UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: DOCTRINĂ, ȘTIINȚĂ, MISIUNE

DISCIPLINA: TEME BIBLICE ÎN LUMINA CERCETĂRILOR ȘTIINȚIFICE ACTUALE

CREAȚIE ȘI ESHATOLOGIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: SUSȚINĂTOR:

Prof. Dr. habil Daniel Munteanu Ichim Gabriel

Tîrgoviște

2019
 Cuprins

Introducere-------------------------------------------------------------------------------- 2

Legătura între Creaţie şi Eshatologie------------------------------------------------ 8

Concluzie----------------------------------------------------------------------------------- 18

Bibliografie---------------------------------------------------------------------------------20

1
 Introducere

„Lumea, operă a iubirii lui dumnezeu destinată îndumnezeirii”.1

În perspectivă ortodoxă, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Acest scop
dă sens şi valoare lumii.2 Motivul creaţiei, după Sfinţii Părinţi este bunătatea lui Dumnezeu, şi nu
o necesitate internă sau externă a Acestuia. Iar scopul creaţiei este părtăşia şi a altor fiinţe de iubirea
Lui intratrinitară , preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea acestor creaturi. În spiritualitatea ortodoxă
această realitate a creaţiei a primit numele de îndumnezeire. Aşadar creaţia a fost menită la
îndumnezeire prin cununa sa, omul. Sensul aducerii la existenţă a lumii şi omului este
îndumnezeirea.
Creat „după chipul” lui Dumnezeu Cel infinit, omul e chemat să-şi depăşească propriile
limite ca şi cele mărginite ale creaţiei şi să să se facă infinit.În chip este implicată esenţial tensiunea
omului spre Îndumnezeire. În aceasta constă măreţia omului, în tensiunea – poruncă de a se
îndumnezei, şi nu în frumuseţea existenţei biologice supreme, de animal raţional. Măreţia omului
rezidă astfel în destinul lui, cel al îndumnezeirii pe care îl arată chipul lui Dumnezeu care
„presupune prezenţa indestructibilă a harului naturii umane, implicat în însuşi actul credinţei”.3
Această menire e exprimată în Scriptură prin atributul Asemănării. Prin asemănare Sfinţii Părinţi
înţeleg unirea maximă cu Dumnezeu, ajungerea la Modelul sau Arhetipul absolut, Hristos Chipul
Tatălui, fără confundarea cu Acesta. Sfântul Ioan Damaschinul defineşte creaţia omului „după
chip” ca însumând mintea şi libertatea omului, şi „după asemănare”, „ca însumând desăvârşirea în
virtute pe cât e cu putinţă.”4
În Sfânta Liturghie, Biserica indică în mod clar, fără echivoc, finalitatea hristologică a
existenţei umane, arătând că nu lumea, ci „însuşi Dumnezeu este moştenirea celor vrednici”.5

1
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,vol. I, Editura Institului Biblic, Bucureşti, 1996, p. 221.
2
Pr.prof.dr.Dumitru Stăniloae , Teologia Dogmatică Ortodoxă , Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti 1997, p.337. 3 Ibidem.
3
Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Insitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996,
p.80.
4
Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti 1993, p.70.
5
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capitole theologice şi oiconomice, I, 68, apud pr. prof. dr. Dumitru Popescu,
Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti 1997, p.153.

2
 Dar şi ca individ omul este preot al creaţiei. Conştient că în şi prin el se reuneşte şi se
întoarce creaţia la Creator, omul se ajută de lume ca drum spre Dumnezeu, ca pregătire pentru
înţelegerea lui Dumnezeu. Aceasta este ofranda ca dar ce o primeşte de la Dumnezeu şi pe care ca
un slujitor demn şi recunoscător o aduce înapoi ca jertfă spre sfinţire aceluiaşi Dumnezeu. Nu
lumea îl duce pe om la Dumnezeu, ci omul duce lumea la Dumnezeu, el trebuind să depăşească
lumea şi relativitatea ei. 6 Raportul lumii tainic-nupţial care o uneşte cu omul ca o feminitate
impersonală, formează cu el un singur trup,7 universul stând înaintea omului ca o primă revelaţie,
de el depinzând descifrarea acestuia în mod creator.
Omul este preotul creației în sensul în care glasurile întregii creaţii îl laudă pe Dumnezeu
instinctiv în timp ce omul aduce slavă Creatorului prin cântare raţională, descoperind raţiunile
nevăzute ale lucrurilor. Prin aceasta contribuie la promovarea caracterului de Biserică a creaţiei
cosmice şi a fiinţei proprii. Misiunea omului în universul în care fiinţează şi în care sunt ascunse
raţiunile divine, este aceea de a acţiona condus de raţiune spre vădirea la lumină a acestor raţiuni
şi a armoniei dintre ele.8
Pe de altă parte, remarcăm faptul că legătura organică dintre om şi creaţie nu are numai un
caracter constructiv, ci şi distructiv. În conformitate cu starea lăuntrică a sufletului se schimbă şi
starea creaţiei. Omul fiind un centru de radiaţie pentru întreaga făptură, el sau iradiază puritate în
toate lucrurile sau cuprins de păcat otrăveşte natura lucrurilor. Natura participă împreună cu acesta
la stricăciune şi moarte.
Drept urmare, existenţa spirituală a fiinţelor personale, precum şi faptele acestora, generate
de idei şi de sentimente, influenţează desfăşurarea fizică a universului.
Învăţătura despre cea de-a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, numită
şi „Parusia ", cu toate cele ce se vor desfăşura atunci, indică cel din urmă act din chemarea
mesianică, care va fi săţvârşită de Mântutorul Iisus Hristos. La Parusie, Mântuitorul „ va preda
împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui " (I. Cor. 15, 24) „ ca Dumnezeu să fie totul întru toate " (I. Cor.
15, 28) , cele create de Dumnezeu ajungând astfel la scopul lor final, viaţa cea veşnică din împărăţia
cerească.9

6
Pr. Prof. Ion Bria, Curs de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, ed. Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 1997, p. 226.
7
Olivier Clement, Întrebări asupra omului, Alba Iulia, 1996, p.138-139.
8
D. Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura Institului Biblic, Bucureşti, 1992, p. 26. 10
Ibidem, p. 25.
9
Pr. Dr. onorar Mircea Chialda, A doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos în" Glasul Bisericii', nr. 6-8, 1983, p. 380

