Sunteți pe pagina 1din 113

Prof. univ. dr.

Dumitra Popescu
Conf. univ.dr.Felicia Maxim

Drept internaţional public


Curs pentru învăţământ la distanţă
2017-2018

Aparatul tehnico-aplicativ a fost prelucrat de:


Conf.univ.dr. Felicia Maxim

BUCUREŞTI

1
Drept internaţional public
Curs pentru învăţământ la distanţă

PARTEA A-II-A
 TRATATELE INTERNAŢIONALE
 DREPTUL DIPLOMATIC ŞI CONSULAR
 SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE
 RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ
Precizare:
Pentru semestrul II, la temele
enumerate mai sus, se adauga si
urmatoarele teme
-Protectia mediului înconjurător în
dreptul internațional public
-Raspunderea internationala a
organizatiilor internationale
-Dreptul internațional umanitar
-Sanctiunile internationale
-Dreptul relațiilor economice
internaționale
In vederea completarii prezentului
material se va studia
Adrian Nastase, Bogdan Aurescu, ,,Drept
international public’’-Sinteze, Editura
C.H.Beck, 2015 (-Protectia mediului
înconjurător în dreptul internațional public,
Raspunderea internationala a
2
Tema nr.1

organizatiilor internationale
Dreptul internațional umanitar, Sanctiunile
internationale Dreptul relațiilor economice
internaționale-
( p.349-p.364, p. 382-p.403, p.403-p.420, p.
432-p.489).
4
5
OBIECTIVELE CURSULUI

I. OBIECTIVELE CURSULUI

I.1. Sub raport didactic


Cursul de drept internaţional public pentru anul II este o
disciplină fundamentală, care stă la baza ordonării şi desfăşurării
relaţiilor internaţionale ale tuturor statelor, organizaţiilor internaţio-
nale interguvernamentale şi ale altor entităţi abilitate să acţioneze
în plan internaţional general, regional şi subregional.
În condiţiile actuale, în plin proces de globalizare, dreptul
internaţional, rezultat al unui proces îndelungat de formare şi
adaptare la schimbările şi mutaţiile care au loc în relaţiile interna-
ţionale şi în mediul internaţional, dobândeşte un rol tot mai
accentuat în acţiunile de menţinere a păcii şi securităţii internaţio-
nale, de dezvoltare a cooperării politice, economice şi de altă
natură între state, ca şi în acţiunile de orientare şi modelare a
politicii externe.
România, ca “actor” în relaţiile internaţionale (cu alte state,
cu organizaţii internaţionale şi cu alte asemenea entităţi), ataşată
principiilor şi normelor dreptului internaţional acordă o deosebită
importanţă respectării şi aplicării principiilor şi normelor acestui
drept, precum şi acţiunii de armonizare şi conformare a legislaţiei
naţionale cu tratatele internaţionale la care este sau intenţionează
să devină parte.
Studenţii vor înţelege mult mai bine funcţionarea structurilor
internaţionale şi derularea cât mai normală a relaţiilor internaţionale,
acţiunile, locul şi rolul României în viaţa internaţională, prin studierea
ştiinţei dreptului internaţional şi, de asemenea, prin cunoştinţele
dobândite îşi vor extinde orizontul ştiinţific asupra unor probleme şi
domenii nu numai de interes imediat, dar şi pe termen lung.
Dreptul internaţional îl învaţă pe student să perceapă
realitatea şi să înţeleagă fenomenele internaţionale (globalizare,
OBIECTIVELE CURSULUI

dezvoltare durabilă, criteriile şi condiţiile de admitere/aderare la


diferite organizaţii internaţionale), viaţa, realitatea, precum şi socie-
tatea internaţională dintr-o perspectivă nu numai politică, dar şi
juridică, obişnuindu-l să folosească temeni specifici, să-şi formeze
un limbaj şi stil politico-diplomatic şi, de asemenea, să gândească
şi să decidă pe baza normelor şi principiilor dreptului internaţional,
care este limbajul comun al tuturor popoarelor.
Studierea normelor şi principiilor dreptului internaţional, a
mecanismelor şi instituţiilor sale îl învaţă pe student să înţeleagă
relaţia între dispoziţiile legilor interne şi cele ale tratatelor interna-
ţionale, ca şi ale altor reglementări internaţionale şi regionale, îl
învaţă să înţeleagă locul şi rolul justiţiei internaţionale atât la nivel
interstatal, cât şi în relaţiile stat-individ ori stat şi societăţi
transnaţionale sau alte structuri şi entităţi care acţionează în sfera
relaţiilor internaţionale.
Pentru studenţii care lucrează deja sau doresc să se
dedice unei cariere diplomatice sau de funcţionari internaţionali în
cadrul unor organizaţii internaţionale universale sau organizaţii de
apărare ori de cooperare economică şi alte asemenea, dreptul
internaţional şi ştiinţa sa le oferă cunoştiinţele necesare, solide şi
temeinice pentru o profesiune de success, atractivă, agreabilă ,
interesantă şi utilă.

I.2. Sub raport metodologic


Cursul este structurat pe teme de larg interes ştiinţific şi
aplicativ, cum sunt: dreptul internaţional public şi societatea
internaţională; trăsăturile caracteristice ale dreptului internaţional
public; izvoarele dreptului internaţional; subiectele dreptului
internaţional, în cadrul cărora un loc important ocupă statele,
organizaţiile internaţionale; teritoriul în dreptul internaţional; dreptul
mării, regimul juridic al spaţiului extraatmosferic, al Lunii şi
celorlaltor corpuri cereşti, tratatele internaţionale; rezolvarea pe
OBIECTIVELE CURSULUI

cale paşnică a diferendelor internaţionale; răspunderea de drept


internaţional a statelor.
Însuşirea cunoştinţelor de drept internaţional se face pe
baza prelegerilor, a pregătirii şi dezbaterii unor referate, a examinării
tehnicilor tratatelor internaţionale, a rezoluţiilor Consiliului de
Securitate, ale Adunării Generale a ONU, a unor speţe din
jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie sau/şi alte asemenea
instanţe.
Sigur că nici „prelegerile”, nici „seminariile” nu pot înlocui
studiul individual, pregătirea temeinică, sistematică şi programată.
Prelegerea lămureşte noţiunile, conceptele, instituţiile
juridice şi mecanismele dreptului internaţional; ea este menită să
incite interesul pentru studiul individual, un început organizat care
să-l ajute pe student să-şi dezvolte o gândire independentă.
Prelegerile folosesc un vocabular accesibil, dar precis,
clar, riguros în scopul de a obişnui studentul cu disciplina “studiului
individual”, a dezvoltării spiritului de cunoaştere, de însuşire a unui
bagaj de cunoştinţe ştiinţifice solide care să-l facă să înţeleagă că
dreptul internaţional impune precizie şi rigurozitate în interpretarea
şi aplicarea normelor,regulilor şi principiilor sale, că deşi situaţiile,
faptele concrete sunt diferite, interesele părţilor în conflict sunt
divergente ele trebuie, prin pricepere, răbdare şi îndemânare
soluţionate conform normelor dreptului internaţional şi în aşa fel
încât să se asigure o soluţie echitabilă.
Tematica prelegerilor este întregită cu definiţii, precizări,
exemplificări, reprezentări grafice, scheme, un set de întrebări,
exerciţii şi teste-grilă pentru a ajuta studentul nu numai pe plan
informative, dar şi formativ-educativ.

I.3. Sub raport aplicativ


În cadrul activităţii desfăşurate se dezbat situaţii, eveni-
OBIECTIVELE CURSULUI

mente, acţiuni care confruntă societatea internaţională, relaţiile


dintre state ori aspecte ale activităţii şi actelor organizaţiilor
internaţionale, speţe ale instanţelor internaţionale, făcând aplicarea
practică a cunoştinţelor teoretice prezentate cu prilejul prelegerilor
sau în legătură cu referatele.
Prin urmare, activităţile desfăşurate sunt destinate a duce
la sedimentarea cunoştinţelor, dar şi la învăţarea studentului să
lucreze cu termenii şi conceptele dreptului internaţional, precum şi
să facă eforturi sistematice pe linia găsirii unor soluţii juridice în
cazul unor probleme nu numai dificile, dar şi complexe.

II. EXIGENŢE ŞI CRITERII DE EVALUARE A


CUNOŞTINŢELOR

Studiul dreptului internaţional public în anul II se încheie cu


susţinerea unui examen. Examenul este scris şi se bazează pe
teste-grilă (de regulă 8 întrebări), precum şi pe întrebări care
presupun un răspuns mai amplu, de substanţă ori/şi descriptive,
care să exprime mai evident şi nuanţat pregătirea studentului (3
întrebări).
De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui,
studenţii pot participa activ la dezbaterile teoretice şi
aplicative.Lucrările de control, desfăşurate conform planificării
cuprinse în calendarul disciplinei, reprezintă 20% din nota finală
obţinută de student.
Studentul care nu obţine notă de promovare la examen nu
poate beneficia de evaluarea desf pe baza notelor primite în
timpul anului de studii.
Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit
actualului sistem existent în învăţământul universitar.
OBIECTIVELE CURSULUI

III. STRUCTURA CURSULUI. SINOPTIC TEMATIC

Repartizarea activităţilor desfăşurate se realizează în


funcţie de împărţirea anului universitar pe semestre, respectiv a
semestrului pe săptămâni.
Relaţii cu alte cursuri
Dreptul internaţional public este în strânsă relaţie cu unele
discipline din anul I, cum sunt: Teoria generală a dreptului şi Dreptul
roman, şi discipline din anii superiori: Drept comunitar, Dreptul
mediului, Dreptul internaţional privat, Dreptul comerţului intrnaţional.
Organizarea concretă a activităţilor tutoriale (cuprinzând
dezbateri, referate urmate de discuţii, prelucrare de speţe) o
realizează tutorele şi este prezentată în calendarul disciplinei.

IV. GRILĂ DE EVALUARE

Examen
Testul de examen conţine:
- 8 grile notate cu maximum 0,50 puncte fiecare;
- 3 întrebări notate cu maximum 2 puncte fiecare;
- maximum cumulat: nota 10 (zece)
Activităţi desfăşurate pe parcursul semestrului:
-lucrări de control susţinute în grupe de studenţi şi notate
cu note între 5-10 conduc la obţinerea unui punctaj ce poate
reprezenta 20% din nota finală a studentului.
OBIECTIVELE CURSULUI

TEMA A IX-A
TRATATELE INTERNAŢIONALE
1. Definiţia şi elementele tratatului
2. Denumirea şi clasificarea tratatelor
3. Încheierea tratatelor
3.1. Noţiune
3.2. Negocierea
3.3. Semnarea tratatelor
3.4. Exprimarea consimţământului
3.4.1. Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor
3.4.2. Rezervele la tratate
3.4.2.1. Definiţie
3.4.2.2. Regimul rezervelor potrivit Convenţiei din 1969
3.4.3. Efectele juridice ale rezervelor
3.5. Aplicarea tratatelor
3.5.1. Aplicarea în spaţiu a tratatelor
3.5.2. Aplicarea în timp a tratatelor
3.6. Interpretarea tratatelor
3.6.1. Semnificaţia problemei
3.6.2. Organele (autorităţile) competente
3.6.3. Reguli de interpretare a tratatelor
3.7. Efectele tratatelor
3.7.1. Efectele tratatelor faţă de statele părţi
3.7.2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe
3.7.3. Tratatele care crează regimuri juridice obiective
3.8. Modificarea tratatelor
3.9. Încetarea tratatelor
3.9.1. Definiţie şi delimitări
3.9.2. Cauze de încetare propriu-zisă şi clasificarea lor
3.9.2.1. Cauze convenite prin voinţa părţilor
3.9.2.2. Cauze de încetare independente de voinţa părţilor
3.9.2.3. Alte cauze de încetare a unor tratate
3.10 Nulitatea tratatelor
3.10.1. Nulitatea tratatelor în conflict cu o normă de jus cogens
3.10. 2. Cauze de nulitate constând în vicierea consimţământului
unui stat
OBIECTIVELE CURSULUI

3.11. Legislaţia română privind dreptul tratatelor


3.11.1. Dispoziţiile Constituţiei României privind dreptul tratatelor
3.11.2. Coordonate esenţiale privind noua lege a tratatelor
3.12. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
3.13. Rezolvaţi următoarele teste-grilă
3.14.Rezumat
3.15. Bibliografie
OBIECTIVE:
-Cunoaşterea adecvată a specificului şi tehnicilor tratatelor
internaţionale în raport cu legea internă, a condiţiilor şi limitelor în
care acestea devin drept intern, a rolului şi semnificaţiei lor juridice
în societatea internaţională;
-Analiza şi evaluarea problemelor principale şi speciale în legătură
cu aplicarea tratatelor;
-Explicarea şi interpretarea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg
pentru state şi alte subiecte de drept internaţional din calitatea de
părţi la tratate ;
-Cunoaşterea, evaluarea şi modul de aplicarea a normelor
rezultând din tratatele internaţionale.

1. Definiţia şi elementele tratatului


Tratatul reprezintă actul juridic care exprimă, în scris,
acordul de voinţă intervenit între subiecte de drept internaţional în
scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în
raporturile dintre ele şi este guvernat de dreptul internaţional
(art.2(1) al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul
tratatelor). Pentru ca un act internaţional să poată fi considerat ca
tratat, el trebuie să întrunească anumite condiţii de fond, denumite
elementele esenţiale ale tratatelor.
Elementele esenţiale ale tratatelor sunt:
 subiectele sau părţile la tratat;
 voinţa părţilor;
 condiţia ca tratatul să producă efecte juridice,
 tratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional
OBIECTIVELE CURSULUI

public.
Subiectele sau părţile între care se încheie tratatul sunt
entităţile care au capacitatea de a încheia tratate, adică subiectele
dreptului internaţional cum sunt: statele, organizaţiile internaţionale,
popoarele care luptă pentru eliberare.
Dimpotrivă, nu pot fi considerate tratate actele juridice
(înţelegerile) încheiate între state (sau alte subiecte de drept
internaţional) şi persoane fizice sau juridice de drept intern din
diferite state.
Voinţa părţilor trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de
consinţământ, iar obiectul asupra căruia se realizează acordul de
voinţă al părţilor să fie licit şi realizabil. Necesitatea consimţă-
mântului liber a fost afirmată de C.I.J. în avizul privind rezervele la
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
Condiţia ca tratatul să producă efecte juridice înseamnă
fie să creeze norme de conduită cu caracter general, fie să ducă la
crearea, modificarea ori stingerea unor drepturi sau obligaţii între
părţi.
Tratatul să fie guvernat de normele dreptului interna-
ţional este o condiţie hotărâtoare pentru calificarea unui act juridic
drept tratat. Statele sau organizaţiile internaţionale pot încheia
anumite acte juridice în vederea cumpărării unor imobile sau
prestării unor servicii, care însă sunt simple contracte de drept
privat, supuse dreptului intern al unui stat.
TEMĂ:Care sunt elementele esenţiale ale tratatelor şi ce
înseamnă expresia ,,tratatul să producă efecte juridice”?

