Sunteți pe pagina 1din 11

EDUCAREA ȘI REEDUCAREA PSIHOMOTORIE

Educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţa și a culturii


către generaţiile de copii şi tineri.
Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta
aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”
Sarcina educaţiei este de a da „omului deplina libertate de dezvoltare".(Radu N.)
Educarea psihomotrică este un proces care constă în acumularea informaţiilor ce
influenţează coordonarea mişcărilor în relaţia cu mediul, dar și cu alţii, tonifierea masei
musculare, orientarea în timp şi spaţiu, conştientizarea eu-lui, fiind într-o strânsă legătură cu
obţinerea și menţinerea unei bune condiţii fizice.
Condiţia fizică reprezintă abilitarea de a desfășura un anumit efort fizic raportat la
tipul constituţional și vârstă.
Educația psihomotrică constituie o componentă a instrucției de bază în școala
elementară, ea condiționând întregul proces de învățare preșcolar și școlar, deoarece acest
proces nu poate fi eficient dacă „copilul nu dobândește conștiința corpului său, nu cunoaște
lateralitatea sa, nu se poate situa în spațiu, nu este stăpân pe timp, nu a câștigat o suficientă
stabilitate și coordonarea gesturilor și mișcărilor sale” (Le Boulch J. 1985, p. 1033)
În orice proces de educare se pornește de la bagajul acumulat până la acea dată, iar
planul elaborat va trebui să fie clar: cât, cum, când este cel mai potrivit să se acționeze pentru
reușita procesului educativ propus. Planul trebuie să fie organizat, stratificat, orientat și
alcătuit în funcție de vârsta copilului, condițiile de lucru, experiența și de resursele de
cooperare pe care le are copilul.
Reeducarea reprezintă acțiunea de a începe din nou un proces de educație în cazul
pierderii unei abilități.
Reeducarea psihomotrică este o activitate metodică, axată pe acționare asupra
corpului dar și a minții pacientului cu scopul de a reface și consolida etapele parcurse de un
individ in creșterea și dezvoltarea sa.
Reeducarea psihomotrică își propune ca, plecând de la corp și de la motricitate
corporală, să se acționeze asupra psihicului, atât pe plan mental cât și pe plan afectiv, aceste
două planuri fiind strâns legate de nivelul inconștientului (A. Lapierre, 1975, p. 364).
Privită în ansamblu, activitatea de reeducare poate fi orientată în două direcții
principale: corectarea dificultăților de exprimare pe plan psihomotric; reeducarea tulburărilor
motorii funcționale, urmărirea unor factori interni sau externi, ce au făcut inevitabile
eșecurile.
Reeducare psihomotrică nu este o acțiune educativă, nu este un act de susținere
pedagogică, nu este o metodă psihoterapeutică, această activitate se situează la granița dintre
aceste discipline, detașându-se prin faptul că abordează atât „interiorul” cât și „exteriorul”
corpului, căpătând sens prin rezultatele pe care le obține.

Sistemul de acționare pe plan reeducativ se diferențiază de cel educativ deoarece ne


aflăm in fața unor acțiuni ratate, sunt evidențiate unele dificultăți, unele eșecuri de care
trebuie să ținem seama atunci când ne pregătim planul de acționare.
Activitatea educativă cât și cea reeducativă trebuie să se bazeze pe un plan de
activitate prin intermediul căruia trebuie să ne îndeplinim obiectivele propuse.
Atât educarea cât și reeducarea psihomotrică se realizează într-un context afectiv și relațional.
Relația dintre noi și pacient bazându-se pe încredere, respect și colaborare.
I. Rolul corpului în procesul de educare și reeducare psihomotrică

Corpul, prin structură, prin modul în care se manifestă, prin realitatea pe care o
prezintă, prin posibilitățile sale de exprimare, prin capacitatea de acumulare și de redare a
experienței, prin trăirile sale, scoate la lumină adevărata sa existență. Corpul se prezintă sub
toate aspectele sale, bune și rele. Acesta nu poate ascunde realitatea, prin el fiind exprimate
bucuriile și supărările, veridicitatea și visele, împlinirile și eșecurile, armonia și tulburarea.
Corpul este implicat efectiv în viața mentală, în sensul că pune în valoare procesele cognitive.
Forma corectă prin care se manifestă aceste procese este reprezentată de către limbajul
trupului. De asemenea, corpul există și se manifestă în spațiu și timp, evoluția unui copil fiind
scoasă în evidență prin nivelul în care reușește să-și armonizeze acțiunile, în stricta
concordanță cu dimensiunile spațiale și temporale. Având clar stabilită imaginea propriului
corp, copilul poate executa mișcări și gesturi în spațiu, fapt ce îi oferă condiții pentru a accede
și la timp. În momentul în care copilul se adaptează la spațiu și execută mișcările și gesturile
în concordanță cu reperele spațiale, va fi capabil să se adapteze și la dimensiunile temporale,
concretizate prin reținerea noțiunilor de durată și ritm.
În condițiile în care copilul nu poate aprecia spațiul, prin intermediul corpului sau al privirii,
v-a întâmpina mari dificultăți în a se încadra în dimensiunile temporale.

