât de manageri, aşa şi de angajaţi.
Obstacolele generate de manageri pot fi generate de folosirea de ei a
unui ton ridicat şi poate duce la intimidarea subalternilor, cât şi la tendinţe de
dominare în raport cu subalternii, lipsa de atenţie şi amabilitate faţă de
convorbitor, atenţie scăzută asupra problemei discutate, tendinţa de a veni în
timpul expunerii cu scopul de a prezenta varianta contrară; opunerea faţă de
introducerea în discuţie a unor noi idei.
Subalternii la răndul lor, pot fi rezervaţi cu managerii din teama de a
intra în conflict cu ei. Presupunerea că problemele înaintatete nu-l interesează
pe manager, sau lipsa experienţei de comunicare îi face pe ei să renunţe la
exprimarea în scris, sau verbală a anumitor mesaje. Excluderea acestor
deficienţe ar spori cu mult productivitatea muncii în colectivele didactice şi
ştiinţifice, contribuind simultan la menţinerea unui climat favorabil intern în
procesul de activitate a colectivelor pedagogice şi ştiinţifice.
E nevoi şi de perfecţionat tehnica comunicarii. În acest scop trebuie ca
managerul până a spune ideile sale trebuie să-şi clarifice ideile, să le
sistematizeze şi să analizeze mesajul pentru a fi corect transmis. Cei care
doresc să realizeze comunicarea trebuie să examineze scopul propus, şă ţină
cont de întrebuinţări, să privească lucrurile din punct de vedere al
interlocuitorilor. În timpul comunicării participanţii tebuie să pună întrebări şi
să se încurajeze reciproc, dând dovadă că mesajul a fost perceput corect,
urmărind în aceste comunicări şi anumite scopuri de perspectivă. Destul de
importantă este şi tehnica comunicării active, acceptând şi descifrând mesajul
prin dialog imediat cu ascultatorii.
Comunicarea verbală se desfăşoară prin intermediul limbajului.
Managerii comunică cu subalternii în cea mai mare parte verbal, prin volante de
lucru, consfătuiri, conferinţe, convorbiri telefonice, declaraţii oficiale, discuţii
directe. Comunicările verbale permit exprimarea ideilor destul de rapid, clar şi
corect. În timpul convorbirilor telefonice trebuie de asigurat ca vocea sa fie mai
modulată, mai accentuată ca într-o convorbire directă. Să răspundă întotdeauna
16
prompt, politicos şi profesional. Să înceapă printr-un salut de prezentare. Să
acorde suficient timp interlocutorului, să se prezinte şi să spună ce doreşte. Să
vorbească clar şi rar pentru a înţelege. Discuţia să se încheie politicos.
Avantajele comunicărilor verbale sunt: ele stabilesc relaţii directe
dintre manageri şi subalterni; oferă subalternilor sentimentul de participare;
oferă posibilitate managerilor de a avea permanent imaginea activităţii
membrilor colectivului didactic-ştiinţific.
Dezavantajele sunt: ele necesită prezenţa simultan a mai multor
interlocutori, ce măeşte timpul consumat, transmiterea se realizează prin trepte
diferite, ce contribuie la mari pierderi de informaţie; deseori contribuie la lipsa
de claritate în formulare; deseori pe parcurs se pierde logica exprimării.
Comunicarea scrisă este folosită pentru transmiterea de rapoarte,
decizii, planuri, scrisori. Comunicările scrise trebuie concepute sub o formă
succintă, care să exprime precis intenţiile şi dorinţele managerilor.
Problemele apărute la comunicarea scrisă sunt cele ale clariăţii, abordării
curateţei concise şi corecte, ce obligă autorul să se concentreze asupra
clarităţii şi logicii conţinutului, asupra gradului de precizie.
Avantajele comunicării scrise sunt: oferă un timp mai mare de gandire
şi argumentare, asigură diversitate sporită a ideilor; sporeşte gradul de
claritate a textului; contribuie la excluderea interpretărilor imprecise a
dispoziţiilor ordinelor; reglementarilor; nu necesită prezenţa simultană a
participanţilor; permite folosirea tehnologiilor informaţionale, textul scris
poate contribui la rezolvarea conflictelor.
Dezavantajele comunicării scrise: insuficienţa gradului de înţelegere a
textului în absenţa interlocuitorului; consum mare de timp privind întocmirea
textului scris; cheltuieli dotate pentru salarii, hârtie, mijloace de prelucrare a
mesajului, tapare, transmitere; alocarea spaţiilor pentru stocarea formelor cu
mesaje scrise.
Comunicarile nonverbale sunt la fel un instrument folositor de
comunicare. Gesturile, mimica, o poziţie a corpului reprezintă stimulente, care
pot mări eficacitatea comunicarii dintre persoane. Mimica feţei, de exemplu,
poate dezvălui sentimentele, interceptate de către ceilalţi interlocutori. Dacă
zîmbetul ne arată că persoana este deschisă spre discuţie, apoi faţa tristă poate să
redee şi o anumită agresiune. E important şi contactul ochilor, când persoana
trebuie să privească în ochi la altă persoană, atrăgându-i atenţia. Cu ajutorul
ochilor se poate de supravegheat cursul comunicării, adaptându-l activ la reacţia
interlocutorului. Mâinile în timpul vorbirii pot emite semnale: şi anume
gesturile cu palmele deschise ne vorbeşte despre entuziasm şi implicarea
deplină a vorbitorului în discuţie, frăngerea degetelor – indică nelinişte, braţele
împletite în dreptul pieptului arată neâncrederea, dorinţa de apărare; mâinile
împreunate sub barbă, sau spriginind fruntea - arată superioritate, înfumurare.
Gesturile oferă indici asupra intenţiilor noastre.
17
Comunicarea ca schimb de idei, opinii şi informaţii prin intermediul
cuvintelor, gesturilor şi atitudinilor stă la baza coordonării activităţilor. În
cadrul obiectivelor didactice şi ştiinţifice. Înţelegerea corectă a cuvintelor
reprezintă o dificultate principială a comunicării.
Blocaje de comunicare pot apărea dacă există: a) diferenţe de persona-
litate; diferite personalităţi generează modalităţi diferite de comunicare; b)
diferenţe de percepţie: oamenii selectează şi interpretează informaţia în
condiţii specifice modului lor de viaţă, ce crează managerilor greutăţi, ce pot
fi realizate prin eforul de a cunoaşte şi înţelege oamenii; astfel fiind depăşite
aceste situaţii în care comunicarea este deficientă; c) diferenţe de cultură ce
pot genera blocaje când acestea aparţin unor medii culturale, sociale,
religioase şi politice diferite.
E importantă şi crearea normelor de încredere, doar comunicarea şi este
o chestiune de încredere. Încrederea este rezultatul unui ansamblu de
schimburi şi interacţiuni, este o calitate particulară şi relativă, care se naşte
prin experienţa împărtăşită în cadrul schimburilor între persoane. Încrederea
pe care subordonatul i-o va acorda superiorului său este rezultatul unui efort
de poziţionare favorabilă şi valorizare faţă de subordonat, pe care superiorul
îl va fi făcut. Voinţa de a avea încredere în celălalt este importantă şi se
întâmplă să fie una din sursele încrederii reciproce.
În aşa mod, conceptul de comunicare implicită îl continuă pe cel de
comunicare relaţională, ce permite analiza procedurilor concrete de comu-
nicare, folosite de către indivizi pentru a construi cu semenii lor normele, ce
le vor guverna comunicarea.

c) Comunicarea paradoxală
Noţiunea de comunicare paradoxală este poziţionată în cadrul paradig-
melor relaţional-sistemice, şi descrie mesajele ce pot să conţină contradicţii
interne, doar comunicarea este paradoxală, când conţine două mesaje ce se
califică unul pe celălalt în mod conflictual. Comunicarea paradoxală se prezintă
în forma sa simplificată, ca un ordin ce conţine o contradicţie.
Posibilitatea comunicării paradoxale este legată de faptul că în
componenţa comunicării umane intră cum limbajul, aşa şi atitudinile, care pot
întra în contradicţie între ele. Pentru a comunica se folosesc două mari
categorii de semnale: semnale digitale (cuvinte comprehensibile pe baza unui
cod precis) şi semnale analogice (gesturi, paralimbaj, care nu trimit la coduri
precise). Îmi poate comunica un mesaj paradoxal, în care partea digitală (,,mă
bucur să te văd’’) o contrazice pe cea analogică («tendinţa de a se da
înapoi»). Comunicarea paradoxală este prin însăşi natura ei perturbătoare. Ea
tinde să aducă subiectul într-o stare de confuzie mintală.
Noţunea de comunicare paradoxală (sau de constăîngere) poate fi utilizată
la diferite niveluri (atăt la nivelul interindividual, cât şi la nivelul intercultural).
18
Conceptul de comunicare paradixală, extins la noţiunea de situaţie de
dublă constrângere, poate fi lărgit şi în continuare.

d) Comunicarea de sugestie în situaţiile de influenţare


Comunicarea de sugestie în situaţiile de influenţare conţine probleme,
legate de trecerea de la modelul structural expresiv la modelul raţional-
sistemic şi aplicate fenomenului de influenţare.
În paradigma structural-expresivă sugestia este definită ca ,,putere a
cuvântului’’, ca actul prin care o idee este întrodusă în creer şi acceptată de
aceasta. Actorii subiectivi, supuşi sugestiei, se raportează la contextul situaţional
în calitate de context purtător de norme, habitudini şi moduri de a acţiona.
Paradigma relaţional-sistemică propune un alt mod de a examina
fenomenele de sugestie şi de influenţă, legate de comunicare. Cuvântul şi
individul nu se mai află în centrul analizelor. Acestea se extind la situaţia şi
la condiţiile relaţiei.

e) Comunicarea defensivă
Comunicarea poate fi o strategie complexă, folosită de un subiect
pentru a-şi ocroti fiinţa. Noţiunea de ,,comunicare de apărare transpersonală’’
subliniază anumite modalităţi procedurale de funcţionare a unei comunicări
de poziţionare şi de mobilizare. Ea descrie modul în care o persoană
procedează pentru a obţine din partera alteia o relaţie voită şi investirea ei
într-un rol propus. Pentru analiza tranzacţională, conform paradigmei formal-
tranzacţionale, scenariile individuale se oformează ca construcţii relaţionale.
Structura relaţiei este simplă: ordin, urmat de protest - acceptare ca răspuns.
Pe baza acestui scenariu, se pot imagina o mulţime de dialoguri. Dacă un joc
este jucat continuu, înseamnă că el aduce beneficiu celor care îl joacă.
Comunicarea este întotdeauna o tentativă de poziţionare a unui individ
în raport cu celălalt. Noţiunea de comunicare de apărare sacrală evidenţiază
existenţa unor ,,forme’’ de comunicare cu scopul de a salva valoarea
personală. Analizând comunicările de apărare socială în interviuri şi
examinări psihologice, menţionăm ca în timpul examinării psihologice
personajul social al subiectului riscă să fie compromis. Pentru a reuşi în viaţă
e nevoie de a ne cunoaşte capacităţile.
Analizând intervenţiile de neutralizare a comunicărilor defensive în in-
terviuri, menţionăm că pentru a evita, sau neutraliza comunicările de apărare
socială, soluţiile constau în reducerea elementelor-cheie ale neâncrederi,
manifestate de subiect. Redarea încrederii se va axa pe dezimplicare, pe
reducerea distanţei psihologice şi pe minimizarea riscului social. Pentru
aceasta se utilizează procedeul „ pâlnie”, ce constă în a porni de departe, de la
întrebări generale, pentru a încadra în aceste comunicări tot mai strâns tema
delicată. Subiectul ce a răspuns nu poate să nu răspundă încă puţin în
19
continuare. La anchete şi interviuri va trebui să se încerce neutralizarea
distorsiunilor introduse de relaţia anchetator-anchetat. Cel care ia interviul
trebuie să creeze un curent de simpatie şi de înţelegere, şi simultan să
păstreze o atitudine de detaşare şi de obiectivitate, ce caracterizează relaţiile
profesionale. Subiectul îl va considera pe anchetator ca pe un apropiat al său,
capabil să-l înţeleagă şi să-l accepte aşa cum este în realitate, dar simultan şi
ca pe o persoană, ce are rol social, diferit de al său.
,,Comunicările defensive’’ tind să neutralizeze o anumită ameninţare
exterioară ce apasă asupra subiectului în scopul de a-i apăra valoarea socială.
Comunicările de apărare transpersonală şi comunicările de apărare socială
sunt strategii relaţionale.

f) Comunicarea proiectivă, tehnicile de comunicare.


Analizând fenomenul comunicării proiective, vom menţiona că ,,pro-
iecţia’’ reprezintă expresia ,,universului intim’’ al subiectului, lumea integral-
subiectivă a propriilor credinţe, care orientează şi informează activ percepţiile
şi comportamentele.
Există şi o tehnică proiectivă ca metodă de studiere a personalităţii.
Când vorbim cu cineva despre un subiect, o facem cu propriile cuvinte, fraze,
ilustraţii etc. Fenomenul de ,,proiectare’’ a sistemului nostru intern la expre-
siile şi comportările noastre este un fenomen ce poate fi observat.
Noi suntem implicaţi în comunicarea proiectivă când vorbim cu
semenii noştri. Comunicarea proiectivă prezintă ansamblul lucrurilor pe care
oamenii (şi grupurile) le spun despre modul lor de a vedea lucrurile, deşi nu
comunică despre ei înşişi, dar despre altcineva.
Tehnicile proiective de culegere de date permit orientarea comunicării
înspre problemele concrete.
Din punct de vedere a paradigmei fenomenologice şi praxiologice se
poate spune că în situaţia de testare subiectul examinat şi-a părăsit în mare
măsură prerogativele de deţinere reciprocă prin schimbul de norme relaţionale,
în situaţia de testare, planşa propune o problematică la care subiectul răspunde,
şi aceste răspunsuri date în această situaţie imaginară prezintă o analogie cu
răspunsurile care s-ar da ,,într-o situaţie reală’’. Dar imaginaţia subiecţilor are
libertatea de a inventa în cadrul problematicii propuse.

g) Comunicarea în timpul întâlnirii,tehnicile de comunicare


Întâlnirea recurge la o comunicare ce are loc ca schimb verbal şi
aproape intuitiv. În acest caz primul efort de definire a acelui-ceva-care-se
apropie se face prin intermediul dimensiunii cunoscut-necunoscut.
Necunoscutului, incertitudinii faţă de celălalt, ce vine spre mine, îi este
asociat un reflex intelectual, survenit să reducă incertitudinea şi să transforme
necunoscutul în cunoscut. Prima comunicare globală şi paralingvistică, pe
20
care trebuie să o facă celălalt pentru a nu ne pune în defensivă este să ni se
prezinte în aşa fel încât condiţia lui să ne apară ca inofensivă. În ce priveşte
întâlnirea cu semenul se pune problema de a evalua natura relaţiei, pe care o
vom avea cu el, realizând o categorizare, făcută în termeni de valoare:
„bun/rău în raport cu mine”.
Există trei niveluri posibile de identificare a semenilor: îl identificăm
pe celălalt într-un ansamblu cultural, într-un grup, sau chiar faţă de propria
noastră psihologie. La identificarea socială, evaluarea celuilalt se face
automat şi inconştient, legată de perceperea îsăşi. Evaluarea se face cu
ajutorul formelor perceptive. Identitatea semenilor se referă la scheme
identitare culturale, de grup, sau personale. Ele ne ajută să decodăm realitatea
socială la modelarea condiţiei sale sociale. Individul care iese în întâmpinare
cu noi face eforturi de autoprezentare, încearcă să influenţeze comunicarea,
ce va avea loc, pentru ca aceasta să decurgă aşa cum doreşte el. Studiind
comunicarea defensivă din situaţiile de evaluare venim la concluzia, că
tendinţa spontană a individului este să adopte o conduită conformă, adică în
acord cu normele comportamentale obişnuite din situaţia respectivă.
Întâlnirea cu celălalt este o incertitudine. Subiectul care vine la întâlnire
va propune voluntar sau/şi involuntar o definiţie a rolului său în interacţiunea
care începe. Aceste două definiţii încep să-i lege între ei, pe cel care
întâlneşte şi pe cel întâlnit. Fiecare va fi obligat să urmeze definiţia dată
celuilalt. În fiecare întâlnire există o dublă intenţionalitate-faptul de a face
ceva, de a merge spre celălalt pentru a-l înţelege şi a realiza ceva.
Cunoaşterea simţului comun este un ansamblu de interpretări, luate de-
a gata, utilizate în situaţii considerate curente. Este şi un ansamblu de
conduite, de comunicări, luate de-a gata, folosite ca răspuns la problemele
puse în aceste situaţii.

i) Comunicarea în convorbiri şi dialog, tehnicile de comunicare


Vom analiza convorbirile psihologice şi ,,tehnicile’’ lor specifice de
comunicare: convorbirea de ajutorare psihologică, interviul non-directiv şi
convorbirea activă, bazată pe anchetă.
Vom analiza şi caracteristicile dialogului şi, în primul rând, situaţia de
ajutorare psihologică. Obiectivul celui care ajută e să creeze o situaţie, ce-i
permite celui ajutat să-şi gândească problemele clar şi să ducă o viaţă
chibzuită şi raţională. Relaţia de ajutorare este o relaţie profesională, în care
individul trebuie ajutat să găsească o soluţie personală la o situaţie, căreia nu
i se mai poate adapta. Cel care ajută trebuie să urmeze două scopuri specifice
ale acestei forme de relaţiei: 1) înţelegerea problemei aşa cum ea se pune
pentru cel ajutat; 2) ajutarea acestuia să se dezvolte personal în sensul celei
mai bune adaptări sociale.

21
Relaţia de ajutorare se desfăşoară într-o convorbire faţă-n faţă între cel
care ajută – asistent social, educator etc., şi cel ajutat. După ce a acceptat
relaţia aşa cum a fost prezentată la început de cel ce ajută, cel ajutat are un
anumit număr de aşteptări faţă de cel ce ajută; aşteaptă să fie ascultat şi
înţeles, aşteaptă un ajutor intelectual pentru a căuta el însuşi soluţii pe
problemele sale. Aşteptările lui sunt diferite: sprijin moral, sfaturi practice
etc. Cu aceasta cel care ajută trebuie să înlăture aşteptările, care nu corespund
scopului convorbirii de ajutorare, reamintindu-i celui ajutat scopul propus.
Cel care ajută îi va preciza celui ajutat schimbările survenite să ajute să-şi
înţeleagă problemele, el deţine iniţiativa principală, ce implică dorinţa celui
ajutat, sinceritatea şi dorinţa de a lucra cu cel care ajută. În acest schimb
verbal direct există şase tipuri de atitudini-atitudinea explicativă; atitudinea
de sprijin-consolare; atitudinea de investigare; atitudinea de soluţionare a
problemei şi atitudinea comprehensivă. Să explicăm esenţa acestor atitudini.
Prin atitudinea de evaluare, sau de judecată morală, paralingvistică, sau
prin cuvintele sale, omul care are această atitudine îşi face cunoscută apro-
barea, sau dezaprobarea morală, se referă la norme, îşi pune interlocutorul
într-o poziţie de inferioritate morală.
Prin atitudinea explicativă, paralingvistică, cel care ajută interpretează
din punctul său de vedere informaţiile primite, îi indică interlocutorului o
cauză probabilă, legată de fenomenul descris de acesta, îi oferă o interpretare
a discursului.
Prin atitudinea de sprijin-consolare, paralingvistică, cel care ajută îi
aduce celui pe care îl ajută o încurajare, o compensaţie activă. Cel care ajută
îşi arată simpatia şi sprijinul efectiv.
Prin atitudinea de investigare, paralingvistică, cel care ajută arată că
vrea să ştie mai multe, să urmărească o confidenţă suplimentară cu privire la
un punct special, care este important. Întreprinde un fel de anchetă, rugându-l
pe cel ajutat să-i spună mai multe despre anumite aspecte din viaţa lui.
Prin atitudinea de soluţionare a problemei, paralingvistică, cel care
ajută şi are această atitudine îi propune celui ajutat un mijloc, o măsură să-l
scoată din problemă, formulează un sfat care trebuie urmat, sau îl trimite pe
cel ajutat la altă persoană, care ştie cheia problemei sale.
Prin atitudinea de comprehensiune, paralingvistică, cel care ajută evită
toate atitudinile precedente. El susţine cele spuse de cel ajutat şi încearcă să
arăte că a înţeles, din punctul de vedere al acestuia, ce a vrut să spună,
folosind şi anumite tehnici corespunzătoare.
Putem formula şi anumite reguli de comunicare:
1. Să arăţi consideraţie pentru interlocutori, să arăţi prin toate atitudinile şi
prin paralimbajul tău, că ai încredere în ei, fiind un bun mijloc de ai
determina să facă lucrul pe care-l ceri.

22
2. Să ai o metacomunicaţie, prin care să arăţi că tu crezi în ceea ce spui. În
timpul discursului mai animat şi mai zâmbitor, iar mişcările îţi sunt cât
mai degajate. De asemenea trebuie să ai o pronunţare clară şi rapidă.
3. Să vorbeşti pe limba semnelor şi să raţionezi cu logica lui. Trebuie să
dai exemple în care interlocutorul să se regăsească, să te situezi la
nivelul lui, să pătrunzi în viaţa şi preocupările lui [3,229].
Analizând tehnicile din convorbirile şi interviurile non-directive
menţionăm că atitudinea non-directivă se defineşte prin două caracteristici de
bază: 1) obţinerea de la orice intervenţie directivă, care ar putea introduce în
câmpul experienţei interlocuitorului o asemenea structură (mod de a prezenta
valoarea, scopul); 2) se intervine numai pentru a-l ajuta pe interlocutor să
capete mai multe informaţii despre propria activitate mintală.
Atitudinea non-directiva se exprimă printr-un ansamblu de tehnici de
comunicare interpersonală şi de procedee non-verbale. Tehnicile de invitare
la exprimare sunt următoarele:
1) tăcerea atentă, focalizarea activă la ceea ce spune celălalt, efortul de
a înţelege, ea trebuind să-i apară ca atare şi interlocutorului. El implică
respectarea tăcerii celuilalt în marea majoritate a cazurilor.
2) încurajarea fără cuvinte, se foloseşte o gamă întreagă de încurajări,
care arată intervievatului „ceea ce i se spune”.
3) paralimbajul comprehensiv, exprimat prin atitudine mică, tonul vocii
şi privirea trebuie îndreptate la aceea ce priveşte semnificaţia lor de focalizare
asupra celuilalt şi de înţelegere a spuselor lor.
Sunt importante şi reformulările, care dacă sunt făcute cum trebuie, ea îi
dă interlocutorului certitudinea că este înţeles, înlesneşte şi înţelegerea
autentică de către intervievat a ceea ce vrea să spună ,sau a universului în
care trăieşte cel dintâi. Se cunosc cinci forme de reformulare:
· reformulare-reflectare, ce constă în a repeta cele spuse de interlocutor,
păstrând cuvintele-cheie şi limbajul în capul său.
· reformulare, ce constă în a rezuma o parte din exprimarea spontană a inter-
locutorului, sau chiar a corela ceea ce se spune, ce a fost spus anterior.
· reformularea prin inversare a raporturilor figură-fond, ce necesită o
descentrare faţă de conţinutul invadat al discursului produs de
interlocutor, ce introduce o viziune nouă asupra ansamblului.
· reformularea-clarificare, ce constă în a formula lucrurile resimţite
desluşit de interlocutor, dar expuse confuz, ea îl ajută pe interlocutor să
înţeleagă mai bine organizarea şi logica spuselor sale.
· reformularea paralimbajului, ce exprimă anumite sentimente, poziţii şi reac-
ţii ale interlocutorului. Expresiile paralingvistice, dacă le înţelege, el poate să
le reformuleze la fel cum ar face în cazul unor elemente lingvistice.

23
Acest ansamblu de tehnici exprimă activitatea intelectuală intensă a per-
soanei care ghidează convorbirea. El trebuie pe lângă faptul că înţelege conţinu-
tul, să poată face permanent legătura între ceea ce spune şi obiectul convorbirii.
Există, la fel, la cel care ajută şi intervenţie de elucidare, adică să pună
întrebări de elucidare, conţinuturi verbale, sau paralingviste, care nu pot fi
înţelese uşor şi direct şi cer interlocutorului să precizeze ce a vrut să spună şi
care e sensul reacţiei sale.
Folosirea dialogului necesită de deosebit dialogul de discuţie. Dacă
discuţia prezintă o succesiune de puncte de vedere diferite, prin care fiecare
interlocutor caută să-şi spună opinia, fiind superficială, duce la consens, apoi
dialogul se bazează pe o mai atentă ascultare a semenului, fiecare caută să-l
înţeleagă pe celălalt, apoi să-şi depăşească aportul cu/şi printr-un alt aport
personal, permiţând o anumită aprofundare şi o mai bună înţelegere a
problemei. Dialogul duce la consens prin depăşire; diferite elemente din
fiecare viziune individuală sunt integrate într-o viziune mai largă; cu fiecare
aport, viziunea colectivă, creată în comun-şi-care se îmbogăţeşte. Dialogul
este creativ. Dacă dorim să comunicăm cu cineva, cel mai bine e să fim
accesibil pentru el şi să-i vorbim pe limba lui.
Vorbim la fel şi despre metacomunicare, despre discurs, comunicare ce
se are pe sine ca obiect al comunicării. A metacomunica înseamnă a vorbi
despre propriile schimburi comunicaţionale şi a analiza modul lor de
desfăşurare. Suntem preocupaţi nu de conţinutul interacţiunii, dar de modul
cum au interacţionat convorbitorii.
Dar pentru a progresa în comunicare trebuie să facem un act de credinţă:
să credem că dincolo de logicile diferite ale interlocutorilor, putem întâlni nişte
posibilităţi de depăşire a logicilor şi de inventare a unei construcţii noi.
Eficacitatea comunicării interpersonale depinde mult de modul în care îl
privim pe interlocutor şi ne comportăm faţă de el. În procesul comunicării
omul nu este complet liber în acţiunile şi comunicările sale,intervine masiv un
ansamblu de medieri care orientează tot ceea ce face şi spune. Stăpânirea
comunicării se bazează parţial pe neutralizarea acestor medieri,precum şi pe
folosirea unor acţiuni de metacomunicare pentru a le analiza.
Acum să analizăm trecerea de la noţiunea de tradiţie ştiinţifică la
noţiunea de paradigmă kuhniană, de la principiile psihologo-metodologice la
cele filosofico-metodologice, formarea matricii principiilor metodologice,
rolul ei în dezvoltarea ştiinţei contemporane, a ştiinţei economice în special.

24
Capitolul II. De la noţiunea de tradiţie ştiinţifică la
noţiunea de paradigmă kuhniană

După o analiză psihologo-metodologică a noţiunii de paradigmă să


analizăm noţiunea de matrice disciplinară în plan filosofico-metodologic ca
dezvoltare a noţiunilor de matrice cauzală, matrice statică şi dinamică, matrice
categorială, cât şi a noţiunilor de paradigmă, ştiinţă normală, anomalie, criză,
ştiinţă extraordinară şi revoluţie ştiinţifică ca trecere de la o paradigmă la alta,
la fel şi esenţa şi rolul matricei principiilor metodologice în dezvoltarea ştiinţei
contemporane, a ştiinţei economice, în special.

§1. Noţiunea de matrice disciplinară ca dezvoltare a noţiunilor de


matrice cauzală, statică şi dinamică, de matrice categorială. Noţiunile de
paradigmă, ştiinţă normală, anomalie, criză, ştiinţă extraordinară,
revoluţie ştiinţifică ca trecere de la o paradigmă la alta.
Problema dezvoltării ştiinţei, rolul paradigmei în dezvoltarea
cunoştinţelor ştiinţifice au fost cercetate de T. Kuhn [1, 11]. El analizează
istoria ştiinţei, numită de el istorie intelectuală, nu ca pe o totalitate de fapte
istorice, dar ca pe o evoluţie a schemelor conceptuale, a ideilor fundamentale
şi a funcţiilor cunoaşterii ştiinţifice. T. Kuhn a manifestat un interes deosebit
faţă de motivele psihologice ale activităţii ştiinţifice, punănd accentul pe
cunoştinţele personale, pe faptul cum anumiţi savanţi în mod real apreciază
şi selectează cunoştinţele, apelând la psihologia grupei, la evoluţiile şi
reacţiile ei, la perceperea realităţii colective. Concepţia lui T. Kuhn nu este o
psihologie a ştiinţei, dar o filosofie a ştiinţei. În concepţia lui se afirmă
legătura dintre filosofia ştiinţei şi istoria ei, se ia în vedere specificul diferitor
contexte culturale, economice, sociale. Se evidenţiază legătura reciprocă a
factorilor sociali, istorici, psihologici, economici şi tehnici.
T. Kuhn analizează paradigmele ştiinţifice, esenţa şi structura lor
menţionând şi schimbările pe care le-a suferit aceste noţiuni pe parcursul
anilor ’60 - ’70 a sec. XX se pot împărţi în 4 etape:
1) Perioada pregătirii şi scrierii lucrării „Revoluţia copernicienă”
(1957). La această etapă unitatea de bază de analiză este noţiunea de tradiţie
ştiinţifică. Însă de acum la cercetarea procesului de dezvoltare şi a crizei
tradiţiei ptolomeice în astronomie şi a înlocuirii revoluţionare a ei prin
tradiţia coperniciană T. Kuhn a înzestrat această noţiune cu toate trasăturile
care mai târziu erau destinate pentru termenul de „ paradigmă”. Aceasta-i
perioada dezvoltării embrioanale a teoriei paradigmelor;
2) A doua perioadă cuprinde crearea lucrării „Structura revoluţiei
ştiinţifice” (1969), etapa discuţiei furtunoase a ideilor şi rezultatelor, ce se
conţineau în ea, în mersul căreia T. Kuhn a trebuit să precizeze un şir întreg
de caracteristici a paradigmei ce a adus la următoarea etapă;
25
3) A treia etapă prezintă o încercare de a înlocui noţiunea de
„paradigmă” prin noţiunea de „matrice disciplinară” (anii 1969- 1975);
4) A patra etapă e legată de pregătirea şi scrierea lucrării „Teoria
corpului negru şi a discontinuităţii cuantice” (1894-1912), scrisă în anul
1978, în care se face încercarea de a refuza de la folosirea termenilor
”paradigmă” şi „matrice disciplinară”, dar cu păstrarea conţinutului lor
principial în calitate de bază metodologică a cercetărilor istorico-ştiinţifice.
În publicaţiile din anii ’80 ai sec. XX se observă tendinţa de ontologizare a
noţiunii de paradigmă. El tindea să creeze o schemă generală teoretică a
istoriei ştiinţei în genere. Momentul central al acestei scheme este procesul
formării paradigmei de la tradiţia ştiinţifică, ce evidenţia o anumită
continuitate dintre teoriile ştiinţifice noi şi cele vechi la noţiunea de
paradigmă kuhniană. Paradigma, sau matricea disciplinară, prezintă o
dezvoltare a noţiunilor de matrice cauzală, statică şi dinamică, de matrice
categorială. Aşa tradiţii sunt descrise de istoricii ştiinţei, ca „astronomia lui
Ptolomeu” (sau Coperniciană), „optica corpusculară” ( sau ondulatorie) ş.a.
Noţiunea de paradigmă, ca unitate centrală a sistemului conceptual a
lui T. Kuhn, admite o mulţime de interpretări aşa ca: totalitate a teoriilor
fundamentale, sistem valoric, totalitate a experimentelor hotărâtoare pentru
ştiinţa dată, ce asigură perfecţionarea în continuare a sistemului, a metodelor
de cercetare şi a metodelor de activitate, totalitatea de prescripţii pentru
grupa ştiinţifică dată. T. Kuhn analizează paradigma ca un sistem de norme,
teorii, modele, fapte fundamentale şi modele de activitate, acceptate de
comunitatea ştiinţifică dată ca sistem de păreri şi dispoziţii, valori şi modele
de activitate, împărtăşite de membrii şcolii ştiinţifice.
Paradigma e privită ca totalitatea unor prescripţii, convingeri, procedee
şi cunoştinţe de care se conduce comunitatea ştiinţifică dată. A avut loc
precizarea unui şir întreg de caracteristici ale paradigmei. În continuare T.
Kuhn arată că noţiunea de paradigmă nu caracterizează pe deplin ceea ce
uneşte membrii comunităţii ştiinţifice şi în ce constă deplinătatea relativă a
comunităţii profesionale, unanimitatea relativă a sugestiilor lor profesionale,
înlocuind-o prin noţiunea de matrice disciplinară (matrice, fiindcă ea e
compusă din diverse elemente ordonate în anumit mod, şi disciplinară, fiindcă
arată aderenţa obişnuită a savanţilor cercetători la o anumită disciplină).
În calitate de componente, ce constituie matricea disciplinară,
menţionate de T. Kuhn, pot fi analizate:
a) Generalizările simbolice, expresiile folosite de membrii comunităţii
ştiinţifice fără îndoieli şi divergenţe, ce au caracter formal şi uşor se
formalizează. Este vorba de un aparat formal ori care se supune
formalizării, necesare pentru exprimarea generalizărilor de bază, primite
de toţi membrii comunităţii ştiinţifice, ce permit în limitele matricei date

26
de a scri şi de a transmite legile, ipotezele, datele empirice de bază. Aceste
generalizări amintesc de anumite legi ale lumii înconjurătoare.
b) Paradigmele metafizice, prescrierile general-recunoscute, încrederea în
modelele ştiinţifice, ce includ variante mai mult sau mai puţin euristice
(modele conceptuale). Paradigmele metafizice prezintă sistemul princi-
piilor filosofo-metodologice, ce determină soarta ştiinţei în perioada
crizelor şi revoluţiilor (dar câte odată T. Kuhn se abate de la acest
comportament al matricei disciplinare).
c) Valorile de care se conduc membrii comunităţii ştiinţifice date, comunitatea
de valori bazată pe necesitatea preciziei previziunilor, limitarea greşelilor
admise, prioritatea prescrierilor cantitative etc. Aceste valori, după T. Kuhn
se însuşesc atunci, când savanţii deţin modelele de rezolvare a problemelor.
d) Sistemul de modele general-recunoscute, ce determină structura fină a cu-
noştinţelor ştiinţifice, capacitatea de a folosi rezolvarea problemelor în
calitate de modele pentru a găsi sarcini analogice, obiecte pentru aplicarea
unora şi aceloraşi legi şi formule ştiinţifice.
Elaborînd concepţia dezvoltării ştiinţei T. Kuhn admite existenţa unei
stadii preparadigmale a dezvoltării ştiinţei. Ea se caracterizează prin prezenţa
multor şcoli ce concurează, o mare varietate de metode şi păreri asupra
problemelor fundamentale ale ştiinţei. Când există diferite puncte de vedere,
lipsesc teorii fundamentale, metode şi valori general-recunoscute.
Recunoaşterea unui fapt, experiment, lămurire, sau teorie, ca model,
înseamnă terminarea perioadei preparadigmale, formarea unor paradigme.
Din acest moment comportarea savanţilor se schimbă esenţial. Ei încetează
de a mai discuta paradigma şi primesc principiile ei în calitate de convingeri
general-recunoscute şi fără discuţii.
Pe măsura apariţiei consensului membrilor comunităţii ştiinţifice se
crează paradigma unică, pe baza căreia are loc dezvoltarea normală a ştiinţei,
acumularea faptelor, perfecţionarea teoriilor şi metodelor lor. Pe baza
acesteia are loc dezvoltarea normală a ştiinţei. Noua paradigmă îndeplineşte
două funcţii: de interzicere şi proiectivă. Prima interzice toate faptele,
conceptele, metodele şi problemele ce n-au atribuţie la paradigmă şi nu se
acordă cu ea. A doua stimulează cercetarea în această direcţie, ajută la
atingerea consensuală şi propune unele garanţii de succes. Consensul faţă de
tezele principale ale paradigmei este caracteristica socială importantă anume
a comunităţii ştiinţifice Grupa savanţilor ce a primit această paradigmă se
transformă în comunitate profesională.
Paradigma apărută, poate, după T. Kuhn, fi cercetată în două planuri:
epistemic şi social. Paradigma ca sistemul de norme, fapte fundamentale şi
modele de activitate determină această comunitate ştiinţifică şi invers,
comunitatea savanţilor este colectiv, ce recunoaşte paradigma dată.

27
Analizând esenţa „ştiinţei normale” T. Kuhn prin ştiinţă normală
înţelege cercetarea ce se bazează pe unul sau câteva ajunsuri ştiinţifice
anterioare; ajunsuri, care în cursul unui anumit timp se recunosc de o
anumită asociaţie ştiinţifică ca bază pentru activitatea practică ulterioară. În
cadrul ştiinţei normale are loc aplicarea şi reformularea paradigmei,
perfecţionarea şi precizarea teoriilor ce apar pe baza cercetărilor
experimentale a noilor fapte şi precizarea lor. De asemenea se realizează
reformularea nu a întregii paradigme, dar numai a afirmărilor iniţiale a
teoriei existente, precum şi introducerea în ea a noţiunilor generalizatoare,
simplificarea formulărilor complicate, urmând tendinţa de a se apropria de
practica de cercetare reală.
Dar nu e vorba de nici un tip nou de activitate. Are loc perfecţionarea
teoriei pe calea reformulării şi reconceptualizării ei. Astfel, în paradigmă ca
model de activitate normală a ştiinţei, nu apar schimbări esenţiale. În afară de
perfecţionarea paradigmei savanţii la această treaptă sunt preocupaţi şi de
evidenţierea caracteristicilor cantitative, de precizarea faptelor, căutarea a noi
fapte prevăzute de teorie, de căutarea unei corelaţii mai depline dintre ele, de
perfecţionarea teoriilor existente, crearea a noi teorii, permise de paradigmă.
Teoriile principial noi sunt primite cu duşmănie de paradigma dominantă. T.
Kuhn afirmă că paradigma determină tipul de probleme rezolvate de ştiinţa
normală. Ea nu admite descoperiri radicale, ce pot genera o nouă paradigmă.
Această determinare însă nu este strictă, lasă un anumit grad de libertate
pentru activitatea creatoare, pentru rezolvarea problemelor destul de dificile,
problemelor prevăzute şi reglementate de paradigmă. Paradigma parcă
garantează soluţionarea acestor probleme. Încercarea de a determina cum
paradigma influenţează la dezvoltarea ştiinţei normale e legată de apelarea la
cunoştinţe filosofico-metodologice. Paradigma fără factori filosofico-
metodologici adânci deloc nu determină toate mecanismele ştiinţei normale,
conţinutul tuturor metodelor de cercetare. T. Kuhn subliniază că, realizând
activitatea paradigmală şi parcă aşteptănd faptele prescrise de paradigmă,
savantul deseori evidenţiază ceva neaşteptat - anomalia ştiinţifică.
Studiind apariţia anomaliilor ştiinţifice, ce duc la descoperiri ştiinţifice,
observăm că ea e legată cu selectarea valorică, observăm că majoritatea
anomaliilor „obişnuite” şi revoluţionare apar în corespundere cu regulile şi
modelele de activitate, ce reiese din paradigma dată. Ştiinţa normală nu-şi
pune scopul de a găsi noi fapte sau teorii. Şi totuşi noile fenomene, despre
existenţa cărora nimeni nici nu a presupus, din nou şi din nou se descoperă
de cercetările ştiinţifice, iar teorii noi radicale din nou şi din nou se
descoperă de savanţi. Analizând descoperiri aparte, noi venim la concluzia că
ele nu-s evenimente izolate. Descoperirea începe cu conştientizarea
anomaliei, stabilirea acelui fapt, că natura cumva a încălcat aşteptările
chemate de paradigmă, îndreaptă dezvoltarea ştiinţei normale. Aceasta duce
28
la lărgirea cercetărilor domeniului anomaliei. Şi acest proces se termină
numai atunci când teoria paradigmelor se acomodează la noile circumstanţe,
astfel că anomaliile singure devin aşteptate. Însuşirea de teorie a noilor fapte
are loc până ce acomodarea nu va fi pe deplin terminată, adică până când
savantul nu se va învăţa să vadă natura în altă lumină.
Apariţia anomaliilor ştiinţifice e legată la fel de faptul că activitatea
paradigmală standardă poate duce la rezultate absolut nedeterminate, că
descoperirea faptului anomalic prezintă un proces îndelungat şi foarte
complicat, începutul căruia e legat de tendinţa de a păstra paradigma veche,
finalul fiind trecerea la o nouă paradigmă.
Când anomalitatea descoperirii se clarifică, începe etapa căutării
revoluţiilor radicale. Vechea paradigmă în rezultatul crizelor ştiinţifice şi a
ştiinţei extraordinare cedează locul nu faptului anomalic aparte, dar altei
paradigme. În perioada crizei se dezvoltă ştiinţa extraordinară, ce se supune
regulilor paradigmei vechi şi încă nu cade sub regulile paradigmei noi,
neformulate. În perioada ştiinţei extraordinare sunt evidenţiate regulile,
standardele, metodele considerate valabile în perioada ştiinţei normale, dar
puse la îndoială în perioada crizei, care se tratatează de o mulţime de noi
atitudini şi de creşterea interesului faţă de filosofie. Crizele prezintă o
premiză necesară a apariţiei noilor teorii. Hotărârea de a refuza de la
paradigmă – totdeauna simultan este şi hotărîrea de a primi o altă paradigmă.
Savantul refuză de la paradigmă în rezultatul ciocnirii cu anomaliile. Dacă
anomalia trebuie să cheme criza, apoi ea, de regulă trebuie să însemne ceva
mai mult decât o simplă anomalie. Trecerea de la o paradigmă în perioada de
criză la alta nouă, de la care se poate naşte o nouă tradiţie a ştiinţei normale,
prezintă un proces departe de a fi cumulativ şi nu unul ce se poate realiza pe
calea elaborării noii ştiinţe sau a lărgirii paradigmei vechi. Acest proces mai
degrabă ne aminteşte reconstrucţia domeniului pe noi baze, reconstrucţie
care schimbă unele din cele mai simple generalizări teoretice elementare şi
chiar multe metode şi aplicaţii a paradigmei. Când trecerea se termină,
savantul - profesional de acum îşi schimbă punctul său de vedere asupra
domeniului de cercetare, metodelor şi scopurilor lui.
Astfel, criza poate fi considerată ca o preludie la apariţia noilor teorii.
Pe cât nici un experiment nu poate fi gândit fără o anumită teorie, savantul în
perioada de criză se va stărui permanent să creeze teorii speculative, care în
caz de succes va putea deschide calea spre o nouă paradigmă, iar în caz de
insucces pot fi aruncate fără nici o jale adăncă. În momentele conştientizării
crizei savanţii se adresează la analize filosofice ca mijloc pentru a descoperi
neclarităţile în acest domeniu. În rezultatul trecerii la noua paradigmă se
realizează revoluţia ştiinţifică.
Revoluţia în ştiinţă, apărută odată cu terminarea crizei născute de
descoperirea faptului anomalic fundamental, e legată de apariţia noilor
29
paradigme, calitativ noi, necomensurabile cu cele anterioare. Noile
paradigme, fiind necumulative, sunt legate de probleme, metode, aprecieri,
criterii, standarde şi valori cu totul noi, de elaborarea unui nou tablou de
studiere a lumii înconjurătoare. Revoluţiile ştiinţifice sunt analizate de T.
Kuhn ca aşa epizoade necumulative în dezvoltarea ştiinţei, în perioada căreia
paradigma veche se înlocuieşte pe deplin, sau parţial, de noua paradigmă,
necomensurabilă cu cea veche. Revoluţiile ştiinţifice încep cu creşterea
conştiinţei pentru o parte îngustă a asociaţiei ştiinţifice că paradigma
existentă a încetat să funcţioneze în mod adecvat la cercetarea acelui aspect
al naturii, la care această paradigmă mai înainte şi-a trasat calea.
Conştientizând încălcări de funcţii, care pot duce la criză, constituie premiza
revoluţiei. Acel cercetător, care foloseşte în calitate de premiză paradigma,
când înaintează argumente în apărarea ei, trebuie clar să-şi închipuie cum se
va privi practica cercetării ştiinţifice pentru acei care însuşesc un alt punct de
vedere asupra naturii. Problemele selecţiei paradigmei niciodată nu pot fi
rezolvate numai cu ajutorul logicii şi experimentului. Dacă apariţia noilor
teorii sunt chemate de necesitatea rezolvării anomaliilor faţă de teoriile
existente în legătura lor cu natura, atunci noua teorie trebuie să admită
preziceri, care se deosebesc de prezicerile, deduse din teoriile anterioare.
T. Kuhn consideră că şi paradigma veche şi cea nouă, fiind necomensu-
rabile, pot fi comparate în limitele metalimbii. Paradigma e interpretată de el
atât ca model de activitate teoretică, cât şi ca model de activitate experimentală.
Crearea unei noi paradigme include nu numai înaintarea a noi teorii, metode,
modele, dar şi căutarea a noi criterii mai sigure de raţionalitate, de efectivitate a
rezolvării problemelor ş.a. Schimbarea în paradigmă impune savanţii să vadă
lumea problemelor lor de cercetare în altă lumină. În timpul revoluţiei, când
începe să se schimbe tradiţia ştiinţifică normală savantul trebuie să se înveţe din
nou să perceapă lumea înconjurătoare; în anumite situaţii el trebuie să se înveţe
să vadă noul geştalt. Numai după aceasta lumea cercetării lui va părea în
anumite cazuri necomensurabilă cu lumea în care el a „trăit” până acum.
Compararea rezultatelor în perioadele dezvoltării normale, treptate, îl duce pe
T. Kuhn la problema existenţei progresului ştiinţific.

§2. Esenţa şi rolul matricii principiilor metodologice în dezvoltarea


ştiinţei contemporane, a ştiinţei economice, în special.
Noţiunea kuhniană de matrice disciplinară, după părerea noastră, merită
o atenţie deosebită. În primul rănd, în ea, în calitate de elemente a matricei e
inclus întregul sistem de principii metodologice filosofice, ce face posibilă
interpretarea logico – gnoseologică a unui anumit sistem de simboluri,
acceptate de comunitatea ştiinţifică. În al doilea rănd, în calitate de elemente
ale matricei e inclus sistemul valorilor primite de comunitatea ştiinţifică dată,
ce contribuie la evidenţierea sensului uman al enunţurilor analizate.
30
Dezvoltănd această abordare e bine de inclus în matrice în calitate de
elemente sistemul nu numai a principiilor metodologice filosofice, dar şi a
celor general – ştiinţifice, socio – culturale şi conceptuale, legate cu
acceptarea anumitor raporturi valorice la analiza expresiilor. Astfel, ajungem
la noţiunea de matrice a principiilor metodologice. Luănd în consideraţie că
descoperirea teoretică fundamentală este rezultatul acţiunii atăt a principiilor
filosofice, căt şi a celor general – ştiinţifice, conceptuale şi socio-culturale, că
selecţia din mulţimea de variante se realizează pe baza totalităţii principiilor
metodologice, matricea principiilor metodologice include în ea matricea
disciplinară, ce ia în consideraţie rolul în dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice
a unui sistem anumit de principii filosofice şi general – ştiinţifice, idei şi
categorii aplicate în ştiinţă, ce formează o matrice generală specifică de
înţelegere şi cunoaştere a obiectelor studiate de ea.
Acest sistem de principii metodologice este diferit pentru diferite
disciplini ştiinţifice şi la diferite etape ale dezvoltării ştiinţei. Asupra cercetării
ştiinţifice, la formarea intereselor şi idealurilor ştiinţifice ale cercetătorilor
influienţează întrega matrice a principiilor metodologice. Prezentănd o
anumită viziune a lumii ce ne dă mijloacele de teoretizare a cunoştinţelor,
normele de construire a teoriilor ştiinţifice, matrcea principiilor metodologice
se prezintă la fel ca şi o anumită paradigmă, un mecanism de apărare a ştiinţei
la stadiul dezvoltării ei extensive, ce păstrează cercetarea în albia normală.
Această esenţă a matricei principiilor metodologice stă la baza noii
înţelegeri a programului ştiinţific de cercetare. Acest program e condiţionat
nu numai de totalitatea principiilor reglative logice (filosofice, general -
ştiinţifice), ce ordonează structura şi precizează interpretarea, evidenţiază
sensul logico – gnoseologic a noţiunilor de bază, dar şi de totalitatea
principiilor reglative socio – culturale şi conceptuale. Ultimele evidenţiază
sensul “uman” al expresiilor formulate de sistemul principiilor teoretice, de
principiile teoriilor bazice şi fundamentale, ce îndeplinesc funcţii
metodologice, adică de întreaga matrce a principiilor metodologice.
Noţiunea de matrice a principiilor metodologice se pronunţă atăt ca
dezvoltare a noţiunii de matrice cauzală statică şi dinamică [2, 28; 166; 176;
177], căt şi ca dezvoltare a noţiunii matricelor categoriale Noţiunea propusă e
mai largă ca noţiunea de matrice cauzală sau categorială, fiindcă include în ea
nu numai principii metodologice filosofice (în special, principiul cauzalităţii),
dar şi principii metodologice general – ştiinţifice, conceptuale, socio –
culturale. Şi la fel cum matricele categoriale se percep în calitate de matrice a
înţelegerii lumii, tot în aşa calitate se pronunţă şi matricea analizată a
principiilor metodologice, fiindcă elementele ei sunt principii de lămurire,
interpretare şi îndreptăţire.
Matricea principiilor metodologice în mod ilustrativ poate fi
reprezentată în forma diferitor şiruri de principii metodologice socio –
31
culturale, conceptuale, filosofice, general – ştiinţifice. Ea contribuie la
apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice, în special, a cunoştinţelor
economice, şi este reprezentată în fig. Nr. 1 (p.65).
În această figură şirul principiilor metodologice, ce primesc concretizare
economică, e divizat în principii:
a) socio – culturale: a unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei
verificării experimentale;
b) conceptuale: a localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii,
caracterului finit şi infinit, simplicităţii, sugestiilor valorice;
c) filosofice: obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, cercetării
multilaterale, dedublării întregului în contrarii, unităţii analizei şi sintezei,
determinismului şi cauzalităţii, dezvoltării;
d) general – ştiinţifice: observabilităţii, constructibilităţii, simetriei,
analiticităţii.
Principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei şi suficienţei
verificării experimentale sunt social – culturale, indicând rolul factorilor
sociali şi culturali în dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice.
Principiul unităţii cunoştinţelor prezintă cerinţa de a înţelege realitatea
obiectivă, în special cea socială, ca diferite laturi a unei totalităţi de feno-
mene, de a găsi legile fundamentale, bazele sistemului, cerinţa de a cuprinde
un număr căt mai mare de fenomene cunoscute şi legi fundamentale, ce stau
la baza acestui sistem [3, 266]. Urmarea acestui principiu a dat posibilitate de
a aplica principiile teoretice mai puţin generale la formularea celor
generale.Principiul corespondenţei, ce exprimă şi o anumită continuitate a
cunoştinţelor, constă în faptul că teoriile, veridicitatea cărora a fost stabilită în
mod experimental pentru o anumită grupă de fenomene cu apariţia noilor
teorii nu se aruncă, dar se păstrează importanţa lor pentru domeniul ulterior
de fenomene ca formă limită şi caz particular a noii teorii [4, 6]. Principiul
corespondenţei ca cerinţă de a păstra elementele cunoştinţelor vechi în cele
noi, de a fixa posibilitatea folosirii teoriei vechi în calitate de mijloc de
indicare a dezvoltării atitudinii teoretice noi, serveşte ca bază operaţională a
dezvoltării cunoştinţelor noi pe baza stabilirii limitelor reprezentărilor vechi.
Sugestiile privitor la suficienţa verificării experimentale pentru
stabilirea adevărului sunt afirmaţii cu privire la faptul că pentru evidenţierea
veridicităţii teoriilor ele trebuiesc verificate prin datele experienţei şi că
logica internă a aplicării experimentului în cercetarea ştiinţifică presupune la
fel şi ieşirea după limitele abstracţiilor, depăşirea lor practică pe calea
stabilirii într-o formă sau alta a contactului informaţional al cercetătorului cu
fragmentul cercetat al realităţii obiective [5, 166].
Principiile caracterului finit şi infinit, simplicităţii, sugestiilor valorice
exprimă conţinutul general – uman al activităţilor individuale, locul ei în lumea na-
turală şi socială şi prezintă principii conceptuale. Finitul şi infinitul, exprimă
32
anumite dimensiuni ale activităţii vitale omeneşti, caracterul finit sau infinit, local
sau nelocal, linear sau nelinear al obiectelor şi proceselor din lumea înconjurătoare.

Fig. Nr. 1 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia


şi dezvoltarea conoştinţelor economice

Principiul simplicităţii neagă înmulţirea esenţelor peste măsură la


lămurirea fenomenelor, coraportarea cu teoria unui număr minimal posibil de
postulate iniţiale, coraportate la un cerc minimal de aplicaţii [vezi: 6].
Sugestiile valorice (sintetice intuitive) de cercetare a fenomenului omului
şi a condiţiilor de existenţă a lui nu sunt legate de dovezi logice stricte, dar
influienţează asupra dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice, ajută “capacităţii
noastre de gândire să atingă nivelurile cele mai superioare” [7, 166].
Principiile filosofice, aşa ca principiul obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, cercetării multilaterale ş. a., spre deosebire de principiile
general – ştiinţifice, aşa ca principiul observabilităţii, constructibilităţii ş. a.,
au aplicare nu numai în domeniul ştiinţei, dar şi în alte sfere sociale cum ar fi
morala, arta ş.a.
33
Principiul obiectivităţii presupune că în procesul studierii obiectul
trebuie de cercetat cum el este în realitate, fără adausuri subiective. Cerinţa
obiectivităţii obligă ca la lămurirea obiectului să reieşim din el însuşi, din
proprietăţile şi legăturile lui de funcţionare şi dezvoltare, să-l studiem în
existenţa sa independentă de subiect.
Principiul ascensiunii de la abstract la concret reiese din cerinţa de a
realiza cunoaşterea de la concret la abstract, de pătruns în esenţa obiectului
analizat, de prezentat obiectul în legătura reciprocă concretă a tuturor laturilor
şi raporturilor necesare în dezvoltarea lui.
Principiul cercetării multilaterale înaintează cerinţa de a descoperi noi
laturi, raporturi ale obiectelor realităţii înconjurătoare, de a arăta procesul infinit
de adăncire a cunoaşterii omeneşti în esenţa tot mai profundă a lucrurilor.
Principiul dedublării întregului în contrarii cere cunoaşterea obiectelor
ca unitate a contrariilor, evidenţierea laturilor contrare, studierea apariţiei şi
ascuţirii contrariilor, urmărirea dezvoltării obiectelor studiate.
Principiul unităţii analizei şi sintezei cere evidenţierea părţilor şi a
totalităţilor, sumarea acestor părţi împreună; împărţirea cunoştinţelor în părţi
componente; evidenţierea anumitor laturi, proprietăţi, legături aparte, căt şi
îmbinarea lor, reproducerea laturilor aparte, atingerea lor în unitate; contri-
buţia la geneza teoriei, concepţiei, ipotezei noi.
Principiul dezvoltării evidenţiază mişcarea proprie, automişcarea,
schimbarea proprie intern necesară a sistemului prin mijlocirea influienţei
determinanţilor exteriori.
Principiul determinismului cere evidenţierea în procesul cunoaşterii a
condiţionării necesare a legăturilor şi rapoartelor obiectelor cercetate, descrierea
obiectelor cu descoperirea condiţiilor de generare a unor fenomene, procese,
obiecte, determină măsura stabilităţii şi nestabilităţii proceselor cercetate.
Principiul observabilităţii exprimă faptul că e admisă descrierea pentru
care există fundamentarea experimentală, se înţelege ca o totalitate de
recomandări ce orientează cercetătorul la interpretarea empirică a noţiunilor
teoretice, la reguli de interzicere, cere exluderea din teorie a construcţiilor
obiectelor neobservabile în mod principal; prezintă normative metodologice,
ce exprimă idealul fundamentării experimentale a teoriei.
Principiul constructibilităţii presupune folosirea modelelor raţionale pentru
idealizarea şi schematizarea fenomenelor şi proceselor realităţii înconjurătoare.
Dacă principiul observabilităţii e legat de desfăşurarea inductivă a
teoriei, apoi principiul constructibilităţii – cu cea deductivă, se foloseşte la
stadiul matur al dezvoltării teoriei. La început, noţiuni aparte pot fi întroduse
pentru schematizarea experienţei. Dar de acum la stadiul ipotezei construcţia
teoretică se crează pe baza mijloacelor conceptuale, elaborate de ştiinţă pe
calea transformărilor noţiunilor formate mai înainte în noţiuni noi, care la
început pot şi să nu satisfacă principiul observabilităţii. Dar atunci când e
34
conturat nucleul teoriei, noţiunile ce-l construiesc trebuie să fie aduse în
corespundere cu cerinţele principiului observabilităţii.
Principiul simetriei, ce determină legităţile interne, legile lumii încon-
jurătoare, determină structura lumii teoretice.
Principiile linearităţii şi nelinearităţii, localităţii şi nelocalităţii anali-
zează procesele obiective ca fiind lineare sau nelineare, locale sau nelocale,
simplificând, brutalizănd realitatea sau analiăînd procesele reale în formă
complexă aşa cum sunt ele în realitate.
Principiul analiticităţii presupune “importanţa hotărîtoare a matematicii
pentru exprimarea legilor iniţiale a naturii” [8, 77].
Dar în procesul cunoaşterii deseori avem de afacere nu cu cazuri simple
(când în dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice acţionează numai principii aparte),
dar cu sisteme de principii, cu întreaga matrice de principii metodologice ce
exprimă un program ştiinţific de cercetare, ce există la etapa dată a dezvoltării
cunoaşterii ştiinţifice. Sistemul principiilor metodologice, funcţionănd ca sistem
de cercetare, dă posibilitate de rezolvare a lor, reglării şi determinării cunoştin-
ţelor ştiinţifice. El poate fi reprezentat ca o anumită totalitate de strategii de
cercetare, ca factor ce integrează diferite domenii ale ştiinţei.
Să analizăm rolul matricei principiilor metodologice, evidenţiate mai
sus, la apariţia şi dezvoltarea doctrinelor economice, a cunoştinţelor econo-
mice preclasice, şi, în primul rănd, a cunoştinţelor economice a gânditorilor
din Orientul Antic.

35
Capitolul III. Matricea principiilor metodologice, rolul ei în geneza
concepţiilor economice preclasice

Analizănd rolul matricei principiilor metodologice în geneza concepţiilor


economice preclasice cercetărilor vor fi supuse concepţiile economice a gândi-
torilor din Orientul şi Grecia Antică, a scolasticii medievale şi a mercantiliştilor.

§1. Concepţia economică a gânditorilor din Orientul Antic.


