https://l.facebook.com/l.php?u=https%3A%2F%2Fdocs.

googl
e.com%2Fdocument%2Fd%2F1CsoBhD_fpre7qHZ2A7IuL227C
hPKUlkohGfPOWP5KkY%2Fmobilebasic%3Ffbclid%3DIwAR3H
DDqJ_Orw4UInIahVHIEVQFUxa6nlif577H98RWiOZay0rDjhhqr
emEM&h=AT32zT7qn26CTDlM5Ro5ki8DK1_FQUnmzt_IXWv0
Ga3kBEhdFURpo0wx0Ig5Aarx9G-
qqPe1mBpeufaJy8v1KkCsOW9i8BVP3FqiHWMPtPNZvxXaUR
mZF1_yMnZVrMgGxKV0fg

Lizozomi:Organit delimitat de endomembrane ce contine

hidrolaze acide cu rol in digestia nutrientilor si a
(macro)moleculelor intra si extra celulare, sau organitelor ce
nu mai sunt necesare.(in jur de 50 nm)
Se evidentiaza la MO cu imunofluorescenta,
imunohistochimie pt proteina RAB7A, component al familiei
RAS, are rol in traficul vezicular catre endozomii tarzii si
lizozomi.
Studiu prin fractionare celulara si centrifugare in gradient de
sucroza.
Clasificare:primari:continut amorf, omogen, intens
electronodens,
Secundari:continut eterogen, densitate variabila
Tertiari:corpi reziduali/lipofuscinici, continut eterogen,
lamelar
Loc de actiune:conventionali(in celula, enzime active la ph
acid);secretori: (continutul lor este expulzat, inactivi la ph
acid)
Contin:nucleaze, proteaze, glicozidaze, lipaze, fosfataze,
fosfolipaze, sulfataze
Membrana:contine acid lisobifosfatidic, colesterol.
Proteine integrale si periferice:structurale LAMP1,
transportori LAMP2, pompe protonice V ATP aza H+, proteine
de miscare Rab, SNARE;LAMP, LIMP, LGP :Lysosome
associated membrane proteins, integral membrane proteine,
glicoproteins; sunt 50% din ele, sunt inalt glicozilate pe fata
luminala;protejeaza membrana de actiunea hidrolazelor;
CIC7 canal antiport Cl/H;
Hidrolazele sunt activate prin clivarea proteolitica pt care e
necesar ph acid, 4.5-5;
Biogeneza lizozomilor:Etichetarea cu M6P in cis
golgi;Transport din cisG in transG, maturarea si legarea de
receptorul M6P;Sortarea Receptorului M6P in vezicule
acoperite cu clatrina si detasarea de trans golgi ca lizozom
primar, fuziunea cu endozomi sau lizozomi secundari
preexistenti.
Enzime in marcarea M6P:N-acetilglucozamino
fosfotransferaza transfera NACglzfosfat pe manoza,
glicozidaza cliveaza Nacglucoza;se intampla la numeroase
manoze.Proteina adaptor 1 leaga domeniul citoplasmatic al
receptorului M6P de clatrina;

Functiile lizozomilor
DEGRADAREA ȘI RECICLAREA: − structurilor extracelulare •
ENDOCITOZĂ • pinocitoză • endocitoza mediată de receptori
• FAGOCITOZĂ − structurilor intracelulare •
AUTOFAGIE • mediată de șaperone • micro-autofagie •
macro-autofagie
HOMEOSTAZIA PROTEINELOR
HOMEOSTAZIA COLESTEROLULUI
REPARAREA MEMBRANEI PLASMATICE prin exocitoza
lizozomului
APOPTOZĂ (moarte celulară programată)
APĂRARE IMUNĂ (celule cu lizozomi secretori)
Heterofagia – mecanisme implicate în degradarea
materialului extracelular
PARTICULELE MARI EXTRACELULARE, cum sunt bacteriile,
resturile celulare sau corpii străini, sunt endocitate prin
fagocitoză. Un fagozom, format prin internalizarea
particulelor mari, primește enzime hidrolitice, devine
endozom târziu care se va maturiza și va forma lizozomul. •
PARTICULELE MICI EXTRACELULARE, cum sunt proteinele
extracelulare, proteinele membranare, sau complexele
ligand– receptor, sunt internalizate prin pinocitoză și
endocitoză mediată de receptori. Aceste particule urmează
calea endocitotică trecând prin endozomii timpurii și târzii și
sunt, în cele din urmă, degradate în lizozomi.
– digestia produșilor ingerați prin • fagocitoză (ingestia
particulelor solide mari – fagozom), • endocitoză (mediată de
receptori) • pinocitoză (internalizarea fluidelor extracelulare).

Autofagia – definiţie şi mecanisme de producere

PARTICULELE INTRACELULARE (organitele, proteine
citoplasmatice, sau alte componente celulare) sunt izolate de
matricea citoplasmatică prin membrane ale RE , transportate
ca autofagozomi în lizozomi și degradate. Acest proces se
numește autofagie.
Formarea și expansiunea fagoforului implică membrane din
surse multiple (ERGIC) • activarea fosfatidilinozitol-3-kinazei
III (PI3K-III) și inhibarea căii de semnalizare PI3K-I → Akt →
mTOR determină activarea autofagiei (cantitate scazuta de
nutrienți) • 1A/1B-light chain 3 (LC3) proteina asociată
microtubulilor contribuie la curbarea membranelor
fagoforului - marker pentru autofagie
MACROAUTOFAGIE – autofagia nespecifică/specifică a unor
constituenți citoplasmatici (organite/citosol) izolați într-o
veziculă delimitată de dublă membrană (fagofor →
autofagozom) care fuzionează cu lizozomii. Conținutul
autofagozomului va fi digerat după fuziunea cu lizozomul.
MACROAUTOFAGIE
mitofagie (mitocondrii) pexofagie (peroxizomi) reticulofagie
(reticul endoplasmic) nucleofagie (nuclei) lipofagie (vezicule
lipidice)
MICROAUTOFAGIA – autofagie care implică internalizarea
directă a materialului citoplasmatic prin invaginarea
membranei lizozomale.
AUTOFAGIA MEDIATĂ DE ȘAPERONI – specifică - selecția
mediată de șaperoni (hsc70, hsp90) a proteinelor citosolice
incorect pliate (secvență semnal KFERQ) și translocarea în
lumenul lizozomului prin intermediul proteinelor
membranare lizozomale (LAMP-2A).
(30% din ele)
CONTROL CALITATIV îndepărtează proteinele oxidate,
incorect pliate sau în exces - REZERVĂ de ENERGIE furnizează
aminoacizi în perioadele de stres
Secventa semnal pentru autofagia proteinelor mediata de
saperone:KFERQ :1 aa incarcat negativ, <2 aa incarcati
pozitivi, <2aa hidrofobi, glutamina in pozitia N sau C
terminala a unui pentapeptid.(in orice ordine in rest).
Crinofagie: digestia produsilor de secretie excedentari in
celulele endocrine (mecanism de control al calitatii si
cantitatii secretiei)
Moleculele MHC clasa II din RER și Golgi ajung în lizozomii
secundari de unde preiau antigenele rezultate din digestia
unor molecule cu potențial imun → le expun pe membrana
celulară

Mecanisme celulare implicate in homeostazia proteomului

1. AUTOFAGIA MEDIATĂ DE ȘAPERONI – specifică - selecția

mediată de șaperoni (hsc70, hsp90) a proteinelor citosolice
incorect pliate (secvență semnal KFERQ) și translocarea în
lumenul lizozomului prin intermediul proteinelor
membranare lizozomale (LAMP-2A).
(30% din ele)
CONTROL CALITATIV îndepărtează proteinele oxidate,
incorect pliate sau în exces - REZERVĂ de ENERGIE furnizează
aminoacizi în perioadele de stres
Secventa semnal pentru autofagia proteinelor mediata de
saperone:KFERQ :1 aa incarcat negativ, <2 aa incarcati
pozitivi, <2aa hidrofobi, glutamina in pozitia N sau C
terminala a unui pentapeptid.(in orice ordine in rest).
2.Ubiquinare

