1.

Cunoașterea științifică a societății

- Caracteristicile cunoașterii comune

Cunoașterea comună reprezintă ansamblul cunoștințelor bazate pe
experiența directă a indivizilor.

- Caracteristicile cunoașterii științifice

Cunoasterea științifică este o cunoaștere autentică, realizată de către
persoane cu o pregatire specializată specifică și care se completează în noțiuni sau
concepte care generează judecăți, raționamente. Aceasta cunoaștere este autentică
deoarece ea depășeste limitele cunoașterii comune:

- Diferența între cercetare și consultanță

▫ Problema: în cazul cercetării este stabilită de cercetător,
cu un caracter mai general, iar în cazul consultanței este stabilită de
beneficiar, uneori în colaborare cu consultantul
▫ Timpul alocat: în cazul cercetării este de obicei flexibil,
iar în cazul consultanței este mai redus, mai rigid
▫ Produsul final: cercetarea aduce cunoştinţe și teorii noi,
iar consultanța aduce metode îmbunătățite
▫ Proprietatea asupra informaţiei: în cazul cercetării de
obicei este pusă la dispoziţia publicului, iar în cazul consultanței
adesea este confidenţială
▫ Caracterul riguros al studiului: cercetarea are un caracter
foarte strâns din punct de vedere metodologic, iar consultanța are un
nivel minim, adecvat problemei
▫ Evaluarea: în cazul cercetării este exterioară – de către
alţi cercetători, factori de decizie, iar în cazul consultanței este
interioară – de către organizaţie.
Noțiuni de bază ale cercetării științificeparadigme, modele, teorii, ipoteze,
variabile (1)
• Cercetarea științifică= formă de acces la o cunoaștere riguros planificată,
bazată pe investigarea sistematică, metodică și etică, cu scopul de a găsi
soluții la probleme practice, de a spori înțelegerea asupra unui fenomen
și/sau cunoașterea în domeniu
• Paradigma = cea mai largă unitate de consens într-o știință, ce servește la
diferențierea unei comunități științifice de alta
• Modelul = componentă a unei paradigme, ce constă într-o prezentare
simplificată și abstractizată a unei realități
Noțiuni de bază ale cercetării științificeparadigme, modele, teorii, ipoteze,
variabile (2)
• Teoria = set de propoziții care încearcă să explice un fenomen/realitate,
formulate e o manieră în care să poată fi testate
• Ipoteza = așteptare despre natura lucrurilor, derivată din teorie, ce îmbracă
forma unei afirmații despre ceea ce trebuie observat în lumea reală, dacă
teoria este corectă-
- Microteorii și macroteorii
Microteoria – o teorie orientată către înțelegerea vieții sociale la nivelul
indivizilor și a grupurilor mici

Macroteoria – o teorie orientată către înțelegerea imaginii de ansamblu a

instituțiilor, a întregii societăți și . Macroteoria tratează entități mari, agregate ale
societății sau chiar societăți întregi.

2. Practica cercetării sociale

- Principii metodologice în cercetările socio-umane empirice

Desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice privind comportamentele
individuale şi colective, personalitatea şi societatea presupune luarea în
considerare a unor principii metodologice precum: unitatea dintre teoretic şi
empiric, unitatea dintre înţelegere şi explicaţie, unitatea dintre cantitativ şi
calitativ, unitatea dintre judecăţile constatative şi cele evaluative.
1. Principiul unitatii dintre teoretic si empiric.
Prin teoretic se înțelege, în sens larg, existența și funcționarea unor modele
explicative, reflexii și interpretări asupra realului.
Prin empiric se înțelege studierea realității concrete, culegerea de date
efective, folosind metode (precum ancheta, observatia, experimentul etc.) prin
care cercetatorul poate intra în contact și poate cunoaște parte din realitatea socială
care îl interesează.
Este pe deplin acceptata ideea ca cele 2 dimensiuni exista in orice demers
din disciplinele socioumane, deci vorbim despre o unitate între teoretic și empiric:
orice construcție teoretică are o minimă bază de date empirice, după cum orice
investigație empirică presupune o bază teoretică. Rezulta ca intre teoretic si
empiric subzista un feed-back pozitiv: ipotezele, teoriile, ideile in general,
potențează cercetarea concretă, iar datele empirice conduc la formularea de noi
ipoteze, interpretari, teorii.
Ca o concluzie: teoriilor li se reproseaza ca sunt mai mult normative decat
descriptive. Cu alte cuvinte, ele arata cum ar trebui sa se comporte indivizii într-
o situație și nu cum se comportă ei în realitate. De aici și necesitatea realizării
unității între teoretic și empiric.
2. Principiul unității dintre înțelegere și explicație.
3. Principiul unității dintre cantitativ si calitativ.
Desi exista o serie de diferente intre cele 2 abordari: calitativista si
cantitativista, totusi este un temei puternic pentru a nu se admite producerea unei
rupturi clare intre ele.
!!! Cunoasterea cat mai buna a realitatii sociale trebuie sa conduca la
imbinarea celor 2 abordari. În practică, în cazul unor fenomene sau probleme
sociale mai puțin cunoscute, utilizarea tehnicilor cantitative (a chestionarului de
exemplu) ar trebui precedată de un studiu pregatitor, de analize calitative (de
exemplu analizele de documente). După cum este benefic pentru cercetare ca, în
urma aplicării chestionarului, informațiile să fie completate de elemente obținute
prin utilizarea metodelor calitative (interviul).

- Clasificarea metodelor de cercetare

- Cercetarea calitativă și cercetarea cantitativă

Stilul cantitativ Stilul calitativ

Măsurarea obiectivă a faptelor
Centrarea pe variabile
Reliabilitatea este hotărâtoare
Liber de valori
Independenţă de context
Multe cazuri, subiecţi
Analize statistice
Cercetătorul este detaşat
Construirea realităţii sociale,
semnificatie culturală
Centrarea pe procesele interactive,
cazuri
Autenticitatea este hotărâtoare
Valorile sunt prezente şi explicite
Constrângeri situaţionale
Puţine cazuri, subiecţi
Analize tematice
Cercetătorul este implicat

- Cercetări descriptive, explicative, fundamentale, aplicative

- Ce sunt variabilele? Tipuri de variabile

Variabilele sunt gurpări logice de atribute. Variabila gen este alcătuită din
atributele bărbat și femeie.

- Ipoteză
- Operaționalzarea conceptelor în sociologie
- Niveluri de măsurare
- Fidelitatea măsurării
Fidelitatea – măsura în care se obț același rezultat în momentul în care o
tehnică este aplicată în mod repetat asupra aceluiași obiect
- Validitatea măsurării
Validitatea – modul în care o măsură empirică reflectă semnificația unui
concept

3. Sondaj de opinie

- Definiția și particularitățile sondajelor de opinie

Sondajul de opinie este o metodă indirectă , cantitativade colectare a
datelor. Datele sunt obţinute întrebând persoanele care au anumite cunoştinţe
despre fenomenul care ne interesează –numiţi respondenţi.

Sondajul de opinie este o metodă cantitativă. Totuşi, nu este exclusă nici

posibilitatea de a colecta şi date de natură calitativă cu ocazia unui sondaj – putem
pune anumite întrebări şi să permitem subiecţilor să răspundă în forma şi
detalierea pe care o doresc.

Sondajul de opinie este o metodă care poate fi folosită în egală măsură

pentru toate posibilele obiective ale unei cercetări: prin sondaj putem face un
studiu exploratoriu, unul descriptiv sau unul explicativ.

Sondajul de opinie are 5 caracteristici esenţiale (Hyman, 1973)

1. presupune un număr mare de cazuri;

2. selectarea acestora trebuie făcută după criterii riguroase de eşantionare;

3. datele trebuie colectate în situaţii normale, cât mai apropiate de viaţa de zi cu

zi;

4. colectarea se face în conformitate cu proceduri standardizate;

5. datele sunt într-o formă măsurabilă cantitativ, cea mai simplă fiind prezenţa sau
absenţa unui atribut.
 Sondajul de opinie se realizează prin aplicarea unei liste de întrebări
standardizată numită chestionar prin intermediul unei anumite tehnici unor
respondenţi care constituie o parte (un eşantion) din întreaga populaţie.

Tehnici de sondare

Tehnicile prin care se poate realiza un sondaj de opinie sunt următoarele:

- faţă în faţă – presupune interacţiunea dintre operator şi respondent – operatorul

citeşte întrebările şi notează răspunsurile subiecţilor;

- prin poştă – întrebările sunt trimise prin poştă şi sunt returnate cercetătorului în
acelaşi mod;

- telefonic – convorbirea se desfăşoară prin intermediul telefonului;

- electronic – întrebările pot fi trimise prin intermediul poştei electronice (e-mail)

şi recepţionate în acelaşi fel sau pot fi postate pe un site;

- chestionarul auto-administrat – cercetătorul distribuie întrebările, subiecţii

răspund la ele şi cercetătorul colectează ulterior răspunsurile.

Avantajele tehnicii față în față:

• Rata de răspuns este mult mai mare decât în cazul altor tehnici, deoarece este
mai greu să refuzi pe cineva în

persoană;

• Calitatea răspunsurilor este mai mare deoarece operatorul poate oferi explicații
suplimentare, iar gradul de

sinceritate al răspunsurilor este mai mare;

• Numărul de întrebări adresate poate fi mai mare decât în cazul altor tehnici.

Dezavantajele tehnicii față în față:

• Implică costuri foarte mari ocazionate de remunerarea operatorilor și costurile
de transport;

• Durata de colectare a datelor prin această metodă este mare;

• Operatorii trebuie instruiți (uneori interacțiunea operator-respondent poate

distorsiona rezultatele);

Avantajele sondajului prin poștă:

• Costurile sunt mult mai mici decât în cazul tehnicii față în față;

• Nu mai există erori datorate operatorilor;

• Numărul de întrebări adresate poate fi mult mai mare față de alte tehnici.

Dezavantajele sondajului prin poștă:

• Durata cea mai mare – presupune expedierea prin poștă și așteptarea

răspunsurilor;

• Rată mică de răspuns.

• Nu se pretează a fi utilizată în cazul anchetelor care vizează subiecte sensibile,

situație în care se recomandă

utilizarea tehnicilor care nu presupun contactul direct operator-respondent.

Avantajele sondajului telefonic:

• respondenții pot fi mai ușor contactați;

• costuri și durată mai mică decât în cazul tehnicii față în față.

Dezavantajele sondajului telefonic

• selectarea cazurilor este mai dificilă, întrucât uneori nu putem avea acces la

numerele de telefon ale respondenților;

• operatorii trebuie instruiți (uneori interacțiunea operator-respondent poate

distorsiona rezultatele).

4. Chestionarul

- Ce este un chestionar?
Sondajele presupun folosirea unui chestionar – instrument special conceput
pentru a extrage informațiile utile pentru analiză. Aşadar, chestionarul de
cercetare reprezintă o tehnică şi un instrument de investigare care constă într-un
ansamblu de întrebări scrise care, prin administrarea de către operatorii de anchetă
sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri
ce urmează a fi înregistrate.

- Clasificarea chestionarelor
Chestionarele pot fi clasificate după: conţinutul, forma şi modul de
aplicare.
Primul criteriu de clasificare a chestionarelor după conţinutul
informaţiilor adunate vizează calitatea informaţiilor. Din acest punct de vedere,
se disting două tipuri de chestionare: chestionarele tip și chestionarele de opinie .
Cel de-al doilea criteriu se referă la cantitatea informaţiei. În acest sens, se
poate vorbi de două tipuri de chestionare: chestionare speciale, cu o singură temă
și chestionare „omnibus“, cu mai multe teme.
- Structurarea chestionarelor
În functie de forma raspunsului pot fi puse în evidenţă urmatoarele tipuri
de întrebări:

1) întrebări închise (variante de răspuns predefinite);

Avantajele utilizarii acestui tip de intrebari sunt: se obtine rapid o pozitionare

categorica fata de o problema, se pot forma subgrupuri de respondenti si
cercetarea continua prin folosirea intrebarilor de contingenta. Dezavantajele
utilizarii acestor intrebari tin de faptul ca, respondentii sunt fortati sa adopte o
pozitie categorica fata de o problema. Intrebarea cu cele trei variante este mai
buna dar de multe ori, respondentii se refugiaza prea usor in varianta „Nu stiu”.

Pentru a formula astfel de intrebari, cercetatorul trebuie sa investigheze inainte

piata pentru a oferi variante plauzibile.Aceste intrebari se pot utiliza cu rezultate
excelente in perechi cand se investigheaza importanta acordata de respondenti
unor criterii si apoi modul in care acestia evalueaza un obiectiv dupa acele criterii

2) întrebări deschise (cu răspuns liber);

Aici gasim intrebari de deschidere. Ele sunt amplasate la inceputul chestionarului

si au rolul de a diminua reticenta respondentului. Intrebari deschise prin care se
solicita sugestii, intrebari de verificare, Intrebari deschise de completare a unui
raspuns deja formulat

3) intrebarile cu scale pemit o gradare a raspunsurilor pentru a se apropia cat mai

mult de opinia respondentului si pentru a permite o nuantare a raspunsului.

Dpdv al formei de aplicare, chestionarele pot fi

a) autoadministrate (colectiv sau individual)

b) administrate de către operatorii de anchete

Alte tipuri de chestionare:

 de identificare (clasificare) – se referă la anumite caracteristici socio-

demografice:
vârstă, gen, ocupație, educație etc.

 de cunoștințe – pot constitui scopul cercetării sau pot fi folosite ca nivel de

control
al valabilității opiniilor

 de opinie – referitoare la atitudinile și credințele celor chestionați

  factuale – referitoare ca anumite comportamente sau situații cunoscute de
subiecți
filtru

 de verificare
- Reguli de formulare a întrebărilor într-un chestionar
Limbaj accesibil

 Întrebări clare (”Ce credeți despre situația din țară?”)

 Întrebări scurte
 Evitarea negațiilor, a dublei negații (”nu credeți că….”, ”nu credeți că
nu….”)
 Formularea neutră a întrebărilor
 Întrebări formulate a. î. să fie minimizat efectul dezirabilității sociale (”Ați
copiat vreodată la
un examen?”)

 Evitarea întrebărilor duble (”Cât de corecți și eficienți sunt funcționarii din

instituția X?”)
 Ipotezele nu se testează printr-o întrebare (”Credeți că o mai bună pregătire
a funcționarilor
publici va duce la o mare bună funcționare a instituțiilor publice?”)

Chestionarul auto-administrat

- cercetătorul distribuie personal chestionarelor subiecților și le colectează ulterior

(chestionare

administrate în cadrul unei conferințe/ curs/ seminar/ la locul de muncă al

funcționarului public etc.)

- se utilizează atunci când nu se cunosc date de contact ale populației de interes

(adrese de email, numele
de telefon, adrese de corespondență), dar se cunoaște locul unde pot fi găsite
persoanele respective.

Avantajele chestionarelor auto-administrate:

• costuri mici;

• timp redus de răspuns;

• comoditate pentru respondent (chestionarul poate fi completat de către

respondent atunci când

acesta dispune de timpul necesar) prin comparație cu tehnica față în față sau
sondajul telefonic.

Dezavantajele chestionarelor auto-administrate:

• calitatea răspunsurilor;

• presupun sprijinul unei persoane din interiorul organizației (organizatorul

conferinței, profesorul,

departamentul de resurse umane), ceea ce poate genera teama că răspunsurile pot

ajunge la superiori.

Chestionarul administrat online

Avantajele chestionarelor administrate online:

• Datele sunt automat introduse într-o bază de date, iar dacă apelăm la softuri

specializate acestea realizează chiar și o serie de prelucrări

• costuri reduse;

• rapiditate;

• ușurința în trimiterea de solicitări ulterioare de completare.

Dezavantajele chestionarelor administrate online:

• nu toată populația are acces la internet sau nivelul de expertiză pentru a accesa

chestionarul;

• selectarea cazurilor este dificilă.

Avantaje și dezavantaje ale chestionarului

AVANTAJE

Se pot obine rapid si eficient inforyaii de la un număr mare de persoane.

Dacă trăsăturile evaluate sunt puternic corelate cu perform%ana profesională' pot

avea drept efect reducerea pierderilor de personal

Aduc o cantitate %are de informtaii cu privire la caracteristicile de personalitate

și comportamentale ale candidailor

Pot evidenia caracteristici de relationare interpersonale

Modul de formulare a (ntrebărilor din chestionar determină răspunsuri clare si

concise din partea subiectului

Pot furniza o cantitate mare de informaii (ntr-un timp relativ scurt

Chestionarele sunt familiare multor indivizi

DEZAVANTAJE

Costuri ridicate de executare

Posiblitatea partinirii intervievator-intervievat

Posiblit aparitiei unor tensiuni intre operator si intervievat

5. Eșantionarea

- Tehnici de eșantionare non-probabilistă

1) esantionare de convenientă - selectăm participanții apți si disponibili;

2) eșantionare prin evaluare - se alcatuiește un eșantion, dar nu aleator despre
care cercetatorul crede ca e reprezentativ ;

3) esantionare pe cote - se stabilesc anumite cote, proportii din populatie (x

psihologi lucreaza in domeniul y)

4) esantionare prin identificare (snowball) - potentialii participanti sunt

identificati de participantii deja alesi pe baza unui criteriu.

- Tehnici de eșantionare probabilistă

1) esantionare aleatoare simplă - fiecare membru al populatiei are aceeasi sansa
de a fi selectionat
2) esantionare aleatoare sistematica - fiecare al n -lea (ex : al 6 -lea) membru
este selectionat dintr-o lista a populatiei
3) esantionare aleatoare stratificată - participantii sunt aleator selectionati din
grupuri, subgrupuri sau straturi ale populatiei (ex : stratul intre 18-25 de ani)
4) esantionare aleatoare multistadiala (ciorchine) - grupurile sunt aleator
selectionate si toti membrii unui grup selectionat sunt testati (ex: testam
comportamentul liceenilor, bagam in palarie clasele de a 12-a din toate liceele si
rezulta un ciorchine)

- Reprezentativitate
Un eșantion este reprezentativ când scorurile în eșantion au aceleași
caracteristici ca și ale populației din care a fost extras. Procedura fundamentală
pentru constituirea unui eșantion reprezentativ este selecția aleatoare
(randomizarea).

- Nivel de încredere și interval de încredere

Precizia statisticilor eșantionului este exprimată în nivelul de încredere în
care se încadrează statisticile într-un anumit interval față de parametru.
- Cadrul de eșantionare
Cadrul de eșantionare reprezintă o modalitate de restrângere a populației
în funcție de criteriul stabilit, o listă cu membrii populației care au calitatea pe
care urmează să o cercetăm (exemplu studenții care frecventează biblioteca
universității).

6. Scalare

- Diferența între indici și scale

- Scala Thurstone

Scala Thurstone, în forma ei cea mai simplă, aceea a intervalelor egale, se

bazează pe generarea unui set de judecăţi de valoare despre fenomenul studiat.
Primul pas este ce de a genera un set cât mai mare de posibile afirmaţii
legate de valoarea respectivei activităţi. Acestea trebuie să fie formulate la
prezent, clare, să conţină un singur enunţ, să nu fie aplicabile unor cazuri
excepţionale.

- Scala Likert
Scala Likert este o scală ordinală. Se generarează propoziţii, iar judecătorii
le analizeză. Aceştia vor evalua fiecare enunţ faţă de fenomenul studiat, de
exemplu pe o scală de la 1 (total nefavorabile faţă de conceptul nostru) la 5 (total
favorabile faţă de concept).

- Scala Guttman
Scala Guttman este una ordinală, dar cumulativă, în sensul că răspunsul
afirmativ la o întrebare presupune răspunsul afirmativ la întrebările anterioare (cu
o intensitate mai mică a opiniei).