2. Denumirea şi clasificarea tratatelor


În sens larg, termenul „tratat” reprezintă denumirea
generală care include orice acord (înţelegere) încheiat între state,
indiferent de denumirile lor specifice.
Existenţa mai multor denumiri nu influenţează asupra forţei
OBIECTIVELE CURSULUI

juridice a tratatelor.
tratat
convenţie
acord
Denumirile cele mai frecvente sunt pact
protocol
statut
Cartă

Tratatul, în sens restrâns, este folosit ca denumire pentru


înţelegerile importante şi cu caracter solemn în domeniu politic sau
economic (tratate de pace, neagresiune, bună vecinătate - Tratatul
de pace din 1947, Tratatul de neproliferare a armelor nucleare din
1968).
Convenţia desemnează înţelegerea prin care sunt
reglementate relaţiile internaţionale din anumite domenii, ca de
exemplu, Convenţia privind dreptul mării 1982, cea privind dreptul
tratatelor din 1969.
Acordul desemnează o înţelegere intervenită mai ales în
dome-niile economic, comercial, financiar, cultural.
Pactul este denumirea dată, unor înţelegeri privind pro-
bleme politice, având caracter solemn cum sunt: Pactul Briand-
Kellogg (1928), Pactele cu privire la drepturile omului (1966).
Protocolul reprezintă în mod frecvent, acte accesorii la un
tratat, în scopul modificării, completării sau prelungirii acestuia.
Protocolul poate fi însă şi un tratat de sine stătător, de exemplu,
Protocolul de la Geneva din 1925 cu privire la interzicerea folosirii
gazelor asfixiante, toxice ori a mijloacelor bacteriologice.
Statutul uneori desemnează actul constitutiv al unei
organizaţii internaţionale, cum sunt: Statutul Consiliului Europei
(1949), Statutul Curţii Penale Internaţionale (1998).
Carta este o denumire a unor acte de constituire a unor
organizaţii internaţionale, de exemplu Carta O.N.U.
OBIECTIVELE CURSULUI

Modus vivendi (mod de existenţă) reprezintă un acord


provizoriu care urmează a fi înlocuit cu un tratat cu clauze mai
detaliate.
Gentlemen’s agreement desemnează înţelegeri con-
venite în formă verbală, de exemplu, gentlemen’s agreement-ul de
la Londra (1946) privind alegerea membrilor nepermanenţi ai
Consiliului de Securitate al O.N.U.
Alte denumiri folosite sunt: schimbul de note sau de
scrisori, compromisul, actul general (actul final), declaraţie,
memorandum etc.
Clasificarea tratatelor se face în funcţie de anumite
criterii:
 După criteriul funcţiei pe care o îndeplinesc tratatele se
clasifică în:
 tratate legi (law making-treaties), prin care se
crează în mod direct norme de drept internaţional;
 tratate-contract (contractual treaties), influen-
ţează indirect formarea dreptului internaţional.
 După criteriul timpului pe care se încheie tratatele se
clasifică în:
 tratate cu termen sau aplicare limitată;
 tratate fără termen;
 tratate cu termen şi posibilitatea prelungirii.
 După criteriul posibilităţii de aderare tratatele se
clasifică în :
 tratate deschise;
 tratate închise.
 După criteriul formei tratatele se clasifică în:
 tratate propriu-zise, care urmează toate fazele
de încheiere;
 tratate în formă simplificată, intră în vigoare prin
semnare (schimb de note sau de scrisori).
OBIECTIVELE CURSULUI

 După criteriul obiectului de reglementare se clasifică în:


 tratate politice;
 tratate economice;
 tratate culturale;
 tratate în probleme juridice.
 După numărul părţilor se clasifică în:
 tratate bilaterale;
 tratate plurilaterale(cu număr restrâns);
 tratate multilaterale sau universale.

3. Încheierea tratatelor
3.1. Noţiune
Încheierea tratatelor reprezintă totalitatea activităţilor şi
procedurilor care trebuie îndeplinite, a regulilor care trebuie
aplicate şi a actelor ce trebuie efectuate pentru ca tratatul să se
formeze, să devină obligatoriu pentru părţi, să intre în vigoare,
adică să existe în conformitate cu dreptul internaţional.
Regulile cu privire la problematica vastă a tratatelor au fost
codificate prin două convenţii:
 Convenţia din 1969 de la Viena (în vigoare din 1980)
pentru tratatele care se încheie între state;
 Convenţia din 1986 de la Viena pentru tratatele care se
încheie între state şi organizaţiile internaţionale sau între organi-
zaţiile internaţionale.
De asemenea, legislaţia naţională cuprinde o serie de
reglementări, iar diferitele tratate conţin, de obicei, şi unele reguli
specifice în clauzele finale.
Autorităţile competente în domeniul încheierii tratatelor
sunt prevăzute în Constituţia şi legile fiecărui stat, iar pentru
organizaţiile internaţionale în actele constitutive ale lor. În general,
puterea executivă (preşedintele, guvernul) are atribuţii în domeniul
negocierii şi semnării, respectiv aprobării tratatelor, în timp ce,
OBIECTIVELE CURSULUI

parlamentele au atribuţii privind exprimarea consinţământului


statului de a deveni parte la tratate prin ratificare sau aderare.
negocierea
Fazele încheierii tratatelor sunt: semnarea
exprimarea
consimţământului

3.2. Negocierea
Prima fază în procesul de încheiere a tratatelor o
reprezintă negocierea, în cadrul căreia se elaborează textul
tratatului (conţinutul pe articole). Negocierile au loc între reprezen-
tanţii statelor, care pot fi:
 împuterniciţi cu depline puteri, ori
 abilitaţi să îndeplinească astfel de proceduri în virtutea
funcţiilor pe care le deţin în stat.
Potrivit art.1(c) al Convenţiei de la Viena din 1969
„deplinele puteri” sunt definite ca un document emanând de la
autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai
multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru:
 negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui
tratat;
 a exprima consinţământul statului de a fi legat printr-un
tratat; sau
 a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat.
Sunt abilitaţi să poarte negocieri, în virtutea funcţiilor pe
care la au în stat, fără a avea nevoie de depline puteri:
 şefii de state;
 şefii de guverne;
 miniştrii afacerilor externe,
 şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea
unui tratat care se încheie între statul acreditant şi statul acreditar;
 reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă inter-
OBIECTIVELE CURSULUI

naţională sau pe lângă o organizaţie internaţională pentru negocie-


rea şi adoptarea unui tratat în conferinţa sau organizaţia respectivă.
Cadrul negocierii tratatelor, ca şi activităţile implicate în
această fază diferă în raport de caracterul tratatului.
Spre deosebire de tratatele bilaterale la care iniţiativa
încheierii aparţine ambelor state şi negocierile se desfăşoară între
cele două state, prin delegaţii oficiale ori prin corespondenţă
diplomatică, în cazul tratatelor multilaterale situaţia este mult mai
complexă.
Tratatele multilaterale se negociază în cadrul unor confe-
inţe sau organizaţii internaţionale, unde nu numai numărul mare de
state participante, dar şi interesele lor determină negocieri
îndelungate şi complexe pentru obţinerea acordului asupra textului
tratatului (de exemplu negocierile asupra proiectului de convenţie
privind dreptul mării s-au desfăşurat în perioada 1973-1982).
Negocierile pot avea loc în comisii, apoi în plen, iar tratatele sunt
redactate în mai multe limbi.
Negocierile bilaterale se încheie prin convenirea textului
tratatului de către ambele părţi, cele multilaterale se încheie cu
adoptarea proiectului de tratat prin consens ori, de regulă, cu
majoritate de 2/3 (art.9 din Convenţia de la Viena din 1969).
TEMĂ: Ce înseamnă ,,depline puteri” în legătură cu încheierea
tratatelor?

3.3. Semnarea tratatelor


Cea de-a doua fază a încheierii tratatelor este semnarea în
vederea autentificării textului tratatului. Autentificarea înseamnă
atestarea solemnă de către statele negociatoare că negocierile
s-au încheiat şi că textul pe care îşi pun semnătura, prin reprezen-
tanţii lor, constituie forma definitivă a tratatului, care nu mai poate fi
modificat unilateral de nici unul dintre statele participante la
negocieri.
OBIECTIVELE CURSULUI

Autentificarea textului tratatului se realizează fie


semnare ad referendum
prin: parafare
semnarea definitivă

 Semnarea ad referendum este o autentificare cu


caracter provizoriu, intervenind atunci când reprezentantul care a
negociat nu a avut şi împuternicirea de a semna definitiv;
 Parafarea intervine în condiţii similare semnării ad
referendum şi constă în înscrierea, pe textul tratatului a iniţialelor
numelui reprezentantului statului împuternicit să negocieze şi are
caracter provizoriu;
 Semnarea defintivă este actul care intervine când
reprezentanţii statelor au puteri depline, inclusiv pentru a îndeplini
acest act şi este singura semnătură care dă dreptul statului la
înfăptuirea procedurilor următoare.
Ca atare, semnarea cu menţiunea „ad-referendum” ca şi
parafarea, reprezentând o autentificare cu caracter provizoriu
trebuie să fie urmate de semnarea definitivă a textului tratatului
pentru ca statul respectiv să poată trece la cea de a treia fază.

3.4. Exprimarea consimţământului


A treia fază a încheierii tratatului o reprezintă exprimarea
consimţământului statului de a deveni parte la tratat. În principiu,
participarea la negocierea şi semnarea unui tratat nu crează
obligaţii juridice pentru statul respectiv. Pentru ca statul să fie
obligat juridic este necesar un act intern al unei autorităţi statale cu
atribuţii în domeniu. Totuşi un stat care a semnat un tratat este
obligat să se abţină de la săvârşirea unor acte care ar lipsi un tratat
de obiectul şi scopul său, atât timp cât nu şi-a exprimat intenţia de
a nu deveni parte la tratatul respectiv.
Exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la
OBIECTIVELE CURSULUI

tratate (art.11 al Convenţiei) se poate face prin recurgerea la unul


sau altul
semnare
ratificare
acceptare
dintre următoarele mijloace juridice aderare
aprobare
oricare alt mijloc
convenit de ex.
confirmarea)
Semnarea. În funcţie de natura tratatului semnarea poate
avea un efect dublu:
a) de autentificare a textului tratatului;
b) de exprimare a consimţământului statului.
Consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se
exprimă prin semnătura reprezentantului său (conform art.12 al
Convenţiei din 1969) în următoarele situaţii:
 când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect;
 când s-a stabilit, în alt mod, că statele negociatoare
conve-niseră că semnătura va avea acest efect;
 când intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect
rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost
exprimată în cursul negocierii.
În principiu, statele devin părţi la tratate prin semnare la
anumite acorduri, care sunt denumite acorduri în formă simpli-
ficată (executive agreements, în practica S.U.A.), deoarece se
consideră încheiate prin semnare şi intră în vigoare fără a mai fi
supuse procedurii dificile a ratificării sau alteia similare. Astfel de
tratate sunt de exemplu: schimbul de scrisori, schimbul de note,
memorandumul etc.
Ratificarea este modalitatea prin care autorităţile compe-
tente, de regulă, parlamentele naţionale examinează dispoziţiile
OBIECTIVELE CURSULUI

tratatului şi decid cu privire la angajarea juridică a statului printr-un


tratat. Actul de ratificare îmbracă forma unei legi de ratificare.
Ratificarea presupune existenţa semnăturii prealabile a
reprezentantului statului, dreptul de a ratifica avându-l numai
statele care au semnat tratatul, cu excepţia cazului în care tratatul
prevede altfel.
Referitor la alegerea mijlocului prin care un stat poate
deveni parte la tratate se impun în primul rând următoarele
constatări:
 deşi practica nu este uniformă se desprinde tendinţa de
a supune ratificării tratatele (bi şi mai ales multilaterale) care prin
natura lor privesc probleme importante ale relaţiilor internaţionale;
 consimţământul parlamentului este necesar asupra unor
astfel de tratate pentru a angaja juridic statul.
În al doilea rând, majoritatea tratatelor prevăd expres
procedura, distingându-se, în principal, două situaţii:
a) semnarea urmată de ratificare, iar statele care nu au
semnat tratatul înainte de intrarea în vigoare pot deveni părţi prin
aderare (de exemplu, Tratatul pentru interzicerea totală a
experienţelor nucleare din 1996 - art.XII şi XIII; Convenţia privind
dreptul mării din 1982-art.305-307) etc.
b) semnarea urmată de: ratificare, acceptare sau apro-
bare, iar după intrarea în vigoare, tratatele respective prevăd că
vor fi deschise pentru aderare tuturor statelor.
Precizare: tratatele nu stabilesc un anumit termen în care
ratificarea să fie efectuată, dar prevăd că sunt deschise pentru
semnare până la o anumită dată ori până la intrarea în vigoare şi
că, după data de semnare sau după intrarea în vigoare vor fi
deschise spre aderare. Uneori, în funcţie de natura tratatului ori de
împrejurările în care a fost încheiat, tratatul rămâne deschis ratifi-
cării ori aderării fără nici un fel de limitare în timp.
Caracteristicile ratificării în raport cu celelalte mijloace:
OBIECTIVELE CURSULUI

 presupune o semnătură prealabilă;


 se aplică tratatelor care privesc probleme politice,
militare de interes major sau domenii esenţiale ale suveranităţii,
unele tratate prevăd expres că statele se obligă să le ratifice;
 este un instrument de control al autorităţii de legiferare
asupra exercitării de către executiv a dreptului de a negocia
tratatele;
 ocupă un loc preponderent fiind un mijloc principal în
practica internaţională multilaterală şi regională,
 este enumerată pe primul loc în ierarhia mijloacelor de
exprimare a consimţământului, exceptând semnarea.
Aprobarea sau acceptarea, ca şi aderarea au apărut în
practica mai recentă a statelor ca mijloace de exprimare a consim-
ţământului, fiind determinate, în principal, de următorii factori:
 creşterea numărului tratatelor;
 accentuarea rolului tratatelor ca instrumente de cooperare
între state;
 necesitatea extinderii sferei de aplicare a tratatelor la tot
mai multe state (universalitatea tratatelor);
 stabilirea unor mijloace noi-acceptare şi aderare-care să
permită statelor care nu au semnat un tratat să devină părţi la un
asemenea tratat;
 evitarea procedurii mai îndelungată şi mai complexă a
ratificării parlamentare.
Sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern (prin
hotărâre) tratatele care prin obiectul lor nu implică un angajament
politic semnificativ sau alte asemenea probleme.
Aderarea este modalitatea de exprimare a consimţământului
de a deveni parte la tratat pentru statele care au participat la negocieri,
dar nu au semnat tratatul în cauză sau deşi l-au semnat nu l-au semnat
în termen, în cazul când un asemenea termen ar fi implicit.
Statele pot să recurgă la aderare numai la tratatele
OBIECTIVELE CURSULUI

multilaterale şi în măsura în care tratatul în cauză prevede


aderarea, ori dacă toate părţile la tratat au convenit ulterior să
permită aderarea altor state.
TEMĂ:Care sunt caracteristicile ratificării în raport cu celelalte
mijloace?