II. Rolul familiei în educarea și dezvoltarea copilului

Familia este nucleul social elementar ce apare prin căsătorie, fiind formată dintr-un
soț, o soție și descendenții acestora. Familia este cel mai important mediu de educare și de
transmitere a culturii. În cadrul familiei învățăm să ne comportăm și totodată
semnificația/sensul comportamentului respectiv.
Atașamentul părinți-copil.
Imediat după naștere părintele se simte brusc atașat de copil. Pentru a se realiza o
legătură precoce între părinți și copil se recomandă ca și tatăl să asiste la naștere, in acest fel
tatăl se va simți mai angajat în îngrijirea copilului.
Copilul - oglinda părinților.
Relația părinte-copil se regăsește în tipurile comportamentale ale copilului, astfel :
 copiii care cresc in familii echilibrate se remarcă prin încrederea pe care o au
în propriile forțe, fiind fericiți si foarte prietenoși.
 copilul părinților indiferenți se "remarcă" prin apariția sentimentului de
inferioritate deoarece aceștia sunt neglijați și li se refuza cele mai elementare
drepturi.
 copilul hiperprotejat este anxios și nu își asumă responsabilitatea faptelor
comise.
 Părinții prea exigenți riscă obținerea unor efecte contrarii celor dorite, copiii
lor devenind modești, supuși și incapabili să se apere.
Atașamentul copilului.
Este o componentă a vieții de familie, care poate fi definită ca o relație emoțională
existentă între două persoane. Cu timpul atașamentul față de părinte se consolidează, astfel că
este posibilă trecerea la etapa de explorare.

Un alt rol important în evoluția și comportamentul unei persoane îl are grupul din
care face parte, cu care se joacă, cu care comunică, se antrenează sau clasa în care
învață.Ilustrativ în acest sens este următorul citat redactat de către Neculau Adrian „grupul
satisface unele dorințe pe care logica socială nu le permite".
A. Etapele acțiunii educative:

1.Educația generala
a) Organizarea dinamică a persoanei
I. Prima etapa: diferențierea acțiunilor. Constă în educația în spațiul plan (educarea mersului,
cursa, salt); educația în spațiul vertical (educarea privirii), coordonare senzorio-motorie și
ideomotrică (adaptarea efortului la scop, la distanța, căutarea preciziei).
II. A doua etapa: coordonarea acțiunilor. Organizarea de exerciții simple și deplasare în spațiu
în diverse modalități; asocierea de exerciții în spațiul orizontal cu exerciții în spațiul vertical;
organizarea spațiului vertical în relațiile cu alți copii.
III. A treia etapa: asocierea diferitelor acțiuni (salturi si probe de echilibru); împingere;
frânare; situații problemă de rezolvat cu alții.
b) Organizarea spațiului
I. Prima etapa: copilul înaintea spațiului.
Orientarea în spațiu (noțiuni de dreapta și stânga; organizarea spațiului personal; interiorizarea
noțiunilor dreapta-stânga; organizarea obiectelor în raport cu sine, orientarea în raport cu
obiectele); relațiile în spațiu (noțiunea de suprafață, distanța, interval); reprezentarea (de
transcriere grafică, trasee, organizare în spațiul grafic, etc.)
II. A doua etapă: copilul în spațiu.
Cele trei faze precedente sunt exploatate pentru a favoriza automatismele dreapta-stânga;
schimbul de orientare; orientarea in raport cu alții; asocierea spațio-temporală.
III. A treia etapa: copilul și alții în spațiu.
În această etapă spațiul devine în acțiune în care copilul trebuie să țină cont unul de altul
pentru a coordona și a opune acțiunile sale cu ale altor copii.
Copilul folosește deci, bagajul achiziționat mai la început și îl raportează la cel al celorlalți
pentru a rezolva diferitele probleme ivite.
c) Organizarea timpului
I. Prima etapă: noțiuni elementare. Noțiunea de rapiditate, de durată, de cadență regulară și
semnificația sa, noțiunea de succesiune și semnificația sa.
II. A doua etapă: relațiile în timp. Asocierea spațiu-timp; succesiunea temporală; reprezentare.
III. A treia etapă: adaptarea la datele temporale. Asocierea spațio-temporală (adaptarea la
cadența și viteza în relație cu exercițiile de organizare dinamică a folosirii de sine); realizarea
de structuri temporale complexe; reprezentarea.
2. Educația diferențiată
a) Grafomotricitatea
I. Prima etapă: organizarea in spațiu.
Induce obișnuințe motorii corecte; independența brațului și a mâinii în funcție de grafism;
grafisme continue (scriere ritmată) pe foi și pe tablă; educație paralelă a mâinii (independența
degetelor, folosirea corectă a instrumentelor grafice, etc.).
II. A doua etapă: coordonare, precizie și viteza în scris. Uniunea ritmului cu grafismul permite
printre altele posibilitatea de pauză, accelerarea cadenței; deci viteza de scriere.
b) Organizarea spațio-temporală (organizarea perceptivă în funcție de lectură și cel ce
dictează).
Învățarea lecturii și a celui ce dictează este legată de un anumit număr de factori:
a. condiții generale (vârsta mentala, dorința de a citi, limbajul);
b. posibilitatea de folosire și păstrare a atenției în situații determinate (capacitatea legată de
evoluția schemei corporale);
c. capacități particulare: capacitatea de a vizualiza și transcrie de la stânga la dreapta;
capacitatea de organizare a relațiilor în spațiu și timp.
I. Prima etapa: organizarea capacității preliminare de citit - dictare. Organizarea stânga-
dreapta (exerciții de distribuire; de distribuire de materiale diferite de la stânga la dreapta);
succesiune și structurare spațială; succesiune și structurare temporală și simbolizare.
II. A doua etapă: articularea și reversibilitatea gândului. Afirmarea organizării stânga-dreapta
a succesiunilor temporo-spațiale, trecerea de la planul spațial la cel temporar și invers
(reversibilitatea gândului).
c) Organizarea relațiilor logice

De la 2-5 ani nu este posibilă diferențierea educării psihomotorii de cea a organizării


relațiilor logice: într-adevăr noțiunile care servesc ca bazele matematicii vor fi realizate de
copil printr-o acțiune globală ce se dezvoltă în lumea obiectelor și este progresiv legată de
vocabular; de semnificații și de reprezentări grafice. După 5 ani matematica devine progresiv
o acțiune intelectuală care implica amintiri și integrări mentale a unei activități "reale"
anterioare.
Perioada de tranziție este între 5-7 ani, mulțumită manipulărilor care permit organizarea
perceptivă în planul și în organizarea relațiilor tipologice.
- Organizarea perceptivă în plan presupune o viziune globală a regrupărilor cât și orientarea și
organizarea de elemente într-un pătrat.
- Organizarea relațiilor tipologice. Această organizare a raportului obiectelor cu spațiul este
legată la toate situațiile precedente, favorabilă organizării în spațiu și este asociată la
reprezentarea grafică.
Este nevoie cu toate acestea să se țină seama că aceste două aspecte sunt influențate
mai mult decât de dezvoltarea intelectuală, de dezvoltarea afectivă care domină
comportamentul copilului. Educația este așadar un dialog continuu între copil și adult sau
între copil și copil, care se realizează cu corpul, prin gesturi, prin atitudini, prin joc și prin
diverse activități colective, atât că unii autori vorbesc de "dialog tonic". Este nevoie sa
amintim că pentru Vayer, Eul corporal este sinteza a doua aspecte: imaginea corporală legată
la motilitatea și la dezvoltarea intelectuală; tonusul legat la activitatea posturală și la
dezvoltarea afectivă.