- Semntica diferențială/ diferențiatorul semantic

Semantica diferențială le cere respondenților unui chestionar să aleagă între
două propoziți opuse prin folosirea calificativelor pentru a face diferența între cele
două propoziții opuse.
7. Interviul
• Metodă indirectă, în care accesul la fenomenul studiat și obținerea de
date necesare se realizează prin întrebarea persoanelor (intervievați)
care au anumite cunoștințe despre fenomenul de interes
• Metodă de cercetare calitativă – se folosește un număr mic de cazuri,
dar informațiile care se încearcă a se obține de la intervievați sunt
foarte bogate
• Metodă de cercetare bazată pe obținerea de informații prin intermediul
unor întrebări și răspunsuri în cadrul unei convorbiri
Tipuri de interviuri
1.După genul de convorbire:
Interviuri față în față
Interviuri prin telefon
2. După gradul de structurare:
Structurat
Semi- structurat
Nestructurat (discuții informale)
3.După numărul de participanți:
Interviu de grup
Interviu individual
Gradul de structurare al interviului depinde de:
• Obiectivul cercetării
• Măsura în care se dorește compararea cazurilor între ele
• Bogăția informației
• Gradul în care cercetătorul stăpânește domeniul
• Capacitățile intervievatorului
• Particularitățile interlocutorilor
Interviul de grup
 • Discuție cu un grup de persoane (maxim 8-12 participanți) care pot
interacționa între ele
• Se desfășoară pe baza unui ghid de interviu, în care sunt prezentate
subiectele care trebuie
atinse pe parcursul conversației
• Avantaje:
- eficiență în termeni de timp și bani
- părerea emisă de fiecare participant poate fi sprijinită, completată,
contrazisă de către ceilalți
participanți; participantul care a emis o părere poate să revină asupra ei, în
funcție de spusele
celorlalți
- cadrul interactiv favorizează obținerea de informații care sunt mai mult
decât opinii
personale care pot fi exprimate doar în particular, ci opinii care sunt
exprimate într-un cadrul
social, care printr-o discuție se pot transforma
Interviul individual
Tehnică utilizată pentru colectarea datelor calitative şi a opiniilor persoanelor
(potențial) vizate de intervenție, de contextul său, de implementarea şi efectele
sale. Există mai multe tipuri de interviuri: conversațiile informale, interviurile
semi-structurate şi interviurile structurate. Acestea din urmă reprezintă şi cea
mai rigidă abordare, asemănându-se cu ancheta bazată pe chestionar.

Tehnica interviului individual:

Realizarea unui interviu, presupune:

1) Investigarea – urmareste proiectarea unui set de intrebari, conform
scopului urmarit
2) Reprezentarea – se refera la culegerea si inregistrarea datelor obtinute
din interviu
3) Interpretarea datelor – se evalueaza validitatea datelor
Pasii interviului:
 a) Primirea cererii (solicitarea) de la un client
b) Determinarea bazei de esantionare din care sunt selectate
punctele de colectare si se creeaza lista de intervievati
c) Formularea intrebarilor, crearea unui plan de interviu
d) Pregatirea interviului
e) Conducerea interviului
f) Analiza datelor colectate
Raspunsurile la interviu, datele despre populatia organizatiei din care se creeaza
baza de esantionare si agenda de preocupari reprezinta informatiile specifice unui
interviu.
Fluxul de date creat in timpul unui interviu contine:
- agenda interviului (lista pers. intervievate, momentul si
locul int.)
- planul interviului (lista de intrebari)
- datele brute/primare (transcrieri directe ale raspunsului)
Exista 3 formate pentru un plan de interviu:
1) Nestructurat – nu exista o ordine a intrebarilor si abilitatea reporterului
consta in ascultarea raspunsurilor la intrebari de ordin general si
directionarea conversatiei spre subiectul analizat
2) Semistructurat – toate intrebarile importante sunt puse intr-o ordine
fixata, insa sunt inserate printre ele si intrebari suplimentare, acolo unde se
simte nevoia obtinerii de informatii suplimentare
3) Structurat – interviul se desfasoara dupa un set de intrebari puse intr-o
ordine premeditata, iar raspunsurile devin mai clare, mai complete
pe masura primirii raspunsurilor la intrebarile care urmeaza
Avantaje: viteza, claritatea, volumul de informatii
Interviurile structurate si nestructurate sunt de 3 tipuri:
- “Palnie” – incep cu intrebari de ordin general, care se restrang
gradat, focalizandu-se pe un singur subiect
- “Evantai” – intrebari mai generale, mai complexe, mai lungi, mai
Profunde si se foloseste cand se intervieveaza specialisti,
care au cunostinte specifice
- “Mixt” – intrebarile se ingusteaza la inceput, si devin din ce in ce
mai generale la sfarsit

În funcție de componența grupului:

• Interviu clasic de grup- grupul este unul natural (ex: funcționarii dintr-un
birou,
mai puțin șeful)
 • Focus grup – grupul este special construit cu ocazia interviului, urmărindu-
se să fie cât mai omogen
• Paneluri de experți – experți în domeniu încearcă să identifice o soluție sau
să
evalueze un anumit program etc.
Rolul intervievatorului
• Introduce temele de discuție pe rând, după care lasă participanții să își
exprime liber părerile
• Intervențiile intervievatorului trebuie să fie rare, doar atunci când discuția
se abate de la subiect, anumite opinii trebuie clarificate, un participant
monopolizează discuția, discuția trenează, subiectul a fost epuizat etc.
• Calitățile intervievatorului: bun ascultător, să sprijine participanții să își
exprime părerile, să evite influențarea membrilor grupului într-o anumită
direcție
Întrebări folosite în interviuri
• Întrebările pot fi legate de experiențele, comportamentele, opiniile,
valorile,sentimentele, cunoștințele sau caracteristicile socio-demografice ale
subiecților
• Întrebări principale însoțite de întrebări secundare
• Atenție deosebită la modul de formulare al întrebării
• Întrebările folosite trebuie să fie deschise, pentru a permite exprimarea unei
păreri mai pe larg și pentru a furniza o varietate cât mai mare de răspunsuri
(”Cât de satisfăcuți sunteți de calitate cursului de IMC?” vs ”Care este
părerea ta despre cursul de IMC?”)Avantajele interviului sunt:
 flexibilitate;
 rata mai ridicată de a răspunde;
 observarea comportamentelor nonverbale;
 răspunsuri spontate;
 răspunsuri personale;
  asigurarea răspunsului la toate întrebările;
Dezavantajele:
 cost ridicat
 timp îndelungat
 erorile operatorilor
 reasigurarea anonimatului

8. Observația
- Principalele caracteristici ale observației

• Este directă;
• Se desfăşoară cel mai des în mediul natural al subiecţilor;
• Permite studierea unor subiecţi care nu pot sau nu vor să se exprime;
• Permite compararea raportărilor verbale cu comportamentul efectiv;
• Se poate analiza şi contextul în care se desfăşoară comportamentul studiat.

- Tipuri de observare
Naturala - Se desfășoară în mediul natural al celor observați
- Atunci când scopul cercetării este înțelegerea activității unui grup,
avem de-a face cu o formă a observației naturale numită etnografie

Sistematica - Cercetarea are un scop foarte clar definit, care constă de regulă în
studierea unor comport
-Este foarte potrivită pentru studiul unor comportamente
nonverbale sau spațiale (exemplu:studierea modului în care se defășoară circulația
într-o
intersecție)
- Se bazează pe construirea unui sistem de clasificare explicită, cât
mai cuprinzătoare, mutual exclusivă a comportamentelor
- Tehnici de observare
Non-participative
- Observatorul este exterior fenomenului
- Este mai obiectivă, dar nu permite cunoașterea
intimă a fenomenulu
Participative
- Observatorul este integrat în mediu
- Este mai subiectivă (prin participare se pot
dezvolta anumite atașamente sau dimpotrivă)
- Există și posibilitatea ca observatorul să se
integreze în mediu fără a fi participant p.z.
Deschise
- Observatorul își declară calitatea
- Risc : posibile modificări de comportament din
partea celor studiați
Ascunse
-Observatorul nu își declară calitatea
-Risc : observatorul poate ajunge să se identifice cu
subiecții
- Calitățile unui observator
Câteva dintre abilitățile observatorului sunt comune tuturor tehnicilor de
observare:
- Implicare – observatorul trebuie să fie dedicat scopurilor cercetării;
- Capacitatea de a selecta corect elementele esenţiale ale situaţiei observate;
- Minuţiozitate - abilitatea de a percepe detalii pe care alţii nu le văd;
- Înţelegerea cât mai bună a limbajului verbal şi non-verbal (abilitatea de a
discerne anumite nuanţe şi tonalităţi ale limbajului, de a înţelege diferite gesturi
şi expresii ale feţei);
- O bună memorie, având în vedere că nu toate observaţiile pot fi notate pe loc;
- Calităţi de redactare a notelor de teren – acestea trebuie să fie clare şi concise,
dar în acelaşi timp să nu omită comportamente sau context relevante;
- Răbdare – pentru a înţelege un anumit eveniment, comportament, grup
observaţiile pot dura foarte mult (uneori chiar ani).
Pentru observaţia participativă trebuie să adăugăm câteva abilităţi legate de
interacţiunea cu alte persoane:
- Empatia – capacitatea de a recunoaşte şi de a împărtăşi într-o oarecare măsură
sentimentele celorlalţi, dar permiţând în acelaşi timp şi distanţarea faţă de acestea.
Este o capacitate foarte utilă pentru a intra în contact cu alţi indivizi;
- Calităţi de ascultător activ – nu trebuie doar să asculte, dar şi să transmită
interlocutorului acest lucru şi că înţelege mesajul transmis;
- Capacitatea de a se adapta unor culturi diferite de cea cu care este obişnuit;
- Capacitatea de integrare în grup - observatorul trebuie să fie acceptat de grup.
Poziţia cea mai bună este să devină un membru oarecare (dar care are acces la
informaţiile necesare) şi să-i facă pe ceilalţi să uite (pe cât posibil) de calitatea sa
de observator.

Grila/Ghidul/Fișă de observație

• Observația folosește ca instrument de cercetare grila sau ghidul sau fișa de

observație

• Grila de observație trebuie să conțină următoarele elemente:

- Comportamentele care ne interesează

- Locul sau locurile în care dorim să desfășurăm cercetarea

- Perioada de timp în care facem observația și durata acesteia

- Proceduri de realizare a grilei/ ghidului de observație
Observaţia foloseşte ca instrument de cercetare grila (sau ghidul de
observaţie, un alt termen folosit este cel de fişă de observaţie). O grilă de
observaţie trebuie să conţină următoarele elemente:
- comportamentele care ne interesează;
- locul sau locurile în care vrem să ne desfăşurăm cercetarea;
- perioada de timp în care facem observaţia şi durata acesteia;
- modul în care se notează observaţiile.

- Reguli de observare

Într-o grilă de observaţie putem include şi câteva reguli de observare,

începând cu cele legate de condiţiile prealabile şi continuând cu cele legate de
notarea observaţiilor. Condiţii prealabile:
1. familiarizarea cu obiectivele cercetării;
2. cunoaşterea unităţilor de observaţie: fiecare comportament observat trebuie să
fie corect inclus în grila de observaţie;
3. trebuie să notăm şi elementele de context începând cu spaţiul în care se
desfăşoară acţiunea, dar şi alte elemente care pot să influenţeze evenimentele;
4. observaţiile se notează cât mai repede cu putinţă (este evident că un observator
„spion” nu va putea lua note decât după ce a ieşit din mediul studiat);
5. notăm ce vedem şi nu interpretările noastre asupra fenomenului – interpretările
se fac în general, după ce am adunat datele.
Observația
• Cea mai veche metodă științifică folosită încă din perioadele pre-istorice
• Termenul provine din limba latină (ob: la, către + servare: a fi atent, a privi)
• În realizarea unei observații sunt implicate toate simțurile: văz, auz, miros, gust,
pipăit
• Observația științifică înseamnă ”a vedea cu ochii tăi, ”a auzi cu urechile tale” și
a produce
un ansamblu de cunoștințe/informații pe această bază (Stănciulescu, 2005).
• Observația științifică se distinge de observația comună (observatorul are o
pregătire specializată în domeniul utilizării acestei metode și foloșește
instrumente adecvate)
9. Experimentul

Metodă specifică științelor exacte (fizică, chimie, biologie etc.)

• Experimentul = acel tip de cercetare în care se aplică un stimul sau un

tratament cu scopul de a măsura răspunsul obținut

• În științele sociale experimentul trebuie să rezolve 2 probleme:

- Subiectul unui eveniment poate răspunde în mod diferit la același stimul

- Doi subiecți, indiferent de gradul lor de asemănare, pot să răspundă în

mod diferit la

același stimul

• În științele sociale este mai dificil de recurs la experimente, dar se poate

utiliza în

Metoda comparației.

Se mai numește ”experimentare indirectă” (Durkheim)

• Este o metodă foarte utilă pentru că o informație este mai relevantă atunci
când reușim să o integrăm într-un context mai larg (exemplu: studiul
coruptiei in functia publica)
• Presupune o serie de decizii, care influențează validitatea rezultatelor
obținute, cu privire la: cazurile selectate, variabilele/dimensiunile
• Poate fi abordată atât de o manieră calitativă (abordarea clasică), cât și de o
manieră cantitativă, prin asocierea unui scale de valori numerice fiecărui
criteriu de comparație (în managementului se mai numește ”benchmarking”)
Metoda comparației – principalele scopuri:
  Furnizarea unui context mai larg
 Identificarea unor pattern-uri generale (asemănări) și deosebiri
 Testarea teoriei
 Realizarea unei predicții
- Grup experimental și grup de control
Grupul de control reprezintă un grup de persoane cât mai similare grupului
experimental, cărora nu li se aplică stimulul corespunzător variabilei
independente. Folosirea grupului de control permite evaluarea impactului
variabilei dependente. Dacă în cele două grupuri nu apare nici o diferență după
expunerea grupului experimental la stimul, putem spune că acesta nu a avut
efectul presupus prin ipoteză.

- Designul experimental clasic

- Experimentul dublu orb

- Selectarea subiecților la experiment

- Sursele invalidității interne

Invaliditatea internă se referă la posibilitatea ca acele conclzii trase de pe
urma rezultatelor experimentului să nu reflecte cu acuratețe cele petrecute cu
adevărat în experiment.

- Sursele invalidității externe

Invaliditatea externă se referă la posibilitatea ca concluziile trase din
rezultatele experimentului să nu poată fi generalizate la lumea ”reală„

- Designul Solomon cu patru grupuri

- Protocolul experimentului

Pentru fiecare experiment există un protocol ce descrie modul în care va fi

realizat experimentul. Protocolul este alcătuit înaintea desfăşurării experimentului
şi va fi urmat cu stricteţe. Un astfel de protocol trebuie să cuprindă:
- Modul de recrutare a participanţilor;

- Modul de împărţire a participanţilor în grupuri;

- Cadrul de desfăşurare al experimentului (descrierea laboratorului sau condiţiile

în care trăiesc sau îşi desfăşoară activitatea participanţii);

- Instrucţiunile oferite participanţilor;

- Modul în care au fost rezolvate problemele legate de etica cercetării;

- Modul de administrare a tratamentului;

- Instrumentele folosite în testare şi modul în care au fost aplicate.

În raportul de cercetare (într-o anexă) trebuie prezentat protocolul
experimentului, măsura în care a fost respectat şi modul în care au fost tratate
eventualele incidente. Protocolul experimentului cuprinde indicaţii importante
referitoare la validitatea studiului şi fidelitatea instrumentelor folosite.

10. Analiza de conținut

- Avamtaje și dezavantaje ale analizei de conținut

Analiza de conținut are avantajul de a corecta erorile, permite studierea
unor procese care se desfășoară pe o perioadă îndelungată.

Dezavantajele sunt că analiza de conținut se limitează la examinarea unor

comunicări înregistrate, care pot fi orale, scrise sau grafice,.dar care trebuie
înregistrate într-un mod care să permită analiza lor.

- Unitatea de analiză/ de context/ de înregistrare/ de numărare

- Codarea în analiza de conținut

Codarea este procesul prin care datele sunt transpuse într-o formă
standardizată, care se pretează pentru analiza și procesarea computerizată.

- Specificul analizei calitative de conținut

- Procedee de analiză de conținut
Analiza frecvenţelor reprezintă procedeul clasic al analizei conţinutului. Ea
constă în determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de înregistrare în
sistemul categoriilor de analiză.

Analiza tendinţei porneşte de la analiza frecvenţelor, urmărind să pună în

evidenţă, în cadrul comunicării, orientarea (atitudinea) pozitivă, neutră sau
negativă a emiţătorului faţă de o persoană, o idee, un fapt social, un eveniment
istoric. Ca şi în cazul analizei frecvenţelor, se începe prin identificarea temelor,
fiecare temă fiind clasificată după poziţia pozitivă, neutră sau negativă exprimată.
Într-un material de propagandă (o broşură, un film etc.) nu întreg conţinutul se
referă la obiectivul propus: influenţarea într-un anumit sens a publicului. Din
conţinutul total sunt reparate unităţile conţinutului în legătură cu tema
propagandei. Se calculează frecvenţa unităţilor în legătură cu tema şi se raportează
la numărul lor total.
O dată identificate temele, se trece la clasificarea lor după cum atitudinea
este „neutră“ sau „contra“. Se face distincţie între obiectul atitudinii (O) şi
evaluarea obiectului (E). Ca obiect al atitudinii întâlnim diferitele unităţi sociale
(familia, grupul, colectivtatea etc.) sau fenomenele şi procesele sociale
(democraţia constituţională, tranziţia, privatizarea, etc.).

Analiza contingenţei permite evidenţierea structurilor de asociere a

termenilor (conceptelor) dintr-un text. Frecvenţa de apariţie asociată a
„cuvintelor-cheie“ în textul analizat (frecvenţa relativă) se compară cu
probabilitatea teoretică de asociere a lor (valoarea de aşteptare).

- Fidelitate și validitate în analiza de conținut

Fidelitatea interpretării vizează măsura în care analiştii, lucrând separat,
cunoscând scopul cercetării şi utilizând aceleaşi procedee de analiză, ajung la
aceeaşi interpretare a rezultatelor.
 Ca şi problema fidelităţii, cercetarea validităţii în analiza conţinutului
reprezintă un moment deosebit în desfăşurarea propriu-zisă a analizei. Validitatea
conţinutlui constituie procedeul cel mai des utilizat, se încearcă să se determine,
prin analiza logică, legătura dintre unităţile de înregistrare şi categoriile stabilite.
La fel ca şi în cazul altor cercetări, validitatea analizei conţinutului poate fi
evaluată şi prin determinarea capacităţii ei predictive (validitatea predictivă sau
validitatea criteriilor) şi prin identificarea fenomenelor şi caracteristicilor sociale
şi psihologice care sunt presupuse de categoriile stabilite (validitatea de
construct).

11. Analiza documentelor (se mai numeste analiza de date secundare)

Datele secundare = date deja colectate, care servesc scopului

- Avantajele analizei documentelor

costuri reduse
- acoperă o arie geografică sau temporală mare
- permite realizarea de studii la nivel național cu un
buget limitat,
- datele sunt disponibile într-un orizont de timp
scurt sau chiar în timp real
- permite realizarea de studii longitudinale, care
presupun colectarea de date pe o perioadă relativ
îndelungată de timp
- pune la dispoziție date comparative și contextuale
- rezultatele cercetarilor bazate pe aceasta metoda
pot fi verificate de catre orice
- reanalizarea unor date secundare poate conduce la
rezultate neașteptate
- Dezavantaje
datele utilizate au fost produse pentru alte
scopuri -> nu se mulează perfect pe interesele
cercetătorului.
- documentele analizate pot prezenta incomplet,
incorect, chiar subiectiv fenomenul de interes
- fenomenul cercetat poate să fi suferit modificări
în timp.
- accesul la datele secundare se poate dovedi
costisitor, în special dacă acestea au fost
colectate în scopuri comerciale sau presupun
prelucrări suplimentare
- Tipuri de documente
Documentele pot fi de mai multe tipuri. Putem face deosebiri între
documente publice sau documente private, documente cifrice (în care informaţia
este exprimată sub formă de cifre) sau necifrice, documente scrise, statistice sau
vizuale, ş.a.
Încercând să îmbinăm mai multe clasificări vom spune că documentele pot
fi:
- Documente oficiale – în această categorie intră orice document emis de către o
autoritate a statului. ;
- Date statistice - cea mai importantă statistică este constituită de recensământ.
Alte statistici economice, sociale, culturale ş.a. pot fi folosite într-o cercetare, ca
metodă principală de culegere a datelor, sau pentru completarea informaţiilor.
Statisticile sunt esenţiale în documentarea şi prezentarea fenomenului studiat,
cifrele de aici permiţându-ne să precizăm dimensiunea fenomenului.;
- Datele obţinute în cadrul altor cercetări şi baze de date ale instituţiilor publice -
- Documente private;
- Materiale de presă (ziare, radio, TV, situri specializate);
- Opere de artă (literatură, teatru, muzică, sculptură, pictură, film, arhitectură);
- Alte produse ale activităţii umane (obiecte extrem de variate, toate obiectele
produse de om care nu intră în categoriile de mai sus). De exemplu, pe siturile
instituţiilor publice, care au un caracter oficial, pe lângă documentele care pot fi
găsite, putem studia chiar siturile ca produs al activităţii umane.