3
 Dacă omul pentru care a fost făcută întreaga creaţie materială, a răsărit pe pământ ultimul
după toate creaturile atunci este negreşit, şi logic ca Hristos Care reprezintă scopul întregii creaţii
materiale şi spirituale să fie posterior lui Adam.10
Faptul că Adam a fost creat după Hristos ca Model înseamnă că el trebuia să se înalţe la
Arhetipul lui sau mai exact să se curăţească şi iubească pe Dumnezeu în aşa măsură încât
Dumnezeu să vină să se sălăşluiască în el, Logosul să se unească ipostatic cu omul şi astfel să
apară în istorie Hristos, să se arate Dumnezeu-Omul. Deci, omul merge spre Hristos devenind cu
atât mai mult el însuşi cu cât înaintează mai mult spre unirea cu Chipul după care a fost creat.
Pe de altă parte mişcare persoanei umane spre raţiunea ei, sau înaintarea ei spre Dumnezeu,
nu ar fi fost posibilă dacă asupra acesteia nu s-ar fi exercitat o acţiune a lui Dumnezeu, conformă
cu raţiunea naturii umane preexistente în El. Astfel, mişcarea spre îndumnezeire a omului şi a
creaţiei nu trebuie înţeleasă ca fiind declanşarea unui resort care începe în momentul când creatura
e adusă la existenţă. Creatura are în sine capacitatea de mişcare spre Dumnezeu, dar trecerea acestei
mişcări în potentă la mişcare în fapt, se realizează prin lucrarea continuă a lui Dumnezeu asupra
omului.11
Iniţierea în acest progres spiritual de unire cu Hristos se face în Biserică prin Botez şi
ungerea cu Sf. Mir şi se desăvârşeşte în Sf. Euharistie12 - lucrare ce aduce viaţa dumnezeiască în
creaţie.13
În altă ordine de idei, faptul că Dumnezeu a plăsmuit pe om după chipul Lui înseamnă că
la creat astfel ca el să tinda, prin mişcare, în mod real spre întruparea şi enipostazierea Logosului,
a Raţiunii sale Supreme în umanitatea sa. Hristos nu este o intamplare, un accident în istorie şi nu
constituie o consecinţă a biruinţei diavolului asupra omului. Înainte de a se fi unit ipostatic natura
divină cu cea umană - deci şi înainte de cădere- omul exista pentru Hristos.
Având însă în vedere, determinarea totală a creaturii în Dumnezeu, originea şi sensul ei
divin, „cugetarea creştină nu poate exista decât ca afirmare a destinului bun al creaturii, a reuşitei
plenului creaţional divin. Dumnezeu fiind prin firea sa iubire, iubirea e însăşi firea sau existenţa;

10
Panayotis Nellas, Omul- animal îndumnezeit, ed. Deisis, Sibiu, 2002, p.71.
13
Ibidem.
11
Pr. Prof. D. Stăniloae, Natură şi har în Teologia Bizantină , Ortodoxia, nr.3, 1974, p.395
12
D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institului Biblic, Bucureşti, 1997, vol. II, p.181
13
E. Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, ed. Institutul Biblic “Emanuel”, Oradea,
1999, p.179

4
de aceea, este necesar să biruiască în cele din urmă. Fără îndoială că acest final, atotcuprinzător al
fiinţei l-a avut în vedere Sf. Ap. Pavel atunci când a ţinut să sublinieze, exultând, că „Hristos va fi
totul în toate” (I Cor. 15, 28)” 14 . Omul este condus prin lucrarea Bisericii către îndumnezeire, şi
în acest fel : „Teologia şi antropologia se unesc în soteriologie în doctrina despre mântuirea şi
îndumnezeirea omului în care lucrarea lui Dumnezeu se uneşte în lucrarea omului întărind-o”15
Aşa cum spune şi Rugăciunea Domnească – „vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta”, acum, în
veacul istoriei prezente, creştinii au primit numai o arvună a bunătăţilor făgăduite, darurile
Sfântului Duh; cei ce au pregustat împărăţia, au însă nevoie de răbdare ca să primească şi răsplata
definitivă (Luca 9, 62), adică, viaţa veşnică în totalitatea ei. Acum este timpul de speranţă, de
pocăinţă şi mai ales de rugăciune : (Să vină împărăţia Ta), (Să vină harul şi să treacă lumea
aceasta)16.
Când facem referire la Creaţie şi o punem în legătură cu Eshatologia, facem implicit şi
legătura între lumea veche şi lumea nouă. În acest sens, vorbeşte Isaac Sirul de (cele două lumi),
lumea veche şi cea nouă17.
Alegerea făcută de Adam împotriva naturii, a condus la imposibilitatea existenţei veşnice
în forma pentru care omul fusese creat şi de atunci, istoria este ruptă în două : viaţa şi moartea iar
sensul (iconomiei) este acela de a reda într-o formă nouă viaţa veşnică la toate nivelurile şi în toate
formele de viaţă cunoscute, înainte şi după cădere. Alegerea lui Adam a impus nevoia unei refaceri
a creaţiei după cădere şi aceasta se realizează deja prin lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos, făcând
veşnicia prezentă, prin devenirea creaţiei spre timpul eshatologic.
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, scopul istoriei, în conformitate cu planul şi voinţa lui
Dumnezeu, constă în mântuirea întregului neam omenesc şi unirea întregii creaţii cu El 18. De aceea,
actul divin al creării trebuie să fie pe măsura lui Dumnezeu, şi este necesar să reprezinte întreaga
putere şi iubire a Sa. Este deci, normal, să înţelegem că facerea lumii, ca act al Iubirii absolute,

14
Pr. Prof. Dr. George Remete, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu – o introducere, ediţia a II – a, revizuită şi
adăugită, Editura “Reîntregirea”, Alba Iulia, 2006, p. 124.
15
Pr. Dr. Marin D. Ciulei, Antropologie Patristică, Ed. Sirona, Alexandria, 1999, p.102.
16
Învăţătură a celor 12 Apostoli (Didahia), trad. D. Fecioru, în Scrierile Părinţilor apostolici, PSB 1, EIB, 1979,
Bucureşti, 10, 5.
17
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Cuvantul IX, Filocalia Românească, vol. 9, ed. Humanitas, Bucureşti 2007, p. 316.
18
A. Schweitzer, The Mystery of the Kingdom of God, New York, Dodd, Mead, 1914, apud Drd. Stelian Gomboş,
Despre dimensiunile spirituale ale eshatologiei, soteriologiei si eticii. Studii Teologice, nr.2, 2010, p. 14.

5
înseamnă un destin etern şi fericit al creaturii, intrată prin creaţie definitiv în iubirea lui Dumnezeu.
În acest sens putem deja intui legătura între Creaţie şi Eshatologie.
În zilele noastre, se scrie, se vorbeşte şi chiar se predică mult despre caracterul apocaliptic
al timpurilor noastre, despre întunericul spiritual în care se află lumea ca într-o adevărată noapte a
anticristului. „Noaptea care vine" (Ioan 9, 4) este, după cuvântul Domnului, încremenirea totală a
întunericului viitor, sau în alt chip antihristul, care este şi se numeşte noapte şi întuneric; sau iarăşi,
în înţeles moral, este nepăsarea continuă care, ca şi o noapte fără lună, scufundă sufletul în somnul
nesimţirii. Căci precum noaptea face pe toţi să doarmă şi este chipul morţii, prin amorţirea ce o
aduce, aşa noaptea întunericului viitor îi face pe păcătoşi morţi şi nesimţitori prin ameţeala
durerilor”.
Părintele Seraphim Rose chiar spunea că: “… mulţi dintre cei din ziua de astăzivorbesc
uşuratic despre caracterul apocaliptic al timpurilor noastre”19.
Dar au fost oare pentru Biserică alte vremuri decît cele descrise în Apocalipsă? Pentru că
din perspectiva umană, drumul Bisericii a fost şi rămâne un continu război nevăzut, şi o cale
îngustă (Mt. 7, 14) plină de necazuri, cu doar scurte momente de pace.
Dacă pornim chiar de la începutul Bisericii, după Sf. Andrei al Cezareii, calul ‘‘roşu ca
focul’’ (Apoc. 6,4)20, de la pecetea a doua, înseamnă o perioadă a vărsării de sânge şi câţi dintre
creştinii primelor veacuri, trăind acel crud edict : non licit esse vos – nu vă este permis ca să existaţi
– n-au văzut în acele persecuţii chiar vremurile antihristului, deşi era numai anul 64 al erei creştine,
şi câţi n-au crezut la fel în timpul inchiziţiei, sau al celor două războaie mondiale, că a venit vremea
antihristului, deşi cel mai corect ar fi pentru prezent ?
Este adevărat, multe elemente profetice din Apocalipsă au confirmarea istoriei, astfel că
putem spune astăzi, cu siguranţă : Apocalipsa descrie istoria mântuirii oamenilor în perioada
bisericii luptătoare dar concentrează atenţia credinciosului în mod special asupra perioadei de la
sfârşitul acestei istorii şi mai ales asupra a ceea ce va urma acestei perioade, şi tocmai despre
această realitate următoare vorbeşte Eshatologia.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu duce la apariţia unei vieţi noi şi unice aceea a Cuvantului
unit cu trupul. Aceasta este viaţa veşnică a lui Dumnezeu, care a imbracat forma şi trupul uman.
Ceea ce proclama Biserica nu este viaţa biologică obisnuita, ci viaţa Fiului lui Dumnezeu Care Sa