Peroxizomul - organit delimitat de o endomembrană care

conține enzime implicate în reacții oxidative din numeroase
căi metabolice. − „peroxisome” organit implicat în
metabolismul peroxidului − dimeniuni 0,3 -1,5 μm
ABCD3-din familia D a atp binding cassette se gaseste in mb
peroxizomala pt importul acizilor grasi si acilCOA in
peroxizomi, folosit in imunohistochimie;mai e
imunofluorescenta.
PEROXIZOMI – organite delimitate de o endomembrană
(vezicule), conținut omogen, mediu electronodens, amorf, fin
granular sau discret fibrilar, uneori cu o placă laterală densă.
PROTEINE MEMBRANARE SPECIFICE: peroxine (Pex 1-24) și
PROTEINE MEMBRANARE PEROXIZOMALE (PMP) • receptori
• proteine de translocare
MATRICEA CONȚINE ENZIME OXIDATIVE (~ 50) OXIDAZE (D-
aminoacid oxidaza, HMG-CoAreductaza, urat oxidaza, ...) RH2
+ O2 → R + H2O2
CATALAZA ~ 40% din conținutul enzimatic peroxizomal R’H2 +
H2O2 → R’ + H2O (ex. metabolizarea etanolului) 2H2O2 →
2H2O + O2
pentru proteinele membranare: Pex19 – recunoaște mPTS
(20-40aa) și leagă PMP sintetizate în citosol, le transportă la
membrana peroxizomală, se leagă de Pex3-Pex16, complex ce
permite inserția PMPs în membrană
- pentru proteinele matriciale: Pex5 – recunoaște PTS1- C-
terminal din proteinele matriciale sintetizate în citosol (Ser-
Lys-Leu-COOH,)
Pex7 – recunoaște PTS2 - N-terminal din proteinele matriciale
sintetizate în citosol [(Arg/Lys)-(Leu/Val/Ile)-X(5)-(His/Glu)-
(Leu/Ala)-N]
Pex19 – recunoaște mPTS (20-40aa) și leagă PMP sintetizate
în citosol, le transportă la membrana peroxizomală, se leagă
de Pex3-Pex16, complex ce permite inserția PMPs în
membrană
vezicule derivate din mitocondrii pot contribui la biogeneza
unor peroxizomi
Functiile peroxizomilor
Funcții ale peroxizomilor -oxidarea acizilor grași cu lanțuri
lungi ( 22 24C) -oxidarea auxiliară a acizilor grași
nesaturați -oxidarea acizilor grași cu grupuri metil laterale
(prenil sau isoprenil) metabolismul oxidativ al aminoacizilor
și purinelor sinteza: colesterolului acizilor biliari (C27ba lanț
lateral →C24ba) eter fosfolipidelor (plasmalogen – 90%
mielina) leucotriene (inflamație)
Superoxide dismutaza [SOD1 (Cu/ZnSOD) și SOD2 (MnSOD)]
degradează radicalii superoxid (ROS) în peroxid de hidrogen și
oxigen molecular. Catalaza (~40%) catalizează
descompunerea peroxidului de hidrogen generat de alte
enzime lizozomale în apă și oxigen.
25% din etanolul ingerat este oxidat în peroxizomi până la
acetaldehidă

Organite celulare capabile de autoreplicare – mecanisme

implicate
Mitocondria-Fisiunea mitocondrială – Mecanisme de reglare
complexe; – Se poate coordona cu mitoza; – Intervin proteine ale
MME -> activarea proteinei efectorii DRP1 (dynamin related protein
1)

Au ADN, ribozomi proprii

Peroxizomii-Peroxizomii – organite semiautonome, autoreplicare prin
fisiune – diviziune asimetrică.Ex de stimul, excesul de acizi grasi.

Nu au ADN, ribozomi proprii.

Pex 11

DLP1 –( dynamin-like protein GTP-ase),

Mff – (mitochondrial fission factor)

Fis1 – (mitochondrial fission protein 1)

Rolul mitocondriei in distributia intracelulara de calciu si producerea

de specii reactive de oxigen

2. Produce specii reactive de oxigen (ROS) –Una din principalele surse

celulare –ROS: • creșterea ROS -> stress oxidativ • stimulează
producția de citokine proinflamatorii • crescute în boli autoimune,
cardiovasculare și maligne, initiaza cai de semnalizare intracelulara

1. Preia și stochează ioni de calciu –În asociere cu RE (MAM) –Fluxul

de Ca: • influențează producerea de energie • poate iniția apoptoza •
modulează semnalizarea intracelulară • Poate declanșa autofagia
mitocondriilor

Mitocondriile se asociază cu RE -> domenii specializate: MAM

(mitochondria-associated membranes)

MAM: -Apoziții mitocondrii - RE -Traficul Ca2+

MFN1, 2 – mitofuzină 1, 2 VDAC – Voltage-Dependent Anion Channel

Sisteme celulare generatoare de energie.Caracteristici

Energia necesara producerii de catre ATP a ATP sintazei provine din

disiparea gradientului protonic.Acesta este produs de lantul
respirator, prin pomparea protonilor de acesta.Acest proces de
pompare de protoni are loc la complexe 1,3,4 ce transporta electroni
de la NADH si FADH2 prin centrele sale oxido reducatoare si ii
saraceste de energie, pompand protoni la schimb.Gradientul protobic
are o componenta chimica si una electrica, cea chimica fiind mai
puternica.

De unde provine energia necesara mentinerii gradientului de

protoni?

A)ardere:prin combinarea h2 cu 1/2o2 se produce apa, proces ce

produce energie

B)oxidare biologica:prin oxidarea metanului la metanol,

formaldehida, acid formic si dioxid de carbon se elibereaza energie
treptat.

Electronii de inalta energie ai NADH si FADH2 provin din ciclul krebs.

Acesta are ca materii prime:Piruvatul, pe care il decarboxileaza in

matrice si formeaza acetilCOA ce intra in ciclul krebs cu formare de 3
molecule de NADH si o molecula de FADH2.Acesta rezulta in urma
procesului de glicoliza anaeroba ce are loc in citosol, rezulta 2 moli
ATP 2 moli piruvat 2 moli NADH.

Alta sursa este beta oxidarea acizilor grasi, cu obtinerea de acetilCOA

ce intra in ciclul krebs.

Daca gradientul electrochimic protonic nu e folosit pt a sintetiza ATP,

acesta se transforma in caldura;decuplantul chemiosmotic fiziologic
este termoregina, ce asigura protectia termica a organismelor.
Ubiquitinar

Ubiquitina este o proteinaalcatuitadin 76 de aminoacizi (8,5 kDa),

extrem de bine conservatadin punct de vedere filogenetic. Ubiquitina
se poate fixa covalent de proteine tintasub formade mono-, multi-si
poli-ubiquitinare. Aceste modificri post-traducere determin
localizarea, func ionalitatea si stabilitatea
proteinelor respective [39]. Una dintre cele mai studiate
func ii ale ubiquitinei se referla reglarea
proteolizei. Astfel, conjugarea mai multor molecule de ubiquitinla o
proteintintaprin poli-ubiquitinare (constând în grefarea unor catene
liniare formate din 4-6 molecule succesive de ubiquitin)
marcheazproteina respectivpentru degradare. Aceastdegradare are
loc în proteazom, organit nedelimitat de endomembrane, sub
ac iunea complexului proteolitic ATP-
dependent, major al celulei. Ubiquitinarea poate sdetermine pe
lângdegradarea proteoliticsi alte “destine” ale proteinelor
int. De exemplu, modificrile prin mono-
ubiquitinare servesc ca semnal de recunostere în traficul de
membrane, endocitoz, repararea ADN si în exportul nuclear [40].
Atragem atentia ctrebuie fcutdiferen a între
termenul de poliubiquitinare (grefarea de ubiquitine legate succesiv,
deci a unor lanturi de ubiquitine) si multiubiquitinare (care constîn
mono-ubiquitinri multiple, deci în grefarea câte unei singure
molecule de ubiquitinîn mai multe locuri de pe proteina tinta).

Importul Nuclear

Importul în nucleu. Pentru a iniția importul nuclear, majoritatea

semnalelor de localizare nucleară trebuie recunoscute de către
cărăușii de import nuclear (importine). Importinele sunt codificade de
o familie de gene ale transportului nuclear. Fiecare membru al
familiei codifică o proteină transportor care este specializată pentru
transferul din citosol în nucleu a unui subset de proteine, care conțin
semnale de localizare nucleară. Importinele sunt proteine citosolice
solubile, care se leagă atât la SLN de pe proteina care urmează să fie
transportată cât și la proteinele NPC, dintre care unele organizează
fibrilele care se extind în citoplasmă. Aceste fibrile, precum și multe
4

dintre proteinele NPC din zona centrală a complexului, care

contribuie la bariera de difuzie, includ un număr mare de secvenţe
repetitive cu fenilalanină și glicină fiind, prin urmare, numite „FG
repetitive”. Secvențele FG repetitive servesc ca situri obligatorii de
legare pentru importine. Complexele importină-încărcătură se
deplasează de-a lungul căii de transport prin legare repetată,
disociere și apoi re-legarea la următoarea secvență FG. În acest fel,
complexele sar de la o proteină a NPC la alta, pentru a traversa
interiorul încâlcit al complexului por. Odată ajuns complexul în
interiorul nucleului, importinele disociază de încărcătura lor și se
reîntorc singure în citoplasmă. Transportatorii nucleari de import nu
se leagă mereu direct de proteinele nucleare, ci pot avea nevoie de
proteine adiţionale, adaptoare.