- Etapele analizei documentelor

În analiza documentelor există trei etape:
1. Găsirea documentelor: un lucru nu foarte uşor, mai ales în România. În funcţie
de natura documentelor respective trebuie să identificăm locaţiile în care s-ar
putea găsi astfel de documente şi să obţinem accesul la ele. Cu cât caracterul lor
este mai sensibil s-ar putea ca accesul să fie obţinut mai dificil. Afişarea multor
documente pe Internet face mult mai uşoară găsirea unor documente multe altele
au rămas în continuare pe hârtie;

2. Evaluarea documentelor. În această fază trebuie să evaluăm măsura în care

documentele sunt utile pentru cercetarea noastră, dacă ne oferă sau nu informaţiile
de care avem nevoie. Vom renunţa la documentele de care nu avem nevoie;

3. Selectarea documentelor: în cazul (fericit) în care avem mai multe documente

decât avem nevoie putem selecta un eşantion din ele

4. Verificarea documentelor: se impune o evaluare a modului în care au fost

produse documentele respective pentru a fi siguri că documentele reflectă corect
realitatea. Documentele unui program trebuie privite critic, din punctul de vedere
al informaţiei conţinute. O atenţie deosebită trebuie acordată atât cantităţii
informaţiei, cât şi calităţii acesteia.

12. Alte teme

- Metoda comparației
Abordarea comparativă este o metodă des întâlnită în ştiinţă.

Cercetarea comparativă poate fi privită ca o abordare metodologică

distinctă. Principalele sale scopuri sunt:
• Furnizarea unui context mai larg. Deseori o informaţie este mai relevantă în
momentul în care reuşim să o încadrăm într-un context mai larg;

• Identificarea unor patternuri generale. Vom încerca să vedem care sunt

elementele comune ale cazurilor studiate, dacă avem situaţii în care între aceste
elemente variază în acelaşi fel;

• Testarea teoriei. În momentul în care am avansat o teorie putem încerca să vedem

dacă ea se aplică tuturor cazurilor pe care vrem să le studiem. În cazul în care
găsim un caz în care teoria nu se aplică am realizat „falsificarea” teoriei;

• Realizarea de predicţii. Pe baza cunoştinţelor adunate în diferite cazuri putem să

vedem ce se va întâmpla în altul.

- Studiu de caz
Studiul de caz este metoda cea mai potrivită atunci când dorim o investigare
completă şi în profunzime a unui subiect, dar şi a contextului în care acesta se
desfăşoară. Celelalte metode discutate mai sus nu reuşesc întotdeauna să
descopere toate aspectele realităţii, câtă vreme studiile de caz îşi propun să
descopere tocmai astfel de aspecte ascunse.

Flyvbjerg (2011) identifică patru caracteristici care sunt specifice studiului

de caz. Cel mai important este accentul pus pe alegerea unităţii de studiu şi pe
delimitarea sa în detrimentul considerentelor legate de metoda de cercetare. În al
doilea rând contează faptul că studiul de caz este intensiv, fiind mai complet, mai
bogat şi mai detaliat. În al treilea rând evoluţia în timp a cazului este inclusă în
studiul său. În ultimul rând studiul de caz nu neglijează relaţia cazului cu
exteriorul, de aceea delimitarea graniţelor cazului este importantă pentru a vedea
ce intră în caz şi ce rămâne în contextul acestuia.

În multe cărţi despre metodele de colectare a datelor (sau de cercetare),

studiul de caz nu este menţionat. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că nu
avem de a face cu o metodă în sine, ci mai degrabă cu o metodă care foloseşte la
rândul ei alte metode, cum ar fi:

1. analiza documentelor;

2. observaţia participativă sau non-participativă;

3. interviul;

4. sondajul de opinie;

5. experimentul.

În funcţie de scopul pentru care vrem să le folosim, există mai multe tipuri
de studii de

caz:

1. Exploratorii, în care cercetarea de teren şi colectarea de date poate fi făcută

înainte de definirea ipotezelor. Acest tip de studiu poate fi considerat ca unul
preliminar pentru anumite cercetări;

2. Descriptive, în care cazurile sunt legate de o teorie. Descriem cum se leagă

fiecare aspect al cazului de teoria avansată, încercând să vedem cum funcţionează
relaţiile de tipul cauză-efect;

3. Explicative, în care căutăm să găsim relaţiile cauzale care explică fenomenul

studiat.

Studiile de caz se pot concentra asupra unui caz sau asupra mai multora.

Studiul cu un singur caz se foloseşte pentru a genera, confirma sau infirma

o teorie într-o situaţie unică sau extremă, folosind deseori date longitudinale.
Cazul este ales înainte de a începe colectarea datelor.

Studiile de caz multiple ne oferă concluzii mai convingătoare, folosind

compararea dintre cazuri. Ne permit atât studierea fiecărui caz în parte, cât şi
studierea fiecărei caracteristici în mai multe cazuri. Cazurile alese nu sunt cazuri
unice sau extreme.

- Proiectarea unui demers de cercetare

Avantajele folosirii metodei observației în sectorul public

• Prin natura sa, sectorul public presupune un volum mare de interacțiuni cu

cetățenii, derulate fie în mod direct (de exemplu relația funcționar public –

cetățean), fie indirect, prin intermediul serviciilor publice. (cercetări dedicate

analizei calității serviciilor publice, cercetări axate pe analiza comportamentului

organizațional – cultură organizațională, spirit de echipă, management

participativ, leadership etc.).

• In administrația publică observația este o metodă de cercetare insuficient

valorificată, principala cauză fiind legată de volumul mare de timp și resurse

umane pe care le implică.

CHESTIONAR VS INTERVIU

Chestionarele sunt analizate de obicei prin diferite tehnici ale statisticii care releva
date numerice, si uneori pot include scurte comentarii. Scopul folosirii
chestionarului este de a sonda o anumita parte a populatiei si astfel se pot face
generalizari din raspunsurile acestora. In unele cazuri puterea de justificare a
chestionarului este limitata.

Interviul, in contrast cu chestionarul, este in general nestructurat sau

semistructurat. Cu alte cuvinte, se poarta o conversatie fluida, fiecare interviu
variind in functie de interes, experienta si tipul interlocutorului. Se face sub forma
de dialog sau intrebari.
Diferente dintre abordarea calitativa si cea cantitativa:

1. cercetarea cantitativa este asemanata cu cea din stiintele naturii, pe cand

cea calitativa dispune de o abordare etnologica.
2. In cercetarea cantitativa cuvintele cheie sunt cele de control,
intindere(ex:macrosocial, global-formal), pe cand in cea calitativa aceste
cuvinte sunt comprehensiune-profunzime(ex:microsocial, local,
contextual)
3. Cercetarea cantitativa este preocupata de obiectivitate si generalizare, in
timp ce, in cea calitativa aceste chestiuni trec pe plan secundar
4. Cercetarea cantitativa este dominata de logica verificarii, iar
cea calitativa de logica descoperirii
5. In cercetarea cantitativa exista un interes pentru stabilirea de relatii
cauzale, corelatii, iar in cea calitativa exista un interes pentru stabilirea
unei "cauzalitati" locale
6. In cercetarea cantitativa procedeele sunt codificate, fixe, aspect impus de
utilizarea interviului si chestionarului standardizat, pe cand in
cea calitativa procedeurile sunt variabile prin insasi natura observatiei
participative, a interviului intensiv(metode de baza ale acetui stil)
7. In cercetarea cantitativa, pozitia sociologului cercetator este una neutra,
distanta in timp ce in cea calitativa pozitia cercetatorului este aceea de
actor participant.De aici si relevanta parerii cercetatorului in cercetarea
calitatica, in opozitie cu parerea subiectului in cea cantitativa
8. Datele rezultate in urma cercetarii cantitative sunt de mare fidelitate, pe
cand cele rezultate in urma cercetarii calitative sunt de o mare bogatie
9. In cercetarea cantitativa raportul de cercetare este alcatuit din cifre,
tabele, grafice. In cercetarea calitativa domina limbajul natural, uneori
fara cifre si aproape metaforic

Asemanari intre abordarea calitativa si cea cantitativa

1. se pleaca de la un bagaj de informatii socio-culturale similare, obiectul

cercetarii fiind acelasi, dar tratat in mod diferit

2. si in cercetarile cantitative, caracterizate prin distanta cercetator-

subiect, apar atitudini empatice(cazul chestionarelor standardizate,
completate prin procura, adica A completeaza un chestionar, asa cum
crede ca ar raspunde B)

3. in cercetarile cantitative, completarea unor chestionare preponderent

de intentie si motivatie se bazeaza tot pe subiectivitate umana
Caracteristicile cercetarii calitative

1. perspectiva comprehensiva domina cea mai mare parte a cercetarii

2. abordarea obiectului de studiu se face amplu si deschis
3. culoegerea datelor de teren se face cu ajutorul unor metode ce nu presupun
cuantificarea lor anterioare(ex: observatia participativa, interviul
nestructurat/ semistructurat, jurnalul de bord, introspectia)
4. analiza datelor este de factura calitativa, cuvintele fiind analizate prin alte
cuvinte fara efectuarea unei operatii numerice
5. cercetarea se finalizeaza printr-o teorie nu printr-o demonstratie

Constantele cercetarii calitative

1. contactul personal prelungit cu oamenii si mediul de cercetare, dublat de

empatie si sensibilitate la cele relatate de subiect
2. planul cercetarii din perspectiva metodologica este dinamic, el evoluand in
functie de rezultaul la care se ajunge
3. nu exista o separare neta intre culegerea- analiza datelor, ele putand fi chiar
suprapuse
4. cercetatorul este principalul instrument metodologic pe parcursul cercetarii
5. nu se urmareste obtinerea de rezultate, ci descrierea, teoretizarea celor
studiate
6. raportul de cercetare se scrie intr-un spatiu de dialog al descoperirii/
validarii proceselor, nu intr-o logica a dovezii

Analiza datelor calitative

Daca in urma unei cercetari sunt stranse o serie de date calitative, acestea
nu implica automat o analiza calitativa, deoarece datele calitative nu duc in mod
automat la o analiza calitativa..Trebuie sa facem deosebirea intre analiza datelor
calitative si analiza calitativa a datelor, deoarece analiza datelor calitative poate fi
chiar si o analiza statistica(analiza cantitativa).De altfel, analiza datelor calitative
subsumeaza analiza calitativa(ex:analiza fenomenologica, analiza teoretica) si
analiza cantitativa a datelor calitative.La intersectia lor se situeaza analiza
cvasicalitativa (analiza de continut, analiza de protocol) al carei statut nu este nici
calitativ nici cantitativ.In acest caz, operatiile calitative, sunt urmate de operatii
cantitative.

ALTE TIPURI DE CERCETARI

Cercetare fundamentală vs Cercetare aplicată
Cercetare fundamentală
Se mai numește cercetare pură, de bază, academică sau teoretica
Urmărește dobândirea de noi cunoștințe și dezvoltarea teoriei
Cercetare aplicată
Este orientată către analiza unor probleme, găsirea unor soluții, scopul său fiind
de a contribui la fundamentarea deciziilor, Exemplu: analiza unei politici
publice, determinarea rentabilității unei investiții

Cercetare deductivă vs Cercetare inductivă

Deductivă – pornește de la general (o teorie) la particular (o situație specifică)
Inductivă – pornește de la o situație particulară și încearcă să genereze o teorie

Diferente dintre abordarea calitativa si cea cantitativa:

10.cercetarea cantitativa este asemanata cu cea din stiintele naturii, pe cand

cea calitativa dispune de o abordare etnologica.
11.In cercetarea cantitativa cuvintele cheie sunt cele de control,
intindere(ex:macrosocial, global-formal), pe cand in cea calitativa aceste
cuvinte sunt comprehensiune-profunzime(ex:microsocial, local,
contextual)
12.Cercetarea cantitativa este preocupata de obiectivitate si generalizare, in
timp ce, in cea calitativa aceste chestiuni trec pe plan secundar
13.Cercetarea cantitativa este dominata de logica verificarii, iar
cea calitativa de logica descoperirii
14.In cercetarea cantitativa exista un interes pentru stabilirea de relatii
cauzale, corelatii, iar in cea calitativa exista un interes pentru stabilirea
unei "cauzalitati" locale
15.In cercetarea cantitativa procedeele sunt codificate, fixe, aspect impus de
utilizarea interviului si chestionarului standardizat, pe cand in
cea calitativa procedeurile sunt variabile prin insasi natura observatiei
participative, a interviului intensiv(metode de baza ale acetui stil)
16.In cercetarea cantitativa, pozitia sociologului cercetator este una neutra,
distanta in timp ce in cea calitativa pozitia cercetatorului este aceea de
actor participant.De aici si relevanta parerii cercetatorului in cercetarea
calitatica, in opozitie cu parerea subiectului in cea cantitativa
17.Datele rezultate in urma cercetarii cantitative sunt de mare fidelitate, pe
cand cele rezultate in urma cercetarii calitative sunt de o mare bogatie
 18.In cercetarea cantitativa raportul de cercetare este alcatuit din cifre,
tabele, grafice. In cercetarea calitativa domina limbajul natural, uneori
fara cifre si aproape metaforic

Asemanari intre abordarea calitativa si cea cantitativa

1. se pleaca de la un bagaj de informatii socio-culturale similare, obiectul

cercetarii fiind acelasi, dar tratat in mod diferit

2. si in cercetarile cantitative, caracterizate prin distanta cercetator-

subiect, apar atitudini empatice(cazul chestionarelor standardizate,
completate prin procura, adica A completeaza un chestionar, asa cum
crede ca ar raspunde B)

3. in cercetarile cantitative, completarea unor chestionare preponderent

de intentie si motivatie se bazeaza tot pe subiectivitate umana

Caracteristicile cercetarii calitative

6. perspectiva comprehensiva domina cea mai mare parte a cercetarii

7. abordarea obiectului de studiu se face amplu si deschis
8. culoegerea datelor de teren se face cu ajutorul unor metode ce nu presupun
cuantificarea lor anterioare(ex: observatia participativa, interviul
nestructurat/ semistructurat, jurnalul de bord, introspectia)
9. analiza datelor este de factura calitativa, cuvintele fiind analizate prin alte
cuvinte fara efectuarea unei operatii numerice
10.cercetarea se finalizeaza printr-o teorie nu printr-o demonstratie

Constantele cercetarii calitative

7. contactul personal prelungit cu oamenii si mediul de cercetare, dublat de

empatie si sensibilitate la cele relatate de subiect
8. planul cercetarii din perspectiva metodologica este dinamic, el evoluand in
functie de rezultaul la care se ajunge
9. nu exista o separare neta intre culegerea- analiza datelor, ele putand fi chiar
suprapuse
10.cercetatorul este principalul instrument metodologic pe parcursul cercetarii
11.nu se urmareste obtinerea de rezultate, ci descrierea, teoretizarea celor
studiate
12.raportul de cercetare se scrie intr-un spatiu de dialog al descoperirii/
validarii proceselor, nu intr-o logica a dovezii
 Analiza datelor calitative

Daca in urma unei cercetari sunt stranse o serie de date calitative, acestea
nu implica automat o analiza calitativa, deoarece datele calitative nu duc in mod
automat la o analiza calitativa..Trebuie sa facem deosebirea intre analiza datelor
calitative si analiza calitativa a datelor, deoarece analiza datelor calitative poate fi
chiar si o analiza statistica(analiza cantitativa).De altfel, analiza datelor calitative
subsumeaza analiza calitativa(ex:analiza fenomenologica, analiza teoretica) si
analiza cantitativa a datelor calitative.La intersectia lor se situeaza analiza
cvasicalitativa (analiza de continut, analiza de protocol) al carei statut nu este nici
calitativ nici cantitativ.In acest caz, operatiile calitative, sunt urmate de operatii
cantitative.

ALTE TIPURI DE CERCETARI

Cercetare fundamentală vs Cercetare aplicată
Cercetare fundamentală
Se mai numește cercetare pură, de bază, academică sau teoretica
Urmărește dobândirea de noi cunoștințe și dezvoltarea teoriei
Cercetare aplicată
Este orientată către analiza unor probleme, găsirea unor soluții, scopul său fiind
de a contribui la fundamentarea deciziilor, Exemplu: analiza unei politici
publice, determinarea rentabilității unei investiții

Cercetare deductivă vs Cercetare inductivă

Deductivă – pornește de la general (o teorie) la particular (o situație specifică)
Inductivă – pornește de la o situație particulară și încearcă să genereze o teorie
1. Introducere. Precizări conceptuale (1h)

TERMENI CHEIE: Metodologie

Demersuri teoretice (aparatul conceptual, ipoteze generale
si de lucru)
Demersuri metodico-tehnice (metode, tehnici, instrumente,
procedee)
 Demersuri epistemologice (natura actului cognitiv)

 Cunoasterea stiintifica a vietii sociale poate fi obtinuta cu ajutorul

sociologiei ca stiinta.
 Prin metodologie se desemneaza stiinta care releva modalitatea de
efectuare a cercetarii.
Metodologia precizeaza demersul stiintific pe care trebuie sa-l intreprinda
sociologul pentru a realiza cunoasterea stiintifica a unui fapt social.

Etimologic, metodologia inseamna stiinta metodelor. Denumirea provine de la 2

cuvinte grecesti: methodos= cale, drum; logos=stiinta

Metodologia sociologică ghideaza intregul drum parcurs de un sociolog pentru

cunoasterea unei probleme sociale.

METODOLOGIA cuprinde ansamblul demersurilor teoretice, metodico-

tehnice si epistemologice pe care le intreprindre un cercetator pentru cunoasterea
stiintifica a unor fapte , fenomene sau procese sociale.

DEMERSURILE TEORETICE presupun :

- clarificarea exacta a nivelului la care a ajuns cunoasterea sociologica in

domeniul pe care il cerceteaza ;
- sa se faca o analiza critica a aparatului conceptual ce reflecta realitatea
sociala devenita obiectul sau de cercetare ;-
- sa formuleze cu claritate ipoteza generala si ipoteza de lucru in care sunt
surprinse raporturile de cauzalitate dintre componentele structurale ale
faptului social cercetat si alti factori economici, politici, morali, intrinseci
acestui fapt sau exterior acestuia.
DEMERSURILE METODICO-TEHNICE

- cercetatorul trebuie sa cunoasca ansamblul metodologiei de care dispune

sociologia pentru cunoasterea realitatii sociale ;
- cercetătorul trebuie sa stie care dintre acestea este (sunt), cea (cele) mai adecvate
pentru investigarea domeniului pe care il studiaza ;

- cercetătorul trebuie sa cunoasca tehnicile pentru aplicarea fiecarei metode

- cercetătorul trebuie sa fie capabil sa construiasca singur cele mai performante

instrumente de recoltare si prelucrare a informatiilor sociale.

Precizari terminologice

Prin metoda se desemneaza modul de cercetare si intregul progres de

realizare a cercetarii. In practica sociologica este intalnita, mai ales sintagma
metode si tehnici de cercetare pentru evitarea unei distinctii evidente datorită
legaturii extrem de stranse intre ele.

De aceea, I. Margineanu foloseste criteriul ierarhizarii termenilor

pentru o mai buna intelegere a acestora, dar si pentru diferentierea metodelor,
tehnicilor, procedeelor si instrumentelor de investigatie.

Metoda, cea mai complexa dintre elementele enumerate, este cea care
prescrie modul de a actiona in efectuarea unei cercetari (de exemplu : ancheta
sociologica, interviul, sondajul de opinie, observatia).

Unei singure metode ii sunt subordonate mai multe tehnici de cercetare.

Tehnica, subsumata metodei, reprezinta modalitatea concreta de abordare a

fenomenelor supuse cercetarii(de ex., chestionarul, interviul).

Procedeul semnifica modul de aplicare a tehnicii, adica procedeul de lucru de

recoltare a informatiilor (de ex.,: chestionarul poate fi administrat de catre
operatorii de ancheta sau poate fi autoadministrat, de tip postal).
 Instrumentul de investigatie este constituit din intreaga aparatura, unelte de care
foloseste cercetatorul pentru inregistrarea informatiilor (exemple de instrumente :
chestionarul tiparit, lista de intrebari, fisa de observatie etc.).

DEMERSURI EPISTEMOLOGICE

Din punct de vedere epistemologic :

- cercetatorul trebuie sa aiba in vedere, in permanenta, natura specifica a

actului cognitiv in sociologie.
- cercetatorul trebuie sa faca distinctie intre ceea ce sunt si ce fac oamenii in
mod real de ceea ce spun sau ar dori ei sa faca.
In concluzie, sociologul trebuie sa stapaneasca bine teoria sociologica,
metodele de cercetare proprii sociologiei, precum si tehnicile si procedeele de
aplicare a fiecarei metode. Obligatia sa este de a asigura rigoarea explicatiei
stiintifice a faptelor sociale in urma cercetarilor de teren.

2. Cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale (2h)

2.1. Cunoaşterea comună. Caracteristici

2.1.1. Limitele cunoaşterii comune
2.2. Cunoaşterea ştiinţifică. Caracteristici
2.3. Principii metodologice în cercetarea sociologică
2.4. Cercetarea calitativă versus cercetarea cantitativă

Naşterea sociologiei ca ştiinţă a adus cu sine o serie de întrebări şi probleme

cu privire la utilizarea simţului comun în interpretarea fenomenelor sociale, precum
şi cu privire la necesitatea desprinderii de acesta şi orientarea către cunoaşterea
ştiinţifică a vieţii sociale. C. Wright Mills (1916-1962) identifică, în lucrarea
Imaginaţia sociologică, o serie de probleme pe care le-au abordat sociologii legate
de:

a) structura socială; în acest caz, sociologia se preocupă de

interdependenţele dintre componentelor societăţii: clasele sociale, formele
fundamentale ale muncii, forţele de socializare (familia, educaţia, organizaţiile
sociale), formele controlului social;
b) schimbarea socială; în acest caz, sociologii încearcă să explice
ştiinţific schimbările din societate de-a lungul istoriei: schimbările din structura
familiei, modificarea formelor de socializare, transformarea muncii, preponderenţa
în timp a organizaţiilor formale;

c) raportul individ-societate şi studiul personalităţii.

Cele trei grupe de probleme reflectă concepţia autorului despre obiectul

sociologiei ca studiu al influenţelor reciproce dintre om şi societate, dintre
biografie şi istorie. Fiecare individ îşi trăieşte biografia într-o perioadă istorică
determinată, contribuind la configurarea societăţii şi fiind, în acelaşi timp, un
produs al societăţii. Astfel, scopul cercetării din domeniul ştiinţelor sociale este
de a explica aceste relaţii dintre indivizi şi societate, precum şi evoluţiile,
schimbările sau conflictele sociale.

2.1. Cunoaşterea comună. Caracteristici

În viaţa de zi cu zi oamenii observă, analizează, evaluează mediul social în

care trăiesc, dau explicaţii şi formulează predicţii (presupuneri) asupra unor
evenimente, fenomene şi procese sociale. Oamenii trăiesc şi muncesc laolaltă,
interacţionează unii cu alţii, dobândind astfel o serie de cunoştinţe privitoare la
aceste lucruri şi conturându-şi o concepţie, mai mult sau mai puţin clară, despre
anumite fenomene ale socialului. Aceste cunoştinţe se bazează pe experienţa
directă a indivizilor. Prin experinţa de zi cu zi ajungem, la un moment dat, ca
 fiecare dintre noi să fie un fel de „specialist” în probleme sociale. Este ceea ce
numim „cunoaştere comună” sau „spontană”, cotidiană, la nivelul simţului
comun, la nivelul bunului-simţ.

Indiferent de denumirea utilizată, trebuie reţinut faptul că simţul comun

reprezintă o conştientizare a realului, este rezultatul contactului fiecărui om cu
realitatea înconjurătoare, pe care o reflectă într-un mod subiectiv.

Cunoaşterea comună se referă la acele credinţe, cunoştinţe, explicaţii,

interpretări obţinute în mod spontan, fără o cercetare sistematică, fără utilizarea unor
metode ştiinţifice, ci în baza activităţilor practice, a contextelor obişnuite (familie,
cerc de prieteni, loc de muncă) şi prin intermediul mijloacelor naturale (simţurile,
limbajul natural, gândirea obişnuită).

Caracteristicile cunoaşterii comune:

a) realitatea socială este direct accesibilă oamenilor obişnuiţi. Cunoaşterea

ei nu necesită utilizarea unor instrumente speciale. Astfel, fenomenele, procesele,
caracteristicile pot fi observate direct;
b) realitatea socială umană este foarte familiară oamenilor datorită faptului
că fiecare individ este membru al unui grup – familie, grup de muncă, organizaţie.
De asemenea, el trăieşte în mijlocul celorlalţi şi împărtăşeşte cu ei valori, credinţe,
gânduri comune;
c) mecanismele, strategiile, metodele pe care oamenii le utilizează pentru
a obţine informaţii sunt diverse. Ei îmbină observaţiile proprii cu cele ale altor
oameni, pun întrebări, se documentează din diverse surse (mass-media). În felul
acesta ei ajung să emită idei, să formuleze ipoteze, să generalizeze, să facă predicţii,
să pună în legătură anumite cauze cu unele efecte;
Petru Iluţ, în Abordarea calitativă a socioumnului (1997), spunea că
oamenii în general, „actorul cotidian caută permanent aplicarea legii minimului
efort de gândire, a celui mai scurt drum mental în vederea atingerii obiectivului
propus”.
 d) Multe din teoriile ştiinţifice din cadrul disciplinelor socioumane îşi au
corespondentul în cunoaşterea comună. Diferenţele constau mai mult în limbaj şi
modalitatea de expresie. De exemplu, formularea din limbajul comun „cine se
aseamănă se adună” are în domeniul relaţiilor interpersonale ca şi corespondent
teoria numită „atracţie prin asemănare”. Un alt exemplu: expresia din limbajul
comun potrivit căreia „contrariile se atrag” are corespondentul în teoria numită
„atracţia prin complementaritate”.
De fapt, cunoaşterea comună utilizeză un limbaj natural, mai puţin
standardizat şi riguros, un limbaj viu ce reuşeşte de cele mai multe ori să surprindă
diversitatea realităţii sociale.

e) Cunoaşterea comună este puternic stratificată. Ea poate emite idei,

constatări, prejudecăţi, dar poate ajunge până la observaţii profunde, la explicaţii şi
raţionamente de valoare.
Septimiu Chelcea (Metodologia cercetării sociologice, 2004) distinge între
două forme esenţiale ale simţului comun:

1. „simţul comun comun de prima mână” – cunoştinţe provenite din

experienţa directă de viaţă;
2. „simţul comun de mâna a doua” – cunoştinţe aprofundate prin lecturarea
unor texte din diverse domenii: juridic, psihologic, sociologic etc.
ex. un preot dintr-o comunitate rurală care poate fi un adevărat cunoscător al
relaţiilor ce se stabilesc între membrii comunităţii, al comportamentelor şi
mentalităţilor lor.

2.1.1.Limitele cunoaşterii comune

Între cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică nu există o delimitare foarte clară,

zona lor de intersecţie fiind destul de largă. De aceea, există atât continuităţi între
cele două tipuri de cunoaştere, cât şi diferenţe care le particularizează. Pe de altă
parte, cunoaşterea comună prezintă o serie de aspecte pozitive dar trebuie
 menţionate şi limitele acesteia ce evidenţiază de fapt necesitatea trecerii la un tip
de cunoaştere superioară, cea ştiinţifică.

Limitele cunoaşterii comune:

 această cunoaştere este puternic marcată de subiectivitatea agentului cunoaşterii,

de spiritul său de observaţie, de capacitatea sa de analiză şi sinteză, de
mentalitatea, pregătirea profesională etc. astfel oamenii ajung să filtreze
informaţiile, să le reţină pe cele care concordă cu propriile păreri şi să le respingă
pe cele care diferă de ideile personale;
 cunoaşterea comună are un caracter individual; chiar dacă ideile obţinute la acest
nivel ar fi corecte şi pertinente, ele întotdeauna vor fi particulare, emise într-un
anumit context. Ele nu vor putea fi generalizate şi transferate la întreaga realitate
socială;
 simţul comun este spontan, nu are o finalitate explicită ca în cazul cunoaşterii
ştiinţifice;
 cunoaşterea comună are un caracter superficial deoarece înregistrează de cele mai
multe ori doar legături aparente şi întâmplătoare între anumite aspecte ale vieţii
sociale;
 aprecierile ce ţin de simţul comun nu au precizie şi exactitate. Ele sunt formulate
în termeni vagi şi nu pe bază de măsurare şi/sau numărare. De exemplu, simţul
comun formulează propoziţii de genul „majoritatea oamenilor cred că...”, în timp
ce cunoaşterea ştiinţifică operează cu expresii de genul: „70% din tineri consideră
că...”
Analizând trecerea de la cunoaşterea spontană a fenomenelor şi proceselor
sociale la cea ştiinţifică, H. Stahl (Teoria şi practica investigaţiilor sociale, 1974,
75) arăta că, la nivelul simţului comun, cunoaşterea are un caracter iluzoriu
datorită unei serii de factori:
  enculturaţia – transmiterea culturii de la o generaţie la alta – are
efecte limitative asupra cunoaşterii. Prin elementul său de bază, limba,
influenţează modul de a gândi şi a judeca al oamenilor;
 socializarea – procesul prin care se formează personalitatea
individului, în acord cu valorile şi normele impuse de societatea în care trăieşte;
prin urmare, cunoaşterea comună este influenţată de zestrea culturală primită prin
socializare. Socializarea primară începe încă din primele săptămâni de viaţă ale
copilului, contribuind la formarea personalităţii de bază, caracteristică unei
anumite arii culturale. În cadrul acestui tip de socializare, părinţii sunt principalii
transmiţători de cultură. Socializarea secundară se realizează în cadrul instituţiilor
specializate (şcoală, biserică, armată, organizaţii profesionale sau politice) prin
transmiterea de cunoştinţe şi formarea de deprinderi, atitudini, convingeri.
Din prezentarea anterioară, rezultă în mod clar necesitatea depăşirii
cunoaşterii comune şi trecerea la cunoaşterea ştiinţifică. Acest lucru a fost
evidenţiat şi de Emile Durkheim, întemeietorul şcolii sociologice franceze, în
lucrarea Regulile metodei sociologice.

2.2. Cunoaşterea ştiinţifică. Caracteristici

De-a lungul istoriei s-au impus mai multe modalităţi de testare a adevărului
legat de enunţurile despre realitate. Walter Walace (1971) pune în evidenţă patru
astfel de modalităţi:

1. modul autoritarian (s-a impus în antichitate, dar a continuat până în

contemporaneitate). Se considera că preoţi, regi, preşedinţi sau savanţi emit
enunţuri adevărate, iar acest fapt era garantat de calităţile de excepţie ale acestora.
Acest tip de argumentare se întâlneşte azi sub numele de argumentul autorităţii.
 2. modul mistic (foarte apropiat de modul autoritarian prin mecanismul de
producere a adevărului). Profeţii, prezicătorii, marii mistici au calitatea
cunoaşterii adevărate.

3. modul logico-raţional se centrează pe logica formală. Se face apel la

primele principii şi prin deducţie se stabileşte adevărul. Principala grijă este
respectarea rigorii judecăţii logice, fără a se urmări corespondenţa cu realitatea.

4. modul ştiinţific de determinare a adevărului îmbină preocuparea pentru

aplicarea corectă a metodei de cunoaştere cu observaţia riguroasă a fenomenelor.
Acest mod reprezintă astăzi principala cale de cunoaştere a comportamentelor
individuale şi de grup, a faptelor, a fenomenelor şi proceselor sociale. Prin metoda
ştiinţifică, imaginea despre lumea înconjurătoare apare aşa cum este ea în
realitate, şi nu aşa cum îi apare unui individ la nivelul simţului comun.

Postulatele pe care se bazează cunoaşterea ştiinţifică sunt:

 Principiul realismului – lumea înconjurătoare există independent de

observaţia noastră, nu este creată de simţurile noastre;
 Principiul determinismului – relaţiile din lumea înconjurătoare sunt
organizate în termeni de cauză-efect;
 Principiul cognoscibilităţii – lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin
observaţii obiective.
Spre deosebire de simţul comun, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă
cunoaşterea realizată de oameni cu o pregătire teoretică specială şi care utilizează
instrumente adecvate de investigare a realităţii sociale. Prin acest tip de cunoaştere
se urmăreşte determinarea naturii fenomenelor şi formularea unor explicaţii de
valoare.

Caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice:

1. subiectivitatea are o pondere mult mai mică în cazul acestui tip de

cunoaştere, deşi nu este exclusă în totalitate; ea poate fi controlată într-o anumită
măsură prin utilizarea unor metode specifice şi respectarea unor reguli de
investigare;

2. are un caracter impersonal, în sensul că aceeaşi realitate poate fi studiată

de mai mulţi cercetători, pornind de la aceleaşi ipoteze, utilizând aceleaşi
instrumente, iar rezultatele la care se ajunge sunt apropiate;

3. cunoaşterea ştiinţifică are un caracter organizat şi sistematizat;

4. urmăreşte punerea în evidenţă a unor legături profunde între diferite

aspecte ale vieţii sociale;

5. cunoaşterea ştiinţifică porneşte de la un set de ipoteze, cu rol de ghidare

a investigaţiei şi a efortului de cunoaştere, utilizează o serie de metode şi tehnici
specifice, este orientată din punct de vedere metodologic şi are o anumită finalitate
(ştiinţifică);

6. constatările la nivelul acestui tip de cunoaştere se bazează pe măsurare

şi/sau numărare.

Cunoaşterea societăţii a cunoscut un proces de depăşire a cunoştinţelor la

nivelul simţului comun de către cunoaşterea teoretică prin apariţia şi dezvoltarea
ştiinţelor socio-umane (sociologia, psihologia, antropologia etc.). În concluzie,
cercetarea sociologică este o activitate socială. Ceea ce înseamnă că orice
investigaţie asupra socialului adaugă un plus de cunoaştere la ceea ce alţii au
realizat sau vor realiza în acest domeniu.

2.3. Principii metodologice în cercetarea sociologică

Desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice privind comportamentele

individuale şi colective, personalitatea şi societatea presupune respectarea unor
principii metodologice.

Principiul unităţii dintre teoretic şi empiric se aplică în metodologia

oricărei ştiinţe (ex. descoperirea planetei Neptun în astronomie). Astfel,
raţionamentele bazate pe cunoştinţele teoretice au ghidat cercetarea directă,
observaţională, iar aceasta a conferit valoare de adevăr intuiţiei teoretice.

Când spunem „teoretic” ne referim la toate ideile, explicaţiile, teoriile,

interpretările, ipotezele elaborate asupra realităţii. Paul Lazarsfeld evidenţiază
(după T. Rotariu, p. Iluţ, 1997, p. 20) „rolul activităţii teoretice în cercetarea
sociologică”:

 Stabilirea de scheme de clasificare precise;

 Formularea de concepte complexe care orientează cercetătorul spre fapte
interesante;
 Formularea de probleme de cercetare ce au o mare importanţă din punctul
de vedere al societăţii;
 Formularea unor idei generale asupra manierei în care se produc
schimbările actuale;
 Previziuni fondate pe descoperiri empirice încă neverificate (ipoteze);
 Punerea în relaţie a faptelor empirice cu altele, ipotetice sau deja verificate
(interpretarea).
Spre deosebire de „teoretic”, prin empiric se înţelege studierea concretă a
realităţii sociale, prin utilizarea unor metode şi tehnici specifice (observaţia,
experimentul, ancheta etc.) cu ajutorul cărora cercetătorii obţin date, informaţii şi
cunosc astfel, realitatea.

Robert Merton (1972) arată funcţiile cercetării empirice în dezvoltarea

teoriei:

 Iniţierea teoriei prin descoperirea unor fapte neaşteptate;

 Orientarea teoriei prin evidenţierea de noi direcţii şi preocupări teoretice;
 Reformularea teoriei prin elaborarea de noi scheme explicative ale unor
fenomene şi procese sociale;
 Clarificarea conceptelor utilizate în teorie.
 În ştiinţele socioumane, orice demers ştiinţific are o bază teoretică şi una
practică. De aici, apare necesitatea principiului unităţii dintre cele două
dimensiuni.

Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune)şi explicaţie pune în

discuţie relaţia dintre obiectul şi subiectul cunoaşterii în ştiinţele sociale şi
comportamentale. Karl Jaspers (1883-1969, filosof german, Filosofia existenţei,
1938) da un exemplu elocvent pentru a arăta importanţa înţelegerii în ştiinţele
sociale: pedepsirea unui copil de părinţi – înţelegem acest fapt pentru că noi înşine
am trecut prin aşa ceva. Dar cunoaşterea intuitivă a socialului nu este suficientă.
Uneori, intuiţia ne conduce la rezultate eronate.

Alt ex.: o anchetă sociologică în Franţa (1961) – populaţia de origine

poloneză: s-a constatat că între ataşamentul faţă de tradiţiile poloneze şi integrarea
în societatea franceză există o corelaţie directă. Prin comprehensiune am fi tentaţi
să credem că ataşamentul faţă de tradiţiile din ţara de origine reprezintă un semn
al slabei integrări în societatea de adopţie. Explicaţia este alta: succesul integrării
imigranţilor depinde de sprijinul acordat de grupurile primare – familie, prieteni,
vecini... Ataşamentul faţă de tradiţiile societăţii de origine arată că persoanele
respective aparţin grupurilor primare, care au capacitatea de a susţine efortul de
integrare a individului în societatea de primire. A explica înseamnă a atribui un
fapt (integrarea) unui principiu (dependenţa individului faţă de grupul primar).

Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea metodelor

statistice şi cazuistice, utilizarea unor metode care sunt deopotrivă cantitative şi
calitative (ex. analiza conţinutului). Petru Iluţ (1997, p. 40) arată că majoritatea
teoreticienilor şi metodologilor analizează comparativ conceptele din perspectivă
epistemologică şi metodologică.

Din punct de vedere epistemologic, modelul cantitativist presupune

existenţa unei realităţi obiective, a unor structuri exterioare indivizilor, pe care le
descrie şi le explică. Modelul calitativist pune accentul pe subiectivitatea umană,
pe motivaţiile şi aşteptările indivizilor, pe înţelegerea (comprehensiunea) realităţii
sociale.

Din punct de vedere metodologic (al metodelor şi strategiilor folosite),

modelul cantitativist se bazează pe metode şi tehnici structurate (ancheta pe baza
de chestionar, experimentul). Modelul calitativist utilizează metode şi tehnici
nestructurate (interviu de grup, studiul de caz, observaţia participativă).

2.4. Cercetarea calitativă versus cercetarea cantitativă

Cele două modalităţi de abordare a socioumanului, cercetarea cantitativă şi
cercetarea calitativă, trebuie privite în unitatea şi complementaritatea lor, fără a
le considera într-o opoziţie rigidă.

Cercetarea calitativă constă în concentrarea mai multor metode, implicând o

abordare naturalistă şi interpretativă a subiectului studiat. Aceasta înseamnă o
studiere a lucrurilor în mediul lor natural. Scopul este de a înţelege şi a interpreta
semnificaţiile pe care oamenii le acordă fenomenelor. Cercetarea calitativă
implică colectarea unor materiale empirice variate: studii de caz, experienţă
personală şi introspectivă, povestirea vieţii, interviul, observaţia, texte istorice,
materiale vizuale. În felul acesta, se descriu momente obişnuite şi deosebite din
viaţa indivizilor, precum şi semnificaţiile lor pentru aceştia. Notele distinctive ale
cercetării calitative sunt:

a) abordarea interpretativă şi naturalistă;

b) utilizarea unor surse de informare şi naraţiuni multiple.
Abordarea interpretativă (Weber, interacţionismul simbolic, sociologia
fenomenologică, etnometodologia) pune accentul pe caracterul subiectiv al
faptelor sociale, pe semnificaţiile pe care le vehiculează actorii sociali în
interacţiunile şi situaţiile lor sociale.

Demersul cercetării calitative este naturalist deoarece cercetătorul nu

manipulează variabile (vârstă, sex, profesie etc.) ci încearcă să înţeleagă
 fenomenele apărute în mod natural, în situaţii naturale, nu în situaţii
experimentale. Abordarea naturalistă este opusă cercetării experimentale, în
care cercetătorul controlează variabilele experimentale într-o situaţie adesea
artificială. În plus, abordarea naturalistă impune cercetătorului o atitudine de
respect sau o apreciere pozitivă a lumii sociale. În schimb, orientarea pozitivistă
a cercetărilor sociale pune accentul pe neutralitatea observaţiilor ca un criteriu al
cunoaşterii obiective.

Procedurile utilizate în cercetarea calitativă se bazează pe analiza:

a) cuvintelor rostite în conversaţii şi monologuri;

b) cuvintelor scrise (în ziare, scrisori, autobiografii, texte, cărţi, rapoarte
oficiale, documente istorice);
c) notelor de teren ale observatorilor sau ale participanţilor la diferite
evenimente (adunări, ceremonii, ritualuri, viaţa de familie);
d) autobiografiilor şi povestirilor, în formă orală şi scrisă;
e) observaţiilor vizuale (pe viu, înregistrări video, imagini – expresii
faciale, postura, gesturile, îmbrăcămintea etc.).