Ideile principale ale concepţiei economice a gânditorilor din Orientul
Antic au fost expuse în lucrările: “Codul lui Hamimurabi”, publicat în “Gîn-
direa asiro – babiloniană în texte” (B., 1975), “Imnuri vedice” (B., 1969);
“Filosoful antic chinez Lao Tzî şi învăţătura sa (B., 1953) “Drevneindiiskaia
filosofia” (M., 1972) s. a.
La baza concepţiei economice a gânditorilor din Orientul Antic a fost pus
principiul filosofic a structurii raţionale a lumii, a inevitabilităţii determinării
orînduirii sociale, statale de ordinea naturală, conform căruia lumea era privită
ca ceva unitar şi acest unitar este Dumnezeu, care “s-a împletit cu totul şi are
trăsături fizice omeneşti”; se recunoaşte existenţa unei civilizaţii extraterestre,
unitatea şi ordinea în univers. Regele (faraonul) la egipteni, fiind un zeu,
întruchipează prin sine adevărata unitate cosmică, îndeplineşte funcţiile de
cărmuitor al statului. Concomitent el este simbolul fertilităţii solului, al
bogăţiilor naturale, cheia de boltă a prosperităţi poporului. Unitatea şi ordinea
existentă în lume la mesopotamieni la fel era exprimată în legătură cu funcţia
regelui, cu orănduirea socială în genere. Regii mesopotamieni erau priviţi ca
mediatori între oamenii pămănteni şi zei, însă asemenea mediatori care
reprezentau anumite instrumente ce aparţin divinităţii. Regii reprezintau şi
întruchipau în acelaşi timp şi ordinea universală. În „Codul lui Hammurabi”
citim: “fundamentul căămuirii este aidoma în trăinicie cu cerul şi pămîntul”,
regele trebuie “să stărpească răul şi nelegiuirea din ţara sa; să promoveze
bunăstarea poporului său” [1, 355]. În China Antică creatorul (Unitarul)
Universului era considerat Puruşa, un om supranatural, ce avea o mie de ochi, o
mie de capete, care fiind brahman, a pătruns în divinitate etc [vezi:2, 37]. Se
recunoştea existenţa începutului lumii care la gânditorii din India Antică este
brahma. În “Imnul creaţiunii” citim: “Atunci nici Nefiinţă n-a fost şi nici Fiinţă,
căci nu era nici spaţiu, nici cer şi nici stihie … Însă ceva în lume, Unicul se
ivi”[3, 17]. În textele din China Antică citim la fel că “cerul şi pămîntul au o
durată infinită, deoarece ele nu există pentru sine” [4, 121].
La baza paradigmei economice a gânditorilor din Orienul Antic sunt
puse următoarele idei şi principii fundamentale: proprietăţii privat –
comunitare asupra mijloacelor de producţie, asupra pămîntului şi a turmelor;
diviziunii muncii între membrii diferitor comunităţi sociale; ordinii sociale;
intervenţiei statului în economie.
36
Gânditorii din Orienul Antic, bazăndu-se pe principiile corespondenţei
simplicităţii şi observabilităţii, au formulat principiul proprietăţii privat –
comunitare asupra mijloacelor de producţie, asupra pămăntului şi a turmelor,
conform căruia există proprietatea privată (în Egiptul Antic ca donaţie
regală), regele (faraonul) era considerat proprietarul întregului pămănt din
ţară. În comunităţile agrare săteşti (din Mesopotamia) ţăranii aveau anumite
drepturi de posesiune, iar în unele cazuri aveau şi drepturi de proprietate
colectivă asupra pămăntului. Dreptul de posesiune asupra pămăntului avea nu
numai caracter privat, dar şi comun. Faraonul, ori împăratul, era proprietarul
suprem, fiind în drept de a trasmite pămănturile instituţiilor religioase, unor
reprezentanţi ai armatei, sau favoriţilor săi. Proprietatea (în India Antică) era
considerată ca compusă din două părţi – produsele din gospodăria casnică,
aşa ca grănele, carnea, uleiurile etc , şi cea a statului, aşa ca sistemele de
irigaţie, drumurile, pădurile etc. În “Araniaky” citim, că pămăntul prezintă
alimente, din pămănt apar toate esenţele [cit după: 5, 7-9].
Gânditorii din Orienul Antic, bazăndu-se pe principiile corespondenţei,
simplicităţii şi observabilităţii, au formulat şi esenţa principiului diviziunii
muncii între membrii diferitor comunităţi sociale, conform căruia diviziunea
muncii se realizează între comunităţile săteşti de agricultori (în Egiptul Antic,
şi Mesopotamia) care se sprijineau pe munca colectivă, ce constituia baza
socială a modului de producţie, căt şi între membrii diferitor caste. Societatea
era divizată în varne: brahmani, cşatri, vaise şi sudre, ce se deosebeau după
poziţia şi rolul lor în societate, drepturile şi îndatoririle lor. Varna
brahmanilor o constituiau preoţii, a cşatrilor - militarii, a vaiselor -
agricultorii, meşteşugarii, comercianţii. Ca varnă, cea mai de jos, era
considerată cea a şudrelor [vezi: 6, 104-106]. Relaţiile comerciale erau în
devenire, nu prezentau o necesitate vitală a comunităţiilor.
Gânditorii din Orienul Antic, bazăndu-se pe principiile corespondenţei,
simplicităţii şi observabilităţii, au formulat şi esenţa principiului ordinii
sociale, ordinii politice şi juridice, ordinii de stat ca continuare nemijlocită a
ordinii naturale, a ordinii stabilite de Dumnezeu şi realizată de regi (faraoni),
conform căruia se recunoaşte o anumită ordine de stat, o anumită ordine
socială în care se exclud conflictele sociale, la baza căreia era pusă o anumită
ordine naturală, firească şi necesară.
Gânditorii din Orienul Antic, bazăndu-se pe principiile corespondenţei,
simplicităţii şi observabilităţii, au formulat şi esenţa principiului intervenţiei
statului în economie ca continuare a intervenţiei Brahmanului în viaţa socială.
Conform acestui principiu statul intervine în viaţa lor pentru a menţine în stare
bună proprietatea statului, avănd misiunea (în India Antică) nu numai să stringă
impozitele, dar şi să construiască, să menţină în stare bună sistemele de irigare,
drumurile şi podurile , să regleze preţurile, să lupte contra delapidării de bani
publici, contra corupţiei, să aloce mijloace necesare pentru dezvoltarea
37
comerţului şi meşteşugurilor, să-şi organizeze activitatea aşa ca veniturile să fie
mai mari ca cheltuielile [7,87]. Această intervenţie era privită ca continuare a
intervenţiei Brahnianului în viaţa socială, brahnianul fiind considerat ca creator
al lumii şi forţă creatoare ce se amestecă activ în viaţa societăţii. El dispune de
întreaga lume, inclusiv şi de societate; este atotputernic, unitar, atotcuprinzător;
stă de asupra întregului univers; dă maturitate naturalului, face matur tot ce e
transformat, distribuie toate proprietăţile [vezi: 8, 8].
Conducându-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei,
suficienţii verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi
nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, cercetării multilaterale, dedublării întregului în contrarii,
unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii, de principiul filosofic al structurii
raţionale a lumii, a inevitabilităţii determinării orănduirii sociale, statale de
ordinea naturală, de principiile proprii: a proprietăţii privat – comunitare
asupra mijloacelor de producţie, asupra pămîntului şi a turmelor, diviziunii
muncii între membrii diferitor comunităţi sociale; a ordinii sociale, a ordinii
politice şi juridice, ordinii de stat ca continuare nemijlocită a ordinii naturale,
a ordinii stabilite de Dumnezeu şi realizată de regi (faraoni), de principiul
intervenţiei Brahnianului în viaţa socială, gânditorii din Orientul Antic au
formulat şi esenţa principiului creşterii economice, a creşterii veniturilor faţă
de cheltuieli, a preţului peste măsura valorii. Conform acestui principiu statul
trebuie să regleze preţurile, să lupte contra delapidării de bani publici, contra
corupţiei, să aloce mijloace necesare pentru dezvoltarea comerţului şi
meşteşugurilor, să-şi organizeze activitatea aşa ca veniturile să fie mai mari
ca cheltuielile. Mărimea valorii unui produs oarecare este determinată de
numărul de zile cheltuite la crearea lui. Preţul nu coincide cu valoarea. Are
loc creşterea preţului mărfii peste mărimea valorii. Ca rezultat al concurenţei
dintre cumpărători apare o anumită eficacitate, creştere economică. Ca
rezultat al lipsei concurenţei are loc egalitatea preţului şi valorii, stabilirea
echivalentului economic. În societate există tendinţa spre îmbogăţire.
Brahmanii, cşatrii şi vaişele au misiunea de a aduna avere. Îmbogăţirea era
considerată ca o acţiune bună, omul bogat era considerat ca ales al zeilor, pe
când cel sărac era lipsit de dragostea lor, iar mireanul ce nu luptă pentru a
aduna avere se consideră că procedează imoral. În "Upanişade" citim, că
omul se ridică de asupra tuturor lumilor, că spaţiul este bogat, omul are mulţi
urmaşi şi bogăţie. Omul trebuie să fie fericit şi pe pămînt. El trebuie să fie
deştept, puternic, dibaci [vezi: 9, 250-253]. Se considera că diferenţierea de
avere nu este un rezultat al hărniciei sau leneviei. Avuţia unora şi sărăcia
altora constituie o recompensă sau o pedeapsă respectiv pentru virtuţiile sau
păcatele săvîrşite în viaţa precedentă. Se consideră lafel că averea acumulată
trebuie să fie folosită pentru realizarea diferitor ritualuri religioase importante
38
pentru existenţa întregii comunităţi, ca fumul şi mirosurile produse în timpul
ritualurilor religioase de la grînele, carnea şi uleiurile sacrificate zeilor,
ajunse în ceruri pot aduce atît celor bogaţi cît şi celor săraci ploaie, belşug,
timp prielnic etc. În “Upanişade” citim că, „ pe foc se aduceau jertfe lui
Vlădica Soma, din aceste jertfe aduse apare ploaia ...hrana … seminţele …
embrionii, că nu există printre oameni nici tîlhari, nici zgîrciţi, nici de acei
care n-ar susţine focul de jertfire” [vezi: 10; 79; 108; 212].
Principiul creşterii economice, a creşterii veniturilor faţă de cheltuieli, a
preţului faţă de mărimea valorii poate fi apreciat ca principiu local, particular
al concepţiei economice a gînditorilor din Orientul Antic. Ca principiu
fundamental al acestei concepţii poate fi considerat principiul extrimal al
creşterii economice, a creşterii veniturilor faţă de cheltuieli, a preţului peste
măsura valorii, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a
sistemelor economice, căt şi procesele de trecere a stărilor deschise,
neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest principiu
extremal, filosofic, include în stare depăşită cum esenţa principiului local
corespunzător, eşa şi esenţa principiilor proprii: a proprietăţii privat –
comunitare asupra mijloacelor de producţie, asupra pămîntului şi a turmelor,
diviziunii muncii între membrii diferitor comunităţi sociale; ordinii sociale,
ordinii politice şi juridice, ordinii de stat ca continuare nemijlocită a ordinii
naturale, a ordinii stabilite de Dumnezeu şi realizată de regi (faraoni);
intervenţiei statului în economie ca continuare a intervenţiei Brahmanului în
viaţa socială, a principiului filosofic al structurii raţionale a lumii, a
inevitabilităţii determinării ordinii sociale, statale de ordinea naturală.
Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia
concepţiei economice a gânditorilor din Orientul Antic e prezentată pe fig.
Nr. 2 (p.80-81).

§2. Concepţia economică a gînditorilor din Grecia Antică


Ideile principale ale concepţiei economice ale gânditorilor din Grecia
Antică au fost expuse în lucrările lui: Protagoras “Tratat despre soluri”;
Xenofon “Economia”, “Despre venituri”, “Cyropedia”; Platon “Republica”;
“Legile”, şi Aristotel “Politica”.
La baza concepţiei economice a gînditorilor din Grecia Antică a fost
pus principiul filosofic al structurii raţionale, finalist-orientate a lumii,
conform căruia lumea are nu numai structură raţională, dar şi finalist-
orientată. În concepţia lui Xenofon Dumnezeu se află într-o stare nemişcată şi
conduce cu toată lumea datorită forţei raţiunii sale, iar Thales susţine că
“universul e cea mai frumoasă podoabă, căci este opera divinităţii” [11, 152].
Democrit considera că: “principiile tuturor lucrurilor sunt atomii şi vidul”.
Platon menţionează, că “Omul trebuie să se deschidă pentru ceea ce s-a numit
“idee” şi, plecând de la mulţimea de simţuri, să ajungă la unitatea cuprinsă în
39
Fig. Nr. 2 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia
concepţiei economice a gînditorilor din Orientul Antic

actul judecăţii” [12, 447]. Omul era analizat ca esenţă naturală în sensul că
hotarele lui erau determinate de natura lui şi de el depindea numai faptul va
urma el naturii sau se va abate de la ea. De aici caracterul intelectual, raţional
a eticii antice greceşti. Omul antic recunoaşte natura ca pe dominanta sa, şi
nu pe el ca dominant a naturii. Omul este privit ca esenţă naturală. O anumită
integritate şi armonie vedea Socrate în reprezentările sale filosofice. Aristotel
susţinea că lumea are caracter finalist – orientat, analizănd fenomenele
creşterii organismelor ca procese legitime de descoperire a unor particularităţi
de structură, prezente corpurilor vii şi care ele le ating la o vărstă matură, cît
şi diferite acomodări reciproce a diferitor organe a organismelor vii etc.
40
La baza paradigmei economice a gânditorilor din Grecia Antică sunt
puse următoarele idei şi principii fundamentale: a proprietăţi privat –
comunitare; a diviziuni natural – sociale a muncii; a ordinii sociale, statale a
societăţii cu o economie domestică şi de schimb; “valoare – muncă – venit –
bani”; a intervenţiei statului în economie cu scopul de a deţine controlul
asupra metalelor preţioase, asupra veniturilor, creditului, a regula preţurile, a
nu permite transformarea economiei domestice în hrematistică ş. a.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, gânditorii din Grecia Antică au formulat esenţa principiului proprietăţii
privat – comunitare, conform căruia proprietatea poate fi atăt privată, căt şi
comunitară, statală. Sofiştii considerau, că în societatea sclavagistă de
proprietate în cadrul gospodăriei agricole mici dispun membrii societăţii
(stăpănitorii de sclavi, oamenii liberi ş. a.), căt şi statul. Xenofon afirmă, că
economia cetăţii nu este decăt o totalitate de gospodării domestice [vezi: 13,
13], care dispun de sclavi care lucrează nu numai pentru îndestularea stăpâ-
nului, dar şi pentru piaţă. Platon considera, că proprietatea poate fi în fond
comunitară, obştească pentru filosofi şi militari, şi privată pentru ţărani şi me-
seriaşi. Analizănd proprietatea, Platon admitea pentru aristocraţi comunitatea
de avere şi de familii, pe când pentru ţărani şi meseriaşi păstra proprietatea
privată (ca nefiind capabili să se ridice la acel nivel spiritual necesar pentru a
renunţa de la acapararea bunurilor materiale, le permitea de a avea obiecte de
aur şi argint, a duce un mod de viaţă luxos), cerea ca pănă şi copii şi femeile
să fie comuni. Platon menţiona, că “copiii cum se vor naşte îi vor lua sub
îngrijirea lor oficianţii anume aleşi în scopul acesta, fie bărbaţi, fie femei,căci
funcţiile publice sunt comune atăt pentru femei, căt şi pentru bărbaţi” [14,
221-222]. Platon scrie, că într-o cetate sunt de fapt două cetăţi, duşmane între
ele: una a săracilor, cealaltă - a bogaţilor. Sclavia are nu un caracter do-
mestec. Însă-şi sclavii prezintă proprietate a stăpînitorilor de sclavi.
Aristotel consideră, că proprietatea este simultan şi particulară şi ob-
ştească, că folosirea comună a proprietăţii nu atinge proprietatea particulară.
Dreptul de proprietate se păstrează. Analizănd proprietatea, Aristotel men-
ţiona că pentru ce este a lor oamenii poartă cea mai mare grijă. El se pronunţă
împotriva lui Platon, arătând că însăşi natura n-a stabilit pe pămănt egalitatea
generală, că feciorii generali nu vor avea grijă de tată, ne cunoscându-l.
Femeile şi copii comuni vor aduce la sfada bărbaţilor. Şi proprietatea comună
asupra pămăntului va deveni sursa conflictelor din cauza necorespunderii
părţii fiecăruia în muncă şi în product. El exprimă mulţumire faţă de
proprietatea existentă, care este simultan şi obştească şi particulară, prezintă o
unitate relativă dar nu absolută a familiei şi a statului.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, gânditorii din Grecia Antică au formulat şi esenţa principiului divi-
ziunii natural – sociale a muncii, conform căruia diviziunea muncii este
41
naturală, fiind dependentă de capacitatea omului de a efectua un anumit
lucru, şi socială, fiindcă oamenii îndeplinesc diferite funcţii sociale ce depind
de caracterul multilateral al necesităţilor sociale.
Sofiştii, vorbind de diviziunea muncii în cadrul gospodăriei agricole
mici, admit diviziunea muncii între diferite grupe sociale (oamenii liberi,
sclavi, stăpănitori de sclavi ş. a.).
Xenofon menţiona, că diviziunea muncii în economia domestică e
dominată de deosebirile biologice dintre bărbat şi femeie, diviziunea muncii
depinde de întinderea pieţii, că în oraşe se dezvoltă specializarea
meşteşugarilor datorită faptului că este absolut imposibil ca cel ce se ocupă
cu multe meserii să facă totul bine. El susţine că aceiaşi oameni trebuie să
aibă mereu aceleaşi ocupaţii, că acei care-şi schimbă locul muncii nu lucrează
calitativ în nici un domeniu, în timp ce acei care neîntrerupt practică aceleaşi
îndeletniciri ating perfecţiunea în orice realizare[vezi: 15, 91]. Pronuăîndu-se
pentru un atelier specializat, Xenofon menţionează, că el dă efecte favorabile
asupra calităţii producţiei şi ca rezultat marfa poate fi văndută mai scump,
deşi nu-i mai calitativă, şi nu-i din materie primă mai preţioasă.
Platon susţinea, că fiecare natură trebuie să aibă o îndeletnicire şi că
naturile femeii şi ale bărbatului sunt diferite, iar naturi diferite trebuie să nu
aibă aceleaşi îndeletniciri. Platon consideră sclavii ca producători de mărfuri,
inclusiv şi a mărfurilor celor mai universale, a metalelor preţioase. După
părerea lui producătorul, specialiăndu-se produce mărfuri mai uşor, mai mult
şi de o calitate mai înaltă. Există oameni ce îndeplinesc funcţii intelectuale şi
administrative, conduc cu statul (adică nobilii), şi oameni ce îndeplinesc
funcţii productive – meseriaşii şi ţăranii. Şi că nu va fi ordine pînă când
filosofii nu vor cîrmui statele sau cei ce acum se numesc regi şi stăpănitori nu
vor fi cu adevărat şi precum se cuvine filosofi, pănă ăînd puterea de stat şi
iubirea de ştiinţă nu va fi în aceeaşi mănă [vezi: 16, 240]. El vorbeşte de
organizarea socială a societăţii, împărţirea societăţii în clase, împărţirea
oamenilor în liberi, proprietari de sclavi şi sclavi. Diviziunea muncii în cadrul
comunităţii e dedusă din caracterul multilateralal al necesităţilor şi din
caracterul unilateral al capacităţilor oamenilor. Platon menţiona că natura nu
a dat fiecăruia dintre noi aceleaşi aptitudini, ci ea a diferenţiat natura
oamenilor, făcîndu-i apoi pentru o ocupaţie sau alta, că facultăţile sunt o
specie de existenţă cu ajutorul cărora atăt noi, ăît şi ceilalţi pot îndeplini
lucrări proprii nouă [vezi 17, 246]. El admitea diviziunea naturală a muncii
pe baza faptului că de la natură fiecare om este înzestrat cu capacitatea de a
efectua un anumit lucru şi nobilul trebuie să-l îndeplinească pentru
conducerea cu statul, să îndeplinească o muncă intelectuală, dar meseriaşii şi
ţăranii trebuiesc lipsiţi de drepturi politice, fiindcă originea lor şi
preocupaţiile lor profesionale nu le permit activităţi politice. La fel el
recunoaşte şi necesitatea separării funcţiilor sociale administrative de cele
42
productive, specializarea producătorului, ce îi permite să producă bunuri
materiale mai uşor, într-o cantitate mai mare şi de o calitate mai bună. În
cetăţile sale el admitea sclavul ca producător de mărfuri, analiza foloasele pe
care trebuie să le aibă pătura aristocrată de pe urma muncii productive a
cetăţenilor din clasa inferioară a sclavilor şi a străinilor. Pentru Platon
“natural” însemna “social”, diviziunea naturală a muncii pentru el însemna
implicit şi diviziunea socială a muncii. Diviziunea muncii, consideră Platon,
prezintă bază pentru separarea socială a stărilor. Platon în “Statul”
fundamentează organizarea socială a statului, împărţirea societăţii în trei
clase de cetăţeni. El afirmă că produsele muncii sunt mai numeroase, mai
bune şi făcute mai repede atunci când fiecare face un singur lucru, potrivit
firii sale în timpul pe care îl are şi fără să se preocupe de alte activităţi [vezi:
18, 168-170]. Platon susţine, că diviziunea manufacturală a muncii împarte
oamenii în lucrători ai muncii fizice şi lucrători ai muncii intelectuale, în
mase avute şi neavute, în mase supuse şi dominante.
Aristotel afirmă, că natura năzuieşte să creeze deosebite corpurile celor
liberi şi ale sclavilor, pe aceste din urmă, scurte şi perfecte, pentru munca de
rănd, pe cele dintăi, drepte şi nedestoinice pentru asemenea treabă, însă
capabili la acţiune politică [vezi: 19, 28]. El consideră, că sclavii sunt
predestinaţi pentru îndeplinirea muncilor grele, dar nobilii trebuie să realizeze
funcţiile de organizare şi control. Nobilii trebuie să domine, pe când sclavii
trebuie să se supună. Admite munca productivă, care spre deosebire de cea
neproductivă, aduce plusvaloare. Diviziunea socială a muncii Aristotel o
analizează din punctul de vedere a diviziunii manufacturiere a muncii, ca
mijloc de a produce cu aceeaşi cantitate de muncă mai multă marfă.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, gînditorii din Grecia Antică au formulat esenţa principiului ordinii sociale,
statale, a societăţii cu o economică domestică şi de schimb, conform căruia la
baza ordinei în stat este pusă ordinea naturală, universală, firească şi necesară.
Legile adoptate de stat au o importanţă obligătoare pentru toţi cetăţenii, şi acei
care nu respectă legea în vigoare trebuiesc supuşi pedepsei corespunzătoare. Se
admite constrăngerea violenţă ca o condiţie a posibilităţii funcţionării legislaţiei.
Se recunoaşte egalitatea în faţa legii a tuturor oamenilor liberi. La baza
economiei domestice şi de schimb e pusă economia naturală.
Xenofon consideră, că Dumnezeu, aflăndu-se în stare nemişcată,
conduce cu toată lumea datorită forţei raţiunii lui. Dumnezeu constituie şi
începutul lumii, el concepe şi vede totul în întregime, cărmuieşte lumea
datorită forţei raţiunii sale, fiind veşnic şi nemişcat. El propune şi măsuri de
încurajare economică, aşa că: acordarea metecilor demni de aceasta dreptul
de a avea proprietate asupra caselor, a remunera patronii ce vor reuni mai
mulţi meteci, ce vor mări veniturile, vor stimula creşterea numărului
negustorilor. El la fel menţionează, că Atena are cele mai bune condiţii
43
pentru comerţul maritim. Are nave sigure. Port mai bine amenajat. Se poate
face la Atena orice schimb de mărfuri sau lua în locul mărfurilor argint ce
oriunde se vinde. Încăsările trebuie să depăşească cheltuielile. Baniii adunaţi
de la donaţii pot fi utilizaţi pentru a costrui clădiri, pentru alte scopuri. Mari
bogăţii ar da, afirmă Xenofon, şi exploatarea minelor de argint. În lucrarea
“Despre venituri” Xenofon recomandă lărgirea obţinerii metalelor scumpe,
dezvoltarea navigaţiei şi comerţului, folosind metecii pentru creşterea avuţiei
de provenenţă comercial – industrială. Xenofon consideră necesar
egalitarismul şi colectivizmil consumului. Recunoscând prănzurile generale,
Xenofon scrie, că oamenii din Sparta, unde se respectă egalitatea în alimente,
nu pun cerinţa îmbogăţirii, avănd-o numai în perspectivă.
Aristotel admite în societate atăt economia domestică, că şi pe cea de
schimb. Statul, consideră dînsul, trebuie să incurajeze schimbul, dar numai în
limitele unor hotare determinate, care sunt în stare să asigure (să satisfacă) cerin-
ţele necesare ale oamenilor. Aristotel acordă atenţie deosebită schimbului dintre
producătorii diverselor mărfuri sau servicii, considerănd, că anume prin schimb
se atinge o anumită proporţie în achitarea acelora care sunt incluşi în diferite
domenii de activitate. De acum nu aăît apartenenţa la aristocraţie, ci dispunerea
de mijloace băneşti (capital) determină starea socială şi prestigiul omului.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, gânditorii din Grecia Antică au formulat şi esenţa principiului “valoare
– muncă – venit - bani”, conform căruia forma bănească a mărfii prezintă
dezvoltarea în continuare a formei simple a valorii, adică exprimarea valorii
unei mărfi în valoarea oarecarei altei mărfi, reeşind din munca depusă.
Schimbul nu poate avea loc fără egalitate, aceasta fiind fără comensura-
bilitate. Veniturile căpătate în procesul de schimb al mărfurilor sunt transfor-
mate în bani, comerţul produce avere nu în chip absolut, dar numai prin
transformarea banilor. Cei care fac avere străng bani fără să se oprească.
Xenofon vorbea despre valoarea de întrebuinţare a lucrurilor, arătănd
că valoarea depinde de caracterul folositor al lucrurilor. Punctul de vedere al
valorilor de întrebuinţare e predominant la el, fiind legat de concepţia sa a
gospodăriei naturale. Problema valorii de schimb pe el îl interesa puţin.
Xenofon menţiona, că ţara noastră este făcută pentru a furniza venituri
multiple, arătînd la aşa surse de venituri că: a) cele ce pot fi furnizate de
condiţiile geografice şi naturale ce permit de a cultiva produse ce în altă parte
nu pot fi cultivate; b) cele care-s furnizate de prezenţa minereului de argint ce
poate lipsi în alte părţi; şi de condiţiile climaterice specifice; la fel arată şi la
venituri de la meserii, la venitul, provenit din impozitul plătit de meteci, din
banii adunaţi de la donaţii. În viziunea lui Xenofon oscilarea preţurilor
depinde de poziţia producătorilor de mărfuri, schimbarea ocupaţiei lor,
redistribuirea muncii pe domeniile de producere.
Platon expune relaţiile meseriaşilor cu cetăţeni, afirmănd că meseriaşul
44
e obligat să nu abuzeze de situaţia sa, cerînd preţuri de speculă. Dezvoltă
noţiunea de bani ca măsură a valorii. Dar pe lîngă semnul valorii, folosit în
egalitatea internă, el analizează şi un alt semn al valorii-pentru comerţul cu
alte ţări – moneda, care are valoare intersecă, se păstrează numai pentru
relaţiile internaţionale. Banii acumulaţi în străinătate, menţionează el, trebuie
să fie schimbaţi pe moneda ţării [vezi: 20, 135-136].
Aristotel se ocupă în fond de calitate şi de valoarea de întrebuinţare. În
exprimarea valorii mărfurilor el a descoperit relaţiile de egalitate. Dar n-a arătat
cum se manifestă în realitate relaţiile de egalitate. El a arătat şi rolul banilor în
cadrul schimbului, evidenţiind două forme de circulaţie a banilor: 1) forma în
care banii se manifestă ca mijloc de circulaţie şi, 2) forma în limitele căreia se
creează capitalul bănesc. A examinat şi rolul banilor ca indice a valorii. Vorbea
de folosirea nejustificată a banilor de către stat, menţionănd că statul trebuie să
determine măsura şi limitele intereselor egoiste ale cetăţenilor. Aristotel arată că
comerţul favorează transformarea produselor în mărfuri, a valorilor de între-
buinţare în valori de schimb, apariţia tendinţei de acumulare a banilor. Banii
apar nu numai în viaţa cetăţii, dar şi pe piaţa internaţională. Se crează premize
ca producţia să devină cosmopolită, iar banii – universali. Aristotel menţionează
la fel, că schimbul de mărfuri a precedat moneta, apariţia banilor. Forma iniţială
a schimbului, trocul, s-a dezvoltat în continuare, dînd apariţie comerţului,
schimbului prin intermediul banilor (M-B-M), schimbului de mărfuri pentru a
obţine cele necesare, sau complectînd cele necesare. Aceasta se transformă în
continuare în schimbul de dragul banilor (B-M-B). Şi chiar pentru a obţine mai
mulţi bani (B – M – B1). Pentru înlesnirea schimbului a fost întrodusă monedă,
a apărut comerţul ca o nouă formă de agonisire, la început primitiv, nedezvoltat,
mai curînd perfecţionat prin experienţă. El caută şi găseşte cum şi unde se
realizează cîştiguri cît mai mari. Cu aceasta schimbul pentru acoperirea nevoi-
lor, circulaţia simplă, e înlocuită prin schimbul pentru creşterea averii băneşti,
circulaţia dezvoltată. Marele comerţ urmăreşte mărirea bogăţiei băneşti. Aristo-
tel susţine, că este nevoie ca orice îmbogăţire să aibă limită, interzice marele
comerţ, evidenţiind că formă de îmbogăţire schimbul comercial, împrumutul cu
dobîndă, capitalul cămătăresc şi creşterea salariului. Aristotel analizează detailat
capitalul cămătresc, unde banii se schimbă prin bani mai mulţi (B-B1). Aristotel
consideră, că şi banii pot avea oscilaţii de valoare, nu se păstrează totdeauna
aceiaşi valoare de cumpărare. Şi totuşi există tendinţa monedei de a fi stabilă. El
menţiona, că în societate schimbul se va putea realiza numai dacă toate lucrurile
vor avea un preţ ca expresie a valorii, şi atunci moneda ca unitate de măsură
face toate lucrurile comensurabile şi prin aceasta se stabileşte o egalitate dintre
ele [vezi: 21, 31-40]. Dănsul a încercat să formuleze principiul echivalenţei ca
lege a schimbului, arătînd că la nerespectarea proporţiilor este imposibil schim-
bul. El caută în schimb dreptatea, menţionînd că fără egalitatea mărfurilor în
anumit raport va fi imposibil schimbul regulat; fără întoarcerea pierderii în
45
schimb va deveni imposibilă existenţa societăţii ca atare. Banii sunt analizaţi ca
exprimare a valorii unei mărfi în valoarea altei mărfi. Se afirmă, ca în forma va-
lorilor mărfurilor toate felurile de muncă se exprimă ca muncă egală, ca muncă
omenească, sunt de importanţă egală, formulînd esenţa principiului “valoare –
muncă”. El analizează natura banilor, valoarea lor. Analizează banii în rolul lor
de măsură a valorii.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, gînditorii din Grecia Antică au formulat esenţa principiului interven-
ţiei statului în economie cu scopul de a deţine controlul asupra metalelor pre-
ţioase, a veniturilor; a regla preţurile; a nu permite transformarea economiei
domestice în hrematistică, conform căruia trebuie supus controlului riguros
acumularea metalelor preţioase, veniturile, preţul, camătă, creditul, de dus o
politică protecţionistă, pentru a le reglementa.
Xenofon menţiona, că legile statului prevăd amenzi pentru acumularea
metalelor preţioase. El propunea la fel, ca statul să întreţină vase comerciale
în scopul de a le închiria, ce ar aduce venituri mari ţării [vezi: 22, 105].
Platon menţiona, că statul trebuie să reglementeze atît comerţul, cît şi
mesele comune, să regleze preţurile pentru a asigura vînzătorilor un profit
moderat. Statul trebuie să promoveze o politică protecţionistă în domeniul
comerţului exterior, să interzică exportul mărfurilor de care are nevoie
comunitatea (oraşul) dată şi importul produselor ce nu-s absolut necesare
pentru o viaţă modernă. Platon vorbea, că statul trebuie să se ocupe de
reglementarea comerţului. El a creat şi un sistem de reglementări. Platon
considera, că e nevoie de a limita operaţiile de export, a lichida speculaţia, a
fixa comerţul la anumite limite, a permite cu precădere comerţul intern,
schimbul să aibă loc pe teren public, fără folosirea creditului.
Aristotel cere să fie interzise şi condamnate camăta şi comerţul mare,
care prezintă anumite surse ce alimentează hrematistica, cît şi hrematistica care
nu cunoaşte hotare, scopul ei fiind îmbogăţirea absolută. În viziunea lui Aris-
totel esenţa statului constă în comunicarea dintre oameni în scopul îmbunătă-
ţirii vieţii lor. Oamenii de aceea şi formează un stat, ca să capete nişte foloase,
asigurîndu-se unul pe altul cu cele necesare pentru viaţă. Statul este creat nu
pentru a trăi în genere, dar în special pentru a trăi fericit, susţine Aristotel.
Conducându-se de principiile unităţii cunoştinţilor, corespondenţei
suficienţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi
nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, cercetării multilaterale, dedublării întregului în contrarii,
unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii; de principiile proprii: a proprietăţii
privat – comunitare; diviziunii natural – sociale a muncii, ordinii sociale, statale,
a societăţii cu o economie domestică şi de schimb; “valoare – muncă – venit –
bani”; intervenţiei statului în economie cu scopul de a deţine controlul asupra
46
metalelor preţioase, a veniturilor, a interzice camăta, creditul, a regula preţurile,
a nu permite transformarea economiei domestice în hrematistică, de principiul
filozofic a structurii raţionale, finalist-orientate a lumii, gînditorii din Grecia
Antică au formulat şi esenţa principiului agonisirii averii pe calea dezvoltării
industriei şi a comerţului, producerii bunurilor necesare pentru satisfacerea
cerinţelor raţionale a individului şi-a familiei sale în condiţii favorabile pentru
cîştig, obţinerii plusprodusului ca rezultat a comercializării lor. Conform acestui
principiu agonisirea averii presupune dezvoltarea industriei şi a comerţului,
căpătarea plusprodusului (bilanţul obţinerii căruia trebuie urmărit), producerea
în condiţii cît mai bune pentru cîştig, în vederea îmbogăţirii, a măriri patrimo-
niului gospodăriei printr-o lărgire extensivă a pieţei şi a reproducţiei lărgite,
printr-o extensie teritorială, cît şi prin vînzarea pe piaţă a produselor, prin
valorificarea teritoriilor nevalorificate, obţinerea bunurilor necesare pentru
satisfacerea cerinţelor raţionale absolut necesare individului şi familiei sale.
Xenofon menţiona, că o condiţie a existenţei gospodăriei domestice
este căpătarea plusprodusului ca diferenţă dintre venituri şi cheltuieli (bilanţul
obţinerii căruia trebuie urmărit). Tendinţa de îmbogăţire are ca bază pasiunea
de muncă. Gospodăria domestică, menţiona Xenofon, este gospodărie ce
tinde spre îmbogăţire prin vînzarea pe piaţă a produselor, o gospodărie
agricolă privată, antrenată în circuite economice băneşti. Ea trebuie să
producă în condiţii cît mai bune pentru un cîştig în vederea îmbogăţirii, a
măririi patrimoniului gospodăriei [vezi: 23, 80-81]. Economia domestică,
susţine Xenofon, este o ştiinţă a administrării proprietăţii private, ea trebuie
să facă balanţul cheltuielilor şi veniturilor pentru a căpăta cîştig, de altfel ea
se ruinează. Dorinţa de îmbogăţire Xenofon o motivează în lucrarea
“Economicul” prin pasiunea pentru muncă, propunînd cumpărarea teritoriilor
nevalorificabile, ce pot fi cumpărate mai ieftin, şi fiind valorificate, pot fi
vîndute mai scump [vezi 24, 95; 96].
Platon consideră, că e nevoie de a stabili norme pentru acumularea
averii. Vorbind despre nevoia în asigurarea hranei în vederea existenţei şi a
vieţii, de locuinţe, de îmbrăcăminte şi cele asemănătoare, el menţionează că
agricultura trebuie “să asigure grîne pentru patru oameni … sau ar trebui ca el
să producă doar pentru sine a patra parte din hrană în a patra parte din timp, iar
pe celelalte trei părţi să le cheltuie, odată pentru asigurarea locuinţei, altă dată
pentru cea a încălţămintei şi a treia oară pentru cea a îmbrăcămintei”[25, 133].
Aristotel consideră necesar de a opri goana după avuţie, că grija
economiei domestice trebuie îndreptată mai mult asupra oamenilor, dezvol-
tării industriei şi a comerţului, decît asupra pocesului nesfîrşit a agonisirii
averii: orice avuţie trebuie să aibă o limită. Însă de fapt se realiza contrariul:
toţi cei ce vor să se inavuţească, agonisesc moneda lor la infinit [vezi: 26, 19-
21; 32-44]. Aristotel cere să fie interzise şi condamnă camăta şi comerţul
mare, care prezintă anumite surse ce alimentează hrematistica, scopul căreia
47
este îmbogăţirea absolută. Aristotel deosebea forme de organizare a activităţii
economice ce presupun obţinerea bunurilor necesare pentru satisfacerea
cerinţelor raţionale absolut necesare individului şi familiei sale, numită
economie domestică, şi forme de organizare, bazate pe schimb, ce urmăresc
scopul acumulării bogăţiei sub formă de bani, numită hrematistică, ce
presupune la fel şi cunoaşterea metodelor de acumulare bănească, a bogăţiei
pe calea schimbului de mărfuri. Culmea hrematisticii, în concepţia la
Aristotel, este camăta, dispreţuita şi condamnată de el din faptul că nu poate
fi supusă controlului şi nu corespunde idealurilor lui spirituale. Obiectul ei
este ca să poată cunoaşte de unde se poate cîştiga cît mai mulţi bani, banul
fiind elementul şi ţinta schimbului [vezi: 27,37-38]. Aristotel susţine că în
condiţiile modului de producţie sclavagist nu este posibilă decît o lărgire
extensivă a pieţei. Reproducţia lărgită nu este posibilă decît printr-o expansie
teritorială. El deosebea cîteva feluri de agonisire a averii: cea domestică,
necesară, vrednică de laudă şi alta – cea comercială (de apă, de uscat, de
prăvălie), ieşită din schimb. La fel el deosebeşte şi un al treilea fel de
agonisire de avere, ce este de mijloc între inavuţirea naturală şi cea a
schimbului – tăierea pădurilor şi exploatarea minelor [vezi: 28, 40-41].
Principiul agonisirii averii pe calea dezvoltării industriei şi a comerţului,
producerii bunurilor necesare pentru satisfacerea cerinţelor raţionale a
individului şi a familiei sale în condiţii favorabile pentru cîştig, obţinerii
plusprodusului ca rezultat al comercializării lor, poate fi apreciat ca principiu
local, particular, al concepţiei economice a gânditorilor din Grecia Antică. Ce
principiu fundamental al acestei concepţii poate fi considerat principiul extremal
al agonisirii averii pe calea dezvoltării industriei şi a comerţului, producerii
bunurilor necesare pentru satisfacerea cerinţelor raţionale a individului şi a
familiei sale în condiţii favorabile pentru căştig, obţinerii plusprodusului ca
rezultat al comercializării lor, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate
a sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor deschise, neechili-
brate a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest principiu extremal,
filosofic, include în formă depăşită esenţa principiilor proprii: a principiului
proprietăţii privat-comunitare, diviziunii natural – sociale a muncii; ordinii
sociale, statale, a societăţii cu o economie domestică şi de schimb; “valoare –
muncă – venit – bani”; intervenţiei statului în economie cu scopul de a deţine
controlul asupra metalelor preţioase, a veniturilor, a interzice camăta, creditul, a
regula preţurile, a nu permite transformarea economiei domestice în hremastică,
a principiului filosofic a structurii raţionale, finalist – orientate a lumii.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia
concepţiei economice a gânditorilor din Grecia Antică e prezentată pe fig.
№3 (p. 99-100).

48
Fig. Nr. 3 Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia
concepţiei economice a gînditorilor din Grecia Antică

§3. Concepţia economică a gânditorilor din epoca medievală


Ideile principale ale concepţiei economice ale g[nditorilor din epoca
medievală au fost expuse de reprezentanţii scolasticii medievale: P. Abelard,
Albertus Magnus, Toma d’Aquino, Duns Scot, J. Buridan, N. Oresme ş. a., în
aşa lucrări ca: “Summa Theologică” a lui Toma d’Aquino ş. a.
La baza concepţiei economice a g[nditorilor din epoca medievală a fost pus
principiul filosofic al libertăţii voinţei lui Dumnezeu, conform căruia “voinţa
divină şi atotputernicia divină sunt egale în esenţa divinităţii …” [29, 165].
La baza paradigmei economice a g[nditorilor medievali au fost puse
următoarele idei şi principii fundamentale:a existenţei proprietăţii privat-
divine, a diviziunii natural-divine a muncii; ordinii sociale, statale, a "drep-

49
tăţii comutative" a societăţii cu o economie domestică şi cu cea de schimb; a
preţului just şi a salariului just; a intervenţiei statului în economie pentru ca
viaţa economică să fie determinată de legile decretate de stat, de sfaturile pe
care sfetnicii înţelepţi le dau regilor şi împăraţilor ş.a.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, gînditorii economişti medievali au dezvoltat esenţa principiului proprie-
tăţii privat-comunitare, a gînditorilor din Grecia Antică, conform căruia proprie-
tatea poate fi atăt privată, căt şi comunitară, statală, în principiul proprietăţii
privat – divine. Conform acestui principiu proprietarul suprem al tuturor
bunurilor este Dumnezeu, dar se admite şi existenţa proprietăţii private, care se
potriveşte naturii omului, îi dă posibilitate să trăiască conform standardului de
viaţă propriu păturii sociale respective din care face parte, îi dă posibilitate să
administreze bine cu bunurile sociale, să asigure o ordine perfectă, să păstreze
pacea, proprietatea privată serveşte binelui întregii societăţi; ea e considerată
drept semn al civilizaţiei şi condiţie a funcţionării normale a societăţii.
Proprietatea în epoca medievală există ca proprietate privată, bazată pe
gospodăria naturală. Existau o mulţime de gospodării naturale independente,
fiecare din ele produceau tot de ce aveau nevoie. Produsele necesare erau pregă-
tite acasă din obiectele folosirii obişnuite cu excepţia unora care se aduceau din
afară. Lucruri cumpărate aproape că nu erau. Producătorul era şi consumator. În
această perioadă exista în societate derînd cu gospodăria naturală şi mica
industrie. La sate populaţia trăia în fond cu produsele confecţionate de ei în
gospodăria naturală şi foarte puţin din ea se realiza la piaţă. Între diferite unităţi
gospodăreşti existau diferenţe în mărimea averiei şi bogăţiei, dar componenţa
bogăţiei acestora era una şi aceeaşi. Dominaţia concepţiilor religioase ducea la
recunoaşterea proprietăţii divine: Dumnezeu era privit ca proprietar a tuturor
lucrurilor. Biserica era considerată ca cel mai mare proprietar şi intreprinzător al
epocii. Idealul adevărat al acestei epoci era gospodăria naturală, în care nu era
necesitate în schimb. Fiecare comunitate era independentă, în stare să asigure
membrii săi cu tot necesarul pentru asigurarea producţiei interne proprii. Viaţa
economică era de nedespărţit de principiile moralei creştine.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, gânditorii miedevali au dezvoltat esenţa principiului diviziunii natural –
sociale a muncii, a gînditorilor din Grecia Antică, conform căruia diviziunea
muncii este naturală, fiind dependentă de capacitatea omului de a efectua un
anumit lucru, şi socială, fiindcă oamenii îndeplineau diferite funcţii sociale, ce
depind de caracterul multilateral al necesităţilor sociale, în principiul diviziunii
natural – divine a muncii. Conform acestui principiu există diviziunea muncii
între membrii gospodăriei naturale (bărbaţi, femei, diferite specializări etc.), se
preconiza pentru membrii comunităţilor cunoaşterea multor meserii, se admitea şi
existenţa diviziunii muncii în cadrul întregii societăţi. Biserica se pronunţa ca cel

50
mai mare întreprinzător. Se dădea apreciere înaltă muncii, în special a celei fizice,
considerîndu-se că omul trebuie să-şi cîştige existenţa prin sudoarea frunţii.
În perioada meşteşugăritului medieval nu exista delimitare strictă între
întreprinzători şi muncitori: meşterul singur participa la lucrările executate. În
meşteşugăria medievală meşterul confecţiona obiecte simple după comandă,
executăndu-le cu ajutorul obiectelor simple de muncă manuală. Cu timpul
munca oamenilor era îndreptată la o mulţime de scopuri diferite. Ea se dez-
membra într-o mulţime de ocupaţii: agricultori, dulgheri, sobari etc. Ocupa-
ţiile oamenilor erau organizate în gospodării aparte
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, gînditorii economişti medievali au dezvoltat la fel şi esenţa principiului
ordinii sociale, statale, a societăţii cu o economie domestică şi de schimb, a
gânditorilor din Grecia Antică, conform căruia la baza ordinii în stat este pusă
ordinea naturală, universală, firească şi necesară, legale adoptate de stat au o
importanţă obligatorie pentru toţi cetăţenii, şi acei care nu respectă legea în
vigoare trebuiesc supuşi pedepsei corespunzătoare; se admite constrîngerea
violentă ca o condiţie a posibilităţii funcţionării legislaţiei; se recunoştea egalita-
tea în faţa legii a tuturor oamenilor liberi; la baza economiei domestice şi de
schimb era pusă economia naturală, în principiul ordinii sociale, statale, a „drep-
tăţii comutative” a societăţii cu o economie domestică şi de schimb. Conform
acestui principiu ordinea socială necesită prezenţa unei “dreptăţi comutative”, în
cadrul căreia orice drept implică şi o obligaţie, se afirmă că toţi oamenii sunt
egali în faţa lui Dumnezeu; că e necesară asigurarea ordinii sociale existente. La
baza economiei domestice şi de schimb era pusă economia naturală.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, gînditorii economişti medievali au dezvoltat esenţa principiului gân-
ditorilor din Grecia Antică “valoare – muncă – venit – bani”, conform căruia
forma bănească a mărfii prezintă o dezvoltare în continuare a formei simple a
valorii, adică exprimarea valorii unei mărfi în valoarea oricărei altei mărfi,
reeşind din munca depusă; iar schimbul nu poate avea loc fără egalitate,
veniturile căpătate în procesul de schimb al mărfurilor sunt transformate în
bani, comerţul produce avere nu în chip absolut, dar numai prin
transformarea banilor; cei care fac avere strîng bani fără să se oprească; în
principiul preţului just şi a salariului just. Conform acestui principiu mărimea
preţului nu trebuie să fie determinată de jocul liber al cererii şi ofertei, ea
trebuie să fie fixă. Două mărfuri identice trebuiesc realizate la preţuri diferite.
Preţul just prezintă un preţ normal, corespunzător valorii bunurilor
schimbate, considerat drept competitiv de către majoritatea oamenilor, preţ
care să exludă abaterile individuale. Dacă T. d’Aquino susţine existenţa unei
echivalenţe dintre preţul just şi valoarea bunurilor schimbate, apoi Duns Scot
lămureşte preţul just prin cheltuielile în bani şi muncă, făcute de producător
şi de negustor pentru a aduce bunul corespunzător la piaţă. Şi aici nu poate fi
51
vorba de un element obiectiv în explicarea preţului, fiindcă se ia în vedere şi
aprecierea subiectivă a preţului de către vînzător, luîndu-se în consideraţie şi
riscul pe care-l aduce această operaţie. Se ia în vedere la fel şi situaţia socială
şi materială a producătorului, astfel că două mărfuri identice se realizează la
preţuri diferite.
Şi dacă la început dobînda era considerată nelegitimă, fiind contrară
"dreptului comutativ", apoi cu dezvoltarea de mai departe a producţiei de
mărfuri şi a operaţiunilor de comerţ şi de credit se admitea la fel şi plata unei
dobînzi ca recompensă pentru riscurile la care se expuneau cei care dădeau bani
cu împrumut. Se considera că salariul just trebuie să asigure producătorului o
existenţă corespunzătoare locului sau pe scara ierarhiei sociale. Salariul just se
stabilea în raport de cantitatea de muncă, cheltuită pentru a produce marfa
respectivă şi de situaţia socială şi materială a producătorului. Lucrătorul trebuia
să obţină pentru munca sa o sumă de bani ce iar permite să trăiască el şi familia
sa la nivelul poziţiei ce o ocupă în societate [vezi 30, 37].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, gânditorii economişti medievali au dezvoltat la fel şi principiul intervenţiei
statului în economie cu scopul de a deţine controlul asupra metalelor preţioase,
asupra veniturilor, a interzice comăta, creditul, a regla preţurile, a nu permite
transformarea economiei domestice în hremastistică, a gînditorilor din Grecia
Antică, conform căruia trebuiesc supuse controlului riguros acumularea
metalelor preţioase, veniturile, camăta, creditul, de dus o politică protecţionistă
pentru a le reglementa, în principiul intervenţiei statului în economie pentru ca
viaţa economică să fie determinată de legile decretate de stat, de sfaturile pe
care sfetnicii înţelepţi le dau regilor şi împăraţilor. Toma d’Aquino menţiona, că
sarcina puterii constă în controlul multilateral asupra agriculturii, industriei etc.
[vezi: 31, 37]. Gânditorii medievali la fel afirmau că viaţa economică este
dirijată de legile decretate de stat, de sfaturile pe care le dădeau sfetnicii înţelepţi
regilor şi împăraţilor, susţineau că viaţa economică e determinată şi de anumite
tradiţii şi obiceiuri specifice fiecărui popor şi chiar oraş.
Conducându-se de principiul unităţii cunoştinţelor, corespondenţei,
eficienţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi
nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, cercetărilor multilaterale, dedublării întregului în contrarii,
unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii, de principiile gînditorilor din Grecia
Antică: a proprietăţii privat-comunitare, diviziunii natural – sociale a muncii;
ordinii sociale, statale, a societăţii cu o economie domestică şi de schimb;
“valoare – muncă – venit – bani”; intervenţiei statului în economie cu scopul de
a deţine controlul asupra metalelor preţioase, a veniturilor, a interzice camăta,
creditul, a regla preţurile, a nu permite transformarea economiei domestice în
hrematistică; de principiile proprii: a proprietăţii privat – divine; diviziunii
52
natural – divine a muncii; ordinii sociale, statale, a “dreptăţii comutative” a
societăţii cu o economie domestică şi de schimb; preţului just şi a salariului just;
intervenţiei statului în economie pentru ca viaţa economică să fie determinată de
legile decretate de stat, de sfaturile pe care sfetnicii înţelepţi le dau regilor şi
împăraţilor, de principiul filosofic al libertăţii voinţei lui Dumnezeu, gînditorii
miedevali au dezvoltat principiul gânditorilor din Grecia Antică a agonisirii
averii pe calea dezvoltării industriei şi a comerţului, producerii bunurilor
necesare pentru satisfacerea cerinţelor raţionale ale individului şi a familiei sale
în condiţii favorabile pentru căştig, obţinerii plusprodusului ca rezultat al
comercializării lor, conform căruia agonisirea averiei presupune dezvoltarea
industriei şi a comerţului ; căpătarea plusprodusului (bilanţul obţinerii căruia
trebuie urmărit); producerea în condiţii cît mai bune pentru un cîştig în vederea
îmbogăţirii, a măririi patrimoniului gospodăriei printr-o lărgire extensivă a
pieţei şi a reproducţiei lărgite, printr-o expansie teritorială, cît şi prin vînzarea pe
piaţă a produselor, prin valorificarea teritoriilor nefavorabile, obţinerea
bunurilor necesare pentru satisfacerea cerinţelor raţionale, absolut necesare
individului şi familiei sale, în principiul acumulării bogăţiei pe calea dezvoltării
agriculturii şi a meşteşugăriei, a aplicării muncii, a amplificării producţiei de
mărfuri, a acumulării dobînzii neînsemnate de la darea banilor cu împrumut.
Conform acestui principiu dezvoltarea meşteşugăritului, agriculturii prin
aplicarea muncii, amplificarea producţiei de mărfuri şi acumularea dobînzii de
la darea banilor cu împrumut, fiind recunoscute ca surse sigure de acumulare a
bogăţiei. De pe poziţiile echităţii sociale se condamnă avuţia excesivă şi
izvoarele ei, în special, camăta şi comerţul mare, perceperea dobînzii exagerate;
dragostea de bani este socotită ca bază a tuturor relelor; nu se admite profitul ce
are origine în vînzarea mărfurilor cu un preţ mai ridicat, decît îl costa pe stăpîn.
Toma d’Aquino menţiona, că munca agricultorului dăruia omului hrană şi este
mijloc de a ajuta altora. În agricultură se impune că pămîntul să dee roade. El
transformă seminţele în ceva nou. În meşteşugărie munca meşteşugarului
execută din materialul brut bunuri folositoare şi valoroase [vezi: 31, 37].
Principiul acumulării băgăţiei pe calea dezvoltării agriculturii şi a
meşteşugăriei, a aplicării muncii, a amplificării producţiei de mărfuri, a
acumulării dobînzii neînsemnate de la darea banilor cu împrumut, poate fi
apreciat ca principiu local, particular al concepţiei economice a gînditorilor
medievali. Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate fi considerat
principiul extremal al acumulării bogăţiei pe calea dezvoltării agriculturii şi
meşteşugăriei, a aplicării muncii, a amplificării producţiei de mărfuri, a
acumulării dobînzii neînsemnate de la darea banilor cu împrumut, care
descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor economice în stări
echilibrate. Acest principiu extremal, filosofic, include în formă depăşită
esenţa principiului local corespunzător, cît şi esenţa principiilor gînditorilor
din Grecia Antică: a proprietăţii privat – comunitare; diviziunii natural –
53
sociale muncii; ordinii sociale, statale, societăţii cu o economie domestică şi
de schimb, “valoare – muncă – venit – bani”, intervenţiei statului în
economie cu scopul de a deţine controlul asupra metalelor preţioase, a
veniturilor, a interzice camăta, creditul, a regla preţurile, a nu permite
transformarea economiei domestice în hrematistică; agonisirii averii pe calea
dezvoltării industriei şi a comerţului, producerii bunurilor necesare pentru
satisfacerea cerinţelor raţionale a individului şi a familiei lui în condiţii
favorabile pentru cîştig, obţinerii plusprodusului ca rezultat al comercializării
lor; a principiilor proprii: proprietăţii privat – divine, diviziunii natural –
divine a muncii, ordinii sociale, statale, a „drepturilor comutative”, societăţii
cu o economie domestică şi de schimb; preţului just şi a salariului just;
intervenţiei statului în economie pentru ca viaţa economică să fie determinată
de legile decretate de stat, de sfaturile pe care sfetnicii înţelepţi le dau regilor
şi împăraţilor, principiului filosofic al libertăţii voinţei lui Dumnnezeu.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concep-
ţiei economice a gînditorilor medievali e prezentată pe fig №4. (p.111-112)

§4. Concepţia economică a mercantilismului


Ideile principale ale concepţiei economice ale mercantiliştilor au fost
expuse în lucrările lui A. Serra “Scurt tratat despre cauzele care pot duce la
abundenţă de aur în ţara fără mine” (1613), A. de Montchretien “Tratat de
economie politică” (1615), Th. Mun “Expunere despre comerţul Angliei cu
Indiile Orientale” (1609), “Bogăţia Angliei din comerţul exterior” ş. a.
La baza concepţiei economice a mercantiliştilor a fost pus principiul
filosofic a libertăţii voinţei omului, conform căruia omul a primit de la
Dumnezeu libertatea voinţei şi el trebuie singur să rezolve soarta sa, să
determine locul său în lume. Omul nu este o simplă esenţă naturală, dar
creatorul său, şi prin aceasta se deosebeşte de alte esenţe naturale. El este
stăpînul întregii naturi. Pe măsură cum omul se conştientizează pe el ca creator
al propriei vieţi, soarte, el devine şi stăpînul nelimitat asupra naturii. Cunoscutul
umanist renascentist Djovanni Pico della Mirandola menţiona că Dumnezeu
creănd omul şi pămăntul în centrul lumii ia zis omului: “Nu-ţi dăm ţie Adam
nici un anumit loc, nici chip propriu, nici obligaţiuni deosebite, pentru că şi
locul, şi faţa, şi îndatoriile tu să le ai după dorinţa proprie, în conformitate cu
voinţa ta şi decizia ta. Imaginea altor creaţii e determinată în limitele legilor
stabilite de noi. Tu însă, ne fiind constrîns de oarecare limite, determină
imaginea ta după decizia proprie, în puterea căreia eu te pun” [32, 507].
La baza paradigmei economice a mercantiliştilor sunt puse următoarele
idei şi principii fundamentale: mercantiliştii vedeau ca cale de dezvoltare
economică a statelor naţionale dezvoltarea comerţului exterior, şi implicit, a
industriei naţionale, a navigaţiei maritime naţionale; ei au expus ideia rolului
stimulator a cîştigului bănesc pentru activitatea economică, sporirea nelimi-
54
Fig. Nr. 4 Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia
concepţiei economice a gînditorilor din epoca medievală

tată a lui, întărirea economiei naţionale, sporirea bogăţiei negustorilor din


fiecare ţară, indiferent de urmările ei asupra altor state şi oameni de afaceri;
ei au susţinut idei: cu privire la avuţia naţională şi individuală, cu privire la
originea şi rolul profitului, cu privire la bani şi legătura lor cu produsele
aduse pe piaţă de vînzare. Creşterea bogăţiei sub formă de bani sau metale
preţioase din care ei erau confecţionaţi, era considerată ca ocupaţie principală

55
a indivizilor şi a statului. Izvorul profitului era considerat comerţul, circulaţia
mărfurilor prin intermediul banilor, şi în special comerţul exterior. Creşterea
numărului banilor, achizionaţi de negustori reeşea din diferenţa de preţ,
fiindcă produsele erau vîndute cu un preţ mai mare decît preţul cu care a fost
procurat. Cu aceasta mercantiliştii au deplasat centrul cercetărilor economice
spre sfera circulaţiei mărfurilor. Ei considerau banii (la fel aurul şi argintul
sub formă de lingouri şi comori) drept esenţă a bogăţiei. Măsura avuţiei unei
ţări era determinată de cantitatea de aur şi argint de care ea dispunea. Se
considera necesară promovarea unei politici economice externe active pentru
a stabili o balanţă monetară (comercială) efectivă. Se încuraja dezvoltarea
industriei naţionale, se stimula importul de materie primă şi exportul de
produse manufacturiere. Ei au înlocuit scolastica medievală cu o nouă
mentalitate: liberă, întreprinzătoare, activă.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, mercantiliştii au dezvoltat esenţa principiului proprietării privat –
comunitare, a gînditorilor din Grecia Antică, conform căruia proprietatea poate
fi atît privată, cît şi comunitară, statală, în principiul proprietăţii ca capital
comercial, mobil. Conform acestui principiu ca proprietate erau consideraţi
banii, aurul şi argintul sub formă de comori, cît şi produsele manufacturiere ce
se exportau peste hotare, în primul rînd, în ţările noi descoperite. Monedele de
diferită mărime şi valoare au devenit obiecte a unui comerţ deosebit şi a unei
meşteşugării. Ca izvor al creşterii proprietăţii la început era considerată
aducerea monedei de aur şi argint din alte ţări, din coloniile de după ocean, cît şi
exploatarea minelor de argint ce erau în ţară (de exemplu în Spania) şi crearea
unei flote maritime puternice. În locul proprietăţii funciare mărunte apare
proprietatea comercială. Mercantiliştii (W. Petty) considerau, că adevărata
bogăţie este aurul, argintul, pietrele scumpe [33, 39; 41].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi
observabilităţii, mercantiliştii au dezvoltat şi esenţa principiului diviziunii
natural sociale a muncii, a gînditorilor din Grecia Antică, conform căruia
diviziunea muncii este naturală, fiind dependentă de capacitatea omului de a
efectua un anumit lucru, şi socială, fiindcă oamenii îndeplinesc diferite funcţii
sociale, ce depind de caracterul multilateral al necesităţilor sociale, în
principiul diviziunii muncii în procesul căpătării căpitalului comercial.
Conform acestui principiu cu trecerea de la gospodăria naturală la gospodăria
capitalului comercial a avut loc la fel perfecţionarea tehnicii şi perfecţionarea
profesională a muncii. Halele meşteşugăreşti urmau să unească cîteva
profesiuni. În ele totul se regula pîna la mărunţuşuri. Mijloacele de muncă
aveau caracter simplu. În hăli consumatorul obiectelor confecţionate se află în
sfera cercului de producători de mărfuri pentru piaţă. Stăpînul este şi
întreprinzător şi cumpărător a celor necesare pentru producţie. Personalul
halelor meşteşugăreşti îl constituiau meşterii, calfele,elevii. Cu apariţia
56
capitalului comercial în locul aristocraţiei funciare apare burghezia ca
reprezentant a acestui capital, a apărut nobilimea. În locul proprietarilor
funciari mici ce erau simultan şi proprietari funciari şi capitalişti şi muncitori
apar trei clase aparte: proprietarii funciari mari (în Anglia Lendlordzii) ce
primeau rentă, nu se ocupau cu agricultura, cu agricultura şi meşteşugăria se
ocupau numai din satisfacere. Capitalistul mare era şi întreprinzător. În sec.
XIV – XV s-au petrecut schimbări în însăşi tehnica producerii meşteşugăreşti,
în specializarea meşteşugarilor. Toate operaţiile la început erau unite într-o
întreprindere. Pe urmă încep să apară meşteşugării independente. Aşa împăr-
ţire a funcţiilor se observă şi în unele ramuri industriale. Are loc diviziunea
muncii în producerea şi realizarea mărfurilor ca ocupaţie a diferitor persoane.
La început ea apare în meşteşugăriile ce produceau mărfuri pentru realizarea
îndepărtată (obiectele din lînă, bunăoară), dar pe urmă operaţia comercială
începe să capete o importanţă tot mai mare, apare clasa comercianţilor ca mij-
locitori între meşteşugari şi consumatorii acestor produse. Apare achizitorul,
capitalistul comerciant ce comercializează cu mărfuri, care de rînd cu faptul că
vinde producţie, dă îmrumut meşteşugarilor, devine proprietar al materialelor,
al mijloacelor de producere, a produsului realizat. Apare marele capital, grupa
negustorilor bogaţi, ce se îndepărtează de la lucrul tehnic, apare în viaţa
industrială ca forţă dominantă şi îndependentă.
Odată cu folosirea monedelor, cu micşorarea capitalului de aur şi argint în
ele, a apărut o clasă deosebită de oameni, zarafii, ce schimbau o monedă pe alta,
monedele dintr-un oraş pe monedele din alt oraş pe baza anumitor scrisori de
încredinţare, polite de transfer. Aceste scrisori erau în circulaţie numai pînă
ajung banii la destinaţie. Banchirii şi zarafii activau în anumite centre cunoscute
de negustori, dădeau adeverinţe ce indicau suma banilor primiţi pentru
deponare, dădeau recipise şi polite pe operaţiunile de credit depozitare şi
mandatare. Începînd cu sec. XV întră în obişnuită polite pe termen îndelungat,
ce dau posibilitate cumpărătorului pentru a amîna plata pentru marfa cumpărată,
de a cumpăra marfă în credit. Pe urmă s-a admis trecerea politelor din mînă în
mînă pe baza unei înscrieri de transmisie (la începutul sec. XVII), apare şi
evidenţa politelor urgente (adică plata sumei indicate în polite) pînă la expirarea
termenului politei cu extragerea unui anumit procent în folosul persoanei ce
evidenţiază politele, ce simplifică ducerea comerţului, acţiunile bancare. Cre-
ditul prezenta sprijinul de nădejde în circulaţia bănească şi în afacerile băneşti,
lărgind comerţul local pînă la comerţul naţional şi internaţional.
Mercantilismul a devenit doctrina burgheziei aparente. Mercantiliştii au
fost reprezentanţii păturii industriale orăşăneşti, burghez – statale ce se închinau
în faţa puterii capitalului de orice fel, inclusiv a celui comercial, bănesc, dar care
încă nu ştiau capitalismul. În ultima treime a sec. XVIII s-a afirmat
manufactura, s-a realizat trecerea de la producţia veche manuală la prelucrarea
produselor industriale cu maşinile. Apare forma capitalistă de producere,
57
capitalist – manuală, apare capitalismul manual. Apar muncitorii parţiali ce
îndeplinesc operaţii parţiale, ce efectuiază aceleaşi operaţii, cheltuid mai puţin
timp decît meseriaşul ce îndeplineşte pe rînd un şir de operaţii. Se micşorează
varietatea uneltelor de muncă. Mercantiliştii exprimau înteresele companiilor
comerciale monopole a diferitor forme de capital comercial şi a formelor tim-
purii a capitalului în dezvoltare. Munca complexă era considerată mai produc-
tivă decît cea mai simplă (W. Retty). Se cerea de a produce aceea ce cere cît mai
puţină cheltuială şi mai mult ca orice se apreciează peste hotare (Sam. Fortrey).
Era necesară unirea negustorilor în companii. Existau şi hale meşteşugăreşti,
unde domina industria capitalistă casnică [vezi:. 34, 11-15; 66; 191; 201].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, mercantiliştii au dezvoltat la fel şi esenţa principiului ordinii sociale,
statale, a societăţii cu o economie domestică şi de schimb, a gînditorilor din
Grecia Antică, conform căruia la baza ordinii în stat era pusă ordinea naturală,
universală, firească şi necesară; legile adoptate de stat aveau o importanţă
obligatoare pentru toţi cetăţenii şi acei care nu respectau legea în vigoare erau
supuşi pedepsei corespunzătoare. Se admitea constrîngerea violentă ca o
condiţie a posibilităţii funcţionării legislaţiei; se recunoştea egalitatea în faţa
legii a tuturor oamenilor liberi; la baza economiei domestice şi de schimb era
pusă economia naturală, în principiul ordinii sociale, statale a societăţii cu o
economie capitalistă casnică şi companii comerciale metropole, cu gospodărie
bănească şi capital comercial. Conform acestui principiu se admite existenţa
unor hale meşteşugăreşti unde domină industria capitalistă casnică, apare pre-
lucrarea produselor industriale cu maşinile, apar muncitori ce îndeplineau ope-
raţii parţiale, apare capitalismul manual, are loc lărgirea comerţului din contul
noilor cuceriri coloniale, există tendinţa acaparării de bani metalici în numerar,
circulaţia bănească conduce la primele etape a acumulării, la apariţia capita-
lului comercial, meşteşugarii lucrează în fond la realizarea externă, obiectele a
unui comerţ deosebit a devenit monedele de diferite mărimi şi valoare. Are loc
trecerea de la terenul de piaţă orăşenesc la piaţa mondială. Apar politele pe
termen îndelungat şi politele urgente, ce dau posibilitate cumpărătorului de a
cumpăra marfă în credit.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, mercantiliştii au dezvoltat esenţa principiului “valoare – muncă – venit
– bani”, a gînditorlor din Grecia Antică, conform căruia forma bănească a mărfii
prezintă dezvoltarea în continuare a formei simple a valorii, adică exprimarea
valorii unei mărfi în valoarea oricărei altei mărfi, reeşind din munca depusă, iar
schimbul nu poate avea loc fără egalitate; veniturile căpătate în procesul de
schimb al mărfurilor sunt transformate în bani; comerţul produce avere nu în
chip absolut, dar numai prin transformarea banilor; acei care fac avere strîng
bani fără să se oprească, în principiul “valoare – marfă – bani”. Conform acestui
principiu banii se prezentau ca un fel specific de mărfuri. Obiecte a unui comerţ
58
deosebit au devenit monedele de diferită mărime şi valoare, mărimea avuţiei
unei ţări era determinată de cantitatea de aur şi argint pe care ea o posedă. Ca
capital erau consideraţi banii, aurul şi argintul sub formă de comori. Apare un
aflux de metale preţioase aduse din ţările coloniale, de pe pămînturile noi
descoperite. Se considera că forţa unui stat se manifestă în abundenţa de bani.
Sporul de bani la nivelul întregii ţări se capătă, în concepţia mercantilizmului, în
cazul cînd cantitatea de bani care iese din ţară este mai mică decît cea care întră,
sau cînd valoarea mărfurilor exportate depăşeşte valoarea mărfurilor importate.
Căderea valorii aurului şi argintului, afirmă ei, duce la ridicarea preţurilor la
toate produsele şi obiectele necesare. Ieftinirea banilor e legată de micşorarea
ratei dobînzei. Însă pentru dezvoltarea comerţului şi a manufacturilor era nevoie
de stimularea investiţiilor de capital.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, mercantiliştii au dezvoltat esenţa principiului intervenţiei statului în eco-
nomie cu scopul de a deţine controlul asupra metalelor preţioase, a veniturilor, a
interzice camăta, creditul, a regla preţurile, a nu permite transformarea econo-
miei domestice în hrematistică, a gânditorilor din Grecia Antică, conform căruia
trebuie supuse controlului riguros acumularea metalelor preţioase, veniturile,
preţurile camătă, creditul, e nevoie de o politică protecţionistă pentru a le regle-
menta, în principiul intervenţiei statului în economie cu scopul ocrotirii produ-
cătorului, mijlocitorului şi a cumpărătorului. Conform acestui principiu statul
are ca funcţie de bază ocrotirea producătorului, mijlocitorului şi cumpărătorului.
Ocrotirea producătorului, sau aşa numitul “colbertism” prevedea protejarea
producţiei industriale de la concurenţa cu străinii; ea este realizată pe calea sta-
bilirii taxei vamale pentru mărfurile importate; erau prevăzute măsuri de cur-
mare a comerţului coloniilor, cîştigînd concurenţa pentru metropolă. Ocrotirea
mijlocitorilor se preconiza a fi realizată pe calea contractelor comerciale diplo-
matice internaţionale, ce aveau ca scop pe cale diplomatică să înlăture concu-
renţa. Această ocrotire avea loc şi prin folosirea poliţei de piaţă. Ocrotirea
consumatorului se preconiza să fie realizată prin stabilirea unei anumite taxe la
obiectele de primă necesitate, controlul calităţii mărfurilor, elaborarea anumitor
legi cu privire la săraci, normării salariilor etc.. Ocrotirea patrimoniului ţării se
realiza şi prin respectarea Actului Navigaţional a lui Cromvel, conform căruia
corăbiile străine nu aveau dreptul să se ocupe de pescuit şi cu transportul în
apele ţărmului Angliei; transportul între metropola engleză şi coloniile ei trebuia
să se realizeze numai pe corăbiile engleze; relaţiile comerciale a Angliei cu alte
ţări trebuiau executate pe corăbiile ţării date sau pe corăbiile engleze: negustorii
trebuiau să plătească taxe vamale duble pentru marfa adusă în Anglia; toate
mărfurile exportate în colonii trebuiau să fie trimise prin porturile engleze.
Conducându-se de principiul unităţii cunoştiinţelor, corespondenţei, efi-
cienţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi neli-
niarităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
59
abstract la concret, cercetării multilaterale, dedublării întregului în contrarii,
unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii; de principiile gînditorlor din Grecia
Antică: a proprietăţii privat - comunitare, diviziunii natural – sociale a muncii;
ordinii sociale, statale, a societăţii cu o economie domestică şi de schimb,
“valoare – muncă – venit – bani”, intervenţiei statului în economie cu scopul
de a deţine controlul asupra metalelor preţioase, a veniturilor, a interzice co-
mătă, creditul, a regla preţurile, a nu permite transformarea economiei domes-
tice în hrematistică; de principiile proprii: a proprietăţii cu capital comercial; a
diviziunii muncii în procesul căpătării capitalului comercial; a ordinii sociale,
statale, a societăţii cu o economie capitalistă casnică şi cu companii comerciale
metropole, cu gospodărie bănească şi capital comercial; “valoare – marfă –
bani”, intervenţiei statului în economie cu scopul ocrotirii producătorului,
mijlocitorului şi a cumpărătorului, a principiului filosofic a libertăţii voinţei
omului, mercantiliştii au dezvoltat la fel şi principiul agonisirii averii pe calea
dezvoltării industriei şi a comerţului, producerii bunurilor necesare pentru
satisfacerea cerinţelor raţionale a individului şi a familiei sale în condiţii
favorabile pentru cîştig, obţinerii plusprodusului ca rezultat al comercializării
lor, a gînditorilor din Grecia Antică, conform căruia agonisirea averii presu-
pune dezvoltarea industriei şi a comerţului; căpătarea plusprodusului (bilanţul
obţinerii căreia trebuie urmărit); producerea în condiţii cît mai bune pentru un
cîştig în vederea îmbogăţirii, a măririi patrimoniului gospodăriei printr-o
lărgire extensivă a pieţei şi a reproducţiei lărgite, printr-o expansie teritorială,
cît şi prin vînzarea pe piaţă a produselor, prin valorificarea teritoriilor nefavo-
rabile, obţinerea bunurilor necesare pentru satisfacerea cerinţelor raţionale,
absolut necesare individului şi familiei sale, în principiul sporirii bogăţiei pe
calea măririi cantităţii de monedă, acumulării de capital comercial prin
comerţul extern. Conform acestui principiu sporirea bogăţiei sub formă de bani
sau metale preţioase din care ei erau cofecţionaţi poate fi atinsă pe calea
comerţului exterior, a circulaţiei mărfurilor, mijlocite de bani, în condiţiile cînd
soldul operaţiilor de import şi export este activ, este în favoarea ţării respec-
tive, cînd valoarea exportului e mai mare ca valoarea importului şi aceasta se
atinge pe calea ridicării productivităţii muncii, creşterii populaţiei apte de
muncă, a produselor manufacturiene ce se exportă peste hotare, în primul rînd,
în ţările noi descoperite, mărirea rezervelor de mărfuri, lărgirea comerţului.
T. Munn, susţinănd ideea “plus – valorii de la înstrăinare”, consideră,
că dacă proprietarul vrea să se îmbogăţească, el trebuie să primească mai
mulţi bani decît cheltuie [vezi: 35, 10-38; 195], şi aceasta se poate atinge la
fel pe calea reducerii consumului său. El consideră că banii aduşi în ţară,
acestea-s bani cu care ne îmbogăţim.
Sam. Fortrey afirmă însă, că profitul şi îmbogăţirea ţării constă în fond
în mărirea rezervelor de mărfuri şi în lărgirea comerţului, că pentru măreţia şi
60
supremaţia ţării e nevoie ca ţara să fie bogată, e nevoie de mărit populaţia
ţării [vezi: 36, 39; 59; 188; 189].
Şi dacă la etapa bărbară principala bucurie a existenţei se consideră
acumularea aurului şi argintului, tendinţa de a mări cantitatea de monedă: şi
cu cît mai mult metal preţios este în ţară cu atît ţara e mai bogată, iar pentru
realizarea politicii balanţei băneşti erau organizate locuri de depozitare a
mărfurilor aduse la piaţă, unde cinovnicii urmăreau circulaţia banilor, aşa ca
o parte din banii plătiţi la vinderea după hotare să constee din monedă din
metal străin, pentru a-l aduce în ţară, cît şi interzicerea exportului banilor din
ţară, apoi la etapa comercială situaţia este cu totul alta. Se manifestă goana
după mărfuri, lărgirea comerţului exterior. Se realiza schimbarea importului
banilor din afara ţării prin sistemul balanţei comerciale, prin stabilirea unui
raport favorabil dintre valorile mărfurilor exportate şi a celor importate în
ţară. Aceasta îmbunătăţea modul de aplicare a tehnicii, stimula dezvoltarea
industriei manufacturiale orăşeneşti, ce ducea la ieftinirea mărfurilor proprii,
creşterea cererii pe pieţele internaţionale, sporirea afluxului de capital străin.
Dar sporirea afluxului de capital străin ducea şi stabilirea taxelor vamale mari
la mărfurile importate. La aceasta ducea şi încheierea convenţiilor comerciale
între state, folosirea bogăţiilor coloniilor etc. S-a constatat, că banii au impor-
tanţă nu numai în puterea cantităţii lor, dar şi a vitezei circulaţiei lor. Şi în
comerţ mare importanţă are nu numai afacerea nemijlocită , dar şi creditul, şi
nu numai banii în numerar, dar şi cei de pe poliţe.
Principiul sporirii bogăţiei pe calea măririi cantităţii de monedă, acu-
mulării de capital comercial extern, poate fi apreciat ca principiu local, parti-
cular al concepţiei economice a mercantilismului. Ca principiu fundamental
al acestei concepţii poate fi considerat principiul extremal al sporirii bogăţiei
pe calea măririi cantităţii de monedă, acumulării de capital comercial prin
comerţul extern, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a siste-
melor economice, căt şi procesele de trecere a stărilor deschise, neechilibrate
a sistemelor economice în stări echilibrate.
Acest principiu extremal, filosofic, include în formă depăşită esenţa
principiilor gânditorilor din Grecia Antică: a proprietăţii privat – comunitare, a
diviziunii natural – sociale a muncii, a ordinii sociale, statale, a societăţii cu o
economie domestică şi de schimb, “valoare – muncă – venit – bani”, intervenţiei
statului în economie cu scopul de a deţine controlul asupra metalelor preţioase, a
veniturilor, a interzice camătă, creditul, a regla preţurile, a nu permite transforma-
rea economiei domestice în hrematistică; a agonisirii averii pe calea dezvoltării
industriei şi a comerţului, producerii bunurilor necesare pentru satisfacerea
cerinţelor raţionale a individului şi a familiei în condiţii favorabile pentru cîştig,
obţinerii plusprodusului ca rezultat al comercializării lor; a principiilor proprii: a
proprietăţii de capital comercial; a diviziunii muncii în procesul căpătării
capitalului comercial; ordinii sociale, statale, a societăţii cu o economie capitalistă
61
Fig. Nr. 5 Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia
concepţiei economice mercanteliste