19
Arhiepiscop Averchie “Apocalipsa in invatatura sfintilor parinti”, Iasi, 2000, p.5
20
Sf. Andrei al Cezareii, “Talcuirea Apocalipsei”, Oradea, 1991, pag 44.

6
făcut om. Aceasta este viaţa veşnică într-o lume în care toţi suntem confruntaţi cu moartea adică o
viaţă care nu este simplă supravieţuire, ci biruinţă asupra morţii şi participare la viaţa divină. Este
o viaţă de o calitate nouă, pe care o pregustăm încă de aici. Este un ( dar peste dar ), însă el nu intră
în posesia noastră decât prin tenacitatea de a schimba modul păcătos de viaţă pentru a cuceri lumea
harului (I Tim. 6, 12). ( Alege viaţa ) are astăzi sensul că nu mai suntem nişte copii ai necesităţii şi
ignoranţei, ci copii ai initiativei şi libertăţii.21

21
Iustin Martirul, Apologia I, 61, în PSB, vol.2, trad. Pr. Prof. T. Bodogae şi colectivul, EIBMBOR, Bucureşti,1980.

7
 Legătura dintre Creaţie şi Eshatologie.

Părintele Stăniloae a elaborat adevărate sinteze între teologie şi spiritualitate, la trei niveluri
diferite: la nivelul doctrinei trinitare, pentru a scoate în evidenţă că Treimea rămâne deschisă şi
coboară către om şi creaţie, apoi la nivelul creaţiei însăşi, pentru a sublinia că cosmosul rămâne
deschis şi aspiră către Dumnezeu, şi la nivelul Hristologic, pentru a scoate în evidenţă legătura
dinamica şi personală a Mântuitorului cu Biserica şi creaţia întreagă, în perspectiva eshatologică22.
Pornind de la aceste mărturii avizate – părintele Stăniloae fiind conform mărturiei Pr Dumitru
Popescu, teologul cel mai mare al vremii noastre23 -putem aborda în mod corect legătura ce există
între Eshatologie şi creaţie.
Părintele Stăniloae spune că "pornind de la ideea că lumea este o unitate, pentru că unul
este Dumnezeu care a creat-o şi o cârmuieşte, Sfântul Atansie a progresat la ideea că lumea este
un tot armonic, pentru că Cel prin care s-a creat şi se susţine este Raţiunea supremă. Ca atare, Ea
(Raţiunea) are o funcţie armonizatoare. Lumea nu e una prin simplitate uniformă, ci unitatea ei se
conciliază cu bogaţia energiilor şi formelor ei" 24 . Raţionalitatea Logosului este raţionalitatea
treimica în care unitatea se conciliază cu diversitatea formelor, pentru a alcătui o ordine
armonioasă. Ordinea lumii este podoaba ei. Dumnezeu a împodobit creaţia, sau a făcut-o un
cosmos, o podoabă, o frumuseţe, întrucât a întipărit în ea orânduiala. Esteticul apare astfel tot aşa
de strâns legat cu raţionalul, ca şi binele. Importanţa deosebită a acestor consideraţii constă în
faptul că lumea poartă în ea, prin ţesătura ei raţională, capacitatea de a fi transfigurată de puterea
energiilor necreate în Hristos.
Între istoria mântuirii şi experienţa lumii ca şi creaţie există o dublă relaţionare: experienţa lumii
ca şi creaţie ne arată că Dumnezeul care a făcut alianţa cu Israel este unicul Domn şi Creator al
lumii, iar pe de altă parte tot universul, toţi oamenii, întreaga creaţie intră în lumina mântuirii.
Astfel, creaţia devine un cadru general şi universal al experienţei personale şi istorice trăite în
vederea mântuirii. Nu doar că istoria este relaţionată cu cosmosul, ci mai mult, aceste realităţi sunt

22
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Impactul operei părintelui Staniloae asupra teologiei si culturii contemporane,
Referat susţinut la Simpozionul “Parintele Dumitru Staniloae”, octombrie 2000, pag. 1-6.
23
“Părintele Dumitru Stăniloae va rămâne pentru totdeauna, prin reconstrucţia sa teologică grandioasă, cel mai mare
teolog al vremii noastre” în Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Impactul operei …, p. 1.
24
Sfântul Atansie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, PSB, Bucureşti, 1987, p. 99. 30
Ibidem, p. 92.

8
asumate şi trăite într-o perspectivă eshatologică, pentru că mântuirea depăşeşte limitele naturale
ale unei creaţii şi istorii care nu-şi sunt autosuficiente şi nu-şi găsesc împlinirea decât într-un
Dumnezeu transcendent 25 , de aceea, o perspectivă eshatologică integrală unifică cosmosul cu
istoria, arătând vocaţia eshatologică a întregii creaţii.
Sf. Maxim Mărturisitorul, în mod deosebit a dezvoltat o teologie a creaţiei continue,
plecând de la legătura intrinsecă dintre Hristos (Raţiunea supremă) şi raţiunile divine din creaţie,
ceea ce facilitează sesizarea sensului eshatologic al creaţiei concretizat prin configurarea unui cer
nou şi pământ nou. Părintele profesor Dumitru Popescu exprimă foarte clar acest lucru: “ În
opoziţie contrastantă cu concepţia autonomă despre cosmos, care nu vrea să ştie de Dumnezeu şi
transformă omul în sclavul senzualităţii şi al naturii, desfigurându-l din punct de vedere spiritual,
Sfântul Maxim se declară, dincolo de controversa dintre creaţionism şi evoluţionism, în favoarea
unei creaţii continue a tuturor lucrurilor din univers, controlată de Logosul divin, ca Raţiune
Supremă, care îşi are punctul ei de plecare în creaţia iniţială (creatio originalis) şi se va încununa
cu creaţia finală (creatio finalis), la Parusia Domnului, prin apariţia unui cer nou şi a unui pământ
nou, adică cu transfigurarea întregii creaţii în Hristos”.26
Ţinta dramei lumii acesteia este biruinţa ultimă a lui Dumnezeu, supunerea şi cedarea liberă
a întregii creaţii lui Dumnezeu prin om. Însă această victorie a lui Dumnezeu are în vedere toate
aspectele, toate etapele şi nivelurile creaţiei.
Exegeza patristica a dat o mare atentie actiunii Duhului Sfint de proslavire a Fiului. Tatal
proslaveste pe Fiul in Duhul Sfint, care, la rindul sau, daruieste Bisericii, ca arvuna, darul si
realitatea eshatologica a Imparatiei lui Dumnezeu. Notiunea de paraclet, fara sa piarda sensul de
"mingiietor" si de "aparator"27, se refera cu precadere la dimensiunea eshatologica a operei lui Iisus
Hristos.
Trimiterea Duhului in timp, la Cincizecime, inseamna si inceputul imparatiei eshatologice
pe care Biserica o anticipeaza aici. De aceea, Biserica trebuie sa tina aprins "focul" aruncat de
Hristos pe pamint (Luca XII, 49), asa cum indeamna si Sfintul Apostol Pavel: "Nu stingeti Duhul"