3.4.1. Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor

De regulă, modalitatea şi data intrării în vigoare sunt


prevăzute în textul tratatului.
a) Pentru tratatele bilaterale, intrarea în vigoare este prevăzută
la data semnării ori a schimbului instrumentelor de ratificare;
b) tratatele multilaterale pot intra în vigoare la un anumit
termen după depunerea la depozitar - un stat sau organizaţie
internaţională - a unui anumit număr de instrumente de ratificare,
aprobare, acceptare sau aderare (de exemplu 5, 8, 25 de
instrumente sau cum prevede Convenţia privint dreptul mării din
1982, necesitatea depunerii a 60 de asemenea instrumente).
Înregistrarea tratatelor este o formalitate prevăzută în art.
102 din Carta O.N.U., a cărei neîndeplinire nu îi afectează forţa
juridică obligatorie, ci lipseşte tratatul de opozabilitate faţă de
organele O.N.U.
OBIECTIVELE CURSULUI
OBIECTIVELE CURSULUI

3.4.2. Rezervele la tratate

3.4.2.1 Definiţie

Convenţia din 1969, în art.2 lit.d, defineşte rezerva la un


tratat ca fiind: „o declaraţie unilaterală,oricare ar fi conţinutul sau
denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, ratifică,
acceptă, aprobă sau aderă la un tratat, prin care urmăreşte să
excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziţii din tratat cu
privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv”.
Elementul definitoriu al rezervei este dat de intenţia
statului care o formulează de a limita (modifica sau exclude) faţă
de el efectele juridice ale anumitor dispoziţii ale tratatului respectiv.
Rezerve se pot formula numai la tratatele multilaterale,
pentru tratatele bilaterale formularea unei rezerve ar echivala cu
renegocierea lor.
În dreptul internaţional clasic rezervele, pentru a fi admise,
trebuiau acceptate de către toate părţile la tratat. Conform
Convenţiei din 1969 (art. 20 alin.2) această regulă se menţine
numai pentru tratatele cu un număr restrâns de părţi, în timp ce,
rezerva la tratatele multilaterale generale, ca principiu, nu trebuie
acceptată de celelalte părţi contractante.
Flexibilitatea în admiterea rezervelor este determinată de
doi factori contradictorii:
 necesitatea sporirii numărului statelor părţi la tratate;
 asigurarea unităţii tratatului.
3.4.2.2 Regimul rezervelor potrivit Convenţiei din 1969

În cadrul a cinci articole (art. 19-23), Convenţia de la Viena


(1969) stabileşte o serie de reguli cu privire la rezerve, considerate
condiţii de formă şi limitări în timp; condiţii de fond pentru
formularea şi acceptarea rezervelor, ca şi reguli privind efectele
juridice ale rezervelor şi obiecţiilor la rezerve.
OBIECTIVELE CURSULUI

Condiţii de formă privind formularea rezervelor:


 rezervele să fie exprimate în scris şi comunicate părţilor
contractante şi celorlalte state având calitatea de a deveni părţi la
tratate;
 rezervele formulate la semnare trebuie să fie recon-
firmate în momentul exprimării consimţământului de a fi legat prin
tratat şi menţionate atât în legea de ratificare, cât şi în instru-
mentele de ratificare, acceptarea sau aprobare;
 retragerea unei rezerve trebuie formulată în scris.
Limitări în timp, rezervele pot fi formulate numai în unul
sau altul dintre momentele: semnării
ratificării
acceptării sau aprobării
aderării
Exemplu: cu prilejul ratificării de către România a
Convenţiei privind concilierea şi arbitrajul adoptată în cadrul
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnată la
Stockholm la 15 dec. 1992, în legea de ratificare nr. 5/1996 se
prevede că:
„În aplicarea prevederilor art. 12 alin. 4, România îşi
rezervă dreptul de a opta pentru folosirea procedurilor de conciliere
sau de arbitraj prevăzute în tratatele bilaterale şi multilaterale
încheiate sau pe care le va încheia”.
accepte în scris
Celelalte părţi la tratat rezervele comunicate
pot fie să
formuleze în scris obiecţiuni
la rezerve

Retragerea obiecţiunilor trebuie formulată în scris.


Condiţii de fond. Rezervele pe care un stat le poate
formula la un tratat, în momentele menţionate, sunt supuse
următoarelor condiţii de fond:
OBIECTIVELE CURSULUI

 formularea oricăror rezerve să nu fie expres interzisă de


tratatul în cauză (de ex. Convenţia asupra dreptului mării din 1982,
art.309, cea privind biodiversitatea din 1992, art.37, ca dealtfel
majoritatea convenţiilor de dreptul mediului, interzic rezervele);
 rezervele să nu aibă ca obiect acele dispoziţii ale
tratatului care sunt expres exceptate regimului rezervelor (de ex.
Convenţia privind statutul refugiaţilor exclude prin art. 43 rezervele
la art.1,3,4,16(1) şi art. 36-46);
 rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul
tratatului, criteriu introdus iniţial de C.I.J. în Avizul consultativ din
1951 privind „Rezervele formulate la Convenţia pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid”.
În afara rezervelor, există şi categoria „declaraţiilor
interpretative” pe care statele le pot formula cu ocazia semnării,
ratificării, adoptării sau aderării la un tratat. Spre deosebire de
rezerve, declaraţiile nu produc efecte juridice. O serie de state,
între care şi România, au formulat asemenea declaraţii la
Convenţia privind dreptul mării din 1982.
3.4.3. Efectele juridice ale rezervelor

Ca efect al formulării unor rezerve între statul rezervatar şi


celelalte părţi la tratat se pot stabili următoarele categorii de
raporturi convenţionale:
 raporturile între statul rezervatar şi statele părţi care
le-au acceptat sunt guvernate de dispoziţiile tratatului în forma
modificată prin rezervele respective;
 între statul rezervatar şi statele care au formulat
obiecţiuni ar putea interveni două alternative în funcţie de opţiunea
statului autor al rezervei:
- fie să se aplice tratatul minus dispoziţiile afectate de
rezerve,
- fie să se refuze aplicarea tratatului în integralitatea sa.
În concluzie, deşi s-ar părea că admiterea unor derogări
OBIECTIVELE CURSULUI

singulare prin formularea rezervelor şi obiecţiunilor ar ameninţa


integritatea tratatului, practica a demonstrat că, dimpotrivă flexibili-
tatea regimului rezervelor consacrate de Convenţia de la Viena
(1969) a favorizat atât încheierea de tratate multilaterale, cât şi
procesul de universalizare a lor.
Mai mult, în condiţiile globalizării, a tendinţelor tot mai
accentuate de supremaţie a dreptului internaţional, de armonizare
a reglementărilor la diferite niveluri, de protecţie a unor valori de
interes comun s-a dezvoltat – cel puţin în domeniile sensibile –
practica interzicerii rezervelor cu caracter general şi/sau a oricăror
rezerve (de ex. dreptul mării, dreptul mediului, dezarmarea,
încetarea experienţelor nucleare etc.)
TEMĂ:Care sunt limitările în timp privind formularea
rezervelor?

3.5. Aplicarea tratatelor


3.5.1. Aplicarea în spaţiu a tratatelor

Ca regulă generală tratatele se aplică pe întregul teritoriu


al statelor părţi (art. 29 al Convenţiei din 1969).
Există excepţii de la o asemenea regulă, cum sunt:
 „clauza federală” (când statul federal exclude anumite
entităţi componente ale sale de la aplicarea tratatului la care este
parte);
 „clauza colonială” (când erau excluse teritoriile coloniale
sau părţi ale acestora de la aplicarea tratatului încheiat de
metropolă).
Spre deosebire de acestea, există tratate multilaterale gene-
rale care instituie regimuri juridice aplicabile unor zone geografice
sau părţi ale acestora situate dincolo de suveranitatea teritorială a
statelor părţi cum sunt:
 Tratatul din 1959 privind Antarctica;
 Tratatul privind principiile care guvernează activitatea
OBIECTIVELE CURSULUI

statelor în spaţiul extraatmosferic, pe lună şi celelalte corpuri


cereşti(1967);
 Convenţia privind dreptul mării (1982) - partea a VII-a
(marea liberă) şi partea a XI-a (zona teritoriilor submarine).

3.5.2. Aplicarea în timp a tratatelor

Regula neretroactivităţii. În domeniul aplicării în timp a


tratatelor Convenţia din 1969 consacră, ca regulă, aplicarea
principiului neretroactivităţii, în sensul că dispoziţiile unui tratat nu
leagă o parte cu privire la acte sau fapte anterioare datei intrării în
vigoare a acelui tratat (art. 28).
Sunt exceptate anumite tipuri de tratate cărora statele le
atribuie un efect retroactiv, cum sunt:
 tratatele de evitare a dublei impuneri;
 tratatele de asigurări sociale;
 tratatele în domeniul vamal.
Aplicarea tratatelor succesive. Încheierea unui număr tot
mai mare de tratate bi sau multilaterale poate genera conflicte între
dispoziţiile tratatelor succesive, având acelaşi obiect.
În materia conflictelor între dispoziţiile tratatelor succesive având
acelaşi obiect, art. 30 al Convenţiei de la Viena din 1969 stabileşte o serie
de reguli, între care, următoarele două sunt esenţiale:
1) Când un tratat precizează că este subordonat unui tratat
anterior sau posterior ori că nu trebuie considerat ca fiind incom-
patibil cu celălalt tratat, dispoziţiile acestuia din urmă se vor aplica
cu precădere;
2) Când toate părţile la tratatul anterior sunt părţi şi la
tratatul posterior, fără ca cel anterior să fi expirat, tratatul anterior
nu se aplică decât în măsura în care dispoziţiile sale sunt
compatibile cu cele ale tratatului posterior (art. 30(2 şi 3) al
Convenţiei din 1969).
Convenţia de la Viena stabilind astfel de reguli proclamă
preeminenţa dispoziţiilor Cartei O.N.U. în materie, care în art. 103
OBIECTIVELE CURSULUI

precizează că:
„În caz de conflict între obligaţiile membrilor Naţiunilor
Unite decurgând din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din
orice alt acord internaţional, vor prevala obligaţiile decurgând din
prezenta Cartă”.
TEMĂ: Ce înseamnă regula neretroactivităţii în domeniul
aplicării tratatelor?

3.6. Interpretarea tratatelor


3.6.1. Semnificaţia problemei

Interpretarea intervine în procesul aplicării tratatelor. Ea


urmăreşte stabilirea sensului exact al unor cuvinte, expresii sau
clarificarea unor exprimări ambigue, lămurirea textului tratatului,
având ca scop aplicarea corectă a tratatelor şi respectarea aces-
tora în spiritul şi litera lor.
Convenţia de la Viena consacră regulile şi metodele de
interpretare a tratatelor art. 31-33.
În interpretarea tratatelor se pun unele probleme
referitoare la:
 organele (autorităţile) competente a efectua interpretarea;
 valoarea interpretării efectuate de organele respective;
 regulile şi metodele de interpretare.

În funcţie de criteriul organului competent a o efectua se


disting două moduri (forme) de interpretare: autentică
neautentică

3.6.2. Organele (autorităţile) competente

În ordinea juridică internaţională competenţa interpretării


tratatelor revine:
 în primul rând statelor părţi interpretare autentică
 în unele cazuri unor instanţe
OBIECTIVELE CURSULUI

arbitrale sau judiciare interpretare neautentică


 pentru anumite categorii
de tratate organelor
organizaţiilor internaţionale
Interpretarea tratatelor de către statele părţi se poate
realiza prin:
 includerea unor clauze interpretative în textul tratatelor
(definiţii);
 acte adiţionale sau scrisori de interpretare;
 acorduri distincte de interpretare.
De exemplu: Convenţia de la Viena (1969) în art. 2
defineşte expresiile „tratat”, „ratificare”, „acceptare”, „aprobare”,
„aderare”, „depline puteri”; Convenţia privind dreptul mării (1982)
defineşte: expresiile „zonă”, „activităţile în zonă”, „poluarea mediului
marin”. Prin anexa la tratatul româno-ungar de înţelegere, cooperare
şi bună vecinătate (1996), părţile sunt de acord asupra pct. 1(b) al
art. 15 că Recomamdarea nr. 1.201 a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei „nu se referă la drepturi colective şi nici nu obligă
părţile contractante să acorde persoa-nelor respective dreptul la un
statut special de autonomie teritorială pe criterii etnice”.
Acordurile de interpretare pot interveni fie:
la încheierea tratatelor

ulterior încheierii

În plan intern competenţa pentru interpretarea tratatelor


revine, în principiu, ministerelor de externe ale fiecărui stat şi are
caracter unilateral.
Interpretarea jurisdicţională a unui tribunal arbitral sau a
unei Curţi internaţionale (C.I.J.) are forţă obligatorie numai pentru:
părţile în litigiu

speţa respectivă
OBIECTIVELE CURSULUI

Interpretarea în cadrul organizaţiilor internaţionale


poate avea ca obiect în principal:
 dispoziţiile actelor constitutive ale acestora;
 tratatele la care organizaţia este parte.

3.6.3. Reguli de interpretare a tratatelor

Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt stabilite


în Convenţia de la Viena (1969). Cea mai importantă şi generală
este regula bunei credinţe care urmăreşte atribuirea unui sens
firesc, normal cuvintelor folosite, exceptând cazurile când părţile le-
au conferit un alt sens. Conform art. 31 (1) al Convenţiei:
„Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună credinţă potrivit
sensului obişnuit ce urmează să fie atribuit termenilor tratatului în
contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său.”
Obiectul interpretării îl constituie textul tratatului, ca
expresie autentică (în formă scrisă) a intenţiei părţilor contractante.
Buna credinţă ca regulă generală presupune o serie de
reguli şi metode specifice de interpretare, cum sunt:
 regula sensului obişnuit/uzual pentru termenii folosiţi;sau
 regula sensului specific, dacă astfel rezultă din intenţia
părţilor;
 orice regulă pertinentă de drept internaţional;
 contextul, ca metodă, este folosit atunci când termenii
tratatului nu au un înţeles clar.
În vederea interpretării unui tratat contextul are o sferă
mai extinsă cuprinzând, după cum urmează:
 textul, inclusiv preambulul şi anexele;
 alte acorduri intervenite între părţile la tratat sau între
unele dintre ele, dar acceptate de celelalte, cu prilejul încheierii
tratatului sau care au legătură cu tratatul în cauză;
 orice alt acord ulterior intervenit între părţi referitor la
interpretarea sau aplicarea tratatului;
OBIECTIVELE CURSULUI

 alte reguli de drept internaţional aplicabile relaţiilor dintre


părţi.
În toate situaţiile, interpretarea tratatului trebuie să se facă
în lumina obiectului şi scopului său.
Dacă regulile şi metodele aplicate nu sunt suficiente art. 33
al Convenţiei arată că părţile pot recurge şi la mijloace
complementare de interpretare, îndeosebi la:
procesele verbale din cursul
negocierilor;
 lucrările pregătitoare, proiectele de text prezentate
cum sunt: de părţi în timpul negocierilor;
corespondenţa diplomatică privind
pregătirea şi încheierea tratatului.

 împrejurările în care a fost încheiat tratatul (aşa-numitele „împre-


jurări istorice”), de care Curtea Internaţională de Justiţie a ţinut seama
în măsură redusă în interpretarea tratatelor internaţionale.
O altă regulă de interpretare priveşte cazul când un tratat a
fost autentificat în două sau mai multe limbi, situaţie în care
textul său, are aceeaşi valoare în fiecare din aceste limbi,
exceptând cazurile în care tratatul nu dispune ori părţile nu convin
că, în caz de divergenţă, unul dintre texte are precădere(art. 33(1)
al Convenţiei).
În afara regulilor codificate există şi o serie de reguli de
interpretare a tratatului necodificate, cum sunt:
 regula efectului util, se preferă interpretarea cea mai
favorabilă pentru partea care va executa prestaţia;
 regula contra proferentem, în caz de dubiu clauza va fi
interpretată împotriva celui care a redactat-o;
 interpretarea restrictivă acţionează ca regulă;
 interpretarea extensivă este excepţia.
TEMĂ: În ce moment al existenţei tratatului intervine
OBIECTIVELE CURSULUI

interpretarea? Ce urmăreşte şi ce scop are?

3.7. Efectele tratatelor


3.7.1. Efectele tratatelor faţă de statele părţi

Regula generală este că tratatele produc efecte (drepturi şi


obligaţii) numai faţă de părţi, nu şi pentru terţi. Această regulă
decurge din principiul pacta sunt servanda, potrivit căruia orice
tratat în vigoare leagă părţile şi acestea trebuie să-l execute cu
bună credinţă (art. 26 al Convenţiei).
Cunoscută şi ca principiul efectului relativ al tratatelor faţă
de statele terţe, ea dă expresie principiului egalităţii suverane a
statelor, iar Convenţia o consacră ca regulă generală, arătând că:
„Un tratat nu crează nici obligaţii, nici drepturi pentru un
stat terţ fără consimţământul său” (art. 34).