B. Etapele acțiunii reeducative


1) Organizarea activității reeducative – organizarea procesului de reeducare psihomotrică ne
determină să ne îndreptăm atenția asupra modalităților de bază prin intermediul cărora putem
obține rezultate bune.
2) Organizarea spațiului pentru desfășurarea activității terapeutice – eficiența procesului de
reeducare psihomotrică constă în: modul de organizare, conținutul activității, experiența
acumulată, condițiile privind spațiul și materialele de care dispunem.
3) Structurarea timpului destinat activității – capacitatea de orientare în spațiu a copilului se
formează progresiv, în paralel cu creșterea și dezvoltarea sa. Fiecare individ dispune, în linii
generale, de timpul său, în funcție de nivelul de pregătire, de obiectivele sale, de cerințele
mediului social în care trăiește, dar și de starea sa de sănătate și de buna dispoziție.
4) Asigurarea unei ambianțe plăcute – pentru realizarea acestui obiectiv, trebuie să acționăm
în direcția îmbunătățirii comportamentului psihomotric al copilului, utilizând mijloace
specifice acestui proces de reeducare.
5) Utilizarea sistemului de mijloace – principalul mijloc prin care acționăm în cadrul
procesului de reeducare psihomotrică este exercițiul fizic. Utilizarea acestui mijloc impune
luarea în considerare atât a influenței pe care o exercită asupra organismului, cât și a modului
în care trebuie sa fie ordonat, clasat și armonizat, în funcție de scopul urmărit.
6) Metodologia formării gesturilor – trebuie să ne orientăm atenția asupra acelor segmente ale
corpului, care sunt solicitate în asigurarea echilibrului și a deplasării. În acest sens, exercițiile
vor fi orientate spre mobilizarea lor în toate axele și planurile de mișcare, dar și în variante ale
acestora, cu scopul de a lărgi aria lor de mișcare de la aceste niveluri.

7) Bazele generale ale organizării și orientării exercițiului – exercițiul este modalitatea


practică prin intermediul căreia corpul se poate exprima, atât pe planul dezvoltării și al
trăirilor, cât și pe cel al corectării unor tulburări ale formei sale. Exercițiul este un mijloc prin
care se urmărește asigurarea unui nivel corespunzător pe plan motric și psihomotric.

III. Evaluarea în procesul de educare și reeducare psihomotrică


1.Funcția de constatare care se referă la:
a) constatarea preliminară (reprezintă o discuție între noi și pacient)
b) constatarea curentă (notarea aspectelor legate de evoluția copilului)
c) constatări etapizate (se realizează la sfârșitul probelor de control, stabilite la intervale de
timp bine determinate)
2.Funcția de diagnosticare care constă în prezentarea copilului la kinetoterapeut cu
diagnosticul stabilit de medic. Vom aplica o serie de teste pentru a afla nivelul tulburărilor de
psihomotricitate, raportul dintre vârsta cronologică și cea biologică
3.Funcția de informare vom compune un sistem de reeducare , care v-a informa familia
despre procesul de reeducare și implicit modul în care aceștia îl pot ajuta, susține și spori
progresul acestuia
4.Funcția de prognosticare reprezintă procesul de evoluție a copilului , mai concret
rezultatul îmbunătățirii capacităților psihomotrice ale acestuia
5.Funcția de decizie are drept consecință hotărârea echipei de a încheia sau nu procesul de
reeducare în funcție de rezultatul și de obiectivele stabilite inițial
6.Funcția pedagogică copilul conștientizează progresul pe care l-a realizat
7.Funcția limbajului care are un rol foarte important întrucât asigură dobândirea de
cunoștințe și posibilitatea de stabilire are relațiilor interumane.

IV. Strategia elaborării proiectului educativ sau reeducativ


Constă în planificarea perioadei de educare/reeducare psihomotrică urmărind pașii
metodici care să introducă treptat subiectul în programul stabilit. Conținutul acestor perioade
este în funcție de: nivelul tulburării, capacitatea copilului de a se încadra la sistemul de lucru,
dar și de experiența și potențialul nostru.
a) Perioada introductivă – această perioadă este cea mai sensibilă,delicată, dar și încordată
stare întrucât sunt puși față în față cei 2 protagoniști.
Această perioadă este împărțită în 3 etape:
1) etapa primei înfățișării – se stabilește ziua și ora când vor fi prezenți la cabinet
2) etapa testării capacității psihomotrice – constă în aplicarea unor probe specifice care
au fost etalonate și verificate în practică. Testele psihomotrice, ca și testele
psihologice, nu dau decât date brute, obiective, care rămân să fie interpretate cu multă
subiectivitate.
Petru a pune în evidență posibilitățile psihomotrice ale copilului pot fi utilizate
următoarele teste:
 Ozeretski-Guillmain pentru coordonarea oculo-manuală, coordonarea dinamică
și pentru controlul postural (echiibrarea statică);
 Piaget-Head pentru organizarea latero-spațială
 Auzias pentru stabilirea lateralității
 Mira-Stamback pentru structurare spațio-temporală
3) etapa stabiliri proiectului acțiunilor reeducative – după Pick și Vayer (1968, p. 225),
atenția terapeutului trebuie să fie îndreptată, în principal, asupra acelor obiective care
să-l determine pe copil să dobândească: conștiința propriului corp, stăpânirea
echilibrului, controlul eficient al diverselor coordonări atât globale cât și segmentare,
controlul inhibiției voluntare și al respirației, organizarea schemei corporale, a
orientării spațio-temporale, cât și posibilitatea dea adaptare la cerințele vieții școlare și
familiare.
b) Perioada fundamentală – conținutul perioadei fundamentale trebuie să fie axat, în
principal, pe strategiile metodologice, care asigură condiții pentru alcătuirea unor programe
orientate spre colectarea manifestărilor de inadaptare, sub toate formele ei.