Exportul in nucleu
Puncte de restrictie si control ale ciclului celular:

Progresia de la o faza la alta a ciclului celular este controlat de la o

faza la alta de puncte de restrictie si control;acestea sunt:

Punctul G1(point of no return)

Dincolo de acest punct, celula nu mai are nevoie de factori de

crestere pentru a avansa in ciclul celular;dincolo de acest punct celula
declanseaza mecanisme de replicare a adnului si daca totul merge
bine va deveni tetraploida.

Punctul G2/M

-control al calitatii ADN, prezenta proteinelor necesare diviziunii

celulare

-e controlat de p53, gardianul genomului, deletat in anumite cancere.

Transcrierea genelor implicate in controlul calitatii adn (p53), sunt
activate de capetele libere ale adn si de modificarile induse de
radiatie

Punctul M-intre profaza si anafaza

-celula verifica atasamentul fiecarei cromatide surori pe fibrele

fusului de diviziune

Fibrele fusului de diviziune (microtubuli) sunt atasate cu capatul + de

kinetocorul fiecarei cromatide

Cicline-definitie, ciclu de viata, rol+Modul in care cicline influenteaza

progresarea prin ciclul celular

(ca exemplu, ciclina B cu cdc2 vor fosforila lamina nucleara in

profaza)

Ciclina este o proteina instabila care e indusa ,stabilizata si se

acumuleaza doar in anumite faze ale ciclului celular.

Cantitatea de cicline creste progresiv in interfaza, pana atinge o

concentratie critica, dupa care e degradata rapid, iar ciclul se reia cu
fiecare diviziune.

Cicline sunt apartin unei familii, fiecare fiind notata cu o

litera.Caracteristicile ciclinelor este ca fiecare atinge un varf de
concentratie intr o anumita faza a ciclului celular, declansand
evenimente specifice.Pentru a nu induce aceste evenimente mai mult
decat este nevoie, ciclina care le controleaza e degradata rapid.

Ciclinele nu controleaza in mod direct procesele care determina

progresia prin ciclul celular, ci activeaza kinaze(ciclin dependent
kinase) ce for fosforila proteinele direct responsabile de modificarile
care apar in fiecare faza.Fiecare are un anume partener, si sunt
prezente doar intr o anumita faza a ciclului
celular. Odată sintetizată, aceasta se va cupla cu kinaza parteneră (C
DK), care există deja în citoplasmă, dar în stare inactivă. Simpla asoci
ere ciclină‐kinază nu este suficientă pentru activarea kinazei, care are
nevoie, la rândul ei, să fie fosforilată (‐P) pentru activare. Iniţial, pent
ru un control riguros al evenimentelor, kinaza suferă o dublă fosforil
are, la două situsuri diferite, din care unul este inhibitor al activităţii
kinazice. Defosforilarea (eliminarea fosfatului) din acest situs inhibito
r permite activareakinazeişiexercitareaefectului
Celulamaidispunedeomodalitatedecontrola
activarea kinazei şi exercitarea efectului. Celula mai dispune de o mo
dalitate de control a activităţii kinazice, chiar în codiţiile în care kinaz
a a fost deja fosforilată în situsul activator, prin legarea unei proteine
inhibitorii la complexul ciclina‐CDK. Această intervenţie poate stopa
temporar intervenţia kinazei, până la efectuarea unei eventuale corec
ţii. După efectuarea corecţiei, inhibitorul este înlăturat prin ubiquitin
are şi kinaza îşi poate relua activitatea.
Ciclul de viaţă se încheie prin ubiquitinarea ciclinei.

Apoptoza-definitie, tipuri+Caspazele

Apoptoza este tipul fiziologic de moarte a celulei, este un program

controlat genetic, caracterizata prin micsorarea dimensiunilor celulei,
vezicularea membranei celulare, condensarea nucleara si
fragmentarea ADN.Din celula moarta raman practic niste corpi
apoptotici, care sunt fagocitati de celule specializate.Apoptoza nu
genereaza inflamatie.

Aceasta poate fi intrinseca sau extrinseca.

Oricum ar fi, aceasta este efectata de proteaze specifice numite

caspaze, membrii familiei fiind indicati prin numere.Acestea sunt
sintetizate in forma lor inactiva(pro-caspaze), sunt activate prin
proteoliza, sunt reglatoare si efectoare.Caspazele reglatoare sunt 8 si
9 si for activa caspazele efectoare prin proteoliza.Caspazele efectoare
sunt responsabile de executia programului apoptotic prin clivarea a
sute sau chiar mii de proteine structurale si functionale esentiale
pentru celula.

Calea intrinseca

-este controlata de familia de gene BLC-2.Aceste gene codifica

proteine care controleaza eliberarea de factori de activare a
caspazelor din mitocondrie.

-e controlata de proteinele BLC-2, unele sunt pro apoptotice, altele

anti apoptotice;

-genereaza un complex molecular specific:apoptozomul.

-proteinele BCL proapoptotice(de ex BAX) declanseaza evenimentele

care duc in final la activarea caspazelor

-proteinele bcl anti apoptotice le impiedica pe cele pro apoptotice sa

activeze caspazele.

Proteinelepro‐apoptotice din familia Bcl‐2 au capacitatea de a oligom

eriza in prezenţa unui activator si de a forma un por la nivelul membr
anei mitocondriale externe, care eliberează în citosol citocromul c. P
entru a preveni acest efect devastator, în celula normală activatorul
este blocat de o proteină antiapoptotică Bcl‐2. Dacă însă programul i
ntrinsec de apoptoză este activat, atunci se sintetizează o proteină “r
ea” (Bad) care eliberează activatorul din complexul cu proteina Bcl‐2
antiapoptotică, declanşând procesul de permeabilizare a membranei
mitocondriale externe.

Citocromul c liber citoplasmatic estelegat de o proteină accesorie car

e oligomerizează şi recrutează caspaza reglatorie 9, formând apoptoz
omul. În apoptozom caspaza 9 este activată, activând la rândul ei cas
pazele efectorii.

Calea extrinseca

-prin activarea unor receptori specializati numiti receptori ai

mortii(death receptors) care transmit semnale de moarte celulara
primite de la alte celule.

Executantii sunt caspazele

-semnalizata extracelular de liganzi specifici sau factori inflamatorii

-receptorii caii de semnalizare apoptotice au in structura lor domenii

ce activeaza moartea celulara:death domains

Death domains activeaza caspazele reglatorii(caspaza 8) fie direct

prin semnalizare TRAIL/FASL, fie indirect prin blocarea inhibitorilor
activarii caspazelor(inhibitor of apoptosis protein IPA) prin
semnalizare TNFalpha

Etapele si fazele ciclului celular:

Ciclul celular este durata de timp petrecuta intre nastere si sfarsitul

diviziunii celulare.Aceste are 2 faze, diviziunea si interfaza.

Interfaza este impartita in mai multe etape:G1,G2 si faza S

G1:celulele nou format absorb nutrienti, isi dubleaza masa si numarul

de proteine si organite.Prezinta punctul de restrictie G1 inainte de
inceperea replicarii ADN.Evolutia in faza G1 este dependenta de
factori de crestere, de exemplu epitelial growth factor, dureaza pana
la punctul de control G1.Daca celula nu primeste factori de crestere
care sa semnalizeze prin calea MAPK(semnalizarea prin calea mitogen
activated protein kinases este absolut necesara pentru progresia
celulei), aceasta va intra in G0(nu cresc, nu se divid);celule cum ar fi
fibrele musculare striate, neuronii, sau temporar hepatocitele se
opresc in aceasta faza.Aceasta cale foloseste receptori tyrozinkinasizi
ce vor active proteine G mici,e frecvent asociata cu proliferare si
supravietuire celulara.

Progresia prin ciclul celular este cotnrolata de cantitatea de cicline ce

creste in functie de etapa ciclului celular.Progresia ciclului celular
dincolo de punctul de control G1 este asigurata de factorii de
transcruere E2F, un factor de transcriere este o proteina care se
paote lega de ADN si are afinitate pentru regiunile cis din structura
unei gene.Aecsti factori cotnroleaza expresia unor gene ce codifica
proteine implicate in mitoza si repararea ADNului.

Faza S- replicarea ADN, la sfarsitul ei fiecare cromozom este

bicromatidic, e independenta de actiunea factorilor de crestere,
depletia de nucleotida induce oprirea ei.