casnică şi companii comerciale metropole; “valoare – marfă – bani”, a inter-


venţiei statului în economie cu scopul ocrotirii producătorului, mijlocitorului şi
a cumpărătorului, a principiului filosofic a libertăţii voinţei omului.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia
concepţiei economice mercantiliste e prezentată pe fig №5 (p.125-126).
Cele menţionate ne vorbesc de faptul, că multe principii cu formularea
principiilor mai generale servesc ca un fel de supoturi ce după construcţie
dispar, se includ în ultimile în formă depăşită.
În aceasta constă legătura reciprocă a principiilor metodologice economice,
legătura reciprocă a bazelor social – culturale, conceptuale, filosofice şi
general – ştiinţifice a cunoştinţelor economice preclasice. În aceasta constă
importanţa cognitivă a matricii principiilor metodologice pentru apariţia şi
dezvoltarea cunoştinţelor economice preclasice.
62
Capitolul IV. Matricea principiilor metodologice, rolul ei în geneza
concepţiilor economice clasice

Cu trecerea de la cunoaşterea empirică la cunoaşterea teoretică a


fenomenelor şi proceselor economice are loc criza mercantilismului, bazat pe
empirism şi protecţionism. Are loc trecerea la liberalismul economic, la
formarea unei paradigme noi, mai eficiente.
Paradigma liberalismului clasic include aşa idei ca: libertatea de acţiune a
agenţilor economici, libera concurenţă în tranzacţiile partenerilor economici;
individualitatea agenţilor economici; proprietatea privată ca temelie a oricărei
economii moderne de piaţă şi ca condiţie a eficienţei economice; stimulent al
activităţii economice şi motivaţie a riscurilor ei; existenţa unei “ordini naturale”,
a “legilor naturale” ce guvernează economia societăţii ş.a.
Printre concepţiile economice clasice deosebim: 1) concepţia economi-
că a fiziocraţilor; 2) concepţia economică a liberalismului clasic a lui A. Smith;
3) concepţia economică a liberalismului clasic pesimist a lui T. Malthus şi
D. Ricardo; 4) concepţia economică a liberalismului clasic optimist a lui J. B. Say;
5) concepţia economică a liberalismului clasic a lui J. S. Mill; 6) concepţia
economică a naţionalismului economic; 7) concepţia economică a socialis-
mului utopic; 8) concepţia economică a socialismului mic-burghez a lui
Sismondi şi Prudhon; 9) concepţia economică marxistă.

§1. Concepţia economică a fiziocraţilor


Concepţia economică a fiziocraţilor a fost expusă în lucrările lui Fr.
Quesnay “Tabloul economic” (1758), “Analiza Tabloului economic” (1766),
“Fermierii” (1756), “Grîne” (1757), “Oamenii” (1757); a lui A. J. Turgot “Ref-
lecţii asupra formării şi repartiţiei bogăţiilor” (1766) ş.a.
Fiziocraţii (Fr. Quesnay, V. R. Mirabeau, P. P. Mercier de la Riviere,
C.-J. La Trosne, N. Baudeau, P. S. Dupot de Nemours, J.C. Vincet de Gour-
nay, A. J. Turgot), considerînd că viaţa economică se desfăşoară pe baza unor
“legi naturale”, mai durabile decît voinţa şi sentimentele oamenilor; există o
“ordine naturală”; aveau ca problemă principală îmbogăţirea. Obiectul
îmbogăţirii la ei îl prezintă bunurile pe care le acordă natura. Izvorul ei este
permutat din sfera comerţului în sfera agriculturii, a producţiei. Bogăţia este
privită ca “produsul net”, care este egal cu diferenţa dintre produsul primit şi
cel consumat. Calea creşterii ei este creşterea avansurilor iniţiale şi anuale
(capitalul), folosite în agricultură. Ei considerau, că numai muncitorul agricol
crează adevărata avuţie, afirmau că există “legi naturale” ce guvernează
producţia agricolă. Ei vorbeau despre existenţa “produsului net”, surplusului
de produse, valorii peste cheltuielile de producţie. Ei urmăreau fluxurile
economice, distribuţia produsului social, circulaţia lui. Ei analizau şi

63
distrubuţia produsului net între clasele sociale şi premisele de reluare a
procesului de producţie.
În baza concepţiei economice a fiziocraţilor a fost pus principiul filosofic
al “dreptului natural” a lui J. Locke, conform căruia afară de libertate în starea
naturală omului îi aparţine proprietatea, acumulată cu ajutorul muncii.
Conducându-se de principiul corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, fiziocraţii au dezvoltat principiul proprietăţii băneşti (comerciale) a mer-
cantiliştilor, ce considerau în calitate de proprietate a populaţiei, căt şi a statului
banii din metale preţioase, moneda de aur şi argint, căt şi mărfurile produse şi
achiziţionate, în principiul proprietăţii individuale funciare (incluzînd şi
mijloacele de producţie, procurate pe bani), conform căruia există proprietatea
individuală funciară a celor ce încasează renta funciară, proprietatea celor ce
într-o formă sau alta dispun de “produsul net”, de surplusul de bunuri materiale
(regii, nobilimea, clerul ş.a.), căt şi de mijloacele de producţie procurate pe bani.
Fr. Quesnay scria, că neraţionalitatea politicii feudale e în aceea că “luînd în
consideraţie proprietatea asupra pămîntului, ea puţin se îngrijea de asigurarea
proprietăţii asupra bunurilor mobile, care este baza agriculturii şi bunăstării
naţiei” [1,373], că “asigurarea cu proprietate prezintă fundamentul de bază a
orînduirii economice a societăţii” [2, 433].
Conducându-se de principiile enumerate, principiul diviziunii muncii în
procesul căpătării capitalului bănesc (comercial) al mercantiliştilor, conform
căruia există o diviziune a munciii în producţia industrială între producătorii şi
realizatorii mărfurilor în comerţul extern sau intern, a fost dezvoltat de fiziocraţi
în principiul diviziunii muncii între producători (agricultori, proprietari şi clasa
sterilă – meseriaşi şi negustori), conform căruia există o diviziune a muncii între
reprezentanţii clasei proprietarilor, a clasei productive (a fermierilor) şi a celor ce
lucrează în industrie şi comerţ, numită “clasă sterilă” (despre care fiziocraţii cred
că ea nu produce “produsul net”). Fr. Quesnay a deosebit munca productivă, ca
“muncă care poate acoperi cheltuielile producţiei şi dă surplus de bogăţie, ce for-
mează venitul naţiei, de munca neproductivă a negustorilor, formulînd şi esenţa
principiului optimului demografic, ce determină “cum de aplicat munca oame-
nilor în cel mai convenabil mod şi de ătă populaţie are nevoie statul” [3, 188].
Conducându-se de principiul corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, fiziocraţii au dezvoltat principiul mercantilist al intervenţiei statului în
economie în procesul căpătării capitalului bănesc (comercial), conform căruia se
admitea intervenţia statului în economie, inclusiv protecţionismul vamal; se
dădeau privilegii pentru producătorii ce lucrează pentru export, alocări de
premii pentru export; se admitea cucerirea a noi pieţe pe calea războaielor
coloniale, se promova menţinerea la nivel scăzut a ratei dobînzii, interzicerea
scoaterii din ţară a materiei prime necesare pentru funcţionarea industriei
naţionale, limitarea pătrunderii pe piaţa internă a produselor manufacturiere
străine, dezvoltarea manufacturilor de stat pentru asigurareaa exportului de
64
mărfuri industriale, în principiul “ordinii naturale”, a concurenţei libere, a
liberului schimb, a “laissez faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa
economică. Conform acestui principiu mai presus de dorinţele şi voinţa
oamenilor există în societate (deci şi în economie) o ordine “firească” sau
“naturală”, ce asigură buna funcţionare a economiei şi armonia dintre toate
componentele societăţii. Ordinea în societate e dată nu de stat, dar de Dumnezeu
[vezi:4, 502], ce asigură buna funcţionare a economiei. Viaţa economică se
desfăşoară pe baza unor “legi naturale” [vezi: 5, 511-512]. Într-o societate liberă
trebuie să existe o ordine de piaţă spontană, o concurenţă liberă şi nelimitată
[vezi: 6, 524]. Sunt dăunătoare măsurile de intervenţei a statului, a puterii regale
în viaţa economică. În procesul analizei vieţii gospodăreşti trebuie de urmat
“ordinii fizice a lucrurilor”, de trecut “de la cauze la urmări”, lăsînd în urmă
rezultatele influienţei neregulate a puterii politice [vezi:7, 281]. E nevoie de o
libertate totală a agenţilor economici, de o politică a liberului schimb şi anume
“laissez faire”, de a reduce rolul statului la apărarea proprietăţii şi organizarea
lucrărilor publice, de neamestecul puterii regale în viaţa economică.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, fiziocraţii au dezvoltat la fel şi principiul repartiţiei produsului social între
consumatorii interni şi externi (a circulaţiei mărfurilor) al mercantiliştilor,
conform căruia produsul social se repartizează între consumatorii din ţara dată şi
din alte ţări, în principiul repartiţiei produsului social (şi circulaţiei lui) între
clasele sociale, a reproducţiei simple materiale. Conform acestui principiu există
anumite fluxuri economice înre clasele sociale existente [vezi: 8, 360]; datorită
plăţii rentei de către fermierii proprietarilor de pămînt întregul “produs net” ca
diferenţă dintre preţ şi cheltuieli [vezi: 9, 286] ajunge în proprietatea acestora
din urmă: clasa fermierilor şi clasa sterilă numai îşi recuperează cheltuielile de
producţie, inclusiv salariile, creănd condiţii pentru reluarea procesului de
producţie; impozitul pentru asigurarea de venituri statului e plătit de proprietarii
funciari din “produsul net” însuşi. În “Tabloul economic” Fr. Quesnay expune
modul de funcţionare a economiei moderne de piaţă, a reproducţiei simple
materiale, expune primul model macroeconomic de funcţionare a unui sistem
economic. El analizează avansurile pentru producţie, împărţite în avansuri
iniţiale (capital fix), cheltuieli pentru construcţii, animale, utilaje; şi avansuri
anuale (capital circulant), cheltuieli pentru procurarea seminţelor, plata muncii
ş.a.; valoarea totală a produsului anual şi structura lui. El lafel analizează cum
circulă diferite componente ale produsului social între cele trei clase sociale şi
cum se restabilesc condiţiile pentru reproducţie. Elaborînd un prim model al
circuitului economic, Fr. Quesnay analizează fluxurile economice din momentul
cînd fermierii au plătit arenda proprietarilor, arătînd cum cheltuiesc ei banii
primiţi şi cum sunt folosiţi aceşti bani de către fermieri şi industriaşi pentru a-şi
procura avansurile anuale necesare şi mijloacele pentru înlocuirea anuală a
uneltelor uzate: după ce fermierii au vîndut produsele agricole proprietarilor
65
funciari, iar industriaşii au vîndut produsele prelucrate, după ce fermierii şi-au
reţinut din producţia proprie avansurile anuale necesare, e posibilă restabilirea
situaţiei iniţiale, reproducţia.
Conducîndu-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, sufi-
cienţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi neli-
nearităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la ab-
stract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în contrarii, unităţii analizei şi
sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii, constructibilităţii,
simetriei, analiticităţii; de principiile: proprietăţii băneşti (comerciale), diviziunii
muncii în procesul căpătării capitalului bănesc (comercial), intervenţiei statului
în economie în procesul căpătării capitalului bănesc (comercial), a repartiţiei
produsului social între consumatorii interni şi externi (a circulaţiei mărfurilor),
formulate de mercantilişti; de principiile proprii: a proprietăţii individuale
funciare (inclusiv şi mijloacele de producţie procurate pe bani); a diviziunii
muncii între producători (agricultori, proprietari şi clasa sterilă – meseriaşi şi
negustori); a “ordinii naturale”, a concurenţei libere, a liberului schimb, a
“laissez faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa economică; a repartiţiei
produsului social (şi circulaţia lui) între clasele sociale, a reproducţiei simple
materiale, fiziocraţii au dezvoltat şi principiul acumulării bogăţiei prin acumu-
lare de bunuri sau metale preţioase a mercantiliştilor, conform căruia bogăţia
constă în bani, respectiv în metale preţioase; în principiul acumulării bogăţiei
prin acumularea de produse utile, ce pot satisface diferite trebuinţe ale oame-
nilor, prin creşterea productivităţii muncii. Conform acestui principiu bogăţia
poate fi creată numai în sfera producţiei, în agricultură, unde se crează “pro-
dusul net”; “averile băneşti prezintă numai bogăţii mistere, ce nu ştiu nici stat,
nici patrie” [10, 438]; există o echivalenţă a schimbului; acţiunea reciprocă a
cumpărăturilor” se reduce la schimb de valori pe valoare egală; astfel că schim-
bul în realitate nimic nu produce” [11, 351], “mărind producţia şi consumînd-o
oamenii singuri sunt ca prim început creator a tuturor bogăţiilor” [vezi: 12, 145].
Principiul acumulării bogăţiei prin acumularea de produse utile, ce pot
satisface diferite trebuinţe ale oamenilor, prin creşterea productivităţii muncii,
poate fi apreciat ca principiu local, particular al concepţiei economice a
fiziocraţilor. Ca principiu fundamental al concepţiei economice a fiziocraţilor
poate fi considerat principiul extremal al acumulării bogăţiei prin acumularea
de produse utile, ce pot satisface diferite trebuinţe ale oamenilor, prin creşterea
productivităţii muncii, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a
sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor deschise, neechilib-
rate a sistemelor economice în stări echilibrate. Sensul lui este exprimat şi prin
principiul local al acumulării bogăţiei prin acumularea de produse utile, ce pot
satisface diferite trebuinţe ale oamenilor, prin creşterea productivităţii muncii.
Acest principiu este extremal, filosofic. El include în formă depăşită şi esenţa
principiului local corespunzător, cît şi a principiilor mercantiliste: a proprietăţii
66
băneşti (comerciale), diviziunii muncii în procesul căpătării capitalului bănesc
(comercial), intervenţiei statului în economie în procesul căpătării capitalului
bănesc (comercial), repartiţiei produsului social între consumatorii interni şi
externi, a circulaţiei mărfurilor, acumulării bogăţiei prin acumulare de bunuri
sau metale preţioase; a principiilor fiziocrate: a proprietăţii individuale fun-
ciare (incluzînd şi mijloacele de producţie, procurate pe bani), diviziunii
muncii între producători (agricultori, proprietari şi clasa sterilă – meseriaşi şi
negustori); “ordinii naturale”, a concurenţei libere a liberului schimb, a
“laissez faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa economică; a repartiţiei
produsului social (şi circulaţiei lui) între clasele sociale, a reproducţiei simple
materiale, a “dreptului natural” a lui J. Locke.
Matricea principiilor metodologice ce au cotribuit la apariţia concepţiei
economice a fiziocraţilor e prezentată în figura nr. 6 (p. 139-140).

§2. Concepţia economică a liberalismului clasic a lui A. Smith


Concepţia economică a liberalismului clasic a lui A. Smith este expusă
în lucrarea sa “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”
(1776), ce prezintă un anumit program de acţiune, numită şi “vlăstarul nu
numai a unei mari inteligenţe, ci şi a unei epoci întregi”. În ea se simte tendinţa
de a cuprinde întregul corp de cunoştinţe de pe vremea aceea. Este o carte
revoluţionară. Vorbind de sporirea avuţiei întregii naţiuni, de avuţie ce constă
din bunurile pe care toţi membrii societăţii le consumă, el ne dă o filosofie a
avuţiei. Fluxul de bunuri şi servicii pentru consumul tuturor prezintă scopul şi
rostul de bază a vieţii economice a lumii moderne. Filosofia sa este o filosofie
a acţiunii. El crede în Triumful raţionalităţii şi ordinii, a dat o analiză profundă
cum piaţa realizează o coeziune a intereselor societăţii.
La baza concepţiei economice a liberalismului clasic a lui A. Smith a
fost pus principiul filosofic al armoniei prestabilite, a lui G. V. Leibniz,
conform căruia Dumnezeu a stabilit odată şi pentru totdeauna corespundere
dintre mecanismul fizic al corpului şi suflet.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, A. Smith a dezvoltat principiul proprietăţii individuale funciare
(incluzînd şi mijloacele de producţie, procurate pe bani), a fiziocraţilor,
conform căruia există proprietatea individuală funciară a celor ce încasează
renta funciară, proprietatea celor ce într-o formă sau alta dispun de “produsul
net”, de surplusul de bunuri materiale (a regilor, nobilimii, clerului ş.a.), cît şi
mijloacele de producţie, procurate pe bani, în principiul proprietăţii de capital
privat, a proprietăţii, bazate pe alte forme de activitate funciară şi a proprie-
tăţii capitaliste (a capitaliştilor, bancherilor, industriaşilor, arendaşilor). Con-
form acestui principiu proprietatea de capital e bazată pe o totalitate de
activităţi: agricole, industriale, miniere, ş.a. [vezi:1 3, 242].

67
Fig. Nr. 6 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia
concepţiei economice a fiziocraţilor

Conducîndu-se de principiile enumerate mai sus, A. Smith a dezvoltat


principiul diviziunii muncii între producători (agricultori, proprietari şi clasa
sterilă), a fiziocraţilor, conform căruia există o diviziune a muncii între
reprezentanţii clasei proprietarilor, clasei productive (a fermierilor) şi a clasei
sterile (ce lucrează în industrie şi comerţ), în principiul diviziunii muncii între
proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a factorilor de producţie. Conform
acestui principiu există o diviziune a muncii între proprietarii funciari,
capitalişti şi muncitori. Există trei factori de producţie: muncă, capital şi
natură. A. Smith menţionează, că diviziunii muncii, specializării producătorilor
se datoreşte progresul realizat în dezvoltarea forţei productive a muncii,
iscusinţa, măiestria şi agerimea producătorlilor, sporirea volumului de produse,
obţinute de producători. Datorită ei fiecare individ capătă mai multă experienţă

68
în ramura sa specială, realizează mai multă muncă în total şi, prin aceasta
cantitatea de cunoştinţe este considerabil sporită [vezi:14, 11], întinderea
diviziunii muncii “este totdeauna limitată de întinderea pieţei” [vezi: 15, 16].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, principiul “ordinii naturale”,a concurenţei libere a liberului schimb, a
“laissez faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa economică, a
fiziocraţilor, conform căruia există în societate, deci şi în economie, mai presus
de dorinţa şi voinţa oamenilor o ordine “firească”, “naturală”, ce asigură buna
funcţionare a economiei şi armonia dintre toate componentele societăţii;
ordinea în societate e dată nu de stat, dar de Dumnezeu, ce asigură buna
funcţionare a economiei, viaţa economică se desfăşoară pe baza unor “legi
naturale”, într-o societate liberă trebuie să existe o ordine de piaţă spontană, o
concurenţă liberă şi nelimitată, sunt dăunătoare măsurile de intervenţie a
statului, a puterii regale, în viaţa economică, A. Smith a formulat esenţa
principiului autoreglării pieţei, echilibrului economic, “mîinii invizibile”, a
concurenţei perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii economice, a
nonintervenţiei statului în economie, intervenţiei numai pentru a fixa rata
maximală a dobînzii, menţinerea monopolului numai asupra unor ramuri de
activitate economică. Conform acestui principiu în lume există o ordine a
lucrurilor, care în general este impusă de necesitate; “cîştigurile sunt de ambele
părţi şi sunt reciproce” [vezi: 16, 305]. Dezvoltarea societăţii e determinată de
acţiunea legilor neschimbate în timp şi spaţiu (şi nu de voinţa oamenilor). Din
asocierea intereselor particulare egoiste ale indivizilor rezultă un echilibru în
ansamblu al economiei. Printr-un anumit cadru instituţional mecanismul
impersonal al pieţei permite armonizarea intereselor individuale. În condiţiile
capitalismului concurenţial, a liberului schimb, a libertăţii economice a
agenţilor economici, a concurenţei libere şi perfecte are loc reglarea automată
a economiei prin forţele leberei concurenţe. Există o “mînă invizibilă”, datorită
căreia interesul şi pasiunile individuale ale oamenilor sunt îndreptate în
direcţia cea mai convenabilă intereselor întregii societăţi. Orice individ nu
intenţionează promovarea interesului public, el urmăreşte numai să-şi asigure
capitalul său, este condus de o “mîină invizibilă” pentru ca să promoveze un
scop ce face parte din intenţia lui. Urmărindu-şi interesul lui, el adeseori
promovează interesul societăţii mai efectiv, decît atunci cînd intenţionează să-l
promoveze [vezi: 17, 255-256]. Sunt inutile măsurile de intervenţie a statului
în economie, reducînd rolul statului numai la fixarea ratei maximale a dobînzii,
menţinerea monopolului asupra unor domenii ale vieţii economice.
Pe baza principiului “ordinii naturale”,a concurenţei libere, a liberului
schimb, a “laissez faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa economică a
fiziocraţilor, A. Smith a formulat lafel şi principiul individului, a agentului eco-
nomic, conform căruia situaţia individului în societate, mărimea venitului ce-l
poate obţine sunt determinate de aprecierea lui la o clasă sau alta, de interesele
69
personale. A. Smith scrie, că “nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului, sau
brutarului aşteptăm noi să ne fie servită masa, ci de la grija cu care aceştia
privesc interesele lor. Ne adresăm nu omeniei, ci egoismului lor şi niciodată nu
le vorbim de nevoile noastre, ci de avantajele lor proprii.” [vezi: 18, 13-14].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observab-
ilităţii, pe baza principiului sterilităţii schimbului a lui Aristotel, ce admitea
egalitatea valorii de întrebuinţare şi a valorii de schimb, Smith a formulat esenţa
principiului „valoare-muncă”; conform căruia la baza valorii e pusă munca
cheltuită pentru confecţionarea mărfurilor ca mijloc de sporire a avuţiei. El
scrie, că “în toate timpurile şi locurile, este scump ceea ce se obţine cu greutate,
sau costă mai multă muncă pentru a se dobîndi; şi ieftin – ceea ce se obţine uşor,
sau cu foarte puţină muncă. Prin urmare, numai munca, fiind acea care niciodată
nu variază în valoarea sa, numai ea este etalonul adevărat şi definitiv, după care
valoarea tuturor mărfurilor poate fi întotdeauna şi oriunde apreciată şi
comparată. Ea este preţul lor real; banii sînt numai preţul lor nominal.” [vezi:
19, 26]. La fel el menţionează: “E natural că ceea ce de obicei este produsul
unei munci de două zile sau de două ore să valoreze de două ori mai mult decît
ceea ce reprezintă produsul unei munci de o zi sau o oră” [vezi :20, 36], munca
apare “ca singura măsură universală şi precisă a valorii şi ca singurul etalon cu
care putem compara valorile diferitelor mărfuri, în toate timpurile şi în toate
locurile.” [vezi: 21, 28] A. Smith menţionează, că valoarea se formează după
cantitatea de muncă vie consumată în producerea bunurilor şi după suma tuturor
veniturilor. Ea este etalonul după care se compară valoarea tuturor mărfurilor în
orice situaţie, afirmînd că munca crează valoarea în toate ramurile producţiei.
Arătînd izvorul sau substanţa valorii mărfurilor, el deosebeşte “munca
încorporată în mărfuri ce poate fi măsurată cu ajutorul unei mărfi, cît şi munca
comandată de munca încorporată, dînd posibilitatea măsurării valorii mărfurilor,
văzînd în muncă un criteriu obiectiv al valorii. Pe baza acestui principiu el a
formulat lafel şi esenţa principiului “valoare-preţ”, ce exprimă mecanismul
formării veniturilor şi a preţurilor, conform căruia dacă cererea e mai mare ca
oferta, preţul e mai mare ca valoarea; dacă oferta e mai mare ca cererea, preţul e
mai mic ca valoare, iar dacă oferta e egală cu cererea, preţul e egal cu valoarea,
“acelaşi preţ real reprezintă întotdeauna o aceeaşi valoare; din pricina variaţiilor
în valoarea aurului şi argintului acelaşi preţ nominal reprezintă uneori valori
foarte diferite” [vezi: 22, 224], cît şi a principiului egalităţii utilităţii economice
a tuturor bunurilor, conform căruia utilitatea unui anumit obiect prezintă
valoarea de întrebuinţare a lui [vezi 23, 22], toate bunurile economice au aceiaşi
valoare de întrebuinţare şi deci şi utilitate egală. Considerînd că valoarea e
determinată de cantitatea de muncă încorporată în mărfuri, el vine la concluzia
că “salariul, profitul şi renta sunt cele trei surse primare ale oricărui venit şi a
oricărei valori de schimb”, [vezi 24, 39], că “preţul tuturor mărfurilor care
alcătuiesc producţia anuală a muncii se … distribuie diferitelor locuitori ai ţarii,
70
fie ca profit al capitalului, fie ca rentă a pămîntului. Tot ceea ce s-a adunat sau s-
a produs într-un an prin munca societăţii sau cu alte cuvinte preţul întreg al
acestui produs s-a distribuit astfel de la început între diferiţi membri al acestei
societăţi” [vezi: 25, 39]. El vorbea şi despre identitatea produsului social cu
venitul naţional, excluzînd din structura produsului social capitalul investit în
mijloacele de producţie. Legea ce guvernează schimbul de mărfuri este
formulată de el în planul, că munca este singura măsură universală şi precisă a
valorii, şi singurul etalon de comparare a valorilor diferitor mărfuri în toate
timpurile şi în toate locurile.
În “Avuţia naţiunilor” A. Smith pune şi întrebarea: în ce direcţie se
dezvoltă societatea, analizează cum funcţionează capitalismul comercial, numit
de el “sistemul libertăţii naturale”, inclusiv comerţul exterior, formulănd esenţa
principiului diviziunii internaţionale a muncii, avantajelor absolute în comerţul
exterior, conform căruia în condiţiile liberului schimb, a unei structuri de
concurenţă perfectă a pieţei mondiale, au loc avantaje egale pentru fiecare ţară,
create prin jocul liber al forţelor pieţei internaţionale; schimbul dintre două ţări
este reciproc avantajos; echilibrul dintre import şi export se stabileşte de la sine,
fără vre-un amestec al statului în acest proces, “pe măsura ce o ţară sau un oraş
şi-a deschis porturile sale celorlalte naţiuni, în loc de a se ruina prin această
libertate comercială aşa cum ar fi să ne aşteptăm după principiile sistemului
comercial, ele s-au îmbogăţit prin aceasta” [vezi 23, 332], şi a principiului
costurilor absolute, în comerţul exterior, conform cărora fiecare ţară trebuie să
se specializeze în confecţionarea acelor produse, pentru care dispune de costuri
absolute mai mici în comparaţie cu alte ţări, de exemplu comeţul cu vinuri e mai
favorizat pentru Portugalia decît pentru Franţa [vezi: 26, 330].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, A. Smith a dezoltat şi esenţa principiului repartizării produsului social
(şi a circulaţiei lui) între clasele sociale, a reproducţiei simple, a fiziocraţilor, în
principiul repartizării venitului naţional între clasele sociale, conform căruia
venitul naţional este repartizat între aşa clase sociale ca muncitori salariaţi,
patroni, capitalişti şi proprietari funciari. El menţiona, că repartizarea veniturilor
se realizează în condiţiile unor conflicte dintre clase, care au interese economice
diferite, menţionînd, că conflictul principal are loc între proprietarii de capital şi
proprietarii funciari şi nu între muncitori şi capitalişti. El a dat o analiză de
ansamblu a repartiţiei venitului naţional (produsului social), arătînd legătura lui
cu producţia, legătura dintre salariu, profit şi renta funciară. În produsul anual el
deosebeşte capitalul consumat şi venitul. Din venitul creat numai de muncitorii
productivi se consideră că trebuie de întreţinut întreaga populaţie a ţării: pe
muncitorii productivi, pe muncitorii neproductivi şi pe cei ce nu lucrează. A.
Smith îi numeşte pe muncitori ca acei “care hrănesc, îmbracă şi procură locuinţe
întregii mase a poporului” [vezi: 27, 56].

71
Conduăîndu-se de principiul unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, sufi-
cienţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinea-
rităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obectivităţii, ascensiunii de la abstract la
concret, dezvoltării, dedublării întregului în contrarii, unităţii analizei şi sintezei,
determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii, constructibilităţii, simetriei, ana-
liticităţii; de principiile: proprietăţii individuale funciare (incluzînd şi mijloacele
de producţie, procurate pe bani); diviziunii muncii între producători (agri-
cultori), proprietari şi clasa sterilă; “ordinii naturale”, a cocurenţei libere, a libe-
rului schimb, a laissez faire, a neamestecului puterii regale în viaţa economică,
formulat de fiziocraţi, de principiul sterilităţii schimbului, a lui Aristotel; a
repartizării produsului social (şi circulaţiei lui) între clasele sociale, formulate de
fiziocraţi; de principiul armoniei prestabilite a lui Leibniz, de principiul
proprietăţii de capital privat, a proprietăţii bazate pe alte forme de activitate:
funciară ş.a., a proprietăţii capitaliste (a capitaliştilor, bancherilor, industriaşilor,
arendaşilor); diviziunii muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori,
a factorilor de producţie;a autoregulării pieţei, a echilibrului economic, a “mîinii
invizibile”, a concurenţei perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii
economice; nonintervenţiei statului în economie, intervenţiei numai pentru a
fixa rata maximală a dobînzii, menţinerii monopolului numai asupra unor
domenii de activitate economică; al costurilor absolute; a individului; valoare-
muncă; valoare-preţ; egalităţii utilităţii economice a tuturor bunurilor; diviziunii
internaţionale a muncii, avantajelor absolute în comerţul exterior; repartizării
venitului naţional între clasele sociale, formulate de el însuşi, A. Smith a
dezvoltat la fel şi principiul acumulării bogăţiei prin acumulare de produse utile,
ce puteau satisface diferite trebuinţe ale oamenilor prin creşterea productivităţii
muncii, a fiziocraţilor, conform căruia bogăţia poate fi creată în sfera producţiei,
în agricultură, unde se crează “produsul net”, înţeles că surplusul de produse, şi
implicit, de valoare peste cheltuielile de producţie, în principiul acumulării
bogăţiei (a profiturilor) pe calea creşterii productivităţii muncii în industreie, a
adîncirii diviziunii muncii, a creşterii ponderii lucrătorilor productivi. Conform
acestui principiu în rezultatul acumulării sporeşte capitalul comunităţii, ce
permite o dezvoltare a producţiei ca sursă a profitului şi a altor forme de venit
prin investiţii. A. Smith scrie, că “un om se îmbogăţeşte, întrebuinţînd mulţi
muncitori, sărăceşte însă, întrebuinţînd mulţi servitori casnici” [vezi: 28, 223],
că singurul motiv care îl determină pe posesor să-şi utilizeze capitalul, fie în
agricultură, fie în manufactură, fie într-o anumită ramură de comerţ cu ridicata
sau cu amănuntul, este profitul său propriu” [vezi: 29, 252], afirmînd, că dacă
excludem produsele spontane ale pămîntului “producţia totală anuală este rodul
muncii productive” [vezi: 30, 224]. La originea avuţiei el pune munca şi nu
comerţul, consideră că banii nu influienţează în mod nemijlocit dezvoltarea
economică, rolul banilor î-l reduce la asigurarea jocului liber al cererii şi ofertei,
moneda trebuie să fie stabilă. A. Smith consideră, că avuţia unei naţiuni se
72
compune din totalitatea bunurilor necesare vieţii pe care naţiunea le posedă la
momentul dat, dar izvorul bogăţiei este munca. Motorul activităţii economice,
afirmă A. Smith, este interesul personal; individul prezintă izvor nesecat de ini-
ţiativă. El munceşte ca să-şi sporească avuţia. Toţi oamenii au un comportament
raţional. Concordarea interesului social cu cel individual e asigurată de o “mîină
invizibilă”. El a elaborat conceptul de “homo oeconomicus”, afirmănd, că orice
individ este liber în activitatea sa economică. Cînd interesul personal vine în
conflict cu interesul social, afirmă el, e nevoie de o uşoară intervenţie a statului.
Creşterea bogăţiei, afirmă A. Smith, are loc pe calea creşterii productivităţii
muncii în industrie, adîncirii diviziunii muncii, creşterii ponderii lucrătorilor
productivi. El susţine că omul caută să-şi satisfacă necesitatea cu un minim de
cheltuieli şi maximum de profit, goana după profit fiind considerată ca motorul
activităţii economice, mărimea profitului este proporţională cu mărimea capita-
lului, iar sursa lui ca şi a rentei o constituie munca neplătită a muncitorului.
Dar la această etapă, etapă a acumulării primitive a capitalului, acumularea
capitalului se realiza cu ajutorul unor metode extra-economice: violenţă, despăr-
ţirea brutală a producătorilor direcţii de mijloacele de producţie şi formarea a
două clase cu interese diametral opuse – burghezia, deţinătoare a capitalului,
proprietară a mijloacelor de producţie şi deţinătoare a puterii de decizie şi prole-
tariatul, muncitorii salariaţi, ce nu aveau altă proprietate de cît capacitatea lor de
muncă, erau subordonaţi capitalului şi capitaliştilor. Burghezia influienţează
puternic toate deciziile economice: folosirea resurselor, organizarea producţiei,
repartiţia venitului naţional între diferite categorii de agenţi economici ş.a.
Principiul acumulării bogăţiei (a profiturilor) pe calea creşterii producti-
vităţii muncii în industrie, a adîncirii diviziunii muncii, a creşterii ponderii
lucrătorilor productivi a lui, A. Smith, poate fi apreciat ca principiu local,
particular al concepţiei economice a liberalismului clasic a lui A. Smith. Ca
principiu fundamental al concepţiei economice a liberalismului clasic, a lui A.
Smith, poate fi considerat principiul acumulării bogăţiei (a profiturilor) pe calea
creşterii productivităţii muncii în industrie, a adăncirii diviziunii muncii, a
creşterii ponderii lucrătorilor productivi, Acest principiu e extremal, filosofic. El
include în formă depăşită esenţa principiilor fiziocrate: a proprietăţii individuale
funciare (incluăînd şi mijloacele de producţie, procurate pe bani); diviziunii
muncii între producători (agricultori, proprietari şi clasa sterilă); “ordinii natu-
rale”, a liberei concurenţe, a liberului schimb, a “laissez faire”, a neamestecului
puterii regale în viaţa economică;a sterilităţii schimbului a lui Aristotel; a
repartizării produsului social (şi circulaţiei lui), între clasele sociale, a
reproducţiei materiale; a acumulării bogăţiei prin acumulare de produse utile ce
puteau satisface diferite trebuinţe ale oamenilor prin creşterea productivităţii
muncii, a fiziocraţilor; a principiului arnioniei prestabilite a lui Leibniz; cît şi
esenţa principiilor formulate de A. Smith ca: a proprietăţii de capital privat, a
proprietăţii bazate pe alte forme de activitate: funciară ş.a., a proprietăţii capi-
73
taliste; a capitaliştilor, bancherilor, industriaşilor, arendaşilor; diviziunii muncii
între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a factorilor de producţie; a
autoreglării pieţei, a echilibrului economic, a “mîinii invizibile”, a concurenţei
perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii economice, nonintervenţiei sta-
tului în economie, intervenţiei numai pentru a fixa rata maximală a dobînzii,
menţinerii monopolului numai asupra unor domenii de activitate economică; a
individului; a agentului economic; valoare-muncă; valoare-preţ; egalităţii utili-
tăţii economice a tuturor bunurilor; diviziunii internaţionale a muncii, a avanta-
jelor absolute în comerţul exterior; a costurilor absolute; repartizării venitului
naţional între clasele sociale.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concep-
ţiei economice a liberalismului clasic a lui A. Smith e prezentată în figura Nr.
7. (p. 156-157).

§3. Concepţia economică a liberalismului clasic pesimist


a lui T. Malthus şi D. Ricardo
Ideile principale ale concepţiei economice a liberalismului clasic pesimist
au fost expuse în lucrările lui T. Malthus. “Eseu asupra principiului populaţiei”
(1789), a lui D. Ricardo “Despre principiile economiei politice şi impunerii”
(1817), “Preţul urcat al aurului, o dovadă de depreciere a bancnotelor” (1811),
“Contribuţia privind influienţa preţului scăzut al grînelor asupra profitului
capitalului” (1815), “Propuneri cu privire la o circulaţie bănească economicoasă
şi sigură” (1816), “Despre protejarea agriculturii” (1822-1823) ş.a.
Elaborănd principiile concepţiei economice a liberalismului clasic pesi-
mist T. Malthus şi D. Ricardo au dezvoltat principiile concepţiei economice a
lui A. Smith.
La baza concepţiei economice a liberalismului clasic pesimist a lui T.
Malthus şi D. Ricardo a fost pus principiul filosofic al libertăţii ca cunoaştere
a necesităţii şi acord cu necesitatea a lui B. Spinoza, conform căruia omul
este privit ca “lucru” al naturii şi nu ca esenţă ce aparţine sistemului social
istoric; e liber numai înţeleptul îndepărtat de la practica vitală, conţinutul
vieţii căruia se reduce la dorinţa de a cunoaşte natura.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, T. Malthus şi D. Ricardo au dezvoltat principiul proprietăţii indivi-
duale funciare (incluzînd şi mijloacele de producţie, procurate pe bani), a
fiziocraţilor, conform căruia există proprietatea individuală, funciară, a celor
ce încasează renta funciară, proprietatea celor ce într-o formă sau alta dispun
de “produsul net”, de surplusul de bunuri materiale (a regilor, nobilimii,
clerilor, ş.a.), cît şi de mijloacele de producţie procurate pe bani, în principiul
proprietăţii private asupra pămîntului cît şi asupra mijloacelor de producţie,
conform căruia în proprietate privată se află pămîntul ca întindere (cu calităţi

74
diferite după fertilitate şi randament, ce are poziţii diferite în raport cu piaţa),
cît şi mijloacele de producţie agricolă [vezi: 31, 88].
Conduăîndu-se de principiile enumerate mai sus, D. Ricardo a dezvoltat şi
principiul diviziunii muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a
forţelor de producţie, a lui A. Smith, conform căruia există o diviziune a muncii
între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, există trei factori de producţie:
muncă, capital şi natura, munca fiind apreciată ca substanţă obiectivă a valorii,
în principiul diviziunii muncii între grupurile de agenţi economici: clase sociale
şi stat, conform căruia există o diviziune a muncii între agenţii economici:
landlorzi, capitalişti, muncitori, stat [vezi: 32, 119]. Landlorzii, după părerea lui
D. Ricardo, erau unicii beneficiari în condiţiile societăţii de atunci, cîştigau din
puterile pămîntului; venitul lor nu era afectat de concurenţă, nici de creşterea
populaţiei. Capitaliştii sunt văzuţi de D. Ricardo nu ca negustori, ca la A. Smith,
dar ca oameni ce au ca scop acumularea profiturilor, reinvestirea lor, primind la
lucru mai mulţi oameni ce vor lucra pentru ei. Muncitorii erau analizaţi de el ca
unităţi nediferenţiate de energie economică, ce duc o viaţă aflată la limita de
subexistenţă, muncind din plin. Creşterea salariilor muncitorilor duce la
creşterea populaţiei. D. Ricardo scrie: “Aceiaşi cauză care poate multiplica
venitul curat al ţării poate în acelaşi timp crea populaţie în plus şi să
înrăutăţească situaţia muncitorului” [vezi: 33, 329].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii,
T. Malthus a dezvoltat esenţa principiului optimului demografic, a fizio-
craţilor, ce determină cum de aplicat munca oamenilor în cel mai convenabil
mod şi de cîtă populaţie are nevoie statul, în principiul creşterii populaţiei, a
raportului dintre numărul populaţiei şi mijloacele de existenţă, conform
căruia populaţia creşte în progresie geometrică, dar mijloacele de existenţă –
în progresie aritmetică şi omenirea e sortită foamei. Ea n-are viitor! Există o
tendinţă naturală ca populaţia să depăşească totalul de mijloace de
subexistenţă posibile. Lumea suferă din cauza unui surplus de populaţie. T.
Malthus scrie: “Puterea populaţiei întrece în aşa măsură puterea pămîntului
de a oferi mijloace de suzistenţă … încît, într-o formă sau alta, moartea
preamatură trebuie să fie prezentă în specia umană … O foamete inevitabilă
şi gigantică va încheia procesiunea, reducând cu o singură lovitură năprasnică
mărimea populaţiei la nivelul cantităţii de hrană de care dispune lumea”
[vezi:34, 96], că poporul trebuie să se învinuiască mai mult pe sine în
suferinţele proprii, că “cauzele creşterii populaţiei este excelenţa fertilitate a
solului şi aşezarea lui avantajoasă în părţile cele mai calde ale bazei
temperate, care este cea mai favorabilă pentru agricultură” [vezi: 35, 97], că
“noi nu trebuie să slăbim totuşi eforturile de a creşte cantitatea de alimente, ci
trebuie să le legăm de alte eforturi şi anume, populaţia adată depăşită, să fie
ţinută în urmă la distanţa necesară, spre a se realiza relativa proporţie pe care
o dorim.” [vezi: 36, 341]. T. Malthus a formulat şi esenţa principiului
75
randamentelor decrescătoare a terenurilor cultivate, conform căruia creşterea
cantitativă de capital şi muncă nu este însoţită de o sporire a producţiei,
pămănturile cultivabile sunt din ce în ce mai reduse, schimbînd astfel punctul
de vedere optimist al societăţii pe unul pesimist.

Fig. Nr. 7 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia


concepţiei economice a liberalismului clasic a lui A. Smith

Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-


lităţii, D. Ricardo a dezvoltat principiul “valoare-muncă”, a lui A. Smith,

76
conform căruia valoarea e determinată de cantitatea de muncă încorporată în
marfă, în principiul numit “valoare-muncă necesară”. Conform acestui principiu
la baza valorii stă nu numai munca vie, cum consideră A. Smith, dar şi munca
materializată în mijloacele de producţie; cantitatea de muncă se măsoară cu
munca necesară (adică cea mai îndelungată) [vezi: 37, 68]. D. Ricardo scrie:
“Valoarea unei mărfi sau cantitatea din oarecare altă marfă cu care poate fi
schimbată depinde de cantitatea relativă de muncă necesară pentru producerea
ei şi nu de compensaţia mai mare sau mai mică ce se plăteşte pentru această
muncă” [vezi: 38, 61].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, D. Ricardo dezvoltă principiul egalităţii utilităţii economice a tuturor
bunurilor, a lui A. Smith, conform căruia toate bunurile economice au aceeaşi
valoare de întrebuinţare, în principiul „valoare utilitate-raritate”, conform
căruia utilitatea nu este “măsurătorul valorii de schimb cu toate că este pentru
aceasta neapărat esenţială”41, că valoarea unor mărfuri e determinată prin
raritate, dar “aceste mărfuri formează o foarte mică parte din masa mărfurilor
care se schimbă zilnic pe piaţă” [vezi: 39, 62].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, D. Ricardo dezvoltă principiul “valoare-muncă” a lui A. Smith, conform
căruia valoarea se formează după cantitatea de muncă vie consumată la
producerea bunurilor şi după suma tuturor veniturilor, în principiul rentei,
conform căruia renta funciară “este acea parte din produsul pămîntului care se
plăteşte landlordului pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale
solului … aceea ce este plătit anual de către arendaş landlordului” [vezi: 40, 85].
Renta este un profit suplimentar, generat de nivelul ridicat al preţului la
principalele produse agricole, este urmare a faptului că suprafeţele de pămînt, în
deosebi a celor mai fertile, sunt limitate, iar cînd “se ia în cultură pămîntul de
calitate inferioară, valoarea de schimb a produselor agricole se va urca din cauza
că pentru producerea lor se cere mai multă muncă” [vezi: 41, 88].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, D. Ricardo dezvoltă la fel şi principiul “valoare-preţ” a lui A. Smith, con-
form căruia dacă cererea e mai mare ca oferta, preţul e mai mare ca valoarea;
dacă oferta e mai mare ca cererea, preţul e mai mic ca valoarea; iar dacă oferta e
egală cu cererea, preţul e egal cu valoarea; în principiul “valoare-preţ-salariu-
bani”. Conform acestui principiu preţul mărfurilor se schimbă din cauza schim-
bării valorilor mărfurilor în dependenţă de schimbarea productivităţii muncii şi a
valorii aurului din care erau confecţionaţi banii. Salariul depinde de preţurile
existente la produsele existente. Renta funciară depinde de preţ. Capitalul
depinde de muncă. Nivelul general al preţurilor creşte cu creşterea cantităţii de
bani în circulaţie. Are loc reducerea preţului odată cu creşterea salariului şi a
rentei. Valoarea muncii (preţul ei natural) e determinată de preţul mijloacelor de
existenţă ale muncitorului şi familiei sale. Preţul ei nominal depinde de raportul
77
dintre cerere şi ofertă, de mîina de lucru. D. Ricardo scrie: “În raport cu durabi-
litatea capitalului întrebuinţat în orice fel de producţie preţurile relative ale
mărfurilor pentru care s-a întrebuinţat un astfel de capital durabil vor varia
invers cu salariile; ele vor scădea, cînd salariile cresc şi vor creşte, cînd salariile
scad şi dimpotrivă, acele mărfuri care sunt produse mai ales prin muncă, cu mai
puţin capital fix, sau cu capital fix de natură mai puţin durabilă decît mijloci-
torul în care se exprimă preţul, vor creşte cînd salariile cresc şi vor scădea cînd
salariile scad” [vezi: 42, 79]. El arată, că “profitul obţinut din agricultură ca şi
cel din industrie este micşorat printr-o urcare a preţului produselor agricole,
dacă aceasta este însoţită de o urcare a salariilor” [vezi: 43, 114].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, D. Ricardo a dezvoltat şi esenţa principiului diviziunii internaţionale a
muncii, a avantajelor absolute a lui A. Smith, conform căruia în condiţiile
liberului schimb, a unei structuri de concurenţă perfectă a pieţei mondiale au loc
avantaje egale pentru fiecare ţară, create prin jocul liber al forţelor pieţei
internaţionale; schimbul dintre două ţări este reciproc avantajos; echilibrul
dintre import şi export se stabileşte de la sine, fără vre-un amestec al statului în
acest proces, şi a principiului costurilor absolute în comerţul exterior, a lui A.
Smith, conform căruia fiecare ţară trebuie să se specializeze în confecţionarea
acelor produse pentru care dispune de costuri absolute mai mici în comparaţie
cu alte ţări, formulînd esenţa principiului diviziunii internaţionale a muncii a
avantajelor relative în comerţul exterior şi a principiului costurilor relative în
comerţul exterior. Conform principiului diviziunii internaţionale a muncii, a
avantajelor relative în comerţul exterior, pe piaţa mondială se formează structuri
de concurenţă imperfectă, au loc avantaje neegale pentru fiecare ţară, create prin
jocul liber al forţelor pieţei internaţionale: fiecare ţară se va specializa în
producerea şi exportul a acelor mărfuri pe care le fabrică cu cheltuieli reltiv mai
mici şi va importa mărfurile pe care le produce cu cheltuieli relativ mai mari,
criteriul ce determină diviziunea internaţională a muncii este nivelul
productivităţii care diferă de la ţară la ţară şi de la produs la produs. Principiul
costurilor relative în comerţul exterior, afirmă D. Ricardo, constă în faptul, că
“într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în
mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi, care îi sunt cele mai
avantajoase … Acesta este principiul care face ca vinul să fie produs în Franţa şi
Portugalia, ca grîul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal
şi alte bunuri să fie fabricate în Anglia” [vezi: 44, 126].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, D. Ricardo a dezvoltat la fel şi esenţa principiului repartiţiei venitului
naţional între clasele sociale, a lui A. Smith, conform căruia venitul naţional este
repartizat între aşa clase sociale ca muncitorii salariaţi, patronii capitalişti şi
proprietarii funciari, în principiul repartiţiei veniturilor între clasele sociale sub
formă de salariu, rentă şi profit. Conform acestui principiu există trei forme de
78
venituri: salariu, rentă şi profit ce corespund celor trei clase sociale în care e
divizată societatea: proprietari funciari, capitalişti şi muncitori, şi între care se
repartizează venitul naţional. D. Ricardo a analizat şi formarea fluxului de
venituri a proprietarului de pămînt favorizat, faptul, că proprietarul de pămînt
favorizat obţine recolte mai ieftin decît proprietarul pămîntului mai prost situat,
primeşte o rentă rezultată de diferenţa dintre costuri (renta rezultă din avantaje
de poziţie sau fertilitate), pentru care proprietarul nu are nici un merit. D.
Ricardo consideră, că modificările ce intervin în mărimea rentei funciare pe
măsura dezvoltării societăţii influienţează întregul proces al repartiţiei venitului
naţional , cum mărimea salariilor muncitorilor, aşa şi mărimea profiturilor
capitaliştilor. Apare lupta de interese între cele trei clase sociale din economia
modernă în domeniul repartiţiei venitului social.
Conducându-se de principiul unităţii cunoştinţelor, corespondenţei,
suficienţei verificării exeperimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi
nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în contrarii, unităţii analizei
şi sintezei, determinismului şi a cauzalităţii, observabilităţii, constructibilităţii,
simetriei, analiticităţii, de principiul filosofic al libertăţii ca cunoaştere a
necesităţii şi acord cu necesitatea, a lui B. Spinoza, de principiile proprietăţii
individuale funciare (incluzînd şi mijloacele de producţie procurate pe bani), a
fiziocraţilor; diviziunii muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori,
a factorilor de producţie, a lui A. Smith; optimului demografic, a fiziocraţilor:
„valoare-muncă”; egalităţii utilităţii economice a tuturor bunurilor; „valoare-
preţ”; diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor absolute în comerţul
exterior; a costurilor absolute în comerţul exterior; a repartiţiei venitului naţional
între clasele sociale, a lui A. Smith; de principiile: proprietăţii private asupra
pămîntului, cît şi asupra mijloacelor de producţie, a lui T. Malthus şi D. Ri-
cardo; diviziunii muncii între grupurile de agenţi economici: clase sociale şi stat,
a lui D. Ricardo; creşterii populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei şi
mijloacele de existenţă, a lui T. Malthus; de principiile proprii: „valoare-muncă
necesară”; „valoare-utilitate-rarietate”; rentei; „valoare-preţ-salariu-bani”; divi-
ziunii internaţionale a muncii, a avantajelor relative în comerţul exterior; a
costurilor relative în comerţul exterior; repartiţiei veniturilor între clasele sociale
sub formă de salariu, rentă şi profit, D. Ricardo, a dezvoltat principiul acumu-
lării bogăţiei, a profituirlor pe calea creşterii productivităţii muncii în industrie, a
diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor productivi, a lui A. Smith, conform
căruia în rezultatul acumulării sporeşte capitalul comunităţii, ce permite o
dezvoltare a producţiei ca sursă a profitului şi a altor forme de venituri prin
investiţii; profiturile sunt un scăzămînt din valoarea creată de muncitor sau ca
un fel de randament independent localizat în capitalul însuşi; creşterea bogăţiei
depinde de perfecţionarea forţelor productive ale muncii, de aşa factori
importanţi ca: priceperea, îndemînarea, chibzuinţa cu care este înfăptuită munca,
79
şi de raportul dintre numărul celor folosiţi într-o muncă productivă şi într-o
muncă neproductivă, în principiul scăderii profitului, a şanselor de acumulare a
capitalului. Conform acestui principiu în capitalismul ce se află într-o economie
statică nu este loc pentru profit, motivul de acumulare a arendaşilor şi a
fabricanţilor va scădea cu fiecare scădere a profitului şi va înceta complet, cînd
profitul va fi aşa de scăzut, încît să nu le mai ofere o compensaţie echivalentă cu
osteneala lor şi cu riscul pe care trebuie să-l suporte, în mod necesar, la
întrebuinţarea productivă a capitalului lor; profitul are tendinţa de a se reduce
deoarece cresc salariile şi rentele, se restrînge comerţul exterior.
Principiul scăderii profitului, a şanselor de acumulare a capitalului poa-
te fi apreciat ca principiu local, particular, al doctrinei economice a liberalis-
mului clasic pesimist, a lui T. Malthus şi D. Ricardo. Ca principiu fundamen-
tal al acestei concepţii poate fi considerat principiul extremal al scăderii
profitului, a şanselor de acumulare a capitalului, care descrie schimbarea stă-
rilor slab neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a
stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate.
Acest principiu e extremal, filosofic. El include în formă depăşită şi esenţa
principiului corespunzător local, cît şi a principiilor proprietăţii individuale
funciare (incluzînd şi mijloacele de producţie, procurate pe bani), a fiziocra-
ţilor; diviziunii muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a
factorilor de producţie, a lui A. Smith; optimului demogragic, a fiziocraţilor;
„valoare - muncă”; egalităţii utilităţii economice a tuturor bunurilor; „va-
loare-preţ”, diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor absolute în co-
merţul exterior; a costurilor absolute în comerţul exterior; repartiţiei venitului
naţional între calsele sociale; acumulării bogăţiei, a profiturilor pe calea creşterii
productivităţii muncii în industrie, a diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor
productivi, a lui A. Smith; principiile: porprietăţii private asupra pămîntului, cît
şi asupra mijloacelor de producţie, a lui T. Malthus şi D. Ricardo; diviziunii
muncii între grupurile de agenţi economici: clasele sociale şi stat, a lui D.
Ricardo; creşterii populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei şi mijloacele
de existenţă, a lui T. Malthus; principiile proprii: „valoare-muncă necesară”,
„valoare-utilitate-raritate”; rentei; „valoare-preţ-salariu-bani”; diviziunii interna-
ţionale a muncii, a avantajelor relative în comerţul exterior; a costurilor relative
în comerţul exterior; repartiţiei veniturilor între clasele sociale sub formă de
salariu, rentă şi profit, princiiul filosofic a libertăţii ca cunoaştere a necesităţii şi
acord cu necesitatea, a lui B. Spinoza.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia
concepţiei economice a liberalismului clasic a lui T. Malthus şi D. Ricardo e
prezentată figura Nr. 8. (p.167-168).

80
Fig. Nr. 8 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia
concepţiei economice a liberalismului clasic pesimist a lui T. Malthus şi
D. Ricardo

§4. Concepţia economică a liberalismului clasic optimist a lui J. B. Say


Ideile principale a concepţiei economice a liberalismului clasic optimist
au fost expuse de J. B. Say în lucrările “Tratat de economie politică” (1803)
şi “Curs complet de economie” (1829).