Perioada fundamentală este structurată pe 3 etape:


 adaptarea la cerințe – se construiește pas cu pas, fiind organizată în funcție de modul
în care copilul reușește să se adapteze la sistemul de mijloace utilizat. Se pornește de
la cele mai simple acțiuni pe care copilul trebuie să le execute, până la cele mai
dificile, în care este implicat și psihicul.
 integrarea interdicțiilor – se pornește de la ideea ca reeducarea nu este o educare, fapt
ce poate fi dovedit prin direcțiile de acționare a celor 2.
Educația este un proces de dezvoltare și perfecționare a omului. Educația se sprijină pe
lege, pe muncă, pe interdicții pentru a asigura copilului posibilitatea de a promova.
Reeducarea este acțiunea de a acționa, de a relua si reface educația nereușită, cu scopul
de a realiza integrarea în viața socială. Reeducarea poate fi funcțională, morală și socio-
profesională. În școală, instruirea și jocul sunt net diferențiate; în reeducarea psihomotrică,
jocul devine mijlocul principal prin care copilul își ” cultivă„ personalitatea .
 educarea combativității – această componentă comportamentală îi permite copilului
sa se afirme și să evolueze în mijlocul celorlalți. În procesul de reeducare
psihomotrică, combativitatea este stimulată de către noi. Vom utiliza mijloacele de
reeducare ceea ce v-a permite copilului sa le abordeze fără teama de a greși, ba mai
mult, le va considera provenite de la noi și le va utiliza cu plăcere. În acest caz se
asigură o relație de supunere dominare în care se evidențiază teama și plăcerea de a
controla și a fi controlat.
c) Perioada finală – această perioadă reprezintă un moment de reflecție, un moment în care
trebuie să pună în balanță: modul în care a reușit și dacă a reușit sa pună diagnosticul real,
modul în care am pregătit fiecare perioadă și etapă de lucru, care au fost momentele mai
dificile din timpul lucrului și ce măsuri am luat pentru a fi trecute mai ușor de către copil,
dacă sistemul de mijloace utilizat a corespuns particularităților fizice și psihice ale copilului.
Perioada finală este concretizată prin existența a 2 etape:
 sinteza activității – bilanțul activității este realizat de către noi atunci când, trecând
probele finale, copilul are posibilitatea de a constata progresele pe care le-a obținut pe
plan psihomotric. În cadrul acestor testări sunt utilizate unele probe specifice pe plan
motric, dar și elemente subiective rezultate din relatările copilului și observațiile
noastre.
 detașarea și separarea – pentru copil, încetarea lucrului poate crea stări deosebite.
Obișnuit cu sistemul de lucru, mândru de rezultatele obținute, sigur pe sine, se vede
la un moment dat, abandonat de cel căruia i-a încredințat trupul și sufletul său pentru
a-l pregăti să depășească seria de dificultăți pe care le-a întâmpinat până acum.
Această detașare poate determina o întoarcere la ceea ce a fost, dacă separarea
intervine fără o pregătire prealabilă.
Instrumentul esențial în procesul de educare și reeducare pishomotrică este planul de
lecție , cel care oglindește profesionalismul profesorului prin stabilirea obiectivelor, a pașilor
metodici, dozarea lor,creativitatea și experiența sa în domeniul în care activează.
În cele 3 părți discutate anterior întâlnim următoarele categorii de exerciții:
a) Perioada pregătitoare (care constă în introducerea treptată a organismului la efort)
- exerciții organizatorice, stretching, alergări ușoare cu schimbări de ritm, jocuri de mișcare,
exerciții pentru segmentele corpului.
Această parte este extrem de importantă deoarece realizează pregătirea organismului
pentru efort, stimulează excitabilitatea la nivelul SNC, implică concentrarea atenției și
motivează pentru partea fundamentală a lecției.
b) Partea fundamentală/esențială cuprinde:
- exerciții care urmăresc acumularea și perfecționarea deprinderilor și conduitelor
psihomotrice
- jocuri dinamice cu temă
În fiecare lecție exercițiile trebuie să alterneze pentru a motiva implicarea activă și pentru
a se evita monotonia repetării unui singur set de exerciții.
c) Partea de încheiere constă în revenirea organismului după efort prin:
- exerciții executate din mers, cu accent pe relaxare
- jocuri simple
- exerciții de respirație
În concluzie răspunsul psihomotric al copilului la programul de educare/reeducare este
influențat de relația dezvoltată între el și terapeut, de colaborarea dintre cei doi, de baza
materială, de nivelul de pregătire cât și de obiectivele propuse inițial.
V. Jocul si rolul lui în procesul de educare și reeducare psihomotrică