3.7.2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe

De la regula generală că tratatele nu produc efecte faţă de


statele terţe, că ele nu pot profita, dar nici dăuna terţilor, există în
practică anumite categorii de tratate care în prezenţa anumitor
condiţii fac excepţie de la această regulă:

cât priveşte drepturile


cât priveşte obligaţiile.
Pentru ca statele să poată dobândi drepturi printr-un
tratat la care nu sunt părţi art. 36 din Convenţie prevede întrunirea
următoarelor condiţii:
a) dacă părţile la tratat înţeleg, prin dispoziţiile sale, să
confere acest drept fie statului terţ sau unui grup de state căruia
acesta aparţine, fie tuturor statelor;
b) dacă statul terţ consimte.
Consimţământul terţului poate fi tacit, ceea ce decurge din
OBIECTIVELE CURSULUI

formularea art. 36 „Consimţământul este prezumat în lipsa vreunei


indicaţii contrare”.
De exemplu: art. 35 din Carta O.N.U. care recunoaşte
statelor nemembre O.N.U. dreptul de a sesiza Consiliul de
Securitate sau Adunarea Generală cu privire la unele diferende
internaţionale.
Cât priveşte obligaţiile, situaţia este mai nuanţată,
întrucât conform principiului suveranităţii unui stat nu-i pot fi
impuse obligaţii prin dispoziţiile unui tratat la care nu este parte.
Totuşi, având în vedere complexitatea relaţiilor interstatale şi
interesele societăţii internaţionale, Convenţia de la Viena a stabilit
anumite condiţii în baza cărora unui stat îi pot reveni obligaţii dintr-
un tratat la care nu este parte (art.35).
O obligaţie ia naştere pentru un stat terţ dacă se întrunesc
cumulativ următoarele două condiţii:
1) dacă părţile la tratat înţeleg să creeze o astfel de
obligaţie prin dispoziile tratatului;
2) dacă statul terţ acceptă în mod expres şi în scris
această obligaţie.
În domeniul dreptului mediului, o serie de convenţii
internaţionale prevăd obligaţia tuturor statelor de a proteja mediul
ori stratul de ozon.
În ce priveşte drepturile, dar mai ales obligaţiile, în doctrină
s-a considerat că întrunirea condiţiilor duce la crearea unui „acord
colateral între părţi şi terţ”.
3.7.3. Tratatele care crează regimuri juridice obiective

Prin asemenea tratate se crează regimuri de aplicabilitate


generală, opozabile erga omnes, interesând întreaga societate
internaţională şi de aceea sunt considerate ca făcând excepţie de
la principiul efectului relativ.

→ regimuri teritoriale, ex. Tratatul asupra


Antarcticii, 1959;
→ statute de neutralitate, ex. Tratatul de
În această categorie
stat cu Austria, 1955;
se consideră incluse
tratatele privind → căile de comunicaţie internaţională
OBIECTIVELE CURSULUI

3.8. Modificarea tratatelor


În baza unor evaluări asupra funcţionalităţii şi eficacităţii
unor tratate se poate declanşa procedura de modificare a lor, sau
orice stat parte poate propune amendamente la tratat după
intrarea sa în vigoare.
Expresia „modificare” este folosită mai mult generic.
În practică, fără ca deosebirea terminologică să aibă relevanţă
juridică, se utilizează doi termeni: amendarea, se referă
la o modificare parţială,
de importanţă redusă;

revizuirea, reexaminarea
de ansamblu, rezultând
în modificări substanţiale.
Din practica convenţională rezultă anumite diferenţieri în legătură
cu efectuarea modificării tratatelor după criteriul numărului părţilor:
 în cazul tratatelor bilaterale ambele părţi decid asupra
procedurii de modificare;
 în cazul tratatelor multilaterale (cu număr restrâns) se
aplică regula unanimităţii;
 în cazul tratatelor multilaterale generale se aplică regula
majorităţii simple ori, în funcţie de natura tratatului, dispoziţiile sale
pot dispune opozabilitatea modificărilor faţă de toate statele părţi
OBIECTIVELE CURSULUI

(de exemplu actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale).


Convenţia de la Viena conţine în art. 39-40 următoarele
reguli de modificare a tratatelor:
 modificările se pot face numai prin acordul părţilor,
exceptând cazul când tratatul prevede altfel;
 orice propunere de modificare se notifică tuturor părţilor
contractante;
 pentru intrarea în vigoare, modificările parcurg, de regulă,
aceleaşi faze necesare intrării în vigoare a tratatului supus modificării.
Ca urmare a unora dintre modificări se crează regimuri
juridice diferite:
 între părţile care au acceptat modificările se aplică
tratatul în forma modificată;
 între părţile care nu le-au acceptat se aplică tratatul în
forma iniţială (nemodificat);
 între părţile care au acceptat modificările şi părţile care
nu le-au acceptat se aplică tratatul în formă iniţială(nemodificat).
Tratate care prevăd atât amendarea, cât şi revizuirea:
art. 108 se referă la „amendare”
 Carta O.N.U.
art. 109 se referă la „revizuire”

 Tratatul de interzicere art. VII priveşte „amendarea


totală a experienţelor
nucleare (1996) art. VIII priveşte „revizuirea”
În cazul Cartei O.N.U. amendamentele intră în vigoare
pentru toţi membrii O.N.U. după îndeplinirea următoarelor cerinţe:
 să fie adoptate cu o majoritate de 2/3 din membrii
Adunării Generale; şi
 să fie ratificate de 2/3 din membrii O.N.U., inclusiv toţi mem-brii
permanenţi ai Consiliului de Securitate (ex. Amendarea art. 23 privind
creşterea numărului membrilor Consiliului de Securitate de la 11 la 15).
OBIECTIVELE CURSULUI

Revizuirea reclamă îndeplinirea unor condiţii speciale:


 urmează să aibă loc în cadrul unei conferinţe generale a
membrilor O.N.U., convocată prin votul a 2/3 din membrii O.N.U.
şi a oricăror 9 membrii ai Consiliului de Securitate;
 orice asemenea modificări ale Cartei O.N.U. vor intra în
vigoare după ratificarea lor de către 2/3 din membrii O.N.U.,
inclusiv toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Până, în prezent o astfel de conferinţă nu a avut loc.
Pentru Tratatul privind interzicerea totală a experienţelor
nucleare atât amendarea, cât şi revizuirea urmează a avea loc în
cadrul conferinţei tuturor părţilor, iar adoptarea amendamentelor se
face cu votul favorabil al majorităţii statelor părţi, în timp ce, la revizuire
se insistă pe regula consensului. Intrarea în vigoare va avea loc după
depunerea instrumentelor de ratificare de către toate statele care au
votat favorabil, respectiv au fost de acord cu revizuirea.
Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (1968), deşi
prevede numai „amendarea” (art. VIII), stabileşte reguli mai complicate
pentru derularea amendării şi intrarea în vigoare a amendamentelor.
TEMĂ: Exemplificaţi tratatele care prevăd atât amendarea, cât şi
revizuirea în vederea modificării.

3.9. Încetarea tratatelor


3.9.1. Definiţie şi delimitări

Încetarea unui tratat semnifică situaţia în care tratatul nu


mai produce efecte juridice; drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv
normele de conduită încetează, de regulă, din momentul apariţiei
cauzei de încetare a tratatului.
Spre deosebire de încetare, suspendarea aplicării trata-
tului nu pune capăt acestuia ca act internaţional, ci întrerupe numai
temporar aplicarea dispoziţiilor tratatului.
În legătură cu încetarea tratatelor se face distincţie între:
 cauze de încetare propriu-zisă;
OBIECTIVELE CURSULUI

 cauze de nulitate.
Cauzele de încetare propriu-zisă a efectelor juridice ale
tratatelor sunt, de regulă, prevăzute expressis verbis în clauzele finale
ale tratatelor, iar cadrul multilateral de reglementare îl constituie
Convenţia de la Viena (art. 42-72).
Ca regulă generală Convenţia precizează că:
„Stingerea unui tratat, denunţarea sa sau retragerea unei
părţi nu pot avea loc decât în aplicarea dispoziţiilor tratatului sau a
prezentei convenţii”. (art. 42 alin. 2)
3.9.2. Cauze de încetare propriu-zisă şi clasificarea lor

Cauzele de încetare a efectelor juridice ale tratatelor, în


funcţie de anumite criterii, se clasifică în trei categorii:
OBIECTIVELE CURSULUI
OBIECTIVELE CURSULUI

3.9.2.1 Cauze convenite prin voinţa părţilor

- prevăzute în tratat
- acte unilaterale ulterioare
1) Termenul. Tratatele se încheie pe un anumit termen (3,
5, 20 de ani), la expirarea căruia tratatul poate:
înceta; sau
să fie prelungit, pe termene identice
celor iniţiale (tacita reconducţiune)
2) Condiţia rezolutorie este un eveniment viitor şi incert
la producerea căruia tratatul încetează, ea este uneori inclusă în
clauzele unor tratate (de ex. art. 11 din Tratatul de la Varşovia din
1955 prevedea că acesta îşi va pierde valabilitatea pe data intrării
în vigoare a unui tratat general european de securitate colectivă).
3) Denunţarea pentru tratatele bilaterale(retragerea pentru
cele multilaterale) este un act unilateral - care poate sau nu să fie
prevăzut în tratat - al unui stat prin care acesta pune capăt unui
tratat sau face să înceteze pentru sine efectele unui tratat multila-
teral. Denunţarea reglementată, spre deosebire de denunţarea
nereglementată trebuie efectuată în conformitate cu condiţiile şi
termene prevăzute de tratat.
În lipsa clauzelor de încetare, prin consimţământul tuturor
părţilor, un tratat poate înceta în orice moment al executării sale
(abrogare).
Cât priveşte un act unilateral intervenit ulterior, Convenţia
de la Viena prevede că, în absenţa unei clauze referitoare la
denunţare/ retragere, tratatul respectiv nu poate face obiectul unei
denunţări/retrageri, cu două excepţii:
 când din intenţia părţilor rezultă admiterea posibilităţii
denunţării / retragerii;
 când dreptul la denunţare/retragere poate fi dedus din
natura tratatului.
OBIECTIVELE CURSULUI

Încălcarea tratatului de către una dintre părţi poate


atrage încetarea tratatului sau suspendarea efectelor sale. Dar
nu orice încălcare poate duce la încetare, ci numai o încălcare
substanţială, ceea ce în sensul art. 60(3) înseamnă:
 o respingere a tratatului neautorizată de Convenţie; sau
 încălcarea unei dispoziţii esenţiale pentru realizarea
obiectului sau a scopului tratatului.
TEMĂ:Care sunt cauzele de încetare prevăzute în tratat?
Comentariu

3.9.2.2 Cauze de încetare independente de voinţa părţilor

Dispariţia definitivă a obiectului tratatului care face


imposibilă executarea sa (ex. secarea unui curs de apă ori
scufundarea unei insule care constituiau obiectul unor tratate).
Schimbarea fundamentală a împrejurărilor (clausa
rebus sic stantibus).
Această clauză poate fi invocată de către una dintre părţi
(art. 62 din Convenţie) numai dacă se întrunesc cumulativ două
condiţii:
a) împrejurările schimbate au constituit baza esenţială a
consimţământului părţilor de a se lega prin tratat; şi
b) schimbarea produsă a dus la transformarea radicală a
naturii obligaţiilor.
Schimbarea fundamentală a împrejurărilor nu poate fi
invocată în următoarele două situaţii:
 în cazul tratatelor privind stabilirea frontierelor;
 când schimbarea este rezultatul unei violări, de către
partea care o invocă, a unei obligaţii din tratat sau a unei alte
OBIECTIVELE CURSULUI

obligaţii internaţionale faţă de oricare altă parte la tratat.

3.9.2.3 Alte cauze de încetare a unor tratate

În cazul ruperii relaţiilor diplomatice şi consulare


încetează numai tratatele care, în vederea executării, presupun
existenţa acestor relaţii; caducitatea, războiul atrage încetarea
anumitor tratate, cum sunt: tratatele politice, de prietenie,
comerciale, dar se menţin tratatele privind legile şi obiceiurile
războiului, tratatele de frontieră etc., altele pot fi suspendate;
dispariţia calităţii de subiect de drept internaţional poate genera un
caz de succesiune şi se aplică regulile în domeniu; executarea
integrală, caducitatea (desuietudinea).
Dacă intervine o normă nouă de jus cogens, orice tratat
existent care este în conflict cu asemenea norme devine nul şi îşi
încetează efectele.

3.10. Nulitatea tratatelor

Cauzele de nulitate a tratatelor intervin în conformitate cu


Convenţia de la Viena, în condiţii strict determinate şi pot fi
clasificate în funcţie de criteriul care stă la baza producerii nulităţii
în două grupe:
1) cauze de nulitate în caz de conflict al tratatului cu o
normă imperativă a dreptului internaţional, în vigoare la momentul
încheierii sale sau cu o normă nouă; şi
2) cauze de nulitate constând în vicierea consimţământului
unui stat.

3.10.1. Nulitatea tratatelor în conflict cu o normă de jus


OBIECTIVELE CURSULUI

cogens

Această formă de nulitate intervine atunci când un tratat, în


momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă de jus cogens
(normă imperativă), ori cu o normă de jus cogens care apare în
cursul aplicării tratatului (art. 53 şi 64).

3.10.2. Cauze de nulitate constând în vicierea con-


simţământului unui stat

Aceaste cauze ocupă un loc important în Convenţia de la


Viena (art. 46, 47-52) şi se referă la:
 violarea dispoziţiilor dreptului intern referitoare la
competenţa de a încheia tratate;
 eroarea;
 dolul;
 coruperea reprezentantului unui stat;
 constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui
stat;
 constrângerea exercitată asupra unui stat.
Nu orice încălcare a dispoziţiilor dreptului intern al unui stat
îi dă acestuia dreptul de a o invoca, în motivarea nulităţii tratatului,
ci numai o violare vădită a unei reguli de importanţă fundamentală
a dreptului său intern privitoare la competenţa de a încheia tratate.
Eroarea - pentru a constitui un viciu de consimţământ,
având ca efect nulitatea, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
 să fie o eroare de fapt şi nu de drept;
 să afecteze baza esenţială a consimţământului;
 statul care o invocă să nu fi contribuit la producerea erorii.
OBIECTIVELE CURSULUI

Dolul - constă în conduita frauduloasă a unui alt stat


participant la negocieri care, în general, duce la comiterea unei
erori.
Coruperea reprezentantului unui stat - poate fi invocată
de statul în cauză atunci când actele de corupere au fost evidente
şi în măsură să exercite o influenţă apreciabilă asupra voinţei
reprezentantului.
Constrângerea exercitată asupra reprezentantului sta-
tului, constă în acte îndreptate împotriva lui ca individ şi nu ca
organ de stat, şi poate avea ca obiect libertatea sau integritatea
fizică a persoanei ori a familiei sale. În cazul constatării acestei
forme de constrângere tratatul este lipsit de orice efecte juridice.
(art. 51)
Constrângerea exercitată asupra statului prin amenin-
ţarea sau folosirea forţei face ca orice tratat încheiat în astfel de
condiţii să fie nul (art. 52 al Convenţiei)
Nulitatea absolută sancţionează cazurile privind:
 constrângerea reprezentantului statului
 constrângerea statului;
 conflictul tratatului cu o normă imperativă - existentă
- nouă
Nulitatea absolută poate fi invocată nu numai de statul
victimă, ci şi de orice stat parte la tratat şi, din oficiu, de o instanţă
internaţională.
Nulitatea absolută lipseşte tratatul de orice efecte din mo-
mentul încheierii sale (ab initio), exceptând cazul apariţiei unei
norme noi de jus cogens, când efectele sunt aplicate ex nunc.
Nulitatea relativă sancţionează următoarele patru cazuri:
OBIECTIVELE CURSULUI

violarea dispoziţiilor dreptului intern referitoare la competenţa de a


încheia tratate, eroarea, dolul şi coruperea reprezentantului statu-lui.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de statul al cărui
consimţământ a fost viciat şi el este singurul în drept să o invoce.
TEMĂ:Clasificaţi cauzele de nulitate a tratatelor în funcţie de
criteriul care stă la baza producerii nulităţii.
OBIECTIVELE CURSULUI

Cauzele de nulitate a tratatelor pot fi împărţite în două grupe:

violarea vădită a unei reguli fundamentale


nulitatea relativă
eroarea
dolul poate fi invocată
vicii de consim-
ţământ coruperea reprezentantului statului numai de statul victimă
constrâgerea exercitată asupra
nulitatea absolută
reprezentantului statului
constrângerea exercitată asupra
poate fi invocată de:
statului
→ statul victimă
grupe → orice stat parte
→ o instanţă interna-
ţională (din oficiu)
existentă în efectele nulităţii
momentul încheierii sunt ex tunc

conflictul tratatului cu o nulitatea


normă de jus cogens absolută
apărută în cursul efectele nulităţii
aplicării tratatului sunt ex nunc
OBIECTIVELE CURSULUI
OBIECTIVELE CURSULUI

3.11. Legislaţia română privind dreptul tratatelor


Cadrul juridic intern îl constituie, în principal, Constituţia
României din 1991, revizuită prin Legea nr. 429 din M.of. nr. 758 din
29 oct. 2003, precum şi noua Lege privind tratatele (Legea nr.
590/22.12. 2003).