Faza G2:celula continua sa creasca, pregatindu se pentru mitoza.

Prezinta punctul de control G2/M, cu rol in controlul calitatii adn si

prezentei proteinelor necesare mitozei, controlat de gardianul
genomului p53.

Kinazele active in G2 impiedica rereplicarea Adnului.

Mitoza

Are loc in toate celulele EK, prezinta un punct de control intre

metafaza si anafaza(M), are ca rezultat distributia egala de ADN intre
cele doua celule fiice, da nastere la 2 celule diploide, kariokineza
precede citokineza, e formata din profaza, metafaza, anafaza,
telofaza, citokineza.In mitoza, organitele :nucleul se dezorganizeaza,
RE si Golgi se veziculeaza, apare fusul de diviziune organizat de centrii
celulari.Profaza:se form cromozomi, se fosforileaza lamina, se divid
centrioliipt a forma fusul, cromatidele surori raman unite.

Metafaza:Fiecare cromozom se pune pe fusul de diviziune, fiecare

cromatide e legata de un microtubul prin kinetocori.

Anafaza:Croamtidele migreaza.Se reorganizeaza anvelopa nucleara,

se formeaza inelul contractil, se dezorganizeaza fusul de diviziune,
cromozomii ajung la poli si se decondenseaza.

Nucleul celular, definitie, aspect la MO si ME

Nucleul este cel mai mare organit delimitat de endomembrana,

prezent in toate celulele(cu unele exceptii:hematii, celule fibre are
cristalinului, keratinocitele din stratul superficial al pielii), cu rol in
pastrarea ADN ului si sinteza acizilor nucleici.Nucleul este
componentul subcelular prezent doar in celulele eucariote si numai in
interfaza.

Nucleul este denumit si carion.

Nucleul este sediul:adnului, purtatorul informatiei genetice,

autoreplicarii adnului, transcriptiei mesajului genetic, adica a sintezei
ARNm, centrul de control si comanda a celulei eucariote.

La MO:este vizibil la MO, are aspect bazofil(eucromatic=palid colorat,

heterocromatic intens colorat cu varianta extrema-tahicromatic)
Are forma variata, localizare centrala ce poate fi si periferica.

Este de obicei studiat folosind coloranti bazici, cea mai folosita este
cea Hemalaun-Eozina, avand culoarea violet.Nucleul este bazofil, va
lega hemalaunul.

La ME se observa elementele de ultrastructura, cum ar fi:invelis

nuclear, format din membrane nucleare si cisterna nucleara, prezinta
pori nucleari, cromatina:eucromatina electronotransparenta si
heterocromatina electronodensa, matricea nucleara si nucleolul.

Invelisul nuclear definitie organizare ultrastructura

Invelisul nuclear este un complex membranar caracteristic celulelor

eucariote.El separa doar in perioada interfazica continutul nuclear de
citoplasma implicit controleaza schimburile dintre nucleu si
citoplasma.Prezenta invelisului nuclear asigura stabilitate genetica
mai mare a ek in raport cu pk intrucat acesta delimiteaza un
compartiment subcelular separat in care isi are sediul adn si in care
se desfasoara procesele de autoreplicare si transcriptie.

Ultrastructura:Ultrastructural, invelisul nuclear are 2 caracteristici

esentiale:este dublu(format din doua membrane nucleare) si prezinta
pori.

Elementele componente:membrana interna si externa, cisterna

perinucleara, pori, lamina nucleara.
Anvelopa nucleară (înveliș nuclear) constă din două membrane care
fuzionează din loc în loc la nivelul complexelor por și spațiul dintre
ele, denumit lumen. Cele două membrane diferă în compoziția
proteică şi funcție. Membrana nucleară internă conține proteine
specifice de ancorare a cromatinei și a laminei nucleare – o rețea de
proteine numite lamine, care asigură sprijin pentru organizarea
anvelopei nucleare şi puncte de ancorare a heterocromatinei.
Membrana nucleară externă este continuă cu membrana RER. Ca și
membrana RER, membrana nucleară externă are atașați ribozomi,
implicați în sinteza unor proteine, care sunt integrate în membrane
sau transportate în spațiul dintre ele, numit cisterna nucleară, care
este continuă cu lumenul RER.

Porul: În celulele animale, fiecare complex nuclear al porului

(abreviere internațională NPC) are o masă moleculară de
aproximativ 125 milioane de Daltoni (Da) și este compus din
aproximativ 30 de tipuri diferite de proteine, numite generic
nucleoporine. Fiecare tip de nucleoporine este prezent în NPC în mai
multe copii. NPC prezintă simetrie octogonală. Proteinele porului
nuclear se organizează în subunități. Un por nuclear este format din 4
tipuri de subunități: columnare, care formează cea mai mare parte a
peretelui (în număr de 8, dispuse circumferențial); anulare care sunt
dispuse tot circumferențial, în centrul porului (ca un ecuator pe
interior); lumenale, proteine transmembranare, perpendiculare față
de cele columnare, care sunt ancorate la membranele nucleare;
inelare, care formează inelul citoplasmatic, respectiv inelul nuclear. În
plus, există fibrile ce ies din ambele inele, citoplasmic și nuclear, ale
NPC. Pe partea nucleară, fibrilele se convertesc pentru a forma
structuri asemănătoare unor coșuri, în timp ce pe fața citosolică a
NPC fibrilele au capetele libere. Proteinele care alcătuiesc fibrilele
sunt diferite pe fețele citoplasmatice, respectiv nucleare ale NPC.
2

Anvelopa nucleară a unei celule tipice de mamifere conține 3000-

4000

Porul nuclear si rolul sau in transport

În celulele animale, fiecare complex nuclear al porului (abreviere

internațională NPC) are o masă moleculară de aproximativ 125
milioane de Daltoni (Da) și este compus din aproximativ 30 de tipuri
diferite de proteine, numite generic nucleoporine. Fiecare tip de
nucleoporine este prezent în NPC în mai multe copii. NPC prezintă
simetrie octogonală. Proteinele porului nuclear se organizează în
subunități. Un por nuclear este format din 4 tipuri de subunități:
columnare, care formează cea mai mare parte a peretelui (în număr
de 8, dispuse circumferențial); anulare care sunt dispuse tot
circumferențial, în centrul porului (ca un ecuator pe interior);
lumenale, proteine transmembranare, perpendiculare față de cele
columnare, care sunt ancorate la membranele nucleare; inelare, care
formează inelul citoplasmatic, respectiv inelul nuclear. În plus, există
fibrile ce ies din ambele inele, citoplasmic și nuclear, ale NPC. Pe
partea nucleară, fibrilele se convertesc pentru a forma structuri
asemănătoare unor coșuri, în timp ce pe fața citosolică a NPC fibrilele
au capetele libere. Proteinele care alcătuiesc fibrilele sunt diferite pe
fețele citoplasmatice, respectiv nucleare ale NPC.

Anvelopa nucleară a unei celule tipice de mamifere conține 3000-

4000 NPC, iar traficul total care trece prin fiecare CPN este enorm:
fiecare CPN poate transporta până la 500 de macromolecule pe
secundă și poate transporta în ambele direcții în același timp. La
acest transport se adaugă ionii sau alte molecule mici (de exemplu
ATP, ADP). Fiecare NPC conține una sau mai multe pasaje hidrofile,
prin care molecule mici (5000 daltoni sau mai puțin) hidrosolubile
difuzează liber. Pentru proteine cu greutate de până la 60.000Da se
poate observa o difuziune lentă prin por, a cărei viteză depinde atât
de masa moleculară cât și de geometria tri-dimensională. Difuzia este
limitată/controlată și de organizarea intrinsecă a porului, care
prezintă proteine ce formează o rețea, cu ochiuri mici (descrisă ca
„un pat de alge din ocean”), prevenind intrarea pasivă a moleculelor
mari. Ribozomii citoplasmatici maturi, de exemplu, sunt de
aproximativ 30 nm diametru și astfel nici nu pot difuza nici nu sunt
activ transportați prin NPC. Astfel se asigură ca sinteza proteinelor să
se petreacă doar la nivelul citoplasmei (în citosol sau pe poliribozomi
atașați RE). Subunitățile ribozomale sau molecule mari, cum ar fi
ADN- și ARN-polimeraze, care au greutăți moleculare de 100.000-
200.000Da, se leagă de transportori specifici şi sunt trecute activ prin
porii nucleari. Localizarea nucleară a unei proteine este semnalizată
printr-o secvență specifică, semnal de localizare nucleară (SLN). În
multe proteine, semnalele constau dintr-una sau două secvențe
scurte care sunt bogate în aminoacizii încărcați pozitiv lizină și
arginină, cu secvență care variază pentru diferite proteine nucleare

Multe proteine care funcționează în nucleu, inclusiv histone, ADN- și

ARNpolimerazele, proteine reglatorii sau factori de transcriere sunt
importate selectiv în compartimentul nuclear, de la locul de sinteză
(citosol). În același timp, ARNt și ARNm sunt sintetizate în
compartimentul nuclear și apoi exportate în citoplasmă. Ca și
procesul de import, procesul de export este selectiv; moleculele de
ARNm, de exemplu, sunt exportate numai după ce au fost modificate
corespunzător prin reacțiile de procesare a ARN-ului în nucleu (vezi
mai jos şi în cursul 2 nucleu). În unele cazuri, procesul de transport
este complex. Proteinele ribozomale, de exemplu, sunt sintetizate

în citosol și importate în nucleu, unde se asociază ARN-urilor

ribozomale nou sintetizate, în particule ribonucleoproteice care
asamblează subunitățile ribozomale. Subunitățile sunt apoi exportate
în citosol, unde se asamblează în ribozomi funcționali (vezi detalii
asupra procesului la cursul despre ribozomi). Procesul de export al
subunităților ribozomale necesită transport selectiv prin anvelopa
nucleară.