Cercetarea cantitativă a vieţii sociale provine din tradiţia pozitivistă şi

preia modelul cunoaşterii din ştiinţele naturii. Ea se centrează pe definiţii
operaţionale, este preocupată de obiectivitate, cauzalitate şi similaritate. A. Comte
– părintele pozitivismului – pleda pentru cunoaşterea pozitivă (exactă) a faptelor
sociale, apelând la metodele din ştiinţele naturii.

Cercetarea calitativă diferă de cea cantitativă prin cinci caracteristici:

a) cunoaşterea sociologică se realizează, ca şi cunoaşterea naturii, în mod

obiectiv, susţin cantitativiştii. Existenţa socială poate fi divizată în părţi
independente ce pot fi studiate separat unele de altele. Cercetătorul poate fi obiectiv
şi astfel menţine distanţa faţă de fenomenul studiat. Cunoştinţele dobândite pot fi
generalizate. Cercetarea calitativă vrea să modifice standardele ştiinţei, chiar dacă
utilizează metode şi date cantitative.

b) Cercetătorii calitativişti resping criteriile ştiinţificităţii pozitiviste

(resping obiectivitatea) şi caută criterii alternative pentru evaluarea activităţii lor de
cercetare: verosimilitatea, emoţionalitatea, responsabilitatea personală,
credibilitatea, textele „mai multor voci”, dialogurile cu subiecţii. Cercetătorii
cantitativişti pretind că metodele lor sunt singurele metode ştiinţifice.

c) Ambele orientări vizează punctul de vedere al individului. Totuşi, prin

intermediul interviurilor adâncite şi al observaţiilor participative, cercetările
calitative se apropie mai mult de perspectiva actorului social. În schimb, cercetătorii
cantitativişti acuză abordarea calitativă de subiectivism, impresionism şi de
nesiguranţă.

d) Prin intermediul studiului de caz, cercetarea calitativă dovedeşte că este

mai mult preocupată de cunoaşterea constrângerilor vieţii sociale decât cea
cantitativă. Aceasta studiază indirect viaţa socială, bazându-şi concluziile pe calcule
statistice şi probabiliste, pe un număr mare de cazuri şi pe eşantioane.

e) Cercetările calitative de remarcă prin bogăţia descrierilor, utilizând texte

etnografice, naraţiuni istorice, mărturisiri, fotografii, istorii ale vieţii, ficţiuni,
materiale biografice şi autobiografice. În cercetările cantitative predomină modelele
matematice, tabelele statistice, graficele, rapoartele de cercetare fiind scrise într-un
stil impersonal
 Lawrence Neuman găseşte opt criterii de diferenţiere a stilului calitativ
faţă de stilul cantitativ:

Stilul cantitativ Stilul calitativ

Măsurarea obiectivă a faptelor Construirea realităţii sociale, semnificaţie

culturală

Centrarea pe variabile Centrarea pe procesele interactive, cazuri

Liber de valori Valorile sunt prezente şi explicite

Independenţă de context Constrângeri situaţionale

Multe cazuri, subiecţi Puţine cazuri, subiecţi

Analize statistice Analize tematice

Cercetătorul este detaşat Cercetătorul este implicat

Petru Iluţ – Abordarea calitativă a socioumanului – prezintă diferenţele

dintre abordarea cantitativă şi calitativă:

Dimensiuni Cercetări de tip Cercetări de tip

cantitativ calitativ

Orientare generală Pozitivist-explicativistă Fenomenologico-

epistemologică comprehensivă

Nivelul realităţii vizate Preponderent Microsocial, local,

macrosocial, global contextual

Relevanţa punctului de Al cercetătorului Al subiecţilor, lumea

vedere în explicarea şi înţelesurilor şi
înţelegerea realităţii interpretărilor cotidiene
Relaţia dintre cercetător Distantă (poziţie „din Apropiată (poziţie din
şi subiect exterior”) „interior”)

Relaţia dintre teorie De verificare a teoriei De elaborare a teoriei pe

(concepte, ipoteze) şi prin cercetarea empirică parcursul cercetării
cercetarea empirică

Selecţia unităţilor de Preponderent prin Întreaga populaţiei sau

cercetat efectiv din eşantionare statistică eşantionare teoretică
populaţia vizată

Timpul afectat culegerii Perioadă scurtă, Perioadă lungă şi

datelor episodică continuă

Metode principale Experimentul, ancheta Observaţia participativă,

cu chestionar interviul intensiv, (auto
standardizat, analiza )biografiile, analiza
cantitativă a calitativă a documentelor
documentelor,
observaţia sistematică
din exterior

Natura datelor obţinute Valide, de mare Complexe, bogate, de

fidelitate adâncime

Stilul raportului de Cifre, tabele, grafice, Limbaj natural,

cercetare (al textului comentarii în limbaj metaforic, cu puţine date
elaborat) natural statistice şi reprezentări
grafice

Preponderenţa Sociologie Antropologie culturală

disciplinelor (demografie), psihologie (etnografie), istorie
socioumane socială
 3. ETAPELE CERCETĂRII SOCIOLOGICE (8h)

Cercetarea sociologică trebuie concepută şi desfăşurată în baza unui

program riguros elaborat, tocmai pentru a se realiza o cunoaştere ştiinţifică a
realităţii sociale. În cadrul acesteia, se disting mai multe etape, fiecare etapă
presupunând un ansamblu de demersuri metodologice specifice. În literatura de
specialitate există mai multe modalităţi de a clasifica etapele unei cercetări
ştiinţifice. Cu adevărat important este însă respectarea cu rigoare a logicii generale
de desfăşurare a cercetării ştiinţifice, astfel încât să nu se omită niciunul din
demersurile care ar putea să afecteze calitatea analizei întreprinse.

Elaborarea cercetării sociologice presupune o anumită procesualitate,

desfăşurată pe parcursul a trei stadii esenţiale:

1. Proiectarea cercetării;
2. Cercetarea de teren propriu-zisă;
3. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor.

3.1. Proiectarea cercetării

Fiecărui stadiu al cercetării ştiinţifice îi corespunde o serie de demersuri

metodologice specifice (etape).In cazul proiectarii cercetarii ştiinţifice trebuie sa
clarificam mai multe aspecte :

 incadrarea cercetarii in termeni de intrebari de cercetare ;

 determinarea tipului de date care sunt necesare pentru a raspunde la
aceste intrebari ;
 planificarea colectarii si analizei de date ;
 utilizarea datelor si a rezultatelor analizei datelor astfel incat sa se
raspunda la intrebarile de cercetare.
 Proiectul de cercetare trebuie sa rezolve urmatoarele teme :

 despre ce este proiectul de cercetare ;

 ce doreste proiectul sa descopere sau sa realizeze ;
 cum va realiza aceste lucruri ;
 ce vom obtine din rezolvarea cercetarii si care sunt beneficiile.

Aceste teme pot fi prezentate in 3 intrebări generale, dar centrale : ce, cum şi
de ce ? Aceste 3 întrebări generale sunt esenţiale pentru rezolvarea proiectului.

Etapele corespunzătoare acestui stadiu al cercetării sociologice sunt următoarele:

3.1.1. Delimitatrea domeniului şi a temei de cercetare

Cu această etapă debutează orice cercetare, ea condiţionând într-un fel

derularea întregului ciclu al cercetării. Pentru elaborarea unei cercetări, sociologul
va trebui să circumscrie mai întâi domeniul, apoi tema şi în fine problema de
cercetare. El trebuie să opereze o serie de selecţii succesive care îl vor conduce
spre formularea precisă a problemei ce urmează a fi investigată.

Pentru a delimita tema de cercetare este necesar sa o incadram mai intai intr-
un domeniu de cercetare. Acesta este prezentat, de obicei, in putine cuvinte,
chiar unul singur (ex : Rezultate scolare). O posibila tema de cercetare ar putea
fi, in acest caz, Influenta migratiei parintilor asupra rezultatelor scolare ale
copiilor. Alte teme de cercetare :

 Impactul veniturilor familiei asupra rezultatelor scolare;

 Influenta grupului de prieteni asupra rezultatelor scolare;
 Relatia dintre motivatie si rezultatele scolare.
 Observam ca si temele de cercetare pot fi exprimate succint, in putine cuvinte,
insa mai multe decat in cazul domeniilor. O consecinta benefica imediata a
identificarii temei de cercetare este ca face posibila corelarea muncii de cercetare
cu literatura. Tema cercetarii defineste o parte din literatura ca fiind relevanta
pentru cercetare.

Intrebarile de cercetare, generale si specifice, presupun o specificare a

cercetarii ingustand cercul de interes al studiului. Intrebarile generale sunt
abstracte si de obicei nu permit un raspuns direct. Intrebarile specifice sunt
detaliate si concrete. La ele se poate raspunde direct, deoarece indica datele care
sunt necesare pentru a raspunde la aceste intrebari.

 Intrebari generale (tema 1) :

- Care este relatia dintre migratia parintilor si incidenta acesteia asupra
rezultatelor scolare ?

 Intrebari specifice :
- Care este relatia dintre functiile familiei si rezultatele scolare ?
- Difera rezultatele scolare la copiii care apartin unei familii in care parintii
migreaza fata de cele ale copiilor ai caror familii nu migreaza ?
Ex : Fie tema de cercetare «Factori asociati frecventei sinuciderii la tineri».

 Intrebari generale :
- Care este relatia dintre neimplinirile personale si incidenta sinuciderii la
tineri ?
- Care este relatia dintre factorii mediului familial si incidenta sinuciderii la
tineri ?
 Intrebari specifice :
- Care este relatia dintre venitul familiei si incidenta sinuciderii la tineri ?
 - Difera ratele sinuciderii la tineri care provin din familii cu venituri
diferite ?
In situatia prezentata, planificarea cercetarii presupune o trecere de la general
la particular, astfel :

 Domeniul de cercetare
 Tema de cercetare
 Intrebari de cercetare generale
 Intrebari de cercetare specifice
 Intrebari referitoare la colectarea datelor

Obiectivul fundamental al practicii stiintifice consta in elaborarea de teorii cu

privire la obiectul de cercetare. Exista, in esenta, doua rute prin care teoriile
ajung sa fie enuntate in cadrul unui camp de cercetare stiintifica, si anume,
metoda deductiva si metoda inductiva. Aceste metode se refera la modul in care
cercetatorul va aborda si va realiza proiectul de cercetare.

I. Metoda deductive II. Metoda inductiva

a) Ipoteza a) Observatii

b) Observatii b) Cautarea modelelor (patterns)

c) Accept/resping ipoteza ? c) Concluzii, tentative

I. Metoda deductiva

Ex : Fie problema de cercetare «Cum se explica diferitele rate de participare

religioasa la episcopalienii americani ?» (Factorii care determină rate diferite
de participare religioasă )
 a) Ipoteza a fost dedusa din enunturi teoretice preexistente. Teoriile (opuse)
care au sugerat ipotezele sunt :
- doctrina crestina potrivit careia trebuie sa avem grija de cel slab, de cel
nevoias si cu greutati ;
- concepţia lui Marx, potrivit căreia religia este opiu pentru mase.
Ipoteza a fost formulată astfel: Enoriasii, lipsiti de satisfactie si impliniri, se
intorc spre biserica pentru satisfactii compensatorii. Aceasta este o ipoteza
generala, teoretica, neverificabila empiric.

Pentru a elabora ipotezele de lucru (testabile empiric), cercetatorii au aplicat o

ancheta enoriasilor si au clarificat conceptele de confort si disconfort. Astfel,
ipoteza (ipotezele) de lucru este confruntata cu realitatea pe baza observatiilor.

Ipoteza de lucru a fost formulata astfel : « Participarea religioasa a celor cu

venituri reduse si nivel de instructie scazut este mai mare decat a categoriilor
opuse. » Participarea religioasa a fost masurata pe 3 dimensiuni : ritualica
(participarea la slujbe, liturghii), organizationala (apartenenta la secte) si
intelectuala (lectura textelor religioase).

Ipoteza a fost confirmata.

II. Metoda inductiva – presupune urmatoarele etape :

a) Cautarea modelelor, a regularitatilor pe baza observatiilor ;

b) Regularitatile pot fi transformate in ipoteze;
c) Ipotezele vor fi testate empiric prin metode de observatie.

In cercetarea de mai sus a fost aplicat mai intai un chestionar pentru a colecta
informatii de la enoriasi cu privire la cauzele care duc la rate diferite de participare
religioasa.
 In etapa urmatoare s-au verificat relatiile statistice dintre principalele variabile
socio-demografice (sex, venit, varsta) cu indicatorii de participare. Astfel s-a
observat ca toate variabilele reflectau statusuri diferite in viata obisnuita. Prin
proces inductiv, s-a ajuns de la observatii concrete la explicatii teoretice
generale.

3.1.2. Informarea şi documentarea

Aceasta etapa consta mai intai in localizarea, identificarea informatiilor utile

cercetarii, problemei propuse si apoi in lecturarea si asimilarea ei. Etapa
presupune rezolvarea urmatoarelor aspecte de catre cercetator:

a) stabilirea metodelor pe care le va utiliza in recoltarea informatiilor

necesare (ex: metoda convorbirii, metoda analizei documentelor);

b) stabilirea surselor din care recolteaza informatiile (publicatii,

comunicari stiintifice, lucrari pe popularizare, rapoartele unor cercetari
realizate anterior);

c) stabilirea formelor de recenzare a informatiilor.

Prin acest demers cercetatorul poate stabili stadiul atins in abordarea si

solutionarea problemei respective. De asemenea, isi poate da seama de aspectele
nevralgice ale problemei studiate, de dezacordurile dintre cercetatori privind caile
posibile de cercetare.

Documentarea efectuata poate conduce cercetatorul la continuarea

investigatiei pe tema de la care a plecat initial sau il poate determina sa
reformuleze tema.
 3.1.3. Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare

Aceasta este etapa in care cercetatorul specifica scopul si obiectivele pe care

le urmareste in cercetare. Sunt propuse o serie de obiective particulare specifice
temei de cercetare si scopului propus de cercetatori. Aceste obiective sunt
urmarite pe tot parcursul cercetarii.

Obiectivele unei cercetari reprezinta ghiduri sau principii calauzitoare ale

intregii investigatii, ele justificand in mare parte insa si cercetarea.

Cercetarea nu are un scop in sine (nu cercetezi de dragul de a cerceta).

Obiectivul general este fie asigurarea progresului cunoasterii stiintifice (scop
tematic), fie optimizarea actiunilor si activitatilor umane (scop practic).

3.1.4. Analiza conceptelor şi operaţionalizarea lor

In plan teoretico-metodologic, intreaga activitate de cercetare sociologica este

marcata de utilizarea termenilor de concept, variabila , indicator, indici,
dimensiuni.

In plan practic, fiecare cercetare trebuie sa aiba in vedere urmatoarele aspecte :

 analiza conceptelor – in care este reflectata realitatea prin stabilirea

dimensiunilor acestora;
 stabilirea variabelelor si indicatorilor pe baza carora urmeaza sa se realizeze
recoltarea, prelucrarea si analiza informatiilor.
Cercetatorul trebuie sa tina cont de urmatoarele dificultati:

a) necesitatea clarificarii semnificatiei conceptelor utilizate in demersurile

sociologice datorita polisemiei sau ambiguitatii multor concepte
sociologice ; acestea au sensuri diferite, fie din cauza orientarii
metodologice (paradigmei), fie sunt preluate din limbajul uzual (ex :
conceptul de fericire), unde nu sunt folosite cu un sens bine precizat.
 b) necesitatea de a masura aspectele exprimate prin aceste concepte.
Prima problema se abordeaza prin analiza conceptelor, iar a doua prin procesul
de operationalizare.

Analiza conceptelor este o etapa premergatoare, necesara masurarii acestora.

Cu alte cuvinte, nu putem sa stabilim proceduri de observare a unor caracteristici
daca nu ne este clar ce urmarim sa observam.

Conceptele constituie esenta oricarei teorii stiintifice. Dupa cum se stie,

sociologia dispune de un sistem conceptual bogat, in care sunt exprimate
numeroasele dimensiuni ale vietii sociale (societate, comunitate umana, grup
social, structura sociala, relatii sociale, participare, integrare socio-economica si
politica a grupurilor si colectivitatilor umane). Tocmai in concepte, ipoteze si legi
este concentrat si esentializat intregul efort de cunoastere stiintifica a societatii.
Determinarea semnificatiei conceptelor se realizeaza pe calea definitiilor.

Tipuri de definitii

Specificarea conceptelor in investigatia stiintifica depinde de definitiile

nominale si definitiile operationale.

Definitia nominala consta in explicitarea unui termen necunoscut cu ajutorul

unor termeni cunoscuti, ca in dictionarul explicativ.

Definitia nominala se realizeaza, de obicei, prin gen proxim si diferenta

specifica. Aceasta este posibila cand ceea ce se defineste apartine unei clase
(numita gen proxim), in interiorul careia se distinge printr-o anumita
particularitate (diferenta specifica).

Adeseori, o asemenea definitie nu este necesara. De exemplu, conceptul de

status socio-economic poate fi definit nominal, simplu, ca o combinatie a
venitului si nivelului de instructie.
 Specificarea definitiei nominale orienteaza strategia observationala, dar nu
asigura conditiile necesare si suficiente observatiei. De aceea, pasul urmator
presupune specificarea exacta a ceea ce vom observa, cum vom face si ce
interpretari vom atribui diferitelor observatii.

Acest lucru face ca definitia operationala sa fie extrem de necesara. Ea indica

operatiile necesare identificarii obiectului sau indica semnele observabile care
contribuie la intregirea semnificatiei, acesta fiind un procedeu de a decide daca o
calitate poate fi atribuita unei unitati sociale.

Toate conceptele sunt, intr-o forma sau alta, masurabile (ex : conceptul de
inorog).

Definitia operationala prescrie operatiile empirice necesare trecerii de la o

teorie la cercetarea concreta. Ea este dependenta de definitia nominala si se poate
efectua cu succes numai pe baza acesteia din urma.

Definitia operationala este foarte importanta in stiintele sociale pentru ca

obiectele acestei stiinte nu sunt direct observabile. Valorile, atitudinile, inteligenta
nu pot fi direct observate. In astfel de cazuri se incearca traducerea conceptelor in
evenimente observabile sau operationalizarea conceptelor.

a) Etapele operationalizarii conceptelor

Prin operationalizarea conceptelor sau constructia variabelelor se desemneaza
procesul de evidentiere a dimensiunilor si indicatorilor unui anumit domeniu, de
transpunere a problemei intr-o procedura de investigare concreta.
Operationalizarea este constructia tehnicilor concrete de masurare.

Paul Lazarsfeld a definit acest proces « constructia variabelelor » si cuprinde

mai multe etape :

1) initial avem o imagine, o reprezentare vaga a ceea ce se intelege prin

notiune ;
2) specificarea conceptului prin stabilirea dimensiunilor ;
 3) alegerea indicatorilor, adica acele insusiri simple prin care pot fi detectate
direct in realitatea empirica (ex: religiozitatea are ca indicator frecventarea
bisericii);
4) constructia indicilor empirici care surprind, intr-o forma numerica
concentrata, informatia continuta intr-un set de indicatori.
Acest sir de etape este necesar deoarece putine dintre conceptele utilizate in
sociologie semnifica lucruri direct observabile.

b) Stabilirea dimensiunilor
Este necesara dupa definirea conceptelor pe cale nominala. A stabili
dimensiunile unui concept inseamna a denumi domeniile sau elementale
structurale esentiale ale acestuia. Deoarece exista o multitudine de conceptii
referitoare la semnificatia unui termen, pare necesitatea operationalizarii lui ( de
ex. religiozitatea are intelesuri opuse : unii o considera masura a credintei in
dumnezeu, iar altii o considera o masura a bigotismului, adica o adeziune rigida
la o dogma).

Astfel, din confruntarea diferitelor conceptii, se construiesc dimensiunile

conceptului. Acestea sunt mai specifice decat conceptul ( de ex. dimensiunile
religiozitatii pot fi : dimensiunea ritualica – intensitatea participarii la ritualurile
cultice ; dimensiunea organizationala – apartenenta la organizatii religioase ;
dimensiunea intelectuala – lectura textelor religioase).

Relatia dintre concepte, dimensiuni si indicatori

Concept

(ex : integrarea studentilor in viata universitara)

 D1 integrarea organizationala D2 integrarea subiectiva

D1.1 D1.2 D2.1 D2.2

I1 I2 I3 I1 I2 I3 I1 I2 I3 I1 I2 I3

D1.1 participare la activitati curriculare;

D1.2 participare la activitati extracurriculare ;

D2.1 identificarea cu mediul universitar ;

D2.2 evaluarea vietii universitare

I1 I2 = indicatori. În cazul de mai sus, acesti indicatori ar putea fi nr. de participari

la cursuri, seminarii, sesiuni stiintifice, implicarea in proiecte.
Setul de indicatori constituie produsul final al procesului de operationalizare.
Indicatorii ne arata prezenta sau absenta conceptului sau intensitatea prezentei
acestuia ( de ex. indicator al religiozitatii poate fi faptul ca un om participa sau nu
la liturghie), iar indicele se refera la numarul de participari.

c) Stabilirea indicatorilor

In cercetarea socio-umana empirica indicatorii sunt semne observabile si

masurabile cu ajutorul carora pot fi caracterizate unitatile sociale si calitatile
acesteia.