81
La baza concepţiei eonomice a liberalismului clasic optimist, a lui J. B.
Say a fost pus principiul filosofic al armoniei omului social, a lui J. J.
Rousseau, conform căruia armonitatea, integritatea omului trebuie să fie
asigurate în societate, dar nu în “starea naturală”.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, J. B. Say dezvoltă principiul proprietăţii private asupra pămîntului,
cît şi asupra mijloacelor de producţie, a lui T. Malthus şi D. Ricardo, conform
căruia în proprietate privată se află pămîntul, limitat ca întindere, cu calităţi
diferite după fertilitate şi randament, ce are poziţii diferite în raport cu piaţa,
cît şi mijloacele de producere agricole, în principiul proprietăţii individuale
capitaliste a întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital).
Conform acestui principiu în proprietatea privată se află pămîntul, capitalul şi
forţa de muncă, ce şi prezintă cei trei factori de producţie.
Conducîndu-se de principiile enumerate mai sus, J. B. Say a dezvoltat
şi principiul diviziunii muncii între grupurile de agenţei economici: clase
sociale şi stat, a lui D. Ricardo, conform căruia există o diviziune a muncii
între agenţii economici: landlorzi, capitalişti, muncitori, stat, în principiul
diviziunii muncii între producătorii capitalului. Conform acestui principiu
diviziunea muncii are loc între proprietarul capitalist, întreprinzător şi alţi
producători; proprietarul ca factor de producţie organizează producţia,
produce produse, le vinde şi obţine profit.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, J. B. Say dezvoltă principiul individului, agentului economic, a lui A.
Smith, conform căruia iniţiativa şi reponsabilitatea individuală a agenţilor
economici constituie condiţii obligatorii a eficienţei activităţii economice în
orice timp şi spaţiu, în principiul întreprinzătorului. Conform acestui principiu
întreprinzătorul este considerat principalul agent al producţiei, pivotul întregului
mecanism economic, organizatorul producţiei. El procură factori de producţie, îi
combină, obţinînd produse, le vinde pe piaţă, căpătînd profit.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, J. B. Say dezvoltă principiul “valoare-muncă necesară”, a lui D. Ricardo,
conform căruia la baza valorii stă atît munca vie cît şi munca materializată în
mijloacele de producţie; cantitatea de muncă se măsoară cu munca necesară
(adică cea mai îndelungată), în principiul “valoare – cheltuieli de producţie –
utilitate”, conform căruia valoarea depinde de cheluielile de producţie, ce
determină oferta, şi de utilitate, ce determină cererea, şi în principiul “va-
loare-venit”, conform căruia există venit provenit din muncă proprie şi venit
provenit din munca străină; salariul e fixat la nivelul minimumului mijloa-
celor de existenţă; situaţia individului depinde de apartenenţa lui la anumite
clase, grupe sociale. J. B. Say scrie: Producerea crează utilitatea, dar “utili-
tatea comunică obiectelor valoare”, care este “măsura utilităţii obiectelor”,
[vezi: 45, 14-15], identificînd valoarea cu valoarea de întrebuinţare. În
82
legătură cu aceasta D. Ricardo remarcă, că lipsa de claritate cu privire la
relaţia „utilitate-valoare” îl duce pe Say să dea “o definiţie deosebit de
nefericită a bogăţiei şi a valorii” [vezi: 46, 215].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, J. B. Say dezvoltă principiul repartiţiei veniturilor între clasele sociale
sub formă de salariu, rentă şi profit, a lui D. Ricardo, conform căruia există trei
forme de venituri: salariu, rentă şi profit, ce corespunde celor trei clase sociale
în care se divizează societatea: proprietari funciari, capitalişti şi muncitori, între
care se repartizează venitul naţional, în principiul repartiţiei veniturilor între
întreprinderi şi menaje. Conform acestui principiu întreprinderile produc
mărfuri, distribuie integral veniturile menajelor (salariul, profitul, dobînda).
Menajele corespunzător cumpără bunuri de consum. Veniturile economisite
sunt cheltuite sub forma de investiţii, dacă toate veniturile ce trec de la întreprin-
deri la menaje sunt cheltiite în întregime. Apreciind salariul întreprinzătorului, J.
B. Say scrie, că un salariu mai mare a întreprinzătorului are ca bază a sa şi
calităţi mai înalte - “talentul, activitatea, spiritul ordinii” [vezi:47, 58].
Conducîndu-se de principiul unităţii cunoştinţelor, corespondenţei,
suficienţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi
nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în contrarii, unităţii analizei
şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii, constructibilităţii,
simetriei, analiticităţii; de principiile proprietăţii private asupra pămîntului, cît şi
asupra mijloacelor de producere, a lui T. Malthus şi D. Ricardo; diviziunii
muncii între grupurile de agenţi economici: clase sociale şi stat, a lui Ricardo;
individului, agentului economic, a lui Smith; „valoare-muncă vecesară”, a lui D.
Ricardo, a repartizării veniturilor între clasele sociale sub formă de salariu,
rentă, profit a lui Ricardo; de principiile proprii: proprietăţi individuale
capitaliste, a întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital);
diviziunii muncii între producătorii capitalului, întreprinzătorului; “valoare –
cheltuieli de producţie – utilitate”; “valoare-venit”; reparitzarea veniturilor între
întreprinderi şi menaje; armoniei omului social, a lui J. J. Rousseau, J. B. Say a
dezvoltat la fel şi principiul acumulării bogăţiei (a profiturilor), pe calea creşterii
productivităţii muncii în industrie, a diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor
productivi, a lui Smith, conform căruia în rezultatul acumulării sporeşte
capitalul comunităţii, ce prezintă o dezvoltare a producţiei ca sursă a profitului
şi a altor forme de venit prin investiţii, în principiul egalităţii totale dintre cerere
şi ofertă, a armoniei economice, numit şi legea debuşeelor. Conform acestui
principiu echilibrul economic stabilit între menaje şi firme, egalitatea totală
dintre cerere şi ofertă se stabileşte în mod automat, ducînd la imposibilitatea
crizelor şi a şomajului. În condiţiile economiei de piaţă crizele generate de
supraproducţie sunt imposibile. Oferta îşi crează propria lor cerere: ce se
produce şi se realizează. Lărgirea producţiei condiţionează o extindere
83
corespunzătoare a pieţei şi cererii. Mijloacele de producere pentru mărfuri sunt
mărfurile însăşi. Şi dacă toate veniturile trec de la întreprinderi la menaje, are
loc circuitul neîntrerupt, o armonie economică. J. B. Say deducea cointeresarea
fiecărui producător din prosperitatea tuturor celorlalţi [vezi: 44, 40-42; 36; 39].
Principiul egalităţii totale dintre cerere şi ofertă, a armoniei economice,
poate fi apreciat ca principiu local, particular, al concepţiei economice a
liberalismului clasic optimist, a lui J. B. Say. Ca principiu fundamental al
acestei concepţii poate fi considerat principiul extremal al egalităţii totale dintre
cerere şi ofertă, a armoniei economice, care descrie schimbarea stărilor slab
neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor
deschise, neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest prin-
cipiu este extremal, filosofic. El include în formă depăşită şi esenţa principiului
corespunzător local, cît şi a principiilor: proprietăţii private asupra pămîntului,
cît şi asupra mijloacelor de producţie a lui T. Malthus şi D. Ricardo; diviziunii
muncii între grupurile de agenţi economici: clase social şi stat, a lui D. Ricardo,
individului, a agentului economic, a lui A. Smith; „valoare – muncă necesară”;
repartiţiei veniturilor între clasele sociale sub formă de salariu, rentă, profit, a lui
D. Ricardo; a acumulării bogăţiei (a profiturilor), pe calea creşterii producti-
vităţii muncii în industrie, a diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor productivi,
a lui A. Smith; a principiilor proprii: a proprietăţii individuale capitaliste a
întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital); diviziunii
muncii între producătorii capitalului; întreprinzătorului; „valoare-cheltuieli de
producţie-utilitate”, „valoare-venit”; repartizării venitului între întreprinderi şi
menaje; a principiului filosofic a armoniei omului social, a lui J. J. Rouseau.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia con-
cepţiei economice a liberalismului clasic optimist, a lui J. B. Say e prezentată
în figura nr.9. (p.178-179)

§5. Concepţia economică a liberalismului clasic a lui J. S. Mill

Ideile principale ale concepţiei economice a liberalismului clasic a lui J.


S. Mill, au fost expuse de el în lucrarea “Principii de economie politică” (1848).
La baza concepţiei economice a liberalismului clasic, a lui J. S. Mill a fost
pus principiul filosofic al libertăţii ca urmare binevolă a cetăţenilor legilor
naturale, a lui I. Kant, conform căruia libertatea trebuie să devină atribut
inalienabil a fiecărui cetăţean al statului, că fiecare individ trebuie să se
comporte astfel ca regula comportării lui să devină regulă a comportării tuturor.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, J. S. Mill a dezvoltat principiul proprietăţii individuale capitaliste a
întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J. B. Say,
conform căruia în proprietate privată se află pămîntul, capitalul şi forţa de
muncă, se admite trei factori de producţie, în principiul proprietăţii individuale
84
capitaliste, căpătate prin moştenire, conform căruia proprietatea individuală este
căpătată prin moştenire. J. S. Mill menţiona că “scopul principal al tendinţelor la
starea prezentă a dezvoltării omenirii este nu distrugerea sistemului proprietăţii
private, dar îmbunătăţirea ei şi prezentarea ei cu drept deplin fiecărui membru a
societăţii de a participa la avantajul pe care o aduce” [vezi: 49,360-361].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, J. S. Mill a dezvoltat principiul diviziunii muncii între producătorii
capitalului, a forţelor de producţie, a lui J. B. Say, conform căruia diviziunea
muncii are loc între producători: proprietarul ca factor de producţie organizează
producţia, produce produse, le vinde şi obţine profit, în principiul diviziunii
muncii între producătorii capitalului în condiţiile egalităţii şi folosirii colective a
capitalului. Conform acestui principiu în scopul căpătării capitalului “muncitorii
se unesc în coformitate cu condiţiile egalităţii şi folosirii colective a capitalului
… lucrurile se vor duce sub conducerea conducătorilor, numiţi şi strămutaţi de
ei însăşi” [vezi: 50, 99; 101; 112-113], “clasele truditoare au luat cauza apărării
intereselor lor în mîini proprii şi permanent manifestă convingerea lor în aceea,
că interesele lor nu numai nu coincid cu interesele celor ce le alocă munca, dar
şi le conrazic lor” [vezi: 51, 97;98].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, J. S. Mill a dezvoltat la fel şi principiul “ordinii naturale”, a concurenţei
libere, a liberului schimb, a “laissez faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa
economică, a fiziocraţilor, conform căuria mai presus de dorinţele şi voinţa
oamenilor există în societate (deci şi în economie) o ordine “firească”, sau
“naturală”, ce asigură buna funcţionare a economiei şi armonie între toate
componentele societăţii: viaţa socială se desfăşoară pe baza unor legi naturale;
într-o societate liberă există o ordine de piaţă spontană, “sunt dăunătoare măsurile
de intervenţie a statului în economie, nu se admite amestecul puterii regale în
viaţa societăţii; piaţa trebuie lăsată liberă să caute propriile sale niveluri şi preţuri,
salarii, profituri, producţii; e nevoie de o libertate totală a agenţilor economici, de
o politică a liberului schimb şi anume “laissez faire”; de a reduce rolul statului la
apărarea propretăţii şi organizării lucrărilor publice, în principiul ordinii sociale,
intervenţiei neînsemnate a statului în economie, numai pentru a înlătura crizele
economice, şomajul şi sărăcia. Conform acestui principiu procesele economice
sunt reglementate de anumite legi naturale obiective. Producţia este supusă unor
legi obiective universale, veşnice şi neschimbate. Peste tot unde lipseşte concu-
renţa, acolo se impune monopolul, iar monopolul este o proastă gospodărire.
Libera concurenţă este un factor al progresului. Crizele economice, şomajul şi
sărăcia pot fi uşor înlăturate printr-o intervenţie a statului în economie, dar
această intervenţie este neînsemnată şi examinată în fiecare caz aparte.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, J.-S. Mill a dezvoltat principiul “valoare-venit”, a lui Say; conform căruia
pămîntul dă rentă, munca – salariu, iar capitalul – profit, ce prezintă surse ale
85
ventiurilor; există venit proventi din munca proprie şi venit proventi din munca
străină, în principiul “venit-impozit”, conform căruia veniturile se formează din
impozit, baza venitului statului trebuie să o prezinte impozitul pe moştenire.

Fig. Nr. 9 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia


concepţiei economice a liberalismului clasic optimist a lui J. B. Say

Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-


bilităţii, J.S. Mill a dezvoltat la fel şi principiul repartiţiei venitului naţional
între clasele sociale, a lui Smith, conform căruia venitul naţional este repar-
tizat între aşa clase sociale ca muncitorii salariaţii, patronii capitalişti şi
proprietarii funciari, în principiul repartiţiei veniturilor prin controlul din
partea oamenilor a acţiunilor proprii, conform căruia regulile de distribuţie au
caracter de legi fizice, “oamenii sunt capabili de a controla acţiunile sale
proprii, dar nu urmările pe care acţiunile lor le au pentru ei însuşi şi pentru
alţi oameni” [vezi: 52,339], “mărimea salariului depinde în fond de cererea la
forţa de muncă şi oferta ei, sau de coraportul dintre numărul populaţiei şi
capital” [vezi: 53, 41; 42], şi în principiul “salariu mediu garantat”, conform
căruia trebuie de stabilit pentru muncitori un salariu mediu garantat.

86
Conducându-se de principiul unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, sufici-
enţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelineari-
tăţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la
concret, dezvoltării, dedublării întregului în contrarii, unităţii analizei şi sintezei,
determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii, constructibilităţii, simetriei,
analiticităţii; de principiile proprietăţii individuale capitaliste a întreprinderii a
factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J. B. Say; a diviziunii
muncii între producătorii capitalului, a forţelor de producţie, a lui J. B. Say; a
“ordinii naturale”, a concurenţei libere, a liberului schimb, a “laissez faire”, a
neosistemului puterii regale în viaţa economică, a fiziocraţilor, „valoare-venit”,
a lui J. B. Say, repartiţiei venitului naţional între clasele sociale, a lui Smith; de
propriile principii: proprietăţii individuale capitaliste, căpătate prin moştenire;
diviziunii muncii între producătorii capitalului în condiţiile egalităţii şi folosirii
colective a capitalului; ordinii sociale, intervenţiei neînsemnate a statului în eco-
nomie, intervenţiei numai pentru a înlătura crizele economice, şomajul şi sără-
cia; „venit-impozit”; repartiţiei veniturilor prin controlul din partea oamenilor a
acţiunilor proprii, salariu mediu garantat, de principiul filosofic a libertăţii ca
urmare binevolă a cetăţenilor legilor naturale, a lui I. Kant; J. S. Mill a dezvoltat
şi principiul egalităţii totale a cererii şi ofertei, a armoniei economice a lui J. B.
Say, conform căruia echilibrul economic stabilit între menaje şi firme, egalitatea
totală dintre cerere şi ofertă se stabileşte în mod automat, ducînd la imposi-
bilitatea crizelor şi a şomajului, şi principiul scăderii profitului, a senselor de
acumulare a capitalului, a lui D. Ricardo, conform căuria în capitalismul ce se
află într-o economie statică nu este loc pentru profit, motivul de acumulare a
arendaşilor şi a fabricanţilor va scădea cu fiecare scădere a profitului şi va înceta
complet cînd profitul va fi aşa de scăzut, încît să nu le mai ofere o compensaţie
echivalentă cu osteneala lor şi cu riscul pe care trebuie să-l suporte în mod
necesar la întrebuinţarea productivă a capitalului lor, profitul are tendinţa de a se
reduce, deoarece cresc salariile şi rentele, se reduce comerţul, exterior; în prin-
cipiul opririi tendinţei de reducere a profitului stabilirii egalităţii totale a cererii
şi ofertei, stabilirii unui optimum economic parţial. Conform acestui principiu
tendinţa de reducere a profitului poate fi oprită prin comerţul exterior şi exportul
de capital; “orice capital şi îndeosebi orişice creştere a capitalului este rezultat al
economisirii” [vezi: 54, 167]; şi în economia de troc se va stabili o egalitate
totală a cererii şi ofertei; în condiţiile unei economii monetare nu toţi banii
economisiţi sunt cheltuiţi sub formă de investiţii, ce crează o ruptură în circuitul
neîntrerupt.
Principiul opririi tendinţei de reducere a profitului, a stabilirii egalităţii
totale a cererii şi ofertei, stabilirii unui optimum economic parţial poate fi
apreciat ca principiu local, particular, al doctrinei economice a liberalismului
clasic, a lui J. S. Mill. Ca principiu fundamental a acestei concepţii poate fi
considerat principiul extremal al tendinţei de reducere a profitului, a stabilirii
87
Fig. Nr.10 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la
apariţia concepţiei economice a liberalismului economic a lui J. S. Mill

parţiale a cererii şi ofertei, a stabilirii unui optim parţial, care descrie schim-
barea stărilor slab neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de
trecere a stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor economice în stări
echilibrate. Acest principiu este extremal, filosofic. El include în formă
depăşită şi esenţa principiului local corespunzător, a principiilor proprietăţii
individuale capitaliste a întreprinderii a factorilor de producţie (muncă, pământ,
capital) a lui J. B. Say a diviziunii muncii între producătorii capitalului, a for-

88
ţelor de producţie, a lui J. B. Say; a “ordinii naturale”, a concurenţei libere, a li-
berului schimb, a “laissez fiare”, a neamestecului puterii regale în viaţa econo-
mică, a fiziocraţilor; „valoare-venit” a lui J. B. Say; repartiţiei venitului naţional
între clasele sociale, a lui Smith; scăderii profitului, şanselor de acumulare a ca-
pitalului, a lui D. Ricardo; egalităţii totale a cererii şi ofertei, a armoniei econo-
mice a lui Say; a principiilor proprietăţii individuale capitaliste, căpătate prin
moştenire; diviziunii muncii între producătorii capitalului în condiţiile egalităţii
şi folosirii colective a capitalului; ordinii sociale, a intervenţiei neînsemnate a
statului în economie, intervenţiei numai pentru a înlătura crizele economice,
şomajul şi sărăcia; venit-impozit, repartiţiei veniturilor prin controlul din partea
oamenilor a acţiunilor proprii, a lui Mill; „salariu mediu garantat”; principiul
filosofic al libertăţii ca urmare binevolă a cetăţenilor legilor naturale, a lui I. Kant.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concep-
ţiei economice a liberalismului clasic a lui J. S. Mill e prezentată în figura
Nr. 10 (p.183-184).

§6. Concepţia economică a naţionalismului economic


Concepţia economică a naţionalismului economic (F. List, H. Ch.
Carey, N. Paten ş.a.) a fost expusă în lucrările lui F. List “Sistemul naţional
de economie politică” (1841) şi în alte lucrări.
La baza concepţiei economice a naţionalismului economic a fost pus
principiul filosofic al libertăţii ca supunere binevolă a individului, bazată pe
cunoaşterea necesităţii, a legilor şi scopurilor dezvoltării genului uman, a lui
I. Fichte, conform căruia voinţa omului ca şi întreaga viaţă spirituală a lui
sunt determinate lafel ca şi natura fizică a omului; omul e supus legii
condiţionării cauzale nu numai ca parte a naturii, dar şi ca subiect a istoriei
civile, libertatea fiind înţeleasă ca acţiune, bazată pe cunoaşterea necesităţii.
I. Fichte visa la crearea unui stat izolat din punct de vedere economic de la
lumea înconjurătoare, a unui stat german naţional.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, F. List a dezvoltat principiul proprietăţii individuale capitaliste a
întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J. B.
Say, conform căruia în proprietate privată se află pămîntul, capitalul şi forţa
de muncă, care se prezintă ca trei factori de producţie, în principiul
proprietăţii colectiviste, naţionale: agricolă, manufacturială, comercială, ş.a.,
conform căruia există proprietate colectivistă, a naţiunii în întregime, avînd
aşa forme cum este cea agricolă, manufacturială, comercială ş.a. F. List scrie,
că “introducerea proprietăţii libere de pămînt …, constituie bogate surse de
forţă productivă” [55, 125], că “naţiunea îşi trage energia productivă … din
capitalul material agricol, industrial şi comercial” [56, 177].
Conducîndu-se de pricncipiile corespondenţei, simplicităţii, observabi-
lităţii, F. List lafel a dezvoltat şi principiul diviziunii muncii între proprietarii
89
funciari, capitalişti şi muncitori, a forţelor de producţie, a lui A. Smith, conform
căruia există o diviziune a muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi
muncitori, există trei factori de producţie: muncă, capital şi natură, în principiul
diviziunii muncii şi a cooperării forţelor productive în cadrul unei naţiuni, a
unităţii lor naţionale, a forţelor producătoare determinante. Conform acestui
principiu numai diviziunea munci şi cooperarea forţelor productive în cadrul
naţiunii poate asigura un nivel înalt de bunăstare şi putere, posesiunea durabilă a
bunurilor spirituale, sociale şi materiale; industria este forţa principală
productivă a societăţii faţă de resursele naturale, ştiinţă, tehnică, poziţie
geografică ş.a. F. List scrie: “Întreaga stare socială a unei naţiuni trebuie să fie
apreciată după principiul diviziunii lucrătorilor şi al asocierii forţelor
productive” [57, 138], că “naţiunea îşi trage energia productivă din forţele
spirituale şi fizice ale indivizilor, din instituţiile sale civile şi politice, din fondul
natural pus la dispoziţia sa, sau din instrumentele care se găsesc în posesia sa şi
care ele însăşi sînt produsele materiale ale eforturilor spirituale şi fizice
anterioare” [58,7], “industria dă naştere unei cereri pentru o mai mare varietate
şi o mai mare cantitate de produse agricole, măreşte valoarea de schimb a
acestor produse şi permite agricultorilor să-şi folosească mai bine pămîntul şi
forţele lor de muncă. Din aceasta rezultă o creştere a rentei pămîntului, a
profitului şi a salariilor şi creşterea rentei şi a capitalului are drept consecinţă
creşterea valorii de schimb a pămîntului şi a muncii” [59 184].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, F. List a dezvoltat principiul “ordinii naturale”, a concurenţei libere, a
liberului schimb, a “laissez faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa eco-
nomică, a fiziocraţilor, conform căruia mai presus de dorinţele şi voinţa oa-
menilor există în societate (deci şi în economie) o ordine “firească”, sau “na-
turală”, ce asigură buna funcţionare a economiei şi armonia dintre toate com-
ponentele societăţii; ordinea în societate e dată nu de stat, dar de Dumnezeu
ce asigură buna funcţionare a economiei; viaţa economică se desfăşoară pe
baza unor “legi naturale”; într-o societate liberă trebuie să existe o ordine de
piaţă spontană, o concurenţă liberă şi nelimitată; sunt dăunătoare măsurile de
intervenţie a statului, a puterii regale în viaţa economică, în principiul ordinii
pozitiviste, a intervenţiei statului în economie cu scopul de a proteja
economia ţării date de concurenţa ţărilor avansate. Conform acestui principiu
statul are un rol important în asigurarea dezvoltării economice, el trebuie să
asigure permanent măsuri protecţioniste pentru a apăra ţara dată de concu-
renţa ţărilor avansate. Politica protecţionistă trebuie să fie aplicată cum la
produse industriale, aşa şi la produse agricole. Vorbind despre protecţionism,
F. List scrie: “Puterea este mai importantă decît bogăţia, pentru că cu ajutorul
puterii o naţiune nu numai că îşi crează noi surse productive, dar îşi menţine
şi bogăţiile anterior dobîndite” [60, 69], că “restricţiile sunt consecinţe fireşti

90
ale diversităţii intereselor şi ale aspiraţiilor naţiunilor spre independenţă sau
spre suprimaţie” [61,110].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, F. List a dezvoltat principiul individului, a agentului economic, a lui
A. Smith, conform căruia situaţia individului în societate, mărimea venitului,
ce-l poate obţine, sunt determinate de aprecierea lui la o clasă sau alta, în
principiul naţiunii, conform acestui principiu naţiunea prezintă o verigă
intermediară între individ şi omenire. Există interese naţionale. Obiectivul
fiecărei naţiuni trebuie să fie dezvoltarea complexă a economiei. Naţiunile
trebuie să dea dovadă de un însemnat efort patriotic şi de spirit de sacrificiu.
F. List scrie: “Naţiunea îşi trage energia productivă din forţele spirituale şi
fizice ale indivizilor” [62, 177], e necesar de analizat cum trebuie “o anumită
naţiune, în situaţia mondială existentă, să ajungă datorită agriculturii,
industriei şi comerţului, la prosperitate, civilizaţie şi putere” [vezi:63,113]. F.
List a formulat şi esenţa principiului evoluţiei naţiunilor, a fazelor evoluţiei
economice, conform căruia se admite “existenţa următoarelor faze principale
de evoluţie: starea sălbatică, starea păstorală, starea agricolă, starea agricolă-
industrială şi, în sfîrşit, starea agricolă-industrială-comercială” [64, 34]; la
ultimele două etape spre deosebire de primele două, unde trecerea are loc pe
cale evolutivă, aceste treceri necesită înfăptuirea unei politici protecţioniste,
statul prin introducerea tarifelor vamale trebuie să apere industria de
concurenţa mărfurilor străine.
Reprezentanţii naţionalismului economic, conducîndu-se de principiile
corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, au dezvoltat la fel şi prin-
cipiul diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor relative în comerţul
exterior, a lui D. Ricardo, conform căruia în comerţul exterior putem vorbi de
existenţa anumitor avantaje relative; ţările în ultimă instanţă sunt divizate în
agricole şi industriale, există monopolizarea producţiei industriale de o
singură ţară sau de un grup restrîns de ţări; în principiul diviziunii inter-
naţionale a muncii, a societăţii productive complexe (industrie, agricultură,
comerţ etc.), conform căruia se recunoaşte o diviziune internaţională a muncii
în domeniul industriei, agriculturii şi în alte domenii.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, F. List a dezvoltat principiul repartiţiei veniturilor între întreprinderi
şi menaje, a lui J. B. Say, conform căruia întreprinderile produc mărfuri,
distribuie integral veniturile manageriale (salariul, profitul, dobînda), menaje-
le corespunzător cumpără bunuri de consum, veniturile economisite sunt
cheltuite sub formă de investiţii, în principiul repartiţiei naţionale a veni-
turilor de la mărfurile produse. Conform acestui principiu naţiunea trebuie să
dea dovadă de un evident efort patriotic, să satisfacă necesităţile indivizilor
nu atît cu mărfuri de import, cît cu mărfuri naţionale.

91
Conducându-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei,
suficienţei verificării experimentale, localităţi şi nelocalităţii, linearităţii şi
nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în contrarii, determinis-
mului şi cauzalităţii, unităţii analizei şi sintezei, observabilităţii, constructibi-
lităţii, simetriei, analiticităţii, de principiile proprietăţii individuale capitaliste
a întreprinderiii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J. B. Say;
diviziunii muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a forţelor
de producţie, a lui A. Smith; a “ordinii naturale”, a concurenţei libere, a libe-
rului schimb, a “laissez faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa econo-
mică, a fiziocraţilor; individului, agentului economic, a lui A. Smith; a
diviziunii internaţionale a muncii, avantajelor relative în comerţul exterior, a
lui D. Ricardo, repartiţiei veniturilor între întreprinderi şi menaje, a lui J. B.
Say, a principiilor proprietăţii colectiviste naţionale; agricolă, manufacturială,
comercială ş.a.; a diviziunii muncii, a cooperării forţelor productive în cadrul
unei naţiuni, a unităţii lor naţionale, a forţelor producătoare determinante,
formulate de F. List; a “ordinii pozitiviste”, a intervenţiei statului în econo-
mie în scopul de a proteja economia ţării date de concurenţa ţărilor avansate;
naţiunii, evoluţiei naţiunilor, a fazelor evoluţiei economice, diviziunii inter-
naţionale a muncii, a societăţii productive complexe (industrie, agricultură,
comerţ etc.); repartiţiei naţionale a veniturilor de la mărfurile produse,
formulate de reprezentanţii naţionalismului economic; a libertăţii ca supunere
binevolă a individului (bazată pe cunoaşterea necesităţii) legilor şi scopurilor
dezvoltării genului uman, a lui I. Fichte; F. List a dezvoltat şi principiul
acumulării bogăţiei pe calea creşterii productivităţii muncii în industrie, a
diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor productivi, a lui Smith, conform
căruia în rezultatul acumulării sporeşte capitalul comunităţii, valorile create,
bunurile materiale ca rezultat al dezvoltării producţiei, fiind sursă a profitului
şi a altor forme de venit, prin investiţii în particular; în principiul acumulării
bogăţiei (avuţiei) prin forţele de producţie. Conform acestui principiu lafel de
productive sunt şi cheltuielile efectuate pentru instruirea naţiunii şi perfec-
ţionarea legislaţiei, dezvoltarea culturii ce contribuie la dezvoltarea viitoare a
ţării. F. List scrie, că “dascălii care fac educaţia tineretului şi a celor ma vîrst-
nici, marii muzicieni, medici, judecători, şi administratori, … produc forţe
productive” [63, 407], că “forţa de a crea bogăţii este deci infinit mai
importantă decît bogăţia însăşi; ea generează nu numai posesiunea şi sporirea
celor dobîndite, ci şi posibilitatea de înlocuire a celor pierdute” [64, 122 ].
Principiul acumulării bogăţiei (avuţiei) prin forţele de producţie poate fi
apreciat ca principiu local, particular, al concepţiei economice a naţiona-
lismului economic. Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate fi
considerat principiul extremal al acumulării bogăţiei (avuţiei) prin forţele de
producţie, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor
92
Fig. Nr. 11 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la
apariţia concepţiei economice a naţionalismului economic

economice, căt şi procesele de trecere a stărilor deschise, neechilibrate a


sistemelor economice în stări echilibrate. Acest principiu este extremal, filo-
sofic. El include în formă depăşită şi esenţa principiului local corespunzător,
cît şi a principiilor proprietăţii individuale capitaliste a întreprinderii, a
factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J. B. Say; diviziunii
muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a forţelor de pro-
ducţie, a lui A. Smith; a “ordinii naturale”, a concurenţei libere, a liberului
schimb, a “laissez faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa economică, a
93
fiziocraţilor; individului, agentului economic, a lui A. Smith; diviziunii inter-
naţionale a muncii, avantajelor relative în comerţul exterior, a lui D. Ricardo,
repartiţiei veniturilor între întreprinderi şi menaje, a lui J. B. Say; a acumu-
lării bogăţiei pe calea creşterii productivităţii muncii în industrie, a diviziunii
muncii, a ponderii lucrătorilor productivi, a lui A. Smith; a principiilor
proprietăţii colectiviste, naţionale: agricolă, manufacturială, comercială ş.a.; a
diviziunii muncii, a cooperării forţelor productive în cadrul unei naţiuni, a
unităţii lor naţionale, a forţelor producătoare determinante, formulate de F.
List; a principiilor “ordinii pozitiviste”, a intervenţiei statului în economie cu
scopul de a proteja economia ţării date de concurenţa ţărilor avansate; naţiu-
nii; evoluţiei naţiunilor, a fazelor evoluţiei economice; a principiului diviziu-
nii internaţionale a muncii, a societăţii productive complexe (industrie,
agricultură, comerţ etc.), formulat de reprezentanţii naţionalismului econo-
mic; repartiţiei naţionale a veniturilor de la mărfurile produse, a lui F. List; a
libertăţii ca supunere binevolă a individului (bazată pe cunoaşterea
necesităţii) legilor şi scopurilor dezvoltării genului uman, a lui I. Fichte.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concep-
ţiei economice a naţionalismului economic e prezentată în figura Nr. 11
(p.193-195)

§7. Concepţia economică a socialismului utopic


Ideile principale ale concepţiei economice a socialismului utopic au fost
expuse în lucrările lui Ch. H. de Saint-Simon: “Industria” (1817), “Catehismul
industriaşilor” (1823), “Noul creştinism” (1824); a lui C. Fourier, “Noua linie
industrială şi societară” (1829), “Falsa industriei” (1836), a lui P. Owen “O
nouă schimbare a societăţii” (1815), “Noua lume morală” (1834), “Ce este
socialismul” (1841), a lui L. Blanc “Organizarea muncii” (1841) ş.a.
La baza concepţiei economice a socilalismului utopic a fost pus principiul
filosofic al libertăţii ca libertate a spiritului, gîndului, ca libertate intelectuală a
personalităţii, a lui Hegel, conform căruia istoria omenirii se prezintă ca progres
în conştientizarea libertăţii; libertatea e privită ca esenţa spiritului, ca
autodeterminare, iar dreptul – ca existentă nemijlocită a libertăţii.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, socialiştii utopişti (Ch. H. de Saint-Simon, Ch. Fourier, P. Owen, L.
Blanc, ş.a.), au dezvoltat principiul proprietăţii colectiviste, naţionale agricole,
manufacturilae, comerciale ş.a. a lui F. List, conform căruia există proprietate
colectivistă, a naţiunii în întregime, avînd aşa forme cum este cea agricolă,
manufacturială, comercială, ş.a.; naţiunea îşi trage energia productivă din
capitalul agricol, industrial şi comercial, în principiul proprietăţii colectiviste,
comune (asociaţioniste, socialiste, comuniste etc.) sociale a pămîntului şi a
întreprinderii. Conform acestui principiu producerea bazată pe proprietatea
asociaţiilor (cooperativelor) industriale pe acţiuni este în permanentă creştere;
94
“concurenţa liberă a adus la înghiţirea proprietăţii mici şi mijlocii de către
matadorele civilizate” [65, 61], proprietatea colectivistă comună socială a
pămîntului şi a întreprinderilor prezintă o garanţie a dezvoltăii relaţiilor de
producţie în domenuiul producţiei, schimbului şi a repartiţiei.
Conducîndu-se de principiile enumerate, principiul diviziunii muncii şi a
cooperării forţelor productive în cadrul unei naţiuni, a unităţii lor naţionale, a
forţelor productive determinante, a lui F. List, conform căruia numai diviziunea
muncii şi cooperarea forţelor productive în cadrul naţiunii poate asigura un nivel
înalt de bunăstare şi putere, posesiunea durabilă a bunurilor spirituale, sociale şi
materiale, industria este forţa principală productivă a societăţii faţă de resursele
naturale, poziţia geografică ş.a., a fost dezvoltat de socialiştii utopişti în
principiul diviziunii muncii între personalul tehnic de specialitate, ingineri şi
economişti. Conform acestui principiu e nevoie de crearea cooperativelor de
producţie, înfiinţarea atelierelor naţionale, a asociaţiilor de muncitori cu
sprijinul financiar şi sub controlul statului; în dirijarea eficientă a economiei un
rol important îl are personalul tehnic de specialitate, industrializarea producţiei;
toţi oamenii sunt obligaţi să muncească. Dar dacă în capitalism munca este
silnică, e “dezgustătoare, poporului i se leagă ca mijloc de salvare de sărăcie”
[66, 53], apoi în viitor ea trebuie să fie organizată în comun şi în forme
atractive, transformîndu-se în plăcere, e nevoie de uşurarea condiţiilor de muncă
a membrilor societăţii, sporirea productivităţii muncii.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabi-
lităţii, socialiştii utopişti pe baza principiului “ordinii naturale”, a concurenţei
libere, a liberului schimb, a “laissez faire”, a neamestecului puterii regale în
economie a fiziocraţilor, conform căruia mai presus de dorinţele şi voinţa
oamenilor există în societate (deci şi în economie) o ordine “firească” sau
“naturală”, ce asigură buna funcţionare a economiei şi armonia dintre toate
componentele societăţii; viaţa economică se desfăşoară pe baza unor “legi
naturale”; într-o societate liberă trebuie să existe o ordine de piaţă spontană, şi
sunt dăunătoare măsurile de intervenţie a statului, a puterii regale în viaţa
economică, e nevoie de a reduce rolul statului la apărarea proprietăţii şi
organizării lucrărilor publice, socialiştii utopişti au formulat esenţa principiului
intervenţiei statului în economie pentru a limita dreptul de proprietate privată,
a organiza mai bine producţia pe scară naţională, a repartiza mai eficient
produsele muncii. Conform acestui principiu statul trebuie să anuleze dreptul
la moştenire, să asigure trecerea bunurilor respective în proprietatea statului, ca
aceste bunuri să servească întregii societăţi, să ducă la construirea unei
societăţi a oamenilor activi şi harnici, să se ocupe de administrarea lucrurilor,
orientată la organizarea mai bună a producţiei materiale în interesul întregii
societăţi, la organizarea activităţii economice (productive şi a muncii), la
organizarea cooperativelor de producţie, ce ar duce la eliminarea întreprinde-
rilor mai globale din punct de vedere economic şi apărarea unor monopoluri,
95
ce duce la faptul că “concurenţa omoară concurenţa”; statul trebuie să se
prezinte în calitate de forţă diriguitoare numai faţă de aşa oameni “compor-
tarea cărora devine primejdie pentru ordinea socială” [vezi: 67, 157].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabili-
tăţii, socialiştii utopişti au dezvoltat principiul naţiunii, a lui F. List, conform
căruia naţiunea prezintă o verigă intermediară între individ şi omenire, există
interese naţionale; obiectivul fiecărei naţiuni trebuie să fie dezvoltarea
complexă a economiei; în principiul falansterelor, conform căruia pentru
devoltarea societăţii e nevoie de organizaţii, asociaţii voluntare, industriale-
agrare, în care munca să fie organizată în comun ce va uşura condiţiile de
viaţă şi de muncă a membrilor societăţii, va duce la ridicarea productivităţii
muncii; cu introducerea asociaţiei “interesele personale vor fi strîns legate de
interesele întregii mase” [vezi: 68, 52].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabili-
tăţii, socialiştii utopişti au dezvoltat principiul evoluţiei naţiunilor, a fazelor
evoluţiei economice, a lui F. List, conform căruia naţiunile trec prin cinci faze
principale: sălbatică, păstorală, agrară, agrară-manufacturială şi agrară-
manufacturială-comercială; în principiul stadiilor evoluţiei economice, conform
căruia noi trăim în al cincilea din cele opt stadii ascendente, avînd în urmă
Confuzia, Sălbătăcia, Patriarhismul şi Barbaria, iar înainte Garantismul şi
Armonia, după care urmează cale întoarsă în jos, trecereea prin toate stadiile
pînă la cel de la început, are loc “trecerea treprtată a barbarismului în civilizaţie,
civilizaţiei – în garantism, garantismului – într-o asociaţie simplă” [vezi: 69,
32], şi în principiul dezvoltării capitalismului în socialism. Conform acestui
principiu se afirmă caracterul trecător al capitalismului, trecerea lui în societate
socialistă, productivistă, mai echilibrată, fără exploatare, fără proprietate privată,
unde va fi lichidată opoziţia dintre sat şi oraş, muncă fizică şi intelectuală.
Munca va fi obligatorie pentru toţi membrii societăţii, va exista echitate şi
armonie socială. Trecerea la etapa superioară a societăţii va avea loc în
dependenţă de cunoştinţele oamenilor. Învăţămîntul va fi forţa motrică a
dezvoltării societăţii. Societatea nouă va fi construită în cadrul unei Europe
unificate, cu un parlament unic, cu un guvern al talentelor. Ea se va întemeia pe
marea industrie, va fi bazată pe schimb. Capitalismul trebuie să fie înlocuit prin
socialism asociaţionist, societate formată din asociaţia de producători, fondată
pe principiile justuţiei sociale, celula de bază a căreia va fi falanga. În sistemul
nou se va stabili un plan de lucru clar şi bine gîndit, îndeplinit “pentru
îmbunătăţirea existenţei membrilor ei cum în raport politic, aşa şi moral” [vezi
70, 53]; omenirea se va mişca, “spre un viitor mai bun, la un “secol de aur”
[vezi 71, 273], care se află înainte, dar nu în urmă.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabi-
lităţii, socialiştii utopişti au dezvoltat principiul repartiţiei veniturilor între
clasele sociale sub formă de salariu, rentă şi profit, a lui D. Ricardo, conform
96
căruia există trei forme de venituri: salariu, rentă şi profit, ce corespunde
celor trei clase în care e divizată societatea; apare lupta de interese între cele
trei clase sociale din economia modernă în domeniul venitului naţional, în
principiul repartiţiei veniturilor după factorii de producţie (de la fiecare după
capacităţi, fiecărui după contribuţia adusă). Conform acestui principiu
repartiţia veniturilor trebuie să se efectuieze după contrubuţia adusă în
dependenţă de aportul celor trei factori ce participă la crearea lor: cinci părţi
pentru munca depusă de fiecare cetăţean, patru părţi pentru capitalul adus, şi
trei părţi pentru “competenţă”, talent organizatoric şi tehnic, manifestat de cei
mai dotaţi dintre membrii comunităţii. Aşa o repartiţie a venitului naţional ar
stimula producţia, ar pune în concordanţă drepturile şi responsabilitatea
indivizilor în procesul de producţie. Repartiţia trebuie să se efectuieze numai
după muncă, prin intermediul unor magazine de schimb pe baza unor
certificate, numite “bani-muncă”, ce le va permite muncitorilor pentru timpul
de muncă cheltuit în producţie să primească în schimb anumite produse fără
intermediul negustorilor. Ei au formulat la fel şi esenţa principiului repartiţiei
beneficului, conform căruia cooperativele de producţie reparizează beneficiul
în trei părţi: unul, care să se adauge la salariu (participarea la beneficiu), alta,
care să formeze un fond de asigurare în caz de invaliditate sau de şomaj, iar
ultima, să fie destinată pentru investiţii, pentru modernizarea aparatului de
producţie, sporirea rentabilităţii cooperativelor.
Conducându-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei,
suficienţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi
nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, cercetărilor multilaterale, dezvoltării, dedublării întregului
în contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, obser-
vabilităţii, constructibilităţii, simetriei, analiticităţii; de principiile proprietăţii
colectiviste, naţionale: agricole, manufacturile, comerciale etc; diviziunii
muncii şi a cooperării forţelor productive în cadrul unei naţiuni, a unităţii lor
naţionale, a forţelor productive determinante, formulate de F. List; “ordinii
naturale”, a concurenţei libere, a liberului schimb, a “laissez faire”, a neames-
tecului puterii regale în viaţa economică, a fiziocraţilor; naţiunii; evoluţiei
naţiunilor, a fazelor evoluţiei economice; repartiţiei veniturilor între clasele
sociale sub formă de salariu, rentă şi profit, a lui D. Ricardo; de principiile
proprii: a proprietăţii colectiviste, comune (asocianiste, socialiste, comuniste)
a pămîntului şi a întreprinderii, diviziunii muncii între personalul tehnic de
specialitate, ingineri şi economişti; intervenţiei statului în economie pentru a
limita dreptul de proprietate privată, a organiza mai bine producţia pe scară
naţională, a repartiza mai eficient produsele muncii; falansterelor; stadiilor
evoluţiei economice; dezvoltării capitalismului în socialism; repartiţiei veni-
turilor după factorii de producţie (de la fiecare după capacităţi, fiecărui după
contribuţia adusă); repartiţiei beneficiului, de principiul filosofic al libertăţii
97
Fig. Nr. 12 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la
apariţia concepţiei economice a socialismului utopic

ca libertate a spiritului, gîndirii, ca libertate intelectuală a personalităţii, a lui


Hegel; socialiştii utopişti au dezvoltat principiul acumulării bogăţiei pe calea
creşterii productivităţii muncii în industrie, a diviziunii muncii, a ponderii
lucrătorilor productivi a lui A. Smith, conform căruia în rezultatul acumulării
sporeşte capitalul comunităţii; valorile create, bunurile materiale ca rezultat al
dezvoltării producţiei, fiind sursă a profitului şi a altor forme de venit, prin
investiţii în particular, în principiul acumulării bogăţiei prin muncă, pe calea
organizării economiei pe baze colectiviste, a industrializării şi planificării ei.
Conform acestui principiu acumularea bogăţiei se realizează pe calea ridicării
productivităţii muncii, dezvoltării ştiinţei, tehnicii, industriei, aplicării cunoş-
tinţelor omeneşti, planificări economiei, formării asociaţiilor de producători,

98
falangelor, dirijării conştiente a economiei, organizării asociaţiilor muncito-
reşti pentru producţie, sprijinite şi controlate de stat.
Principiul acumulării bogăţiei prin muncă, pe calea organizării econo-
miei pe baze colectiviste, a industrializării şi planificării ei, poate fi apreciat
ca principiu local, particular al concepţiei economice a socialismului utopic.
Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate fi considerat principiul
extremal al acumulării bogăţiei pe calea organizării economiei pe baze colec-
tiviste, a industrializării şi planificării ei; care descrie schimbarea stărilor slab
neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor
deschise, neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest prin-
cipiu este exremal, filosofic. El include în formă depăşită şi esenţa principiu-
lui local corespunzător, cît şi a principiilor - propiretăţii colectiviste, naţio-
nale: agricole, manufacturiale, comerciale etc., diviziunii muncii şi a cooperă-
rii forţelor productive în cadrul unei naţiuni, a unităţii lor naţionale, a lui F. List,
“ordinii naturale”, a concurenţei libere, a liberului schimb, a “laissez faire”, a
neamestecului puterii regale în viaţa economică, a fiziocraţilor; naţiunii, evo-
luţiei naţiunilor; a fazelor evoluţiei economice, a lui F. List, repartizării veni-
turilor între clasele sociale sub formă de salariu, rentă şi profit, a lui D. Ri-
cardo, a principiului acumulării bogăţiei prin muncă pe calea creşterii produc-
tivităţii muncii în industrie, a diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor
productivi a lui A. Smith, a principiilor proprii – a productivităţii colectiviste,
comune (asocianiste, socialiste, comuniste ) a pămîntului şi a întreprinderii; a
diviziunii muncii între personalul tehnic de specialitate, ingineri şi econo-
mişti; a forţelor productive determinante; intervenţiei statului în economie
petnru a limita dreptul de proprietate privată, a organiza mai bine producţia
pe scară naţională, a repartiza mai eficient produsele muncii; falansterelor:
stadiilor evoluţiei economice; dezvoltării capitalismului în socialism, reparti-
ţiei veniturilor după factorii de producţie (de la fiecare după capacităţi, fiecă-
rui după contribuţia adusă); repartiţiei beneficiului; a principiului filosofic a
libertăţii ca libertate a spritului, gîndirii, ca libertate intelectuală a persona-
lităţii a lui Hegel.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei
economice a socialismului utopic e prezentată în figura Nr. 12. ( p.204-205)

§8. Concepţia economică a socialismului mic-burghez


Ideile principale ale concepţiei economice a socialismului mic-burghez au
fost expuse în lucrările lui J. Ch. J. Sismondi “Noi principii de economie
politică sau despre bogăţie în raport cu populaţia” (1819), “Cercetare asupra
instituţiilor popoarelor libere” (1798), “Despre bogăţia comercială” (1803),
“Istoria republicilor italiene” (1804-1818), “Istoria francezilor” (1820-1844),
“Studii de economie politică” (1837-1838) etc.; a lui P. J. Proudhon “Memorii
asupra proprietăţii”(1840), “Sistemul contradicţiilor economice, sau filosofia
99
mizeriei” (1846), “Ideie generală asupra revoluţiei” (1851), “Despre dreptate în
revoluţie şi egalitate” (1855), şi “Despre capacitatea clasei muncitoare” (1865).
Socialiştii mic-burghezi au privit problemele economice din perspectiva
micilor producători, analizînd diferite laturi ale economiei de piaţă.
La baza concepţiei economice a socialismului mic-burghez a fost pus
principul filosofic al libertăţii senzoriale, a lui L. Feuerbach. Conform acestui
principiu numai libertatea senzorială exprimă adevărul libertăţii spirituale,
numai tendinţa spre fericire leagă libertatea cu necesitatea, face actele
necesare dorite, libere, menţionîndu-se importanţa intelectuală a vieţii senzo-
riale a individului. Libertatea e analizată ca unitatea omului cu condiţiile în
care se manifestă esenţa lui, ca putere, ca dominaţie asupra circumstanţelor şi
relaţiilor în care trăieşte individul.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabili-
tăţii, reprezentanţii socialismului mic-burghez au dezvoltat principiul proprie-
tăţii individuale capitaliste a întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă,
pămînt, capital), a lui J. B. Say, conform căruia în propiretate privată se află
pămîntul, capitalul şi forţa de muncă, se admite trei factori de procuţie, în
principiul micii proprietăţi private. Conform acestui principiu mica gospodă-
rire în agricultură trebuie să fie unită cu mucul meşteşug în industrie. Este
neefectivă marea proprietate privată, folosirea maşinilor şi a inovaţiilor în
producere. Proprietatea privată este considerată ca posesiune familiară şi
ereditară, ca forţă motrică a dezvoltării societăţii. Proprietatea privată e
considerată ca “furt”, instrument pentru capitalist de a cîştiga fără muncă. Ea
permite proprietarului de pămînt, bancherilor şi industriaşilor să se scalde în
bine. Proprietatea e considerată mijlocul cel mai bun de apărare a individului
de abuzurile din partea statului. Proprietatea înseamnă libertate.
Conducându-se de principiile enumerate, principiul diviziunii muncii între
proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a lui A. Smith, conform căruia
există o diviziune a muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori,
există trei factori de producţie: muncă, capital şi natură, a fost dezvoltat de
socialiştii mic-burghezi în principiul diviziunii muncii între muncitorii salariaţi
şi micii producători, conform căruia există o anumită diviziune a muncii între
muncitori: salariaţi şi micii producători; pămîntul şi capitalul (înţeles ca
mijloace de producţie) prezintă factori de producere [vezi 72; 183; 184].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabili-
tăţii, principiul intervenţiei statului în economie pentru a limita dreptul de
proprietate privată, a organiza mai bine producţia pe scară naţională, a repartiza
mai eficient a produselor muncii, a socialiştilor utopişti, conform căruia statul
trebuie să anuleze dreptul de moştenire, să asigure trecerea bunurilor respective
în proprietatea statului, ca ele să servească întregii societăţi, să ducă la cons-
truirea unei societăţi a oamenilor activi şi harnici, să se ocupe cu administrarea
lucrurilor, orientată la organizarea mai bună a producţiei materiale în interesul
100
întregii societăţi; a fost dezvoltat de socialiştii mic-burghezi în principiul
intervenţiei statului în economie pentru a crea o ordine în care nimeni nu suferă.
Conform acestui principiu “statul trebuie să tindă la aşa ordine, care ar asigura
celui sărac şi celui bogat multţumire, bucurie şi linişte, o aşa ordine la care
nimeni nu suferă” [73, 148], ar exclude discordanţele dintre nevoi şi ofertă,
nevoi şi venituri, săraci şi bogaţi, statul trebuie să nu permită ruinarea micilor
producători, să protejeze valorile spirituale, să nu protejeze pe proprietari.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabili-
tăţii, reprezentanţii socialismului mic-burghez au dezvoltat principiul
dezvoltării capitalismului în socialism, a socialiştilor utopişti, conform căruia
se afirmă caracterul trecător al capitalismului, trecerea lui în societate
socialistă, productivistă, mai echilibrată, fără exploatare, fără proprietate
privată, în principiul dezvoltării capitalismului într-o societate mutuală.
Conform acestui principiu această societate are o formă de organizare politică
şi economică descentralizată este bazată pe solidaritatea reciprocă dintre
producători. Această trecere trebuie să se realizeze pe cale paşnică, prin
reforme, prin schimbarea moravurilor, legislaţiei, prin trecerea marilor
întreprinderi în proprietatea colectivelor respective. Această trecere trebuie să
aibă loc cu păstrarea micii proprietăţi private.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabili-
tăţii, reprezentanţii socialismului mic-burghez au dezvoltat principiul
“valoare – muncă necesară”, a lui D. Ricardo, conform căruia la baza valorii
stă atît munca vie, cît şi munca materializată în mijloacele de producţie,
cantitatea de muncă se măsoară cu munca necesară (adică cea mai
îndelungată), în principiul valorii constituite. Conform acestui principiu pe
piaţă nu este recunoscută întreaga muncă depusă de toţi producătorii
individuali. Există contradicţie dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de
schimb a mărfurilor. Recunoaşterea reciprocă a valorilor tuturor mărfurilor de
către producătorii solidari ar duce la “constituirea conştientă a valorii”.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabili-
tăţii, reprezentanţii socialismului mic-burghez au dezvoltat la fel şi principiul
“valoare-cheltuieli de producţie-utilitate”, a lui Say, conform căruia valoarea
depinde de chelutielile de producţie, ce determină oferta, şi de utilitatea, ce
determină cererea, în principiul creditului gratuit. Conform acestui principiu
producţia ar trebui să fie organizată de muncitori şi micii producători, cărora
trebuie să li se acorde credite gratuite sau ieftine, ce le-ar permite organizarea
mai bună a producţiei lor, scăderea preţurilor la mărfuri, cumpărarea de ei a
uneltelor necesare, organizarea producţiei, înfăptuind “democraţia indus-
trială”. Aceste credite trebuiau să fie acordate de o “bancă populară”, ce tre-
buia să fie creată. Timpul de muncă, cheltuit la fabricarea mărfurilor, urma să
fie exprimat direct cu ajutorul unor bonuri, numiţi “bani-muncă”, deţinătorii
cărora puteau achiziţiona mărfuri de consum necesare.
101
Conducîndu-se de principiile untiăţii cunoştinţelor, corespondenţei, su-
ficienţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi
nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, cercetărilor multilaterale, dezvoltării, dedublării întregului
în contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, obser-
vabilităţii, constructibilităţii, simetriei, analiticităţii, de principiul filosofic al
libertăţii senzoriale, a lui L. Feuerbach, de principiile proprietăţii individuale
capitaliste a întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pământ, capital),
a lui Say, diviziunii muncii între proprietarii funciari, capilişti şi muncitori, a
lui Smith; intervenţiei statului în economie pentru a limita dreptul de
proprietate privată, a organiza mai bine producţia pe scară naţională, a
repartiza mai eficient produsele muncii, a construi o societate de oameni
activi şi harnici, a administra mai bine lucrurile în interesul întregii societăţi;
dezvoltării capialismului în socialism, a socialiştilor utopişti; „valoare –
muncă necesară”, a lui D. Ricardo; „valoare-cheltuieli de producţie-utilitate”,
a lui Say, de propriile principii: a micii proprietăţi private, a diviziunii muncii
între muncitorii salariaţi şi micii producători; a intervenţiei statului în
economie pentru a crea o ordine în care nimeni nu suferă; dezvoltării
capitalismului într-o societate mutuală, valorii constituitive, creditului gratuit,
socialiştii mic-burghezi au dezvoltat principiul egalităţii totale dintre cerere şi
ofertă, a armoniei economice, a lui Say, conform căruia echilibrul economic,
stabilit între menaje şi firme, egalitatea totală dintre cerere şi ofertă se
stabileşte în mod automat, duc[nd la imposibilitatea crizelor şi a şomajului, în
principiul acumulării bogăţiei prin muncă, a acumulării avuţiei şi a banilor cu
precădere în mîinile celor bogaţi, pe calea însuşirii supravalorii. Conform
acestui principiu “munca este unica sursă a bogăţiei” [74, 149]. Există o rup-
tură dintre proprietate şi muncă, avuţia şi banii (capitalul), ce se concentrează
cu precădere în mîinile celor bogaţi, iar muncitorilor li lasă numai o mică
parte, necesară pentru întreţinerea lor. Munca neplătită a muncitorilor salariaţi
(“supravaloarea”) asigură creşterea veniturilor patronilor. Situaţia indivizilor
şi a diferitor grupe sociale depinde de forţa lor şi influienţa lor economică
(cîştigă cei puternici şi pierd cei săraci) şi nu depinde de anumite legi
obiective. În condiţiile inegalităţii de venituri nu e posibil de a realiza pe
deplin produsul social. Cererea de mărfuri rămîne în urma ofertei. Există
crize de subconsum. Crizele sunt imanente capitalului. E nevoie de ocupat şi
de problema bunăstării populaţiei. Ea nu trebuie lăsată pe seama concurenţei
dintre producători şi negustori. Statul trebuie să intervină pentru a înlătura
discordanţa dintre necesităţi şi ofertă, necesităţi şi venituri, săraci şi bogaţi.
Principiul acumulării bogăţiei prin muncă, acumulării avuţiei şi a banilor cu
precădere în mîinile celor bogaţi pe calea însuşirii supravalorii, poate fi apreciat ca
principiu local, particular, al concepţiei economice a socialismului mic-burghez.
Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate fi considerat principiul
102
Fig. Nr. 13 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la
apariţia concepţiei economice a socialismului mic-burghez

extremal al acumulării bogăţiei prin muncă, acumulării avuţiei şi a banilor cu


precădere în mîinile celor bogaţi, pe calea însuşirii supravalorii, care descrie
schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de
trecere a stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate.
Acest principiu este exremal, filosofic. El include în el în formă depăşită şi esenţa
principiului local corespunzător, cît şi a principiilor: proprietăţii individuale
capitaliste a întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital),
a lui Say; diviziunii muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori
a lui Smith; intervenţiei statului în economie pentru a limita dreptul de pro-
prietate privată, a organiza mai bine producţia pe scară naţională, a repartiza
mai efectiv produsele muncii, a construi o societate de oameni activi şi har-
nici, a administra mai bine a lucrurile în interesul întregii societăţi; dezvol-
103
tării capitalismului în socialism, a socialiştilor utopişti; „valoare – muncă
necesară”, a lui D. Ricardo; „valoare-cheltuieli de producţie-utilitate”, a lui
Say; a egalităţii totale dintre cerere şi ofertă, a armoniei economice, a lui Say;
a principiilor socialiştilor mic-burghezi: a miciii proprietăţi private; a
diviziunii muncii între muncitorii salariaţi şi micii producători; intervenţiei
statului în economie pentru a crea o ordine în care nimeni nu suferă; dezvol-
tării capitalismului într-o societate mutuală; valorii cosntituitive; creditului
gratuit; principiul filosofic a libertăţii senzoriale, a lui L. Feuerbach.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concep-
ţiei economice a socialismului mic-burghez e prezentată în figura Nr. 13 (p.
215-216).