25
Prep. Adrian Lemeni, Teză de doctorat - Sensul eshatologic al creaţiei, Editura ASAB, Bucureşti, 2004, p. 145. 32
Ibidem, p. 8.
26
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate…, p. 194 34
Nicolae Arseniev, Sensul şi ţinta istoriei, Studii Teologice, nr.5-6, 1989, p. 5.
27
Johannes Behm, in "Theological Dictionary of the New Testaments", editat de Gerhard Friedrich, vol. V, Wm. B.
Eerdmans, Grand Rapids, 1977, p. 800-814.

9
(Efes. I V, 30). Prin puterea Sfintului Duh, se va schimba fata intregii creatii (Apoc. XXI, 1), astfel
incit, in cele din urma, Dumnezeu va fi totul in toate, sau, cum spune Sfintul Maxim Marturisitorul,
"fiintele vor deveni prin har ceea ce Dumnezeu e prin natura"28.
Sf. Maxim ne descoperă complexitatea unei mişcări în care există o reciprocitate a
sensurilor relaţionării dintre Dumnezeu şi creaţie. Prin convergenţa acestor mişcări se realizează o
unificare a creaţiei cu Dumnezeu, împlinindu-se astfel vocaţia de permanenţă eshatologică a
creaţiei Această coordonată eshatologică nu se referă atât la realităţile ultime ale lumii, nici la
evenimentele legate de Parusia Domnului, ci la o stare a unei lumi restaurate şi transfigurate, în
care duhul eshatologic al veacului de dincolo interferează cu veacul lumii actuale. “ O dată ce
veacurile rânduite de mai înainte pentru lucrarea prin care Dumnezeu avea să se facă Om au luat
sfârşit la noi, Dumnezeu împlinind cu adevărat întruparea Sa desăvârşită, trebuie să aşteptăm de
aici înainte celelalte veacuri ce vor veni, care sunt rânduite pentru lucrarea îndumnezeirii tainice şi
negrăite a oamenilor. Unele din veacuri sunt pentru coborârea lui Dumnezeu la oameni, iar altele
pentru urcarea oamenilor la Dumnezeu. Dacă Domnul nostru Iisus Hristos este începutul, mijlocul
şi sfârşitul tuturor veacurilor trecute, prezente şi viitoare, pe drept cuvânt putem zice că a ajuns la
noi, în virtualitatea credinţei, sfârşitul veacurilor destinate îndumnezeirii celor vrednici, care actual
se va face arătat după har, în viitor”.29
Numai eshatologia dă sens creaţiei, pentru că acolo ni se va revela sensul deplin al
existenţei. Dumnezeu a creat lumea ca să o împlinească prin participare deplină la viaţa
dumnezeiască. Prin ducerea ei la desăvârşire se finalizează planul creaţiei de transfigurare şi
îndumnezeire în Hristos.30 Acest proces de transfigurare şi prefacere al lumii îşi are izvorul puterii
în Hristos singurul care a înviat şi ne-a oferit nădejdea învierii. Omul ca trup şi odată cu acesta
lumea întreagă rezumată în el, din material devine imaterial, din greu în uşor, din opac în luminos.
Hristos este Cel ce conduce creaţia spre El şi o împlineşte în El până la sfârşitul ei. Şi pentru
că, aceasta a fost creată prin El (Cuvânt), se cădea să fie reconstituită prin întrupare şi îndumnezeită
prin înviere, înălţare şi descoperirea deplină la parusie, tot prin Hristos.

28
Sf. Maxim Marturisitorul, Capete gnostice, II, 25, in "Filocalia", trad. cit., vol. 11, p. 175.
29
Hans Urs von Balthasar, Kosmiche Liturgie. Maximus Bekenner, apud Gheorghe Angelescu, Timp şi dincolo de
timp, Bucureşti, Editura Universităţii, 1997, p. 86
30
Nichifor Crainic, Sfinţenia împlinirea umanului, ed. Trinitas, 1993, p.235

10
 Cu alte cuvinte, importanţa unică a existenţei a pus-o în lumină Fiul lui Dumnezeu care a
asumat trup omenesc pe care l-a înviat în veşnicie. Acest fapt ridică creaţia în planul participării
culminante la spiritualitatea Lui. Învierea cu trupul a lui Hristos nu putea avea loc decât în
solidaritate cu creaţia ce tinde astfel către prefacerea întregii substanţe a ei, către sfârşitul chipului
actual al lumii.31
Prin invierea Mântuitorului Iisus Hristos, ni s-a deshis nu numai o perspectiva de inviere
tuturor, ci a inceput de fapt procesul inverii tuturor, am intrat de fapt pe calea desavirsirii si a
inaltarii noastre, care isi va ajunge culminatia in invierea eshatologica. Dar acest proces, aceasta
devenire, e promovata nu numai prin Euharistie ci si prin celelalte Sfinte Taine. Prin acestea ne
vine tot darul desavirsit de la Parintele luminilor si prin el forta desavirsitoare a umanitatii
desavirsite a lui Hristos. Acest dar desavirsit ne vine prin mijlocirea elementelor creatiei, prin
aceste daruri naturale. […] Aceste daruri adaugate la darurile elementelor creatiei ne arata ca toata
creatia va fi dusa la starea pnevmatizata, la starea indumnezeita impreuna cu trupurile noastre. Dar
nu trebuie uitat ca in deschiderea pentru darul vietii in Dumnezeu e implicata si o moarte pentru
viata pur paminteasca, pentru darul creatiei inteles in acest sens exclusivist, nedeschis lui
Dumnezeu.
Trupul îndumnezeit a lui Hristos prin care natura oamenilor a primit Ipostas pe însuşi Dumnezeu
a prefăcut zidul dintre om şi Dumnezeu în Mir şi astfel materialitatea ce-l separa de Acesta acum
îl uneşte, mirunsă natura creată devine purtătoare a dumnezeirii.32
De trupul lui Hristos îndumnezeit, aşadar se leagă starea finală a lumii.33 Acesta va străluci
ca trup cosmic ce se va potrivi cu soarele şi va emite o rază comună cu el, prin lumina lui şi al
focului spiritual de care el va fi cuprins lumea întreagă se va preface în lumină de o transparenţă
spirituală covârşitoare. Lumea şi cele din ea vor trece, iar lumea ascunsă a celor inteligibile se va
arăta aducând taine cu totul străine minţilor şi sufletelor noastre.34