De ex: indicatorii pentru conceptul de status social ar putea fi :

- un fapt de observaţie: marca automobilului;

- răspunsul la o întrebare: Care este profesia dvs.?
- raportul dintre două mărimi: venituri şi numărul membrilor familiei.

Probleme legate de stabilirea indicatorilor

1. Numarul indicatorilor

In cazul conceptelor indirect observabile este nevoie de mai multi indicatori.

Cu cat nr. indicatorilor va fi mai mare, cu atat masura va fi mai valida si mai
fidela. Cu cat nr indicatorilor este mai mare, cu atat este mai mare probabilitatea
ca acestea sa fie redundati .

Chiar daca masurarea finala va face uz de un set limitat de indicatori dintre cei
stabiliti initial, este mai bine sa ai indicatori redundanti care pot fi eliminati dupa
colectarea datelor, decat sa fie imposibila masurarea datorita lipsei unor indicatori
importanti.
 2. Relatia dintre indicatori si conceptul definit operational

Aceasta relatie poate fi totala sau statistica (ex relatie totala : a fi inmatriculat
la o instituie de invatamant superior este un indicator total al calitatii de student).
Cu alte cuvinte, de cate ori este prezent indicatorul, este prezent si indicatul .

In cele mai multe situatii, indicatorii se afla in relatie statistica cu conceptul

definit operational sau altfel spus, indicatul (ex: a fi proprietarul unei masini este
indicator pentru bunastarea materiala). In acest caz, relatia dintre indicatori si
indicat este statistica.

Exista si situatii cand indicatorul nu coincide cu indicatul. In cazul nostru,

exista persoane cu bunastare materiala, dar care nu au autoturism.

Se recomanda alegerea acelor indicatori care coreleaza cel mai puternic cu

indicatul.

3. Puterea de discriminare a indicatorilor

Are rolul de a specifica relatia dintre indicator si indicat. Avem 3 genuri
distincte ale puterii de discriminare:

a) puterea de respingere – se refera la proprietatea unui indicator de a lasa in

afara sferei lui toate unitatile de analiza care nu sunt reprezentative pentru indicat
(ex : a fi proprietarul unei vile este un indicator cu o putere de respingere mai
mare decat indicatorul a fi proprietarul unui auto, daca avem in vedere conceptul
de bunastare materiala).

b) puterea de continere - se refera la capacitatea de a retine in cadrul distins

de indicator cat mai multe din unitatile de analiza pe care le poseda indicatul (ex :
daca avem indicatul bunastare materiala,indicatorul a fi proprietarul unui auto are
putere de continere mai mare decat indicatorul a fi proprietarul unei vile). In sfera
indicatorului cu putere mare de continere intra si elemente care nu contin indicatul
dat.
 c) spatiul de determinare - se refera la categoria unitatilor de analiza care nu
pot fi caracterizate in raport cu conceptul operationalizat, dupa aplicarea
indicatorilor. Astfel, daca folosim, pentru a discrimina intre bogati si saraci, doi
indicatori, detinerea unei vile si venituri mai mari decat salariul mediu,multe
persoane vor ramane neclasificate, adica cele care detin doar unul din cei doi
indicatori.

I1 I1

Bogati Spatiu de nedeterminare Saraci

I2 I2

I1 : detinerea unei vile

I2 : venitul

In selectarea indicatorilor incercam sa maximizam puterea de respingere si pe

cea de continere si sa minimizam spatiul de nedeterminat.
 Tipuri de indicatori

1. Indicatori expresivi

Paul Lazarsfeld se refera la conceptul de personalitate autoritariana si foloseste

ca indicator expresiv : « supunerea si respectul fata de autoritate sunt cele mai
importante virtuti pe care copiii ar trebui sa le insuseasca ». Cei care sunt de
acord cu aceasta afirmatie au mai putine sanse de a fi personalitati de tip
autoritarian. Paul Lazarsfeld spune ca acest tip de indicator are o legatura mai
slaba cu indicatul.

2. Indicatori predictivi

« Majoritatea oamenilor nu-si dau seama cat de mult e dirijata viata noastra
de comploturile urzite de politicieni ». Persoanele care sunt de acord cu aceasta
afirmatie au mai multe sanse de a fi de tip autoritarian. Astfel, indicatorii
predictivi au o legatura mai puternica cu indicatul.

In studiile noastre trebuie sa facem apel atat la indicatori expresivi, cat si la

indicatori predictivi.

Ex : daca studiem « coeziunea grupului », avem ca

 indicatori expresivi raspunsurile la intrebarile : « Va place grupul din

care faceti parte ? Va face placere activitatea grupului
dumneavoastra ? »
 indicatori predictivi : « Intentionati sa parasiti grupul din care faceti
parte ? In ce conditii ati parasi grupul dumneavoastra ? »
Corelarea indicata a acestora

Se poate vorbi si de corelarea interna a indicatorilor cu o putere mare de

discriminare.
 Ex : pentru operationalizarea conceptului de status social pot fi utilizati mai
multi indicatori : avutia materiala, locuinta, veniturile materiale, apartenenta la
anumite organizatii, bunuri culturale.

Intre acesti indicatori exista corelatii ridicate. Persoanele care au venituri

ridicate si o locuinta buna, poseda bunuri materiale si culturale.

Corelatia interna a indicatorilor ne permite sa retinem pentru operationalizarea

conceptelor doar cativa dintre ei, chiar unul singur.

Ex : un sociolog american, vrand sa masoare statusul social al unei familii, a

retinut ca indicator doar mobila din locuinta familiei respective. A ales acest
indicator pentru ca « scara sufrageriei » coreleaza pozitiv cu veniturile si cu
profesia membrilor familiei.

d) Stabilirea indicilor

Prin „indice” se înţelege o „variabilă unidimensională cu r valori pe care sunt

ordonate v clase de posibile combinări de caracteristici dintr-un spaţiu de atribute
multidimensional”.

3.1.5. Elaborarea ipotezelor de cercetare

Definiţii ale ipotezei

1. « O ipoteza este enuntul unei relatii cauzale intr-o forma care permite
verificarea empirica. » (Caplow)

2. Ipoteza este un enunt conjectural despre relatia dintre doua sau mai multe
variabile.

3. Ipoteza este o propozitie despre felul in care un set de unitati S este distribuit
într-un spaţiu de variabilele X1, X2, X3…. Xn.

Structura ipotezei
1. o unitate (grup, societate, institutie sau persoană ) ;
 2. o variabila ( coeziune, ierarhie, democratie, inteligenta ) ;
3. valori ale variabelelor ( puternica, autentica, inalta, exceptionala ).

Exemple de ipoteze

1. Cu cat oamenii sunt mai inteligenti, cu atat coeziunea grupului din care fac
parte este mai mare.
2. Daca societatea este autentic democratica, atunci ierarhia organizationala
in institutii nu este prea inalta.
3. Cu cat grupurile umane sunt mai coezive, cu atat stima de sine a
persoanelor din aceste grupuri este mai ridicata.
4. Daca ierarhia organizationala este inalta, atunci satisfactia muncii este
scazuta.

Ce nu este ipoteza

1. Principiu - o lege, un enunt aflat la baza unei deductii. Principiul este deja
verificat empiric intr-un numar mare de cazuri (ceea ce implică
generalizarea sa), pe cand ipoteza urmeaza sa fie verificata.
2. Axiomă – enunt care este adevarat prin definitie ; ea are un grad mare de
abstractie. De asemenea, axiomele nu sunt testabile.
3. Presupunere – enunt de tip ipotetic care nu se confrunta cu realitatea.
4. Bănuială – echivalentul ipotezei la nivelul cunoasterii comune.
Cum trebuie sa fie ipotezele

1. Testabile sau falsificabile – nu orice relatie probabila dintre doua sau mau
multe relatii este ipoteza in cercetarile empirice.
Pentru a fi ipoteza, acel enunt trebuie sa fie testabil. De exemplu, ipoteza
« Categoriile defavorizate voteaza partidele de dreapta sau nu voteaza
partidele de dreapta. » Aceasta nu reprezinta o ipoteza stiintifica deoarece nu
poate fi infirmata.
 Daca prin inductie enunturile empirice nu pot fi verificate definitiv, va
trebui acceptata falsificabilitatea drept criteriu de marcatie. (Karl Popper) In
cercetarile empirice vom retine doar ipotezele care pot fi infirmate.

De asemenea, vom retine ipoteze testabile, ceea ce inseamna ca se resping

cele pentru care nu exista posibilitati de verificare a adevarului lor. De
exemplu, enuntul (ipoteza) « Relatiile interpersonale depind de influenta
planetelor din afara galaxiei noastre . » Acest enunt nu poate fi acceptat ca
ipoteza intrucat nu exista teste pentru infirmarea lui.

2. Plauzibile – sa poata fi verificate prin fapte de observatie. Ipotezele pot fi

plauzibile din punct de vedere intern, daca ele nu contin elemente
contradictorii, dar si extern, in sensul ca trebuie sa fie de acord cu cunostintele
verificate anterior.
3. Generalitatea – presupune ca relatia dintre variabile sa fie valabila in
contexte cat mai generale. Mai ales din perspectiva cantitativista, nu
intereseaza cazurile particulare, ci ceea ce este general.
În ipoteza formulata, relatia dintre variabile trebuie sa fie adevarata, indiferent
de contextele spatio-temporale concrete.

De exemplu, ipoteza « Cu cat apropierea fizica dintre persoane este mai

mare, cu atat apropierea psihica este mai mare. » Ipoteza se refera la toate
persoanele, indiferent de caracteristici socio-demografice (varsta, sex, profesie),
de zona in care isi desfasoara activitatea, de epoca in care au trait/traiesc/vor trai.

Ipotezele cu un continut mic sunt apriori respinse de stiinta. De exemplu, nu

putem accepta ipoteza « Daca studentul x nu face sport, atunci nu va promova
anul universitar. »

4. Complexitatea – sunt preferate ipotezele cu un numar mare de variabile.

Exista ipoteze de nivel 1 cu o singura variabila şi ipoteze de nivel 2 cu doua
variabile s.a.m.d.
 5. Specificitatea – relatia dintre variabile trebuie sa fie specificata de un
numar cat mai mare de valori. Astfel, se prefera ipotezele in care variabilele
au trei valori celor in care variabilele au doua valori.
6. Determinate – se prefera ipotezele deterministe celor probabiliste.
7. Comunicabile – sa poata fi comunicate altor cercetatori, dar si publicului
larg.
8. Reproductibile – sa poata fi reproduse si de alti cercetatori care sa obtina
aceleasi concluzii.
9. Utile – ipoteza trebuie sa fie utila dezvoltarii disciplinei.
Tipuri de ipoteze

1. Ipoteze generale, teoretice – care nu sunt direct testabile empiric, ci

propun interpretari noi ale faptelor si fenomenelor.
2. Ipoteze de lucru, testabile empiric – sunt construite prin derivare din
ipotezele teoretice.
Ipotezele de lucru enunta simplu relatiile dintre doua sau mai multe variabile,
variabilele fiind rezultatul masurarilor.

De exemplu, oamenii de stiinta incearca sa explice de ce divortialitatea in

unele zone este mai ridicata decat in altele si de ce schimbarea atitudinilor si
opiniilor politice este mai puternica la unele categorii decat la altele. Acestea sunt
ipoteze direct testabile.

Ex : Fie ipoteza « Cu cat gradul de integrare sociala este mai mare, cu

atat rata sinuciderilor este mai scazuta. » (E. Durkheim, « Le suicide »).

Din ipoteza teoretica deducem o ipoteza intermediara : « Gradul de

integrare sociala a catolicilor este mai mare decat cel al protestantilor. »

Ipoteza de lucru : « Rata sinuciderilor este mai mare in comunitatile

protestante decat in cele catolice. »
 Ipotezele de lucru pot fi construite si prin punerea in relatie a
variabilelor care operationalizeaza conceptele din ipotezele teoretice.

Ex : Fie ipoteza teoretica : « Cu cat economia unui oras (variabila) este mai
dinamica (valoarea variabilei), cu atat ritmul vietii (variabila) din acest oras
este mai rapid (valoarea variabilei). »

Intrucat aceasta ipoteza nu poate fi testata empiric ( nu ii pot fi masurate

variabilele ), inseamna ca trebuie mai intai sa operetionalizam conceptele din
ea. Astfel, dinamismul economiei are ca dimensiune PIB/locuitor, iar
conceptul ritmul vietii are ca dimensiuni viteza medie a pietonilor masurata in
centrul orasului la o anumita ora.

Deducem ipoteza de lucru : « Cu cat PIB/loc. dintr-un oras este mai mare,
cu atat este mai mare viteza medie de deplasare a pietonilor in centrul orasului
masurata la o anumita ora. »

Generarea ipotezelor este un mod de formulare, de predictie, de anticipari.

Ipotezele din stiintele sociale sunt importante pentru ca indica observatiile care
trebuiesc facute, si nu neaparat pentru ca indica rezultatul probabil al acestor
observatii.

In cele doua exemple, pe care le vom enunta mai jos, sunt inscrise
observatiile care trebuiesc facute. Aceste exemple de ipoteze teoretice sunt :

1. Precizam ca tarile in care structurile birocratice au incorporat caracteristici

weberiene au avut o crestere economica mai rapida in cei 20 ani dintre
1970-1990 decat tarile in care aceste caracteristici au fost mai putin
incorporate.
2. Culturile individualiste sunt mai rapide decat cele care subliniaza
colectivismul (este vorba tot despre ritmul vietii).
In primul caz, cercetatorul va trebui sa masoare, pentru fiecare din tarile
care constituie unitatile sale de analiza, gradul in care structurile birocratice
 ale acelei tari prezinta caracteristicile birocratiei weberiene, iar apoi sa verifice
relatia dintre aceste masuratori si cresterea economica inregistrata intr-o
anumita perioada de timp, in tara respectiva.

Clasificarea ipotezelor de lucru

Madeleine Grawitz considera ca ipotezele de lucru se clasifica dupa nivelul lor

de abstractizare in 3 clase :

1. Ipoteze care avanseaza supozitia uniformitatii cazurilor (ex: se incearca

verificarea ipotezei ca rata divorturilor este mai mare la categoriile sociale cu
venituri mai ridicate. Ceea ce se urmareste, de fapt, este cuantificarea distributiei
comportamentelor intr-o populatie determinata).
2. Ipoteze care vizeaza corelatii empirice - sunt cele mai frecvente, intalnite
in cercetarile de teren (ex : cu privire la divortialitate, se pot forma numeroase
ipoteze de acest tip : alcoolism-divortialitate, comportament agresiv-
divortialitate, diferente mari de varsta intre soti – divortialitate. In acest caz se
incearca identificarea caracteristicilor comune ale celor doua grupuri pentru
explicarea asemanarii comportamentelor lor).
3. Ipoteze care se refera la relatiile dintre variabilele analitice - ipotezele
de acest tip presupun un efort de elaborare mai amplu pentru stabilirea unor
relatii probabile intre variabilele complexe (ex : nivel economic-divortialitate,
religie-divortialitate)

Modalitati de elaborare a ipotezelor

1. Modelul deductiv de stabilire a ipotezelor

Ipoteza de nivel maxim (teorie Ex: Toate societatile au o
sociologica); indirect testabila structura sociala.
1

Ipoteza de nivel intermediar Toate structurile sociale au ca parti

(teorie de raza medie de componente grupurile de apartenenta
generalitate) ; indirect testabila si grupurile de referinta.
2

Ipoteza de
nivel minim
de 3.a
generalitate 3.b
(ipoteza de 3.a 3.b 3.b
lucru)

Date empirice
3.a. Studentii preiau in cursul procesului de socializare secundara normele si
valorile sociale caracteristice profesorilor lor.

3.b. Muncitorii au un comportament profesional asemanator cu al liderilor lor.

2. Modelul inductiv de stabilire a ipotezelor

 Prin observatie directa, cercetatorul este capabil sa intuiasca relatii intre
fenomene si fapte sociale din viata cotidiana. Sunt foarte importante
experienta, dar si cunostintele empirice ale cercetatorului.
 Formuleaza ipoteze despre regularitatea probabila a producerii lor sau
despre legaturile posibile dintre ele.
 Cercetatorul analizeaza datele din cercetarile empirice anterioare,
putand astfel intuit alte raporturi dintre variabile. In evaluarea legaturilor
dintre variabile, se va porni de la ceea ce este vizibil “cu ochiul liber”,
aratand diferentele care “striga”, pentru ca apoi, pe baza cunoasterii, sa
cautam diferentele care “soptesc”.
Ex: Cercetatorii au incercat sa determine schimbarea atitudinilor in functie de
caracteristicile sursei mesajelor persuasive si au observat ca:

a) prestigiul, competenta si atractivitatea sursei sunt caracteristici vizibile ;

b) modul de tratare a informatiilor este variabila ascunsa.
3. Analogia
Ipotezele sociologice pot fi stabilite si prin analogie cu fenomene fizice, biologice
etc.

Exemplu de aplicare a modelelor deductiv şi inductiv de stabilire a

ipotezelor

Aceeasi cercetare poate fi abordata atat deductiv, cat si inductiv. Un exemplu

ni-l ofera trei cercetatori americani : Glock, Ringer, Babbie, 1967.
1) Modelul deductiv
a) Problema de cercetare pe care au propus-o sociologii este urmatoarea : Cum
se explica diferitele rate de participare religioasa la episcopalienii americani ?
b) Teoriile care au sugerat ipotezele (modelul teoretic din care s-au inspirat) :
 doctrina crestina, potrivit careia trebuie sa avem grija de cel slab, nevoias
si cu greutati ;
 din Marx care spunea ca religia este opiu pentru mase.
c) Au dedus din aceste teorii ipoteza generala teoretica (netestabila empiric) :
« Enoriasii ai caror situatie concreta releva lipsa de satisfactii si impliniri, in
viata obisnuita, se intorc catre biserica pentru satisfactii compensatorii si
confort. »
Pentru conceptualizarea si operationalizare autorii au aplicat o ancheta
enoriasilor pentru a stabili ce inseamna pentru acestia confortul si disconfortul.
Scopul era de a construi ipotezele de lucru direct testabile prin construirea
indicatorilor confortului si disconfortului.

Categoriile cu disconfort au fost stabilite : femeile, batranii, cei necasatoriti,

vaduvi sau divortati.

d) Ipoteza de lucru in toate aceste cazuri era : « Participarea religioasa a celor

care apartin acestor categorii este mai mare decat a categoriilor opuse. »
Participarea religioasa a fost masurata pe 3 dimensiuni :

i) ritualica (participarea la liturghie) ;

ii) organizationala (apartenenta la organizatii religioase);
iii) intelectuala (lectura textelor religioase).
2) Modelul inductiv

In cazul modelului inductiv, elaborarea instrumentelor de cercetare nu a fost

rezultatul realizarii schemei de operetionalizare prezentate mai sus.
 a) S-a elaborat un chestionar pentru a colecta informatii de la enoriasi,
din care sa poata fi deduse cauzele care duc la rate diferite de participare
religioasa a episcopalienilor.
b) S-au verificat relatiile statistice dintre principalele variabile socio-
demografice (sex, venit, varsta) cu indicatorii de participare, iar datele au aratat
asocieri puternice in majoritatea cazurilor.
c) S-a incercat apoi stabilirea unei explicatii pentru relatiile statistice
obtinute. Astfel, prin proces inductiv s-a ajuns de la observatii concrete la
explicatii teoretice generale.
Construirea variabilelor (Raymond Boudon)

Oricare ar fi problema sociologică ce urmează a fi cercetată sau ipoteza pe

care trebuie s-o demonstrăm, aceasta trebuie confruntată întotdeauna cu problema
construirii variabilelor, adică a traducerii conceptelor şi noţiunilor în operaţii de
cercetare definite.

Cuvântul „variabilă” are o istorie ambiguă. Provenit din matematică şi

fizica teoretică, el a luat în ştiinţele sociale un sens din ce în ce mai larg. Prin
conceptul de variabilă se înţelege rezultatul împărţirii colectivităţii după unul sau
mai multe criterii: sex, nivel de calificare, vârstă sunt exemple de variabile.
Clasificarea care corespunde variabilei sex este nominală, iar cea care
corespunde variabilei nivel de calificare este ordonată. Doar variabila vârstă este
cantitativă şi deci de acelaşi tip cu variabilele utilizate în fizică. Sexul este un
atribut cu două valori. Ierarhia profesională presupune o ordonare, iar vârsta este
o variabilă în sensul restrâns al cuvântului.