Semnalele de localizare nucleară pot fi localizate aproape oriunde în

secvența de aminoacizi a proteinelor. Multe funcționează chiar și
atunci când sunt legate ca peptide scurte la lizine pe suprafața unei
proteine citoplasmatice, sugerând că locația exactă a semnalului în
cadrul secvenței de aminoacizi a unei proteine nucleare nu este
importantă. În plus, atâta timp cât una dintre subunitățile proteice
ale unui complex prezintă un semnal de localizare nucleară,
complexul poate fi importat în nucleu.

Transportul macromolecular prin intermediul NPC diferă în mod

fundamental de transportul de proteine prin membranele altor
organite prin faptul că se realizează printr-un por hidrofil mare
(Günter Blobel, laureat, din 1999, al premiului Nobel pentru Medicină
sau Fiziologie, spune despre porul nuclear cum că ar fi cel mai mare
organit specializat în transport din celulă) și nu printr-un transportor
(transmembranar) de proteine. Din acest motiv, proteine nucleare
complet pliate pot să fie transportate în nucleu printr-un NPC, iar
subunitățile ribozomale nou formate sunt transportate din nucleu
către citosol ca o complex ribonucleoproteic deja asamblat. În
contrast, proteinele trebuie să fie desfășurate pe larg pentru a fi
transportate în majoritatea celorlalte organite, iar menținerea lor
într-o formă nepliată, care să faciliteze translocarea prin membrane,
este asigurată de șaperone.

Import

Importul în nucleu. Pentru a iniția importul nuclear, majoritatea

semnalelor de localizare nucleară trebuie recunoscute de către
cărăușii de import nuclear (importine). Importinele sunt codificade de
o familie de gene ale transportului nuclear. Fiecare membru al
familiei codifică o proteină transportor care este specializată pentru
transferul din citosol în nucleu a unui subset de proteine, care conțin
semnale de localizare nucleară. Importinele sunt proteine citosolice
solubile, care se leagă atât la SLN de pe proteina care urmează să fie
transportată cât și la proteinele NPC, dintre care unele organizează
fibrilele care se extind în citoplasmă. Aceste fibrile, precum și multe
dintre proteinele NPC din zona centrală a complexului, care
contribuie la bariera de difuzie, includ un număr mare de secvenţe
repetitive cu fenilalanină și glicină fiind, prin urmare, numite „FG
repetitive”. Secvențele FG repetitive servesc ca situri obligatorii de
legare pentru importine. Complexele importină-încărcătură se
deplasează de-a lungul căii de transport prin legare repetată,
disociere și apoi re-legarea la următoarea secvență FG. În acest fel,
complexele sar de la o proteină a NPC la alta, pentru a traversa
interiorul încâlcit al complexului por. Odată ajuns complexul în
interiorul nucleului, importinele disociază de încărcătura lor și se
reîntorc singure în citoplasmă. Transportatorii nucleari de import nu
se leagă mereu direct de proteinele nucleare, ci pot avea nevoie de
proteine adiţionale, adaptoare.

Exportul

Exportul din nucleu funcționează asemănător importului nuclear,

doar că în sens invers. Exportul nuclear al moleculelor mari, cum ar fi
subunitățile ribozomale și ARN de diverse tipuri, are loc prin NPC și
depinde, de asemenea, de un sistem de transport selectiv. Sistemul
de transport se bazează pe semnale de export nuclear din secvenţa
proteinelor care urmează să fie exportate, precum și pe transportorii
complementari de export nuclear (exportine). Acești cărăuși se leagă
atât de semnalul de export, cât și de proteinele NPC, pentru a ghida
încărcătura către citosol. Mulți transportori de export nuclear sunt
înrudiţi structural cu importinele, fiind codificați de membri ai
aceleiași familii de gene de transport nuclear.

Transportul prin porul nuclear este coordonat de un membru al

superfamiliei proteinelor G mici. Celula obține energia necesară
transportului selectiv prin porul nuclear din hidroliza GTP de către o
proteină G mică, Ran-GTP-aza. Ran-GTP-aza se găsește atât în citosol,
cât și în nucleu, fiind necesară pe de o parte pentru importul, iar pe
de altă parte pentru exportul nuclear. Ca și alte GTP-aze, RanGTP-aza
este un comutator molecular care poate exista în două stări
conformaționale, în funcție de nucleotidul legat (GDP, forma incativă
sau GTP, forma activă). Două proteine de reglare specifice Ran-GTP-
azei controlează conversia între cele două stări: (i) o proteină
activatoare a GTPazei, cu localizare citosolică (GAP, de la guanosine
activating protein), care activează hidroliza GTP şi astfel convertește
Ran-GTP în Ran-GDP (inactivare), pe când (ii) un factor de schimb al
guaninei (GEF, de la guanosine exchange factor), localizat în nucleu,
promovează schimbul de GDP cu GTP și trece

astfel Ran-GDP în Ran-GTP (activare). Deoarece Ran-GAP este situat

în citosol, iar RanGEF este situat în nucleu, citosolul conține în
principal Ran-GDP, iar nucleul conține în principal Ran-GTP. Acest
gradient al celor două forme conformaționale ale Ran-GTPazei
controlează direcționalitatea transportul nuclear.

Importinele transportate de la o secvență repetitivă FG la alta,

cuplate cu proteina care trebuie dusă în nucleu, ajung pe partea
nucleară, unde Ran-GTP se leagă de complex. Legarea Ran-GTP
determină modificări ale transportorului cu eliberarea lui de
încărcătura purtată. Deoarece Ran-GDP din citosol nu se poate lega
de complexul format, descărcarea are loc numai pe partea nucleară a
NPC. În acest fel, localizarea nucleară a Ran-GTP creează
direcționalitatea importului. După ce a descărcat încărcătura în
nucleu, importina cu Ran-GTP legată este transportată înapoi prin
complexul por în citosol. Aici, Ran-GAP activează Ran-GTP-aza, pentru
a hidroliza GTPul legat, formând astfel Ran-GDP, care, în această
formă disociază de importină. Transportorul de import este astfel
gata pentru a intra într-un alt ciclu.

Exportul nuclear se produce printr-un mecanism similar, în principiu,

cu excepția faptului că Ran-GTP promovează, în nucleu, legarea
încărcăturii de export la exportina venită din citosol, formând
complexul de export GTP-ază mică-exportină-încărcătură. După ce
complexul de export se deplasează, prin porul nuclear, în citosol,
Ran-GTP interacționează cu Ran-GAP, hidrolizând GTP și trecând în
forma inactivă. Ca rezultat, complexul de export se desface, eliberând
atât încărcătura, cât și Ran-GDP în citosol. Exportinele libere sunt
apoi readuse în nucleu pentru a finaliza ciclul și pentru a iniția unul
nou.

Transportul prin NPC poate fi reglementat prin controlul accesului la

mecanismul de transport. Unele proteine, cum ar fi cele care leagă
ARNm conțin atât semnalele de localizare nucleară, cât și semnalele
de export nuclear. Aceste proteine sunt transportate continuu înainte
și înapoi între nucleu și citosol. Vitezele de import și de export
determină starea de echilibru a acestor proteine de transport. În
cazul în care viteza de import o depășește pe cea de export, o
proteină va fi localizată în principal în nucleu. Dacă, dimpotrivă, viteza
de export depășește viteza de import, o proteină va fi localizată

în principal în citosol. Astfel, modificarea vitezei de import, de export,

sau a ambelor, poate schimba locația unei proteine.