Jocul este mijlocul prin care copilul câștigă anumite deprinderi fizice, cognitive și
sociale. Prin intermediul jocului copilul își satisface nevoia de activitate, de acționare asupra
obiectelor și de transpunere în diferite situații. Practic, copilul descoperă lumea prin
intermediul jocului. De asemenea putem considera că jocul este pentru copil ceea ce munca
este pentru adult. În timpul jocului copilul inventează și repetă anumite mișcări fapt ce v-a
contribui la dezvoltarea treptată a gândirii, memoriei și creativității.
Jocul implică două aspecte de bază: fizic şi relaţional.
Aspectul fizic vizează formarea abilităţilor de apucare şi de manevrare, care, prin
repetare şi prin angrenare a segmentelor corporale, conduc la formarea deprinderilor motrice.
Aspectul relaţional capătă consistenţă în momentul în care copilul vine în contact cu
un alt copil sau cu un adult. Jocul, sub raportul conţinutului, vizează două aspecte de bază:
jocuri cu caracter educativ şi jocuri cu caracter reeducativ.
Clasificarea jocurilor:
1. Jocuri senzorio-motorii (caracteristic primilor ani de viață)
- este vorba de jocuri simple în care copilul este atras de formă, culoare și sunet.
2. Jocul elaborat (reprezintă o provocare de natură cognitivă pentru copil, fiind o etapă
superioară ce stimulează copilul să desfășoare activități complexe)
3. Jocuri sportive (caracteristice perioadei școlare, când apar preocupări pentru rezultat și
competiție)
Conținutul și organizarea jocului
Jocul implică două aspecte de bază: fizic și relațional. Aspectul fizic vizează
formarea/dezvoltarea abilităților care conduc în final la formarea deprinderilor motrice.
Aspectul relațional se realizează în momentul în care copilul intră în contact cu alt copil sau
cu un adult.
Sub raportul conținutului avem jocuri cu caracter educativ si reeducativ:
a) Jocul cu caracter educativ constituie forma de activitate a copilului mic, a preşcolarului şi
şcolarului. În aceste condiţii, sistemul de organizare este individual şi în grup, fapt ce
prilejuieşte copiilor multe emoţii, bucurii şi satisfacţii.
Jocul este forma de activitate care solicită eforturi comune, contribuind, în mare măsură, la
formarea deprinderilor şi la dezvoltarea calităţilor motrice.
Jocurile cu caracter educativ vor fi concepute şi conduse de aşa manieră încât tema să
reprezinte, pe lângă mijlocul de stimulare şi de menţinere a interesului copilului, şi
modalitatea de realizare a principalului scop, care să-l conducă la formarea deprinderilor
motrice de bază şi aplicative.
b) Jocul cu caracter reeducativ prezintă particularităţi care îl diferenţiază de cel cu caracter
educativ, cum ar fi: conţinutul este stabilit de către copil în funcţie de trebuinţele şi de
dificultăţile sale; acţiunile se desfăşoară individual; sistemul de mijloace este mult mai
restrâns; se combină acţiunile motrice cu verbalizarea fiecărei mişcări pe care o execută
copilul; terapeutul se poate implica în acţiunile de joc pentru a susţine, orienta şi asigura
desfăşurarea jocului; regulile de joc, la început, sunt stabilite de către copil. Pe parcurs,
terapeutul introduce reguli care se constituie în componente ale procesului de reeducare.