3.11.1. Dispoziţiile Constituţiei României privind tratatele

Una dintre cele mai importante atribuţii ale preşedintelui în


domeniul politicii externe se referă la încheierea tratatelor.
Conform Constituţiei -art.91(1)-, Preşedintele României
încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de
Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen
rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se
aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege (art. 91
alin.1 din Constituţia României).
Din dispoziţiile art. 91 (1) rezultă o delimitare între:
 tratatele semnate de Preşedintele României ca urmare a
negocierilor guvernului; şi
 celelalte tratate de mai mică impoetanţă, care se
negociază de experţi din diferite ministere, şi sunt semnate de:
- miniştrii de resort; după caz,
- de ministrul de externe; ori
- aprobate de către Guvern.

3.11.2. Coordonate esenţiale privind noua lege a


tratatelor

Cadrul juridic intern referitor la tratate a dobândit dimen-


siuni şi valenţe sporite prin adoptarea Legii nr. 590/22.12.2003,
intrată în vigoare în februarie 2004.
Legea nr. 590/2003 este o lege modernă care în cadrul
celor 45 de articole se remarcă prin:
a) amploarea şi complexitatea sa, reprezentând un
OBIECTIVELE CURSULUI

veritabil cod care cuprinde multitudinea problemelor privind dreptul


tratatelor;
b) un grad sporit de conformare a încheierii tratatelor cu
principiile şi normele dreptului internaţional îndeosebi ale
Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor,precum şi cu
dreptul comunitar
Cele 4 capitole şi secţiuni ale legii au ca obiect:
 Definiţii şi tipuri de tratate
aprobarea iniţierii negocierilor
desfăşurarea negocierilor
aprobarea semnării
 Procedura încheierii tratatelor exprimarea
consimţământului
intrarea în vigoare
şi
înregistrarea
tratatelor

 Aplicarea, modificarea şi încetarea valabilităţii tratatelor

atribuţiile Ministerului de Externe


examinarea compatibilităţii
prevederilor tratatelor cu
Constituţia României
 Dispoziţii diverse procedura încheierii înţelegerilor
la nivelul autorităţilor administraţiei
publice locale cu autorităţile străine
similare
sancţiunea nerespectării normelor
privind încheierea tratatelor

Dintre dispoziţiile relevante ale Legii nr. 590/2003 reţinem;


OBIECTIVELE CURSULUI

în special, următoarele şase probleme:

1) Stabilirea categoriilor de tratate şi subiectele care le pot


încheia (art.2):
- la nivel de stat
- la nivel guvernamental
- la nivel departamental
Subiectele care pot încheia asemenea categorii de tratate
sunt:
 România;
 Guvernul României;
 Ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale
- pentru care legislaţia în vigoare prevede expres această atribuţie.
Pentru fiecare dintre cele trei categorii de tratate legea
prevede proceduri de încheiere distincte.
Imperativul comun celor trei categorii de tratate (art. 2 alin.2)
este obligaţia ca toate aceste tratate să se încheie cu respectarea:
 principiilor fundamentale şi a celorlalte norme imperative
ale dreptului internaţional;
 a dreptului comumitar;
 a normelor cutumiare internaţionale;
 a Constituţiei României;
 în conformitate cu dispoziţiile Legii privind tratatele.

2) Procedura încheierii tratatelor cuprinde:

a) Procedurile în plan intern/extern pentru statal


negocierea şi semnarea tratatelor guvernamental
distincte pentru cele trei niveluri departamental

b) Procedurile şi modalităţile în plan ratificare


aprobare
aderarea
acceptarea
OBIECTIVELE CURSULUI

intern/extern pentru exprimarea


consimţământului de a deveni
parte la tratat
schimbul instrumentelor
c) Intrarea în vigoare, procedurile de ratificare
în plan intern/extern notificarea / schimbul
instrumentelor

Competenţa de a ratifica tratatele este precis stabilită


conform art. 19, 20 şi 21.
Art. 19(1) face distincţie între tratatele la nivel statal şi cele
la nivel guvernamental şi prevede: Se supun Parlamentului, pentru
ratificare prin lege, următoarele categorii de tratate:
a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de
reglementare;
b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la şapte
domenii:
 cooperarea politică sau care implică angajamente cu
caracter politic;
 cooperarea cu caracter militar;
 teritoriul de stat, regimul juridic al frontierei şi zonele
asupra cărora România exercită drepturi suverane şi
jurisdicţie;
 statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile fundamen-
tale ale omului;
 participarea în calitate de membru la organizaţii interna-
ţionale interguvernamentale;
 asumarea unui angajament financiar;
 tratatele care necesită pentru aplicare adoptarea unor
legi noi sau amendarea legilor în vigoare şi, cele care
prevăd în mod expres cerinţa ratificării lor.
Tratatele la nivel statal (art. 19(1) lit.a) nu se supun
OBIECTIVELE CURSULUI

ratificării prin Ordonanţe de urgenţă, în timp ce, tratatele la nivel


guvernamental care se referă la cele şapte domenii, numai în
situaţii extraordinare, pot urma această cale (alin. 2 şi 3).
Tratatele semnate la nivel guvernamental care nu intră sub
incidenţa art. 19 şi cele semnate la nivel departamental sunt
supuse guvernului spre aprobare prin hotărâre a Guvernului
(art.20).
Tratatele multilaterale care nu au fost semnate la nivel statal
sau guvernamental şi care intră sub incidenţa art. 19(1) sunt supuse
Parlamentului spre aderare sau acceptare prin lege, dacă prevăd
expres această modalitate de exprimare a consimţământului, iar cele
care nu intră sub incidenţa art.19(1) sunt supuse guvernului spre
aderare sau acceptare prin hotărâre (art. 21, alin.1, 3).

3) Aplicarea, modificarea şi încetarea valabilităţii


Aplicarea şi respectarea tratatelor în vigoare constituie o
obligaţie pentru:
 toate autorităţile statului român, inclusiv autoritatea
judecătorească;
 pentru persoanele fizice şi juridice române sau străine
aflate pe teritoriul României.
Dispoziţiile tratatelor nu pot fi modificate, completate sau
scoase din vigoare prin acte normative interne; prevederile
legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea
dispoziţiilor unui tratat în vigoare(art. 31 alin.4 şi 5).
4) Atribuţiile Ministerului Afacerilor Externe în domeniu
sunt multiple privind probleme, cum sunt:
 Interpretarea tratatelor;
 Aprecierea asupra caracterului juridic al obligaţiilor
conţinute în tratat;
 Ministerul de Externe, alături de alte ministere, are
obligaţia să semnaleze Preşedintelui ţării şi altor autorităţi
OBIECTIVELE CURSULUI

problemele pe care le ridică aplicarea unor tratate în vederea


soluţionării lor;
 În domeniul rezervelor, analizează rezervele altor state
pentru a formula obiecţii la acestea, se ocupă de retragerea
rezervelor formulate de partea română.
5) Dispoziţii interesante şi pertinente conţine Legea
590/2003 cu privire la tratatele în formă simplificată încheiate prin
schimb de note verbale sau de scrisori ori, la examinarea
compatibilităţii prevederilor tratatelor cu Constituţia, atât în oricare
etapă a încheierii lor, cât şi sub forma controlului constituţionalităţii
legilor şi ordonanţelor guvernului (art.29, 40).

6) Dintre dispoziţiile novatoare, găsindu-şi loc, pentru


prima oară, în cadrul legii române în materie reţinem îndeosebi pe
cele referitoare la:
 procedura încheierii înţelegerilor la nivelul autorităţilor
administraţiei publice locale cu autorităţile similare din alte state;
 sancţiunea nerespectării normelor privind încheierea
tratatelor.
TEMĂ:Conform Legii române nr.590/2003 care categorii de
tratate sunt supuse ratificării?
3.12. Întrebări,exerciţii, aplicaţii
1. Definiţia tratatului.
2. Care sunt elementele esenţiale ale tratatelor şi ce
înseamnă expresia „tratatul să producă efecte juridice”?
3. Ce se înţelege prin „încheierea ” tratatelor internaţionale?
4. Ce înseamnă „depline puteri” în legătură cu încheierea
tratatelor?
5. Ce înseamnă „autentificarea” textului tratatului?
6. Definiţi: „semnarea ad referendum”, „parafarea” şi
„semnarea definitivă”.
7. Enumeraţi mijloacele juridice prin care statele devin părţi
OBIECTIVELE CURSULUI

la tratate.
8. Care sunt caracteristicile ratificării în raport cu celelalte
mijloace?
9. Conform Legii române nr. 590/2003 care categorii de
tratate sunt supuse ratificării?
10. Care tratate sunt supuse aprobării sau acceptării de
către guvern?
11. Definiţia rezervei la tratate.
12. Care sunt limitările în timp privind formularea rezervelor?
13. Care sunt efectele juridice ale rezervelor?
14. Ce înseamnă regula neretroactivităţii în domeniul
aplicării tratatelor.
15. În ce moment al existenţei tratatului intervine interpretarea?
Ce urmăreşte şi ce scop are?
16. Modificarea tratatelor se realizează pe calea amendării
sau a revizuirii? Comentariu.
17. Exemplificaţi tratatele care prevăd atât amendarea, cât
şi revizuirea în vederea modificării.
18. Care sunt cauzele de încetare prevăzute în tratat?
Comentariu.
19. Care sunt cauzele de încetare independente de voinţa
părţilor? Comentariu.
20. Clasificaţi cauzele de nulitate a tratatelor în funcţie de
criteriul care stă la baza producerii nulităţii.
21. Care sunt cauzele de nulitate constând în vicierea
consimţământului unui stat? Comentariu.
22. Care este sancţiunea pentru tratatele care la momentul
încheierii contravin normelor imperative ale dreptului internaţional?
23. Completaţi următoarele enunţuri:
- Spre deosebire de tratatele... la care iniţiativa încheierii aparţine...
statelor şi negocierile se desfăşoară între cele două..., prin
delegaţii oficiale ori prin corespondenţă..., în cazul tratatelor...
OBIECTIVELE CURSULUI

situaţia este mult mai...


- Negocierile bilaterale se încheie prin convenirea... tratatului de
către ambele..., cele multilaterale se încheie cu adoptarea... de
tratat prin... ori cu majoritate de...
- Participarea la negocierea şi ... unui tratat nu crează... juridice
pentru statul respectiv. Pentru ca statul să fie obligat ... este
necesar un ... intern al unei autorităţi ... cu atribuţii în domeniu.
- Statele pot să recurgă la aderare numai la tratatele... şi în
măsura în care tratatul prevede..., ori dacă părţile la tratat au
convenit ulterior să ... aderarea altor state.
- Elementul definitoriu al rezervei este dat de... statului care o
formulează de a... faţă de el ... juridice ale anumitor... ale tratatului
respectiv.
- Încheierea unui număr tot mai mare de ... bi sau multilaterale
poate genera ... între dispoziţiile ... succesive, având acelaşi...
- Obiectul interpretării îl constituie textul..., ca expresie autentică a
... părţilor contractante.
- Regula generală este că tratatele ... efecte numai faţă de ..., nu şi
pentru ...
- Nu orice încălcare a dispoziţiilor... intern al unui stat îi dă acestuia
... de a o invoca în motivarea nulităţii..., ci numai o...vădită a unei
reguli de importanţă... a dreptului său intern privitoare la... de a
încheia tratate.

3.13. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:


1) Tratatele se clasifică după următoarele criterii:
a) criteriul funcţiei pe care o îndeplinesc;
b) criteriul timpului pe care se încheie;
c) criteriul procedurii de încheiere a lor.
2. Regulile privind problematica tratatelor sunt cuprinse în:
a) Convenţia de la Viena din 1969 privind tratatele
dintre state;
OBIECTIVELE CURSULUI

b) Convenţia de la Viena din 1986 privind tratatele


dintre state şi organizaţii internaţionale;
c) legislaţia naţională.
3. Fazele încheierii tratatelor internaţionale sunt:
a) negocierea;
b) autentificarea textului tratatului;
c) exprimarea consimţământului.
4. Sunt abilitaţi să poarte negocieri, fără a avea nevoie de
depline puteri:
a) şefii de state;
b) şefii de guverne;
c) miniştrii de interne.
5. Autentificarea textului tratatului se realizează prin:
a) semnare ad referendum;
b) ratificare;
c) semnare definitivă.
6. Exprimarea consimţământului statului de a deveni parte
la tratate se poate face prin:
a) semnare;
b) ratificare;
c) consultare.
7. România, Guvernul României, precum şi ministerele şi
alte autorităţi ale administraţiei publice centrale pot încheia tratate
la nivel:
a) de stat;
b) la nivel guvernamental,
c) la nivel regional.
8. Formularea rezervelor este supusă următoarelor condiţii
de formă:
a) rezervele să fie exprimate în scris şi comunicate
părţilor;
b) rezervele formulate la semnare nu trebuie
OBIECTIVELE CURSULUI

reconfirmate la exprimarea comsimţământului;


c) retragerea unei rezerve trebuie formulată în scris.

9. Condiţii de fond privind formularea rezervelor:


a) formularea oricăror rezerve să nu fie interzisă
de tratatul în cauză;
b) rezervele să nu aibă ca obiect dispoziţii ale
tratatului exceptate rezervelor.
c) rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi
scopul tratatului.
10. De la regula generală privind aplicarea tratatelor pe
întregul teritoriu al statelor părţi, există excepţii cum sunt:
a) „clauza federală”;
b) „clauza colonială”;
c) „clauza rebus sic stantibus”.
11. Articolul 103 din Carta ONU consacră pentru membrii
ONU preeminenţa obligaţiilor lor decurgând din:
a) Carta ONU;
b) orice alt acord internaţional;
c) cutuma internaţională.
12. În ordinea juridică internaţională competenţa interpre-
tării tratatelor revine:
a) în primul rând unor instanţe arbitrale sau judiciare;
b) în unele cazuri statelor părţi;
c) pentru anumite categorii de tratate organelor
organizaţiilor internaţionale.
13. Interpretarea tratatelor de către statele părţi se
realizează prin:
a) includerea unor clauze interpretative în textul
tratatului (definiţii);
b) acte adiţionale sau scrisori de interpretare;
OBIECTIVELE CURSULUI

c) acorduri distincte de interpretare.

14. Buna credinţă ca regulă generală de interpretare


presupune reguli specifice:
a) regula sensului obişnuit (uzual) pentru termenii
folosiţi;
b) regula sensului specific;
c) orice regulă de drept intern.
15. Contextul în interpretarea unui tratat poate cuprinde:
a) textul, inclusiv preambulul şi anexele;
b) orice acord intervenit ulterior între părţi privind
interpretarea sau aplicarea tratatului;
c) alte reguli de drept internaţional aplicabile
relaţiilor dintre
16. Reguli necodificate de interpretare a tratatelor:
a) regula efectului util;
b) interpretarea extensivă acţionează ca regulă;
c) interpretarea restrictivă este excepţia.
17. O obligaţie ia naştere dintr-un tratat pentru un stat terţ
dacă se întrunesc cumulativ următoarele condiţii:
a) dacă părţile crează o astfel de obligaţie prin
dispoziţiile tratatului pentru statul terţ;
b) dacă statul terţ acceptă în mod expres şi în scris
această obligaţie;
c) dacă statul terţ este în măsură şi doreşte să
îndeplinească obligaţia respectivă.
18. Regulile de modificare a tratatelor sunt următoarele:
a) modificările se pot face numai prin acordul
părţilor, cu excepţiile prevăzute de tratat;
OBIECTIVELE CURSULUI

b) orice propunere de modificare se notifică tuturor


părţilor;
c) pentru intrarea în vigoare modificările parcurg
aceleaşi faze ca tratatul supus modificării.
19. Ca regulă generală stingerea unui tratat, denunţarea
sau retragerea unei părţi nu pot avea loc decât:
a) în aplicarea dispoziţiilor tratatului;
b) a Convenţiei de la Viena din 1969; sau
c) a Cartei ONU.
20. Cauzele de încetare a efectelor juridice ale tratatelor
se clasifică în trei categorii:
a) cauze convenite prin voinţa părţilor;
b) cauze de încetare independente de voinţa părţilor;
c) alte cauze de încetare a unor tratate prevăzute
în Carta ONU.
21. Nulitatea absolută sancţionează cazurile privind:
a) constrângerea reprezentantului statului;
b) constrângerea statului;
c) conformarea tratatului cu o normă imperativă.
22. Legea (română) nr. 590/2003 prevede obligaţia înche-
ierii tratatelor cu respectarea normelor de drept internaţional şi
intern, cum sunt:
a) principiile fundamentale şi celelalte norme
imperative ale dreptului internaţional;
b) normele dreptului comunitar;
c) Constituţia României şi rezoluţiile Consiliului de
Securitate ONU.