31
D. Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxă, Editura Institului Biblic, Bucureşti, 1997, vol. III, p.235 41
Pr. Prof. D. Staniloae, Creatia ca Dar si Tainele Bisericii, "Ortodoxia", nr. 1/1976, p. 29.
32
Olivier Clement, Întrebări asupra omului…, p. 146
33
Eveniment prefigurat în Vechiul Testament prin Rugului aprins care anunţă prin acel foc inefabil şi uluitor, esenţa
şi forma lucrurilor şi a întregii creaţii cosmice în starea eshatologică.
34
D. Stăniloae, Teologia Dogmatica…, vol. III, p.258 (nota 188)

11
 Din acest moment fără să dispară lumea se va scălda în spiritualitate, încât nu spiritul va fi
văzut prin materie, ci materia prin spirit. 35 „Soarele va străluci de şapte ori mai mult de cum
străluceşte soarele acum, iar stelele vor fi ca soarele de acum. Şi întreaga lume va fi mai presus de
cuvânt, unindu-se cu lumea inteligibilă va deveni un alt paradis inteligibil şi un Ierusalim
ceresc”.36
Această lume imaterială, suprasensibilă, spirituală în care trupul nostru înviat atinge un
grad maxim de imaterialitate, este numită de părintele Stăniloae ocean de lumină dumnezeiască
spirituală în care se va pune în evidenţă şi mai clară structura, bogăţia şi frumuseţea extraordinară
a componentelor lumii.37
Rostul întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost cel de a restabili comuniunea întregii creaţii cu
Dumnezeu, fiindcă Hristos n-a venit să mântuiască o parte din creaţie, ci creaţia în totalitatea ei.
Acesta este motivul pentru care Părintele Stăniloae afirma cu întreaga patristică că mântuirea adusă
de Hristos are dimensiune cosmică, că Hristos a îndumnezeit potenţial întreaga creaţie în El, prin
opera Sa de răscumpărare.
Mântuirea şi îndumnezeirea vizează fără îndoială în mod direct umanitatea, dar nu o
umanitate desprinsă de natură, ci unită ontologic cu natura. Căci natura ţine de om, sau întregeşte
pe om şi omul nu se poate desăvârşi fără să reflecte şi să lucreze asupra naturii.38
În creştinism, condiţia eshatologică permite o asumare a timpului, o valorizare a lui,
pregustându-se în lumea temporală realităţi ale lumii supratemporale39.
Impartasirea de trupul si singele Domnului e impartasirea de realitatea eshatologica, nu
numai intrucit e impartasirea de trupul care a depasit coruptia si moartea, de trupul de dincolo de
moarte, ci si intrucit la impartasirea acoperita si nedeplina de aici, ni se da asigurarea impartasirii
descoperite si depline din viata viitoare. Impartasindu-ne aici de trupul Domnului, traim in trupul
Lui primit, forta atragerii noastre spre impartasirea deplina si descoperita cu El in viata viitoare. In
impartasirea euharistica traim dinamica eshatologica a Euharistiei, traim atractia spre culmea
impartasirii depline, exercitata din ea asupra noastra. Iar aceasta e nu numai atractia spre

35
Ibidem, p. 260
36
Ibidem
37
Ibidem, p.262 48 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, vol. I,
Bucureşti, p. 31.
38
E. Bartoş, Conceptul de îndumnezeire…, p.189
39
Prep. Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creaţiei…, p. 17.

12
impartasirea totala si descoperita de trupul lui Hristos, ci si spre desavirsirea noastra duhovniceasca
si spre viata in trupul inviat si incoruptibil. Caci Euharistia ne de puterea sa sporim in desavirsire,
sa sporim nu numai datorita faptului ca ne-am impartasit de trupul atotcurat al Domnului, ci si
pentru a ne face apti, sau pentru a ne deshide unei impartasiri depline si descoperite a Lui 40 .
Comunitatea liturgica se preface prin Euharistie in comunitate eshatologica41.
Biserica traieste in perspectiva eshatologica, de aceea functia ei profetica ii da libertatea sa
intrerupa continuitatea ei istorica, apostolica. Dar taina Bisericii nu se poate intelege decit daca
cele doua "iconomii" a Fiului si a Duhului Sfint se pastreaza neamestecate si inseparabile in
interiorul aceleiasi invataturi despre mintuire42. Intr-adevar, Iisus Hristos daruieste si trimite Duhul
Bisericii la Cincizecime, dar Cel care face prezant pe Hristos in viata Bisericii este Duhul Sfint.
Fata de "iconomia" Fiului, Duhul are o lucrare proprie, dar nu separata de a lui Hristos, cu o dubla
perspectiva, istorica si eshatologica43.
De la Cincizecime, epoca ecleziologica se intrepatrunde cu epoca eshatologica, deoarece
acolo unde Duhul Sfint este prezent si lucreaza, acolo imparatia lui Dumnezeu intra si se instaleaza
in istorie (Fapte 2,17-21)44.
Teologia ortodoxă nu se împotriveşte ştiinţei, şi începând cu Părinţii Bisericii a folosit
rezultatele ştiinţifice din vremea lor, dar nu a rămas captivă schemelor propuse de diferite teorii
ştiinţifice. Pericolul de astăzi este acelaşi: de a nu ne lăsa fascinaţi şi robiţi de o ştiinţă care se crede
atotputernică. Invincibilitatea ştiinţei contemporane nu ne poate convinge că singura metodologie
legitimă de cunoaştere este cea propusă de ştiinţă. Trebuie să ştim că adevărurile ştiinţifice nu pot
admite pretenţii de valabilitate universală. Astăzi ne este aproape imposibil (e foarte dificil chiar
şi pentru creştinii practicanţi) de a ieşi din schemele impuse de ştiinţă în ceea ce priveşte originea
şi destinul cosmosului45, altfel spus, de a găsi o relaţie corectă între creaţie şi eshatologie.

40
Pr. Prof. D. Staniloae, Liturghia comunitatii si jertfa interioara in viziunea filocalica, "Ortodoxia", nr. 1-2/1978, p.
398.
41
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Istoricul Liturghiei bizantine, "Dictionar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981, pag. 243.
42
Irenee de Lyon, Demonstations de la Predication apostolique, trd. De L. M. Proidevaux, col. "Sources Chretiennes"
nr 62, Les Editions du Cerf, Paris, 1971, cap. 99-100, p. 169-170. Apud Pr. Prof. Ion Bria, Prezenta si Lucrarea
Sf. Duh in Biserica, Ortodoxia nr 3/1978, pag. 491.
43
Pr. Prof. Ion Bria, Prezenta si Lucrarea Sf. Duh…, pag. 491.
44
Pr. Prof. Ion Bria, Prezenta si Lucrarea Sf. Duh…, pag. 492.
45
Prep. Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creaţiei…, p. 239-240. 59
Idem, p. 10.