§9. Concepţia economică marxistă


Ideile principale ale concepţiei economice marxiste au fost expuse în
lucrările lui K. Marx “Capitalul”, cu subtitlul “Critica economiei politice”, ce
constă din 4 volume : vol I. – “Procesul de producţie a capitalului” (1867), vol.
II – “Procesul de circulaţie a capitalului” (1885), vol. III – “Procesul de
ansamblu al producţiei capitaliste” (1894), vol IV. – “Teoria asupra plusvalorii”
(publicat în anii 1905-1910); “Contribuţii la critica economiei politice” (1855),
“Muncă salariată şi capital” (1847), “Salariu, preţ, profit” (1865), ş.a.
La baza concepţiei economice marxiste a fost pus principiul filosofic al
libertăţii ca cunoaştere a legilor naturii şi ca posibilitate, bazată pe aceste cu-
noştinţe, de a impune în mod planic legile naturii de a acţiona pentru atingerea
anumitor scopuri, a lui F. Engels. F. Engels a menţionat că libertatea constă în
dominare asupra sa şi asupra naturii exterioare, bazată pe cunoaşterea necesi-
tăţilor naturale. Ea prezintă product necesar al dezvoltării istorice. Libertatea
reală omenească prezintă viaţa în armonie cu legităţile cunoscute ale naturii
[vezi 75, 116-117]. Forţele obiective străine, ce dominau pînă acum asupra
istoriei, menţiona K. Marx întră sub controlul însăşi a oamenilor. Şi numai din
acest mement oamenii încep pe deplin, conştient, singuri să-şi creeze istoria
lor. Numai atunci cauzele sociale aduse de ei în mişcare vor avea în măsură
preferenţială şi crescîndă acele urmări pe care ei le vor. Aceasta prezintă saltul
omenirii din împărăţia necesităţii în împărăţia libertăţii [vezi 76, 442].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, principiul proprietăţii colectiviste, comune (asociaţioniste, socialiste,
comuniste), sociale a pămîntului şi a întreprinderii, a socialiştilor utopişti, con-
form cărora producerea, bazată pe proprietatea asociaţiilor (cooperativelor in-
dustriale pe acţiuni), este în permanentă creştere, duce la lichidarea mizeriei,
asupririi sociale, la repartiţia echitabilă între toţi membrii societăţii; a fost
dezvoltat de K. Marx în principiul prorpietăţii colectiviste comune (asociaţio-
niste, socialiste, comuniste) asupra mijloacelor de producţie, a exproprierii şi
naţionalizării mijloacelor de producţie. Conform acestui principiu la baza
104
societăţii viitoare stă proprietatea colectivă (asocianistă) asupra mijloacelor de
producţie. Are loc concentrarea mijloacelor de producere în mîinile colectivelor,
în rezultatul căruia ele încetează de a se prezenta în calitate de proprietate nemij-
locită a lucrătorilor aparte, se prezintă ca forţă a producerii sociale. E necesară
exproprierea capitaliştilor şi naţionalizarea mijloacelor de producţie şi “această
expropriere este punctul de plecare a modului de producţie colectivist. Ţelul
acestuia este realizarea exproprierii, şi anume, în ultimă instanţă, exproprierea
tuturor indivizilor de mijloacele de producţie” [vezi 77, 425]. Formele de pro-
prietate, formele economice în cadrul cărora oamenii produc, consumă, fac
schimb, sunt forme trecătoare şi istorice [vezi 78, 606].
Conducîndu-se de principiile enumerate, principiul diviziunii muncii, a
cooperării forţelor productive în cadrul unei naţiuni, a unităţii lor naţionale, a
forţelor producătoare determinante, a lui F. List, conform căruia numai divi-
ziunea muncii şi cooperarea forţelor productive în cadrul naţiunii poate asi-
gura un nivel înalt de bunăstare şi putere, posesiune durabilă a bunurilor spi-
rituale, sociale şi materiale; industria este forţa principală productivă a so-
cietăţii faţă de resursele naturale, ştiinţă, tehnică, poziţie geografică ş.a.; na-
ţiunea îşi trage energia productivă din forţele spirituale şi fizice ale indi-
vizilor, din instituţiile sale civile şi politice, din fondul natural pus la dispo-
ziţia sa sau din instrumentele care le găsesc în posesia sa şi care ele însăşi
sunt produsele materiale ale eforturilor spirituale şi fizice anterioare; a fost
dezvoltat de K. Marx în principiul diviziunii sociale a muncii, a cooperării
forţelor productive în cadrul societăţii, a forţei producătoare determinante.
Conform acestui principiu “dezvoltarea forţei productive a muncii… poate să
depindă de progresele producţiei intelectuale, anume ale ştiinţelor naturii şi
ale aplicaţiilor acestora” [vezi 79, 96]. „Forţa socială, adică forţa de producţie
multiplicată, care ia naştere din colaborarea diferiţilor indivizi… însăşi cola-
borarea … trece printr-un şir de faze şi treprte de dezvoltare specifice, care sunt
nu numai îndreptate de voinţa şi de activitatea oamenilor, depind de voinţa şi
comportarea oamenilor, ci dirijează chiar această voinţă şi activitate” [80, 31].
„Clasa, care este forţa materială dominantă a societăţii este totodată şi
forţa ei spirituală dominantă … Diviziunea muncii … se manifestă a cum
lafel şi în mediul clasei dominante sub forma deviziunii muncii materiale şi
spirituale” [81, 144]. Diviziunea muncii implică şi diviziunea condiţiilor de
muncă, a uneltelor şi materialelor şi odată cu aceasta are loc fărămiţarea
capitalului acumulat între diferiţi proprietari şi „astfel şi prin aceasta
separarea capitalului şi a muncii “[vezi 82, 66], “acea dezvoltare a forţei
productive se reduce întotdeauna, în ultma instanţă, la caracterul social al
muncii puse în acţiune, la diviziunea muncii în sînul societăţii la dezvoltarea
muncii intelectuale” [83, 96-97].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, principiul autoreglării pieţei, echilibrului economic, al “mîinii invizibile”, a
105
concurenţei perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii economice, a lui A.
Smith, conform căruia din asocierea intereselor particulare egoiste ale indi-
vizilor rezultă un echilibru în ansamblu al economiei, printr-un anumit cadru
instituţional mecanismul impersonal al pieţei permite armonizarea intereselor
individuale; dezvoltarea societăţii e determinată de acţiunea legilor economice
neschimbate în timp şi spaţiu (şi nu de voinţa oamenilor); în condiţiile
capitalismului concurenţial, a liberului schimb, a libertăţii economice a agenţilor
economici, a concurenţei libere şi perfecte are loc reglarea automată a eco-
nomiei prin forţele liberei concurenţe; există o “mînă” invizibilă, datorită căreia
interesele şi planurile individuale ale oamenilor sunt îndreptate în direcţia cea
mai convenabilă intereselor întregii societăţi, a fost dezvoltat de K. Marx şi
F. Engels în principiul ordinii sociale, a rolului determinant al producţiei mate-
riale, a economiei, în viaţa politică a societăţii, conform căruia “orişice putere
socială şi orişice impunere politică este condiţionată de condiţiile materiale
existente şi în rolului determinant a producţiei materiale, a economiei în viaţa
socială, conform căruia economia se face prin oameni, prin voinţa şi dorinţa lor;
condiţiile vieţii materiale determină caracterul moralei, al ideilor, conştiinţei, al
instituţiilor politice şi ideologice. K. Marx şi F. Engels menţionau: “Oamenii,
dezvoltînd producţia lor materială şi comunicarea lor materială, schimbă de rînd
cu această realitate a sa lafel şi gîndirea sa şi productele gîndirii sale” [84, 25].
În alt loc ei scriu: “Aceiaşi oameni, care stabilesc relaţii sociale corespunzător
dezvoltării producţiei lor materiale, crează la fel principii, idei şi categorii
corespunzătoare relaţiilor lor sociale. Astfel, aceste idei, aceste categorii sunt
lafel de puţin veşnice, ca şi relaţiiile pe care le exprimă. Ele prezintă producte
istorice şi trecătoare” [vezi: 85 133].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, principiul “ valoare – muncă necesară”, a lui D. Ricardo, conform căruia
la baza valorii stă atît munca vre, cît şi munca materializată în mijloacele de
producţie, valoarea se măsoară cu munca necesară (adică cea mai îndelungată),
a fost dezvoltat de K. Marx în principiul “valoare – muncă socialmente
necesară”. Conform acestui principiu “procesul muncii … este activitate
finalist orientată pentru crearea valorilor de întrebuinţare”( 86, 195]. Valoarea
mărfii este determinată de timpul de muncă nu individual, dar “socialmente
necesar”, necesar pentru producerea unei oarecare valori de întrebuinţare în
condiţiile producerii existente, cu un nivel mediu. Valoarea este creată prin
munca abstractă a omului (cheltuieli fizice şi intelectuale, depuse la produce-
rea mărfii). Mărimea valorii e determinată de munca socialimente necesară
(timpul cheltuit de majoritatea producătorilor). Preţul în societatea contem-
porană oscilează nu în jurul valorii, dar în jurul preţului de producţie egal cu
cheltuielile de producţie plus profitul mediu. Pe baza acestui principiu el a
formulat şi esenţa principiului plusvalorii. Conform acestui principiu proprie-
tarul mijloacelor de producţie însuşeşte o parte a valorii, creată de muncitorul
106
salariat, adică diferenţa dintre valorea muncii şi valoarea forţei de muncă, nu-
mită plusvaloare, dintre ceea ce crează muncitorii şi cea ce primesc în schimb
de la patroni (salariul). Salariul constituie preţul forţei de muncă şi nu prezintă
echivalentul valorii muncii prestate de muncitor. Ca forme concrete a plusva-
lorii sunt profitul (patronilor), dobînda (banchirilor) şi renta (propriterarilor de
pămînt). Tendinţa micşorării relative a capitalului variabil, ce prezintă un izvor
al plusvalorii, aduce după sine şi tendinţa de scădere a ratei medii a profitului,
menţionează K. Marx. El scrie: Producerea capitalistă ce este în esenţă
producerea plusvalorii prin absorbţia supramuncii; calea lungirii zilei de
muncă duce nu numai la ofelirea forţei de muncă omeneşti de la care se iau
condiţiile morale şi fizice normale de dezvoltare şi activitate. Ea duce la
istovirea prematură şi distrugerea însăşi a forţei de muncă [vezi 87, 179].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, principiul diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor relative în
comerţul exterior, a lui D. Ricardo, conform căruia putem vorbi de existenţa
anumitor avantaje, a fost dezvoltat de K. Marx în principiul diviziunii
internaţionale a muncii, a schimbului neechivalent dintre ţările dezvoltate
inegal din punt de vedere economic. Conform acestui principiu schimbul
neechivalent dintre ţările inegal dezvoltate din punct de vedere economic
duce la faptul că ţările mai puţin dezvoltate, cu profil preponderent agrar,
pierd în schimburile internaţionale, nu pot recupera toată munca cheltuită, în
timp ce ţările dezvoltate, în fond ce au profil industrial, cîştigă, vînd mărfuri
industriale pentru care au cheltuit mai puţină muncă, cumpărînd mărfuri
agrare pentru care s-au cheltuit mai multă muncă. Are loc exploatarea ţărilor
agrare de către ţările industriale.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, K. Marx a dezvoltat principiul evoluţiei capitlismului în socialism,
formulat de socialiştii-utopişti, conform căruia se afirmă caracterul trecător al
capitalismului, trecerea lui în societate socialistă-productivistă, mai echilibrată,
fără exploatare, fără proprietate privată, în principiul transformării dialectice a
socialismului în comunism. Conform acestui principiu capitalismul, avînd la
bază tendinţa de scădere a ratei medii a profitului, ca urmare a scăderii relative a
capitalului variabil, ca societate unde toate funcţiile ei “se află în slujba
capitalistului şi contribuie la binele lui” [ 88, 266], capitalismul e sortit pieirii.
El va fi îlocuit prin societatea comunistă, bazată pe proprietatea colectivă, unde
lipseşte exploatarea, ce are ca fază inferioară socialismul, unde repartiţia
bunurilor materiale va avea loc după muncă, va exista statul la început sub
forma dictaturii proletariatului, trecîndu-se apoi la repartiţia bunurilor materiale
după necesităţi. Noua societate va trebui să fie mai democratică, mai umană,
creînd condiţii favorabile pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi trai a
majorităţii populaţiei. Menţionînd că “forţa materială trebuie să fie răsturnată tot
cu o forţă materială” [89, 422], K. Marx consideră că această forţă revoluţionară
107
este proletariatul, ce înlocuieşte o societate cu o economie modernă de piaţă cu
o alta, ce are o formă de organizare economică socială, la baza căreia stă
proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie, descoperind “legea
dezvoltării istoriei umane”[vezi: 90, 350].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, K. Marx a dezvoltat principiul repartţiei produsului social (şi circu-
laţiei lui) între clasele sociale, a reproducţiei simple materiale, a fiziocraţilor,
coform căruia există anumite fluxuri economice între clasele sociale exis-
tente; datorită plăţii rentei de către fermieri proprietarilor de pămînt întregul
“produs net”, ca diferenţă dintre preţ şi cheltuieli, ajunge în proprietatea
acestora din urmă; clasa fermierilor şi clasa sterilă numai îşi recuperează
cheltuielile de producţie, creînd condiţii pentru realizarea procesului de
producţie; impozitul pentru asigurarea de venituri statului e plătit de proprie-
tarii funciari din “produsul net” însuşi; în principiul repartţiei venitului naţio-
nal, a reproducţiei capitalului social. Conform acestui principiu utilizarea
mărfii forţei de muncă duce la crearea plusvalorii. “Posesorul banilor numai în
acel caz poate transforma banii lui în capital, dacă va găsi pe piaţa mărfurilor
muncitorul liber”[vezi: 91, 179].Se manifestă tendinţa de scădere a ratei
profitului în legătură cu creşterea compoziţiei organice a capitalului. În sistemul
repartiţiei venitului naţional propriu economiei moderne de piaţă există
inegalităţi ce generează dereglări, crize, în desfăşurarea reproducţiei sociale. În
economia modernă de piaţă se manifestă crize economice periodice.
Conducându-se de principiile untităţii cunoştinţelor, corespondenţei,
suficienţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi
nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, cercetărilor multilaterale, dezvoltării, dedublării întregului în
contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabi-
lităţii, constructibilităţii, simetriei, analiticităţii, de principiul filosofic al liber-
tăţii ca cunoaştere a legilor naturii şi ca posibilitate, bazată pe aceste cunoştinţe,
de a impune în mod planic legile naturii, de a acţiona pentru atingerea anumitor
scopuri, a lui F. Engels; de principiul proprietăţii colectiviste, comune (asocia-
niste, socialiste, comuniste) a pămîntului şi a întreprinderii, a socialiştilor uto-
pişti, a diviziunii muncii, a cooperării forţelor productive în cadrul unei naţiuni,
a unităţii lor naţionale, a forţelor producătoare determinante, a lui F. List, de
principiul autoreglării pieţei, a echilibrului economic, al “mînii invizibile”, a
concurenţei perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii economice, a lui A.
Smith, „valoare – muncă necesară”, a lui D. Ricardo; diviziunii internaţionale a
muncii, a avantajelor relative în comerţul exterior, a lui D. Ricardo; a dezvoltării
capitalismului în socialism, a socialiştilor utopişti; repartiţiei produsului social
(şi circulaţiei lui) între clasele sociale, a reproducţiei simple materiale, a
fiziocraţilor; de principiile proprii – proprietăţii colectiviste, comune (asocia-
niste, socialiste, comuniste) asupra mijloacelor de producţie, a exproprierii şi
108
naţionalizării mijloacelor de producţie; a diviziunii sociale a muncii, a
cooperării forţelor productive în cadrul societăţii, a forţei producătoare
determinante; ordinii sociale, a rolului determinant al producţiei materiale, a
economiei în viaţa politică a societăţii, rolului determinant a producţiei mate-
riale, a economiei în viaţa socială; „valoare – muncă socialmente necesară”;
plusvalorii; diviziunii internaţionale a muncii, a schimbului neechivalent dintre
ţările dezvoltate inegal din punct de vedere economic; transformării dialectice a
socialismului în comunism; repartiţiei venitului naţional, a reproducţiei
capitalului social, K. Marx a dezvoltat la fel şi principiul acumulării avuţiei şi a
banilor cu precădere în mîinile celor bogaţi pe calea însuşirii supravalorii, a
socialiştilor mic-burghezi, conform căruia există o ruptură dintre proprietate şi
muncă; avuţia şi banii (capitalul) ce se concentrează cu precădere în mîinile
celor bogaţi, iar muncitorilor li se lasă numai o parte necesară pentru întreţinerea
lor, munca neplătită a muncitorilor salariaţi (“supravaloarea”) asigură creşterea
veniturilor patronilor; în principiul acumulării avuţiei pe calea ridicării forţei
producătoare a muncii, acumulării capitalului ca acumulare a unei părţi a
plusvalorii, transformate în capital, şi ca concentrare a micilor întreprinderi în
mîina marilor producători. Conform acestui principiu acumularea avuţiei are loc
pe calea ridicării forţei producătoare a muncii, înţeleasă ca “orişice în genere
schimbare în procesul muncii, ce reduce timpul de muncă social necesar pentru
producerea mărfii date, astfel ca o cantitate mai mică de muncă capătă
capacitatea de a produce o cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare”
[vezi:92, 325]. Capitalul ia naştere, se înmulţeşte din plusvaloarea ce se
acumulează şi concentrarea micilor întreprinderi în mîina marilor producători, şi
“miciodată nu trebuie de uitat că producerea … plusvalorii este scopul
nemijlocit şi motivul determinant al producerii capitaliste” [vezi: 93, 267], că
“scopul capitalului nu este satisfacerea nevoilor, ci producerea de profit” [vezi:
94,256]. Capitalul prezintă componenta esenţială a bogăţiei ţării, factor a
creşterii ei. Capitalul prezintă valoare acumulată ce aduce o creştere a valorii,
valoare, ce conţine în sine plusvaloarea.
Principiul acumulării avuţiei pe calea ridicării forţei producătoare a
muncii, acumulării capitalului ca acumulare a unei părţi a plusvalorii
transformate în capital şi ca concentrare a micilor întreprinderi în mîna marilor
producători, poate fi apreciat ca principiu local, particular, al concepţiei
economice marxiste. Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate fi
considerat principiul exremal al acumulării avuţiei pe cale ridicării forţei
producătoare a muncii, acumulării capitalului ca acumulare a unei părţi a
plusvalorii, transformate în capital şi ca concentrare a micilor întreprinderi în
mîina marilor producători, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a
sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor deschise,
neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest principiu este
extremal, filosofic. El include în formă depăşită şi esenţa principiului local
109
corespuzător, cît şi a principiului filosofic al libertăţii ca cunoaştere a legilor
naturii şi ca posibilitate, bazată pe aceste cunoştinţe, de a impune în mod planic
legile naturii, de a acţiona pentru atingerea anumitor scopuri, a lui F. Engels, a
principiilor proprietăţii colective, comune (asociaţioniste, socialiste, comuniste)
a pămîntului şi a întreprinderii, a socialiştilor utopişti, diviziunii muncii, a
cooperării forţelor productive în cadrul unei naţiuni, unităţii lor naţionale, a
forţelor producătoare determinante, a lui F. List, autoreglării pieţii, a echilibrului
economic, al “mîinii invizibile”, a concurenţei perfecte ca formă efectivă de
organizare a vieţii economice, a lui A. Smith, „valoare – muncă necesară”, a lui
D. Ricardo; dezvoltării capitalismului în socialism, a socialiştilor utopişti;
diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor relative în comerţul exterior, a
lui D. Ricardo; repartiţiei produsului social (şi circulaţiei lui) între clasele
sociale, a reproducţiei simple materiale, a fiziocraţilor; acumulării avuţiei şi a
banilor cu precădere în mîinile celor bogaţi pe calea însuşirii supravalorii, a
socialiştilor mic-burghezi, şi a principiilor proprii – a proprietăţii colectiviste
comune (asociaţioniste, socialiste, comuniste) asupra mijloacelor de producţie, a
exproprierii şi naţionalizării mijloacelor de producţie; a diviziunii sociale a
muncii, a cooperării forţelor productive în cadrul societăţii, a forţei producătoare
determinante; a ordinii sociale, a rolului determinant a producţiei materiale, a
economiei, în viaţa politică a societăţii; „valoare – muncă socialmente nece-
sară”; plusvalorii; diviziunii internaţionale a munci, a schimbului neechvalent
dintre ţările dezvoltate inegal din punct de vedere economic; transformării
dialectice a capitalismului în comunism; repartiţiei venitului naţional, a
reproducţiei capitalului social.
Astfel, cu formularea principiilor generale principiile particulare, ce
servesc ca un fel de suporturi, după construcţie dispar, se includ în ultimele în
formă depăşită.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia
concepţiei economice marxiste e prezentată în figura Nr. 14, (p. 234-235)

110
Capitolul V. Matricea principiilor metodologice, rolul ei în geneza
concepţiilor economice neclasice

Examinînd rolul matricii principiilor metodologice în apariţia şi dezvol-


tarea concepţiilor economice neclasice analizei vor fi supuse: 1) concepţia
economică neoclasică (marginalistă); 2) concepţia economică a instituţio-
nalismului; 3) concepţia economică keynesistă; 4) concepţia economică
neokeynesistă; 5) concepţia economică neoliberalistă.

§1. Concepţia economică neoclasică (marginalistă)


În jumătatea a doua a secolului XIX şi, în special, la hotarul dintre secolul
XIX şi secolul XX, a avut loc trecerea la ştiinţa nouă, neclasică. În matematică,
de exemplu, în locul geometriei euclidiene apare geometria neeclidiană; în
fizică - în locul fizicii clasice apare fizica neclasică. Aşa schimbări au avut loc şi
în ştiinţa economică, ce a trecut de la ştiinţa economică clasică la ştiinţa
economică neclasică. Are loc şi schimbarea paradigmei ştiinţei economice
clasice. Accentul în ştiinţa economică neclasică se pune nu pe evidenţierea
momentelor raţionale, obiective a dezvoltării cunoaşterii economice, dar pe
evidenţierea factorilor subiectivi, neraţionali, se analizează probleme legate de
consum şi tehnicile de studiere a pieţei.
Ideile principale ale concepţiei economice neoclasice (marginaliste) au
fost expuse în lucrările lui W.St.Jevons “Teoria economiei politice” (1871);
C.Menger “Bazele economiei politice”, “Cercetări asupra metodei în ştiinţele
sociale”, mai ales în “Economia politică” (1883); L.Walras “Principiul unei
teorii matematice a schimbului” (1877), “Elemente de economie pură sau
teoria bogăţiei sociale” (1874), A.Marshall “Teoria pură a comerţului
internaţional” (1879), “Teoria pură a valorilor interne” (1879, 1930),
“Principii de economie” (1890), “Industrie şi comerţ” (1919), “Bani, credit şi
comerţ” (1923); J.B.Clark “Repartiţia bogăţiei” (1899); “Probleme esenţiale
ale teoriei economice” (1907); E.Bohm-Bawerk “Istoria şi critica teoriilor
despre dobîndă şi capital” (1884), “Teoria pozitivă a capitalului” (1889),
V.Pareto “Curs de economie politică” (1896-1897), “Manual de economie
politică” (1901); F.G.Edgewarth “Psihologia matematică” (1881), “Măsura-
rea schimbului în valoarea banilor” (1887-1889) ş.a.
În cadrul neoclasicismului se deosebesc aşa şcoli, ca: 1)Şcoala psiholo-
gică, ce a pus accent pe aprecierile subiective ale agenţilor economici, iar
explicarea fenomenelor economice o bazau pe relaţiile de cauzalitate dintre
aceste aprecieri şi mecanismul de funcţionare a economiei moderne de piaţă;
aici deosebim, în primul rînd, şcoala austriacă sau vieneză, reprezentată de
C.Menger, E.Bohm-Bawerk ş.a. şi şcoala nord-americană, reprezentată de
J.B.Clark; cît şi 2) şcoala matematică, ce aplică calculul marginal, metode
matematice în cercetarea economică, aşa ca şcoala de la Lausanne (Elveţia),
111
reprezentată de L.Warlas, V.Pareto ş.a. A existat la fel şi şcoala de la
Cambridge, reprezentată de W.Jevons şi A.Marshall, ce putea fi în egală
măsură atribuită cum la şcoala psihologică, aşa şi la cea matematică.
Neoclasicii, ca şi clasicii liberali, aveau la bază aşa principii comune, ca: a
“ordinii naturale”, la care se supune viaţa economică; economia de piaţă
considerată ca cea mai reuşită formă de organizare a vieţii economice, bazată pe
proprietatea privată; a “mîinii invizibile”, a automatismului funcţionării econo-
miei de piaţă; a nonintervenţiei statului în economie; a profitului ca forţă motri-
ce a dezvoltării economice; a concurenţei ca factor al progresului economic.
Dar neoclasicii analizau nu obiectele, ci subiectele (oamenii), psihologia
agenţilor economici. Ei porneau nu de la producţie, dar de la consum, analizînd
celelalte sfere ale activităţii economice. Utilitatea din factor secund, dependent
de raţiune, în concepţia lui J.B.Say, a devenit ca factor prim, independent de
raţiune în concepţia neoclasicilor. Dacă clasicii considerau, că activitatea
economică e determinată de anumite legi obiective şi universale, apoi neocla-
sicii puneau accent pe momentul subiectiv al vieţii economice, studieau înclina-
ţiile şi gusturile oamenilor, preferinţele, dorinţele lor, numindu-le ca adevărate
motivaţii ale activităţii economice. Neoclasicii au efectuat trecerea la psihologia
consumatorului, la realizarea unor aprecieri subiective ale agenţilor economici,
săvârşind o revoluţie în gîndirea economică. Neoclasicii au înfăptuit o îmbinare
dintre psihologie şi matematică, realizată sub forma calculului marginal,
atrăgând atenţia la probleme de interes imediat de microanaliză statică.
La baza concepţiei economice a neoclasicismului (marginalismului) a
fost pus principiul filosofic al libertăţii voinţei, al lui A.Shopenhauer, con-
form căruia voinţa prezintă un început prim şi absolut al lumii, orişice forţă
din natură, e considerată ca independentă de controlul din partea raţiunii, ca
vrere liberă de la orişice scopuri, exprimă faptul, că nici un lucru în lume n-
are cauze a existenţei sale necondiţionate şi în genere, obiectul şi subiectul în
sine nu se deosebesc unul de altul, fiindcă în sine ele prezintă voinţa, care se
cunoaşte pe ea însăşi [1; 116; 159; 144; 186; 171].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabi-
lităţii, neoclasicii au dezvoltat principiul proprietăţii individuale capitaliste a
întreprinderii a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J.B.Say,
conform căruia proprietatea privată prezintă formă predominantă de proprietate,
concentrându-se în mîinile unui număr tot mai redus de proprietari, în principiul
proprităţii private asupra bunurilor economice. Conform acestui principiu,
forma predominantă de proprietate este proprietatea asupra bunurilor (produ-
selor) economice, bunurile economice fiind în cantităţi limitate, care pot fi
obţinute numai dând ceva, un alt bun economic, sau bani în schimbul lor [2,
156], spre deosebire de bunurile libere, ce se găsesc în cantităţi nelimitate.

112
Fig. Nr. 14 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la
apariţia concepţiei economice marxiste

Conducîndu-se de principiile enumerate, neoclasicii au dezvoltat şi


principiul diviziunii muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori,
între diferiţi factori de producţie, a lui A.Smith, conform căruia există o
diviziune a muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, există trei
factori de producţie: muncă, capital şi natură; în principiul diviziunii muncii

113
între diferiţi factori de producţie, a industrializării, a progresului nelimitat al
tehnologiilor în producţia materială. Conform acestui principiu are loc divi-
ziunea muncii între diferiţi agenţi şi factori de producţie: proprietari de pămînt,
capitalişti, muncitori, întreprinzători, organizatori ai producţiei. Există diferiţi
factori de producţie: munca, natură (pămănt, resurse naturale), capital, între-
prinzători, organizatori ai producţiei, şi fiecare factor de producţie trebuie să fie
remunerat după aportul lui în crearea bunurilor economice [3,93], să fie mobil,
perfect, să treacă liber dintr-o ramură în alta. Se presupune caracterul limitat al
factorilor de producţie, a bazei de resurse, cît şi faptul, că noile tehnologii vor
stimula exploatarea resurselor de ambianţă economică generală încă neatinse.
Este necesară activizarea fondurilor de producţie, industrializarea, cooperarea
dintre serviciile productive ale forţelor şi factorilor de producţie folosiţi.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabili-
tăţii, neoclasicii au dezvoltat la fel şi principiul autoreglării pieţii, a libertăţii
economice; a “mîinii invizibile”, a concurenţei perfecte ca formă efectivă de
organizare a vieţii omeneşti, a nonintervenţiei statului în economie, intervenţiei
numai pentru a fixa rata maximală a dobînzii, a menţine monopolul numai
asupra unui domeniu de activitate economică, a lui A.Smith, conform căruia
dezvoltarea societăţii e determinată de acţiunea legilor economice neschimbate
în timp şi spaţiu (şi nu de voinţa oamenilor); printr-un cadru instituţional
mecanismul impersonal al pieţei permite: armonizarea intereselor individuale în
condiţiile liberului schimb, a concurenţei libere şi perfecte, reglarea automată a
economiei prin forţele liberei concurente; există o “mîină invizibilă”, datorită
căreia interesele şi pasiunile individuale ale oamenilor sunt îndreptate în direcţia
cea mai convenabilă intereselor întregii societăţi, sunt inutile măsurile de
intervenţie a statului în economie, reducînd rolul statului numai la fixarea ratei
maximale a dobînzii, în principiul autoreglării pieţei, a concurenţei pure şi
perfecte, a intervenţiei strict limitate a statului cu scopul de a proteja şi coordona
dezvoltarea economiei, de a experimenta şi folosi toate tehnologiile. Conform
acestui principiu, în condiţiile concurenţei pure şi perfecte, “preţul de vînzare a
productelor este egal cu cheltuielile exprimate în serviciile de producere” [4,
194]; piaţa se autoregulează prin atingerea: atomicităţii participanţilor la
tranzacţii; omogenităţii produselor, datorită cărui fapt este indiferent de la cine
cumperi; fluidităţii pieţei, întoarcerea liberă pe piaţă a marilor producători;
mobilităţi perfecte a factorilor de producţie, trecerea liberă a lor dintr-o ramură
în alta în scopul obţinerii profitului mai mare; transparenţei pieţei, prin
posedarea de către agenţii economici a informaţiei necesare, ce se asigură prin
intervenţia strict limitată a statului în economie cu scopul de a proteja şi
coordona dezvoltarea economică, de a experimenta şi folosi toate tehnologiile.
Există interdependenţă dintre diferite pieţe: piaţa produselor (crearea de produse
pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor) piaţa serviciilor productive
(furnizate de muncă, pământ şi capital) şi factorii de producţie; există o
114
interdependenţă dintre preţurile tuturor categoriilor de bunuri din diferite
domenii ale activităţii economice; proporţiile dintre factorii de producţie şi pieţe
asigură pentru toţi oamenii belşug şi bunăstare.
În baza aceluiaşi principiu neoclasicii au formulat esenţa principiului
concurenţei imperfecte, a luptei agenţilor economici pentru supravieţuire,
conform căruia în condiţiile capitalismului monopolist poate avea loc pe piaţă
o concurenţă imperfectă. În condiţiile de monopol preţul e influenţat de acel
care deţine monopolul. Între agenţi economici, întreprinzători are loc o luptă
de concurenţă privitor la aprovizionarea cu factori de producţie (materii
prime, energie etc.), cît şi privitor la pieţele de desfacere a produselor şi de
plasare a capitalurilor disponibile, “aşteptarea profitului de către capitalist de
rînd cu munca... intră în cheltuielile reale ale producţiei” [5, 21- 22]. Are loc
o luptă pentru supravieţuire, în care învinge cel mai puternic, care este în
stare să se adapteze mai bine la condiţiile existente.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii,
neoclasicii au dezvoltat principiul individului, a agentului economic, a lui
A.Smith, conform căruia situaţia individului, agentului economic, mărimea
venitului ce îl poate obţine, sunt determinate de aprecierea lui la o clasă sau alta,
individul e limitat în activitatea sa de cadrul clasei din care face parte, în prin-
cipiul individului ca producător şi consumator, a întreprinzătorului, a comporta-
mentului efectiv al agenţilor economici, al hedonismului. Conform acestui
principiu, în calitate de individ erau consideraţi producătorii şi consumatorii, iar
de agenţi economici - individul şi întreprinderea. Întreprinzătorul are rolul esen-
ţial în adoptarea deciziilor economice, alocarea raţională, eficientă a resurselor;
pe piaţa serviciilor el apare în calitate de cumpărător de factori de producţie, iar
pe piaţa produselor - în calitate de vînzător de bunuri finale şi intermediare, astfel
ca numărul bunurilor prezente şi intensitatea consumului individual [6, 40-41]
influenţează utilitatea finală a bunurilor economice, accentul punîndu-se pe
psihologia individului, pe maximizarea satisfacţiilor sau plăcerilor ce trebuie să
fie realizate cu un efort cât mai mic în fiecare ansamblu de condiţii exterioare.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabili-
tăţii, principiul “valoare-muncă” a lui A.Smith, conform căruia valoarea se
formează după cantitatea de muncă vie consumată la producerea bunurilor; ea
este etalonul după care se compară valoarea tuturor mărfurilor în orişice situaţie,
munca crează valoarea în toate ramurile producţiei, a fost dezvoltat de
neoclasici în principiul “valoare-utilitate marginală”. Conform acestui principiu
valoarea unui bun oarecare prezintă o apreciere subiectivă dată de pe poziţiile
nevoilor individului, astfel că utilitatea fiecărei unităţi de bun este diferită.
Mărimea valorii depinde de importanţa necesităţilor care trebuiesc satisfăcute,
de proprietăţile concrete ale bunului dat, la fel şi de cantitatea lui. Izvorul valorii
trebuie căutat în gusturile, necesităţile, dorinţele, aprecierile subiective ale
consumatorului. Valoarea prezintă o judecată pe care subiecţii economici o
115
aplică asupra bunurilor de care ei pot dispune pentru a-şi menţine viaţa şi
bunăstarea. Valoarea unui bun e determinată de utilitatea marginală, care
“coincide cu acea utilitate, pe care o aduce ultima unitate a acestui bun; şi
ultimul bun trebuie să satisfacă cele mai puţin importante cerinţe” [7 40].
Intensitatea dorinţei de a poseda un bun oarecare discreşte pe măsura satisfacerii
necesităţilor corespunzătoare. Valoarea bunului omogen se determină de
utilitatea minimală, pe care o are ultima unitate de rezervă [8, 76]. Utilitatea
ultimei subdiviziuni consumate este mult mai mică decît utilitatea primei
subdiviziuni consumate din bunul corespunzător. Mărimea utilităţii marginale
este în raport direct proporţional atît cu intensitatea necesităţilor care trebuie
satisfăcute, cît şi cu raritatea bunurilor menite să satisfacă aceste trebuinţe.
Conducîndu-se de principiul corespondenţei, simplicităţii, observabili-
tăţii, neoclasicii au dezvoltat principiul “valoare-cheltuieli de producţie-
utilitate”, a lui J.B.Say, conform căruia valoarea depinde de cheltuielile de
producţie, ce determină oferta şi de utilitate, ce determină cererea, în prin-
cipiul „preţ-cheltuieli de producţie - utilitate marginală”. Conform acestui
principiu mărimea preţului unui bun este determinată de utilitatea marginală a
bunului corespunzător şi de cheltuielile de producţie. Preţul pe care este
predispus să-l plătească cumpărătorul, depinde de utilitatea marginală a
bunului respectiv. Vînzătorul este predispus să fixeze preţurile la mărimea
cheltuielilor de producţie, stabilindu-se independente de cerere şi ofertă.
Preţul constituie cheltuielile de producţie “pe care trebuie de plătit pentru
oferta cuvenită a sforţărilor şi riscurilor necesare pentru producerea mărfii
date, sau, cu alte cuvinte, preţul acestei oferte” [9, 22]. Are loc mişcarea (os-
cilarea) preţurilor în dependenţă de raportul dintre cerere şi ofertă pentru
diferite bunuri marginale şi factori de producţie pentru obţinerea lor.
“Valoarea unităţii mijloacelor de producţie se determină de utilitatea şi
valoarea productului, ce are utilitate finală minimală dintre productele la
producerea cărora calculul gospodăresc a permis de folosit această unitate a
mijloacelor de producere” [10, 93]. Bunurile materiale (şi utilitatea lor) sunt
rezultatul serviciilor de producţie, a celor trei factori de producţie: muncă,
capital şi natură (pămînt), sau şi a întreprinzătorului, în cazul cînd deţinătorul
capitalului şi organizatorul producţiei materiale sunt persoane diferite.
Nivelul preţurilor depinde atît de aprecierile subiective ale consumatorilor,
care determină cererea pe termen scurt, cît şi de costurile de producţie, ce
determină oferta pe termen lung. “Preţul de la început şi pînă la sfîrşit este
product a anumitor valori subiective, dar înălţimea preţului de piaţă a mărfii
se limitează şi se determină de înălţimea aprecierilor subiective a mărfii de
două perechi limite” [11,146]. Întreprinzătorul în unele condiţii plăteşte
serviciile factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital) la preţul lor normal
în funcţie de utilitatea lor finală, vinde produsele fabricate cu ajutorul acestor
factori la preţuri care îi permit să recupereze cheltuielile făcute cu
116
achiziţionarea factorilor de producţie, fără a cîştiga profit. În alte condiţii el
cîştigă profit, format prin diferenţa dintre preţul de vînzare şi preţul de cost.
Cantitatea de mărfuri schimbate e direct proporţională cu productivitatea
muncii cheltuite şi invers proporţională cu valorile şi preţurile acestor mărfuri
şi cu cheltuielile specifice a producţiei, la fel şi cu utilitatea lor finală.
Conducîndu-se de principiul corespondenţei, simplicităţii, observabili-
tăţii, neoclasicii au dezvoltat şi principiul repartiţiei veniturilor între clasele
sociale sub formă de salariu, rentă şi profit, a lui D.Ricardo, conform căruia
există trei forme de venituri: salariu, rentă şi profit, ce corespund celor trei
clase sociale în care e divizată societatea: proprietari funciari, capitalişti şi
muncitori, şi între care se repartizează venitul naţional. Salariul e fixat la
nivelul minimului necesar pentru existenţa muncitorului şi a familiei sale;
prezintă o parte din valoarea creată de muncitor; renta funciară este acea parte
din produsul pămăntului, care se plăteşte landlordului pentru folosinţa forţelor
originare şi indistructibile ale solului; profitul - ca venit al capitalistului
întreprinzător, ca beneficiu, în principiul repartiţiei venitului după salariu,
profit, dobîndă, rentă funciară, după productivitatea marginală a muncii.
Conform acestui principiu, repartiţia veniturilor în economia naţională se
realizează în dependenţă de utilitatea marginală, toate veniturile primare au
aceeaşi natură - preţul unor servicii, guvernate de productivitatea muncii a
respectivului factor de producţie. Salariul, ca venit al muncitorului, este
determinat de dezvoltarea producţiei materiale, este preţul muncii lui,
“prezintă echivalent a productivităţii finale a muncii” [12, 66]. Profitul este
“preţul muncii de conducere şi recompensa riscului în afaceri, constituie
procentul şi remunerarea, venitul întreprinzătorului, marfa fiind considerată nu
numai ca productul muncii, dar şi a aşteptării lui” [13, 202-203]. Dobînda este
preţul capitalului împrumutat, venitul capitalistului (beneficiarului), diferenţa
dintre valoarea mai mare pe care indivizii o acordă bunurilor actuale şi
valoarea mai mică acordată bunurilor viitoare, plata “aşteptării” capitalistului,
bazată pe faptul că “oamenii schimbă o anumită sumă de obligaţiuni viitoare
pe o sumă de bani mai mică, fiindcă bunurile de consum, pe care le putem
căpăta pe aceşti bani azi, se apreciază la fel cu o mai mare cantitate de aceleaşi
bunuri în viitor” Venitul care poate fi obţinut cu ajutorul capitalului, serviciile
pe care le aduce capitalul (ca şi orice alt factor de producţie) trebuiesc
recompensate. Factorul capital, însă, prezintă factor derivat din factorii
originari, cum sunt munca şi resursele naturale, este rezultatul prelungirii
perioadei de producţie prin colaborarea cu resursele naturale, din care se obţine
un factor intermediar, ce duce la creşterea randamentului (productivităţii)
muncii în viitor. Se admite superioritatea tehnică a bunurilor intermediare
prezente comparativ cu cele viitoare. Capitalul este un bun prezent, iar pentru
serviciile aduse de capitalist, prin organizarea producţiei el va obţine drept
recompensă dobînda la capital, ca rezultat al creşterii producţiei în perioada
117
respectivă. Renta funciară prezintă preţul folosirii temporare a pămîntului de
către o altă persoană decît proprietarul lui, este venitul lui. Dacă deţinătorul de
capital şi întreprinzătorul este aceeaşi persoană, atunci venitul lui îmbină
profitul şi dobînda. Izvorul acestor venituri este utilitatea creată în producţie
prin cooperarea dintre serviciile productive ale factorilor de producţie folosiţi,
mărimea cărora este direct proporţională contribuţiei fiecărui dintre factori la
crearea utilităţii sau a bunului economic corespunzător.
Conducîndu-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei,
suficientei verificări experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi
nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, cercetării multilaterale, dezvoltării, dedublării întregului
în contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinativului, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analicităţii, de principiul filosofic al libertăţii
voinţei, a lui A.Schopenhauer; de principiile proprietăţii individuale
capitaliste a întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital),
a lui J.B.Say; diviziunii muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi
muncitori, între diferiţi factori de producţie; a autoreglării pieţei, a libertăţii
economice a agentului economic, a “mîinii invizibile”, a concurenţei perfecte
ca formă efectivă de organizare a vieţii omeneşti, a nonintervenţiei statului în
economie, intervenţiei numai pentru a fixa rata maximală a dobînzii, a
menţine monopolul numai asupra unor domenii de activitate economică; a
individului, agentului economic; “valoare-muncă”, a lui A.Smith, „valoare-
cheltuieli de producţie-utilitate”, a lui J.B.Say; repartiţiei veniturilor între
clasele sociale sub formă de salariu, rentă şi profit, a lui D.Ricardo; a
principiilor proprii: a proprietăţii private asupra bunurilor economice, a
diviziunii muncii între diferiţi factori de producţie, a industrializării,
progresului nelimitat al tehnologiilor în producţia materială; a autoreglării
pieţei, a concurenţei pure şi perfecte, a intervenţei strict limitate a statului cu
scopul de a proteja şi coordona dezvoltarea economiei, a experimenta şi
folosi toate tehnologiile; a concurenţei imperfecte, a luptei agenţilor
economici pentru supravieţuire; a individului ca producător şi consumator, a
întreprinzătorului, a comportamentului efectiv al agenţilor economici, al
hedonismului; „valoare-utilitate marginală”; preţ-cheltuieli de producţie-
utilitate marginală; a repartizării venitului după salariu, profit, dobîndă, rentă
funciară, după productivitatea marginală a muncii; neoclasicii au dezvoltat
principiul egalităţii totale dintre cerere şi ofertă, a armoniei economiei, a lui
J.B.Say, conform căruia echilibrul economic stabilit între menaje şi firme,
egalitatea totală dintre cerere şi ofertă se stabileşte în mod automat, ducînd la
imposibilitatea crizelor şi a şomajului, în principiul echilibrului economic, a
optimului economic. Conform acestui principiu, concurenţa pură şi perfectă
condiţionează un echilibru economic general. Echilibrul prezintă “starea la
care cererea şi oferta efectivă a serviciilor productive sunt egale şi la care
118
există un preţ stabil, constant pe piaţa productelor, şi, în sfărşit, preţul de
vînzare a produselor este egal cu cheltuielile exprimate în serviciile de
producere. Există posibilităţi egale de influenţă a agenţilor economici asupra
preţurilor. Sunt echitabile relaţiile dintre ei. În cadrul întregii economii există
o armonie socială. Concurenţa imperfectă condiţionează un echilibru parţial.
Există concordanţă (sau neconcordanţă) între resursele disponibile şi
necesităţile societăţii, proporţionalitate (sau neproporţionalitate) între
produse, servicii, capitaluri şi venituri în cadrul întregii economii, stabilite
între trei pieţe principale: a produselor, a serviciilor şi a capitalului, asigurate
de activitatea întreprinzătorului, ce crează echilibre (dezechilibre). Legea
echilibrului guvernează fiecare dintre pieţi, cît şi interdependenţa dintre ele.
Mijlocul prin care se realizează echilibrul este mişcarea (oscilarea) preţurilor.
În condiţiile concurenţei libere şi perfecte, a “economiei pure”, preţul
serviciilor productive coincide cu veniturile proprietarilor acestor factori
(salariul, dobînda, renta funciară). Totalul producţiei oferite pe piaţă poate fi
comparat cu veniturile respective, creşterea ofertei atrage după sine creşterea
cererii corespunzătoare, făcând imposibile crizele economice În condiţiile
concurenţei imperfecte apare o rentă de dezechilibru ca urmare a faptului că
la un anumit nivel al economiei există unele piedici (de exemplu: unele forme
de monopol) în calea liberei concurenţe. Echilibrul economic are orizont
temporar: poate fi de moment, cînd oferta este fixă; pe termen scurt - când
oferta unei firme poate creşte, chiar dacă înzestrarea ei tehnică rămîne
neschimbată, şi pe termen lung, cînd se presupune înlocuirea firmelor sau a
unităţilor de producţie învechite cu altele noi. Optimul economic prezintă cea
mai bună situaţie economică din multe situaţii eficiente, aşa schimbări în
alocarea resurselor care îmbunătăţeşte utilitatea (ofelimitatea) anumitor
agenţi economici fără a micşora utilitatea altor agenţi economici. Optimul
economic parţial prezintă o situaţie suboptimă, cînd are loc o anumită alocare
de resurse, ce măreşte utilitatea unui agent economic, provocînd simultan
înrăutăţirea situaţiei măcar a unui agent economic. Anume acest fel de optim
şi se realizează în economia reală.
Principiul echilibrului economic, a optimului economic, poate fi apreciat
ca principiu local, particular, al concepţiei economice neoclasice (marginaliste).
Principiul fundamental al acestei concepţii economice este principiu extremal,
filosofic. El descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor econo-
mice, cît şi a proceselor de trecere a stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor
economice în stări echilibrate. Acest principiu include în formă depăşită
principiul local corespunzător, cît şi principiul filosofic al libertăţii voinţei, al
lui A.Schopenhauer; principiile proprietăţii individuale capitaliste a întreprin-
derii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J.B.Say;
diviziunii muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, între
diferiţi factorii de producţie; autoreglarii pieţei, libertăţii economice a agen-
119
Fig. 15. Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la
apariţiaconcepţiei economice neoclasice (marginaliste)

tului economic, a “mîinii invizibile”, a concurenţei perfecte ca formă efectivă


de organizare a vieţii omeneşti, a nonintervenţiei statului în economie, inter-
venţiei numai pentru a fixa rata maximală a dobînzii, a menţine monopolul
numai asupra unor domenii de activitate economică; individului, agentului
economic; “valoare-muncă”, a lui A.Smith; “valoare-cheltuieli de producţie-
utilitate”, a lui J.B.Say; repartiţiei veniturilor între clasele sociale sub formă
120
de salariu, rentă şi profit, a lui A.Ricardo; principiul egalităţii totale între
cerere şi ofertă, a armoniei economice, a lui J.B.Say; principiile neoclasice - a
proprităţii private asupra bunurilor economice; diviziunii muncii între diferiţi
factori de producţie, a industrializării, progresului nelimitat al tehnologiilor în
producţia materială; autoreglării pieţei, concurenţei pure şi perfecte, a inter-
venţiei strict limitate a statului cu scopul de a proteja şi coordona dezvoltarea
economiei, a experimenta şi a folosi toate tehnologiile; concurenţei imper-
fecte, a luptei agenţilor economici pentru supravieţuire; individului ca produ-
cător şi consumator; a întreprinzătorului, a comportamentului efectiv al agen-
ţilor economici, a hedonismului, „valoare-utilitate marginală”; „preţ-chel-
tuieli de producţie-utilitate marginală”; repartizării venitului după salariu,
profit, dobîndă, rentă funciară, după productivitatea marginală a muncii.
Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concep-
ţiei economice a neoclasicilor (marginaliştilor) e prezentată pe fig. N. 15
(pag.251-252).