3.14.Rezumat:
Tratatul reprezintă actul juridic care exprimă, în scris,
acordul de voinţă intervenit între subiecte de drept internaţional în
scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în
OBIECTIVELE CURSULUI

raporturile dintre ele şi este guvernat de dreptul internaţional


(art.2(1) al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul
tratatelor).
Regulile cu privire la problematica vastă a tratatelor au
fost codificate prin două convenţii:
 Convenţia din 1969 de la Viena (în vigoare din 1980)
pentru tratatele care se încheie între state;
 Convenţia din 1986 de la Viena pentru tratatele care se
încheie între state şi organizaţiile internaţionale sau între organi-
zaţiile internaţionale.
De asemenea, legislaţia naţională cuprinde o serie de
reglementări, iar diferitele tratate conţin, de obicei, şi unele reguli
specifice în clauzele finale.
Încheierea tratatelor reprezintă totalitatea activităţilor şi
procedurilor care trebuie îndeplinite, a regulilor care trebuie
aplicate şi a actelor ce trebuie efectuate pentru ca tratatul să se
formeze, să devină obligatoriu pentru părţi, să intre în vigoare,
adică să existe în conformitate cu dreptul internaţional.
Fazele încheierii tratatelor sunt: negocierea, semnarea şi
exprimarea consimţământului.
Convenţia din 1969, în art.2 lit.d, defineşte rezerva la un
tratat ca fiind: „o declaraţie unilaterală,oricare ar fi conţinutul sau
denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, ratifică,
acceptă, aprobă sau aderă la un tratat, prin care urmăreşte să
excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziţii din tratat cu
privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv”.
În cadrul a cinci articole (art. 19-23), Convenţia de la Viena
(1969) stabileşte o serie de reguli cu privire la rezerve, considerate
condiţii de formă şi limitări în timp; condiţii de fond pentru
formularea şi acceptarea rezervelor, ca şi reguli privind efectele
juridice ale rezervelor şi obiecţiilor la rezerve.
Analiza tratatelor internaţionale implică şi studiul
OBIECTIVELE CURSULUI

aspectelor privind aplicarea tratatelor, interpretarea tratatelor,


efectele tratatelor, precum şi modificarea tratatelor.
Încetarea unui tratat semnifică situaţia în care tratatul nu
mai produce efecte juridice; drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv
normele de conduită încetează, de regulă, din momentul apariţiei
cauzei de încetare a tratatului.
Spre deosebire de încetare, suspendarea aplicării trata-
tului nu pune capăt acestuia ca act internaţional, ci întrerupe numai
temporar aplicarea dispoziţiilor tratatului.
În legătură cu încetarea tratatelor se face distincţie între:
 cauze de încetare propriu-zisă;
 cauze de nulitate.
Cadrul juridic intern referitor la tratate a dobândit dimen-
siuni şi valenţe sporite prin adoptarea Legii nr. 590/22.12.2003,
intrată în vigoare în februarie 2004.
Cele 4 capitole şi secţiuni ale legii au ca obiect:
 Definiţii şi tipuri de tratate
aprobarea iniţierii negocierilor
desfăşurarea negocierilor
aprobarea semnării
 Procedura încheierii tratatelor exprimarea
consimţământului
intrarea în vigoare
şi
înregistrarea
tratatelor

 Aplicarea, modificarea şi încetarea valabilităţii tratatelor

atribuţiile Ministerului de Externe


examinarea compatibilităţii
prevederilor tratatelor cu
OBIECTIVELE CURSULUI

Constituţia României
 Dispoziţii diverse procedura încheierii înţelegerilor
la nivelul autorităţilor administraţiei
publice locale cu autorităţile străine
similare
sancţiunea nerespectării normelor
privind încheierea tratatelor

3.15. Bibliografie
D-Popescu, op.cit., 2005,p.172-210
D.Popescu, A.Năstase, op.cit.,1997, p.219-253
A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, op.cit., p.23-49
R.Miga-Beşteliu, op.cit., p.289-324
Gh.Moca, op.cit., p.410-452
Gr.Geamănu, op.cit., vol II, p.62-196
M.Niciu, op.cit., p.28-56
- Legea română privind tratatele (nr.590/2003,M.of.
nr.23/12.01.2004)
- Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, textul publicat în
D.Popescu, A.Năstase,op.cit.,1997, p.383-422
OBIECTIVELE CURSULUI

TEMA A X-A
DREPTUL DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

1. Dreptul diplomatic
1.1. Organele statului pentru relaţii internaţionale
1.2. Misiunile diplomatice permanente
1.2.1. Ambasadele
1.2.1.1.Imunităţile şi privilegiile diplomatice
1.2.1.2.Inviolabilitatea misiunilor diplomatice şi a personalului lor
1.2.1.3.Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice şi a
personalului său
1.2.1.4. Privilegii ale misiunii diplomatice şiale personalului său
1.2.2.Reprezentanţele permanente ale statelor pe lângă
organizaţiile internaţionale
1.2.3. Misiunile diplomatice speciale
2. Dreptul consular
2.1.Definiţie şi deosebiri între oficiile consulare şi misiunile
diplomatice
2.2. Funcţiile consulare
2.2.1.Funcţii generale
2.2.2.Funcţii specifice
2.2.3.Imunităţile şi privilegiile consulare
2.3.Întrebări, execiţii, aplicaţii
2.4.Rezolvaţi următoarele teste-grilă
2.5.Rezumat
2.6. Bibliografie

OBIECTIVE:
- Formarea unei gândiri clare, a unui limbaj şi stil politico-diplomatic
în ce priveşte semnificaţia şi implicaţiile de drept internaţional sau
în plan diplomatic a unor opinii exprimate în gândirea politico-
juridică;
-Înţelegerea regulilor şi normelor juridice care reglementează
organizarea, sarcinile, competenţa şi statutul organelor pentru
relaţii externe;
OBIECTIVELE CURSULUI

-Cunoaşterea cadrului juridic internaţional care stabileşte modul în


care îşi desfăşoară activitate misiunile diplomatice şi oficiile
consulare, funcţiile şi finalitatea acestora.

1. Dreptul diplomatic
1.1. Organele statului pentru relaţiile internaţionale
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea regulilor şi normelor
juridice care reglementează organizarea, sarcinile, competenţa şi
statutul organelor pentru relaţii externe.
Organele statului pentru relaţiile internaţionale se împart în două
grupe:
→ Parlamentul
→ Şeful statului
1) organe interne ale statului pentru relaţii → Guvernul
internaţionale, în care sunt incluse → Prim-ministrul
→ Ministerul
→ Afacerilor Externe

2) organe externe ale statului pentru → Misiunile diplomatice; şi


relaţii internaţionale → Oficiile consulare

Misiunile diplomatice
Aceste misiuni sunt organe ale statului, care asigură
desfăşurarea adecvată a relaţiilor dintre statul acreditant şi statul
acreditar şi care aduc la îndeplinire în ţara de reşedinţă scopurile
politicii externe a statului trimiţător. Stabilirea de relaţii diplomatice
şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin
consimţământul mutual.
Misiunile diplomatice se împart în două categorii şi anume:
a) misiuni permanente care sunt:
 misiuni de tip clasic ambasada
OBIECTIVELE CURSULUI

legaţia

misiuni ale statelor


pe lângă
organizaţii internaţionale
 misiuni de tip nou
misiunile organizaţiilor
pe lângă state
b) misiuni cu caracter temporar (misiuni speciale) care
pot avea ca obiect:
 negocieri politice sau pentru încheierea unui tratat în
probleme economice şi altele;
 participarea la acţiuni cu caracter ceremonial;
 marcarea unui eveniment;
 delegaţii la conferinţe, reuniuni şi organizaţii internaţionale.

TEMĂ:Care sunt cele două grupe de organe ale statului pentru


relaţiile internaţionale, inclusiv enumerarea organelor
respective.

1.2. Misiuni diplomatice permanente

1.2.1. Ambasadele sunt misiuni diplomatice cu cel mai


înalt grad de reprezentare. În fruntea lor se află un ambasador.
Legaţia este o misiune diplomatică de rang inferior
ambasadei.
Cadrul juridic internaţional care stabileşte modul în care îşi
desfăşoară activitatea misiunile diplomatice, funcţiile şi finalitatea
acestora este Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice (1961).
OBIECTIVELE CURSULUI

Misiunea diplomatică permanentă are o structură


complexă, putând cuprinde: cancelaria (secţia principală)
biroul economic şi comercial
biroul ataşatului militar
biroul ataşatului cultural
biroul de presă
Funcţiile principale ale misiunilor diplomatice (art.3 al
Convenţiei) privesc:
 reprezentarea statului acreditant pe lângă statul acreditar;
 ocrotirea intereselor statului acreditant, ale
cetăţenilor săi şi persoanelor juridice având naţionalitatea sa
în statul acreditar, în limitele admise de dreptul internaţional;
 poartă tratative cu statul acreditar;
 se informează prin toate mijloacele licite de condiţiile şi
evenimentele din statul acreditar şi raportează despre ele statului său;
 promovează relaţiile de prietenie şi de cooperare între
cele două state.
Misiunea diplomatică pe teritoriul statului de reşedinţă se
bucură de imunităţi şi privilegii, dar are şi obligaţii şi anume:
 respectarea suveranităţii şi a legilor statului acreditar;
 neamestecul în treburile interne ale statului.
Obligaţiile statului acreditar faţă de misiunea diplomatică
privesc acordarea unor înlesniri şi facilităţi, cum sunt:
 să asigure membrilor misiunii circulaţia pe teritoriul său,
exceptând zonele declarate interzise;
 să înlesnească achiziţionarea localurilor necesare;
 să asigure comunicarea liberă a misiunii în scopuri
oficiale cu guvernul său, cu celelalte misiuni.
Înlesnirile se acordă misiunii diplomatice în vederea
realizării funcţiilor sale (art. 25 din Convenţie).
OBIECTIVELE CURSULUI

TEMĂ: Care consideraţi că este cea mai importantă dintre cele


3 funcţii principale ale misiunilor diplomatice? Comentariu.

Personalul unei misiuni diplomatice este numit de statul


acreditant (acesta decide numărul necesar de persoane) şi se
împarte în trei grupe:
→ şeful misiunii
→ miniştrii consilieri
 personalul diplomatic poate cuprinde → consilieri
→ secretari I, II, III
→ ataşaţi

→ şeful cancelariei
 personalul tehnic şi administrativ → translatori
poate cuprinde → secretari tehnici
→ dactilografi

→ curieri
 personalul de serviciu poate cuprinde → portari
→ şoferi

Numirea şefului de misiune diplomatică este condiţionată


de agrementul statului acreditar (art. 4 alin 1).
Pentru asumarea funcţiei de către şeful unei misiuni
diplomatice este necesară prezentarea scrisorilor de acreditare
şefului statului acreditar sau depunerea lor la Ministerul de Externe
al acelui stat.
1.2.1.1 Imunităţile şi privilegiile diplomatice

Noţiune şi natură. Statutul juridic special acordat


misiunilor diplomatice şi personalului lor pe teritoriul statului
acreditar în vederea îndeplinirii funcţiilor lor se numeşte
OBIECTIVELE CURSULUI

imunitate diplomatică. Statutul se aplică atât misiunilor, cât şi


personalului lor şi presupune: → inviolabilităţi;
→ imunităţi;
→ privilegii.
Cât priveşte natura imunităţilor şi privilegiilor diplomatice,
în doctrină s-au formulat trei teorii: → teoria extrateritorialităţii;
→ teoria reprezentării;
→ teoria funcţională
(prevăzută în Convenţie).
1.2.1.2 Inviolabilitatea misiunilor diplomatice şi a personalului lor

Inviolabilitatea este esenţială în materia privilegiilor şi


imunităţilor. Ea presupune atât obligaţia statului acreditar de a
se abţine de la orice acţiune de constrângere faţă de misiunea
diplomatică, cât şi obligaţia de a acorda o protecţie specială
materială şi juridică misiunilor diplomatice (art. 22).
Inviolabilitatea misiunii se referă la:
→ birourile misiunii
 localurile (sediul, altele asemenea) → mobilierul
misiunii → mijloacele de
transport

 arhiva şi documentele misiunii diplomatice;


 corespondenţa oficială a misiunii şi valiza diplomatică.
Precizare: nu le este permis agenţilor statului acreditar să
pătrundă în localurile misiunii decât cu consimţământul şefului
misiunii.Misiunea trebuie să respecte legile statului acreditar
privind situaţii, cum sunt:carantina, incendiile.

TEMĂ: De ce consideraţi că agenţilor statului acreditar nu le


este permis să pătrundă în localurile misiunilor decât cu
consimţă-mântul şefului misiunii?
OBIECTIVELE CURSULUI

Inviolabilitatea personalului diplomatic. Persoana agen-


tului diplomatic este inviolabilă (art. 29). Statul acreditar trebuie să-l
trateze cu tot respectul şi să ia toate măsurile necesare pentru a
împiedica orice atingere adusă: → persoanei
→ libertăţii şi demnităţii sale

Inviolabilitatea se aplică şi cât priveşte: → locuinţa agentului


→ documentele şi
corespondenţa şi,
→ după caz, bunurile sale
1.2.1.3 Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice şi a
personalului său

Pentru misiunea diplomatică imunitatea se referă la:


 imunitatea de jurisdicţie civilă; nu este prevăzută în
Convenţie, se aplică prin extinderea imunităţii statului acreditant;
 imunitatea administrativă;
 imunitatea de executare (art. 30 alin.3).
Imunitatea de jurisdicţie a personalului misiunii. Benefi-
ciază de imunitate de jurisdicţie:
 şeful de misiune;
 ceilalţi membrii ai misiunii diplomatice;
 membrii de familie ai personalului diplomatic;
 personalul administrativ şi de serviciu, dar numai pentru
actele oficiale.
Precizare: imunitatea de jurisdicţie are caracter
procedural, ceea ce înseamnă nu imunitate de răspundere juridică,
ci numai exceptarea de la jurisdicţia statului acreditar; agentul
diplomatic rămâne supus jurisdicţiei statului acreditant.
se aplică
absolută
pentru acte
penală, care este oficiale şi
Agentul diplomatic
completă particulare
se bucură de imunitate
civilă, exceptând trei tipuri de acţiuni
de jurisdicţie
administrativă
de executare
OBIECTIVELE CURSULUI

Tipurile de acţiuni, exceptate de la imunitatea de jurisdicţie


civilă se referă la:
1. o acţiune reală privind un imobil particular situat pe
teritoriul statului acreditar;
2. o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplo-
matic este executor testamentar, moştenitor sau legatar cu titlu
particular şi nu în numele statului acreditant;
3. o acţiune privind o activitate profesională sau comer-
cială exercitată de agentul diplomatic, în afara funcţiilor oficiale.
Precizare: agentul diplomatic nu este obligat să depună
mărturie; împotriva lui nu se pot lua măsuri de executare,
exceptând cele trei tipuri de acţiuni menţionate.
În cazul în care agentul diplomatic lezează drepturile unei
persoane particulare în statul acreditar, aceasta poate acţiona-
folosind căile permise - pentru ridicarea imunităţii de jurisdicţie
civilă a agentului.
Statul acreditar poate acţiona împotriva agentului diplo-
matic, în caz de încălcare a legilor sale:
 declarându-l persona non grata
 cerând rechemarea lui
 expulzându-l

TEMĂ: Care sunt cele trei tipuri de acţiuni exceptate de la


imunitatea de jurisdicţie civilă?