În alte cazuri, transportul este strict controlat. Celulele controlează

activitatea unor proteine de reglare a expresiei genice prin păstrarea
lor în afara nucleului. Acestea pot fi activate sau inactivate, adesea
prin fosforilarea de aminoacizi în apropierea secvențelor semnal. Alte
proteine de reglare a expresiei genice sunt legate de proteine
citosolice inhibitoare care fie le ancorează în citoplasmă (prin
interacțiuni cu citoscheletul sau organite specifice), fie le maschează
semnalele de localizare nucleară, astfel încât acestea nu pot
interacționa cu importinele.

Nucleolul

Cele mai abundente forme de ARN din celule sunt cele ribozomale
(ARNr), constituind aproximativ 80% din totalul de ARN din celulele
care se divid rapid. Eucariotele au o polimerază separată, ARN
polimeraza I, care este dedicată producerii ARNr. ARNpolimeraza I
este similară structural cu ARN-polimeraza II, implicată în sinteza
ARNm. Deoarece mai multe runde de translație a fiecărei molecule
ARNm pot asigura o amplificare enormă în producerea de molecule
de proteine, multe dintre proteinele care sunt foarte abundente într-
o celulă pot fi sintetizate din gene care sunt prezente într-o singură
copie per genom haploid. Dimpotrivă, componentele ARN ale
ribozomului sunt produse genetice finale, iar o celulă de mamifere, în
creștere, trebuie să sintetizeze aproximativ 10 milioane de copii ale
fiecărui tip de ARN ribozomal, în fiecare generație de celule, pentru a-
și construi 10 milioane de ribozomi. Cantități adecvate de ARN
ribozomal pot fi produse numai pentru că celula conține copii
multiple ale genelor pentru ARNr, care codifică ARN necesar
producerii subunităților ribozomale. Celulele umane conțin
aproximativ 200 de exemplare de gene de ARNr pe genomul haploid,
răspândite în grupuri mici pe cinci cromozomi diferiți.

Există patru tipuri de ARNr la eucariote, fiecare prezent într-o singură

copie în fiecare ribozom. Trei din cele patru ARNr (desemnate prin
18S, 5,8S și 28S) sunt realizate prin modificarea și scindarea
biochimică a unui singur ARN precursor, mare (ARN 45S); Cel de-al
patrulea (ARNr 5S) este sintetizat dintr-un grup separat de gene de
către o polimerază diferită, ARN-polimeraza III și nu necesită
prelucrări. Nu se știe, încă, de ce acest ARNr este transcris separat.

Modificarea biochimică și prelucrarea unei molecule de precursor

ARN 45S, în trei ARNr separate, includ aproximativ 100 metilări ale
pozițiilor 2'-OH și izomerizări ale nucleotidelor de uridină la
pseudouridină. Funcțiile acestor modificări nu sunt înțelese în detaliu,
dar ajută, probabil, la plierea și asamblarea ARNr finale și pot, de
asemenea, să modifice subtil funcția ribozomilor. Fiecare modificare
se face la o poziție specifică în macromolecula de ARN precursor.
Aceste poziții sunt specificate de mai multe sute de molecule "ARN
de ghidare", care aduc o enzimă modificatoare a ARN în poziția
corespunzătoare. Alte molecule ARN de ghidare promovează
scindarea de macromolecule ARN precursoare în ARN mature,
probabil inducând modificări conformaționale în ARN precursor.
Toate aceste molecule ARN de ghidare sunt membre ale unei clase de
ARN denumite molecule ARN mici nucleolare (prescurtat SnoRNA, de
la small nucleolar RNA). Multe snoARN sunt codificate în intronurile
altor gene, în special cele care codifică proteinele ribozomale. Prin
urmare, ele sunt sintetizate de ARN-polimeraza II și prelucrate din
secvențe de intron excizate.

Nucleolul este locul pentru procesarea ARNr și asamblarea lor în

subunităţi ribozomale. Nucleolul este un organit nedelimitat de
endomembrane fomat, practic, dintr-un agregat mare de
macromolecule, inclusiv genele pentru ARNr în sine, macromolecule
ARN precursoare, ARNr mature, enzime de procesare ARNr,
ribonucleoproteine snoRNP (de la small nucleolar
RiboNucleoParticles), subunități de proteine ribozomale și subunități
ribozomale în diferite stadii de maturare. Asocierea strânsă a tuturor
acestor componente permite, probabil, ca asamblarea ribozomilor să
aibă loc rapid și fără probleme.

În plus, față de rolul său important în biogeneza ribozomului,

nucleolul este, de asemenea, locul în care sunt produse alte molecule
de ARN și unde alte complexe ARNproteine (ribonucleoproteine) sunt
asamblate. De exemplu, particula spliceosomală U6 snRNP (de la
small nuclear ribonucleoprotein), care funcționează în asamblarea
preARNm, este compusă dintr-o moleculă de ARN și cel puțin șapte
proteine. U6 snARN este modificată biochimic de alte snARN, în
nucleol, înainte de asamblarea finală a acestui complex
ribonucleoproteic. Alte complexe importante de proteine-ARN,
inclusiv telomeraza și particula de recunoaștere a semnalului se crede
că sunt asamblate în nucleol. În cele din urmă, RNAt care poartă
specific aminoacizii pentru sinteza proteinelor sunt procesate, de
asemenea, în nucleol. Astfel, nucleolul poate fi considerat o fabrică
mare în care sunt procesate și asamblate multe proteine diferite,
pentru a forma o mare varietate de complexe de ribonucleoproteine.
Nucleolul este impartit in trei mari componente, centrul fibrilar, unde
are loc transcrierea ARNr, componenta densa fibrilara si componenta
granulara.
Tipuri de ARN non-codant
Small nuclear ARN: Secvențele intronice sunt îndepărtate din ARNm nou sintetizat
(numit ARNm precursor sau, abreviat, pre-mRNA) prin procesul de splicing. ARNm
matur este acel ARN obţinut doar după procesarea de la capetele 5‘ și 3‘ și după
realizarea procesului de splicing. Complexele care catalizează îmbinarea secvenţelor
din pre-mRNA obţinute după excizia unui intron constau în molecule de ARN și până la
200 de proteine și hidrolizează multe molecule de ATP per eveniment de îmbinare.
Spre deosebire de celelalte etape ale producției ARNm, splicingul este efectuat de
molecule de ARN specializat, mai degrabă decât de proteine. Aceste molecule de ARN
sunt relativ scurte (mai puțin de 200 de nucleotide fiecare) și sunt cinci (U1, U2, U4, U5
și U6), din categoria ARN necodificante mici (snRNA, de la small nuclear RNA), fiecare
fiind complexat cu cel puțin șapte subunități proteice pentru a forma un snRNP
(ribonucleoproteină nucleară mică). Acestea formează miezul spliceozomului,
complexul mare de ARN și proteine care efectuează efectiv splicing.
a) ARN mic nuclear (ARNsn) (small nuclear)
 Reprezinta un grup heterogen de ARN de 60-360 nucleotide
 Intra in constitutia spliceozomului, participand la convertirea pre –
ARNm in ARNm prin sectionarea si indepartarea intronilor
 Participa la procesarea altor clase de ARN
 Regleaza factorii de transcriptie
b) ARN mic nucleolar ARNsno (small nucleolar)
 Reprezinta un grup heterogen de ARN de 60-360 nucleotide
 Participa la biogeneza ARNr si ARNt
 Participa la reglarea matisarii alternative a unor gene
c) Micro ARN (ARNmi)
 Este o molecula de ARN de 21-22 de nucleotide
 Blocheaza translatia sau produce degradarea ARNm prin fenomenul de
„interferenta ARN”
d) ARN interferent mic (ARNsi) (small interfering)
 Este o molecula de ARN de 20-25 nucleotide
 Este utilizat posttranscriptional
e) ARN necodant lung
 Este o molecula de ARN cu o lungime ce depaseste 200 de nucleotide
 Este implicat in reglarea expresiei genelor prin modificarea cromatinei,
biologia telomerelor, amprentare, inactivarea cromozomului X

ARN de transfer (ARNt):

  Se gaseste in citoplasma celulelor
 Este o molecula mica de ARN, formata din 70-93 de nucleotide care transfera la
situsul ribozomal, in timpul translatiei, un aminoacid specific lantului
polipeptidic in formare.
 Intr-o celula care sintetizeaza activ proteine se regasesc simultan cel putin 50 de
tipuri de ARNt.
 Exista cel putin un ARNt pentru fiecare dintre cele 20 de tipuri de aminoacizi
regasiti in proteine.
 Are o structura particulara, prezentand un sit pentru atasarea aminoacidului si
trei bucle, dintre care una prezinta o regiune de trei nucleotide, denumita
anticodon pentru recunoasterea codonului din ARNm, de care se leaga prin
legaturi de hidrogen.
 Secventa anticodonului ARNt este esentiala pentru formarea lantului de
aminoacizi ai proteinei.