§2. Concepţia economică a instituţionalismului


Ideile principale ale epistemologiei economice instituţionaliste au fost
expuse în lucrările lui T. Veblen “Teoria clasei inactive” (1893); “Teoria
intreprinderii de afaceri” (1904); “Inginerii şi sistemul preţurilor” (1921); F.
Perroix “Valoarea” (1942); “Neomarginalismul” (1945); “Economia seccolului
XX” (1961); J. K. Galbraith “Noua societate industrială” (1969); “Ştiinţa econo-
mică şi interesul public” (1973); N. Georgescu-Roegen “Economia analitică”
(1967); “Legea entropiei şi procesul economic” (1979); “Energia şi mitul
economic” (1976); V.V. Rostow “Stadiile creşterii economice” (1961) ş. a.
Ca precursori ai instituţionalismului au fost: F. List, reprezentant al
naţionalismului economic; S.de Sismondi, reprezentant al socialismului mic
burghez; W. Roscher, B. Hildenbrand, K. Knies, reprezentanţi ai şcolii
istorice germane vechi; G. Schmoller, W. Sombart, K. Bucher, reprezentanţi
ai şcolii istorice germane noi ş. a.
Reprezentanţii şcolii istorice germane ca cei mai de seamă precursori ai
instituţionalismului, fiind eterodoxi se prezentau mai mult ca o mişcare de
gîndire, decît ca o doctrină economică, căt şi continuatorii lor, innstituţiona-
liştii, susţineau că economia politică trebue să fie ştiinţă despre economia
naţională, despre trăsăturile ei specifice. La baza activităţii economice ei
puneau nu numai tendinţa de înbogăţire, dar şi alţi factori. Ei criticau
metodologia ştiinţei economice clasice pentru recunoaşterea de clasici a
universalismului legilor economice, pentru abuzul de abstracţie, ei considerau
că nu există şi nici nu pot exista rezolvări generale a problemelor economice
pentru toate popoarele, afirmînd, că descrierea precisă chiar şi a celor mai
modeste fenomene a vieţii economice are importanţă incomparabil de mare
121
faţă de deducţiile raţionale din egoism [14, 24-25], opuneau viziunii
mecanice a clasilor o viziune organică, unde inegalitatea mare în avere şi în
repartizarea veniturilor e urmată de lupta categorică dintre diferite pături
sociale [vezi: 15,8]. Apriorismului deductiv al clasicilor ei îi opuneau metoda
inductivă şi observaţia emprică a faptelor economice [ vezi: 16,19]. În locul
individului abstract, a lui A. Smith ei puneau individul moral ce acţionează
într-un mediu socio-istoric concret. Ei analizau la fel şi instituţiile sociale:
familia, grupurile sociale, întreprinderile sociale, statul, corporaţia, etc.
Evidenţiind caracteristicile de bază a paradigmei instituţionaliste, men-
ţionăm că ei aveau o atitudine critică faţă de concepţiile clasice şi neoclasice,
considerau instituţiile drept forţe motrice a dezvoltării social – economice, se
pronunţau pentru intervenţia statului în economie cu scopul de a evita crizele,
şomajul, veniturile nelegitime, ei pledau pentru o analiză cu precădere macro-
economică, promovau ideea primatului socialului faţă de economic. Institu-
ţionaliştii au expus esenţa principiului instituţiilor ca forţă motrice a dezvol-
tării social – economice, au demonstrat influenţa mereu crescîndă în viaţa
economică a diferitor instituţii cum sunt statul, sindicatele, religia, tradiţiile,
tehnostructura ş.a., au formulat teoria economiei dominante, a suveranităţii
consumatorului, au lămurit rolul tehnostructurii în viaţa economică etc.
Instituţionalismul apare în SUA la sfîr. sec. XIX – înc. sec XX, căpă-
tînd o răspîndere largă în Franţa, Suedia, Germania, Anglia. Deosebim insti-
tuţionalismul negativist protestatar (1900 – 1940), avîndu-i ca reprezentanţi
pe T. Veblen, J. Commons, W. Mitchell; şi instituţionalismul pozitivist
(1930, şi perioada de după război), avînd ca reprezentanţi pe J. Clark şi A.
Berle; şcoala sociologică franceză, avînd ca reprezentant pe F. Perroux; şi
neoinstituţionalismul, avînd ca reprezentant: pe J. K. Galbraith ş. a.
La baza concepţiei economice a instituţionalismului a fost pus principiul
filosofic al libertăţii voinţei spre putere, a lui F. Nietzshe, conform căruia în
calitate de început suprem al întregii existenţe se consideră voinţa spre putere,
ce se realizează de individul liber. Se afirmă că “lucrurile se datorează prin
existenţa lor în întregime activităţii individului, ce reprezintă, gîndeşte, voieşte,
simte ” [17 ,142-143]. Viaţa “tinde spre maximizarea senzaţiei puterii …”
[18,252-253;339], spre dominarea asupra naturii. Caracterul finalist-orientat
vizibil este urmare a acelei voinţe spre putere, care acţionează în tot ce se
petrece, ce duce cu ea ordinea. Interpretarea raţională prezintă numai o interpre-
tare inferioară. Cunoaşterea se supune cerinţelor acţiunii, realizării voinţei spre
putere, sarcina ei fiind redusă la căutarea celor mai efective moduri ale acestei
acţiuni. Sugestiile cele mai efective şi utile sunt şi cele adevărate. Adevărul e
egal utilităţii. Funcţia adevărului este îmbinată cu voinţa de a acţiona, puterea şi
credinţa, fără de care nu există nici căutarea adevărului.
Instituţionaliştii, conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplici-
tăţii şi observabilităţii, au dezvoltat principiul proprietăţii individuale capita-
122
liste a intreprinderii,a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J.
B. Say, conform căruia proprietatea privată e o formă predominantă de pro-
prietate, ce se concentrează în mîinile unui număr tot mai redus de proprie-
tari, în principiul proprietăţii sociale (acţionare, cooperatiste, publice a
societăţilor pe acţiuni) şi individuale, a proprietăţii asupra instrumentelor
exosomatice, a economiei dominante. Conform acestui principiu în societatea
occidentală contemporană există corporaţii [20], “puterea în corporaţiile mari
contemporane treptat trece de la proprietarii capitalului la conducători”[21
81;87;90]. Unele intreprinderi datorită proporţiilor activităţii sale, a
priorităţiilor obţinerii creditelor în condiţii privilegiate şi a rezervelor sale
financiare exercită o influienţă hotărîtoare asupra concurenţilor şi clienţilor
lor. Are loc lupta de concurenţă între instituţii, state, fIrme, întreprinderi cu
economie diferită. În această luptă învinge cel mai puternic.
În societatea supraindustrială există corporaţii mari, înarmate cu tehnică
modernă, inclusiv cu computatoare [vezi: 22,233]. De rînd cu proprietatea
socială (acţionară cooperatistă, publică, a societăţilor pe acţiuni) există şi
proprietatea individuală. Există proprietatea claselor privilegiate, a celor ce
conduc, dirijează şi controlează obţinerea entropiei joase, şi a claselor dirijate,
conduse, controlate, ce n-au acces la conducerea, controlul, obţinerea entropiei
joase, a proprietăţii asupra instrumentelor exosomatice [vezi: 23;155].
Conducîndu-se de principiile enumerate, instituţionaliştii au dezvoltat
principiul diviziunii muncii între diferiţi factori de producţie, a industriali-
zării, a progresului nelimitat al tehnologiilor în producţia materială, a neo-
clasicilor, conform căruia are loc diviziunea muncii între diferiţi factori de
producţie: proprietari de pămînt, capitalişti, muncitori, întreprinzători, organi-
zatori ai poducţiei; se admite caracterul limitat al factorilor de producţie, a
bazei de resurse, cît şi faptul că noile tehnologii vor stimula exploatarea re-
surselor de ambianţă economică generală încă neatinse; este necesară activi-
zarea fondurilor de producţie, industrializarea, cooperarea dintre serviciile
productive ale factorilor de producţie folosiţi, în principiul diviziunii sociale
a activităţii umane, diviziunii muncii între specialişti, a factorilor limitaţi şi
limitativi de producţie, limitării folosirii noilor tehnologii. Conform acestui
principiu se realizează o anumită diviziune socială a activităţii umane,
diviziune a muncii între specialişti, bazată pe nevoile producţiei materiale, pe
folosirea mijloacelor de producţie şi a instrumentelor exosamatice [vezi: 24,
155]. Factorii de producţie îi putem împărţi în două categorii: elementele
fondului, care reprezintă agenţii procesului şi elementele fluxului, care sunt
folosite de agenţi. Se dezvoltă capacitatea societăţii de a crea procese noi mai
curînd decăt a produce mărfuri în uzine cristalizate din punct de vedere
fizic[25,150]. În ţară a avut loc trecerea industriei la treapta producţiei de
maşini. Sistemul economic în partea sa esenţială prezintă o economie
planică[vezi: 26,5;232]. Există factori limitaţi şi limitativi de producţie.
123
Puterea în societate aparţine aceloraşi care controlează ansamblul de
instrumente, folosite pentru transformarea şi schimbul de energie. Împărţirea
în clase privilegiate şi neprivilegiate este determinată de modul de instituire a
cursului şi liniei fluxului de energie în societate. Fluxul final este înţeles ca
“un stoc distribuit pe un interval de timp”[27,220]. Cu creşterea numerică a
tehnologiilor creşte şi fluxul de energie necesar sistemelor pentru a funcţiona,
descreşte randamentul lor de-a lungul acestui flux. Întroducerea noilor
tehnologii şi a noilor investiţii depinde de matricea culturală, de sistemul de
valori primite de comunitate. Există o anumită diviziune a resurselor
energetice între diferite persoane, grupe şi componente ale sistemului social.
Conducîndu-se de principiile corespondentei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, instituţionaliştii au dezvoltat esenţa principiului creşterii populaţiei, a
raportului dintre numărul populaţiei şi mijloacele de existenţă, a lui T.
Malthus, conform căruia populaţia creşte în progresie geometrică, dar mijloa-
cele de existenţă – în progresie aritmetică; şi omenirea e sortită foamei, ea n-
are viitor; există o tendinţă naturală ca populaţia să depăşască totalul de mij-
loace de subzistenţă posibilă; lumea suferă din cauza unui surplus de popu-
laţie, în principiul creşterii exponenţiale a populaţiei, a raportului dintre
numărul populaţiei şi folosirea de omenire a instrumentelor exosomatice, a
repartiţiei optime a concentrării populaţiei pe teritoriu. Conform acestui prin-
cipiu creşterea exponenţială a populaţiei e însoţită de consumul tot mai rapid
de resurse, “creşterea populaţiei şi progresul tehnic scurtează cariera speciei
umane, numai pentru că ambii factori provoacă un consum mai rapid al
zestrei ei”, şi “chiar cu o populaţie constantă şi cu o cantitate constantă de
rezerve exploatate pe cap de locuitor pînă la urmă zestrea omenirii se va
epuiza dacă specia umană nu va pieri mai curînd din cauza altor
factori”[28,288;296,304]. Zestrea pămîntească este nerecuperabilă. Presiunea
populaţiei şi progresul tehnic aduc cursul vieţii speciei umane mai aproape de
capătul lui din cauza că ambii factori determină un consum mai rapid al
zestrei sale. Dar caracterul limitat, neregenerabil şi infinit a surselor energe-
tice a planetei face imposibilă continuarea în aşa ritmuri a consumului acestor
resurse, e nevoie de economisirea lor, de o repartiţie optimă a concentrării
populaţiei pe teritoriu, ce ar permite o mai raţională utilizare şi o reducere a
consumului de energie şi de resurse, evitarea poluării şi sporirea calităţii
vieţii[ vezi: 29,127].
Conducându-se de principiile corespondenţii simplicităţii şi observa-
bilităţii, instituţionaliştii au dezvoltat esenţa principiului falansterelor, a
socialiştilor – utopişti, conform căruia pentru dezvoltarea societăţii e nevoie
de organizat asociaţii voluntare, industrial – agrare, în principiul instituţiilor
ca forme structurale a societăţii, ca forţe motrice a dezvoltării social-econo-
mice, a intervenţiei statului în economie, a tehnostructurii ca instituţie cheie a
dezvoltării social – economice, a clasei inactive, a luptei de concurenţă între
124
instituţii, a evoluţiei structurilor sociale ca proces a selecţiei naturale.
Conform acestui principiu se afirmă, că o influenţă mare asupra vieţii econo-
mice o au nişte fenomene cu caracter stabil, instituţiile ca forme structurale:
statul, biserica, piaţa, monopolurile, familia, sindicatele, partidele politice, cît
şi tradiţiile, obiceiurile, actele legislative ş. a. ce determină caracterul şi direc-
ţiile progresului, prezintă forţe motrice a dezvoltării societăţii. Dezvoltarea
vieţii economice în viitor în mare măsură e determinată de dezvoltarea ştiin-
ţei, tehnicii, tehnologiei. Instituţiile determinante sunt statul şi tehnostructura.
Tehnostructura prezintă o anumită grupă de persoane, manageri, specialişti
care dispun de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice speciale, posedă experienţă
necesară, conduc toate afacerile întreprinderilor gigantice. În tehnostructură
este inclus un cerc variat de persoane, de la conducătorii întreprinderilor
industriale contemporane pînă la mase împunătoare ale clasei muncitoare, toţi
acei care au capacităţi şi cunoştinţe necesare [vezi:3080;99]. Tehnostructura
prezintă corporaţia la care a trecut puterea din mîna întreprinzătorului, în
întreprinderile industriale puterea se transferă de la capital la cunoştinţe
organizate; [vezi: 3147;49;81;90;136;,156].
Se admite intervenţia statului în domeniul economiei pentru a evita
crizele, şomajul, a lupta cu jaful, veniturile, provenite din speculă, obţinute în
urma poziţiei de monopol, pentru a promova o politică de justiţie socială, o
redistribuire a veniturilor, a lichida diferenţa mare de venituri între păturile
sociale aflate la ce-i doi poli opuşi în societate etc. Tehnica contemporană
predetermină întărirea rolului statului contemporan”, “necesitatea plănuirii se
condiţionează de perioada îndelungată de timp pe care o ocupă producerea, de
investiţiile capitale mari, necesare pentru ea şi de caracterul strict finalist-
orientat a acestor investiţii capitale”. “Procesul de producere totdeauna necesită
planificare,la treptele mai înalte a dezvoltării sale, el poate înainta aşa probleme
care iese după limitele unei firme industriale aparte. Cerinţele dezvoltării
tehnicii … impun firmei să caute ajutor şi apărare la stat”[32,40;55;56;81].
În societate există o clasă inactivă. Şi anume, businessmanii sunt consi-
deraţi acei care “fac banii”, adună cîştiguri mari prin speculă, amăgeli, furt
etc. Ei nu produc, dar numai consumă, pezintă o clasă inactivă, fără ocupaţii,
parazitară.
Contradicţia de bază socială este nu între muncitori şi capitalişti, dar
între “industriaşi”, ce includ proprietarii întreprinderilor, pe muncitori şi
ingineri, şi businessmani, acei ce nu produc bunuri materiale, numai le
realizează. Există la fel contradicţie între clasele privilegiate, acei ce conduc,
dirijază şi controlează resursele de entropie joasă, şi clasele neprivilegiate,
acei conduşi, dirijaţi şi controlaţi. Are loc conflictul dintre diferite instituţii
sociale, bazate pe inegalitatea posedării de instrumente exosomatice, pentru
obţinerea entropiei joase în folosul entităţilor transformatoare de energie, are
loc intervenţia instituţiilor politice cu scopul de a facilita fluxul energetic, a
125
planifica economia. Se manifestă lupta de concurenţă în care învinge cel mai
puternic, creînd un decalaj dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvol-
tare, bogate şi sărace. Se realizează creşterea cantităţii de energie pentru
menţinerea complexului instituţional, susţinerea organizării politice şi econo-
mice crescînde şi tot mai centralizate. Creşte rolul administraţiilor coloniale
în vederea sporirii fluxului de energie din colonii. Evoluţia structurii sociale
prezintă proces de selecţie naturală a instituţiilor sociale. [33,200]
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, instituţionaliştii au dezvoltat principiul circulaţiei, elitelor, a lui V. Pareto,
conform căruia există o circulaţie lentă a elitelor: unele elite venind din straturile
inferioare ale societăţii ajung în sraturile superioare, se dezvoltă, apoi cad şi
dispar. Noile elite în ascensiune ce se pregătesc să cucerească puterea, afirmă că
luptă pentru justiţie şi libertate pentru masele exploatate, trădează interesele
clasei lor, instaurînd o oprimare şi mai mare a maselor, răsturnînd prin forţă elita
veche; în principiul genezei elitelor privelegiate. Conform acestui principiu,
clasa care executa servicii neproductive preamăreşte importanţa activităţilor ei,
care este nemăsurabilă. “Producţia socială şi corolarul ei, organizarea socială,
necesită o anumită categorie de servicii fară de care ea nu poate funcţiona.
Această categorie cuprinde serviciile controlorilor, coordonatorilor, factorilor de
decizie, predictorilor, profesorilor, ziariştilor…” Orice elită prestează servicii
care nu produc un rezultat palpabil şi măsurabil. Puterea politică deţinută de o
elită aflată la conducere îi dă posibilitatea de a exagera valoarea serviciilor ei în
ochii maselor. Evoluţia exosomatică a omului a creat necesitatea ca omenirea să
fie veşnic împărţită în controlori şi controlaţi, directori şi dirijaţi, conducători şi
conduşi. Existenţa elitelor face inevitabilă producţia bunurilor de lux. Aceste
bunuri satisfac nevoi care nu apar înainte ca venitul unui individ să fi depăşit cu
mult venitul obţinut al colectivităţii.[34;306].
Elita se manifestă ca elită privilegiată, estinzînd privilegiile sale.
Fiecare elită nouă, apare în colectivitaţi urbane, unde există şi diferite profesii
neproductive: controlori, coordonatori, factori de decizie, profesori, ziarişti
etc. Oraşul îşi impune supremaţia sa satului căutînd-o să obţină de la sat
alimente, să menţină la nivel scăzut salariile muncitorilor pe seama suferinţei
fermierului ţăran. Oraşul furnizează satului produse industriale, are sectoare
de industrie grea şi bunuri de lux, avînd ca bineficiari păturile superioare ale
birocraţiei satului în ţările în curs de dezvoltare. Acelor ce execută servicii
neproductive li se crează diferite avantaje, recompense în afara salariilor lor.
Astfel se explică geneza eliteler privilegiate.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, instituţionaliştii au dezvoltat principiul individului ca producător şi
consumator, a intreprinzătorului, a comportamentului efectiv, raţional al
agenţilor economici, al hedonismului, al neoclasicilor, conform căruia în
calitate de indivizi erau consideraţi producătorii şi consumatorii, întreprinză-
126
torul are rolul esenţial în adoptarea deciziilor economice, alocarea raţională,
efectivă a resurselor, pe piaţa serviciilor el apare în calitate de cumpărător de
factori de producţie, iar pe piaţa produselor – în calitate de vînzător de bunuri
finale şi intermediare, cîştigul vînzătorului se măsoară exclusiv prin
încasările băneşti; fiecare individ acţionează aşa cum doreşte, tinde să-şi
maximizeze satisfacţia în orice condiţii date; satisfacţia lui depinde numai de
acele bunuri şi servicii de care se poate bucura personal, ofelimitatea este
numai în funcţie de cantităţile acestor bunuri şi servicii, accentul punîndu-se
pe psihologia individului, pe maximizarea satisfacţiilor, pe “bucuria de a
trăi”, în principiul “bunuri de consum – timp liber – bucuria de a trăi ”, a
comportamentului neraţional al consumatorului. Conform acestui principiu se
afirmă că adevăratul “produs” al procesului economic nu constă dintr-un flux
fizic de reziduri dar dintr-un flux psihic – plăcerea de a trăi. Dacă nu o
recunoaştem şi nu întroducem noţiunea de plăcere de a trăi în ansamblul
nostru analitic, rămînem în afara lumii economice. „În absenţa noţiunilor de
activitate cu un scop şi plăcerea de a trăi afirma N. Georgescu-Roeghen nu ne
putem afla în lumea economică … plăcerea de a trăi depinde de trei factori:
din care doi sunt favorabili, iar unul este nefavorabil …de o cantitate mai
mare de bunuri de consum precum şi de mai mult timp liber. Invers, plăcerile
scad, dacă omul trebue să muncească mai mult timp liber sau dacă are de
făcut o muncă mai obositoare”. Se admite comportarea neraţională a consu-
matorului, faptul că consumatorul nu este indiferent în alegerea sa, în cazul
alegerii mărfurilor şi serviciilor el este supus unor puternice presiuni, el are
un compartiment neraţional. „Unii bogaţi consumă deseori nu din necesităţi
materiale personale, dar urmăresc scopul satisfacerii unor dorinţe de a-i
impresiona pe alţii, a-i întrece, a se arata originari. Aceste comportări sunt
preluate şi de reprezentanţii altor pături sociale. Are loc goana după origi-
nalitate, după moduri neraţionale de satisfacere a unor necesităţi raţionale,
care supune cererea unor fluctuaţii absolut neprevăzute. Creşterea cererii
poate fi însoţită de creşterea preţurilor. Consumatorul î-şi pierde indepen-
denţa, depinde de modă, ambiţii” ş. a. „Interprinzătorul activează nu numai în
scopul măririi profitului, dar reeşind şi dintr-un şir de instincte cum este de
exemplu instinctul patern, ce se manifestă prin asigurarea unei bunăstări ma-
teriale pentru familie. Acţiunea persoanei mai depinde de matricea culturală a
societăţii, căreia îi aparţine, adică de valoarea pe care o acţiune sau alta o are
potrivit matricii culturale a agentului economic”. [vezi: 35,275-278;324-325]
În comunităţile rurale fericirea individului nu depinde numai de canti-
tăţile de bunuri şi servicii disponibile; ci şi de alte variabile sociale, iar
cîştigul depinde şi de alţi factori în afară de încăsările băneşti. „În societatea
dominată de tradiţiile rurale cele mai multe acţiuni ale agenţilor economici au
o valoare pozitivă sau una negativă în funcţie de matricea culturală determi-
nantă. Aceste valori exercită o puternică influenţă asupra alegerii consu-
127
matorului. În societatea dominată de economia urbană alegerea este liberă cu
excepţia restricţiilor legilor scrise sau sentinţelor tribunalelor” [36,119-120],
şi ceea ce în economiile tradiţionale agrare pare a fi iraţional din punct de
vedere al costurilor şi profitului, poate fi expresia unui comportament
raţional, dacă se ţine seama de integrul sistem al gospodăriei ţărăneşti, al
nevoilor familiei şi al contextului vieţii. În mod clar obiectivele ţăranului în
activitatea sa economică sunt determinate într-o mare măsură de utilizările pe
care el tebue să le dea venitului obţinut.
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, instituţionaliştii au dezvoltat principiul rolului determinat a producţiei
materiale, a economiei, în viaţa socială, a lui K. Marx şi F. Enghels, conform
căruia condiţiile vieţii materiale determină caracterul moralei, a ideilor,
conştiinţei a instituţiilor politice şi ideologice, în principiul primordialităţii
socialului asupra economicului. Conform acestui principiu se afirmă primatul
socialului asupra economicului Comportamentul omului e determinat nu
numai de factori economici dar şi de cei sociali, psihologici, politici, care
sunt determinanţi. “Producerea materială se află sub controlul oamenilor, in-
teresele căror se concentrează asupra creşterii valorilor activelor nemateriale”
[37,176], “factorii economici îşi pierd importanţa lor” [38,306], susţin
instituţionaliştii. Agenţii economici trebuesc studiaţi în srînsă legătură cu
mediul în care acţionează.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, instituţionaliştii au dezvoltat principiul „valoare-utilitate marginală”, a
neoclasicilor, conform căruia izvorul valorii trebuie căutat în gusturile,
necesităţile, dorinţele, aprecierile subiective ale consumatorului, valoarea e
determinată de utilitatea marginală, de utilitatea pe care o aduce ultima utilitate
a acestui bun; mărimea utilităţii marginale este în raport direct proporţional atît
cu intensitatea necesităţilor care trebuie satisfăcute, cît şi cu raritatea bunurilor
menite să satisfacă aceste trebuinţe, în principiul "valoare – utilităţi temporale".
Conform acestui principiu munca creează numai utilităţi temporare…direcţia
procesului de transformare a materiei şi energiei este... de la utilizabil către
inutilizabil... Aceasta este activitatea economică; transformarea cantităţilor de
energie disponibilă existentă dintr-o stare utilizabilă într-o stare inutilizabilă,
oferind însă pe parcursul acestui tranzit “utilităţi temporare care satisfac nevoile
oamenilor … cînd părăsim această lume noi o lăsăm mai puţin înzestrată ca
urmare a prezenţei noastre pe planetă ”[39,111-112].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, instituţionaliştii au dezvoltat principiul evoluţiei naţiunilor, a fazelor evo-
luţiei economice, a lui F. List, conform căruia se admite existenţa următoarelor
faze principale de evoluţie: starea sălbatică, starea păstorală, starea agricolă –
industrială, şi însfîrşit, starea agricolă – industrială – comercială; la ultimile
două etape spre deosebire de primele două, unde trecerea are loc pe cale
128
evolutivă, aceste treceri necesită înfăptuirea unei politici protecţioniste, statul
prin întroducerea tarifelor vamale trebue să apere industria de concurenţa
mărfurilor străine, în principiul stadiilor creşterii economice, a “noi societăţi
industriale”, a societăţii postindustriale, “superindustriale”. Conform acestui
principiu în istoria economică a omenirii există cinci trepte a creşterii
economice: 1) societatea tradiţională, 2) societatea de tranziţie, 3) treapta de
avînt, 4) treapta maturizării rapide, 5) secolul unui consum înalt de masă.
Societatea tradiţională cuprinde întreaga lume prenewtoniană: monar-
hia chineză, civilizaţia mediterană şi a Orientului Mijlociu, Europa medie-
vală, cît şi societăţile newtoniane ce au rămas pînă la un anumit timp neatins
de noua forţă a omului:
“Societatea tranzitivă”, apărută în Europa Occidentală la sfîr. sec. XVII -
înc. sec. XVIII, se caracterizează de aşa trăsături ca: pătrunderea descoperirilor
ştiinţifice în producere, lărgirea pieţelor naţionale şi mondiale, acumularea
capitalurilor, apariţia “unui nou tip de oameni întreprinzători”, deplasări
politice, crearea unei puteri naţionale unite ş. a., dar aceste noutăţi ocupă un loc
neînsemnat în societate şi gospodărie, ce se caracterizează încă de modul
tradiţional de producere cu o productivitate joasă a muncii.” Treapta avîntului,
care pentru Anglia revine la sfîr. sec. XVII – înc. sec. XIX se caracterizează prin
faptul, că creşterea societăţii devine fenomen normal, brusc s-a ridicat nivelul
tehnologic al industriei şi agriculturii, s-a format “capitalul de importanţă
general - gospodăresc” (transport, telecomunicaţie, drumuri etc.), creşte
numărul fabricilor, cresc oraşe, “creşte o nouă clasă întreprinzătoare” etc.
Treapta maturizării rapide, realizată în Europa Occidentală la sfîr. sec.
XIX, se caracterizează prin faptul, că gospodăria ţării devine parte a
gospodăriei mondiale: (10 – 20)% din venitul naţional se investeşte din care
cauză creşterea producţiei ajunge din urmă creşterea populaţiei, centrul de
greutate de la ramurile industriei carbonifere, industriei metalurgice, a cons-
trucţiei de maşini grele trece la construirea de strunguri, industria chimică şi
electrotehnică, economia ţării e capabilă să producă orişice product ales
pentru producere.
Secolul consumului înalt de masă este identic capitalismului contempo-
ran şi se caracterizează prin trecerea de la problemele producerii la probleme-
le consumului şi a bunăstării materiale. Ramuri conducătoare ale gospodăriei
devin mărfurile de consum de folosire îndelungată şi serviciile [vezi: 40,17-
25]. Se afirmă, că factorii psihologici, înclinaţiile oamenilor, parcă regulează
tempurile măririi cantităţii de muncă şi capital. Se admite existenţa unei "noi
societăţi industriale", proprii societăţii occidentale contemporane, caracte-
rizată de dominaţia corporaţiilor puternice, ce ocupă situaţia de monopol. Şi
nu numai preţurile şi cheltuielile de producţie, dar şi cererea de consum devin
obiecte de dirijare. Consumatorul e impus să se acomodeze la necesităţile
producătorilor. Noi devenim sluji a acelei maşini pe care noi am construit-o
129
ca să ne servească nouă. Tehnica contemporană predetermină întărirea rolului
statului contemporan. Corporaţiile mari acomodează la nevoile sale sistemul
valorilor şi convingerile consumatorului, sistemul economic devenind o
economie planică, cerinţele dezvoltării tehnicii impun firma să caute ajutor şi
apărare la stat [vezi: 41,36-81]. La fel se admite existenţa unei societăţi
postindustriale şi superindustriale, legate de faptul că noţiunile de societate
preindustrială, industrială şi postindustrială prezintă şiruri conceptuale de-a
lungul axei, ce se consideră producerea şi felurile de cunoştinţe folosite [vezi:
42], în societatea superindustrială se păstrează corporaţiile şi businessul ilegal
[vezi: 43,226-233].
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, instituţionaliştii au dezvoltat principiul „preţ – cheltuieli de producţie
– utilitate marginală”, a neoclasicilor, conform căruia mărimea preţului unui
bun este determinată de utilitatea marginală a bunului corespunzător şi de
cheltuielile de producţie, nivelul preţurilor depinde atît de aprecierile subiec-
tive ale consumatorilor, care determină cererea pe termin scurt, cît şi de
costurile de producţie, ce dermină oferta pe termin lung, în principiul
relaţiilor dintre generaţii, bazate pe dragoste faţă de generaţiile viitoare.
Conform acestui principiu orice copil născut acum reprezintă o viaţă umană
în minus în viitor [vezi: 44,128-129]. E nevoe de eliberat generaţiile care vor
urma de monopolul şi dictatura generaţiei prezente. De alocat proporţional
între generaţii zestrea de resurse naturale ale planetei. Mecanizmul pieţei nu
poate preveni crizele viitoare ecologice, nu poate proteja generaţiile viitoare
de consecinţele consumului actual excesiv de resurse. E nevoie de restricţii şi
reglementări. De apărat rezervele de resurse ale pământului pentru generaţiile
viitoare. De luptat împotriva poluării mediului. De împărţit proporţional între
generaţii resursele naturale ale planetei. În ce priveşte generaţia actuală,
trebuie de evitat orice risipă de energie prin supraîncălzire, suprarăcire,
suprailuminare şi excese de viteză. Se prevede exluderea producerii instru-
mentelor de război, micşorarea producţiei şi consumului de bunuri de modă.
E nevoie de cultivarea durabilităţii produselor, adoptarea unui comportament
democratic adecvat unei baze de hrană, produsă numai de agricultura orga-
nică, ce puţin depinde de resursele rare neregenerabile. Va avea loc dezvol-
tarea resurselor, obţinute din energia solară, atomică, ce pot fi regenerate (dar
acest cost al energiei fără îndoială nu va fi mai mic decît cel plătit în prezent).
Dar dacă şi costurile crescînde ale controlului poluării mediului vor fi mari,
atunci va rămîne şi mai puţin pentru bucuria de a trăi [vezi 45,296]. Omul
trebue să-şi iubească specia ca pe el însuşi.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, instituţionaliştii au dezvoltat principiul creşterii entropiei, a lui Klau-
zius [vezi: 46,181], conform căruia are loc trecerea energiei de la o înaltă
concentrare la o stare dispersată, de la energie disponibilă (starea de entropie
130
minimă în care concentrarea este cea mai ridicată şi în care energia
disponibilă pentru realizarea unei munci utile este maximă este şi starea cea
mai organizată şi invers, starea de entropie maximă corespunde dezorgani-
zării sistemului); în principiul irectibilităţii dezvoltării materiei energiei
indisponibile, a entropizării economiei. Conform acestui principiu procesul
economic este entropic şi decurge neliniar. Există transformări entropice ale
materiei, astfel că materia indisponibilă nu poate fi reciclată, putem vorbi de
o echivalenţă a materiei cu energia, despre o anumită matrice a fluxului gene-
ral al circulaţiei materiei şi energiei. Procesul economic depinde de activi-
tatea oamenilor care sortează şi dirijază cu entropia joasă din mediu, constînd
şi din plăcerea de a trăi. Şi chiar dacă se ia în consideraţie numai latura fizică
a procesului economic, acest proces nu este circular ci unidirecţional …
procesul economic constă dintr-o continuă transformare a entropiei joase în
entropie înaltă, adică în reziduuri nerecuperabile sau “poluare” 47,275].
Putem vorbi cum de entropizarea economiei în general aşa şi de entropizarea
industriei, agriculturii, condiţiilor solului ş. a., fiindcă fiecare sursă de
entropie joasă este legată de unul din principalele îndeletniciri productive ale
omului. Radiaţia solară e legată în primul rînd de agricultură, iar entropia
joasă de origine minerală este legată de industrie care se supune legilor
entropiei, are loc dezertificarea solului ş. a. [vezi: 48, 90-113].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, instituţionaliştii au dezvoltat principiul repartiţiei venitului naţional, a
reproducţiei capitalului social, a lui K. Marx, conform căruia utilizarea mărfii
forţa de muncă duce la crearea plusvalorii, posesorul banilor numai în acest caz
poate transforma banii în capital dacă va găsi pe piaţa mărfurilor muncitorul
liber; se manifestă tendinţa de scădere a ratei profitului în legătură cu creşterea
compoziţiei organice a capitalului; în sistemul repartiţiei venitului naţional
propriu economiei moderne de piaţă există inegalităţi ce duc la dereglări, crize
în desfăşurarea reproducţiei sociale; în economia modernă de piaţă se manifestă
crize economice periodice, în principiul distribuţiei şi redistribuţiei venitului
social. Conform acestui principiu “repartiţia venitului obştesc (venitul fiind
socotit un factor compus din venitul real şi timpul liber) …ea va continua să fie
un factor de conflict social … oamenii vor înceta să lupte pentru partea lor
anonimă din venitul total numai dacă umanitatea ar reveni la situaţia în care
fiecare familie este o unitate economică independentă. Dar omenirea nu va
putea niciodată să-şi inverseze şansul evoluţiei exosomatice, tot aşa după cum
nu poate inversa sensul evoluţiei endosomatice … proprietatea obştească asupra
mijloacelor de producţie este singurul regim compatibil cu orice mod de
repartiţie … este compatibilă chiar cu venitul care pentru unele persoane sunt
din punct de vedere practic nelimitate … conflictul dintre indivizi pentru partea
lor din venitul social duce inevitabil la un conflict de clasă … societatea
organizată nu poate aplica în cazul acestor servicii acelaşi mod de remunerare ca
131
în cazul înterprinzătorului. Toţi directorii trebuie să primească o retribuţie
contractuală, adică să aibă venit stabilit înainte de a fi angajat. Nivelul just al
venitului pentru servicii care nu produc un rezultat palpabil constitue rădăcina
adîncă şi perenă a conflictului social în orice societate organizată” [49,299-300].
Profiturile în ţările suprapopulate agrar depind de matricea culturală, de un mod
de valori transmise sau de instituţii în conformitate cu care omul acţionează în
interiorul comunităţii din care el face parte, îşi orientează activităţile sale
complexe sociale. În aceste ţări repartiţia veniturilor nu este făcută după preţul
marginal, dar după regulile şi instituţiile impuse de supravieţuire. Productivi-
tatea marginală a muncii în aceste ţări ajunge la zero spre deosebire de ţările
industriale dezvoltate, unde preţul marginal maximizează produsul naţional.
Conducîndu-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei,
suficienţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi
nelinearităţii, simplicităţii, sugestilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, cercetării multilaterale, dezvoltării, dedublări întregului în
contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului, observabilităţi,
constructibilităţi, simetriei, analiticităţii, de principiul filosofic al libertăţii
voinţei spre putere, a lui F. Nietzsche, de principiile: proprietăţii individuale
capitaliste a întreprinderilor, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital),
a lui J. B. Say; diviziunii muncii între diferiţi factori de producţie, a
industrializări, a progresului nelimitat al tehnologiilor în producţia materială, a
neoclasicilor, creşterii populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei şi
mijloacele de existenţă, a lui T. Malthus; falansterelor, a socialiştilor – utopişti;
circulaţiei elitelor, a lui V. Pareto; individului ca producator şi consumator, a
întreprinzătorului, a comportamentului efectiv, raţional al agenţilor economici,
al hedonizmului, al neoclasicilor, rolului determinant al producţiei materiale, a
economiei în viaţa socială, a lui K. Marx şi F. Engels; „valoare - utilitate
marginală”, a neoclasicilor; evoluţiei naţiunilor, a fazelor evoluţiei economice,
a lui F. List, preţ – cheltuieli de producţie – utilitate marginală, a neoclasicilor;
creşterii entropiei, a lui Klauzius; repartiţiei venitului naţional, a reproducţiei
capitalului social, a lui K. Marx; a principiilor proprii: proprietăţii sociale
(acţionare, cooperatiste, publice, a societăţilor pe acţiuni) şi individuale, a
proprietăţii asupra instrumentelor exosomatice; a diviziunii sociale a activităţii
umane, a factorilor limităţi şi limitutivi de producţie, limitării folosirii noilor
tehnologii; creşterii exponenţiale a populaţiei, a raportului dintre numărul
populaţiei şi folosirea de către omenire a instrumentelor exosomatice,
repartiţiei optime, a concentrării populaţiei pe teritoriu; instituţiilor ca forme
structurale a societăţii, ca forţe motrice a dezvoltării social – economice, a
intervenţiei statului în economie, a tehnostructurii ca instituţie chee a
dezvoltării social – economice, a clasei inactive, a luptei de concurenţă între
instituţii, a evoluţiei structurilor sociale ca proces a selecţiei naturale; genezei
elitelor privilegiate; „bunuri de consum-timp liber-bucuria de a trăi”, a
132
comportamentului neraţional al consumatorului; „valoare – utilitate
temporală”; stadiilor creşterii economice, a noi societăţi industriale”, a
societăţii „supraindustriale”; relaţiilor dintre generaţii, bazate pe dragostea faţă
de generaţiile viitoare; irectibilităţii dezvoltării materiei- energiei
indisponibile, a entropizării economiei; distribuţiei şi redistribuţiei venitului
social; instituţionaliştii au dezvoltat principiul echilibrului economic, a
optimului economic, al neoclasicilor, conform căruia concurenţa pură şi
perfectă condiţionează un echilibru economic general, iar concurenţa
imperfectă condiţionează un echilibru parţial; există concordanţă (sau
neconcordanţă) între resursele disponibile şi necesităţile societăţii,
proporţionalitate (sau neproporţionalitate) între produse, servicii, capitaluri şi
venituri în cadrul întregii economii, stabilită între trei pieţe principale: a
produselor, a serviciilor şi a capitalului, asigurat de activitatea întreprinderilor,
ce crează echilibre (dezechilibre); în condiţiile concurenţei imperfecte apare o
situaţie de dezechilibru ca urmare a faptului că la un anumit nivel al economiei
există unele pierderi în calea liberei concurenţe; ce-a mai bună situaţie
economică din multe situaţii eficiente este situaţia optimului economic, aşa
schimbări în alocarea resurselor care îmbunătăţesc utilitatea (ofelimitatea)
anumitor agenţi economici fără a micşora utilitatea altor agenţi economici, în
principiul stabilităţii dezvoltării economice a instituţiilor în condiţiile
entropizării economiei (industriei, agriculturii, condiţiilor solului etc.).
Conform acestui principiu, dezvoltarea economică a instituţiilor se realizează
prin folosirea fluxurilor, asupra cărora acţionează agenţii, din acţiunea cărora
rezultă produsele finale. În prezenţa unui sector public în economie nu se mai
poate conta pe o reglementare spontană a economiei prin intermediu pieţii. E
nevoe de a planifica economia, privită ca o transformare continuă a entropiei
joase în entropie ridicată, în deşeuri inutilizabile. “Nu putem în agricultură
verifica rezerva de energie solară în ritmul direct … putem fi pripiţi cînd
exploatăm rezervele de entropie joasă din scoarţa terestră … putem fi pripiţi
cînd le transformăm în bunuri destinate unora din cele mai extraordinare
dorinţe omeneşti … limitarea noastră faţă de microcosmos se bazează pe
Principiul indeterminării [50,289-291]. Dar dezvoltarea economică a
instituţiilor trebuie să fie stabilă. Această stabilitate a instituţiilor trebuie atinsă
şi în ţările cu suprapopulaţie ţărănească, unde investiţiile din industrie investite
în capital nu susţin în economie procesele de creştere.
Principiul stabilităţii dezvoltării economice a instituţiilor în condiţiile
entropizării economiei (industriei, agriculturii, condiţiilor solului etc.), poate
fi apreciat ca principiu local, particular, al concepţiei economice instituţio-
niste. Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate fi considerat princi-
piul extremal al stabilităţii dezvoltării economice a instituţiilor în condiţiile
antropizării economiei (industriei, agriculturii, condiţiilor solului etc.), care
descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor economice, cît şi
133
procesele de trecere a stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor economice
în stări echilibrate. Acest principiu este extrimal, filisofic. El include în formă
depăşită şi esenţa principiului local corespunzător, cît şi a principiului
filosofic al libertăţii voinţei spre putere, a lui F. Nietzsche, a principiilor
proprietăţii individuale capitaliste a întreprinderii, a factorilor de producere
(muncă, pămînt, capital), a lui J. B. Say; diviziunii muncii între diferiţi factori
de producţie; a industrializării, a progresului nelimitat al tehnologiilor în
producţia materială, a neoclasicilor; creşterii populaţiei, a raportului dintre
numărul populaţiei şi mijloacele de existenţă, a lui T. Malthus; circulaţiei
elitelor, a lui V. Pareto; individului ca producător şi consumator, a intreprin-
zătorului, a comportamentului efectiv, raţional al agenţilor economici, al
neoclasicilor; rolului determinant al producţiei materiale, a economiei, în
viaţa socială, a lui K. Marx şi F. Engels; „valoare – utilitate marginală”, a
neoclasicilor; evoluţiei naţiunilor, a fazelor evoluţiei economice, a lui F. Lis;
„preţ – cheltuieli de producţie – utilitate marginală”, a neoclasicilor; creşterii
entropiei, a lui Klauzius; repartiţiei venitului naţional, a reproducţiei capita-
lului social, a lui K. Marx; echilibrului economic, a optimului economic, al
neoclasicilor; a principiilor proprii: a principiilor proprietăţii sociale (acţio-
nare, cooperatiste, publice, a societăţilor pe acţiuni) şi individuale, a proprie-
tăţii asupra instrumentelor exosomatice, a economiei dominante; a diviziunii
sociale a activităţii umane, a diviziunii muncii între specialişti, a factorilor
limitaţi şi limitativi de producţie, limitării folosirii noilor tehnologii; creşterii
exponenţiale a populaţiei şi folosirea de omenire a instrumentelor exosoma-
tice, a repartiţiei optime a concentrării populaţiei pe teritoriu; a instituţiilor ca
forme structurale a societăţii, ca forţe motrice a dezvoltării social – econo-
mice, a intervenţiei statului în economie, a tehnostructurii ca instituţie cheie a
dezvoltării social – economice, a clasei inactive, a luptei de concurenţă între
instituţii, a evoluţiei structurilor sociale ca proces a selecţiei naturale; genezei
elitelor privilegiate; „bunuri de consum – timp liber – bucuria de a trăi”,
comportamentului neraţional ai consumatorului; primordialităţii socialului
asupra economicului; „valoare – utilitate temporală”; stadiilor creşterii
economice, a "noii societăţi industriale"; a societăţii postindustriale, “suprain-
dustriale”; relaţiilor dintre generaţii, bazate pe dragoste faţă de generaţiile
viitoare; irectibilităţii dezvoltării materiei – energiei indisponibile, entropi-
zării economiei, a distribuţiei şi redistribuţiei venitului social.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei
economice instituţionaliste e prezentată pe fig. N. 16 (p. 283-285)

§3. Concepţia economică keynesistă


Ideile principale ale concepţiei economice keynesiste au fost expuse în
lucrările lui J.M.Keynes "Circulaţia monetată şi finanţele în India" (1913),
"Consecinţele economice ale păcii" (1919), "Eseu asupra reformei
134
monetare"(1923), "Tratat asupra banilor" (1930), "Teoria generală a folosirii
mîinii de lucru, a dobînzii şi a banilor" (1936), alcătuită din 24 capitole,
grupate în 6 cărţi, şi în alte lucrări.
J.M.Keynes avea cercetări în domeniul logicii, matematicii, filosofiei,
lingvisticii. În domeniul economiei a fost considerat ca cel mai mare
economist al sec. XX. A fost şi un epistemolog al ştiinţei economice
neoclasice, dezvoltînd principiile ştiinţei economice, analizînd rolul unui şir
de factori subiectivi neraţionali, psihologici în dezvoltarea vieţii economice,
dînd explicaţie psihologică fenomenelor economice.
Keynesismul a existat aproximativ trei decenii (1936-1965- 1968).
În calitate de caracteristici de bază ale paradigmei keynesiste pot fi
enumereate:
- teoria marginalistă, este recunoscută de J.M.Keynes numai în domeniul
microanalizei, privită ca caz particular al teoriei generale;
- el îşi vede sarcina în a elabora o teorie generală a economiei de piaţă, ce
va putea lămuri procesele economice cum în condiţii de echilibru, aşa şi
în condiţii de dezechilibru;
- vede necesitatea în a urmări procesele economice cum în expresie
materială, aşa şi în expresie bănească;
- neagă teoria pieţelor, a lui J.B.Say, şi idea „ordinii naturale”, ce poate
realiza în mod spontan un echilibru economic;
- operează cu indicatori macroeconomici;
- realizează cercetări economice în domeniul macroanalizei;
- recunoaşte inevitabilitatea şomajului involuntar în condiţiile economiei de
piaţă;
- de rînd cu şomajul involuntar analizează la fel şi aşa dezechilibre din
economia contemporană de piaţă cum sunt crizele economice, legate de
vînzarea mărfurilor, cît şi dezechilibrele în balanţa plăţilor externe ale
ţărilor ce participă la comerţul exterior;
- face o analiză statică, pe termen scurt, a problemelor economice;
- consideră că economia de piaţă pentru a funcţiona cu succes are nevoie de
susţinere din partea statului.
La baza concepţiei economice a keynesismului a fost pus principiul filo-
sofic al libertăţii manifestării inconştientului în conştient, al conştientizării
înconştientului, a freudismului şi neofreudismului [51], conform căruia în
structura psihicului omului sunt incluse trei elemente: 1) stratul adînc al
pasiunilor inconştiente, ce prezintă baza activităţii individului, ce se conduce
numai de principiul "satisfacţiei", nefiind raportată la realitatea socială,
pronunţîndu-se deseori şi împotriva ei; 2) sfera conştientului, ce se prezintă ca
mijlocitor dintre inconştient şi lumea exterioară, ce comăsoară activitatea
inconştientului cu principiul realităţii, cu finalitatea şi necesitatea presupusă,
cauzată din exterior; 3) sovestea internă a personalităţii ca instanţă critică, ce
135
Fig. Nr. 16 Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la
apariţia concepţiei economice instituţionaliste

136
apare ca mijlocitor dintre inconştient şi conştient, urmînd să supună incon-
ştientul cerinţelor principiului realităţii; conştientul e analizat ca aşa o calitate
care poate adera sau nu la alte calităţi; instinctele inconştiente ale omului se
presupune că au caracter înăscut; există intenţii primare, comportări
motivaţionale a personalităţii [vezi: 52, 7]; “Sarcina psihoanalizei constă în
studierea faptului cum materialul inconştient al psihicului omenesc trece în
domeniul conştiinţei, este supus scopurilor omului”. Avînd capacitatea
conştientizării inconştientului, omul conduce cu suferinţele sale, dirijează cu
ele în viaţa reală în mod conştient. Inconştientul include în el experienţa
omului şi constă din retrăiri ce cîndva au fost conştiente dar au pierdut
caracterul lor conştient în urma uitării sau oprimării. El prezintă acel nucleu
esenţial şi intern ce formează lumea psihică a omului. Se admite existenţa la
fel şi a inconştientului colectiv, a anumitor urme ascunse ale memoriei trecu-
tului uman (a experienţei general-umane), caracteristice pentru diferite rase şi
popoare; anumite comportări bazate pe anumite modele formale de compor-
tare, pe anumite imagini simbolice, dînd naştere la comportări concrete,
umplute cu conţinut, la activităţi conştiente ale omului, numite "arhetipuri"
[vezi 53,5]. Se admite existenţa şi a inconştientului social, fiind rezultat al
psihologizării proceselor culturale şi sociale. Se recunoaşte prezenţa la oameni
a anumitor intenţii sociale (cum de exemplu, tendinţa spre putere), ce au
caracter înăscut, prezente de la bun început naturii umane. Se recunoaşte şi
existenţa anumitor "tendinţe sociale", scopuri finale ale tendinţelor umane, pe
baza cărora se lămureşte comportarea omului, planul vital propriu cu ajutorul
căruia omul tinde şă înlăture tensiunile vieţii şi neîncrederea sa în viitor [vezi:
54, 27]. Se consideră că factorul cauzal n-are importanţă în planul lămuririi
comportării personalităţii, avînd un anumit rol determinant numai la studierea
mecanismelor dezvoltării şi socializării individului. Scopul final ce predeter-
mină activitatea omului este manifestat în tendinţa spre putere sau în tendinţa
spre superioritate. Dar, faptul că scopul final include şi tendinţa spre autodes-
făşurarea esenţei omului permite postularea principiului activ al vieţii ome-
neşti, evidenţierea activitatîţii şi a autoactivităţii omului ca atare.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, J.M.Keynes a dezvoltat principiul proprietăţii private asupra bunurilor
economice, a neoclasicilor, conform căruia forma predominantă de proprietate
este proprietatea asupra bunurilor (produselor) economice, bunurile economice
fiind în cantităţi limitate, care pot fi obţinute numai dînd un alt bun economic,
sau bani în schimbul lor, în principiul proprietăţii private, a socializării
crescînde a ei, a proprietăţii nestatale asupra mijloacelor de producţie, conform
căruia se admite proprietatea individuală a oamenilor, anumite întreprinderi
particulare, cît şi proprietatea anumitor colectivităţi: firme mici şi corporaţii
gigantice, proprietatea nestatală asupra mijloacelor de producţie. Se afirmă că
"nu proprietatea asupra mijloacelor de producere e esenţială pentru stat. Dacă
137
statul ar fi putut determina volumul general al resurselor, predestinate pentru
mărirea uneltelor de producere şi cota de bază a recompenselor proprietarilor
acestor resurse, cu aceasta s-ar fi atins tot ce e necesar” [vezi: 55,453].
Conducîndu-se de principiile enumerate, J.M.Keynes a dezvoltat şi
principiul diviziunii muncii, între diferiţi factori de producţie, a industriali-
zării progresului nelimitat al tehnologiilor în producţie materială a neoclasi-
cilor conform căruia are loc divizarea muncii între diferiţi agenţi şi factori de
producţie, se admite caracterul limitat al factorilor de producţie, a bazei de
resurse, noile tehnologii vor stimula exploatarea resurselor încă neatinse e
necesară activizarea fondurilor de producţie, industrializarea cooperarea
dintre serviciile productive ale forţelor factorilor de producţie, în principiul
diviziunii muncii, a iniţiativei particulare, a socializării crescînde a produ-
cerii, conform căruia societatea e divizată în producători şi consumatori, ce
acţionează liber pe baza iniţiativei particulare.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, J.M.Keynes a dezvoltat şi principiul individului, ca producător şi
consumator, a întreprinzătorului, a comportamentului efectiv al agenţilor
economici, al hedonismului, al neoclasicilor, conform căruia în calitate de
individ erau consideraţi producătorii şi consumatorii, iar în calitate de agenţi
economici - individul şi întreprinderea; întreprinzătorul are rolul esenţial în
adoptarea deciziilor economice, alocarea raţională, eficientă a resurselor; el
se prezintă ca cumpărător de factori de producţie, sau vînzător de bunuri
finale sau intermediare, accentul punîndu-se pe psihologia individului, pe
maximizarea satisfacţiiolr, pe "bucuria de a trăi", în principiul individualis-
mului ca garanţie a libertăţii personale, a manifestării largi a preferinţelor
personale a unei vieţi variate. Conform acestui principiu individualismul
"constituie cea mai bună garanţie a libertăţii personale, în sensul că lărgeşte
mult, în comparaţie cu orice alt sistem, cîmpul de manifestare a preferinţelor
personale; constituie de asemenea cea mai bună garanţie a unei vieţi variate
care rezultă tocmai din existenţa acestui cîmp larg de preferinţe personale;
această variaţie păstrează tradiţiile în care sunt întruchipate deciziile cele mai
trainice şi încununate de succes ale generaţiilor anterioare, ea dă culoare
prezentului graţie forţelor multiple ale imaginaţiei şi, servind nu numai
tradiţiei şi imaginaţiei, ci şi experimentării, constituie instrumentul cel mai
puternic pentru crearea unui viitor mai bun" [vezi: 56,382].
Conducîndu-se de principiule corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, principiul creşterii populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei şi
mijloacele de existenţă, a lui Th.Malthus, conform căruia puterea populaţiei
întrece în aşa măsură puterea pămîntului de a oferi mijloace de subzistenţă, încît
noi nu trebuie să slăbim eforturile de a creşte cantitatea necesară de alimente,
dar trebuie această creştere să o legăm şi cu alte eforturi, şi anume, populaţia
odată depăşită trebuie să fie ţinută în urmă la distanţă necesară spre a se realiza
138
relativa proporţie pe care o dorim; în condiţiile economiei de piaţă să micşorăm
consumul individual, a fost dezvoltat de J.M.Keynes în principiul “nivel de
producţie-forţa de muncă”. Conform acestui principiu volumul ocupaţiei
depinde de nivelul producţiei: stimulînd cererea ridicăm volumul producţiei şi
micşorăm numărul şomerilor, „naţiunile trebuie să înveţe să-şi asigure prin
politica lor internă ocuparea deplină a mîinii de lucru … să echilibreze creşterea
lor demografică” [vezi: 57, 383-384]. J.M.Keynes schimbă şi ordinea existentă
a priorităţilor, punînd pe primul plan socialul, utilizarea completă a braţelor de
muncă; pe locul doi punînd economia - creşterea producţiei ca rezultat al
ocupaţiei depline a forţei de muncă; iar pe locul trei - moneda şi finanţele, spre
deosebire de clasici şi neoclasici ce puneau pe planul întîi banii şi finanţele, pe
cel de al doilea - economia, iar pe al treilea puneau socialul, afirmînd, că pentru
a repartiza mai mult trebuie să produci mai mult în condiţiile unei stabilităţi
monetare şi a unui echilibru bugetar.
El consideră că anume în determinarea volumului ocupaţiei şi nu în
diviziunea muncii a celor care de acum lucrează “sistemul existent s-a dovedit a
fi neeficient” [vezi: 58, 454]. Analizînd problema şomajului, el afirmă că la
originea şomajului se află necoincidenţa dintre economii şi investiţii, salariile
şomerilor prea mici, şi nu salariile lor prea ridicate, cum credeau neoclasicii.
J.M.Keynes menţiona la fel că “gătinţa lucrătorilor de a fi de acord cu un salariu
bănesc scăzut de loc nu este leac de şomaj” [vezi:59, 71]. Şi nu săracii sunt
vinovaţi de existenţa şomajului, dar cei bogaţi, care economisesc o parte tot mai
mare din veniturile obţinute, fără să le investească. Printre factorii subiectivi ce
stimulează economisirea, sunt menţionaţi de J.M.Keynes - prudenţa, preve-
derea, spiritul de a făuri ş.a., iar printre acei ce stimulează consumul - setea de
satisfacţii, intenţia de a impresiona pe alţii ş.a. J.M.Keynes arată, că numărul de
muncitori care găsesc de lucru depinde de cererea efectivă de mărfuri, sau de
încasările întreprinzătorilor din vînzarea producţiei. Avînd în vedere că cererea
efectivă include în ea cererea de bunuri de consum final sau individual, şi
cererea de bunuri destinate investiţiilor, el vine la concluzia, că dacă suma
consumului final global şi a investiţiilor globale este egală cu venitul global, şi
partea economisită din venitul global este egală cu investiţiile, atunci economia
este în echilibru. Dar în realitate nu tot ce se economiseşte ori se acumulează se
investeşte, ce şi prezintă cauza dezechilibrelor.
Conducîndu-se de principiul corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, J.M.Keynes a dezvoltat principiul multiplicatorului mîinii de lucru, a lui
R.F.Kahn, conform căruia pe parcurs creşte de cîteva ori ocuparea totală în raport
cu ocuparea primară din ramurile producătoare de bunuri de consum, în prin-
cipiul multiplicatorului investiţional. Conform acestui principiu între creşterea
investiţiilor şi creşterea venitului naţional există o corelaţie stabilă, bazată pe
faptul că fiecare cheltuială de investiţii (sau alte cheltuieli) se transformă în
venituri iniţiale, pe urmă o parte din ele cheltuindu-se, se transformă în venituri
139
secundare etc. În acelaşi timp se măreşte şi ocuparea şi volumul producţiei. Cu cît
mai mult venit ce consumă, cu atît mai mult venit naşte suma de bani investită în
capital, şi cu atît e mai lung procesul multiplicaţional. Şi “atunci cînd are loc un
spor al investiţiilor globale venitul va creşte cu o mărime care este de K ori mai
mare decît sporul investiţional... Principiul general al multiplicatorului este acela
la care trebuie să apelăm cînd căutăm o explicaţie a modului în care fluctuaţiile
mărimii investiţiilor, reprezentînd o parte comparativ mică a venitului naţional,
sunt capabile să genereze fluctuaţii ale volumului total de ocupare şi ale venitului
global de o amplitudine mult mai mare decît propria lor amplitudine” [vezi: 60,
141, 148]. Astfel, principiul multiplicatorului leagă creşterea venitului naţional cu
consumul personal, născut de cheltuieli - investiţii sau cheltuieli de stat. Creşterea
investiţiilor e privită ca funcţie a creşterii venitului naţional.
Conducîndu-se de principiul corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, J.M.Keynes a dezvoltat principiul egalităţii totale dintre cerere şi
ofertă, a armoniei economice, a lui J.B.Say, conform căruia echilibrul econo-
mic e stabilit între menage şi firme, iar egalitatea totală dintre cerere şi ofertă,
stabilindu-se în mod automat, duce la imposibilitatea crizelor şi a şomajului,
şi principiul balanţei de decontare, a mercantiliştilor, conform căruia există o
balanţă de decontare în comerţul extern sau intern, în principiul dezechilib-
relor economice în sistemele macroeconomice. Conform acestui principiu
datorită deosebirii în timp dintre actul economisirii şi cel al investiţiei, a
faptului că cererea tinde să rămînă mereu în urma ofertei: se investeşte mai
puţin, încasările sunt mai mici decît producţia oferită; apar dificultăţi în
vînzarea unei părţi din mărfurile oferite, apar dezechilibre în economie, se
menţine şi chiar creşte şomajul involuntar, sistemul capitalist poate să se
menţină de-a lungul unei perioade mari într-o stare cronică de activitate
subnormală fără a se observa vre-o tendinţă de redresare a lui. El a analizat la
fel şi comportamentul agenţilor economici cum în calitate de consumatori
(înclinaţia spre consum, analizată ca raport dintre consum şi venit, sau dintre
creşterea consumului şi creşterea venitului (înclinaţia marginală spre con-
sum), cu reversul ei - înclinaţia spre economii în expresie medie şi în expresie
marginală), aşa şi în calitate de întreprinzători (eficienţa marginală a capitalului,
sau procentul de profit, obţinut la ultima investiţie şi rata dobînzii, sau procentul
de dobîndă, plătit pentru capitalul luat cu împrumut, formulînd trei legi
psihologice cu ajutorul cărora el lămureşte nivelul activităţii economice şi
dezechilibrele economice. El defineşte legea psihologică fundamentală, a
înclinaţiei spre consum, menţionînd, că “psihologia colectivităţii este de aşa
natură încît atunci cînd se măreşte venitul global, consumul global creşte, dar nu
cu aceeaşi mărime ca venitul” [vezi:61, 64; 141], cît şi reversul acestei legi, a
înclinaţiei oamenilor spre economii, a disponibilităţilor băneşti necheltuite ca o
medie pe cîţiva ani, sau a înclinaţiei marginale spre economii, menţionînd că
“simplul fapt că există o insuficienţă a cererii efective poate să oprească şi
140
deseori opreşte creşterea folosirii mîinii de lucru înainte de a fi fost atins nivelul
folosirii ei complete. Insuficienţa cererii efective va frîna procesul de producţie
….cu cît colectivitatea este mai bogată, cu atît va tinde şă fie mai mare decalajul
dintre producţia sa efectivă şi cea potenţială şi cu atît mai evidente şi mai
scandaloase vor fi defectele sistemului economic” [vezi: 62, 66-67].
Definind a doua lege psihologică ca imbold la investiţii, considerînd că
dorinţa şi cointeresarea întreprinzătorului de a investi e determinată de legea
înclinaţiei întreprinzătorului spre eficienţa marginală a investiţiilor noi (că el e
predispus să investească cînd prevede obţinerea unui profit satisfăcător, cînd
este mare rata viitoare a profitului), că efectivitatea marginală de investiţii
caracterizează beneficiul aşteptat a investiţiilor capitale din partea intreprinză-
torului, J.M.Keynes scrie, că mărimea investiţiilor depinde de efectivitatea
marginală a investiţiilor, de profitul aşteptat (de perspectivă) de la investiţiile
capitale prezente, şi de la normele procentului, de aprecierile viitoarelor
beneficii. Cota de azi a procentului determină pentru întreprinzător limita de jos
a viitoarelor lui investiţii capitale, rigiditatea cotei procentuale frînează, coboară
înclinaţia spre investiţii. În concepţia lui J.M.Keynes procentul este un factor
autonom, nivelul lui se determină de interacţiunea cererii şi ofertei privitor la
rămăşiţile băneşti (la partea bănească a economiilor), reflectă jocul forţelor
pieţei pe piaţa bănească. El susţine că eficienţa marginală a capitalului “depinde
de randamentul viitor al capitalului şi nu doar de randamentul său curent” [vezi:
63, 164] şi că pentru ca economiile să fie investite este necesar ca eficienţa
marginală a capitalului să fie substanţial mai mare decît rata dobînzii.
Definind a treia lege psihologică ca preferinţă pentru lichiditate, ca
dorinţa majorităţii oamenilor de a păstra disponibilităţile lor băneşti (din
venitul curent sau din economii făcute anterior) în formă lichidă, uşor de
transformat în orice alte bunuri de care ar avea nevoie, J.M.Keynes menţio-
nează, că masa monetară creşte în circulaţie datorită cererii de monedă, şi în
cazul dacă individul cedează temporar dreptul asupra banilor de ai păstra în
formă lichidă, el pretinde la o recompensă care se numeşte dobîndă, că “rata
dobînzii este recompensa pentru renunţarea la lichiditate pe o anumită
perioadă de timp” [vezi: 64,187], că atunci cînd preferinţa pentru lichiditate
este mare şi cantitatea de bani este mică, rata dobînzii este mai ridicată, iar
cînd preferinţa pentru lichidităţi este redusă, sporeşte cantitatea de bani aflată
în circulaţie, atunci rata dobînzii este mai scăzută, stimulînd proiectele de
investiţii. La J.M.Keynes procentul este în mare măsură fenomen psihologic.
El leagă sfera bănească cu categoriile reale ale reproducţiei capitaliste,
determină specificul acţiunii regulării băneşti - creditare asupra mersului
reproducţiei. Această regulare, schimbare a volumului ofertei băneşti in-
fluienţează reproducerea, acţionînd asupra procesului investiţional numai în
cazul cînd ea e în stare să schimbe situaţia psihologică la piaţa de bani, cobo-
rînd norma procentului. În cazul cînd mărirea ofertei băneşti nu micşorează
141
cota procentuală economia nu poate fi scoasă din impas [vezi: 65, 187]. El
consideră la fel că principala explicaţie a fortelor (obiective şi subiective)
care conduc spre dezechilibre în economia de piaţă o constituie acţiunea
necontrolată a acestor legi psihologice.
Conducîndu-se de principiul corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, principiul intervenţiei statului în economie pentru dezvoltarea comer-
ţului exterior, a mercantiliştilor, conform căruia statul este prezent şi inter-
vine activ în economie, atît ca agent economic de sinestătător, cît şi ca
sprijinitor al agenţilor economici particulari, atît pe plan intern, cît şi, îndeo-
sebi, pe plan extern, printr-o politică protecţionistă în favoarea întreprinzăto-
rilor naţionali, limitînd concurenţa întreprinzătorilor străini, avînd ca funcţie
şi de a supraveghea rata dobînzii şi balanţa de plăţi externe, a fost dezvoltat
de J.M.Keynes, în principiul intervenţiei moderate şi limitate a statului în
economie, numit şi “dirijism”. Conform acestui principiu numai statul poate
să reducă dezechilibrele care apar în societate prin intermediul politicii
veniturilor, creditului ieftin (reducerii cotei dobînzii); politicii monetare,
reducerii salariilor reale, creşterii consumului de stat, sporul cantităţii de bani
de pe piaţă; ajustării suplimentare a veniturilor prin politica fiscală, cît şi a
investiţiilor de stat, cum în ramurile productive şi în cercetare, aşa şi în cele
neproductive, realizate din contul cheltuielilor publice din bugetul statului.
Statul trebiue să folosească pîrgiile economiei disponibile pentru a corela şi
coordona inclinaţiile psihologice, asigurînd echilibrarea ofertei de mărfuri cu
cererea efectivă de mărfuri, echilibrînd investiţiile cu economiile. Pentru
dezvoltarea economică echilibrată şi reducerea şomajului, menţionează
J.M.Keynes, e efectivă politica investiţiilor productive care duce la crearea
unor locuri noi de muncă, cît şi politica de cerere adăugătoare de bunuri de
consum şi bunuri investiţionale, care necesită activarea fondurilor econo-
misite sau acumulate în scopul creşterii bogăţiei sociale, a prosperităţii gene-
rale. Statul poate activa agenţii economici ca ei să facă investiţii adăugătoare,
practicînd o rată scăzută a dobînzii, mobilizînd fondurile economisite pe
calea impozitelor pe venituri şi alte impozite, folosind investiţiile de stat la
realizarea lucrărilor publice. J.M.Keynes sublinia că “o socializare destul de
cuprinzătoare a investiţiilor se va dovedi singurul mijloc pentru asigurarea
unui nivel de ocupare apropiat de ocupaţia deplină, deşi aceasta nu trebiue să
excludă tot felul de compromisuri şi aranjamente pe baza cărora autorităţile
publice vor colabora cu iniţiativa privată” [vezi: 66, 380].
Conducîndu-se de principiule unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, sufi-
cienţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi neli-
nearităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în contrarii, unităţii
analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii, constructi-
bilităţii, simetriei, analiticităţii; de principiile neoclasice a proprietăţii private
142
asupra bunurilor economisite; diviziunii muncii, între factorii de producţie; a
industrializării progresului nelimitat al tehnologiilor în producţia materială;
individului ca producător şi consumator, a întreprinzătorului, a comportamen-
tului efectiv al agenţilor economici, al hedonismului; creşterii populaţiei, a
raportului dintre numărul populaţiei şi mijloacele de existenţă, a lui Malthus;
multiplicatorului mîinii de lucru, a lui R.F.Kahn; egalităţii totale dintre cerere
şi ofertă, a armoniei economice, a lui J.B.Say; balanţei de decontare, a
mercantiliştilor; intervenţei statului în economie pentru dezvoltarea comerţului
exterior, a mercantiliştilor; de principiile proprii: a proprietăţii private, a
socializării crescînde a ei, a proprietăţii nestatale asupra mijloacelor de
producţie; diviziunii muncii, a iniţiativei particulare, a socializării crescînde a
producerii; individualismului ca garanţie a libertăţii personale, a manifestării
largi a preferinţelor personale, a unei vieţi variate; „nivel de producţie forţă de
muncă”; multiplicatorului investiţional; dezechilibrelor economice în sistemele
macroeconomice; intervenţiei moderate şi limitate a statului în economie,
numit şi dirijism; de principiul filosofic al libertăţii manifestării inconştientului
în conştient, a conştientizării inconştientului, a freudismului şi neofreudis-
mului, J.M.Keynes a dezvoltat principiul echilibrului economic, a optimului
economic, al neoclasicilor, conform căruia concurenţa pură şi perfectă
condiţionaeză un echilibru economic general, se atinge o stare la care cererea
şi oferta efectivă a serviciilor productiuve sunt egale şi la care există un preţ
stabil, constant pe piaţa produselor; preţul de vînzare a produselor a devenit
egal cu cheltuielile, exprimate în serviciile de producere; în cadrul întregii
economii există o armonie socială; concurenţa imperfectă condiţionează un
echilibru parţial; există proporţionalitate (sau neproporţionalitate) între
produse, servicii, capitaluri şi venituri în cadrul intregii economii, stabilit între
trei pieţe principale: a produselor, a serviciilor şi a capitalului, asigurat de
activitatea intreprinzătorului; se crează echilibre (dezechilibre), în condiţiile
concurenţei imperfecte apare o rentă de dezechilibru ca urmare a faptului că la
un anumit nivel al economiei există unele piedici în calea liberei concurenţe;
că rata dobânzii şi volumul învestiţiilor se stabilesc de la sine la nivel optim,
astfel că preocuparea în legătură cu balanţa comercială este o pierdere de timp;
optimul economic prezintă cea mai bună situaţie economică din multe situaţii
eficiente; aşa schimbări în alocarea resurselor care îmbunătăţeşc utilitatea
(ofelimitatea) anumitor agenţi economici fără a micşora utilitatea altor agenţi
economici (efectuînd o analiză în fond microeconomică, studiind interdepen-
denţa proceselor economice la nivelul firmei, a producătorului şi consuma-
torului), în principiul tendinţei spre stabilitate statică a sistemelor macroeco-
nomice. Conform acestui principiu din faptul că nu tot ce se economiseşte sau
se acumulează este automat investit, apar dezechilibre. Sistemele economice
sunt destabilizate. E nevoie de stabilizarea sistemelor macroeconomice, de
găsit soluţii practice de micşorare sau chiar înlăturare a instabilităţilor acestor
143
sisteme economice în condiţiile economiei de piaţă contemporane. În plan
macroeconomic e nevoie de exlus dificultăţile în vînzarea mărfurilor, în
efectuarea de investiţii, în înlăturarea şomajului involuntar cronic, fiindcă
“lumea nu va mai tolera mult timp şomajul care, cu excepţia unor scurte
intervale de activitate febrilă, este legat inevitabil de individualismul capitalist
din zilele noastre. Este posibil, însă, că printr-o analiză corectă a problemei să
se poată vindeca boala, menţinînd tot odată eficienţa şi libertatea” [vezi:67,
382-383]. E necesară “dirijarea cu cererea”, ca obiect al regulării să devină
cererea efectivă, iar componenta ei - investiţiile. Statul trebuie să asigure o
creştere stabilă a investiţiilor, dinamica cărora va depinde de creşterea viitoare
a dobînzii; pe piaţa bănească să reguleze (să coboare) cota procentului în
perspectivă pe termen lung, fiindcă “a lăsa regularea volumului inverstiţiilor
curente în mîini particulare este primejdioasă” [vezi: 68, 392-393]. Statul e în
stare să cântărească efectivitatea marginală a bunurilor capitale din punct de
vedere a perspectivelor îndelungate pe baza beneficiilor sociale generale [vezi:
69, 229]. În plan mondoeconomic trebuie de atins scopul de a transforma
comerţul internaţional în mijloc de a menţine ocuparea mîinii de lucru în
propria ţară, e nevoie de evitat posibilităţile dezlănţuirii unor războaie cauzate
de lupta de concurenţă pentru pieţe [vezi: 70, 383-384].
Principiul tendinţei spre stabilitate statică a sistemelor macroeconomice
poate fi apreciat ca principiu local, particular, al concepţiei economice a
keynesismului. Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate fi consi-
derat principiul extremal al tendinţei spre stabilitate statică a sistemelor ma-
croeconomice, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor
economice, cît şi procesele de trecere a stărilor deschise, neechilibrate a
sistemelor economice în stări echilibrate. Acest principiu extremal, filosofic,
include în formă depăşită esenţa principiului local corespunzător, cît şi esenţa
principiilor neoclasicilor: a proprietăţii private asupra bunurilor economice; a
diviziunii muncii între diferiţi factori de producţie, a industrializării, progre-
sului nelimitat al tehnologiilor în producţia materială; individului, ca produ-
cător şi consumator, a întreprinzătorului, a comportamentului efectiv al agen-
ţilor economici, al hedonismului; a creşterii populaţiei, a raportului dintre
numărul populaţiei şi mijloacele de existenţă, a lui T.Malthus; multiplica-
torului mîinii de lucru, a lui R.F.Kahn; egalităţii totale dintre cerere şi ofertă,
a armoniei economice, a lui J.B.Say; a balanţei de decontare, a mercantilişti-
lor; a intervenţiei statului în economie pentru dezvoltarea comerţului exterior,
a mercantiliştilor; a echilibrului economic, a optimului economic, a neoclasi-
cilor; a principiilor proprii: a proprietăţii private, a socializării crescînde a ei,
a proprietăţii nestatale asupra mijloacelor de producţie; diviziunii muncii, a
iniţiativei particulare, a socializării crescînde a producerii; a individualis-
mului, ca garanţie a libertăţii personale, a manifestării largi a preferinţelor
personale, a unei vieţi variate; “nivel de producţie – forţa de muncă”, a multi-
144
plicatorului investiţional; dezechilibrelor economice în sistemele macroeco-
nomice; a intervenţiei moderate şi limitate a statului în economie, numit şi
dirijism; a libertăţii manifestării inconştientului în conştient, a coinştientizării
inconştientului, a freudismului şi neofreudismului.
Matricea principiilor meotodologice ce au contribuit la apariţia
concepţiei economice keynesiste e prezentată pe fig. Nr.17, (p. 305-306)

§4. Concepţia economică neokeynesistă

Ideile principale ale concepţiei economice neokeynesiste au fost expuse în


lucrările lui R.F.Harrod “Spre o teorie dinamică” (1948), “Spre o nouă politică
economică” (1967), “Dinamica economică” (1973); E. D. Domar “Eseuri în
teoria creşterii economice” (1957), J. Robinson “Economia concurenţei imper-
fecte” (1933), “Acumularea capitalului” (1956), “Eseuri în teoria creşterii eco-
nomice” (1962), "Eseuri economice: cîteva întrebări demodate în teoria econo-
mică” (1971), “Contribuţii la economia modernă” (1978), “Aspectele dezvol-
tării şi subdezvoltării” (1979); J.Robinson, J.Eatwell “Întroducere în economia
modernă” (1973), N.Valdor “Eseuri asupra valorii şi repartiţiei” (1960);
P.A.Samuelson, W.D.Nordhaus “Economics” (1989); P.Sraffa “Cu privire la
relaţia dintre cost şi cantitatea produsă” (1925 - 1926), “Întroducere în operele şi
corespondenţa lui D.Ricardo” (1951-1955), “Producţia de mărfuri cu ajutorul
mărfurilor” (1960) ş.a.
Neokeynesismul (anii 50-60 ai sec.XX) prezintă o totalitate de teorii şi
politici economice, ce au modernizat într-o anumită măsură ideile lui J. M.
Keynes. În cadrul acestor concepţii deosebim neokeynesismul american (H. A.
Hansen, L. D. Klein, S. E. Harris, J. Tobin, W. Heller, F. Moligham ş.a.),
neoceynesismul francez (A. Bererre ş.a.), neokeynesismul sintezei neoclasice
(P. Samuelson, R. Solov), postkeynesismul (J. Robinson, A. S. Kregel, L. L.
Pasinetty ş.a.). Neokeynesiştii împărtăşesc ideile lui J. M. Keynes, caută să
înlăture neajunsurile concepţiei keynesiste, distanţiindu-se atît de neoclasici,
cît şi de pseudokeynesişti, îmbogăţind concepţia lui cu idei inspirate de la alţi
autori contemporani. Spre deosebire de J.M.Keynes care a analizat în fond
probleme de macroanaliză statică, punînd accent pe problemele cererii efective
de mărfuri şi a consumului, atrăgînd atenţie neîndestulătoare problemelor
legate de producţie şi ofertă, progres tehnic, repartiţie a venitului naţional,
rolului ei în stimularea activităţii economice, de comerţ internaţional ş.a.,
neokeynesiştii au făcut obiect de analiză producţia (şi nu consumul), ce
contribuie esenţial la creşterea venitului naţional. Au studiat rolul investiţiilor
şi a progresului tehnic în creşterea venitului naţional. Ei au elaborat teoria
dinamicii economice, a sintezei neoclasice, a producerii de mărfuri prin
intermediul mărfurilor, mulţi din ei dialogînd cu economişti de alte orientări.
145
La baza concepţiei economice a neokeynesismului a fost pus principiul
filosofic al libertăţii voinţei spre credinţă, a subiectului cointeresat, a pragma-
tismului, conform căruia voinţa e absolut liberă; se admite un început volitiv,
legat de acţiune, cît şi starea îndoelii ca stare psihologică a subiectului, ce are
ca orientir atingerea unei credinţe stabile, capabile de a directa acţiunea, de a
căpăta anumite rezultate practice; gîndirea fiind înţeleasă ca o atingere a unei
satisfacţii psihologice subiective,adevărul - ca aceea ce ne duce spre un
anumit scop, iar lucrurile - ca totalitatea urmărilor practice, a anumitor
rezultate senzoriale. La fel se admite, că omul liber, alegîndu-şi linia de
comportare, face "ceea ce se răscumpără", ce dă plată. Succesul în viaţă pe
deplin depinde de energia şi voinţa personalităţii şi prin sforţările fiecărui
individ aparte lumea treptat se îmbunătăţeşte, fiecare om avînd dreptul să se
consacre credinţei personale în riscul propriu [vezi: 71, 40]. Noţiunile şi
categoriile sunt privite ca instrumente ce servesc realizării anumitor scopuri,
servind pentru înlăturarea îndoielii şi atingerea credinţei gătinţei sau
deprinderii de a acţiona. Trecerea de la starea de îndoială la starea credinţei
este înţeleasă ca trecere, sau transformare, a situaţiei indeterminate,
îndoielnice sau problematice în situaţie determinată, hotărîtă, astfel
realizîndu-se reconstruirea şi perfecţionarea experienţei umane. Se consideră
că “ideile sunt afirmaţii nu despre aceea ce este sau a fost, dar despre acţiuni
care trebuie să fie realizate”, că cunoaşterea “prezintă schimbare directată
înăuntrul lumii” [vezi:72,138; 291].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, neokeynesiştii au dezvoltat principiul keynesist al proprietăţii private, a
socializării crescînde a ei, a proprietăţii nestatale asupra mijloacelor de pro-
ducţie, conform căruia se admite proprietatea individuală a oamenilor, anumite
întreprinderi particulare, cît şi proprietatea anumitor colectivităţi, firme mici şi
corporaţii gigantice, proprietatea nestatală asupra mijloacelor de producţie;
economiile de piaţă se compun dintr-un număr mare de întreprinderi mici, iar
statul are sarcina să asigure numai cadrul legal al activităţii lor, în principiul
proprietăţii mixte; individuale, private şi a celei publice, statale. Conform
acestui principiu există gospodării individuale, firme particulare şi un sector
public în creştere, şi în această economie mixtă “institutele particulare şi sociale
realizează controlul economic” [vezi: 73, 7]. În cadrul economiei de piaţă
funcţionează o multitudine de tipuri de întreprinderi de talie foarte diferite, iar
statul se implică incomparabil de mult în economie.
Conducîndu-se de principiile enumerate, neokeysiştii au dezvoltat
principiul keynesist a diviziunii muncii, a iniţiativei particulare, a socializării
crescînde a producerii, conform căruia societatea e divizată în producători şi
consumatori, ce acţionează liber pe baza iniţiativei particulare, în principiul
diviziunii muncii şi a specializării tot mai înalte a funcţiilor de producere,
regulării pieţii din partea statului, a randamentelor crescînde. Conform
146
Fig. Nr. 17 Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la
apariţia concepţiei economice keynesiste

acestui principiu specializarea tot mai înaltă a funcţiilor de producere permite


fiecărui om sau fiecărei regiuni să folosească prioritatea lor în distribuţia
mijloacelor de producere sau a resurselor existente. Tehnologia înaintată
contemporană se bazează pe folosirea a tot mai mult capital (adică instalaţii
de producere a fabricilor mari, depozite, producţii gata şi semifabricate),
capitalul însuşi fiind produs al muncii. Piaţa determină preţurile şi producerea
în multe sfere a ei. Statul regulează piaţa pe calea impozitelor, cheltuielilor de
stat, lărgindu-se cu aceasta sfera aplicării banilor şi, în caz final, ambele părţi:
cum piaţa, aşa şi statul, sunt esenţiale. “Economia mixtă se bazează, în primul
rînd, pe sistemul preţurilor pentru organizarea lor economică, dar foloseşte o