1.2.1.4 Privilegii ale misiunii diplomatice şi ale personalului său

Misiunea diplomatică se bucură de privilegii fiscale, fiind


scutită de impozite şi taxe naţionale, regionale sau comunale pe:
 clădirile şi terenurile misiunii, exceptând taxele pentru
OBIECTIVELE CURSULUI

servicii particulare prestate;


 impozite şi taxe pe încasările percepute de misiune
pentru acte oficiale.
Misiunea şi şeful său au dreptul de a arbora drapelul şi de
a pune stema statului pe localurile misiunii şi mijloacele lor de
transport (art. 20).
Agenţii diplomatici sunt scutiţi în statul acreditar de:
 dispoziţiile cu privire la asigurările sociale;
 orice impozite şi taxe personale sau reale, naţionale,
regionale sau comunale (cu unele excepţii, inclusiv cele de la
jurisdicţia civilă);
 taxe vamale asupra bunurilor de folosinţă personală sau
pentru membrii lor de familie;
 formalităţi cerute străinilor cu reşedinţa în statul acreditar.
De anumite privilegii beneficiază şi personalul administrativ
şi de serviciu al misiunii diplomatice.
Dacă statul acreditar (prin autorităţile sale) încalcă
imunităţile şi privilegiile diplomatice, el poartă răspunderea de
drept internaţional.
Durata imunităţilor şi privilegiilor diplomatice. De
regulă, acestea se aplică din momentul în care persoana bene-
ficiară pătrunde pe teritoriul statului acreditar, dar limitat şi deplin
după luarea în primire a postului . Ele încetează când beneficiarul
părăseşte teritoriul statului acreditar ori la expirarea unui termen
care i-a fost acordat în acest scop.

1.2.2. Reprezentanţele permanente ale statelor pe


lăngă organizaţiile internaţionale

Statutul unor asemenea reprezentanţe este reglementat


prin Convenţia privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu
organizaţiile internaţionale cu caracter universal de la Viena, din
OBIECTIVELE CURSULUI

1975.
Prevederile Convenţiei se aplică următoarelor categorii de
misiuni:
 reprezentanţelor permanente ale statelor membre pe
lângă organizaţiile internaţionale cu caracter universal;
 reprezentanţelor permanente de observatori pe lângă
organizaţiile internaţionale ale statelor nemembre;
 delegaţiilor la organele acestor organizaţii şi la confe-
rinţele convocate de aceste organizaţii.
Spre deosebire de Convenţia din 1961, această Convenţie
(1975) conţine şi dispoziţii specifice, cum sunt: cele privind
acreditarea care, nefăcându-se pe lângă statul gazdă, ci pe lângă
o organizaţie, consecinţa este că statul de sediu al organizaţiei nu
poate declara persona non grata pe membrii misiunilor sau
delegaţiilor. Statul de sediu are însă dreptul de a lua toate măsurile
necesare pentru protecţia sa.
Imunităţile şi privilegiile acordate reprezentanţelor (şi mem-
brilor lor) şi delegaţiilor, coincid, în esenţă, cu cele recunoscute
misiunilor diplomatice obişnuite, exceptând inviolabilitatea localu-
rilor reprezentanţelor pentru care, în caz de pericol, consimţă-
mântul şefului misiunii se prezumă, dacă a fost imposibil să fie
obţinut expres.

TEMĂ: Căror categorii de misiuni se aplică Convenţia privind


reprezentarea statelor pe lângă organizaţiile
internaţionale(1975)?

1.2.3. Misiunile diplomatice speciale

Regulile de drept internaţional au fost codificate prin


Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la misiunile speciale.
Prin misiune specială se înţelege o misiune temporară,
având caracter de reprezentare a statului său, trimisă de un
OBIECTIVELE CURSULUI

stat pe lângă alt stat, cu consimţământul statului primitor


pentru a îndeplini pe lângă acesta o misiune determinată.
Pentru trimiterea unei astfel de misiuni este necesar
consimţământul statului primitor, dar nu este condiţionată de
existenţa unor relaţii diplomatice sau consulare.
Atribuţiile misiunii speciale sunt stabilite de statul trimitător,
de aceea, Convenţia din 1969 nu le reglementează.
Convenţia din 1969 reglementează imunităţile şi privilegiile
misiunii speciale şi ale personalului acesteia, care, în principiu,
sunt similare misiunilor permanente, în funcţie de atribuţiile ce-i
revin şi necesitatea îndeplinirii lor în bune condiţii.
Totuşi, spre deosebire de misiunea diplomatică perma-
nentă ale cărei localuri beneficiază de inviolabilitate completă, în
situaţia unei misiuni speciale, dacă consimţămâmtul expres al
şefului acesteia nu a putut fi obţinut, în caz de pericol grav se
consideră că el a fost dat în mod tacit.
Misiunile speciale îşi încetează activitatea ca urmare a
îndeplinirii mandatului, expirării termenului pentru care a fost
trimisă sau urmare a altor cauze.

2. Dreptul consular
2.1. Definiţie şi deosebiri între oficiile consulare şi
misiunile diplomatice
Dreptul consular reprezintă totalitatea normelor şi regulilor
care reglementează relaţiile consulare, organizarea şi funcţionarea
oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor şi al personalului
acestora.
Oficiile consulare, ca şi misiunile diplomatice, servesc
organizării şi dezvoltării relaţiilor de colaborare dintre state.
Între cele două categorii de misiuni, pe lângă asemănări,
există şi deosebiri, cum sunt:
 acreditarea oficiului consular pe lângă organele locale
OBIECTIVELE CURSULUI

ale statului primitor (nu pe lângă şeful statului ca în cazul misiunii


diplomatice);
 actele juridice ale oficiului consular produc efecte în
ordinea internă a statului trimiţător, terţ sau de reşedinţă (ale
misiunilor diplomatice produc efecte în ordinea internaţională);
 oficiile consulare şi personalul lor sunt subordonaţi
misiunilor diplomatice.
Cadrul juridic general îl constituie Convenţia de la Viena
din 1963 cu privire la relaţiile consulare, iar cadrul specific-
convenţiile consulare bilaterale.
Oficiile consulare se împart în două categorii:
 consulate conduse de un funcţionar consular de carieră
(cetăţean al statului trimiţător);
 consulate onorifice conduse de consuli onorifici(cetăţeni
ai statului de reşedinţă care nu sunt funcţionari ai statului
trimiţător).
Numirea personalului oficiului consular se face de statul
trimiţător şi trebuie notificată statului primitor.
Şeful oficiului consular primeşte de la statul trimiţător un
act denumit patentă consulară care atestă calitatea sa, iar statul
de reşedinţă îl admite să-şi exercite funcţiile în baza unei autorizaţii
denumită exequatur.

2.2. Funcţiile consulare (art.5 din Convenţie)


2.2.1. Funcţii generale:

 protecţia în statul de reşedinţă a intereselor statului


trimiţător şi cetăţenilor săi;
 favorizarea dezvoltării relaţiilor între statul său şi cel de
reşedinţă;
 informarea asupra condiţiilor şi evoluţiei vieţii în statul de
reşedinţă şi transmiterea de rapoarte în acest sens propriului stat.
OBIECTIVELE CURSULUI

2.2.2. Funcţii specifice:

 eliberarea de paşapoarte şi documente de călătorie


cetăţenilor statului trimiţător, vize şi alte documente persoanelor ce
doresc să meargă în statul trimiţător;
 acordarea de ajutor cetăţenilor şi persoanelor juridice
ale statului trimiţător;
 acţionează ca notar şi ofiţer de stare civilă, cu respec-
tarea legilor statului de reşedinţă;
 apărarea intereselor cetăţenilor şi persoanelor juridice
ale statului trimiţător în succesiunile de pe teritoriul statului de
reşedinţă, conform legilor acestuia;
 reprezentarea cetăţenilor statului trimiţător în justiţie sau
în faţa altor autorităţi;
 transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare sau
efectuarea de comisii rogatorii (conform legilor acestuia);
 exercitarea drepturilor de control şi inspecţie, conform
legilor statului trimiţător asupra navelor maritime, fluviale şi aerona-
velor de naţionalitate, respectiv, înmatriculate în statul trimiţător şi
asupra echipajului lor;
 exercitarea de orice alte funcţii încredinţate unui post
consular de statul trimiţător, care nu contravin legilor statului de
reşedinţă.
Încetarea funcţiilor consulare: ruperea relaţiilor consulare,
desfiinţarea oficiului consular, izbucnirea războiului.

2.2.3. Imunităţile şi privilegiile consulare

Acestea sunt, în principiu, similare cu cele diplomatice.


Convenţia din 1963 le împarte în două categorii:
a) înlesnirile, privilegiile şi imunităţile oficiului consular:
 folosirea drapelului şi stemei naţionale;
OBIECTIVELE CURSULUI

inviolabilitatea localurilor consulare şi scutirea lor de taxe


fiscale;
 inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare;
 libertatea de comunicare şi inviolabilitatea corespon-
denţei consulare, a curierului şi valizei consulare.
b) înlesnirile, privilegiile şi imunităţile funcţionarilor
consulari şi ale celorlalţi membrii ai oficiului consular:
 inviolabilitatea personală, exceptând cazul de crimă
gravă şi pe baza unei hotărâri judecătoreşti, când este
admis arestul ( art. 41 din Convenţie);
 imunitatea de jurisdicţie penală (exceptând infracţiuni
grave) şi civilă (cu anumite excepţii);
 scutirea de toate obligaţiile privind înregistrarea străinilor
şi permisele de şedere;
 scutirea de impozite şi taxe (cu unele excepţii), inclusiv
de taxele vamale.

TEMĂ: Comentaţi asupra deosebirilor dintre misiunile


diplomatice şi oficiile consulare.

2.3. Întrebări, exerciţii, aplicaţii


1. Care sunt cele două grupe de organe ale statului pentru
relaţiile internaţionale, inclusiv enumerarea organelor respective.
2. Ce sunt misiunile diplomatice şi care sunt categoriile şi
tipurile de misiuni?
3. Care consideraţi că este cea mai importantă dintre cele
3 funcţii principale ale misiunilor diplomatice? Comentariu.
4. Din ce e alcătuit personalul diplomatic al unei misiuni
diplomatice?
5. De ce consideraţi că agenţilor statului acreditar nu le
este permis să pătrundă în localurile misiunilor decât cu consimţă-
mântul şefului misiunii?
OBIECTIVELE CURSULUI

6. Care sunt cele trei tipuri de acţiuni exceptate de la


imunitatea de jurisdicţie civilă?
7. Căror categorii de misiuni se aplică Convenţia privind
reprezentarea statelor pe lângă organizaţiile internaţionale(1975)?
8. Comentaţi asupra deosebirilor dintre misiunile diploma-
tice şi oficiile consulare.
9. Completaţi următoarele enunţuri:
- Pentru asumarea funcţiei de către... unei misiuni... este necesară
prezentarea... de acreditare şefului... acreditar sau depunerea lor
la ... de Externe al acelui stat.
- Inviolabilitatea presupune atât obligaţia... .acreditar de a se abţine
de la orice acţiune de ... faţă de misiunea..., cât şi... de a acorda o
protecţie specială materială şi juridică... diplomatice.
- Imunitatea de jurisdicţie are caracter... procedural, ceea ce
înseamnă nu... de răspundere juridică, ci numai exceptarea de la...
statului..., agentul diplomatic rămâne supus... statului...
- Şeful oficiului consular primeşte de la statul... un act denumit...
consulară care atestă... sa, iar statul de... îl admite să-şi execite...
în baza unei autorizaţii denumită exequatur.

2.4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:


1. Cadrul juridic internaţional pentru misiunile diplomatice
permanente este:
a) Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice (1961);
b) Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, Viena
1969;
c) Carta ONU.
2. Obligaţiile statului acreditar faţă de misiunea diplomatică
privesc acordarea de înlesniri şi facilităţi cum sunt:
a) să asigure membrilor misiunii circulaţia pe
teritoriul său, exceptând zonele interzise;
OBIECTIVELE CURSULUI

b) să înlesnească achiziţionarea localurilor necesare;


c) să asigure comunicarea liberă a misiunii cu ONU.

3. Personalul unei misiuni diplomatice se împarte în trei grupe:


a) personalul diplomatic;
b) personalul ştiinţific;
c) personalul de serviciu.
4. Statutul juridic special acordat misiunilor diplomatice şi
personalului lor presupune:
a) inviolabilităţi;
b) imunităţi;
c) privilegii.
5. Inviolabilitatea misiunii se referă la:
→ birourile
a) localurile misiunii → mobilierul
→ mijloacele de
transport
b)arhiva şi documentele misiunii;
c) corespondenţa neoficială a misiunii
şi valiza personală.
6. Inviolabilitatea personalului diplomatic se aplică:
a) persoanei agentului diplomatic;
b) locuinţei agentului şi bunurilor sale;
c) documentelor şi corespondenţei sale.
7. Imunitatea de jurisdicţie a misiunii se referă la:
a) imunitatea de jurisdicţie civilă,
b) imunitatea parlamentară,
c) imunitatea de executare.
8. Agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie:
a) penală, care este absolută şi completă;
b) civilă şi de executare;
c) administrativă şi funcţională.
OBIECTIVELE CURSULUI

9. Statul acreditar poate acţiona împotriva diplomatului în


caz de încălcare a legilor sale, declarându-l:
a) persona non grata;
b) cerând rechemarea lui;
c) expulzându-l.
10. Agenţii diplomatici se bucură de privilegii, fiind scutiţi în
statul acreditar de:
a) dispoziţiile privind asigurările pe viaţă;
b) orice impozite şi taxe, cu unele excepţii,
c) taxe vamale asupra bunurilor de folosinţă
personală sau pentru membrii de familie.
11. Printre funcţiile specifice ale oficiilor consulare se
numără:
a) reprezentarea cetăţenilor statului trimiţător în
justiţie sau în faţa altor autorităţi;
b) acordarea de ajutor cetăţenilor şi persoanelor
juridice ale statului trimiţător;
c) transmiterea de acte juridice şi extrajudiciare
sau efectuarea de comisii mixte.