13
 Afirmarea sensului eshatologic al creaţiei ne salvează de orice fel de ideologie (fie că e
vorba de o încercare de ideologizare a credinţei, fie a ştiinţei) Atunci când soluţiile propuse din
partea Sfinţilor Părinţi şi ştiinţei sunt divergente, opţiunea pentru una dintre variante nu exprimă
altceva decât un act de credinţă. E greu de crezut că putem înţelege teoriile sofisticate prezentate
de ştiinţa contemporană în ceea ce priveşte originea şi finalitatea lumii. Acceptarea lor se bazează
pe o încredere (aproape instinctivă astăzi, datorată mentalităţii existente) ce o acordăm ştiinţei46.
Între occident şi Răsărit există diferenţe şi în ce priveşte legătura între Eshatologie şi
Creaţie, şi se observă cum Occidentul insistă prea mult asupra ştiinţei şi istoriei, pe când Răsăritul
pe mistic şi eshatologic.47
Concepţia ştiinţifică, cu toate descoperirile uluitoare de azi e tributară unei metodologii
fragmentariste, care pleacă de la realitatea complexă şi ajunge la entitatea elementară. “Dacă vrem
să apreciem corect tipul de ontologie subadiacentă ştiinţei contemporane trebuie să recunoaştem
că ştiinţa atinge efectiv realitatea dar nu o cunoaşte decât fragmentând-o şi reducând-o la o ierarhie
unificată de nivele…Orice filosofie a naturii sau orice fel de teologie care vrea să ţină seama de
rezultatele ştiinţei nu trebuie să uite acest mod specific al ştiinţei de a înţelege realitatea”. 48
Contextul ştiinţific actual favorizează formarea unei perspective unitare asupra lumii,
teleologia ştiinţifică arătând sensul comun al întregii creaţii: om şi cosmos. Astfel concepţia
ştiinţifică se apropie de viziunea religioasă asupra lumii. “Să realizăm, în sfârşit, că nu există două
lumi, una a materiei şi alta a spiritului, una a ştiinţei şi alta a religiei, că există o singură realitate,
văzută până acum din unghiuri diferite. Avem suficiente date pentru a înţelege acum, la sfârşit de
secol XX, minunea acestei ultime şi unice realităţi care ne uneşte şi nu ne dezbină, ne dă sens şi nu
ne alienează, ne dă viaţă şi nu moarte”.49
Teologia ortodoxă se identifică printr-o conştiinţă eshatologică unificatoare a cosmosului
şi istoriei, care se cere recuperată şi valorificată în multiplele ei aspecte într-o lume contemporană
dominată de fărămiţare şi/sau confuzie, incapabilă să articuleze coerent eshatonul cu istoria,
cosmologia cu eshatologia păstrând distincţiile cuvenite.

46
Idem, p. 240.
47
Jean Zizioulas, Il mutamento di collocazione della prospettiva eschatologica, apud Gheorghe
Anghelescu, Timp şi dincolo de timp, Bucureşti, Editura Universităţii, 1997, p. 158
48
Dominique Lambert, Sciences et théologie, Ed. Lessins, Bruxelles, 1999, p. 25, apud Prep. Adrian Lemeni, Sensul
eshatologic al creaţiei…, p. 234.
49
Prep. Adrian Lemeni, op.cit., p. 248.

14
 Conştiinţa eshatologică a dominat întreaga viaţă a ortodoxiei de-a lungul timpului. Slujbele
ortodoxe celebrate zilnic (mai ales în mănăstiri) vor menţine mereu vii aspiraţiile eshatologice.
Dogmatica ortodoxă este implicit legată de practica liturgică. Crezul, care începe cu creaţia şi se
termină cu învierea morţilor, nu este doar rezumatul de învăţătură ortodoxă, ci este totodată o
mărturisire liturgică.
În viziunea ortodoxă teologia creaţiei este o expresie a efortului duhovnicesc, având
multiple rezonanţe în raportarea concretă a omului cu problemele sale cotidiene.
Orice alt demers în afara unei hermeneutici impuse de sfinţenie nu poate avea acces la
tainele cosmosului. Cosmologia teonomă ortodoxă afirmă că omul şi cosmosul se justifică şi se
explică prin Hristos, El fiind Logosul Creator şi Mântuitor al lumii. Nu trebuie să acomodăm
exigenţele acestei cosmologii la spiritul veacului, chiar dacă acesta e justificat prin ştiinţă şi
tehnologie, ci să mărturisim fără echivoc adevărul cosmologiei teonome: sensul eshatologic al
creaţiei.
Pentru acest motiv putem spune că în Duhul Sfint, adunarea euharistica actualizeaza
intruparea, moartea si invierea lui Hristos, piinea si vinul, adica ofranda poporului botezat in
numele Sfintei Treimi, devenind, prin invocarea preotului, insusi Trupul si insusi Sangele lui
Hristos cel inviat, umanitatea pe care Fiul si-a asumat-o pentru totdeauna50. De asemenea, in Duhul
Sfint, adunarea liturgica se uneste, dincolo de istorie, cu ceata martirilor si grupul
Apostolilor care inconjoara Mielul, adica realitatea ultima a Imparatiei lui Dumnezeu. Pe Sfintul
Disc, Biserica este reprezentata simbolic in forma ei finala, avind in centrul ei Mielul lui Dumnezeu
care ridica pacatul lumii (Apoc. 5,7-13). Astfel, taina Euharistiei tine privirea Bisericii indreptata
spre modelul ei eshatologic51.
Duhul Sfint nu este simpla legatura dintre Tatal si Duhul, ci are propria sa “iconomie”,
constituind “trupul” lui Hristos in istoria crestina, ca noul popor al lui Dumnezeu, eshatologic.
Biserica se misca intre istoria crestina – de unde aspectul ei eshatologic, dar traiectoria ei
istorieeshatologie este penetrata permanent de prezenta Duhului Sfint care tine impreuna intreaga
“comuniune a sfintilor”, Biserica cereasca si cea paminteasca52.

50
Nicolae Cabasilas, Explication de la Divine Liturgie, trad. de Severin Salaville, Les Editions du Cerf, Paris, 1967,
p. 381.
51
Pr. Prof. Ion Bria, Prezenta si Lucrarea Sf. Duh…, pag. 493-494.
52
Pr. Conf. Ion Bria, Introducere in Ecleziologia Ortodoxa…, pag. 700.

15
 Părintele profesor Dumitru Popescu, făcând o comparaţie între cosmologia autonomă
specifică lumii secularizate şi cosmologia teonomă propovăduită de ortodoxie, scria: “Două
cosmologii, două destine, una autonomă, care duce la secularizare, şi alta teonomă, care se
încununează cu transfigurarea. Atâta vreme cât omul va rămâne sclavul primei dintre ele, al unei
cosmologii autonome care face abstracţie de Dumnezeu, va trăi permanent sfâşierea lăuntrică
dintre tendinţa lui exterioară de a domina lumea, prin ştiinţă şi tehnologie, şi tendinţa interioară de
a deveni sclavul lumii şi al legilor naturale, prin lipirea lui de cele senzuale şi materiale.
Aceasta explică de fapt şi enormul decalaj dintre progresul tehnologic al vremii noastre şi regresul
spiritual şi moral al omului contemporan, adeverindu-se astfel cuvântul Mântuitorului, că omul nu
are nimic de câştigat dacă dobândeşte lumea, dar îşi pierde sufletul. Singura alternativă viabilă
pentru sănătatea spirituală şi fizică a omului de azi rămâne revenirea lui la o cosmologie teonomă,
care îi dă posibilitatea să se ridice peste contingenţa lumii de aici şi să dobândească adevărata
libertate de fiu al lui Dumnezeu”.53
Credinţa oferă o viziune corectă şi completă asupra timpului, care se desăvârşeşte şi se
împlineşte în Hristos. În Iisus Hristos timpul îşi regăseşte sensul autentic. Anterior de Hristos,
istoria se îndreaptă spre El. După întrupare, timpului îi este conferită o nouă dimensiune: aceea a
răscumpărării şi restaurării creaţiei. Veşnicia nu înseamnă o anulare a timpului, ci o plinătate a lui.
Întruparea lui Hristos ne oferă un timp al mântuirii, al plinătăţii totale şi desăvârşite. Timpul istoriei
noastre creştine are deci un caracter eminamente eshatologic.54 Dreptatea lui Dumnezeu si biruinta
lui Iisus Hristos, Fiul sau, nu se infaptuiesc decit in parte in cursul istoriei, trebuie sa admitem ca
ele se vor realiza integral, adica in eshatologie55.
Perspectiva eshatologică asupra timpului exprimă posibilitatea comuniunii infinite a lui
Dumnezeu cu întreaga creaţie, posibilitatea existenţei unui răspuns liber din partea creaţiei care să
fie actualizat prin comuniunea veşnică cu Dumnezeu. Dumnezeu se dăruieşte întreg creaturii
temporale pentru că ea e făcută pentru veşnicie. Prin această dăruire Dumnezeu primeşte în sine
pentru veşnicie conţinutul ce se câştigă în timp, şi creatura deschizându-se în momentul temporal