ARN ribozomal (ARNr):

1. Este sintetizat in nucleu
2. In citoplasma se combina cu proteine, fiind elementului majoritar din structura
ribozomului, avand atat rol catalizator, cat si structural in sinteza proteinelor
prin procesul translatiei.
3. Ribozomii umani contin patru tipuri de ARNr: 5S, 5,8S, 18S si 28S care intra in
componenta celor doua subunitati (mare si mica)
4. Ribozomii leaga ARNm si realizeaza sinteza proteinelor
5. Mai multi ribozomi pot fi atasati simultan la o molecula de ARNm
6. ARNr este regasit in cantitate mare in citoplasma, reprezentand 90% din
totalitatea ARN-ului.

Organizarea unei gene. Reglarea transcrierii genice

Transcrierea este doar prima din câteva etape necesare pentru a produce un ARNm
matur. Alte etape critice sunt modificările capetelor ARN și eliminarea secvențelor de
introni, prin procesul de ARN-splicing. Ambele capete ale ARNm, la eucariote, sunt
modificate: prin acoperirea (capping) capătului 5‘ (cu un capac tri-fosfo-
7metilguanozină) și prin poliadenilarea capătului 3‘. Aceste capete speciale permit
celulei să evalueze dacă ambele capete ale unei molecule ARNm sunt prezente (și
mesajul este, prin urmare, intact) înainte de a exporta secvența de ARNm din nucleu și
a-l traduce în 3 proteine. Ansamblul ARNm unește porțiuni diferite ale secvenței
codificante de proteine (exoni) și oferă celulelor eucariote capacitatea de a sintetiza
mai multe proteine diferite, pornind de la aceeași genă.
Etapele transcrierii
Iniţierea transcrierii ADN cu formarea ARNm necesită legarea ARN-polimerazei II la
promoterul unei gene. O genă este formată din (i) un promoter, (ii) o porțiune cu
secvenţe ce formează introni (fostul „junk DNA”, care este eliminat din ARNm matur)
şi, respectiv, exoni (regiunile care codifică propriu-zis pentru secvenţe de aminoacizi),
precum şi (iii) zone „cis” reglatorii care precedă imediat promoterul, deşi unele se pot
afla la distanţă de mii de perechi de bază de promoter. Regiunile cis sunt secvenţe de
legare a proteinelor care pot iniţia sau inhiba transcrierea genică, cum ar fi factorii
generali ai transcrierii sau factori speciali de transcriere, activaţi prin procese de
semnalizare celulară (de ex. STAT, din calea de semnalizare JAK-STAT). Promoterul unei
gene conţine o secventă scurtă cis reglatorie, localizată la 25 perechi de baze (pb)
înaintea punctului de start transcriere (Transcription-Start Site – TSS) implicată în
iniţierea transcrierii, care dictează modul în care proteina codificată de genă este
transcrisă: constitutiv sau semnalizat. Cea mai cunoscută astfel de secvenţă cis este
numită TATA (TATA-box), deoarece este bogată în nucleotide T şi A. Unele gene conţin
în promoter o secvenţă asemănătoare TATA (TATA-like), iar altele au secvenţe bogate
CG, care pot fi metilate, cum am discutat mai sus. Secvenţa TATA este recunoscută de
proteina de legare de secvența cis din categoria TATA box (TATA binding protein –
TBP), parte din complexul factorilor generali ai transcrierii, care recrutează ARN-
polimeraza II la gena care urmează să fie transcrisă. Factorii generali ai transcrierii sunt
o familie de proteine care au secvenţe de legare de ADN şi sunt absolut necesari
pentru iniţierea transcrierii. Se numesc „generali” pentru că sunt folositi de toate
genele care sunt transcrise de ARN-polimeraza II. Unul dintre membri are rol de
helicază, expunând catena codificantă pentru transcriere. Avansarea polimerazei de pe
promoter către TSS este dependentă de fosforilarea cozii C-terminale a ARN-
polimerazei II. Fosforilarea se face la reziduuri de serină, de către o kinază din
complexul factorilor generali ai transcrierii. Abia după acest pas, poate începe pasul al
doilea al transcrierii, elongarea. Celelalte secvenţe cis reglatorii se pot distanţa de
promoter cu până la 50.000 de perechi de nucleotide. O mare parte din această zonă
de ADN servește ca secvențe "distanțier", pe care proteinele de reglare a expresiei
genice nu le recunosc direct, dar acest ADN poate oferi flexibilitatea necesară pentru
buclarea eficientă a fibrei de cromatină şi adoptarea unei conformaţii 3D adecvate a
cromozomilor eucariotici.
Elongarea şi modificările capetelor moleculei de ARNm. După cum s-a discutat
anterior, un pas cheie în inițierea transcrierii prin ARN-polimeraza II este fosforilarea
cozii enzimei, adică la nivelul domeniului C-terminal (CTD, de la C-terminal domain).
Această fosforilare continuă treptat deoarece ARN-polimeraza II inițiază transcripția și
se mișcă de-a lungul ADN. Aceasta nu numai că ajută la disocierea ARN-polimerazei II
de alte proteine prezente la TSS, dar permite, de asemenea, ca un nou set de proteine
să se asocieze cu coada enzimei, pentru a determina prelucrarea ARNm nou sintetizat.
De îndată ce ARN-polimeraza II a produs aproximativ 25 de nucleotide de ARN, capătul
5’ al moleculei de ARNm nou sintetizat este modificat prin adăugarea unui capac care
constă dintr-un nucleotid modificat de guanină (7-metil guanozină). Capaculul 5’-metil
semnifică capul 5' al ARNm la eucariote și acest punct de reper ajută celulele să
distingă ARNm de celelalte tipuri de molecule de ARN prezente în celulă. În nucleu,
 capacul 5’metil-guanozinic se leagă de un complex proteic care ajută ARNm să fie
corect prelucrat şi exportat din nucleu prin porul nuclear. Capacul 5’-metil-guanozinic
are, de asemenea, un rol important în traducerea ARNm în proteine din citosol, fiind
recunoscut de factorii de iniţiere la eucariote (eIF), care iniţiază traducerea proteinelor
în ribozom. Poziția capătului 3' al fiecărei molecule de ARNm este specificată printr-un
semnal codificat în genom. Aceste semnale sunt transcrise în ARNm, pe măsură ce
ARNpolimeraza II se mișcă de-a lungul lor şi sunt, apoi, recunoscute de o serie de
proteine care leagă ARN și enzime de procesare a ARN. Două proteine multisubunitare,
numite CstF (Factor de stimulare a clivajului) și CPSF (Factor specific de scindare și
poliadenilare), au o importanță deosebită. Ambele proteine „călătoresc” cu
ARNpolimeraza II și sunt transferate în secvența de procesare a capătului 3’. Acesta
este modificat prin adăugarea, la un moment dat, a aproximativ 200 de nucleotide A,
de către o enzimă numită poli-A-polimeraza (PAP). Precursorul nucleotidelor pentru
aceste adăugări este ATP, iar același tip de legături 5‘-to-3‘ sunt formate ca în cazul
celor convenționale din sinteza ARN. Spre deosebire de ARN-polimerazele uzuale, poli-
A polimeraza nu necesită un șablon; prin urmare, coada poli-A a ARNm eucariot nu
este direct codificată în genom. Pe măsură ce coada poli-A este sintetizată, proteinele
care leagă poli-A se asamblează pe ea, participând la determinarea lungimii finale a
cozii, la transportul ARNm din nucleu în citosol şi direcţionarea sintezei de proteine în
ribozom.
Splicingul

Procesarea şi maturarea ARN-ului mesager

Splicingul. Atât secvențele intronice cât și cele exonice sunt transcrise în ARN.
Secvențele intronice sunt îndepărtate din ARNm nou sintetizat (numit ARNm precursor
sau, abreviat, pre-mRNA) prin procesul de splicing. ARNm matur este acel ARN obţinut
doar după procesarea de la capetele 5‘ și 3‘ și după realizarea procesului de splicing.
Complexele care catalizează îmbinarea secvenţelor din pre-mRNA obţinute după
excizia unui intron constau în molecule de ARN și până la 200 de proteine și
hidrolizează multe molecule de ATP per eveniment de îmbinare. Spre deosebire de
celelalte etape ale producției ARNm, splicingul este efectuat de molecule de ARN
specializat, mai degrabă decât de proteine. Aceste molecule de ARN sunt relativ scurte
(mai puțin de 200 de nucleotide fiecare) și sunt cinci (U1, U2, U4, U5 și U6), din
categoria ARN necodificante mici (snRNA, de la small nuclear RNA), fiecare fiind
complexat cu cel puțin șapte subunități proteice pentru a forma un snRNP
(ribonucleoproteină nucleară mică). Acestea formează miezul spliceozomului,
complexul mare de ARN și proteine care efectuează efectiv splicing.