Adeseori se vorbeşte despre o variabilă pentru a desemna un criteriu de

clasificare oarecare, ce conduce la definirea claselor distincte (sau categorii), a
claselor ordonate (sau ranguri) sau a claselor definite printr-o valoare cantitativă
(măsuri).
 Problema construirii variabilelor este deci cea a traducerii conceptelor în
indici. Altfel spus, este vorba de a trece de la definiţia abstractă sau de la conotaţia
intuitivă (Chelcea – sens mai general care se poate atribui unui termen abstract,
în afara propriei sale semnificaţii) la noţiuni sociologice („individualism”,
„solidaritate familială”) după criterii care să permită definirea unei clasificări a
acestor variabile.

Această trecere a fost descrisă de Lazarsfeld prin cele patru etape

menţionate deja.

3.1.6. Niveluri de măsură. Scalarea

In stiintele sociale, pot fi mentionate 4 tipuri de scale de masurare a

variabilelor. Doua sunt corespunzatoare variabilelor categorice, iar celelalte doua
variabilelor numerice.

Aceste niveluri de masura sunt folositoare pentru clasificarea si etichetarea

variabilelor intr-un studiu, ca si pentru elaborarea intrebarilor de cercetare. Mai
mult decat atat, cunoscand tipul de variabile pe care il avem, stim ce fel de analize
cantitative pot fi aplicate setului de date de care dispunem.

Variabile categorice

 Masurarea nominala – o variabila cu un nivel nominal de

masurare consta intr-un set distinct de categorii intre care nu exista nicio relatie
de ordine ( de ex, intre categoriile variabilei sex – masculin, feminin – nu exista
nicio relatie de ordine si nici relatii cantitative ). Cele mai multe dintre variabile,
in analiza sociologica, sunt de tip nominal ( sex, nationalitate, religie ), ceea ce
presupune stapanirea de catre sociolog a procedurilor statistice specifice acestui
nivel de masurare.
 Masurarea ordinala – variabilele care au doua sau mai multe
categorii, intre care exista o ordine inerenta, sunt masurate la nivel ordinal ( de ex,
variabila clasa sociala este masurata la nivel ordinal, avand cel putin 3 categorii
intre care exista o ordine evidenta : clasa de jos, mijlocie si superioara).
Cele mai obisnuite forme de variabile ordinale sunt itemii de atitudine fata
de care se evalueaza acordul subiectilor. Spre exemplu, pentru a se aprecia
satisfactia fata de existenta de zi cu zi ( ca indicator subiectiv al caliattii vietii ) se
poate folosi itemul « Cat de multumiti sunteti de viata dumneavoastra ? »

Subiectul poate alege una dintre variabilele : foarte multumit ; multumit ;

nici multumit, nici nemultumit ; nemultumit ; foarte nemultumit. Cifrele
reprezinta doar codurile variantelor de raspuns si nu au nicio legatura cu relatiile
cantitative dintre aceste categorii.

Cand acest gen de cuantificare este utilizat in constructia scalelor de

atitudine variabilelor de raspuns la itemi de acest gen, li se atribuie valori
cantitative cu ajutorul carora se calculeaza scoruri generale.

Variabile numerice (continue)

Atunci cand manifestrile unui fenomen pot fi descrise cu numere, iar dintre
diferitele valori se pot face afirmatii, nu doar in ceea ce priveste ordinea lor, dar
si in ceea ce priveste distanta dintre diferitele valori, avem o masurare pe scara de
intervale.

 Masurarea pe scara de intervale – fata de masurarile

conventionale pe scala continua, utilizate de exemplu in fizica, singura deosebire
consta in absenta unei origini, ordini naturale a scalei.
Un exemplu de acest tip de variabile este scala Celsius a temperaturii,
al carui 0 este unul conventional. Din aceasta cauza se pot face afirmatii
referitoare la diferentele de temperatura dintre diferitele puncte de p escala, dar
nu pot fi facute afirmatii referitoare la rapoartele dintre diferitele puncte ale scalei.

Astfel, daca la Oradea sunt 20°C, iar la Cluj sunt 10°C, nu putem
spune ca la Oradea este de 2 ori mai cald decat la Cluj. In schimb, daca in acelasi
moment, la Cairo sunt 30°C, se poate spune ca diferenta de temperatura dintre
Cluj si Cairo este de 2 ori mai mare decat diferenta de temperatura dintre Oradea
si Cairo.

Aplicarea de teste presupune o masurare a scorurilor rezultate din acest tip

de scale de intervale. Coeficientul de inteligenta este de acest tip, insa daca cineva
obtine 0 puncte la un astfel de test nu putem spune ca are inteligenta 0. La fel si
in cazul scorurilor la teste de aptitudine.

De exemplu, daca scorul persoanei A la un test de alienare in munca este

de 2 ori mai mare decat cel obtinut de o persoana B, nu putem spune ca A este de
2 ori mai alienat in munca decat B.

 Masurarea pe scala de rapoarte – scalele de rapoarte detin

toate calitatile masurarilor anterioare, insa au un plus si un 0 absolut. Revenind la
exemplul anterior, temperatura este masurata la nivel de rapoarte pe scala Kelvin,
al carui 0 este unul natural. Variabilele masurate la nivel de rapoarte sunt venitul
sau varsta.
Observam insa ca venitul este o variabila discreta, in timp ce varsta
este una continua, adica varsta poate fi divizata la infinit ( ani, luni, zile, ore,
minute, secunde etc. ), in timp ce venitul poate fi divizat doar in bani.

Relatia dintre tipurile de variabile, nivelul de masura si procedurile

statistice aplicabile

Variabile Categorice Numerice

Scala Nominala / Intervale /

Ordinala Rapoarte

Statistica Nominala Parametrica

parametrica
 Proceduri - distributii de - indicatori de
statistice frecventa pozitie si de imprastiere

- asociere - corelatii,
regresie

- log-liniara - regresie
multipla

- analiza de
corespondenta

Calitatea masurarilor

Analiza modului in care cercetatorul studiaza in mod adecvat un anumit

domeniu si daca rezultatele sale prezinta incredere se face prin analiza validitatii
si fidelitatii.

Validitatea – analiza validitatii ne indica daca instrumentul de lucru

surprinde ceea ce am definit. Atunci cand se masoara conceptele abstracte,
problema validitatii este greu de verificat. Validitatea unei masurari depinde, in
ultima instanta, de corespondenta dintre concept si indicatorii empirici care se
presupune ca o masoara.

 Validitatea de continut – presupune evaluarea gradului in

care indicatorii masoara ceea ce sustin ca masoara. Evaluarea validitatii de
continut se realizeaza prin analiza critica a operationalizarii conceptelor.
 Modalitati de analiza a validitatii de continut :

 Evaluarea validitatii aferente

De exemplu, la testarea pentru ocuparea unui post, pare necesar ca unele intrebari
sa se refera direct la sarcinile specifice postului, desi alte intrebari indirect legate
de caracteristicile postului pot indica mai bine daca persoana este adecvata
solicitarilor respectivului loc de munca.

 Analiza masurarii in care indicatorii empirici acopera in

intregime domeniul de semnificatie al conceptului care este studiat ( de ex, testele
de cunostinta ).
 Analiza consistentei interne a omogenitatii interne, a setului de
indicatori prin care este cercetat un anumit fenomen social.
 Compararea rezultatelor cercetarii cu grupul martor alcatuit
din persoane considerate reprezentative pentru domeniul studiat . De exemplu,
daca dorim sa evaluam o scala a permisibilitatii sexuale, comparam relatiile dintre
indicatori ( asa cum au reiesit din scalare ) cu atitudinile exprimate de persoane
cunoscute ca intolerante si tolerante din punct de vedere sexual.
 Validitatea predictiva – este externa si se refera la gradul in
care masurarile efectuate permit observarea relatiilor cu alte masuratori ca
si prognozarea evolutiei viitoare a fenomenelor cercetate.
 Validitatea de construct – se refera la factorii explicativi ai
unui anumit rezultat obtinut prin masurare.
Construct – o creatie teoretica care nu poate fi observata nici direct, nici
indirect ( ex : coeficientul de inteligenta, religiozitatea, calitatea vietii, alienarea
etc. )
 Fidelitatea

Problema fidelitatii a fost pusa de cercetatori datorita unor tipuri de erori

de masurare ce pot interveni intr-un studiu de cercetare. Aceste tipuri de erori pot
fi aleatoare si sistematice. Aprecierea fidelitatii presupune luarea in considerare
doar a erorilor aleatoare.

Scalarea

Definirea scalarii: reprezinta modalitatea specifica de descriere

cantitativa constand in redarea intensitatii de manifestare a diferitelor
proprietati ale fenomenelor sociale si psihosociale.

Scalarea este inainte de toate o modalitate de cuantificare. Ea se realizeaza

prin ordonarea proprietatilor pe un spatiu liniar unidimensional.

Scalarea este posibila doar cand fenomenele cercetate au una saumai multe
proprietati ce se ordoneaza in functie de gradul de intensitate ( ex : opinii,
atitudini, convingeri, satisfactii ).

Scalarea se aplica unor fenomene simple, dar si unor fenomene complexe.

In cazul fenomenelor simple, scalarea se poate realiza intuitiv, ca simpla etapa a
procesului de operationalizare. In cazul unor concepte mai complexe, constructe,
scalarea presupune parcurgerea mai multor etape.

De exemplu, elaborarea unui instrument de masurare a permisibilitatii

sexuale se face dupa operationalizare.

Elementele scalarii sunt aceleasi ca ale oricarui proces de masurare :

1) fenomenul care urmeaza sa fie scalat ( opinii, atitudini, convingeri

etc. ).
2) scala sau instrumentul de masurare ce reprezinta :
  un set de propozitii, de itemi, ca indicatori ai domeniului
masurat ;
 exprima un spatiu unidimensional de-a lungul caruia sunt
marcate grade de intensitate dela extrema pozitiva la cea negativa ;
 din punct de vedere teoretic reprezinta un concept.
3) regulile de atribuire a valorilor prin care se stabileste relatia dintre
domeniul investigat si instrumentul de masurare.
Tipuri de scala

 simple – ce contin un singur item, ale caror caracteristici sunt

dispuse pe un continuum ;
 compuse – alcatuite din mai multi itemi care se refera la
aceeasi dimensiune a fenomenului studiat ; cele mai multe scale
compuse sunt alcatuite din mai multe scale simple.
Scalele simple

In functie de utilizare pot fi clasificate in :

1) Scale de ierarhizare – reprezinta un set de expresii verbale

sau de simboluri dispuse pe un continuum ( orizontal ) in functie de gradul
de intensitate pe care il exprima.
Cel mai frecvent sunt utilizate pentru inregistrarea opiniilor,
surprinzandu-se intensitatea cu care subiectii sunt sau nu de acord cu fapte,
conceptii, valori. Raspunsurile primite reprezinta evaluari si nu constatari.

Ex : Considerati ca aveti cunostinte despre drepturile dvs. de protectie

sociala ?

1. Da ; 2. Nu ; ……………….9. Nu stiu.
 De cele mai multe ori sunt insa necesare mai multe variante pentru a
surprinde variabilitatea fenomenului.

Ex : Cat de important este ca viitorii soti sa se iubeasca pentru intemeierea

unei familii ?

4 3 2 1 9

Foarte Important Putin Foarte Nu stiu

important important putin
important

Cand este posibil se recomanda ca scala sa nu cuprinda doar 2 valori ( DA

sau NU).

2) Scale de notare sau de evaluare – sunt utilizate de persoane

instruite special pentru a evalua cat mai obiectiv anumite fenomene,
obiecte.
Scale simple dupa forma :

1) scale itemizate – in care valorilor depe scala le corespund

propozitii sau itemi.
Ex : Cum apreciati veniturile actuale ale familiei dvs ?

 nu ne ajung nici pentru strictul necesar ;

 ne ajung numai pentru strictul necesar ;
 ne ajung pentru un trai decent, dar nu nepermitem cumpararea unor
bunuri mai scumpe ;
 reusim sa cumparam si unele bunuri mai scumpe, dar cu restrangeri
in alte domenii ;
 reusim sa avem tot ce ne trebuie, fara sa ne restrangem de la ceva ;
 nu stiu / nu raspunde.
 2) scale de ordonare – in care subiectii trebuie sa ordoneze, dupa
importanta, mai multe elemente formulate in scala.
Ex : Aranjati in ordinea descrescatoare a importantei urmatoarele
caracteristici pentru ca un profesor sa-si faca datoria cu succes :

Pozitie in ierarhie

Inteligenta

Eruditie

Motivatie

Creativitate

3) scale grafice – care simuleaza un nivel numeric de masura ;

reprezinta un segment de drepta orientat. Pe aceste scale se delimiteaza
gradele de intensitate in numar impar sau par, insa de cele mai multe ori
lipseste segmentul si apar doar valorile. In majoritatea cazurilor se
inregitreaza doar valorile prestabilite pe scala.
Ex : Cum credeti ca veti trai peste un an ?

1. mult mai bine ;

2. ceva mai bine ;

3. aproximativ la fel ;

4. ceva mai prost ;

5. mult mai prost ;

0. nu stiu / nu pot aprecia.

 4) scale de notare – care pot fi prezentate ca si scalele de
ierarhizare, adica itemizate, dezordonare sau grafice.
5)Scalele compuse – se folosesc tot pentru masurari
unidimensionale ale unor concepte

( de obicei atitudini ) cand un item ( indicator ) nu este suficient. Valorile

inregistrate pe fiecare item sunt combinate pentru a obtine o valoare generala care
descrie unitatea de inregistrare din punct de vedere al caracteristicii masurate.

6)Scalele de atitudine combina mai multi indicatori empirici ai

unei variabile intr-o singura masura.

De exemplu, scala religiozitatii este un chestionar ce cuprinde mai multe

intrebari privind comportamentul si atitudinile religioase, care constituie
indicatori ai dimensiunilor religiozitatii. Fiecare dimensiune este operationalizata
cu mai multi indicatori. Pe baza raspunsurilor primite se poate calcula pentru
fiecare subiect un scor al religiozitatii.

Motive pentru utilizarea scalelor :

 in cazul conceptelor compleze ( alienarea, prejudecata ) este

dificila masurarea pentru un singur indicator ;
 scalele sunt instrumente eficiente pentru analiza datelor.
Tipuri de scale compuse :

1) scale in care itemii din chestionar corespund unor valori

diferite ;
2) itemii din chestionar nu sunt cuantificati diferit
Ex : scalele de tip Likert , scala Thurstone sau metoda intervalelor aparent
egale
 Scala Thurstone sau metoda intervalelor aparent egale – se formuleaza
un set de 11 pana la 30 de propozitii. Fiecarei propozitii ii corespunde o valoare
de pe continuumul pe care este masurata atitudinea. Subiectul trebuie sa exprime
acordul sau dezacordul fata de aceste propozitii. Scorul subiectului este dat de
propozitia cu cel mai mare scor care a fost acceptata.

Ex : Unui numar de peste 300 judecatori i se cere sa atribuie valori de la 1

la 13 unui set de propozitii in jur de 100, care ar constitui indicatori ai unei
anumite atitudini. Valorile ar arata intensitatea atitudinii indicate de respectivele
propozitii .

Cercetatorul selecteaza in scala finala un numar de itemi care acopera

relativ uniform intreg continuumul scalei si asupra carora evaluarile judecatorilor
nu au fost contradictorii. Valoare pe scala a itemilor selectati este calculata pe
baza aprecierilor formulate de judecatori. Astfel se elimina itemii care au produs
evaluari contradictorii si cei redundanti.

Itemii vor fi prezentati in scala in ordinea crescatoare a valorilor lui ( de ex,

daca un subiect a ales itemul cu valoarea 6 inseamna ca el a acceptat si itemii cu
valori mai mici ; daca nu a acceptat itemul cu valoarea 7, se presupune ca a respins
si itemii cu valorile 8,9 etc. ).

Scalele Thurstone sunt rar aplicate mai ales datorita cantitatii mari de
munca pe care o presupune elaborarea scalei. O alta critica ce i se aduce deriva
din dependenta scalei de opinia judecatorilor ( subiectivitatea ).

Exemplu de astfel de scala : Chelcea, Margineanu, Cauc 1998, p.319.

Alte scale de acest tip :

 Scale cumulative – prima scala de acest tip a fost « Scala

distantei sociale (Bogardus) ». Itemii sunt astefel ordonati incat un subiect
care raspunde favorabil la un item situat pe un anumit punct de pe
 continuum va raspunde favorabil la toti itemii aflati sub acel punct de pe
scala respectiva.
 Scala Guttman
Scalele sumative – scala Likert ( masurarea index )

Etape de elaborare

1) COLECTAREA PROPOZITIILOR – a itemilor, intr-un

numar mare, care trebuie sa respecte cerintele demai jos, fiind necesar, in
plus, ca formularea itemilor sa fie de asa natura incat aproximativ jumatate
dintre itemi sa fie pozitivi fata deobiectul atitudinii, iar cealalta jumatate sa
fie negative. Cele doua categorii deitemi trebuie distribuiti aleatoriu in
chestionar.
Selectia itemilor in scala

Likert a formulat cateva cerinte carora trebuie sa fie subordonata selectarea

itemilor in scala :

 sa se refere la aceeasi caracteristica;

 sa apartina aceluiasi continuum si sa fie distribuiti de-a lungul
intregului continuum ;
 sa aiba putere de discriminare intre indivizii situti la puncte
diferite pe scala ;
 sa se introduca in cercetare un numar mai mare de itemi decat
numarul itemilor selectati in scala finala ;
 formularea itemilor sa respecte toate cerintele din cazul
itemilor de chestionar – safie clara, concisa, sa se evite dubla negatie ;
 in cazul scalelor de atitudine, itemul sa se refere la situatii de
dorit nu la situatii concrete, pentru ca atitudinea sa se exprime dincolo de
constrangerile factuale.
 Alte cerinte : - validitatea aparenta ( face validity ), validitatea externa a
itemilor ; itemii trebuie sa fie legati intre ei ( o persoana care merge des la biserica
se va ruga mai des decat una care nu frecventeaza locasul de cult – totusi, relatiile
dintre indicatori nu sunt perfecte ).

2) FORMATAREA PROPOZITIILOR ; fiecarei propozitii i

se ataseaza o scala grafica cu 5 valori ( dar pot fi si 7 ori 9 – daca subiectii
au atitudini bine conturate se pare ca este mai bine sase utilizeze scale mai
lungi).
3) ADMINISTRAREA SCALEI – fiecare subiect este solicitat
sa enunte masura in care este de acord cu propozitiile din scala. Se atribuie
valoarea minima -1, pentru dezacordul maxim si valoarea maxima pentru
acordul maxim. Trebuie tinut cont de faptul ca raspunsurile subiectilor (
atitudinile, opiniile ) sunt dependente de grupul din care fac parte.
Evaluarea raspunsurilor sale – ca urmare a procedeelor definite mai jos –
analiza de itemi si scalare – are sens doar in raport cu raspunsurile culese
din grupul din care face parte.
Ex : Ganditi-va la aplicarea la Liceul Godju a unei scale de religiozitate
construita pe baza raspunsurilor studentilor de la Teologie.

4) ATRIBUIREA DE SCORURI – se calculeaza scoruri ale

indivizilor vis-a-vis de atitudinea respectiva, folosind toti itemii. Datorita
modului de formulare a intrebarilor, valoriule de pe scala grafica a jumatate
dintre itemi trebuiesc inversate, astfel incat 1 sa semnifice atitudinea cea
mai nefavorabila obiectului atitudinii, iar valoarea maxima (5,7 ori 9)
atitudinea cea mai favorabila. Valorile obtinute prin administrarea scalei se
aduna iar scorul este impartit la numarul de itemi – ontinandu-se un scor
mediu. Aceasta calculare de scoruri este necesara pentru analiza de itemi
prin alte procedee decat analiza factoriala.
 5) ANALIZA DE ITEMI – a carei finalitate este selectarea
itemilor pentru calcularea scorurilor finale.
O cale buna este corelarea fiecarui item cu scorul total calculat in faza
anterioara. Itemii care coreleaza puternic cu scorul total sunt pastrati in scala
finala. Semnul coeficientului de corelatie ne va arata si daca atribuirea valorilor
s-a facut corect ( daca un item coreleaza puternic negative cu scorul total, este clar
ca valorile de pe scala itemului respective trebuiesc inversate ).

Cea mai buna procedura este analiza factoriala. Pe baza analizei factoriale
se stabilesc itemii care indica cel mai bine variabila latenta care se presupune a fi
masurata.