147
varietate de intervenţii ale statului pentru a face faţă instabilităţii macroeco-
nomice şi imperfecţiunilor pieţei” [vezi: 74, 977]. Controlul economic este
realizat atît de instituţii particulare, cît şi de instituţii publice: “sistemul
particular - prin intermediul orientării invizibile de către mecanismul pieţei,
iar instituţiile publice sau de stat - prin intermediul dispoziţiilor organiza-
torice şi a stimulentelor fiscale” [vezi: 75, 38].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, neokeynesiştii au dezvoltat principiul neoclasic “preţ - cheltuieli de
producţie - utilitate marginală”, conform căruia mărimea preţului unui bun
este determinată de utilitatea marginală a bunului corespunzător şi de
cheltuielile de producţie, preţul oscilează în dependenţă de raportul dintre
cerere şi ofertă, nivelul preţurilor depinde atît de aprecierile subiective ale
consumatorilor, cît şi de costurile de producţie ce determină oferta pe termen
lung, în principiul “preţ de producţie - muncă necesară.” Conform acestui
principiu nivelul preţurilor depinde nu numai de munca directă, căruia îi
revine prin repartiţie salariul, dar şi de munca trecută, încorporată în
mijloacele de producţie, care sunt şi ele mărfuri (din punct de vedere tehnic),
şi capital (din punct de vedere social-economic, ca proprietatea unor
persoane, diferite de muncitori); producţia de mărfuri are loc cu ajutorul
mărfurilor. Valoarea etalonului (a mijlocului de măsurare) este invariabilă în
raport cu mijloacele de producţie cu ajutorul cărora a fost ea însăşi produsă şi
exprimă măsura invariabilă a preţurilor. Relaţia dintre preţuri şi variabilele
din domeniul repartiţiei (veniturile) e determinată în fiecare moment de
tehnologia existentă. Cu modificarea tehnicii şi a tehnologiei se modifică şi
relaţia dintre preţuri şi raportul dintre diferite venituri. Modificările în timp a
preţurilor relative (sau a raportului de schimb între două mărfuri) şi a
raporturilor dintre venituri (în special, dintre salarii şi profit) au la bază
inegalitatea proporţiilor în care sunt folosite munca şi mijloacele de producţie
în diferite ramuri ale economiei. În cazul mărfurilor de bază (a mijloacelor de
producţie) progresul tehnic contribuie la modificarea preţurilor relative şi a
raportului dintre venituri din toate domeniile. Dar în cazul restului mărfurilor
(ce au o folosinţă mai restrînsă) progresul tehnic afectează numai bunurile de
lux (el nu afectează nici mijloacele de producţie, nici cele de subsistenţă ). La
costul de producţie se adaugă "o margine" (un spor peste costul de producţie),
mărimea cărei depinde de gradul de monopolizare, de rata normală sau
anticipată de folosire a capacităţilor de producţie şi de nivelul planificat al
investiţiilor. Există şi anumite restricţii ce determină nivelul preţului, cît şi
această "margine", aşa ca: efectul de substituţie, efectul de intrare a noi firme
în competiţie, teama de intervenţie a statului, concurenţa externă ş.a.
Pe baza aceluiaşi principiu neokeynesiştii au formulat şi esenţa principiului
“venit marginal - cheltuieli de producţie - utilitate marginală (în condiţiile
concurenţei imperfecte)”, conform căruia în condiţiile concurenţei imperfecte
148
preţul producţiei nu e egal cu cheltuielile marginale de producţie. Aceiaşi
producţie poate să se vîndă de diferiţi producători cu preţuri neegale. Curba
cererii la producţia fiecărui producător nu se caracterizează de elasticitatea
absolută a ei. Fiecare producător vinde atîta producţie ca cheltuielile marginale a
producţiei să fie egale cu veniturile marginale a lui. Venitul marginal a
întreprinzătorului nu este egal cu preţul producţiei. Venitul marginal şi nu preţul
determină producţia unui producător aparte [vezi 76, 240-255] Elasticitatea
ofertei producţiei depinde de elasticitatea ofertei factorului folosit (de aceea cu
cît a crescut utilitatea marginală pe măsura creşterii cantităţii factorului folosit)
şi de elasticitatea înlocuirii factorilor.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, neokeynesiştii au dezvoltat principiul keynesist “nivel de producţie-
forţă de muncă”, conform căruia volumul ocupaţiei depinde de nivelul pro-
ducţiei; stimulînd cererea ridicăm volumul producţiei şi micşorăm numărul
şomerilor; naţiunile trebuie să asigure prin politica lor internă ocuparea deplină
a mîinii de lucru, să echilibreze creşterea lor demografică; preţurile şi salariile
sunt absolut elastice, nivelul preţurilor se mişcă în sus şi în jos balansînd;
macroeconomia nu poate influenţa asupra volumului producerii, politica
macroeconomică influenţează numai asupra nivelului preţurilor; ca să restabilim
ocupaţia deplină micşorarea preţurilor trebuie să fie neînsemnată; regularea
macroeconomică se realizează prin regularea cheltuielilor, schimbarea profitului
aici are loc mai repede ca în cazul regulării cu ajutorul salariilor şi a preţurilor
elastice; şomajul impus apare în condiţiile preţului neelastic al muncii, avînd un
salariu fixat; dacă salariul este înalt oferta muncii este mare, numai o parte din
muncitori capătă loc de lucru, în principiul “inflaţie-şomaj”. Conform acestui
principiu gradul de folosire a forţei de muncă se află în dependenţă de nivelul
preţurilor, de nivelul inflaţiei. Cu creşterea preţurilor şi a inflaţiei şomajul creşte,
iar cu micşorarea preţurilor şi a inflaţiei şomajul se micşorează. Nivelul
preţurilor e determinat de nivelul salariilor, şi cu cît rata şomajului este mai
ridicată, cu atît salariile nominale cresc mai puţin. Dar cînd nivelul şomajului
este redus, muncitorii obţin o creştere vădită a salariilor.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, neokeynesiştii au dezvoltat principiul neoclasic al repartiţiei venitului
după salariu, profit, dobîndă, rentă funciară, după productivitatea marginală a
muncii, conform căruia repartiţia veniturilor în economia naţională se realizează
în dependenţă de utilitatea marginală; toate veniturile primare au aceeaşi natură
- preţul unor servicii, guvernate de productivitatea muncii, de respectivul factor
de producţie; salariul ca venit al muncitorului este determinat de dezvoltarea
producţiei materiale, este preţul muncii lui, echivalent al productivităţii
marginale a muncii; profitul este preţul muncii de conducere şi recompensă a
riscului în afaceri; dobînda este preţul capitalului împrumutat, venitul capitalis-
tului (beneficiarului); renta funciară prezintă preţul folosirii temporare a pămîn-
149
tului de către o altă persoană decît proprietarul lui, este venitul lui; în principiul
condiţionării productivităţii investiţiilor de relaţiile de distribuţie. Conform
acestui principiu atît oferta factorilor de producţie, schimbarea lor, cît şi produc-
tivitatea investiţiilor e condiţionată de relaţiile de distribuţie. Beneficiul şi sala-
riul, schimbarea corelaţiei dintre ele influenţează preţul şi mărimea capitalului,
fără a atinge proprietăţile lui fizice şi “productivitatea” lui. Sursa profitului o
constituie esenţa fizică însăşi a capitalului (mijloacelor de producere). Sursa
venitului real a beneficiarului o constituie capitalul ca rezervă fizică a mijloa-
celor de producere, ce se deosebeşte de noţiunea de capital ca categorie finan-
ciară, ce asigură stăpînului ei un venit sub formă de procent. Norma procentului
aceasta-i plata pentru "aşteptare", determinată de condiţiile pieţei băneşti
nestabile [vezi: 77, 50-51]. Ideea productivităţii mijloacelor de producţie, a
investiţiilor şi aici e prezentă. Destinaţia salariului şi profitului ca feluri diferite
de venituri este diferită. Muncitorii consumă întregul lor venit, înclinaţia lor spre
economii este zero, sau aproape zero, pe cînd capitaliştii finanţează investiţiile
lor din profit, înclinaţia lor spre economii este de 1 sau aproape 1. O rată înaltă a
creşterii economice duce la modificarea repartiţiei venitului în favoarea profitului.
Se atinge o rată mai mare a profitului în raport cu salariile. Există o legătură
strânsă între ponderea investiţiilor în totalul producţiei şi ponderea profitului în
totalul veniturilor. A.S.Eichner şi J.A.Kregel menţionează: "cu cît este mai mare
rata expansiunii economice, ca rezultat al unui nivel mai ridicat al investiţiilor, cu
atît mai mare va fi partea din venitul naţional care revine capitaliştilor (cei cu
venituri nesalariale) sub formă de profit (venit care nu izvorăşte din muncă) şi cu
atît mai mică va fi partea care revine muncitorilor [vezi: 78, 297].
E important şi faptul, că cei care deţin controlul asupra ratei investiţiilor
deţin şi controlul asupra repartiţiei venitului, asupra proporţiei dintre salariu
şi profit, şi nu putem vorbi de o înclinaţie generală spre economii şi investiţii.
Admiţînd la fel, că şi muncitorii pot face economii şi o parte din profitul
capitaliştilor poate fi folosit pentru nevoi personale, apoi muncitorii pe lîngă
salarii pot obţine din economiile investite venituri nesalarizate şi în locul
termenilor de salarii şi profit putem folosi termenii "forme quazicontractuale
de venituri" (salarii, dobînzi fixe, rente, căpătate de muncitori), şi “forme
reziduale de venituri” (profiturile, căpătate de marile corporaţii). Relaţia
dintre nivelul investiţiilor şi ponderea "veniturilor reziduale" (profiturilor) se
menţine. Veniturile sunt cu atît mai mari, cu cît este mai intensă activitatea
economică, sunt mai mari şi investiţiile. Creşte producţia ca rezultat a investi-
ţiilor. Marile corporaţii, economisînd, tind să ridice preţurile şi ca rezultat
creşte tot mai mult diferenţa dintre preţuri şi costuri. Banii ca componentă
organică a economiei determină cum nivelul activităţii economice aşa şi
nivelul venitului ce urmează să fie distribuit diferitor grupuri sociale. Expre-
sia naturală a fluxurilor economice e aplicabilă atunci, cînd realizăm conta-
bilizarea producţiei naţionale, iar cea monetară - cînd analizăm formarea şi
150
repartiţia venitului. Produsul naţional şi venitul naţional se compun din două
feluri de elemente: din bunuri disponibile şi din bunuri nedisponibile.
Echilibrul global al economiei se formulează ca egalitate dintre cheltuielile
disponibile (investiţiile) şi veniturile disponibile (economiile). Principalul
factor ce determină nivelul activităţii economice, rata creşterii economice, o
constituie investiţiile. Muncitorii cheltuiesc ceea ce primesc, iar capitaliştii
primesc ceea ce cheltuiesc (sub formă de investiţii productive). Capitaliştii nu
pot primi hotărîrea să cîştige mai mult, dar numai să investească mai mult. Se
analizează rata investitorilor, studiind cum starea de spirit a întreprinzătorilor şi
vitalitatea întreprinderilor, aşa şi diferite modele de comportament investiţional
în diferite sectoare (forme particulare, sector public, gospodării individuale etc).
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, neokeynesiştii au dezvoltat principiul lui D.Ricardo, a diviziunii inter-
naţionale a muncii, a avantajelor relative în comerţul exterior, conform căruia
pe piaţa mondială se formează structuri de concurenţă imperfectă, avantaje
neegale pentru fiecare ţară, create prin jocul liber al forţelor pieţei interna-
ţionale: fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul a acelor mărfuri
pe care le fabrică cu cheltuieli relativ mai mici şi va importa mărfurile pe care
le produce cu cheltuile relativ mai mari; criteriul ce determină diviziunea
internaţională a muncii este nivelul productivităţii care diferă de la ţară la ţară
şi de la produs la produs; în principiul diviziunii internaţionale a muncii; a
ocupării mondiale a forţei de muncă. Conform acestui principiu şomajul
prezintă un fenomen adînc negativ, care persistă cum în ţările dezvoltate, aşa
şi în ţările în curs de dezvoltare (în forme mai diferite şi în proporţii mai
mari). Cauzele şomajului în ultimele constau nu atît în atitudinea săracilor,
care cer creşterea salariilor, dar în atitudinea bogaţilor care nu investesc
îndeajuns din volumul mare al acumulărilor pe care le au. La şomaj contri-
buie cum insuficienţa investiţiilor productive, aşa şi gradul de dezvoltare a
tehnicii şi tehnologiei. Dezvoltarea slabă a acestor ţări e condiţionată şi de
cheltuielile militare mari pe scară naţională şi mondială, de datoria lor
externă mare, de creşterea permanentă a preţului petrolului importat în
ultimul timp. E nevoie de elaborat un plan global de ameliorare a activităţii
economice în toate genurile de ţări, schimbarea cooperării economice
internaţionale. E nevoie de atins o cerere globală creatoare care ar schimba
investiţiile productive, de atins o putere adecvată de cumpărare cum în cadrul
statului naţional, aşa şi pe plan internaţional, crearea unor posibilităţi mari
pentru cumpărarea utilajului tehnic necesar în condiţiile posibilităţilor băneşti
neînsemnate. E nevoie la fel de acumulări de capital, transformări adînci
structurale: economice, tehnice, sociale, culturale, intervenţia activă a statului
în economie. Creşterea cererii efective a ţărilor în curs de dezvoltare necesită
ridicarea nivelului de viaţă a populaţiei lor, ocuparea deplină a mîinii de lucru,
controlarea inflaţiei. E nevoie de reducerea vădită a cheltuielilor militare, a
151
datoriei lor externe. A. Angelopoulos scrie, că “în zilele noastre toţi oamenii
doresc o lume mai bună, mai dreaptă şi mai umană, nu numai la scară naţională,
ci şi la nivel mondial”. Pentru atingerea acestor scopuri este absolut necesară
adaptarea continuă a obiectivelor şi a politicii guvernelor la aceste revendicări.
Este necesară, pe de altă parte, coordonarea politicilor naţionale, care să
conducă la un plan internaţional corespunzător. În absenţa unor asemenea
politici naţionale şi obiective internaţionale, un lanţ de recesiuni generalizate va
fi inevitabil şi cu el “reculul social şi dezesperarea” [vezi: 79, 28].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, neokeynesiştii au dezvoltat principiul keynesist al dezechilibrărilor
statice economice a macrosistemelor economice, conform căruia datorită
deosebirii de timp dintre actul economisirii şi cel al investiţiei, a faptului că
cererea tinde să rămînă mereu în urma ofertei; se investeşte mai puţin,
încasările sunt mai mari decît producţia oferită; apar dificultăţi în vînzarea
unei părţi din mărfurile oferite, apar dezechilibre în economie, se menţine şi
chiar creşte şomajul involuntar; o insuficienţă a cererii efective poate să
oprească şi deseori opreşte creşterea folosirii mîinii de lucru înainte de a fi
fost atins nivelul folosirii ei complete; mărimea investiţiilor depinde de
efectivitatea marginală a investiţiilor sau de profitul aşteptat de perspectivă
de la investiţiile capitale prezente, şi de normele procentului, de aprecierile
viitoarelor beneficii, rigiditatea cotei procentuale coboară înclinaţia spre
investiţii; nivelul procentului se determină de interacţiunea cererii şi ofertei la
rămăşiţele băneşti, reflectă jocul forţelor pieţei pe piaţa bănească; eficienţa
marginală a capitalului depinde de randamentul viitor al capitalului şi nu doar
de randamentul său curent, pentru ca economiile să fie investite este necesar
ca eficienţa marginală a capitalului să fie substanţial mai mare decît rata
dobînzii; rata dobînzii prezintă recompensă pentru recunoaşterea preferinţei
pentru lichiditate pe anumită perioadă de timp; atunci cînd preferinţa pentru
lichiditate este mare şi cantitatea de bani este mică, rata dobînzii este mai
ridicată, iar cînd preferinţa pentru lichiditate este redusă şi sporeşte cantitatea
de bani aflată în circulaţie, atunci rata dobînzii este mai scăzută, stimulînd
proiectele de investiţii; procentul leagă sfera bănească cu categoriile reale ale
reproducţiei capitaliste, determină specificul acţiunii regulării băneşti -
creditare asupra mersului reproducţiei; schimbarea volumului ofertei băneşti
influenţează reproducerea, acţionînd asupra procesului investiţional numai în
cazul cînd ea e în stare să schimbe situaţia psihologică la piaţa de bani,
coborînd norma procentului; în cazul cînd mărirea ofertei băneşti nu
micşorează cota procentului, economia nu poate fi scoasă din impas;
principala explicaţie a forţelor (obiective şi subiective) care conduc spre
dezechilibre în economia de piaţă o constituie acţiunea necontrolată a acestor
legi psihologice, în principiul dezechilibrelor dinamice economice, a instabi-
lităţii economiei contemporane de piaţă. Conform acestui principiu creşterea
152
venitului naţional (creşterea economică) e determinată de înclinaţia marginală
spre consum, de care depind disponibilităţile băneşti care urmează să fie
investite, cît şi de tehnica existentă de costul ei, caracterizate de coeficientul
marginal al capitalului în cazul cînd celelalte variabile ale modelului sunt
date. Oscilaţia ratei reale de creştere economică între rata garantată ce satisfa-
ce interesele intreprinzătorilor, chiar dacă nu asigură folosirea deplină a tutu-
ror factorilor (îndeosebi, a mîinii de lucru) şi rata naturală (ce asigură folosi-
rea tuturor factorilor de producţie, care pot să satisfacă interesele întreprinză-
torilor) este cauza dezechilibrelor economice, a instabilităţii economice con-
temporane de piaţă, a recesiunii cînd rata reală e mai mică ca rata garantată şi
a expansiunii cînd rata reală e mai mare ca rata garantată; şi atunci cînd rata
garantată este mai mică decît rata naturală există şomaj. Pentru excluderea
dezechilibrelor economice se propune “1. Un nivel ridicat şi în creştere a pro-
dusului real; 2. Ocuparea ridicată şi un şomaj redus, asigurînd slujbe bune şi
plată mare pentru cei care doresc să muncească; 3. Un nivel stabil al preţurilor
sau preţuri care cresc încet, atît preţurile cît şi salariile, fiind determinate de pie-
ţele libere; 4. Relaţii economice externe, caracterizate pentru-un curs al schim-
bului extern stabil şi exporturi mai mult sau mai puţin echilibrate” [vezi: 80,
83]. Însă puţine naţiuni reuşesc să atingă aceste obiective. Majoritatea ţărilor
dezvoltate caută fără încetare mijloace pentru atingerea lor cît mai deplină.
Neokeynesiştii consideră că economia de piaţă, bazată pe iniţiativa
privată, prin natura ei este nestabilă şi această instabilitate poate fi exclusă
prin realizarea unei politici fiscale şi monetare active, ce ar compensa neajun-
sul cererii de mărfuri din partea firmelor cu cheltuieli bugetare, finanţare,
folosind politica impozitelor. Dezechilibrele economice sunt lămurite de
neokeynesişti, analizînd abaterea reală a creşterii economice de la rata
garantată pe termen scurt, ţinîndu-se cont de ritmul schimbărilor şi de
condiţiile istorice în care au loc schimbările corespunzătoare, influenţa asupra
deciziilor economice a experienţei trecute şi a aşteptărilor pentru viitor, ce
determină comportamentul investiţiilor şi a economiilor, analizînd înzestrarea
iniţială cu echipament, rata salariului real, iar cu ea şi rata economiilor, rata
creşterii mîinii de lucru, rata progresului tehnic. Rata economiilor e analizată
ca dependentă de mărimea veniturilor şi de schimbările care au lor în
repartiţia veniturilor, ce explică caracterul dezordonat al procesului real al
creşterii economice. Şi dacă J.M.Keynes în căutarea explicaţiilor dezechilib-
relor din economia de piaţă (inclusiv al şomajului) s-a folosit în fond de
macrocategoriile: cerere efectivă, înclinaţie marginală spre consum, para-
metru investiţional ş.a., au plecat de la consum, urmărind în deosebi nivelul
cererii efective de mărfuri în raport cu dimensiunea venitului, multiplicarea
lui în funcţie de înclinaţia marginală spre consum, veniturile prezentînd suma
consumului şi a investiţiilor, apoi neokeynesiştii au analizat factorii economici
şi extraeconomici ce lămuresc dinimicile din economie şi rezultatele lor
153
manifestate în creşterea economică, folosind la fel şi categoriile: coeficient al
capitalului, eficienţă a investiţiilor, rată de creştere economică ş.a. Ei au plecat
de la producţie, au cercetat creşterea venitului naţional (creşterea economică) în
dependenţă de mărimea economiilor, rata lor, de necesarul de capital pentru o
unitate de venit suplimentar, ţinînd cont şi de progresul tehnic. La baza analizei
dezechilibrelor economice ei au pus relaţia cantitativă de natură tehnico-
economică dintre diferite variabile a modelului de creştere economică, analizînd
produsul naţional brut ca suma consumului global, a investiţiilor, cheltuielilor
bugetare, sau de stat, şi a soldului net al exporturilor (export - import).
Conducându-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabili-
tăţii, neokeynesiştii au dezvoltat principiul keynesist, al intervenţiei moderate şi
limitate a statului în economie, numit şi dirijism,conform căruia numai statul
poate să reducă dezechilibrele care apar în societate prin intermediul politicii
veniturilor, a creditului ieftin, reducerea cotei dobînzii, a politicii monetare,
fiscale, a reducerii salariilor reale şi creşterii consumului de stat, sporind cantita-
tea de bani de pe piaţă, ajustarea suplimentară a veniturilor prin politica fiscală,
cît şi a investiţiilor de stat, cum în ramurile productive, în cercetare, aşa şi în a
celor neproductive, realizate din contul cheltuielilor publice din bugetul statului,
în principiul intervenţiei sistematice şi directe a statului în economie cu scopul
de a atinge efectivitate, echitabilitate, stabilitate în viaţa economică pentru a
menţine ocuparea braţelor de muncă la un nivel ridicat, a atenua dezechilibrele
economice. Conform acestui principiu statul trebuie să intervină în economie
prin politica de "stop and go" (frînare şi stimulare), care în viziunea neokeyne-
siştilor britanici (R.Harrod ş.a.) statul trebuie să folosească politica fiscală şi
monetară pentru a înfluienţa comportamentul agenţilor economici individuali
pentru a echilibra variabilele cu tendinţe divergente. Atunci cînd cresc cererea şi
investiţiile, veniturile şi salariile, e nevoie ca statul să oprească această creştere
prin ridicarea impozitelor şi a ratei dobînzii. Iar cînd are loc o stagnare a
activităţii economice, o reducere a cererii de mărfuri pe piaţă, a investiţiilor, se
cere stimularea activităţii economice prin reducerea impozitelor, creşterea
cantităţii de bani în circulaţie pe piaţă, micşorarea dobînzii. Această intervenţie
e necesară şi pentru atenuarea dezechilibrelor economice, pentru corectarea
unor insuficienţe sau excese în cererea efectivă de mărfuri pe piaţă, a oscilaţiilor
în mărirea economiilor, a ratei dobînzii şi a cantităţii de bani de pe piaţă.
R.Harrod consideră la fel, că pentru a dobîndi ca toate veniturile să fie
provenite “prin muncă”, trebuie de lichidat procentul şi cu aceasta va dispare
clasa rantie şi a proprietarilor funciari.
Neokeynesistul britanic A. Hansen menţionează că instrumentul de bază
de reglementare a proceselor economice este Bugetul de stat. Pe calea
redistribuirii venitului naţional (diferenţierea impozitelor pe venit, rata
dobînzii şi a indemnizaţiilor pentru şomaj) statul asigură cum echilibrul
economic aşa şi dezvoltarea economică. De exemplu, în perioada avîntului
154
economic impozitele sunt mari, iar în perioada crizelor economice ele sunt
reduse. Cererea este influenţată prin mijlocirea cheltuielilor publice, realizate
în forma comenzilor de stat. În timpul crizelor, de exemplu, statul măreşte
volumul cheltuielilor publice, astfel compensînd micşorarea celor private, iar
în perioada de avînt cheltuielile publice scad permanent.
Neokeynesistul nordamerican W.Heller la fel consideră, că nu există nici
un mecanism automat, care să aducă economia în stare de echilibru cu ocuparea
deplină a forţei de muncă, şi e nevoie să intervină statul cu instrumentele sale
monetare, cu o politică a salariilor şi a preţurilor, să tindă ca întregul potenţial al
economiei să fie folosit (să se evite excesele şi inflaţia, să stimuleze economia,
reducînd impozitele sau sporind cheltuielile. Dar chiar cu intervenţia statului în
economie libertatea individuală trebuie să fie protejată, să nu să se permită ca
deciziile publice să ocupe locul celor particulare. El cere la fel introducerea unei
politici a veniturilor în acord cu industriaşii, sindicatele şi statul, îmbunătăţirea
instrumentelor politicii guvernamentale monetare şi fiscale; ridicarea calificării
unor muncitori pentru a evita şomajul structural ş.a., astfel asigurînd trecerea de
la "new economics" la "economie socială".
Punînd accentul pe elaborarea politicii economice dirijate, neokeynesiştii
tindeau să atingă asigurarea unui nivel înalt şi în continuă creştere a produsului
real, un şomaj redus, un nivel stabil al preţurilor, relaţii economice externe pe cît
de posibil echilibrate de prezenţa şi asigurarea unei balanţe de plată favorabilă.
Dar dacă neokeynesiştii americani considerau că instrumentul principal al
intervenţiei statului în economie trebuie să fie bugetul, apoi neokeynesiştii fran-
cezi - planul indicativ. Pentru neokeynesiştii francezi planul indicativ poate
rezolva problema contradicţiei dintre libertatea individuală şi interesele naţio-
nale, să menţină echilibrul economic general şi ritmuri înalte de creştere econo-
mică, schimbarea structurii economiei în direcţia necesară. Cu ajutorul planului
se realizează redistribuirea venitului naţional, asigurînd o pace socială durabilă,
planul fiind obligatoriu doar pentru întreprinderile sectorului public, ce determi-
nă în ce proporţii venitul poate fi distribiut în sfera de consum şi a economiilor.
Pentru reprezentanţii sintezei neoclasice instrumentul principal al
intervenţiei statului în economie este politica fiscală şi monetară, ce trebuiesc
corelate printr-o activitate coordonată a Guvernului şi a Băncii Centrale. În
viziunea neokeynesiştilor sintezei neoclasice statul trebuie să realizeze: “a) o
politică fiscală ce constă în cheltuieli guvernamentale şi impozite; cheltuielile
statului influenţează mărimea relativă a consumului colectiv în comparaţie cu
consumul particular; impozitele reduc veniturile şi cheltuielile particulare; ele
efectuază investiţiile şi produsul potenţial, afectează cheltuielile globale şi
aceasta influenţează asupra mărimii produsului naţional brut şi a inflaţiei, cel
puţin pe termen lung; b) o politică monetară, realizată prin Banca Centrală, ce
stabileşte oferta de bani, schimbările în oferta de bani modifică rata dobînzii în
sus şi în jos şi afectează cheltuielile pentru articole, cum sunt maşinile sau
155
construcţiile; politica monetară are un efect important asupra mărimii produ-
sului naţional brut şi asupra evoluţiei lui; c) o politică economică externă
comercială de fixare a cursului schimbului, sau chiar a unei politici monetare şi
fiscale, ce urmăresc scopul menţinerii importurilor la acelaşi nivel cu expor-
turile şi a stabilizării cursurilor externe a schimbului; d) o politică a veniturilor
ce constă în acţiunile statului îndreptate spre atenuarea inflaţiei prin măsuri
directe, fie prin convingere verbală, fie prin controlul salariilor şi preţurilor pe
cale legislativă” [vezi: 36, 85]. P. Samuelson menţionează, că statul trebuie să
intervină în domeniile ocrotirii sănătăţii, învăţămîntului, industriilor de preluc-
rare a deşeurilor ş.a., ce nu-s supuse legii cererii şi ofertei, cît şi, de exemplu, să
contribuie la fixarea salariului minimal. Statul trebuie să încerce să corecteze
greşelile pieţei, cum de exemplu monopolul, să redistribuie venitul în folosul
săracilor, să netezească zborurile şi căderile ciclului de afaceri, să reţină şomajul
şi inflaţia, să susţină creşterea economică. Statul trebuie să elaboreze legi
antitrust şi de regulare economică pentru îmbunătăţirea sistemului de piaţă
nedesăvîrşit; să redistribuie veniturile, promovînd o fiscalitate progresivă, şă
ajute bătrînilor, celor ce nu dispun de capacităţi de muncă, familiilor cu mulţi
copii, şomerilor ş.a. prin folosirea atentă a puterii financiare şi fiscale, să
influenţeze nivelul de producere, ocupaţie, inflaţie. P. Samuelson, analizînd
cererea efectivă, include în ea nu numai cererea de consum şi cererea de
investiţii (cum procedează J.M.Keynes), dar şi cererea din partea statului, adică
achiziţiile publice. Şi, cum menţionează P.Samuelson şi W.Nordhaus, dacă în
trecut economiile de piaţă se compuneau dintr-un număr mare de întreprinderi
mici şi statul numai asigură cadrul lor legislativ, apoi acum în cadrul economiei
de piaţă funcţionează o mulţime de întreprinderi diferite după mărimea lor, iar
statul tot mai mult intervine în economie şi că economia mixtă este astăzi formă
dominantă a vieţei economice în ţările occidentale, ce se bazează pe sistemul
preţurilor pentru organizarea lor economică, dar foloseşte o varietate de inter-
venţii ale statului pentru a face faţă instabilităţii macroeconomice şi imperfecţiu-
nilor pieţei” [vezi: 81, 977], controlul economic fiind exercitat cum de instituţii
particulare, aşa şi de instituţii publice, “sistemul particular prin intermediul ori-
entării invizibile de către mecanismul pieţei, iar instituţiile publice sau de stat prin
intermediul dispoziţiilor organizatorice şi a stimulelor fiscale” [vezi: 82, 38].
Conducându-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei,
suficienţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi
nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în contrarii, unităţii
analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii, construc-
tibilităţii simetriei, analiticităţii; de principiile keynesiste: a proprietăţii
private, a socializării crescînde a ei, a proprietăţii nestatale asupra mijloacelor
de producere; diviziunii muncii, a iniţiativei particulare, a socializării
crescînde a producerii, de principiul neoclasic “preţ - cheltuieli de producţie -
156
utilitate marginală”; de principiul keynesist “nivel de producţie - forţă de
muncă”; de principiul neoclasic al repartiţiei venitului după salariu, profit,
dobîndă, rentă funciară, după productivitatea marginală a muncii; de princi-
piul lui D.Ricardo a diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor relative
în comerţul exterior; de principiul keynesist al dezechilibrelor statice econo-
mice a macrosistemelor economice; a intervenţiei moderate şi limitate a sta-
tului în economie numit şi dirijism; de principiile neokeynesiste: a proprie-
tăţii mixte: individuale private şi a celei publice, statale; diviziunii muncii şi a
specializării tot mai înalte, a funcţiilor de producţie, a regulării pieţei din
partea statului, a randamentelor crescînde; “preţ de producţie - muncă
necesară”; “venit marginal - cheltuieli de producţie - utilitate marginală (în
condiţiile concurenţei imperfecte”; “inflaţie- şomaj”, condiţionării productivi-
tăţii investiţiilor de relaţiile de distribuire; diviziunii internaţionale a muncii,
a ocupării mondiale a forţei de muncă; dezechilibrelor dinamice economice, a
instabilităţii economiei contemporane de piaţă; intervenţiei, sistematice şi
directe a statului în economie cu scopul de a atinge efectivitate, echitabilitate,
stabilitate în viaţa economică, pentru a menţine ocuparea braţelor de muncă
la un nivel ridicat, a atenuării dezechilibrelor economice; de principiul filoso-
fic al libertăţii voinţei spre credinţă a subiectului cointeresat, al pragmatismu-
lui, neokeynesiştii au dezvoltat şi principiul keynesist al tendinţei spre
stabilitate statică a sistemelor macroeconomice, conform căruia din faptul că
nu tot ce se economiseşte sau se acumulează este automat investit, apar deze-
chilibre, sistemele economice sunt destabilizate, e nevoie de stabilizarea sis-
temelor macroeconomice, de găsit soluţii practice de micşorare sau chiar
înlăturare a instabilităţilor acestor sisteme economice în condiţiile economiei
de piaţă contemporane, în principiul dinamicii economice, a tendinţei asigu-
rării ritmurilor stabile de creştere economică. Conform acestui principiu e
necesar de asigurat ritmuri stabile, echilibrate, de creştere economică, de sti-
mulat creşterea economică prin promovarea unei politici de folosire cît mai
eficientă a factorilor existenţei, prin economii şi investiţii.
Neokeynesistul britanic R.Harrod şi cel american F.Domar, punînd
bazele dinamicii macroeconomice keynesiste, au încercat şă explice relaţia
cantitativă de natură tehnico-economică dintre diferite variabile ale modelului
de creştere economică, folosit de ei, şi să identifice diferite tipuri de rate ale
creşterii în dependenţă de scopurile puse de agenţii economici individuali, cît
şi de societate în general. Afirmînd că înclinaţia spre consum se schimbă în
dependenţă de stuctura consumului (că cea mai mică elasticitate au chel-
tuielile pentru hrană: pîine, sare, cartofi ş.a.), iar înclinaţia spre economii este
în dependenţă de grupul social (la ţărani ea e mai puternică decît la orăşeni
ş.a.). Se menţionează, că dacă cunoaştem ponderea economisită din venitul
naţional ce trebuie ulterior investită şi cît capital ne trebuie pentru a creşte
venitul , apoi putem determina rata de creştere a venitului naţional. Sau, dacă
157
e cunoscută rata de creştere care trebuie realizată şi coeficientul capitalului,
atunci putem determina ponderea acumulării din venitul naţional pentru a
asigura o nouă creştere preconizată. Rata creşterii economice e egală cu
raportul dintre rata acumulărilor şi productivitatea marginală a capitalului. Şi
dacă rata reală e mai mică ca rata garantată se admite existenţa şomajului,
economia se află în recesiune, dar dacă rata reală e mai mare ca rata garantată
– economia se află în faza creşterii, şi dacă rata reală e egală cu rata garantată
economia tinde spre echilibru.
Neokeynesiştii britanici consideră că creşterea depinde de faptul cum se
înfăptuieşte repartizarea venitului naţional în salariu şi profit. J.Robinson
consideră, că salariile mari sunt stimulenţi ai creşterii economice fiindcă
contribuie la realizarea mai largă a produselor şi serviciilor şi stimulării
progresului tehnic; în creşterea salariilor sunt cointeresaţi cum muncitorii, aşa
şi capitaliştii. Ea analizează creşterea economică pe baza acumulării de capital,
cît şi contradicţiile, disfuncţionalităţile, apărute în aceste procese în situaţia
unei economii necontrolate, ce se dezvoltă pe baza unei proprietăţi private şi
iniţiative individuale. Creşterea economică e privită de ea ca o necesitate, ce
reiese din mecanismul de funcţionare a economiei de piaţă şi din dorinţa
agenţilor economici. Vorbind de decalajul dintre dorinţa şi posibilitatea
creşterii economice, ea atrage atenţia asupra factorilor ce determină creşterea
economică şi formele pe care le poate căpăta ea în dependenţa de raportul
dintre diferiţi factori ce determină creşterea economică. În “modelul cauzal”,
preconizat de J.Robinson, echilibrul economic e determinat de şapte factori
determinanţi, aşa ca: condiţiile tehnice, politica de investiţii, condiţiile în care
se realizează concurenţa; negocierile în ce priveşte fixarea salariilor, condiţiile
financiare, stocul iniţial de bunuri capitale (mijloace de muncă), şi starea
aşteptărilor pe care o au indivizii pe baza experienţei trăite. Schimbările
economice sunt puse în dependenţă de modificările acestor factori, a
interdependenţei lor, cît şi de alţi factori economici de natură istorică, politică,
psihologică etc. Unul din cei mai importanţi factori e considerată acumularea
de capital, deosebirea dintre rata dorită şi rata posibilă de creştere şi acumu-
lare. Se menţionează că creşterea economică depinde de acumularea de fonduri
ori de capital, sursa principală a căreia o prezintă profiturile firmelor, cît şi
dubla interacţiune dintre rata profitului şi rata acumulării de capital. J.Ro-
binson menţionează, că “pentru a susţine o rată mai înaltă a acumulărilor se
cere un nivel mai ridicat al profitului… acumularea care are loc într-o anumită
situaţie determină nivelul profiturilor ce pot fi obţinute în acel cadru şi astfel
(pe baza anticipărilor-tip pe care le-am postulat) determină şi profitul aşteptat
din investiţii. La rîndul ei, rata profitului influenţiază rata acumulării. Rata
profitului care rezultă într-o anumită situaţie poate fi astfel încît să determine o
rată a acumulării mai mare sau mai mică decît cea practicată efectiv” [vezi:
83,37-47]. Se menţionează, că deosebirea dintre rata dorită şi rata posibilă de
158
creştere economică se datoreşte piedicilor ce pot apărea în calea investirii cu
succes a surselor acumulate, avînd în vedere folosirea mîinii de lucru, structura
bunurilor capitale, progresul tehnic, resursele naturale etc.
Tipul ideal de creştere economică J.Robinson îl mai numeşte ca ”epocă
de aur a acumulării, unde volumul şi structura bunurilor capitale stimuliază o
creştere constantă şi dacă rata dorită coincide cu cea posibilă, e posibilă
folosirea deplină a mîinii de lucru şi a bunurilor capitale ce au un caracter
stabil. Acest model ideal permite de a înţelege posibilităţile reale de creştere,
legate de necoincidenţa ratei dorite şi a celei posibile a creşterii şi acumulării
de capital, cît şi folosirea necompletă a diferitor componente ale condiţiilor
tehnice (a mîinii de lucru, a resurselor naturale, progresului tehnic etc). Ea
deosebeşte în cadrul acestui model: a) regula “de aur atenuată sau şchioapă”,
ce presupune o rată stabilă a acumulării cu prezenţa şomajului; b) regula “de
aur moderată sau frînată” de dificultăţi financiare, ce caracterizează cazul în
care rata posibilă a acumulării e mai mică ca rata dorită din cauza unor
greutăţi în găsirea mîinii de lucru cu o calificare adevărată ce duce la apariţia
unor capacităţi nefolosite de producţie, la scăderea ratei profitului, cît şi: c)
regula de aur falsă a acumulării, “cînd acumularea este frînată de presiunile
inflaţioniste, acumularea de capital e frînată de rezistenţa muncitorilor ce
luptă pentru menţinerea unui nivel minim de viaţă.
La fel se vorbeşte şi de o regulă “de platină”, de o “epocă mohorîtă”, ce
se referă la frînarea acumulării de capital de către creşterea şomajului. În
epoca de platină sunt analizate: a) regula acumulării accelerate în sectorul
producător de bunuri capitale, ce se atribuie la situaţia în care rata posibilă de
acumulare este cu mult mai mică ca rata dorită, datorită faptului că lipsesc
mijloace necesare, ce permite folosirea mîinii de lucru disponibile, reducerea
decalajului dintre sectorul producător de bunuri capitale şi sectorul producă-
tor de bunuri de consum final, necesită accelererea acumulării de capital în
sectorul producător de bunuri capitale; b) regula acumulării tîrîtoare, ce se
referă la cazul ipotetic, în care producţia bunurilor capitale e mai mare ca rata
creşterii, iar rata acumulării şi rata profitului sunt foarte mari, cu realizarea
ocupării depline a mîinii de lucru e nevoie de folosit tehnici cu un nivel redus
de mecanizare, dezechilibrul provenit din raritatea mîinii de lucru este atenuat
prin folosirea mecanismului financiar, creşterea ratei dobînzii duce la
încetinirea ritmului acumulării, şi c) regula “falsei epoci de platină”, ce se
atribuie la situaţia sporirii progresului tehnic ce duce la accelerarea
acumulării de capital, păstrarea salariului, excluzînd inflaţia.
Analizînd relaţia ritmului acumulării de capital cu cei şapte factori
determinanţi ai creşterii economice, J.Robinson menţionează, că “în epocile
de aur” condiţiile iniţiale sunt potrivite pentru creşterea stabilă. Rata de
creştere efectiv realizată în epocile de aur, adevărată şi şchioapă (atenuată)
este limitată numai de rata dorită de acumulare. (În adevărata epocă de aur,
159
rata posibilă coincide cu rata dorită şi a fost atinsă ocuparea aproape deplină a
mîinii de lucru). În epoca de aur moderată rata de creştere realizată este
limitată de rata posibilă şi menţinută sub nivelul acesteia. În epoca de plumb
rata posibilă este menţinută sub nivelul ratei realizate. Într-o falsă epocă de
aur stocul de capital existent în fiecare moment este mai redus decît ar fi
necesar pentru a da de lucru muncitorilor disponibili. În epoca de aur
şchioapă volumul echipamentului nu creşte mai repede datorită slabei vitali-
tăţi a întreprinderilor. În falsa epocă de aur el nu creşte mai repede deoarece
este blocat de bariera inflaţiei.
În epocile de platină condiţiile iniţiale nu permit o creştere stabilă şi,
după caz, rata acumulării se accelerează sau este încetinită” [vezi:843, 59].
Principiul dinamicii economice, a tendinţei asigurării ritmurilor stabile
de creştere economică, poate fi apreciat ca principiu local, particular, al
concepţiei economice a neokeynesismului. Ca principiu fundamental a aces-
tei concepţii poate fi considerat principiul extremal al dinamicii economice, a
tendinţei asigurării ritmurilor stabile de creştere economică, care descrie
schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele
de trecere a stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor economice în stări
echilibrate. Acest principiu extremal, filosofic, include în formă depăşită
esenţa principiului local carespunzător, cît şi esenţa principiilor keynesiste –
a proprietăţii private, a socializării crescînde a ei, a proprietăţii nestatale
asupra mijloacelor de producere; diviziunii muncii, a iniţiativei particulare, a
socializării crescînde a producerii; a principiului neoclasic “preţ-cheltuieli de
producţie – utilitate marginală”, a principiului keynesist “nivel de producţie –
forţă de muncă“, a principiului neoclasic al repartiţiei venitului după salariu,
profit, dobândă, rentă funciară, după productivitatea marginală a muncii; a
principiului lui D.Ricardo, a diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor
relative în comerţul exterior; a dezechilibrelor statice economice a macrosis-
temelor economice; a principiului intervenţiei moderate şi limitate a statului
în economie, numit şi dirijism; a principiului keynesist al tendinţei spre
stabilitate statică a sistemelor macroeconomice, a principiilor neokeynesiste a
proprietăţii mixte: individuale private şi a celei publice, statale; diviziunii
muncii şi a specializării tot mai înalte, a funcţiilor de producţie, a regulării
pieţei din partea statului, a randamentelor crescînde; “preţ de producţie –
munca necesară”; “venit marginal – chiltuieli de producţie – utilitate margi-
nală (în condiţiile concurenţei imperfecte)”; “inflaţie - şomaj”; condiţionării
productivităţii investiţiilor de relaţia de distribuire; diviziunii internaţionale a
muncii, a ocupării mondiale a forţei de muncă; dezechilibrelor dinamice eco-
nomice, a instabilităţii economiei contemporane de piaţă; intervenţiei siste-
matice şi directe a statului în economie cu scopul de a atinge efectivitate,
echitabilitate, stabilitate în viaţa economică; pentru a menţine ocuparea
braţelor de muncă la un nivel ridicat, a atenua dezechilibrele economice; a
160
principiului filosofic a libertăţii voinţei spre credinţă, a subiectului coin-
teresat, a pragmatismului.
Fig. nr. 18 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la
apariţia concepţiei economice neokeynesiste

Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia con-


cepţiei economice neokeynesiste e prezentă pe fig nr.18, p.(337-338).

161
§5. Conceptia economică neoliberalistă.

Ideile principale ale concepţiei economice noliberaliste au fost expuse


în lucrările ordoliberalilor germani : W. Euchen " Bazele economiei politice "
(1940); " Principiile economiei politice " (1952) ; W. Ropke "Civitas humana
' (1944), " O decadă de economie socială de piaţă si învăţămintele ei " (1958);
L. Erhardt: "Expansiunea economică germană " ( 1953 ), " O politică a ambu-
ndenţei " (1963); în cele trei lucrări ale lui F. Hayek sub genericul " Dreptul
economic şi libertatea "şi anume: vol. I . " Reguli si organizare " (1973 ); vol.
II. " Mirajul dreptăţii sociale " ( 1976 ); si vol. III " Organizarea politică a
unui popor liber " (1979) ; a monetaristului nord - american M. Friedman "
Capitalism şi libertate " (1962) – " Libertatea de a alege " ( 1979-1980 ); a
neoliberalilor francezi J-J. Rosa , F. Aftalion ş. a. "Economia regăsită",
"Vechi critici şi noi analize" (1977) ş. a.
Neoliberalismul (anii 70-90 ai sec. XX) prezintă astăzi cel mai influient
curent teoretic din Occident , fiind divizat în cîteva şcoli cum este : şcoala de
la Freiburg (Germania) – W. Euchen, W. Ropke , L. Erhardt ş.a. ; şcoala
monetaristă din Chicago - M. Friedman , F. Knight ,H.C. Simon ş.a.; noii
economişti francezi – J. J. Rosa, F. Aftalion ,Y. Simon ş.a., şcoala
ultraliberală – F.t. von Hayek, L.von Mises ş.a.
La baza paradigmei neoliberale sunt puse următoarele idei şi principii
fundamentale: supremaţia proprietăţii private asupra sectorului public; stabi-
lirea şi menţinerea jocului liber al forţelor economice printr-o acţiune conve-
nabilă a statului; respectarea " ordinii naturale", dar nu abstractizată cum pro-
cedau liberalii clasici; libertatea economică a agenţilor economici şi respon-
sabilitatea întreprinzătorului, concurenţa fără monopoluri, libertatea formării
preţurilor, organizarea economiei ca economie liberă de piaţă, ce necesită
influienţa statului ce trebuie să aibă rolul pe care-l are arbitrul în echipa de
fotbal, stabilitatea cirulaţiei monetare; masa monetară şi viteza ei de circulaţie
determină nivelul preţurilor; creşterea exscesivă a masei monetare faţă de
volumul de producţie provoacă inflaţia : creşterea masei monetare în
circulaţie se datorează pierderii controlului asupra ofertei de monedă; scopul
politicii monetare realizate în stat este reglementarea cantitaţii de bani în
circulaţie; intervenţia limitată a statului în economie, în primul rînd, în sfera
elaborări cadrului juridic şi de organizare a economiei de piaţă ş.a.
La baza concepţiei economice neoliberaliste a fost pus principiul
filosofic al libertăţii voinţei spre credinţă în scopurile general – obligatorii şi
în capacitatea de a se manifesta în conştiinţa empirică ,a neokantienilor şcolii
de la Freiburg, conform căruia normele generale sunt obligatorii pentru noi,
şi trebuie să le luăm în credinţă, dacă vrem ca gîndirea noastră, voinţa şi
sentimentul nostru, să dee rezultate general-importante ; premiza metodei de
cercetare o formează, credinţa în scopuri general - obligatorii şi în capacitatea
162
de a se manifesta în conştiinţa empirică …. cercetarea filosofică e posibilă
numai între acei, care–s convinşi , că de asupra activitaţii individuale stă
norma general – obligatorie , şi că ea poate fi găsită, legea şi evinementul îşi
păstrează importanţa unul lîngă altul ca mărimi ale reprezentărilor noastre
ultime şi necomesurabile [vezi: 85, 245; 332].Obiectul cunoaşterii este
trebuinţa, necesitatea că abstractizîndu-ne de la tot ce este individual noi
putem trece de la realitatea iraţională la noţiuni raţionale, dar întoarcerea la
realitatea calitativ individuală pentru noi pentru totdeauna este închisă [vezi:
86,172] ; se admite aplicarea metodei generalizatoare la viaţa socială.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei , simplicităţii şi observa-
bilităţii, neoliberalii au dezvoltat principiul proprietăţii mixte: individuale
private şi a celei publice, asupra căreia se efectuează controlul economic din
partea instituţiilor particulare şi sociale, a neokeynesiştilor, conform căruia
există gospodărie individuală, firme particulare şi un sector public în creştere,
şi în această economie mixtă instituţiile particulare şi sociale realizează
controlul economic, în principiul supremaţiei proprietaţii private asupra
sectorului public, şi excluderea controlului economic din partea statului.
Conform acestui principiu există gospodărie individuală, firme particulare, şi
un sector public, afirmîndu-se supremaţia proprietăţii private asupra
sectorului public , excluderea controlului economic din partea statului. Se
admite coexistenţa proprietăţii private şi a celei publice, pluralismul formelor
de proprietate . Este dezaprobată tendinţa de concentrare a firmelor şi
formarea de monopoluri, care au dus la dominaţia marii finanţe în economie .
Se admite existenţa firmelor mici şi mijlocii . Proprietatea privată aduce folos
nu numai proprietarului, dar şi neproprietarului. Proprietatea asupra
mijloacelor de producere prezintă premiză a orînduirii concurenţiale şi nu
cheamă dificienţe economice şi sociale [vezi: 87, 32].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, neoliberalii au dezvoltat principiul neokeynesist al diviziunii muncii,
a specializării tot mai înalte, regulării pieţei din partea statului, a randa-
mentelor crescînde , conform căruia specializarea tot mai înaltă a funcţiilor
permite fiecărui om sau regim să folosească prioritatea sa, specificul său faţă
de mijloacele sau resursele existente; tehnologia înaintată contemporană se
bazează pe folosirea a tot mai mult capital, adică instalaţii de producere a
fabricilor mari, depozite, producţie gata şi semifabricate, capitalul însuşi fiind
produs al muncii; mecanismul de piaţa determină preţurile şi producerea în
multe sfere a ei; Statul reglează piaţa pe calea impozitelor, cheltuielilor de
stat, lărgindu-se sfera aplicării banilor, şi în caz final ambele părţi cum piaţa,
aşa şi statul sunt esenţiale; în principiul diviziunii muncii, stabilirii şi
menţinerii jocului liber al forţelor economice printr-o acţiune convenabilă a
statului. Conform acestui principiu e necesar de a menţine şi a solicita o aşa
diviziune a muncii, ce presupune egalitatea de şanse , stabilirea şi menţinerea
163
jocului liber a forţelor economice printr-o acţiune convenabilă a statului
[vezi: 88, 625-626]. E nevoie de a realiza alocarea raţională a resureselor în
funcţie de cerinţele reale ale societăţii, de stabilit legătura dintre natura
proprietăţii (privată sau publică) şi modalităţile de alocare a resurselor (piaţa
sau planul), menţionîndu-se că alocarea resurselor prin intermediul pieţei nu
este perfectă, dar mai superioară decît cu ajutorul planului centralizat .
Alocarea resurselor prin intermediul pieţei îşi pierde eficacitatea numai în
cazul cînd sunt destul de înalte costurile tranzacţiei. Dacă dreptul de proprie-
tate nu este strict delimitat, apar externalităţi (costuri şi beneficii ca rezultat al
interdependenţei economice şi sociale a diferitor categorii de firme , ce dis-
pun de anumite drepturi de proprietate . " Piaţa conduce la o alocare optimă a
resurselor … toţi agenţii nu pot să cheltuiască în mod durabil şi simultan mai
mult decît resursele de care dispun … teoria drepturilor de proprietate nu este
mai puţin rea (proastă ) decît cea pe care o presupune un proces de
planificare" [vezi: 89, 279].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, neoliberalii au dezvoltat principiul autoreglării pieţii , al " mîinii
invizibile", a concurenţei perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii
economice, a lui A. Smith, conform căruia din asocierea intereselor particu-
lare egoiste ale indivizilor rezultă un echilibru în ansamblu al economiei;
printr-un anumit cadru instituţional, mecanismul impersonal al pieţei permite
armonizarea intereselor individuale ; dezvoltarea societăţii e determinată de
acţiunea legilor economice neschimbate în timp şi spaţiu (şi nu de voinţa
oamenilor); în condiţiile capitalismului concurenţial, al liberului schimb , al
libertăţii economice a agenţilor economici, a concurenţei libere şi perfecte are
loc reglarea automată a economiei prin forţele liberei concurenţe, există o
mîina invizibilă datorită căreia interesele şi planurile individuale ale oame-
nilor sunt îndreptate în direcţia cea mai convenabilă intereselor întregii socie-
tăţi , în principiul ordinii de drept, a consolidării liberii concurenţe cu ajutorul
statului activ ,a societăţii cu o economie socială de piaţă . Conform acestui
principiu se admite existenţa unui mecanism ce se autoreglează, a unui stat
activ în limitele determinate de lege, care asigură cadrul legal de funcţionare
a liberei concurenţe. Urmărirea interesului personal de către fiecare agent
economic este o binefacere pentru societate . Este dăunatoare tendinţa de
concentrare a firmelor şi formarea de monopoluri, ce au creat rigiditaţi,
dereglări şi disfuncţionalităţi în mecanismul pieţei, în condiţiile pasivităţii
totale a statului. Concurenţa prezintă starea nominală de funcţionare a
economiei de piaţă, libera concurenţă nu presupune pasivitatea statului, ea nu
admite nici coordonarea economiei prin decizii centralizate
Adepţi ai gospodăriei de piaţă socială sunt şi reprezentanţii
ordoliberalismului din Germania , care afirmă că gospodăria de piaţă socială
înseamnă libertatea pieţei, preţuri libere, şi cheltuieli elastice. Ea este opusă
164
monopolurilor şi concentrării; proprietatea privată se raportă la premizele
orînduirii concurenţei .Vorbind despre rolul statului, ei afirmă că statul
trebuie să urmărească ca să nu sa se încalce regulile concurenţei , ce necesită
un stat puternic. Ea menţionează necesitatea creării unui departament pentru
monopoluri, ce va interzice activitatea cartelurilor, va exclude monopolurile
din "gospodăria socială de piaţă "[vezi: 90,26-65] .
Iar, vorbind despre libertate, reprezentantul neoliberalismului din
perioada contemporană F. A. Hayek mentionează, că libertatea înseamnă "
libertate faţă de puterea arbitrară a altor oameni , eliberarea de legăturile care
nu-i lăsau individului altă alegere decît să asculte de ordinele unui superior de
care era legat" [vezi: 91, 194] . Libertatea ca o condiţie a prosperităţii
economice e considerată chiar mai importantă ca ultima . Asigurarea libertăţii
presupune existenţa unei ordini legale prin "domnia legii", prin adoptarea
unor reguli obligatorii de conduită, valabile pentru toţi cetăţenii. Ordinea în
societate e mai stabilă atunci cînd se bazează pe puterea legii . În această
situaţie au loc restricţii la libertate numai pentru a păstra ordinea în societate.
Aceste restricţii sunt determinate de o regulă generală, nu prezintă o
constrîngere a unor oameni din partea altora. Normele de drept sunt reguli de
comportament, ce asigură ordinea în societate, a legii adoptate de stat. Acest
stat este activ în limite, domenii şi forme strict detrminate prin legi ce nu
aduc la dificultăţi în funcţionarea mecanismului pieţei. El trebuie să prezinte
un cadru favorabil mecanismului de functionare a pieţii. Statul e necesar
pentru crearea de condiţii (cadrul juridic legal), pentru realizarea cu succes a
concurenţei dintre agenţii economici , acordarea anumitor servicii, ca de
exemplu, respectarea ordinii publice , apărarea naţională ş.a. Un sistem
concurenţial, subliniază F. A. Hayek, are nevoie, ca oricare alt sistem, de un
cadru legal conceput în mod inteligent şi adoptat în mod continuu. Chiar şi
cele mai esenţiale condiţii ale funcţionării lui concrete, prevenirea fraudei şi
amăgelii (inclusiv exploatarea ignoranţei) oferă un obiect neînsemnat şi încă
nici pe departe pe deplin al activităţii legislative [vezi: 92, 29]. Se consideră
că între libertate şi statul de drept ce se bazează pe puterea legii există
compatibilitate deplină, în cazul cînd legile sunt nediscriminatorii, au putere
pentru toţi oamenii din societate . Această ordine de drept presupune o
societate cu o economie socială de piaţă, bazată pe proprietatea privată,
acţiunea economică a indivizilor liberi în cadrul procesului de concurenţă, cu
un mecanism care se autoreglează .
În viziunea neoliberalistului contemporan F. A. Hayek din cauza
complexităţii economiei de piaţă , volumului mare de cunoştinţe şi informaţii
diferite privitor la întreaga societate, avînd în vedere resursele productive,
gustul consumatorilor, costurile, inventivitatea, creativitatea agenţilor eco-
nomici şi altele, economia nu poate fi organizată pe baza unui plan. Această
ordine se realizează prin intermediul concurenţei, cînd agenţii economici
165
liberi fac liber tranzacţii, respectînd regulile elaborate de statul de drept.
Cooperarea dintre agenţii economici prin intermediul pieţei poate fi
comparată cu un joc a unei echipe de fotbal, în concepţia ordoliberalilor L.
Erhardt şi W. Ropke, conform căreia societatea este un teren de fotbal, unde
jucătorii sunt agenţi economici, iar funcţiile de arbitru îl îndeplineşte statul
care garantează desfăşurarea jocului conform regulilor elaborate de el. În
viziunea lui F. A. Hayek este vorba de un joc catalactic, redînd astfel natura
şi rolul schimbului în economia de piaţă, inţelegînd prin catalaxie ordinea,
organizarea ce apare prin adoptarea mulţimii existente de economii indivi-
duale pe o piaţă [vezi: 93, 194] şi un joc creator de bogăţie, bazat pe rolul
informativ al preţurilor, alocarea raţională a resurselor ce duce la optimizarea
producţiei, satisfacerea raţională a nevoilor, legată de optimizarea consu-
mului (faţă de condiţiile cunoaşterii reale a acestor activităţi). În acest sistem
autoorganizat agentul economic cu ajutorul preţurilor îşi adaptează hotărîrile
sale la structura generală a schimbărilor economice din întregul sistem. Se
exclude orice formă de control şi de conducere centralizată a economiei de
către stat, care duce după el la pericolul totalitarismului, încălcarea democra-
ţiei şi a libertăţii, la noi forme de robie, subminînd eficienţa economiei de
piaţă . F.A. Hayek scrie: "Descentralizarea devine imperativă , tocmai pentru
că factorii care trebuie să fie luaţi în seamă devin atît de numerosi încît este
imposibil ca cineva să poată avea asupra lor o viziune de ansamblu [vezi:
94,36].
Economia de piaţă , bazată pe proprietatea privată, este apărată de
reprezentatul şcolii de la Cicago M. Friedman, care menţionează, că
„libertatea economică este o cerinţă esenţială pentru libertatea politică …
Concentrarea puterii economice şi politice în aceeaşi mîină este o sursă sigură
a tiraniei” [vezi: 95, 2-3]. Preţurile, după părerea lui, în procesul organizării
activităţii economice îndeplinesc trei funcţii de bază: " întîi, ele transmit
informaţii, în al doilea rînd, ele constituie un stimulent pentru adoptarea
acelor metode de producere care sunt cel mai puţin costisitoare şi prin această
folosesc resursele disponibile pentru scopurile cu cea mai mare valoare, în al
treilea rînd, ele determină cît primeşte fiecare din produs – repartiţia
venitului" [vezi: 96, 14]. El consideră, că economia liberă de piaţă e bazată pe
proprietatea privată. Consacrarea juridică a ei e în legislaţia ţării. Se
preconizează neîntervenţia statului şi un sistem monetar stabil.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observa-
bilităţii, neoliberalii au dezvoltat principiul neoclasicitar al individului ca
producător şi consumator, a comportamentului efectiv al agenţilor economici,
a hedonismului, conform căruia în calitate de indivizi erau consideraţi produ-
cătorii şi consumatorii, iar de agenţi economici – individul şi întreprinderea;
întreprinzătorul este considerat generator al profitului şi un beneficiar al lui,
el are ca scop ridicarea capacităţii de funcţionare a sistemului economic,
166
avînd ca sarcină a sa aprovizionarea pieţii cu produse; întreprinzatorul are
rolul esenţial în adoptarea deciziilor economice, alocarea raţională, efectivă a
resurselor, pe piaţa serviciilor el apare în calitate de cumpărător de factori de
producţie, iar pe piaţa produselor - în calitate de vînzător de bunuri finale şi
intermediare , astfel că numarul bunurilor prezente şi intensitatea consumului
individual influinţează utilitatea finală a bunurilor economice, accentul
punîndu-se pe psihologia individului, pe maximizarea satisfacţiilor sau
plăcerilor ce trebuie să fie realizate cu un efort cît mai mic în fiecare
ansamblu de condiţii exterioare, în principiul individului activ, a suveranităţii
consumatorului. Conform acestui principiu individul trebuie să fie activ, să-şi
aleagă căi, metode pentru atingerea scopului, ţinînd cont de faptul, că
rezultatele muncii efectuate depind nu numai de gustul, dorinţa, voinţa lui
[vezi: 27, 87-97], dar şi de multe împrejurări neprevăzute. Şi pentru că toate
amănuntele schimbărilor care afectează în permanenţă condiţiile cererii şi ale
ofertei diferitelor mărfuri nu pot să fie niciodată pe deplin cunoscute, sau
îndeajuns de repede adunate şi difuzate de către nici un centru, ceea ce este
necesar, reprezintă un anumit aparat de înregistrare care să marcheze în mod
automat toate urmările semnificative ale agenţilor individuali şi ale căror
indicaţii constituie în acelaşi timp rezultatul şi îndreptarul deciziilor
individuale… permite întreprinzătorului să-şi adapteze activitatea la acea
activitate desfasurată de partenerii lor, observînd miscarea unui număr relativ
redus de preţuri [vezi: 97, 36]. E nevoie de creat condiţii pentru o libertate şi
iniţiativă creatoare în economie, legată de reducerea rolului guvernului în
problemele legate de adoptarea deciziilor şi întărirea rolului economic al
indivizilor, organizaţiilor particulare, precum şi guvernelor locale [vezi: 98,
795-796]. Consumatorul prin capacitatea lui de a alege mărfurile pe care le va
cumpăra din cele oferite pe piaţa de producător, va arăta producătorilor
direcţia activităţii lor viitoare. Astfel capacitatea consumatorilor de a
influenţa hotărîrile producătorilor depinde de puterea de cumpărare a
consumatorilor, de averea şi veniturile lor, astfel că " piaţa acţionează în
interesul celor bogaţi " [vezi: 99,154-155].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabi-
lităţii, neoliberalii au dezvoltat principiul keynesist a multiplicatorului
investiţional, conform căruia se admite o corelaţie stabilă între cresterea
investiţiilor şi creşterea venitului naţional ; fiecare cheltuieli de investiţii (sau
alte cheltuieli) se transformă în venituri iniţiale; pe urmă o parte din ele,
cheltuindu-se, se transformă în venituri secundare etc; în acelaşi timp se
urmăreşte şi ocuparea şi volumul producţiei: cu cît mai mult venit se
consumă cu atît mai mult venit naşte suma de bani investită în capital,
creşterea investiţiilor e privită ca funcţie a creşterii venitului naţional, în
principiul primordialităţii banilor în economie, dependenţei fluctuaţiilor
cererii globale de mărfuri de fluctuaţiile ofertei de bani. Conform acestui
167
principiu oferta de bani este principalul factor determinant sistematic al
creşterii produsului naţional brut. Preţurile şi salariile sunt relativ flexibile în
condiţiile stabilităţii sectorului particular. Pe termen scurt banii pot să
afecteze atît produsul, cît şi preţurile dar pe termen lung, principala influenţă
a banilor este asupra preţurilor. Politica fiscală afectează neînsemnat
producţia şi preţurile [vezi: 100, 354-361] . Fluctuaţiile cererii globale de
mărfuri depind de flexibilitatea relativă a salariilor şi preţurilor. În condiţiile
stabilităţii sectorului particular din economia de piaţă. viteza de circulaţie a
banilor este constantă . Schimbările în valoarea nominală a PNB-ului depind
de oferta de bani ce există în societate , ce depinde de politica monetară şi de
alţi factori, cum ar fi descoperirea a noi mine aurifere, modificările în politica
financiară ş.a. Oferta prea mare de bani duce la creşterea inflaţiei, apariţia
crizelor economice etc., ce poate fi pericol pentru stabilitatea economică. E
necesară combaterea inflaţiei, asigurarea stabilităţii preţurilor prin inermediul
anumitor politici monetare, şomajul fiind privit ca urmare a acţiunii pieţei.
Creşterea ratei şomajului, inflaţia şi crizele se datorează unor anticipări
greşite, făcute de diferite categorii de oameni, neconfirmate de desfăşurarea
de mai departe a evenimentelor.Dezechelibrele economice sunt rezultat al
cantităţii necorespunzătoare de bani pe piaţă . Detaliat sunt analizate
dezechilibrele din domeniul comerţului , rolul banilor ca mijloc de schimb.
Oferta de bani, fiind legată de presiunea fiscală , depinde şi de veniturile
fiscale a statului, care cresc în mărime absolută pînă la un punct anumit pe cît
rata impozitului scade şi favorizează investiţiile şi creşterea veniturilor.
Oferta de bani e considerată principalul factor al creşterii PNB-ului mondial.
Aşa variabile macroeconomice ca produsul gobal , ocuparea şi preţurile sunt
influienţate într-o măsură mare de oferta de bani şi într-o măsură mai mică de
politica fiscală . Cînd viteza de rotaţie a banilor e constantă banii în mod
esenţial afectează PNB-ul. Cantitatea de bani cerută la un moment dat este
direct proporţională cu indicile preţurilor. Cantitatea de bunuri produse
depinde de nivelul venitului permanent, de venitul durabil care se aşteaptă .
Conducîndu-se de princpiile corespondenţei, simplicităţii şi
observabilităţii, neoliberalii au dezvoltat principiul diviziunii internaţionale a
muncii, a avantajelor relative în comerţul exterior, a lui D. Ricardo, conform
căruia pe piaţa mondială se formează structuri de concurenţă imperfecte,
avantaje neegale pentru fiecare ţară, create prin jocul liber al pieţii
internaţionale, fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor
mărfuri pe care le fabrică cu cheltuieli relativ mici şi va importa mărfuri pe
care le produce cu cheltuieli relativ mai mari: criteriul ce determină
diviziunea internaţioanală a muncii este nivelul productivităţii care diferă de
la ţară la ţară şi de la produs la produs, în principiul diviziunii internaţionale a
muncii, a raţionalităţii economice în comerţul exterior. Conform acestui
principiu în comerţul exterior ţările trebuie să refuze de la naţionalismul
168
economic, să se situieze pe poziţiile raţionalismului economic. Baza
existenţei gospodăriei de piaţă internaţionale este consideraţi libertatea
comerţului. Ţara rămasă în urmă trebuie să se mulţumească cu aceea că
condiţiile mai rele a producerii trebuie să se compenseze de un salariu mai
jos. Comerţul extern se dezvoltă în mod raţional . Se importă şi se exportă
numai acele mărfuri, importul şi exportul cărora aduce profit internaţional.
Faptul cum mărfurile se comercializează în comerţul extern şi în ce raporturi
şi în ce cantităţi ele se schimbă şi cum se îndreaptă torentele de capital în
gospodăria de piaţă o rezolvă sistemele preţurilor ţărilor participante şi cursul
vexel. Sistemul de preţuri ce funcţionează bine va stabili cercul de mărfuri,
cît şi volumul importului şi exportului, că distrugerea gospodăriei mondiale
de piaţă este în principal rezultatul metodelor economice planice a politicii
comerciale [vezi: 101,130-134].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi
observabilităţii, neoliberalii au dezvoltat principiul keynesist al intervenţiei
moderate şi limitate a statului în economie, numit şi dirijism, conform căruia
numai statul poate să reducă dezechilibrele care apar în societate prin
intermediul politicii veniturilor, a creditului ieftin, reducerii cotei dobînzii, a
politicii monetare, fiscale, a reducerii salariilor reale şi creşterii consumului
de stat, sporind cantitatea de bani de pe piaţă, ajustarea suplimentară a
veniturilor prin politica fiscală, cît şi a investiţilor de stat cum în ramurile
productive în cercetare , aşa şi a celor neproductive , realizate din contul
cheltuielilor publice din bugetul statului , în principiul intervenţiei limitate a
statului în economie pentru elaborarea cadrului juridic şi organizarea
economiei de piaţă . Conform acestui principiu în locul „laissez faire”
mancesterian trebuie să vină intervenţionalismul liberal [vezi: 102, 64-70].
Statul prin crearea unui departament pentru monopoluri trebuie să interzică
unele monopoluri, ce pot fi evitate, şi să supravegheze monopolurile ce nu
pot fi evitate, trebuie de redus la minimum numărul monopolurilor .
Intervenţionalismul liberal presupune şi diferite măsuri a politicii creditare
valutare, impozitări ş.a. Intervenţia statului trebuie să fie bine gîndită şi
cîntărită, să contribuie la acomodarea economiei la condiţiile noi schimbate.
Se recunoaşte necesitatea unei intervenţii limitate a statului în economie,
reglementate juridic, cu scopul de a asigura desfăşurarea concurenţei dintre
agenţii economici în condiţii cît mai bune. Rolul statului este în crearea
cadrului juridic adecvat pentru desfăşurarea cu succes a concurenţei, eviterea
ori corectarea a unor fenomene ce subminează stabilitatea monetară, ce
deformează rolul semnalelor date de piaţă prin fluctuaţia preţurilor. Interven-
ţia statului în economie are ca scop lichidarea imperfecţiunelor pieţei, cum
este limitarea tendinţelor monopoliste sau a presiunelor exercitate de anumite
grupuri sociale , amortizarea variantelor economice prea mari , ce pun în
primejdie echilibrul şi stabilitatea economică, reîntoarcerea funcţionării unor
169
mecanisme economice blocate [vezi: 103, 638-644]. Rolul activ, dar limitat
al statului în economie se manifestă şi în dreptul lui de a mobiliza o parte din
veniturile de care dispun agenţii economici sub formă de impozite, cînd
interesele generale necesită acest lucru. Statul nu trebuie să deformeze
funcţionarea liberă a mecanismului pieţei, ce poate duce la anumite crize în
economie ca urmare a creşterii ofertei de bani pe piaţă. Se admite denaţionali-
zarea banilor, inlăturareaa monopolului statului privitor la emisiunea
monetară, darea acestui drept băncilor particulare .
De pe poziţiile catalaxiei monetare se recunoaşte reglamentarea
cantităţilor de bani prin jocul liber al forţelor pieţei, înlăturarea politicii
discreţionare a statului în privinţa cantităţii de bani oferite. Se recomandă
elaboarea de reguli fixe aplicabile permanent ( monetare şi fiscale) ce ar
regula viaţa economică a societăţii. Statul trebuie să acorde ajutor grupelor
slabe din punct de vedere economic. Gospodăria socială de piaţă trebuie să
fie social directată, să distribuie în mod echitabil venitul naţional pe calea
oscilaţiilor preţurilor de piaţă, avînd şi funcţia de slăbire a contradicţiilor
sociale, redistribuirea de către stat a venitului naţional prin sistemul
impozitelor, susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii," deproletarizarea "
clasei muncitoare pe calea acordării proprietăţii. Ca funcţie a statului trebuie
să fie şi micşorarea impozitării progresive a monopolurilor, asigurarea
dezvoltării fără crize a capitalismului, prin întoarcerea viabilităţii sistemului
de preţuri statul trebuie să le întoarcă monopolurilor funcţia de reglare a
economiei. E nevoie de creat un sistem bănesc nou, a stabilizatorului bănesc
.Expansia creditară măreşte numărul banilor; oprirea în darea creditelor sau
întoarcerea lor duce la reducerea cantităţii de bani. Creşterea volumului
creditelor prestate duce la creşterea preţurilor iar creşterea preţurilor şi mai
mult măreşte cererea de credit. Acest "stabilizator automat" trebuie să
excludă deflaţia în rezultatul cumpărării mărfurilor şi prin întroducerea astfel
a banilor în circulaţie, şi a inflaţiei pe calea vinderii mărfurilor, şi a scoaterii
banilor din circulaţie. Creşterea enormă a preţurilor duce la "boom", după
care urmează coborîrea preţurilor. E nevoie şi de susţinerea unui nivel înalt
de investiţii . Economia trebuie să fie reglată, schimbînd nivelul de investiţii.
Nu e recunoscută ocuparea deplină a braţelor de muncă; bazîndu-se pe faptul
că cum numai se asigură o progresie înaltă a impozitului pe venit pentru a
reduce acumulările, apoi acţiunea acestei progresii se manifestă în faptul că
anumite investiţii particulare, care în caz final ar fi avut loc, rămîn
nerealizate. Pentru a crea pentru întreprinderi condiţii mai bune pentru
investiţii e necesar de creat o " atmosferă a credinţei ". Politica fiscală nu
trebuie să rupă înclinaţia spre investire. Apariţia inflaţiei dereglează acţiunea
întregului sistem a preţurilor. Economia pierde regulatorul de bază, pierde
echilibrul, duce la lărgirea nedorită a intervenţiei statului în economie. Se ex-
clude intervenţia statului nemijlocit în viaţa gospodărească a monopolurilor.
170
Conducînu-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei,
suficienţei verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi
neliniarităţii, simplicităţii, sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la
abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în contrarii, unităţii
analizei şi sintezei, determenismului şi cauzalităţii, observabilităţii, construc-
tibilităţii, simetriei, analiticităţii, de principiile neokeynesiste: a proprietăţii
mixte: individuale private şi a celei publice asupra căreia se efectuează
controlul economic din partea instituţiilor particulare şi sociale; a diviziunii
muncii şi a specializării tot mai înalte, regulării pieţei din partea statului, a
randamentelor crescînde; de principiul autoreglării pieţei, al "mîinii invi-
zibile", a concurenţei perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţei
economice, a lui A. Smith; de principiul neoclasicilor, al individului ca
producător şi consumator, a comportamentului efectiv al agenţilor economici:
al hedonismului; de principiul keynesist al multiplicatorului investiţional; de
principiul diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor relative în comerţul
exterior, a lui D. Ricardo; de principiul keynesist a intervenţiei moderate şi
limitate a statului în economie, numit şi dirijism; de principiile neoliberale: a
supremaţiei proprietăţii private asupra sectorului public cu excluderea
controlului economic din partea statului, a diviziunii muncii, stabilirii şi
menţinerii jocului liber al forţelor economice pentru o acţiune convenabilă a
statului; ordinii de drept, consolidării liberei concurenţe cu ajutorul statului
activ, a societăţii cu o economie socială de piaţă; individului activ, a
suveranităţii consumatorului, a primordialităţii banilor în economie, a
dependenţei fluctuaţiilor cererii globale de mărfuri de fluctuaţiile ofertei de
bani; diviziunii internaţionale a muncii, a raţionalităţii economice în comerţul
exterior, intervenţiei limitate a statului în economie pentru elaborarea
cadrului juridic şi organizarea economiei de piaţă, de principiul filosofic al
libertăţii voinţei spre credinţa în scopuri general – obligatorii şi în capacitatea
de a se manifesta în conştiinţa empirică, a neokantienilor şcolii de la
Freiburg; neoliberalii au dezvoltat principiul neokeynesist al dinamicii
economice, a tendinţei asigurării ritmurilor stabile de creştere economică,
conform căruia e necesar de asigurat ritmuri stabile, echilibrate de creştere
economică, de stimulat creşterea economică prin promovarea unei politici de
folosire cît mai eficientă a factorilor existenţi prin economii şi investiţii, în
principiul creşterii economice, a optimului catalactic, a tendinţei asigurării
echilibrului şi stabilităţii economice de la sine şi prin intervenţia limitată a
statului în economie. Conform acestui principiu echilibrul şi stabilitatea
economică se asigură cît de la sine, aşa şi prin intervenţia statului în econo-
mie, care respectă jocul mecanismului pieţei, micşorează imperfecţiunile
pieţei, limitează tendinţele monopoliste, amortizează dezechilibrele econo-
mice, asigură stabilirea unui optim catalactic, cînd concurenţa neîngrădită
tinde să facă să domnească o stare de lucruri în care: 1) orice bun va fi
171
produs, cînd cineva ştie cum să-l producă şi din care acesta poate să obţină un
profit, vinzînd-ul la un preţ la care cumpărătorii îl vor prefera altor bunuri
alternativ disponibile; 2) orice bun efectiv produs este adus pe piaţă de
persoane care pot să-l producă mai ieftin decît ar putea să-l obţină cei care nu
îl produc în mod efectiv ;3) toate bunurile vor fi vîndute la preţuri mai
scăzute sau cel puţin atît de scăzute, încât la acest nivel nu ar putea să o facă
cei care nu le vînd [vezi: 104 , 218]; Se recomandă înlăturarea monopolului
statului privitor la emisiunea monetară , asigurarea ei de către băncile
comerciale. În domeniul politicii fiscale se recomandă de a extrage
impozitele pentru acoperirea cheltuielilor de administraţie şi pentru bunurile
colective ca: învăţămîntul, sănătatea, cultura, nerecunoscînd impozitele fixe
ca mijloc de redistribuire a veniturilor în folosul unor grupuri sociale, socotite
dezavantajate. Se consideră eficienţa economică incompatibilă cu dreptatea
socială. Ca factor echilibrant şi stimulator al efecienţei şi creşterii economice
este considerat realizarea unei politici monetare macroeconomice, ce are ca
scop combaterea inflaţiei şi asigurarea stabilităţii preţurilor, echilibrarea
economiei atunci cînd scad investiţiile şi exporturile, şi creşte şomajul. Pentru
creşterea permanentă anuală a PNB-ului potenţial se propune o creştere
anuală constantă a masei monetare cu o rată fixă de 3-5 %.
Principiul creşterii economice, a optimului catalactic, a tendinţei asigurării
ehilibrului şi stabilităţii economice de la sine şi prin intervenţia limitată a sta-
tului în economiei, poate fi apreciat ca principiu local, particular, al concepţiei
economice a neoliberalismului. Ca principiu fundamental al acestei concepţii
poate fi considerat principiul extremal al creşterii economice, a optimului
catalactic, a tendinţei asigurării echilibrului şi stabilităţii economice de la sine, şi
prin intervenţia limitată a statului în economie, care descrie schimbarea stărilor
slab neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor
deschise, neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate .
Acest principiu extremal, filosofic, include în formă depaşită esenţa
principiilor neokeynesiste: a proprietăţii mixte: individuale private şi a celei
publice, asupra căreia se efectuează controlul economic din partea instituţiilor
particulare şi sociale; a diviziunii muncii şi a specializării tot mai înalte,
regulării pieţei din partea statului, a randamentelor crescînde; a pincipiului
autoreglării pieţei, a „mîinii invizibile”, a concurenţei perfecte ca formă
efectivă de organizare a vieţei economice, a lui A. Smith; a principiului
neoclasicilor al individului ca producător şi ca consumator, a comportamen-
tului efectiv al agenţilor economici, al hedonismului; al principiului keynesist
al multiplicatorului investiţional; a principiului diviziunii internaţionale a
muncii, a avantajelor relative în comerţul exterior, a lui D. Ricardo; a princi-
piului keynesist a intervenţiei moderate şi limitate a statului în economie,
numit şi "dirijism"; a dinamicii economice, a tendinţei asigurării ritmurilor
stabile de creştere economică, a neokeynesiştilor; a principiilor neoliberale: a
172
Fig. Nr. 19 Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la
apariţia concepţiei economice neoliberaliste