Cromatina: definiţie, clasificare, împachetare

Cromatina este componenta principală a nucleului şi este definită ca un complex de ADN cu
proteine histonice şi non-histonice. Unitatea structurală de împachetare a cromatinei este
nucleozomul, un miez proteic format din 4 histone (H2A, H2B, H3 şi H4). Histonele sunt
proteine cu sarcină pozitivă netă, la pH fiziologic, dată de reziduuri numeroase de lizină şi
arginină. Histonele sunt organizate în nucleozom ca octamer (doi dimeri H3H4 la care se
asociază doi dimeri H2AH2B). Asocierea în dimeri duce și la formarea unor zone încărcate
negativ pe suprafaţa celor H2AH2B, zone care pot interacţiona cu resturi încărcate pozitiv cu
lizină şi arginină din histonele nucleozomilor învecinaţi, participând la împachetarea fibrei de
cromatină prin ordonarea nucleozomilor.

Heterocromatina
Caracteristici:

 Intens colorata
 Relativ condensata, compacta
 Genetic inactiva (putine gene sunt active)
 Se replica tardiv
 Inalt metilata
 Este alcatuita predominant din ADN repetitiv, bogat in perechi de baze A-T si
histone

Este de doua tipuri:

 Constitutiva
o Se gaseste la nivelul centromerelor si telomerelor
o De obicei, este formata din secvente repetitive, noncodante
 Facultativa
o Variaza, fiind prezenta in regiuni ale genomului care sunt exprimate
diferit in functie de testut si de momentul cronologic (X inactiv)

Eucromatina
Este de doua tipuri:

 Colorata luminos
 Mai putin condensata
 Se replica precoce in faza S
 Este hipometilata
 Este alcatuita predominant din ADN nerepetitiv, bogat in perechi de baze G-C
si proteine non-histonice
 Are activitate transcriptionala
 Reprezinta partea activa genetic a cromatinei
 ADN-ul trebuie sa fie eucromatic ca sa fie activ, dar nu toata eucromatina este
activa genetic

Primul nivel de impachetare - Nucleozomul

Are forma unui segment de cilindru cu diametrul de 10 nm, iar inaltimea de 5,5 nm.

Nucleozomul este constituit din:

 Un miez octameric format din 4 perechi de proteine histonice (H2A, H2B,

H3, H4);
 Un segment ADN lung de 146 de nucleotide infasurat de un tur si ¾ ori in
jurul octamerului, protejand miezul histonic

 Nucleozomul este unitate de repetare, formandu-se un lant „beads of string”/

„sirag de margele sau fibra de cromatina de 10 nm.
 Constituirea acestui lant necesita ADN de legatura (linker) intre doi nucleozomi
si histona H1.
 ADN-ul linker contine 50-60 pb si este cel mai expus si cel mai sensibil la
actiunea nucleazelor.
 Fibra de cromatina de 10 nm este unitatea care se repeta, formandu-se un lant,
si are o rata de impachetare de 7 si reprezinta 1/7 din lungimea de ADN.

Al doilea nivel de impachetare - Solenoidul

 Este o rasucire sub forma de solenoid a fibrei de 10 nm

 Sunt 6 nucleozomi per pas de spirala
 Aceasta structura este stabilizata de histona H1
 Se formeaza fibra de 30 nm
 Fibra de 30 nm reprezinta 1/42 din lungimea ADN-ului

Al treilea nivel de impachetare - Bucla

 Fibra de 30 nm formeaza bucle (domenii) in jurul unui schelet proteic celular,

rezultand o fibra de 300 nm (1/750 din lungimea ADN).
 Buclele sunt „intinse” atunci cand are loc transcriptia.
 Buclele laterale impreuna cu scheletul proteic se vor plicatura pentru a realiza
un nivel superior, care apare ca fibra de 700 de nm din cromatida la inceputul
profazei.

Fibra de cromatină. Histone, caractere generale, roluri

Cromatina este componenta principală a nucleului şi este definită ca un complex de ADN cu
proteine histonice şi non-histonice. Unitatea structurală de împachetare a cromatinei este
nucleozomul, un miez proteic format din 4 histone (H2A, H2B, H3 şi H4). Histonele sunt
proteine cu sarcină pozitivă netă, la pH fiziologic, dată de reziduuri numeroase de lizină şi
arginină. Histonele sunt organizate în nucleozom ca octamer (doi dimeri H3H4 la care se
asociază doi dimeri H2AH2B). Asocierea în dimeri duce și la formarea unor zone încărcate
negativ pe suprafaţa celor H2AH2B, zone care pot interacţiona cu resturi încărcate pozitiv cu
lizină şi arginină din histonele nucleozomilor învecinaţi, participând la împachetarea fibrei de
cromatină prin ordonarea nucleozomilor.Roluri are histonelor sunt mecanismele epigenetice
de modulare a expresiei genice, vezi mai jos.

Mecanisme epigenetice care implică histone

Modificările epigenetice ale fibrei de cromatină

Modificările epigenetice influențează fenomene de control al expresiei genice, făra a
implica schimbări în secvenţa de ADN a genei respective (termenul folosește prefixul
epi=deasupra, la suprafață). Câteva din mecanismele cele mai cunoscute de reglare
epigenetică a expresiei genice sunt controlarea împachetării cromatinei prin modificări
post-traducere a hi8stonelor nucleozomale şi metilarea ADN. În plus, specii de ARN
necodificant, cum sunt ARN lung necodificant (lncRNA, de la long-noncoding RNA) sau
microARN intervin în reglarea post-trancripţională a traducerii.
Capetele N terminale ale histonelor se găsesc în afara nucleozomului, sub forma unor
“cozi” libere. Aceste cozi histonice sunt supuse modificărilor covalente, inclusiv
acetilarea grupării -amino a lizinei, mono-, di- și/sau tri-metilarea a aceleiași grupări
amino a lizinei, ubiquitinarea lizinei (legarea unei singure molecule de ubiquitină) și
fosforilarea serinei. Efectele acestor modificări se manifestă prin modificarea
încărcăturii electrice nete a proteinelor ceea ce afectează împachetarea cromatinei,
datorită variațiilor de tărie atât a interacțiunilor electrostatice dintre ADN (negativ) și
histone (pozitive), cât și dintre zonele pozitive și negative din dimerii histonici ai
miezului nucleozomilor ce facilitează interacțiuni inter-nucleozomale. Aceste
modificări sunt reversibile şi catalizate de enzime specifice. De exemplu, grupările
acetil sunt adăugate lizinei specifice printr-un set de diferite histon-acetil-transferaze
(HAT) și îndepărtate printr-un set de histon-deacetilaze (HDAC). De asemenea, grupuri
de metil se adaugă la lizine prin histon-metil-transferaze şi îndepartate prin histon-
demetilaze. Fiecare enzimă este recrutată la zone specifice din cromatină în momente
diferite din evoluţia celulei. În majoritatea cazurilor, recrutarea iniţială a acestor
enzime depinde de proteine reglatorii care se leagă de secvenţe ADN din cromozomi.
În anumite cazuri, modificările covalente persită mult după îndepartarea factorilor care
le-au indus. Aceste 2 modificări ale cozilor histonelor fac parte din mecanismele
epigenetice de reglare a expresiei genice.
Modificările histonelor sunt controlate cu grijă și au consecințe semnificative.
Acetilarea resturilor de lizină pe cozile N-terminale tinde a slăbi structura cromatinei
deoarece adăugarea unui grup de acetil îndepărtează sarcină pozitivă, reducând astfel
afinitatea pentru nucleozomii adiacenţi şi deschizând cromatina pentru transcriere.
Deacetilarea are efect opus, represiv, asupra transcrieri genice. Metilarea histonelor
induce sporirea pozitivității moleculei, modulând astfel interacțiunile normale, ale
histonelor nemodificate. Numărul de posibile marcări distincte pe un nucleozom
individual este enorm. Chiar dacă unele dintre modificările covalente se exclud
reciproc (de exemplu, nu este posibil ca o lizină să fie atât acetilată, cât şi metilată în
același timp) și că alte modificări sunt create împreună ca un set, este clar că pot exista
mii de combinații. Multe dintre combinații par să aibă un înțeles specific pentru celulă
deoarece ele determină cum și când porțiunea de ADN ambalată în nucleozomi este
accesată. Aceste modificări concomitente formează un „cod” al histonelor, care este
citit şi interpretat de proteine specializate.