53
Pr. Prof. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucureşti, 1996, p. 194-195 68
Prep. Adrian Lemeni, op. cit., p. 150.
54
Idem, p. 156.
55
J. Bricout, Jugement, in “Dictionnaire Partique des Connaissance Religieuses”, IV, Paris, 1926, p. 102, apud Pr.
Doct. Nic. Radulescu, Judecata Universala dupa Noul Testament, "Studii teologice", nr. 1-2/1977 pag. 117. 71 Pr.
Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime şi creaţia lumii din nimic în timp, Revista Mitropoliei, numărul 2,

16
prin răspunsul ei sau prin dăruirea ei lui Dumnezeu, se umple de eternitatea Lui sau îşi vede
conţinutul ei temporal umplut de eternitate.
Din perspectivă iconică (ce redă sensul eshatologic al creaţiei) inclusiv instituţiile eclesiale
trebuie să exprime caracterul profetic al Bisericii, ele urmând să se constituie în simboluri ale
Împărăţiei lui Dumnezeu. “Toate instituţiile eclesiale trebuie să aibă o justificare prin raportarea la
ceva ultim, nu numai la o oportunitate istorică. Există, desigur, slujitori meniţi să slujească nevoilor
istorice temporale, dar ei nu-şi pot revendica statutul eclesial într-un sens fundamental structural.
Istoria nu poate fi niciodată o justificare suficientă pentru o instituţie întradevăr eclesială, fie ea cu
referinţă la tradiţie, succesiune apostolică, fundamentare scripturistică sau nevoile istorice actuale.
Sfântul Duh călăuzeşte dincolo de istorie-şi nu împotriva ei, desigur, deşi poate şi adesea trebuie
să se îndrepte împotriva istoriei aşa cum este ea de fapt, printr-o lucrare profetică a preoţiei. Prin
faptul că sunt condiţionate eshatologic, instituţiile eclesiale devin sacramentale în sensul de a fi
plasate în dialectica dintre istorie şi eshatologie, dintre ceea ce există deja şi ceea ce urmează să
fie. Ele îşi pierd astfel suficienţa de sine, fiinţa lor individualistă şi există epicletic, adică depind în
mod constant de eficacitatea lor în rugăciune, de rugăciunea comunităţii. Nu în istorie îşi găsesc
instituţiile eclesiale certitudinea lor, ci în continua dependenţă de Sfântul Duh. Numai Acesta le
face sacramentale, adică iconice în limbajul teologiei ortodoxe”.56

56
Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclesială, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 154

17
 Concluzii.

Dumnezeu a creat lumea imprimindu-i putinta de a ajunge la desavirsire; de aceea, ea va

trebui sa primeasca un alt chip decat cel al lumii cazute pentru ca, la osteasca inviere si dupa
judecata universala, cand fiecare om va fi rasplatit sau pedepsit in conformitate cu faptel sale,
intreaga creatura, in solidaritate, sa fie ridicata la plenitudinea vietii, potrivit planului divin, pentru
ca "Dumnezeu sa fie totul in toate" (I Cor. 15, 28)57.
Theosis este ţinta supremă, vocaţia generală a creaţiei şi a omului. Îndumnezeirea trebuie
să cuprindă atât lumea, veacurile, cât şi omul care la sfârşitul nevoinţelor lui se împărtăşeşte, după
măsura eforturilor sale, de darurile dumnezeieşti devenind „dumnezeu după har”. Înscriindu-se în
acest proces, omul restabileşte comuniunea sa cu Dumnezeu, comuniunea originară între Creator
şi creatură, 58 comuniune ce are ca scop realizarea celei mai minunate taine din câte există-
îndumnezeirea.
Părintele Stăniloae explică materialitatea eshatologică prin următoarea analogie: „aşa cum
faţa omului, chiar trupul lui întreg sunt o materie spiritualizată în comparaţie cu cea a corpurilor
animale, la fel în starea de înviere lumea întreagă şi trupurile omeneşti vor atinge o nouă şi supremă
treaptă de spiritualizare”.59 Cu toate acestea materia rămâne materie, chiar dacă soarele şi luna şi
stele vor fi copleşite la un loc cu întreaga creaţie de lumina dumnezeiască, ele nu vor fi desfiinţate,
căci o sticlă rămâne sticlă, chiar dacă prin transparenţa ei ea se face mediu special al transmiteri
razelor de lumină.
Lumina lui Hristos nu doar va preface lumea într-o realitate radioasă, ci această lumină va
fi conţinutul ei permanent. Ea se va revărsa peste toate şi peste toţi şi va copleşi întreaga existenţă
descoperindu-i sensul deplin în corespondenţa ei ontologică cu trupul Lui.60 Toate vor fi negrăit
de frumoase şi vor reflecta în mod clar Spiritul infinit ce va străbate toate, va fi un necontenit mediu
de revelare a realităţilor spiritului. Lumea va deveni prin aceasta deplin personificată fiind corpul
comun al tuturor.61

57
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean, "Teologia Dogmatica", manual pentru seminariile
teologice, Bucuresti, 1991, pag. 392.
58
Jurgen Henkel, Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera Părintelui Dumitru Stăniloae, ed. Deisis, Sibiu, 2003, p.304
59
D. Stăniloae, Teologia Dogmatica…, vol. III, p.262 76
Ibidem.
60
Ibidem.
61
D. Stăniloae, Teologia Dogmatica…, vol. III, p.266