Analiza factoriala poarta chiar denumirea de analiza variabilelor latente.

Variatia itemilor din setul din chestionarul initial este explicata printr-un numar
mai mic de variabile « latente » - ascunse – care ar sta in spatele raspunsurilor la
intrebarile concrete. Daca am nimerit bine indicatorii, intrebarile noastre vor fi
explicate in mare masura de un singur astfel de factor – care ar corespunde, prin
urmare, tocmai atitudinii pe care incercam sa o masuram. Oricum, se elimina din
scala itemii care nu au corelatii mari cu factorul principal.

In final, trebuiesc pastrate in jur de 20-25 de itemi. Calcularea scorurilor

finale se va face la fel ca si in cazul scorului total intermediar, folosindu-se doar
itemii pastrati dupa analiza de itemi.

Fidelitatea si validitatea scalelor Likert

Discutia priveste mai ales compararea scalelor Likert cu scalelele

Thurstone. Mai multi cercetatori au experimentat construirea unor scale utilizand
ambele proceduri ( Emmert, Barker ) si au constatat ca scalele elaborate prin
procedura lui Likert au o fidelitate similara cu cele construite prin metoda, mult
mai laborioasa, a intervalelor aparent egale.
 Pentru a obtine masurari cat mai fidele si valide a atitudinilor prin scale de
tip Likert este necesar ca :

- scalarea sa se realizeze pe aceeasi populatie careia i se aplica scala

in final;
- sa se aplice cu strictete tehnicile de analiza a itemilor.
Exemplu de scalare tip Likert

Exemplul de mai jos este preluat dintr-o cercetare realizata de Catedra de

Sociologie pe un esantion stratificat aleator de 880 persoane in varsta de peste 18
ani. Itemii din scala initiala nu au respectat conditia lui Likert privind formularea
a jumatate dintre itemi de o maniera negativa.

De asemenea, veti observa ca numarul initial al itemilor, la fel ca si cel

final, este mai mic decat cel recomandat de Likert. Dincolo de aceste probleme
ceea ce conteaza este fidelitatea si validitatea scalelor. Indicii de fidelitate sunt
satisfacatori, iar scalele sunt OK din punctul de vedere al validitatii aparente, de
continut, externe si de construct, cum reiese mai ales din lectura
materialului « Atitudinea fata de avorturi ». Exemplul de mai jos trebuie inteles
strict ca exemplu.

Probabil ca Likert ar fi foarte nervos sa-l vada, nerespectand multe dintre

recomandarile sale. In literatura de specialitate se mai discuta daca scalele care
doar mimeaza modalitateade elaborare recomandata deLikert ( de care difera
d.p.v. al numarului de itemi, al valorilor de pe scalele grafice, a formularii itemilor
etc. ) pot sau nu pot sa fie denumite scale Likert. Asa cum am precizat conteaza
mai ales validitatea si fidelitatea masurarilor realizate cu aceste scale.

Scala atitudinilor sexuale

Scala in sine, care contine 14 itemi ( excluzand intrebarea referitoare la

avorturi ) are o fidelitate satisfacatoare. Datorita necesitatilor studiului nostru, cat
si scazutei utilitati a scalei in sine pentru investigatiile care urmeaza, ne putem
permite sa nu introducem in masurarile cu aceasta scala itemul referitor la
avorturi.

Corelatiile dintre itemi ne sugereaza insa ca itemii nu constituie o scala

unidimensionala. De altfel, o simpla lectura a propozitiilor trimite imediat la mai
multe aspecte distincte care descriu atitudinile referitoare la viata de familie si
sexualitate in contextul unei societati in schimbare. Pentru a depista aceste
dimensiuni am folosit analiza factoriala, prin metoda componentelor principale,
rotatia Varimax.

Am extras patru factori care explica 56,8% din varianta itemilor introdusi
in analiza. Prezentam mai jos itemii, in ordinea lor originala, marcand si factorii
cu care au corelatii mai mari de 0,4.

3.1.7. Delimitarea populației supuse cercetării

În cercetările psihosociale se utilizează ca sursă de informații oamenii.

Aceștia sunt, de fapt, integrați ei înșiși în procesele analizate, sunt creatorii
faptelor sociale și purtătorii celor mai diverse relații. Informațiile luate direct de
la subiecții activităților practice au o valoare deosebită pentru analiza științifică a
mediului social. Pentru ca informațiile recoltate de la oameni să aibă valoare
științifică, trebuie respectate cu rigoare câteva cerințe ale metodologiei cercetării.
Printre acestea, determinarea pe baze științifice a populațiilor care urmează să fie
cercetate are o importanță deosebită.

 Cine sunt subiecții de la care se vor recolta informațiile necesare verificării

ipotezelor de cercetare? Ce caracteristici trebuie să aibă aceștia? Cum vor
fi selecționați?
Alegerea acestora se va face în funcție de natura problemei studiate și de intențiile
cercetătorului.
 Determinarea populației supuse investigației presupune realizarea a trei
operații metodologice distincte, dar strâns legate între ele:

 Stabilirea colectivității statistice generale (criteriul de referință pentru

efectuarea acestei operații metodologice îl reprezintă problemele sociale
care constituie obiectul cercetării de teren);
 Stratificarea (gruparea populației);
 Alegerea eșantioanelor asupra cărora urmează să se efectueze investigația
propriu-zisă.
Aceste operații se realizează după ce, în prealabil, a fost stabilită sfera de
cuprindere în teritoriu (delimitarea spațială a cercetării). Cercetările sociologice
nu depășesc de regulă dimensiunile unei zone socio-geografice. Cele mai
numeroase cercetări se efectuează în marile organizații economice, la nivelul
județelor, în comune și orașe.

a) După ce a fost stabilită sfera de cuprindere în teritoriu a unităților economice

sau a colectivităților umane care urmează să fie cercetate, se trece la delimitarea
colectivității statistice generale. Astfel, vor fi incluse în colectivitatea statistică
generală:

a) toate persoanele (sau grupurile umane organizate) care sunt implicate

printr-un tip de activitate practică în procesele socio-economice sau
culturale care constituie obiectul cercetării;
b) toate persoanele care, prin statutul lor social, sunt răspunzătoare de
organizarea, conducerea și efectuarea controlului social asupra
proceselor menționate;
c) persoane care, deși nu sunt implicate nemijlocit în procesele analizate,
dețin informații referitoare la aceste procese.
De exemplu, sfera colectivităților generale este diferită în cazul a două
cercetări pe teme aparent asemănătoare. O investigație pe tema „Factorii
psihosociali ai creșterii productivității muncii” presupune luarea în considerare
a informațiilor date de salariații care își desfășoară activitatea în unitatea
respectivă. Dacă analiza vizează „Factorii psihosociali care contribuie la
creșterea eficienței sociale a muncii” , sfera colectivității statistice generale va fi
mult mai mare. Diferența este dată de conținutul celor două concepte,
„productivitatea muncii” și „eficiența socială a muncii”. Ultimul este un concept
mult mai complex. El exprimă, pe lângă productivitatea muncii, și valoarea
socială a produselor, calitatea acestora, nevoile sociale pe care le satisfac etc. În
acest caz, pentru o analiză riguroasă și relevantă sunt necesare informații și de la
beneficiarii produselor realizate în unitatea cercetată.

b) După ce s-a stabilit colectivitatea statistică generală, se procedează la

gruparea populației în raport cu acele caracteristici natural-sociale ale acesteia.
Cele mai frecvente caracteristici ale populației, care devin criterii de grupare
(stratificare) în cercetările psihosociologice sunt:

a) caracteristicile socio-demografice: sex, vârstă, starea civilă, structura

familială.
b) Caracteristici socio-profesionale: tipul profesiei, forma de calificare,
vechimea în muncă etc. De ex., profesia de miner.
c) Caracteristici sociale: apartenența la grupul social, la mediul social de
proveniență (rural, urban). Gruparea populației, în vederea studierii ei
sociologice, în funcție de mediul social de proveniență este o cerință
metodologică de bază.
d) Caracteristici economice: venituri ale persoanelor sau bugete familiale,
tipul ți structura locuinței, zestrea gospodăriei etc. Aceste caracteristici sunt
utilizate drept criterii de clasificare a populațiilor (anterior cercetării) mai
ales când cercetările se referă la aspecte ale calității vieții sau nivelului de
trai.
Informațiile cu privire la toate tipurile de caracteristici menționate de mai sus
se obțin, de regulă, din situații statistice, din fișele de evidență, registrele agricole,
fișele de pontaj etc. Se întâmplă uneori ca aceste surse să nu fie complete sau să
nu fie actualizate. De aceea, pentru a avea o imagine completă a structurilor
populației ce urmează a fi studiate, se folosesc fișele de recensământ.

c) Structurarea populației în funcție de caracteristicile de mai sus servește la

efectuarea a două operații metodologice de o deosebită importanță în organizarea
și desfășurarea cercetărilor concrete: eșantionarea și întocmirea tabelelor de
corelație în care aceste caracteristici obiective ale populației se constituie ca
variabile independente în funcție de care se analizează opiniile, motivațiile,
performanțele profesionale, aspirațiile etc.

Cercetările sociologice pot fi efectuate asupra întregii populații care formează

ceea ce anterior am numit „colectivitatea statistică generală” (cercetări totale) sau
asupra unui eșantion extras din populația totală (cercetări selective). În practică
situațiile cele mai frecvente sunt acestea din urmă. Cercetările selective prezintă
avantaje atât din punct de vedere științific, cât și material. În cadrul acestui tip de
cercetare, numărul populației de la care urmează să fie recoltată informația se
reduce considerabil față de populația totală. Sunt situații când analiza științifică a
unui fenomen social se poate face prin investigarea a 4-5 mii de subiecți, iar
rezultatele să fie reprezentative pentru întreaga populație a țării. În astfel de
condiții, cercetarea poate fi mai riguroasă prin adâncirea analizei asupra unui
număr mai mare de caracteristici ale realității cercetate. Pentru ca o astfel de
cercetare selectivă să fie una științifică este obligatoriu ca eșantionul calculat să
fie reprezentativ pentru întreaga colectivitate statistică studiată.

Se poate spune despre un eșantion că este reprezentativ atunci când subiecții

reținuți din eșantionul respectiv sunt purtătorii principalelor caracteristici ale
populației totale. Reprezentativitatea eșantionului exprimă deci, capacitatea
acestuia de a reproduce cât mai fidel structurile și caracteristicile populației din
care a fost extras. Pentru a satisface această cerință, eșantioanele trebuie să fie
calculate după scheme de eșantionare elaborate în cadrul statisticii teoretice sau
în cadrul metodologiei cercetărilor sociale.

3.1.8. Stabilirea metodelor și tehnicilor de cercetare

Natura specifică a diverselor tipuri de fapte sociale impune utilizarea unor

metode adecvate pentru studierea lor. Dacă, de exemplu, într-o cercetare sunt
formulate ca obiective cunoașterea relațiilor socioafective din grupurile mici,
precum și opiuniile, motivațiile și comportamentele indivizilor care formează
aceste grupuri, este obligatoriu să folosim mai multe metode. Pentru studiul
relațiilor socioafective, singura metodă care poate fi folosită este metoda
sociometrică; opiniile și motivațiile pot fi cunoscute cu ajutorul anchetei
sociologice, iar pentru studiul comportamentelor umane observația metodologică
s-a dovedit a fi metoda cea mai adecvată. Folosirea, în acest caz, a trei metode
distincte nu este un capriciu al cercetătorului, ci este impusă de natura diferită a
faptelor sociale care constituie obiectul analizei științifice.

De regulă, într-o cercetare sociologică, aplicarea unei singure metode este

incompletă, deoarece se situează și se finalizează într-un singur nivel analitic (cel
mai adesea descriptiv). Tocmai de aceea se recomandă dublarea metodelor
cantitative de către metode calitative de recoltare a informațiilor.

Modelul cantitativ presupune:

- realitate socială exterioară bazată pe descrieri de tip pozitivist: pe

cercetare efectivă, pe înregistrare, pe numărare și măsurare;
- se bazează pe tehnici de cdercetare structurate, standardizate:
chestionarul, interviul standardizat (pe bază de ghid de interviu), plan
observațional riguros, standardizat etc.
 Modelul calitativ:

- se fundamentează pe subiectivitatea umană, pe realitatea socială

construită și interpretată prin interacțiunea motivațiilor, așteptărilor,
reprezentărilor individuale și de grup;
- se bazează pe tehnici nestandardizate (nestructurate, intensive, de
profunzime): interviul intensiv, interviul de grup, studii de caz, analiza
biografiilor.
 Cunoașterea științifică riguroasă trebuie să conducă la îmbinarea
celor două abordări.
 În practică, unitatea dintre metodele și tehnicile cantitative și
calitative apare astfel:
- în cazul unor probleme sociale mai puțin cunoscute, elaborarea propriu-zisă
a tehnicilor cantitative (a chestionarului, de exemplu) ar trebui precedată de
studii pregătitoare (în care să se folosească interviurile intensive, de
profunzime, analize documentare, observații).
 Benefic pentru cercetare este ca în urma aplicării propriu-zise a chestionarului
(a metodelor și tehnicilor cantitative) informațiile să fie completate de date
obținute prin utilizarea metodelor intensiv-calitative.
 Trebuie selectate metodele cele mai adecvate cercetării, în funcție de concepția
general-teoretică, de obiectivele și ipotezele cercertării.
 Întrebările din chestionar, ghid de interviu, ghid de observație etc. Vor fi
construite pe baza indicatorilor obținuți prin operaționalizarea conceptelor.
 Atât în metodele și tehnicile de cercetare stabilite, cât și elaborarea propriu-zisă
a instrumentelor de lucru nu au valoare decât în măsura în care, prin intermediul
acestora, se ating obiectivele cercetării și sunt verificate ipotezele de cercetare.
 3.1.9. Elaborarea instrumentelor necesare recoltării informațiilor

Informațiile referitoare la diferite aspecte ale vieții sociale prezintă

diferențe atât de conținut cât și de formă. De aceea, în cercetare se folosesc
instrumente elaborate în cadrul diverselor metode sociologice pentru a recolta
informații necesare: fișa de observație, chestionarul, ghidul de interviu, testul
sociometric etc.

Redactarea instrumentelor nu este o operație pur tehnică. Acest moment în

pregătirea unei cercetări concrete, este dependent de calitatea demersurilor
metodologice și este influențat de teoria sociologică generală.

 Întrebările din chestionar, ghid de interviu, ghid de observație etc. vor fi

construite pe baza indicatorilor obținuți prin operaționalizarea conceptelor.

4. Cercetarea de teren propriu-zisă (3h)

4.1. Ancheta-pilot

4.2. Cercetarea de teren

Toate demersurile (etapele) menționate până acum sunt premergătoare

deplasării „în teren”, adică contactului nemijlocit cu realitatea ce urmează să fie
cercetată. Având în vedere că viața socială este în permanentă schimbare, se
recomandă ca înainte de a declanșa cercetarea propriu-zisă să se procedeze la o
anchetă „pilot”.

În această fază cercetătorul testează mai întâi validitatea instrumentelor de

cercetare. După ce ne-am convins că problemele asupra cărora solicităm
informații sunt și problemele reale ale oamenilor, că întrebările sunt formulate
clar, că oamenii sunt interesați efectiv de a coopera cu noi, putem considera că se
poate trece la activitatea de recoltare a informațiilor de la întrega populație din
eșantion. În cazul în care apar erori, în legătură cu oricare din problemele
menționate, se procedează la corectarea lor. Numai după această verificare
riguroasă putem trece la cercetarea de teren propriu-zisă.

5. Analiza informaţiilor şi formularea concluziilor

5.1. Prelucrarea informațiilor

În cadrul cercetărilor sociologice se recoltează, de obicei, un mare volum

de informații. Pentru ca acestea să poată fi analizate este necesară o prelucrare
prealabilă a lor. Informațiile se prelucrează în mod diferit în funcție de sursa de la
care au fost obținute și de instrumentele cu ajutorul cărora au fost recoltate.

În ceea ce privește informațiile sub formă de cifre, reținute din documente

statistice, dări de seamă, registre agricole, bugete de familie, registre de evidență
a solicitărilor populației etc. implică operații mai puțin numeroase în stadiul de
prelucrare, deoarece informațiile respective se grupează și se ordonează după
criterii care să faciliteze analiza sociologică prin intermediul tabelelor construite
înainte de începerea recoltării lor.

Modul de prelucrare a informațiilor obținute din documentele sociale și din

fișa de observare vor fi prezentate în detaliu în cursurile referitoare la metoda
observației și tehnica analizei conținutului comunicării.

Prelucrarea informațiilor rezultate din ancheta sociologică (prin intermediul

chestionarului și interviului) solicită un efort mult mai mare și o cunoaștere exactă
a cerințelor teoretico-metodologice pe care le presupune această etapă a cercetării.
Prelucrarea statistică a datelor recoltate devine posibilă numai după sistematizarea
și ordonarea informațiilor.

Principalele momente ale unei astfel de prelucrări sunt: verificarea și

validarea informațiilor care urmează să fie reținute pentru prelucrare; codificarea
informațiilor.

 Verificarea și validarea informațiilor presupune:

 - lecturarea fiecărui chestionar pentru a stabili dacă este sau nu valid
pentru prelucrare;
- de regulă, nu se validează acele chestionare care au un număr mare
de întrebări sau când lipsesc răspunsurile la întrebările factuale
(întrebările de identificare).
 Codificarea informațiilor reprezintă:
- operația de reprezentare convențională a unei informații;
- codul stabilește o corespondență riguroasă între natura calitativă a
informației și cifrele (în cazul unei codificări numerice) sau literele
(codificare alfabetică) atribuite. În cazul chestionarelor
standardizate, codificarea se face anterior recoltării informațiilor
(precodificare);
- simbolurile (codurile) sunt introduse în memoria calculatorului,
astfel încât fiecare chestionar, respectiv fiecare răspuns la întrebări
să devină unități distincte în baza unui program de corelații statistice.
În cercetarea socioumană, se impune utilizarea unor metode statistice:

- se calculează ponderea diverselor caracteristici;

- se calculează medii și indici ale valorilor acestora;
- se efectuează corelații statistice;
- se realizează analiza statistică a gradului de semnificație a
rezultatului obținut prin aplicarea formulelor (teste de semnificație).

5.2. Analiza informațiilor; interpretarea și explicarea faptelor sociale

studiate

Informațiile obținute se raportează la obiectivele și ipotezele cercetării –

este momentul în care se argumentează confirmarea sau infirmarea fiecărei
ipoteze de lucru.

Sunt evidențiate următoarele aspecte:

  precizarea modului în care orice aspect al datelor recoltate modulează sau
completează explicații referitoare la ipoteze.
 Corelarea și int
 egrarea tuturor informațiilor rezultate în urma analizei fie în vededrea
formulării de noi ipoteze de cercetare, fie de sugerare a noi demersuri de
abordare a subiectului supus analizei.
 Este subliniată și reprezentativitatea informațiilor obținute și semnificația
lor sociologică.
5.3. Formularea concluziilor

În urma analizei și interpretării datelor recoltate, a stabilirii semnificației

lor în raport cu problema abordată și, mai ales, cu ipotezele elaborate, se recurge
la formularea concluziilor întregii cercetări (concluzii finale).

Concluziile:

- sunt estimări sintetice care conțin sau rezumă esența rezultatelor

obținute în cercetare;
- pot avea un caracter mai general sau mai particular în funcție de
generalitatea sau specificitatea obiectivelor și ipotezelor inițiale.
- Relevă gradul de originalitate a cercetării, dacă s-a ajuns la idei noi
care le depășesc sau continuă pe cele deja cunoscute sau dacă ideile
deja cunoscute sunt doar confirmate sau întărite;
- Conțin uneori implicit sugestii pentru viitoarele cercetări (este de
dorit însă formularea explicită a acestor sugestii).
5.4. Redactarea raportului de cercetare

Este ultima etapă a unei cercetări sociologice, și implică prezentarea

cerințelor redactării acesteia:

 Se elaborează mai întâi o schiță a raportului – aceasta permite punerea în

ordine logică a tuturor informațiilor de care dispunem;
 Se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, care trebuie să fie
concis;
 După ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză critică a acestuia
de către autori, cu participarea și a altor specialiști sau colaboratori.
 Realizarea fiecărui demers metodologic menționat presupune implicarea
totală și responsabilă a cercetătorului, utilizarea experienței acumulate în
alte cercetări, utilizarea unor metode rezultate din cercetări similare
desfășurate de alți autori etc. Între etapele unei cercetări sociologice există
o legătură indisolubilă, iar actul cunoașterii se realizează ca rezultat al
activității desfășurate de cercetător pe întreg parcursul activității sale.