supremaţiei proprietăţii private asupra sectorului public cu excluderea contro-


lului economic din partea statului; a diviziunii muncii, stabilirii şi menţinerii
jocului liber al forţelor economice printr-o acţiune convenabilă a statului;,
ordinii de drept, consolidării liberei concurenţe cu ajutorul statului activ, a
societăţii cu o economie socială de piaţă, individului activ; a suveranităţii con-

173
sumatorului; a primordialităţii banilor în economie, a dependenţei fluctuaţiilor
cererii globale de mărfuri de fluctuaţiile ofertei de bani; diviziunii interna-
ţionale a muncii, a raţionalităţii economice în comerţul exterior, intervenţiei
limitate a statului în economie pentru elaborarea cadrului juridic şi organi-
zarea economiei de piaţă; a principiului filosofic al libertăţii voinţei spre
credinţa în scopuri general-obligatorii şi în capacitatea de a se manifesta în
conştiinţa empirică, a neokantienilor şcolii de la Freiburg.Matricea princi-
piilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice neolibe-
rale e prezentată pe figura Nr. 19, ( p.361-363).

174
Capitolul VI. Matricea principiilor etodologice, rolul lor în geneza
concepţiilor economice postneclasice, contemporane

Trecerea de la societatea modernă la cea postmodernă e legată de


informatizarea globală a societăţii. Dacă în societatea modernă au avut loc
diferite schimburi de mărfuri dintre state, apoi în societatea post modernă are
loc un proces de globalizare atît în sfera producţiei materiale, cît şi în alte
domenii ale activităţii omeneşti. Se dezvoltă forţele de producţie, se adîncesc:
diviziunea internaţională a muncii, specializarea tot mai intensă a econo-
miilor naţionale în diferite domenii ale producţiei materiale şi de servicii.
Informatizarea devine o tendinţă ce trebue luată în considerare la analiza
acestei societăţi. Putem vorbi că astăzi suntem martori la formarea unei
economii globale, bazate pe reţele.
Internaţionalizarea globală a societăţii legate de aplicarea unor sisteme
comunicative globale şi, în primul rînd, de utilizarea internetului, duce la
formarea unui ciberspaţiu virtual mondial. Începînd cu anii 90 a sec XX
internetul reprezintă una din cele mai de perspectivă posibilităţi tehnice
existente, care poate asigura interacţiunea şi colaborarea diferitor subiecte, ce
pot uni toate subiectele lumii într-un sistem închis.
Economia societăţii postmoderne poate fi numită şi economia de reţea,
economie virtuală, sau economie Nouă. Apare internet -economia, legată de dez-
voltarea businessului în internet, deschiderea site-urilor şi magazinelor virtuale.
După o analiză a specificului economiei societăţii postmoderne vom
trece la examinarea teoriilor economice existente în această perioadă.
Analizînd teoriile economice la etapa societăţii postmoderne, să
examinăm teoria economică a ofertei [1, 77-84]. Reprezentanţii teoriei ofertei
(A.Laffer, P.Graig, R.Ture ş.a.), apărută la sfîrşitul anilor 70- începutul anilor
80 a sec. XX, afirmă că nu consumatorul (cererea) dar antreprenorul (oferta)
reprezintă punctul de plecare a oricărei dezvoltăti economice. Producţia
contribue la apariţia veniturilor, folosite pentru procurare a aceia ce propune
oferta, ce necesită stimularea ofertei, activitatea producţiei şi a ocupării
complete a forţei de muncă. Ei pun accentul pe stimulente, pe reducerea
impozitelor. Amestecul statului în economie este privit ca dăunător. Deficitul
economilor consideră ei este cauza încetinirii dezvoltării economice.
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principiile:
stimulării întreprinderilor, a producătorilor, a stimulării ofertei, ocupării complete
a forţelor de muncă ,a reducerii impozitelor micşorarea deficitului economiilor, a
dezvoltării economice s. a., ce se pronunţă ca principii social-culturale, care de
rînd ca cele conceptuale,filozofice, general-ştiinţifice formează matricea princi-
piilor metodologice, ce a contribuit la apariţia concepţiei economice a ofertei.
Reprezentanţii teoriilor anticipării raţionale, sau a noii teorii clasice [2,85-
92] ( R.Lucas, Th .Sorget Wallace s.a.) considera, că sunt raţionale anticipările
175
indivizilor cînd ele coincid cu preveziunele modelului economic propus. Se
afirma ca decizile economice trebuie să fie luate pe baza rezultatelor de piaţă. Ei
pun la baza concepţiilor lor idei, conform cărora preţurile si salariile sunt
schimbătoare şi ca oameni se comportă ca niste suprcalculatoare, folosind in
decizile lor ultimele informati. sau previziuni. Ei cunosc şi folosesc toate
informaţiile si teorilie, bazînduse pe deciziile lor economice .
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principile:
anticiparii rationale pe baza relatiilor de piaţa existente ,pe ultimele
informaţii, sau previziuni, a crearii modelelor economice ale dezvoltşrii
economiei, ce se realizează pe baza anticipărilor raţionale ale antreprenorilor,
producătorilor de bunuri materiale; caracterului schimbator a preţuilor şi
salariilor; principiului consumatorului, a oamenilor ce se comportă ca niste
supercalculatoare, folosind în deciziile lor ultimele informaţii, care se pro-
nunţă ca principii socio-culturale, care de rînd cu cele conceptuale, filosofice,
general- stiintifice formează matricea principiilor metodologice, ce a
contribuit la apariţia concepţiei economice a anticipării raţionale.
Reprezentării teoriei neoinstituţionale, a costurilor de tranzactie [3,99-
103] (D.North, D.Vallis), vorbesc despre rolul hotărîtor primordial al costului
de producţie în funcţionarea mecanismului economic, înţelegînd prin
costurile de tranziţie cheltuilile necesare pentru transmiterea drepturilor de
proprietate de la un agent economic la altul. Ei afirmă ca la creşterea lor
contribuie aprofundarea diviziunii muncii si dezvoltarea specializării. Statul
intervine in economie prin impunerea unor reguli legale, prin controlul
asupra calităţii marfurilor, controlul respectării regulilor impuse cît şi
transformarea unor activităţi economice private in activitaţi publice.
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principiile:
aprofundării diviziunii muncii si a specializării, a asigurarii micşorării costu-
rilor de tranzacţii, a intervenţiei statului in economie in scopul ridicării cali-
tăţii marfurilor, menţinerii monedei stabile; controlului respectarii regulilor
impuse şi tranformarea unor activitaţi practice primordial ale costului de
producţie în funcţionarea mecanismului economic; principiul costurilor de
tranzacţie ca cheltuieli necesare pentru tarnsmiterea drepturilor de proprietate
de la un agent economic la altul; principiul diviziunii muncii si dezvoltarii
specializarii, ce se pronuntă ca principuii social-culturale, care de rînd cu cele
conceptuale, filosofice, general-ştiinţifice formeaza matricea principiilor
metodologice, ce a contribut la apariţia concepţiei economice neoinstituţiona-
liste, a costurilor de tranzacţii.
Reprezentanţii teoriei economice a drepturilor de proprietate (A.Onore
s.a) [4,105-108] afirmau, că deţinerea drepturilor de proprietate presupune
posedarea de un anumit subiect a resurselor si bunurilor rare deosebind
proprietatea privată, cînd aceste drepturi aparţin indivizilor şi proprietate pub-
lică, cînd aceste drepturi aparţin statului. Ei vorbesc despre responsabilitatea
176
proprietarului,despre faptul, că treceraea obiectului proprietăţii de la un
proprietar iraţional la altul raţional duce la cresterea eficacităţii resurselor
economice. Aplicarea drepturilor de proprietate unui proprietar înseamnă
excluderea altor subiecţi de la accesul la resursele şi bunurile rare. Definirea
drepturilor de proprietate înseamnă determinarea exacită a împuternicirilor
proprietarilor. La lichidarea interprinderilor influienţează crearea noilor
drepturi de proprietate în domeniile in care ele lipsesc, sau sunt neclar
definite. Externalitaţile au drept cauză principală imperfecţiunea legislaturii.
Ca principii metodologici economice pot fi considerate principiile:
responsabilitaţii proprietarului pentru lucrărările efectuater ,cerînd ca ele să fie
raţionale, să contribuie la cresterea eficienţei resurselor economice ; principiul
dreptului de proprietate a proprietarului;principiul distingerii propriataţii private
de cea publică, a lichidarii externalităţilor, creării noilor drepturi de proprietate
în domeniile în care ele lipsesc, creării uniu sistem legislativ perfect, ce se
pronunţă ca principii socio-culturale, care, de rînd cu cele conceptuale, filoso-
fice, general-stiintifice formează matricea principiilor metodologice, ce a contri-
buit la apariţia concepţiei economice a drepturilor de proprietate.
Reprezentanţii teoriei firme (A.Alchian H.Demech) [5,108;114]
Înţeleg firma ca un instrument alternativ de alocare a resurselor în
raport cu cel al pieţei, ca mijloc de minimalizare a costurilor de tranzactie
prin internaţionalizarea diferitor cheltuieri şi presupune un set de contracte pe
termen lung, între posesorii de resurse firma permite proprietarilor săi să se
acomodeze mai rapid la schimbările imprevizibile.Ei susţin, că proprietarul
interprinderii privat-individuale prin dreptul la venitul rezidual capătă stimu-
lante puternice de a fi eficient iar dispunînd de dreptul de înlocuire a
membrilor echipei el poate ajunge la o economie substantială în vederea pur-
tării negocierilor. Ca propritar al firmei el poate deveni posesorul capitalului,
fie dacă e vorba de întreprindere capitalistă, sau a capitalului uman, dacă cu-
noştinţele şi capacităţile omului sunt foarte importante. Pentru proprietarul
corporaţiilor deschise drepturile de proprietate sunt mai limitate fata de
drepturile propriietarului invidual Actionarii poartă şi o responsabilitate
limitată pentru firmele publice, realizănd contrulul asupra comportamentului
aparatului de conducere care este minim. Proprietatea publică poate fii cea
mai eficientă formă de organizare, cînd e vorba de producerea bunurilor, ce
satisfac nevoile obictive. Structura imputernicirilor posedate influenteaza
eficeinţa funcţionări firmei;schimbările tehnologice şi instituţionale deter-
mină căutarea noilor forme juridico-organizatorice.
Pe piata firmelor organizatorice concureaza forme de tip diferit .
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principile: aco-
modării rapide a proprietarilor firmelor la schimbările neprevazute; a faptului ca
proprietarul intreprinderii privat-inviduale să folosească toate stimulentele
pentru a fi eficient; principiul dezvoltării firmelor în scopul minimizării costu-
177
rilor de tranzactie, a contribuirii firmelor la acomodarea rapidă, a proprietarilor
la schimbări neprevazute; la crearea stimulentelor pentru proprietarii întreprin-
derilor privat- inviduale; la crearea capitalului uman şi a celui fix ,necesar să
facă ca proprietatea publică să devina forma de organizare din cele mai efi-
ciente; să creeze structuri ale imputernicirilor posedate; să efectueze schimbari
tehnologice şi instituţionale; să elaboreze asa forme juridico-organizatorice
,astfel ca ele să functioneze chit mai eficient ,firma devenind instrument
alternativ de alocare în raport cu cel al pieţei;principiul minimizării costurilor de
tranzacţi prin internaţionalizarea diferitor cheltuieli, ce presupun un set de
contracte pe termen lung între posesorii de resurse, ce contribuie la acomodarea
rapidă a proprietarilor la schimbările imprevizibile, principiul proprietarului
intreprinderii privat-inviduale ,care prin dreptul la venitul rezidual capătă
stimulente de a fi eficient, iar folosindu-se de dreptul de îlocuire a membrilor
echipei proprietarul ajunge la o economie substanţială in vederea purtării
negocierilor; principiul controlului minim asupra comportamentului aparatului
de conducere pentru firmele publice; principiul proprietati publice ca formă
eficientă de organizare, se pronunţă ca principii socio-culturale, care de rînd cu
cele conceptuale, folosofice, general- ştiinţifice formează matricea principiilor
metodologice, ce a contribuit la apariţia concepţiei economice a firmei.
Reprezentanţii teoriei opiniei publice (J .Berhamin ş.a) [6,.115-129] anali-
zează corelaţia dintre sistemul politic;modul lui de funcţionare ca sistem instituţio-
nal şi optimal economic, legatura dintre comportamentul omului economic politic
şi binele colectiv impactul birocraţiei politice si economice asupra eficacităţi
sociale, modul în care deciziile politice determină eficienţa afacerilor. Omul este
analizat ca individ care aprecieaza valoarea banilor, participă la activitatea econo-
mica. Opţiunea individului poate fi folosită ca bază de plecare la analiza tuturor
domenililor în care el poate participa .Se consideră că comportamentul şi obţiunea
individului poate fi afectată de diferite structuri instuţionale şi depinde de inte-
racţiunea structurilor de piaţă şi a celor politice .Opţiunea individului poate fi folo-
sită ca bază de plecare la analiza tuturor domeniilor în care el poate să participe.
Reprezentanti acestei teorii transferă notiunea de cîstig ca rezultat din
schimbările reciproce dintre indivizi în domeniul decizilor lor politice. Ei consi-
deră că importanţa statului rezidă în capacitatea lui de a găsi acel cadru econo-
mic, lafel menit să asigure oamenilor sanse egale de a obtine cîstiguri prin efor-
tul propriu şi prin cooperarea cu succes cu ceilalţi. Ei au convingeri antistatale,
afirmînd ca funcţionarii publici îşi satisfac interesele proprii prin folosirea
funcţiilor pe care le deţin , ei cheltuiesc dintru-n buzunar colectiv fără nici un
risc personal şi că preferinţele oamenilor şi ale colectivelor publice pot doar
întîmplător coincide cu preferinţele funcţionarilor publici .Ei susţin că are loc
transformarea omului politic într-un profitor,ce are ca scop predarea unui bun
comun-trezorăriea natională şi aceasta se datoreşte structurii şi natuii umane şi
că unica iesire din situaţia dată este stabilirea unui minimum de stat.
178
Reprezenţii acestei teorii au formulat şi notiunea de economie a biro-
craţiei, a unui sistem de organizaţii, ce nu produce bunuri economice ,dar
primeşte venituri din izvoare, ce nu provin din activitatea lor. Ei pledeaza
pentru un sistem de proceduri, reguli, ce ar reglementa adoptarea legilor, ela-
borarea de forme şi metode de supraveghere asupra finanţelor şi principiilor
impunerii. Activitatea economică a statului trebuie bazată pe anumite reguli
şi norme. Ei analizeaza la fel legătura dintre masa monetaă şi inflaţie, cît şi
deficitul bugetar.Ei pledează pentru un stat minim, propunănd adoptarea unor
amendamente constitutionale, ce ar reduce atribuţiile funcţionarilor de stat,
interzicerea finanţării cheltuielilor publice prin dificite bugetare, descentra-
lizarea conducerii administrative şi întroducerea elementului de concurenţă.
Cu principii metodologice economice pot fi considerate principiile:
participării active a personalităţilor la activităţile economice; funcţionării sis-
temului politic ca un optimum economic; prtincipiilor elaborarii deciziilor
politice, care ar avea ca efect o anumită eficienţă a afacerilor;principiul ne ad-
miterii efectuării comportamentului său optimum individului de către diferite
structuri instutiţionale; atingeri unei interactiuni convenabile a structurilor de
piaţă şi politice; admiteri decizilor politice utile pentru societate; principiul
orientării activitaţii statului spre a găsi cadrul economic legal, ce ar asigura
oamenilor şanse egale la succes, principiul creări condiţiilor pentru funcţiona-
rea unui stat minim; funcţionării statului pe bază de norme şi reguli; a
descentralizări conduceri administrative ;principiul întroducerii elementelor
de concurenţă; a neafectării comportării şi opţiunii indivizilor de către diferite
structuri institutionale, de interactiunea structurilor de piaţă şi a celor politice,
ce se pronunţă ca principii socio-culturale, care de rînd cu cele conceptuale,
filosofice, general- stiintifice, formeaza matricea principiilor metodologice,
ce a contribuit la aparitia concepţiei economice a opiniei publice.
Reprezentanţii teoriei capitalului uman şi a comportamentului uman
(D.Becker ,T. Schultz s.a.) [7,13-137] , apărută în anii 70 -80 a sec. XX, înţeleg
capitalul uman ca un stoc de capacităţi, cunoştinte, aptitudini şi motivaţii ale
omului, vorbesc despre capitalul uman, care necesită, alocarea mijloacelor de la
consumul curent pentru a obtine venituri în viitor şi anume in învaţămînt, ins-
truirea profesională, deservirea medicală, naşterea şi educarea copiilor. For-
mulînd noţiunea de rată de restituire(înaltă, mică, privată, socială), ei vorbesc des-
pre o rentabilitate mai mare a capitalului uman faţă de cel fix, privit ca un factor
important al creşteri economice, ei explică formarea capitalului uman, dezvolta-
rea şi acumularea lui. Vorbind despre teoria economică a familiei ca sursă a capi-
talului uman, ei menţionează, că investind în instruirea copiilor părinţii lor fac
comparaţii între costuri si benefici, dînd dovadă de raţiune economica. În sfera
comportamentelor şi hotărărilor umane, partea de iraţionalitate este destul de mică.
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principiile: unui
comportament raţional şi a unei rentabilităţi mai mari a capitalului ei uman ,
179
investirii a noi resurse în educarea tinerei generaţii ,dezvoltari capitalului uman si
a comportamentului uman, principiul creşterii accelerate a investiţiilor din partea
statului în dezvoltarea invaţămîntului şi a pregătirii cadelor; a capitalului uman ca
stoc de capacităţi, cunoştinţe , aptitudini ,şi motiviaţi ale omului ;principiul
priorităţi capitalului uman faţă de cel fix , privit ca un factor important a creşterii
economice; a familiei ca sursă a capitalului uman, ce se pronunţă ca principii
socio-culturale, care de rînd cu cele conceptuale, filosofice şi cele general-
stiintifice formează matricea principilor metodologice, ce a contribuit la apariţia
concepţiei economice a capitalului uman şi comportării umane.
Reprezentanţi teoriilor societăţii informationale şi a societăţii cunoştin-
ţelor (P.Druker ş.a.) [8,113-141] menţionează, că în societate apare necesi-
tatea creşteri nivelului de instruire şi calificare şi că anume cunostinţele devin
resursele economice de bază ,ce duc la cresterea productivităţii muncii, la
creşterea economică. Ca figură principală devine lucrătorul bine instruit şi
calificat Apare necesitatea determinării statutului ,funcţiilor şi poziţiei lui,
crearea condiţiilor pentru instruirea continuiă al lucrătorilor. Instruirea multi-
plică, influenţează activ asupra tuturor factorilor de producţie, ale societaţii
ca atare .Noile cunoştinţe reprezintă o bază sigură pentru inovaţii în productie
şi consum ,pentru dezvoltarea antreprenoriatului.
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principile:
ridicării nivelului de instruire şi calificare a personalitaţilor, creşterii economice
pe baza creşterii nivelului de instruire şi calificare a oamenilor; creării condi-
ţiilor pentru instruirea continuă a lucrătorilor, dezvoltarea antreprenoriatului pe
baza noilor cunoştinţe dobîndite, a cunoştinţelor ca resurse economice de bază,
ce duc la cresterea productivităţii munci, la creşterea economică, a lucrătorului
bine instruit şi calificat ca figură principală în societate; a determinării statutului,
funcţiilor şi poziţiei lucrătorului instruit şi calificat in societate creării condiţiilor
instruirii continue a lucrătorilor, a cunoştinţelor ca bază pentru inovaţii în
producţie şi consum, pentru dezvoltarea antreprenoriatului , ce se pronunţă ca
principii socio-culturale ,care de rînd cu cele conceptuale, filosofice şi general-
stiinţifice, ce formează matricea principiilor metodologice, ce a contribuit la
apariţia teoriei societăţii informaţionale,a teoriei societăţii cunoştinţelor.
Reprezentantii teoriilor economice inovaţionale şi a societăţii antrepre-
noriale (P.Druker ş.a.) [9,141-144] apreciiează cunoştinţele ca obiect şi pro-
dus al muncii pe baza căruia se organizează toate laturile vieţii sociale şi că în
calitate de producători, de rînd cu firmele se situiază şi universitaţile, în care
activează producătorii de cunoşstinţe. Apare proprietatea intelectuală, care
determină dezvoltarea societăţii în viitor. Informaţia poate fi copieată şi păs-
trată timp indelungat aduchînd profit esenţial. Apare intreprenzătorul novator,
riscant şi independent. Rapiditatea transmiterii informaţiei cu ajutorul inter-
netului duce la crearea a noi locuri de muncă. Intreprenzătorul acordă o atenţie
deosebită, managementului creşterii nivelului de instruire şi calificare, dezvol-
180
tării capacităţii creative a lucratorilor, descentralizari procesului decizional,
dezvoltarii antreprenoriatului intern, decisivă devine dirijarea ştiintifică.
Ca principii metodologice economice pot fi considerateprincipile: înbogă-
ţiri permanente a cunoştinţelor de către personalităţi; acordării unei atenţii
deosebite din partea intreprenzatorului a managementului creşterii nivelului de
instruire şi calificare a personalităţilor; cerinţei ca ele să fie novatoare, riscante
şi independente, a creşterii capacităţii creatoare a lucrătorilor, descentralizării
procesului decizional; dezvoltării antreprenoriatului intern; dezvoltării universi-
tăţilor ca producatoare de cunostinţe noi, asigurării dezvoltării societăţii pe baza
dezvoltării proprietăţii intelectuale, creării locurilor de muncă pe baza folosirii
internetului; dirijării muncii ştiinţifice, a cunostinţelor ca obect şi produs al
muncii; a proprietăţii intelectuale, ce determină dezvoltarea societăţii în viitor; a
intriprinzătorului novator riscant şi independent, ca principii socio-culturale,
care de rînd cu cele conceptuale, filosofice şi cele general-stiintifice formează
matricea principiilor metodologice, ce a contribuit la apariţia conceptiei econo-
mice inovaţionale şi a societăţii antriponiale.
Reprezentanţii teoriei întreruperei succesiunii (A. Toffler ş.a.) [10,144-
14.89] afirmă, că a doua revoluţie industrială este nu o simplă dezvoltare a
Noii economii (economia serviciilor ,economia cunoştinţelor), dar şi un feno-
men nou, care înseamnă naşterea unei civilizaţii noi, care modifică chiar şi
bazele existenţei. Această nouă civilizaţie se caracteriează prin faptul că locul
determinant al producţiei materiale şi a lucrătorului pasiv va fi cedat produc-
ţiei intelectuale şi personalităţilor active şi in locul caracterului de masă al
producţiei şi consumului va veni invidualizarea ei, se modifică caracterul
antrepronariatului, apar o mulţime de forme de organizare şi dirijare a activi-
tăţii. Are loc diferenţierea tot mai mare a membrilor societăţii. Ca factor im-
portant al stratificării sociale devin studiile capitale. Se ascut contradicţiile
dintre elita intelectuală şi intriprenzători. Intreprezătorii devin dependenţi de
abilităţile specialiştilor de înaltă calificare, dar informaţia şi cunoştinţele
devin resursele principale ale producţiei contemporane. elita intelectuală
amplifică tendinţa de restribuire a avutiei naţionale în interesele ei propri. Se
eleborează noi planuri şi programe complexe de dezvoltare a economiei
naţionale. Apare necesitatea de a lărgi participarea democratică a membrilor
societăţii la luarea deciziilor, hotărîtoare cu privire la problemele viitorului.
Această participare avînd loc la nivelul corporaţiilor, unde în locul tehnocra-
ţiei şi birocraţiei vine adhocraţia, ce reprezintă structura de specialisti, condu-
cători de proiecte individuale. La nivelul statului apar organizaţii obşteşti,
care îşi desfăsoară activitatea în baza principiului pluralismului, luînd in
consideraţie interesele tuturor categoriilor populatiei, colaborarea lor; apar
organizaţii non-profit în domeniul dezvoltării umanitare. La nivel global apar
mişcari politice „transnationale”, compuse din diferite pături ale populaţiei:
muncitori consumatori, mici intreprinzători, manageri, ecologişti, politicieni
181
ş.a care pot îndeplini funcţia unei asociaţii globale de control asupra
sistemelor tranzacţionale în planul folosirii tehnologiilor noi.
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principile: persona-
lităţii active, ce insuseste noile forme de organizare şi dirijare a activităţiilor,
capătă studii înalte devin specialişti de înaltă calificare, participă activ la luarea
deciziilor privind perspectivele dezvoltări societăţii în viitor, a contribuirii socie-
tăţii la apariţia civilizaţiei noi, ce va avea la bază o producţie intelectuală cu o
personalitate activă, o producţie individualizată; elaborării a noi planuri şi progra-
me de dezvoltare a economiei naţionale, menite să contribuie la lărgirea partici-
pării democratice a membrilor societaţii, la luarea hotărîrilor importante pentru
viitorul societăţii, la apariţia structurilor de specialişti, conducători de proiecte
individuale şi a organizaţiilor obstesti ce iau în consideraţie interesele tuturor
păturilor sociale; susţiineri mişcărilor politice transnaţionale cu privire la folosirea
tehnologilor noi; a rolului determinant a producţiei intelectuale şi a personalităţii
active faţă de producţia materială şi a lucrătorilor pasivi; a invidualizării produc-
ţiei şi consumului, ce modifică caracterul antreprenoriatului, apărînd o mulţime
de forme noi de vînzare şi dirijare a activităţii; a diferenţieri lărgite a membrilor
societatii, a studiilor capitale ca factor important al stratificări sociale, a contradic-
ţiei dintre elitele intelectuale şi întreprenzători, a dependenţei intreprenzătorilor de
abilităţile specialiştilor de înaltă calificare, de informaţii şi cunostinţe, ca resurse
principale ale producţiei contemporane; lărgirii participări democratice a memb-
rilor societăţi la luarea deciziilor hotărîtoare cu privire la problemele viitorului; a
prularismului, ce ia în consideraţie interesele tuturor categorilor populaţieii,
colaborarea lor, ca principii socio-culturale, care de rînd cu cele conceptuale,
filosofice şi cele general-stiintifice formează matricea principilor metodologice,
ce a contribuit la apariţia concepţiei economice a intreruperi succesiunii.
Reprezentaţii teoriei societăţii industrial-tehnologice ( D .Bell ş.a.) [11,148-
150] afirmă, că în societatea postindustrială, ce vine in locul celei industriale, în
producţie domină munca tehnică şi profesională pe bază unor cunoştinţe teoretice
fundamentale. Rolul de bază în societate le revine savanţilor; ca instituţii impor-
tante devin universitaţile, cea mai importantă clasă devine meritocratia, care
bazează producţia materială pe munca intelectuală, pe capacitatea oamenilor de a
rezolva probleme intelectuale complicate. Persoanele instruite, creative intelec-
tuale se evidenţiază ieşind în vîrful piramidei organizaţiilor şi grupurilor profesio-
nale, rezolvînd probleme manageriale complexe. În rezolvarea contradicţiilor
sociale apărute un rol decisiv îi revine aplicării în practică a conceptiei
„gospodariei sociale”, ce are la bază planificarea şi reglementarea stabilă a veni-
turilor şi cheltuielilor, menite să satisfacă necesităţile sociale .
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principiile: perso-
nalităţii instruite, creative, capabile de a rezolva probleme intelectuale com-
plicate; dezvoltării ştiintei universitare, a elitei savanţilor şi a gospodăriei sociale,
legate de planificarea şi reglementarea statală a veniturilor şi cheltuielilor publice;
182
a dominaţiei muncii tehnice şi profesionale pe baza unor cunoştinţe teoretice
fundamentale; a rolului determinant al ştiinţei şi elitei savanţilor în dezvoltarea
societăţii; a universităţilor ca instituţii importante sociale; a meritocraţiei ca clasă
importantă socială, ce bazează producţia materială pe munca intelectuală, pe
capacitatea oamenilor de a rezola probleme intelectuale complicate , ca principii
socio-culturale, care de rînd cu cele conceptuale, filosofice şi cele general-
stiinţifice formează matricea principiilor metodologice, ce a contribuit la aparitia
concepţiei economice a societăţii industrial- tehnocrotice.
Reprezentanţii teoriei tehnologiei intelectuale (F. von Hayek,M. Fridman)
[12,150-151] analizează piaţa ca sistem international global şi banii ca instru-
ment general al decontărilor şi adoptării hotărîrilor, piaţa reprezentînd un meca-
nism informational global, un sistem economic enorm, ce interpretează acţiunile
indivizilor şi comunităţilor lor şi formeaza sistemul de preţuri, care integrează
acţiunile indivizilor şi comunităţilor lor şi formează sistemul de preţuri pe baza
cunoştinţelor cu privire la nevoile şi posibilităţile de producţie a oamenilor.
Sistemul informaţional de piaţă funcţionează pe baza legislaţiilor proprii şi nu
poate fi reglementat cu ajutorul planificării, ce ar putea afecta activitatea ei,
distruge instrumentele ei intelectuale de luare a hotarîrilor. Statul nu trebuie să
se ocupe cu reglarea preţurilor pietei, dar trebuie, consideră ei, numai să regleze
masa monetară în funcţie de nevoile pieţei şi legile circulaţiei monetare .
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principiile: inter-
venţiei statului în economie numai pentru a regla masa monetară a statului, dar nu
a regla preţurile pieţei;a pieţii ca mecanism informaţional global,ca sistem econo-
mic enorm,ce integrează acţiunile indivizilor şi comunităţilor lor, ce formează
sistemul de preţuri pe baza cunoştinţelor despre nevoile şi posibilităţile de pro-
ducţie a oamenilor, ca principii socio-culturale, care de rînd cu cele conceptuale,
filosofice şi cele general-stiinţifice formează matricea principiilor metodologice,
ce a contribuit la apariţia concepţiei economice a tehnologiei intelectuale.
Reprezentanţii teorii transformărilor postsocialiste,postcomuniste (D.
Sacs s.a) [13,158-173] analizează modelele ,,terapiei de şoc” şi a ,,gradualis-
mului pur”. Modelul ,,terapiei de şoc’’ presupunea revigorarea economiei pe
baza trecerii rapide la relaţiile de piaţă pe baza ideilor liberalismului radical,
stabilitatea financiară, realizată prin intermediul liberalizării preţurilor, limi-
tarea veniturilor populaţiei, reducea deficitului bugetar, majorarea dobînzii,
infăptuirea transformărilor instituţionale, lichidarea planificarii centralizate,
reformarea sistemului fiscal şi monetar, realizarea privatizării, elaborarea
legislaţiei, crearea sistemului social de protecţie a populaţiei. Modelul ,,gra-
dualismului pur’’ presupunea trecerea evolutivă la relaţiile de piaţă, bazat pe
ideile clasicismului şi keynessismului, presupune deficitul drepturilor produ-
cătorilor de mărfuri şi stabilirea pieţii de consum pe baza dezvoltării secto-
rului privat şi reformării în sectorul agrar; realizarea politicii antimonopol
prin legislaţia corespunzătoare si controlul asupra preţurilor la producţia
183
producătorilor monopolişti: realizarea unei politici monetar –creditoare dure,
urmînd reducerea inflaţiei, întroducerea relaţiilor de piaţă la început în sfera
producerei şi realizării mărfurilor de consum, pe urma în ramurile investi-
ţionale; liberalizarea preţurilor la etapa tardivă a reformei. Au aparut diferite
forme de combinare a acestor modele.
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principile: revi-
gorării economiei pe baza instaurări relaţiilor de piaţă; realizării transformărilor
instituţionale; lichidării planificării centralizate; elaborării legislaţiei necesare
pentru privatizare, a stabilirii pieţei de consum pe baza dezvoltării sistemului
privat, realizarii unei politici monetar-creditare dure ,urmînd reducerea inflaţiei,
întroducerea relaţiilor de piaţă la inceput în sfera producerii şi realizarii mărfurilor
de consum, pe urmă în ramurile investiţionale; realizării stabilităţii financiare prin
intermediul libertăţii preţurilor, limitării veniturilor populaţiei, reducerea defici-
tului, majorarea dobinzii, realizării politicii antimonopol prin legislaţia corespun-
zatoare şi controlul asupra preţurilor la producţia producătorilor monopolişti, ca
principii socio-culturale, care de rînd cu cele conceptuale, filosofice şi cele
general-ştiinţifice formează matricea principiilor metodologice, ce a contribuit la
apariţia concepţiei economice a transformărilor post-socialiste, post-comuniste.
Reprezentanţii teoriilor globalizării (Berney ş.a) [14,174-180] analizează
noţiunile de ,,globalizare’’, ,,mondializare’’, examinează problema margelor
de manevre ale statelor-naţiuni faţă de globalizare; problema convergenţei,
inegalităţii în distribuirea şi folosirea veniturilor; probleme de organizare a
puterii; Ei analizează legatura dintre globalizare şi cultură, şi fondul financiar.
Sunt analizate şi principalele direcţii ale globalizări, precum globalizarea fi-
nanciară, formarea corporaţiilor transnaţionale, regionalizarea economiei, in-
tensificarea comerţului mondial, tendinţa spre convergenţă. Sunt examinate în
plan global problemele populaţiei, resursele mediului, ritmurile creşterii
economice, comerţului internaţional, alimentaţiei, sănătăţii ş.a .
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principiile: inegali-
tăţii existenţei în distribuirea şi folosirea veniturilor; dezvoltării populaţiei; resur-
selor naturale, ritmurilor creşterilor economice; a organizării puterii, conform unei
ierarhii internaţionale; direcţionării globalizării financiare, formării corporaţiilor
transnaţionale; regionalizării economiei, ca principii socio-culturale, care de rînd
cu cele conceptuale, filosofice şi cele general-ştiinţifice formează matricea princi-
piilor metodologice, ce a contribuit la apariţia concepţiei economice a globalizării.
Aceste sunt în linii generale principalele concepţii economice contem-
porane, cît şi principiile metodologice, ce formează matricea principiilor me-
todologice, ce au contribuit la formarea acestor concepţii economice post-
neclasice, contemporan neclasice.
În aceasta constă importanţa cognitivă a matriciei principiilor metodo-
logice pentru apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor economice preclasice,
clasice, neclasice şi postneclasice.
184
ÎCHEIERE

Problema esenţei paradigmei, a tehnicilor de comunicare ştiinţifice se află


astăzi în centrul atenţiei cercetărilor psihologo-metodologice şi a celor
filosofico-metedologice. Rezolvarea acestei probleme e chemată să contribuie la
asigurarea în colectivele didactice şi ştiinţifice a unei comunicări eficiente.
În scopul rezolvării acestei probleme am analizat în plan psihologico-
metodologic şi filosofico-metodologic paradigmele structural-expresive,
formal-transcedentale, relaţional-sistemice, fenomenologice şi praxiologice,
cât şi formele şi tehnicile de comunicare globală, implicite, paradoxale, de
sugestie, defensive, proiective, comunicările în timpul întâlnirii; comunicările
în convorbiri şi dialog, cât şi tehnicile de comunicare corespunzătoare.
În scopul realizării reconstructiei raţionale a istoriei ştiinţei economice
noi am analizat noţiunile kuhniene de paradigmă, „matrice disciplinară” ş.a.,
incluzând în ele un conţinut nou. Dacă la T. Kuhn această noţiune exprimă o
anumită totalitate de mijloace logice, raţionale, abstracte de cunoaştere, apoi
în cercetările noastre matricea principiilor metodologice include sistemul
principiilor metodologice, socio-culturale, conceptuale, filosofice, general-
ştiinţifice, ce ne exprimă şi un anumit program de cercetare ştiinţifică.
În lucrare noi am încercat să exprimăm diferite legături dintre feno-
menele economice prin câteva principii de bază, am făcut o anumită clasi-
ficare a principiilor metodologice, cum după diapazonul de însuşire a proce-
selor şi fenomenelor realităţii înconjurătoare: filosofice, general-ştiinţifice
ş.a., aşa şi după funcţiile ce le îndeplinesc aceste principii în procesul apari-
ţiei noilor cunoştiinţe: de descriere, lămurire, fundamentare, argumentare, a
cunoştiinţelor ştiinţifice ş.a. Sunt diverse şi principiile ce acţionează la dife-
rite etape a dezvoltării ştiinţei economice: principiul plusvalorii din concepţia
economică marxistă, principiul margei în concepţia economică neoclasică
(marginalistă) ş.a.
În lucrare sunt analizate particularităţile dezvoltării cunoştiinţelor
economice preclasice, clasice, neclasice şi postneclasice, legătura reciprocă a
principiilor metodologice economice,cît şi legătura reciprocă a bazelor social-
culturale, conceptuale, filosofice şi general-ştiinţifice a cunoştiinţelor econo-
mice. Şi după cum funcţia integrativă a principiilor filosofice se manifestă pe
deplin atunci când se pune sarcina de a întări interacţiunea ştiinţelor sociale,
naturale şi tehnice, funcţia integrativă a principiilor metodologice în măsură
tot mai deplină se pune în acel caz dacă se pune sarcina de a întări legăturile
dintre diferite ştiinţe economice, domenii ale economiei.
Cele menţionate ne permit de a face concluza insistentă de concretizare
în continuare a rolului integrativ a principiilor metodologice, cum în procesul
dezvoltării, aşa şi în procesul apariţiei cunoştiinţelor ştiinţifice, pe baza
ajunsurilor conteporane a ştiinţelor economice şi a a altor ştiinţe.
185
REFERINŢE
BIBLIOGRAFICE

Capitolul I
1. Kuhn T. Strucutra revoluţiilor ştiinţifice- Editura ştiinţifică şi enciclo-
pedică.-. Bucureşti, 1976
2. Mucchielli A. Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia
situaţiilor de comunicare.-. Bucureşti, Polirom, 2005
3. Ibidem

Capitolul II
1. Kuhn T. Strucutra revoluţiilor ştiinţifice- Editura ştiinţifică şi enciclo-
pedică.-. Bucureşti, 1976
2. Кузнецов И.В. История философии для физиков и математиков.-.
M., 1976.
3. Казютинский В.В. Принцип экстраполяции законов науки // Сов-
ременный детерминизм. Законы природы.-. М, 1973
4. Кузнецов И.В. Принцип соответстия в современной физике и его
философское значение.- M, 1980.
5. Теория познания и современная физика .- M, 1984
6. Методологические принципы физики .– M, 1975
7. Эйнштейн А. Сочинения. – М, 1947. – Т.4
8. Сачков В.В. Введение в вероятностный мир. – М, 1971

Capitolul III
1. Codul lui Hammurabi // Gândirea asiro - babiloniană în texte .- B, 1975
2. Древнеиндийская философия. – М, 1972
3. Imnuri vedice.- M.,1969
4. Filosoful antic chinez Loa-tzi şi învăţătura sa.- B, 1953
5. Moldovanu D. Doctrinele economice.-. Ch, 1995
6. Древнеиндийская философия. –. М, 1972
7. Ibidem
8. Ibidem
9. Ibidem
10. Ibidem
11. Filosofia greacă până la Platon .– B, 1979
12. Platon. Phaidos. – Opere. – B, 1983.– Vol. IV
13. Oprişan Mircea. Gândirea economică din Grecia Antică. – B, 1964
14. Platon. Statul ( Republica). – B, 1923
15. Oprişan Mircea. Gândirea economică din Grecia Antică. – B. 1964
16. Platon. Statul ( Republica). – B. 1923
186
17. Ibidem
18. Ibidem
19. Aristotel. Politica. – B, 1924
20. Platon. Republica. // Opere . – B, 198.– V. 5.
21. Aristotel. Politica. – B, 1924
22. Oprişan Mircea. Gândirea economică din Grecia Antică. – B, 1964
23. Ibidem
24. Ibidem
25. Platon. Republica. // Opere . – B, 198.– V. 5.
26. Aristotel. Politica. – B, 1924
27. Ibidem
28. Ibidem
29. Августин. О граде божием. –. Киев, 1980 –v. IV
30. Чупров А.И. История политической экономии.- М, 1904
31. Ibidem
32. История эстетики. Памятники мировой эстетической мысли. – М,
1902
33. Чупров А.И. История политической экономии.- М, 1904
34. Меркантилизм. –. Л, 1955
35. Ibidem
36. Ibidem
Capitolul IV
1. Кенэ.Избранные экономические произведения. – М, 1960
2. Ibidem
3. Ibidem
4. Ibidem
5. Ibidem
6. Ibidem
7. Ibidem
8. Ibidem
9. Ibidem
10. Ibidem
11. Ibidem
12. Ibidem
13. Smith A. Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. -
Ch, 1922 .Vol. 1
14. Ibidem
15. Ibidem
16. Ibidem
17. Ibidem
18. Ibidem
19. Ibidem
187
20. Ibidem
21. Ibidem
22. Ibidem
23. Ibidem
24. Ibidem
25. Ibidem
26. Ibidem
27. Ibidem
28. Ibidem
29. Ibidem
30. Ibidem
31. Ricardo D. Despre principiile economiei politice şi impunerii.-. Ch,
1993 -V.1.
32. Ibidem
33. Рикардо Дж. Сочинения. – М, 1955. - .Т. 1.
34. Malthus T. Eseu asupra principiului populaţiei. - . B, 1992
35. Ibidem
36. Ibidem
37. Smith A. Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. -
Ch, 1922 .Vol. 1
38. Ricardo D. Despre principiile economiei politice şi impunerii.-. Ch,
1993- V.1
39. Ibidem
40. Ibidem
41. Ibidem
42. Ibidem
43. Ibidem
44. Ibidem
45. Сэй Ж.Б. Трактат о политической экономии. – М, 1986
46. Риккардо Дж. Сочинения. – М, 1955.- Т. 1.
47. Сэй Ж.Б. Трактат о политической экономии. – М, 1986
48. Ibidem
49. Милль Дж. Основы политической экономии. - М, 1980 – Т.1
50. Милль Дж. Основы политической экономии. - . М, 1980 – Т.3.
51. Ibidem
52. Милль Дж. Основы политической экономии.. - . М, 1980 – Т.1
53. Милль Дж. Основы политической экономии. - М, 1980 – Т.2.
54. Ibidem
55. List. Fr. Sistemul naţional de economie politică. - B, 1973
56. Ibidem
57. Ibidem
58. Ibidem
188
59. Ibidem
60. Ibidem
61. Ibidem
62. Ibidem
63. Ibidem
64. Ibidem
65. Фурье Шарль. Избранные сочинения. – М. 1918
66. Ibidem
67. Сен Симон. Избранные сочинения.– М, 1948 .– Т.2.
68. Фурье Шарль. Избранные сочинения. – М, 1918
69. Ibidem
70. Се Симон. Избранные сочинения. –. М, 1948 ю– Т.2.
71. Ibidem
72. Сисмонди С. Новые начала политической экономики. – М, 1936ю
– Т.1.
73. Ibidem
74. Ibidem
75. Энгельс Ф. Анти Дюринг // К. Маркс, Энгельс Ф. Сочинения. - Т.20
76. Маркс К. Теория прибавочной соимости // Маркс К., Ф. Энгельс,
Сочиненияю – Т.26, - ч.3
77. Marx K. Capitalul . – . B, 1956ю -V.3.
78. Marx K. Către Anencov P.V., 28 decembrie, 1946 // K. Marx, K. En-
gels. Opere alese.- Ch, 1977 - V.1.
79. Marx K. Capitalul . – B, 1956 - V.3.
80. Marx K., Engels. Ideologia germană. - B, 1956
81. Ibidem
82. Ibidem
83. Marx K. Capitalul . –. B, 1956 - V.3
84. К. Маркс, Ф. Энгельс. Немецкая идеология // Сочинения – Т.3
85. Маркс К. Нищета философии // К. Маркс, Ф. Энгельс. Сочинения
– Т.4
86. Ibidem
87. Маркс К. Капитал Т.1. // К. Маркс, Ф. Энгельс. Сочинения – Т.23
88. Marx K. Capitalul . – . B, 1956 - V.3
89. Маркс К. К критике гегелевской философии права. Введение //
Маркс К. и Ф. Энгельс. - Соч. Т.1
90. Энгельс Ф. Похороны К. Маркса // К. Маркс и Энгельс Ф.. – Сочи-
нения. - Т.19
91. Маркс К. Капитал.- Т.1. // К. Маркс, Ф. Энгельс. Сочинения – Т.25 - ч.1
92. Маркс К. Капитал.- Т.3. // К. Маркс, Ф. Энгельс. Сочинения.– Т.25. - ч.1
93. Ibidem
94. Ibidem
189
Capitolul V
1. Шопенгауер А. Мир как воля и представление. - М, 1900
2. Бем-Бавер Е. Капитал и прибыль. - СПБ, 1909
3. Бем-Бавер Е. Основы теории ценности хозяйственных благ. - . Л,
1929
4. Walras L. Elements d'economique politique pur on theorie de la
richershe social. - . P, 1926
5. Маршалл А. Принципы политической экономии.- . М, 1980 -Т.1
6. Бем-Бавер Е. Основы теории ценности хозяйственных благ. - . Л,
1929
7. Менгер К. Основания политической экономии.-. Одесса, 1903
8. Маршалл А. Принципы политической экономии. - . М, 1984 - Т.2.
9. Бем-Бавер Е. Основы теории ценности хозяйственных благ. - Л,
1929
10. Кларк Д.Б. Распределение богатства. - . М. Л, 1934
11. Маршалл А. Принципы политической экономии. - . М, 1984 - Т.2.
12. Бем-Бавер Е. Капитал и прибыль. - . СПБ, 1909
13. Бретано Л. Классическая политическая экономия. - . СПБ, 1900
14. Шмоллер Г. Борьба классов и классовое господство. - . М, 1966
15. Ibidem
16. Ibidem
17. Ницше Ф. По ту сторону добра и зла // Вопросы философии, 1998/
- Nr.5
18. Ницше Ф. Полн. Собр. Соч. - М. 1910. - Т.9 Воля и власть
19. Veblen T. The Absentee Owneship and Business Entreprise in Resent
Times. - . New York, 1923
20. Ibidem
21. Ibidem
22. Гэлбрейт Дж. Новое индустриальное общество.-. М, 1969
23. Drăgan J. C., Demetrescu M.C. Economistul mileniului III Nicholas
Georgescu-Roegen - profetul arhitect al noii gândiri - Bucureşti. 1994
24. Toffler A. Future Shok. -. New York, 1971
25. Ibidem
26. Ibidem
27. Georgescu - Roegen N. Legea entropiei şi procesul economic. - .
Bucureşti, 1996
28. Ibidem
29. Drăgan J. C., Demetrescu M.C. Economistul mileniului III Nicholas
Georgescu-Roegen - profetul arhitect al noii gândiri. - . Bucureşti, 1994
30. Гэлбрейт Дж. Новое индустриальное общество.-. М, 1969
31. Ibidem
32. ibidem
190
33. Веблен Т. Теория празднего класса. - . М, 1984
34. Ibidem
35. Veblen T. The Theory of Business Entreprise. - . New York, 1994
36. Toffler A. Future Shok. - . New York, 1971
37. Ростоу В.В. Стадии экономического роста.-. Нью-Йорк, 1961
38. Ibidem
39. Drăgan J. C., Demetrescu M.C. Economistul mileniului III Nicholas
Georgescu-Roegen - profetul arhitect al noii gândiri. - .Bucureşti, 1994
40. Bell D. The Coming of Post Industrial Society.-. New-York, 1971
41. Toffler A. Future Shok.-. New York, 1971
42. Ibidem
43. Ibidem
44. Drăgan J. C., Demetrescu M.C. Economistul mileniului III Nicholas
Georgescu-Roegen - profetul arhitect al noii gândiri. - .Bucureşti, 1994
45. Ibidem
46. Гельфер Я.М. История и методология термодинамики и
статистической физике.-. М, 1981
47. Georgescu - Roegen N. Legea entropiei şi procesul economic. - .
Bucureşti, 1996
48. Drăgan J. C., Demetrescu M.C. Economistul mileniului III Nicholas
Georgescu-Roegen - profetul arhitect al noii gândiri. - . Bucureşti, 1994
49. Georgescu - Roegen N. Legea entropiei şi procesul economic. - .
Bucureşti, 1996
50. Ibidem
51. Фрейд З. Я и Оно.-. Л, 1924
52. Ibidem
53. Адлер А. Роль бесознательного в неврозе // Психотерапия. - . 1913
- Nr.1
54. Адлер А. Сны и толкование // Психотерапия. - . 1914 - Nr.1
55. Keynes J. M. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor. - . B, 1970
56. Ibidem
57. Ibidem
58. Ibidem
59. Ibidem
60. Ibidem
61. Ibidem
62. Ibidem
63. Ibidem
64. Ibidem
65. Ibidem
66. Ibidem
191
67. Ibidem
68. Ibidem
69. Ibidem
70. Ibidem
71. Джемс У. Зависимость веры от воли.-. Спб, 1904
72. Dewey J. The Ouest for certainty. - . 1929 - N.9
73. Робинсон Дги. Экономическая теория несовершенной конку-
ренции. - . М, 1986
74. Samuelson P.T., Nordhaus W.D. Economics, 13 th. Edition.-. New-
York, 1989
75. Ibidem
76. Roncaglia A. Piero Staffa's Contribution to Political Economy //
Twelwe contemporary Economics. - . London, 1983
77. Робинсон Дги. Экономическая теория несовершенной конку-
ренции. - . М, 1986
78. Eichner A.S., Kregel A. An Essay on Post - Keynesian Theory: A New
Paradigm in Economics// Journal of Economic Literature. - .1975 - Nr.4.
79. Angelopoulus A. Un plan mondial pentru ocuparea forţei de muncă.
Pentru un keynesism la scară mondială. - . B, 1987
80. Samuelson P.T., Nordhaus W.D. Economics, 13 th. Edition.-. New-
York, 1989
81. Ibidem
82. Ibidem
83. Robinson Joan. Essays in the Theory of Economic Groeth. Mac. Millan
and Co., Ltd.-. London, 1963
84. Ibidem
85. Виндельбанд В. Прелодии. - . Спб, 1904
86. Риккерт Г. Науки о природе и науки о культуре.-. Спб, 1911
87. Котов В.Н. Западногерманский неолиберализм. Критика теории и
экономической политики. - . М., 1961
88. Barrere Cf. A. Histoire de la pensee economique et amelise
contemporaine. - .Edition Montchretien. - .Paris, 1974 - V.1
89. Rosa J.J. Attalion F (ed). L'economique retrouves. Vieilles critiques et
nouvelles analises - Economica. - . Paris, 1977
90. Котов В.Н. Западногерманский неолиберализм. Критика теории и
экономической политики. - . М., 1961
91. Hayek F.T. The road to Serfdaom. Ark Paper-backs. Rontledge, and
Kegan Paul, P.L.C.-. London, 1986
92. Ibidem
93. Nemo Ph. La societe de droit selon F.A. Hayek, PUF, 1988
94. Hayek F.T. The road to Serfdaom. Ark Paper-backs. Rontledge, and
Kegan Paul, P.L.C.-. London, 1986
192
95. Friedman M., Friedman R. Free to choose. A personal statefent.
Harcourt Brace Jovanovich,.-. New York, 1980
96. Ibidem
97. Norman Cf., Barry P. Re Stating the Liberal order // Schackleton J.K. şi
Locksley G. Twoelwe Contemporary Economists. The Mac - Milan
Press Ltel. - . London, 1989
98. Hayek F.T. The road to Serfdaom. Ark Paper-backs. Rontledge, and
Kegan Paul, P.L.C.-. London, 1986
99. Samuelson P.T., Nordhaus W.D. Economics, 13 th. Edition. - . New-
York, 1989
100. Mahhab ul Hag. The Curtion of Poverty. Choises for the Third
Worles. Columbia Universitz Press. - . New York, 1976
101. Samuelson P.T., Nordhaus W.D. Economics, 13 th. Edition. - . New-
York, 1989
102. Котов В.Н. Западногерманский неолиберализм. Критика теории и
экономической политики. - . М, 1961
103. Ibidem
104. Barrere Cf. A. Histoire de la pensee economique et amelise contem-
poraine. - Edition Montchretien. - . Paris, 1974 - V.1

Capitolul VI
1. Bogdanaş A. Teoria ofertei şi noua teorie clasică // Gândirea economică
contemporană. Principalel curente. Chişinău, Ed. ASEM, 2002
2. Ibidem
3. Feuraş. F. Teoriile neoinstituţionaliste // Gândirea economică contem-
porană. Principalel curente.-. Chişinău, Ed. ASEM, 2002
4. Ibidem
5. Ibidem
6. Isac E. Teoria opiniei publice // Gândirea economică contemporană.
Principalel curente. Chişinău, Ed. ASEM, 2002
7. Chişlari F. Teoria capitalului şi a comportamentului uman // Gândirea eco-
nomică contemporană. Principalele curente.-. Chişinău, Ed. ASEM, 2002
8. Şişcan N. Teoriile societăţii informaţionale // Gândirea economică con-
temporană. Principalel curente.-. Chişinău, Ed. ASEM, 2002
9. Ibidem
10. Ibidem
11. Ibidem
12. Ibidem
13. Sorocean O. Teoria transformărilor postsocialiste // Gândirea econo-
mică contemporană. Principalel curente.-. Chişinău, Ed. ASEM, 2002
14. Isac E. Teoriile globalizării // Gândirea economică contemporană. Prin-
cipalel curente.-. Chişinău, Ed. ASEM, 2002
193