18
 Aşadar, chipul înnoit al lumii şi trecerea chipului actual în cel înnoit sunt evenimentele
ultime din istoria umanităţii prin care lumea întreagă se va face străvezie pentru sensurile şi
armoniile adânci ale ei. Transcenderea planului existenţei imanente în planul lui Hristos cel înviat
şi înălţat, va preface lumea ca un fulger şi o va transfigura după chipul trupului lui Hristos
îndumnezeit.62 Atunci se vor descoperi deplin şi se vor pune în lumină trăsăturile minunate ale
creaţiei, iar lumea inteligibilă se va uni cu cea sensibilă încât unirea dintre ele va face lumea în
întregul ei transparentă, deschisă etern spre lumina feţei lui Hristos.
Creaţie, mântuire şi îndumnezeire constituie, astfel în interpretarea Părintelui Stăniloae trei
acte ale facerii, izbăvirii, şi desăvârşirii lumii, acte în care se exprimă creativitatea, dreptatea şi
sfinţenia lui Dumnezeu.63 În planul Lui iconomic cu privire la lume, în urma păcatului Dumnezeu
implică şi mântuirea,64 creaţia devenind în acest program de salvare, „dar” deplin actualizat în
modul cel mai desăvârşit prin întruparea Logosului divin.
Dincolo de mântuire omul îndumnezeit ajunge după curăţirea întemeiată în credinţă şi
sprijinită de Sf. Duhul, pe treapta supremă a fiinţării umane. Creştinul îşi împlineşte, în aceste
condiţii, menirea şi ţelul său ontologic dobândind înnoirea chipului după care a fost zidit înainte
de cădere, şi realizarea sa ca umanitate asemenea celei asumate de Hristos.
Omul este chemat, aşadar, la hristificare, proces ce nu se încheie niciodată. 65 După
atingerea asemănării cu Dumnezeu în Hristos, prin asceză, cunoaştere şi urcuşul sufletului spre
culmile desăvârşirii, omul se bucură de participarea la atributele nemuririi şi incoruptibilităţii, de
dumnezeirea Lui prin taina harului,66 de unirea cu Dumnezeu prin energiile de viaţă făcătoare ale
Fiinţei Supreme.67
De toate aceste se va bucura omul în relaţie cu lumea care va rămâne în vecii vecilor parte
a existenţei create. Lumea va cunoaşte astfel împlinirea destinului ei participând prin om la taina
nesfârşită a Împărăţiei.

62
Ibidem, p.257
63
Jurgen Henkel, op.cit., p. 181
64
D. Stăniloae, Teologia Dogmatica…, vol. I, p.223
65
Pr. Ioan C. Teşu, Lumea, Rugăciunea şi Asceza în teologia Părintelui Stăniloae, ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p.14
66
Pr. Ioan C. Teşu, Omul Taină Teologică, ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p.172
67
Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire…, p.36

19
 BIBLIOGRAFIE.

1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008;
2. *** Învăţătură a celor 12 Apostoli (Didahia), trad. D. Fecioru, în Scrierile Părinţilor
apostolici, PSB 1, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1979.
3. Angelescu, Gheorghe, Timp şi dincolo de timp, Bucureşti, Editura Universităţii, 1997.
4. Idem, Timp şi dincolo de timp, Bucureşti, Editura Universităţii, 1997.
5. Arhiepiscop Averchie “Apocalipsa in invatatura sfintilor parinti”, Iasi, 2000.
6. Arseniev, Nicolae, Sensul şi ţinta istoriei, Studii Teologice, nr.5-6, 1989.
7. Banu, Drd. Emanuel, Importanta Sfintelor Taine in cresterea noastra in Hristos, "Studii
Teologice", nr. 7-10/1976.
8. Bartoş, Emilian, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, ed.
Institutul Biblic “Emanuel”, Oradea, 1999.
9. Behm, Johannes, in "Theological Dictionary of the New Testaments", editat de Gerhard
Friedrich, vol. V, Wm. B. Eerdmans, Grand Rapids, 1977.
10. Bria, Pr. Conf. Ion, Introducere in Ecleziologia Ortodoxa, "Studii Teologice", nr. 7-
10/1976.
11. Idem, Istoricul Liturghiei bizantine, "Dictionar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981.
12. Idem, Curs de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, ed. Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu,
1997.
13. Idem, Prezenta si Lucrarea Sf. Duh in Biserica, Ortodoxia nr 3/1978.
14. Cabasilas, Nicolae, Explication de la Divine Liturgie, trad. de Severin Salaville, Les
Editions du Cerf, Paris, 1967.
15. Chialda, Pr. Dr. onorar Mircea, A doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos în" Glasul
Bisericii', nr. 6-8, 1983.
16. Ciulei. Pr. Dr. Marin D., Antropologie Patristică, Ed. Sirona, Alexandria, 1999.
17. Clement, Olivier, Întrebări asupra omului, Alba Iulia, 1996.
18. Crainic, Nichifor, Sfinţenia împlinirea umanului, ed. Trinitas, 1993.

20
19. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, Editura Insitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 1996.
20. Gomboş, Drd. Stelian, Despre dimensiunile spirituale ale eshatologiei, soteriologiei si
eticii. Studii Teologice, nr.2, 2010.
21. Henkel, Jurgen, Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera Părintelui Dumitru Stăniloae, ed.
Deisis, Sibiu, 2003.
22. Iustin Martirul, Apologia I, 61, în PSB, vol.2, trad. Pr. Prof. T. Bodogae şi colectivul,
EIBMBOR, Bucureşti,1980.
23. Lemeni, Prep. Adrian, Teză de doctorat - Sensul eshatologic al creaţiei, Editura ASAB,
Bucureşti, 2004.
24. Nellas, Panayotis, Omul- animal îndumnezeit, ed. Deisis, Sibiu, 2002.
25. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Impactul operei părintelui Staniloae asupra teologiei si
culturii contemporane, Referat susţinut la Simpozionul “Parintele Dumitru Staniloae”,
octombrie 2000.
26. Idem, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti 1997.
27. Idem, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucureşti, 1996.
28. Radulescu, Pr. Doct. Nicolae, Judecata Universala dupa Noul Testament, "Studii
teologice", nr. 1-2/1977.
29. Remete, Pr. Prof. Dr. George, Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu – o introducere,
ediţia a II – a, revizuită şi adăugită, Editura “Reîntregirea”, Alba Iulia, 2006.
30. Sf. Andrei al Cezareii, “Talcuirea Apocalipsei”, Oradea, 1991.
31. Sf. Maxim Marturisitorul, Capete gnostice, II, 25, in "Filocalia", trad. cit., vol. 11.
32. Sfântul Atansie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, PSB, Bucureşti, 1987.
33. Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti 1993.
34. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura
Institului Biblic, Bucureşti, 1992.
35. Idem, Teologia Dogmatica Ortodoxă, Editura Institului Biblic, Bucureşti, 1997, vol. III.
36. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institului Biblic, Bucureşti, 1997, vol. II.
37. Idem, Sfânta Treime şi creaţia lumii din nimic în timp, Revista Mitropoliei, numărul 2,
1987.
38. Idem, Creatia ca Dar si Tainele Bisericii, "Ortodoxia", nr. 1/1976.

21
39. Idem, Liturghia comunitatii si jertfa interioara in viziunea filocalica, "Ortodoxia", nr. 1-
2/1978.
40. Idem, Natură şi har în Teologia Bizantină , Ortodoxia, nr.3, 1974.
41. Idem, Cuvantul IX, Filocalia Românească, vol. 9, ed. Humanitas, Bucureşti, 2007.
42. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti 1997.
43. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă,vol. I, Editura Institului Biblic, Bucureşti, 1996.
44. Teşu, Pr. Ioan C., Lumea, Rugăciunea şi Asceza în teologia Părintelui Stăniloae, ed.
Trinitas, Iaşi, 2003.
45. Idem, Omul Taină Teologică, ed. Christiana, Bucureşti, 2002.
46. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean, "Teologia Dogmatica", manual
pentru seminariile teologice, Bucuresti, 1991.
47. Zizioulas, Ioannis, Fiinţa eclesială, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996.

22