2.5.Rezumat:
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea regulilor şi normelor
juridice care reglementează organizarea, sarcinile, competenţa şi
statutul organelor pentru relaţii externe.
Organele statului pentru relaţiile internaţionale se împart în două
grupe:
 organe interne ale statului pentru relaţii internaţionale, în
care sunt incluse Parlamentul, Şeful statului,
Guvernul,Prim-ministru, Ministerul Afacerilor Externe;
 organe externe ale statului pentru relaţii
internaţionale în care sunt incluse misiunile diplomatice şi
oficiile consulare.
OBIECTIVELE CURSULUI

Aceste misiuni sunt organe ale statului, care asigură


desfăşurarea adecvată a relaţiilor dintre statul acreditant şi statul
acreditar şi care aduc la îndeplinire în ţara de reşedinţă scopurile
politicii externe a statului trimiţător. Stabilirea de relaţii diplomatice
şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin
consimţământul mutual.
Misiunile diplomatice se împart în două categorii şi anume:
a) misiuni permanente care sunt:misiuni de tip clasic (ambasada
şi legaţia) şi misiuni de tip nou (misiuni ale statelor pe lângă
organizaţii internaţionale şi misiunile organizaţiilor pe lângă state)
b)misiuni cu caracter temporar (misiuni speciale)
Ambasadele sunt misiuni diplomatice cu cel mai înalt grad
de reprezentare. În fruntea lor se află un ambasador.
Legaţia este o misiune diplomatică de rang inferior
ambasadei.
Cadrul juridic internaţional care stabileşte modul în care îşi
desfăşoară activitatea misiunile diplomatice, funcţiile şi finalitatea
acestora este Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice (1961).
Statutul reprezentanţele permanente ale statelor pe lângă
organizaţiile internaţionale este reglementat prin Convenţia privind
reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale
cu caracter universal de la Viena, din 1975.Prevederile Convenţiei
se aplică următoarelor categorii de misiuni:

 reprezentanţelor permanente ale statelor membre pe


lângă organizaţiile internaţionale cu caracter universal;
 reprezentanţelor permanente de observatori pe lângă
organizaţiile internaţionale ale statelor nemembre;
 delegaţiilor la organele acestor organizaţii şi la confe-
rinţele convocate de aceste organizaţii.
Prin misiune specială se înţelege o misiune temporară,
având caracter de reprezentare a statului său, trimisă de un stat pe
OBIECTIVELE CURSULUI

lângă alt stat, cu consimţământul statului primitor pentru a îndeplini


pe lângă acesta o misiune determinată.
Regulile de drept internaţional au fost codificate prin
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la misiunile speciale.
Dreptul consular reprezintă totalitatea normelor şi regulilor
care reglementează relaţiile consulare, organizarea şi funcţionarea
oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor şi al personalului
acestora.
Cadrul juridic general îl constituie Convenţia de la Viena
din 1963 cu privire la relaţiile consulare, iar cadrul specific-
convenţiile consulare bilaterale.

2.6. Bibliografie
D.Popescu, op.cit.,2005,p.247-258
D.Popescu, A.Năstase, op.cit.,1997, p.290-319
Gr. Geamănu, op.cit., p.8-40; 47-61
M.Niciu, op.cit., p.306-333
- Legea nr. 269 /17.06.2003 (M.of. nr. 441/23.06.2003)
privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României
-Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la imunităţile de
jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora, adoptată la
2 dec.2004 la New York, semnată de România în 2005 şi
ratificată prin Legea nr.438/27.11.2006
(M.Of.nr.1.008/19.12.2006)
OBIECTIVELE CURSULUI

TEMA A XI-A
SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR
INTERNAŢIONALE

1. Noţiune, terminologie şi natură


1.2. Modalităţi şi mijloace de rezolvare paşnică
1.2.1. Mijloace politico- diplomatice
1.2.2. Mijloacele jurisdicţionale
1.2.3.Soluţionarea diferendelor în cadrul organizaţiilor
internaţionale
1.2.3.1. Mecanisme în cadrul ONU
1.2.3.2. Organisme şi acorduri regionale
1.2.4. Măsuri bazate pe constrângere
1.3. Întrebări, execiţii, aplicaţii
1.4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă
1.5.Rezumat
1.6. Bibliografie

OBIECTIVE:
-Identificare condiţiilor în care sunt utilizate mijloacele politico –
diplomatice în vederea soluţionării paşnice a diferendelor
internaţionale;
- Explicarea modului şi condiţiilor de acţiune a mijloacelor judiciare
internaţionale,
-Cunoaşterea şi înţelegerea acţiunii specifice a diferitelor tipuri de
organizaţii şi organisme internaţionale şi regionale, a
mecanismelor şi actelor acestora în menţinerea păcii şi securităţii,
a soluţionării paşnice a diferendelor, a dezvoltării cooperării
internaţionale şi realizării justiţiei;
1.1. Noţiune, terminologie şi natură
În accepţiunea sa largă, noţiunea de diferend desem-
nează o neânţelegere, un dezacord, un litigiu între două sau
mai multe state cu privire la un drept, o pretenţie sau un
interes.
OBIECTIVELE CURSULUI

Sfera subiectelor între care apar diferendele este mai


largă, incluzând:
 Statele;
 Statele şi organizaţiile internaţionale;
 Organizaţiile internaţionale;
 alte subiecte ale dreptului internaţional.
În doctrină şi în unele tratate internaţionale se foloseşte o
terminologie variată: situaţie, diferend,litigiu, criză etc., dar termenul
diferend are o accepţiune mai largă, înglobând toţi ceilalţi termeni.
Convenţia de la Haga din 1907 distinge între diferende de natură
politică şi diferende juridice, dar Carta O.N.U. în afara termenilor „situaţie”,
„diferend” în Statutul C.I.J., art. 36 specifică numai categoriile de diferende
juridice care vor fi supuse spre rezolvare C.I.J.

1.2. Modalităţi şi mijloace de reglementare paşnică


În vederea rezolvării diferendelor internaţionale, părţile pot
recurge la trei categorii de mijloace paşnice (alegerea oricăror
dintre mijloace este facultativă, rezultând din caracterul facultativ al
acestor mijloace).
OBIECTIVELE CURSULUI

negocierile, inclusiv consultările


bunele oficii în cadrul lor soluţia
1) Politico-diplomatice medierea este facultativă
ancheta pentru părţi
concilierea

arbitrajul soluţia este


2) Jurisdicţionale
obligatorie
instanţe judiciare internaţionale
→ Curtea Internaţională de Justiţie
→ Tribunalul Internaţional pentru
dreptul mării şi altele

O.N.U.
organizaţii universale
instituţiile specializate

3) Organizaţii Organizaţia Statelor Americane


internaţionale
Organizaţia Unităţii Africane,
organizaţii regionale 3)
dinOrganizaţii
2002 – Uniunea Africană
internaţionale
Liga Arabă
Organizaţia pentru Securitate
şi Cooperare în Europa

1.2.1. Mijloacele politico-diplomatice

Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor inter-


naţionale a fost consacrată în plan juridic multilateral prin
Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907. Convenţia din 1907 este
primul act de codificare parţială a normelor internaţionale
referitoare la unele mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor
internaţionale, cum sunt: bunele oficii, medierea, ancheta
OBIECTIVELE CURSULUI

internaţională şi arbitrajul internaţional.


Soluţionarea paşnică a diferendelor a fost prevăzută într-o
serie de alte acte internaţionale precum şi în convenţii bilaterale.
Carta O.N.U. înscrie în dispoziţiile sale, atât principiul soluţionării
paşnice a diferendelor, făcând precizarea că diferendele de ordin
juridic trebuie, ca regulă să fie supuse de părţi Curţii Internaţionale
de Justiţie( art. 33 şi 36 alin 3). Carta O.N.U. mai adaugă că, părţile
din diferend pot recurge la orice alt mijloc paşnic la alegerea lor.
Negocierile directe sunt cel mai uzitat mijloc, mai puţin
costisitor şi la îndemâna părţilor care, în funcţie de cadrul de
desfăşurare pot fi: → bilaterale
→ multilaterale
Bunele oficii implică prezenţa unui terţ acceptat de către
părţile în diferend, ce ajută la negocieri şi chiar la evitarea unor
conflicte.
Medierea, terţul participă nu numai la negocieri, ci formu-
lează şi propuneri de rezolvare, care însă nu sunt obligatorii.
Ancheta internaţională se efectuează de către o comisie
internaţională de anchetă, creată de părţile în diferend şi are ca
scop stabilirea exactă a faptelor care au dat naştere diferendului,
cât şi culegerea unor informaţii în prezenţa părţilor.
Concilierea internaţională se realizează de către o
comisie internaţională de conciliere (creată de către părţi) şi constă
în examinarea diferendului sub toate aspectele, concilierea părţilor
şi propunerea unei soluţii, care este facultativă pentru părţi.
TEMĂ:Enumeraţi mijloacele politico-diplomatice şi menţionaţi
care este cel mai folosit.

1.2.2. Mijloacele jurisdicţionale

Din mijloacele jurisdicţionale fac parte:


 arbitrajul internaţional (instanţă ad-hoc sau şi perma-
OBIECTIVELE CURSULUI

nentă);
 instanţele de judecată internaţionale permanente(de
exemplu Curtea Internaţională de Justiţie, Tribunalul Internaţional
pentru Dreptul Mării).
În cazul jurisdicţiei internaţionale (ad-hoc sau permanentă)
competenţa este, de regulă, facultativă, bazându-se pe consimţă-
mântul părţilor.
Atât în cazul arbitrajului internaţional, cât şi al justiţiei
internaţionale, diferendul se rezolvă prin hotărârea unui organ
(arbitral sau judecătoresc) căruia părţile îi supun diferendul şi se
angajează să accepte şi să execute hotărârea, care este
obligatorie numai pentru părţile în cauză.
Arbitrajul internaţional. Părţile convin să supună un
diferend arbitrajului, fie pe calea:
 unui acord denumit compromis;
 unei clauze compromisorii incluse în anumite tratate;
 unui tratat general de arbitraj permanent.
Acordurile de arbitraj au ca obiect litigiul concret ce s-a ivit
între părţi şi în acest sens:
 definesc litigiul;
 desemnează organul arbitral şi îi stabilesc competenţa; şi
 fixează regulile de procedură.
De obicei, se aplică regulile dreptului internaţional şi princi-
piile echităţii.
O sentinţă arbitrală poate fi lovită de nulitate pentru vicii
cum sunt:
 depăşirea competenţelor de către arbitrii;
 pronunţarea sentinţei sub influenţa constrângerii;
 compunerea organului arbitral a fost nereglementară.
Justiţia internaţională. Prima instanţă internaţională a
fost Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (CPIJ), creată în
1920. A funcţionat independent de Societatea Naţiunilor. Curtea a
OBIECTIVELE CURSULUI

examinat 65 de cauze şi a emis şi avize consultative.Odată cu


crearea ONU s-a instituit şi Curtea Internaţională de Justiţie
(CIJ), ca organ principal al O.N.U., alcătuită din 15 judecători.
Ratione personae C.I.J. poate judeca numai diferendele
între state. Ea nu poate fi sesizată de persoane fizice sau juridice
şi nici de organizaţii internaţionale. Jurisdicţia C.I.J. este faculta-
tivă, exceptând unele cazuri.
Competenţa Curţii are un dublu aspect: jurisdicţională
(contencioasă) şi consultativă (emite avize).
Ratione materie. Competenţa Curţii priveşte cauzele cu
care este sesizată de state. Potrivit art. 36(2) din Statut, statele pot
recunoaşte competenţa obligatorie a Curţii pentru diferende cu
caracter juridic, şi anume:
 interpretarea unui tratat;
 orice problemă de drept internaţional;
 existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui
încălcarea unei obligaţii internaţionale;
 natura sau întinderea reparaţiei datorate pentru
încălcarea unei obligaţii internaţionale.
În perioada 1946-2000, Curtea a fost sesizată de către
state cu 119 cauze, a emis 23 de avize şi 200 de ordonanţe
procedurale. Cauzele s-au referit la: răspunderea statelor, protecţia
diplomatică, delimitarea frontierelor maritime, dreptul de azil,
luarea de ostatici, drepturi economice etc.
Câteva exemple de cauze soluţionate de CIJ:
 Un caz tipic privind drepturi teritoriale a fost soluţionat de
Curte, în 1999 prin hotărârea pronunţată în diferendul de frontieră
dintre Bostwana şi Namibia, ambele state acceptând hotărârea;
 În 1992 Curtea a soluţionat diferendul dintre El Salvador
şi Honduras care a durat circa un secol, generând în 1969 un
război sângeros;
 În 1994 Libia şi Chad de comun acord au supus Curţii
OBIECTIVELE CURSULUI

un diferend, Curtea a soluţionat cazul pe baza Tratatului din 1955


dintre Libia şi Franţa, care-a afirmat Curtea - a stabilit împărţirea
teritoriului în cauză. În consecinţă Libia şi-a retras forţele sale din
zona de-a lungul frontierei sale de Sud cu Chad;
 În 1980 Iranul a cerut Curţii să condamne doborârea
unei aeronave iraniene de pasageri de către o navă militară a SUA
şi să stabiliască răspunderea SUA şi plata de compensaţii pentru
Iran. Cazul a încetat în 1996 în urma unei soluţii compensatorii;
 Un diferend privind revendicări de protecţie a mediului a
fost supus de Ungaria şi Slovacia cu referiri asupra validităţii unui
tratat din 1979 încheiat pentru construirea unui sistem de baraje pe
Dunăre. În 1997 Curtea a constatat că ambele state îşi încălcaseră
în mod unilateral obligaţiile juridice şi le-a cerut să aducă la
îndeplinire tratatul în cauză.
Justiţia internaţională s-a extins la anumite domenii
concrete şi s-au creat:
 Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării;
 Curtea Europeană pentru Drepturile Omului;
 Curtea de Justiţie (de la Luxemburg) a Comunităţilor
Europene (Uniunea Europeană) ş.a.
Precizare: Ratione personae competenţa acestor instanţe
este deschisă nu numai statelor şi altor subiecte de drept interna-
ţional, dar şi persoanelor fizice şi/sau persoanelor juridice.

TEMĂ: În ce constă deosebirea dintre mijloacele politico-


diplomatice şi cele jurisdicţionale, sub aspectul soluţiei?

1.2.3. Soluţionarea diferendelor în cadrul organizaţiilor


internaţionale

Crearea unor proceduri specifice de gestionare şi rezol-


vare a diferendelor este rezultatul existenţei unor organizaţii
internaţionale cum sunt:
 Organizaţia Naţiunilor Unite;
OBIECTIVELE CURSULUI

 instituţiile specializate ale ONU (ex. OACI, OIM, OMS,


UNESCO);
 organizaţiile regionale.
Astfel de proceduri au caracter complementar în raport cu
cele care acţionează direct între state, dar autoritatea organizaţiei
le conferă o forţă sporită.
1.2.3.1 Mecanisme în cadrul ONU

În cadrul sistemului ONU, Consiliul de Securitate şi


Adunarea Generală au competenţe speciale în reglementarea
paşnică a diferendelor. O anumită implicare are şi Secretarul
General - fără a fi specificate în Cartă dispoziţii speciale în acest
sens.
Consiliul de Securitate. Competenţa sa vizează soluţio-
narea diferendelor de natură a pune în pericol pacea şi securitatea
internaţională.
În asemenea cazuri, Consiliul poate să recomande părţilor:
 proceduri sau metode adecvate de soluţionare (de ex.
negocieri, bunele oficii, mediere, supunerea diferendului CIJ);
 să facă recomandări cu privire la modul de reglementare
a diferendului;
 să recomande părţilor conţinutul reglementării.
Consiliul poate, de asemenea, ancheta orice diferend sau
situaţie ori poate încredinţa aceasta Secretarului General.
Precizare: Diferendele de ordin juridic vor fi, de regulă,
supuse Curţii Internaţionale de Justiţie.
De exemplu Consiliul de Securitate a recomandat:
- în 1947, Angliei şi Albaniei să supună incidentul privind
strâmtoarea Corfu CIJ;
- în 1976, Turciei şi Greciei negocieri şi le-a invitat să
supună diferendul CIJ;
- în 1947, Consiliul şi-a oferit bunele oficii în diferendul
dintre Olanda şi Indonezia;
OBIECTIVELE CURSULUI

- în 1988, a îndeplinit misiuni de bune oficii în Afganistan;


- în 1990, Consiliul şi-a oferit bunele oficii în conflictul
dintre Irak şi Kuwait;
- în 2000-2001, Consiliul a recomandat negocieri în dife-
rendul dintre Croaţia şi R.F. Iugoslavia privind peninsula Prevlaka.
Adunarea Generală. Poate discuta şi face recomandări
părţilor pentru rezolvarea oricărui diferend sau situaţie dacă
acestea afectează bunăstarea generală sau relaţiile prieteneşti
între naţiuni. Cu toate că, competenţa Adunării este mai extinsă,
ea este subsidiară competenţei Consiliului şi aceasta, deoarece
Consiliul are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale.
Secretarul General poate atrage atenţia Consiliului
asupra oricărei probleme care ar pune în primejdie pacea şi
securitatea internaţională (art.99 al Cartei). În fapt Secretarul
General îndeplineşte misiuni de bune oficii, mediere, invită părţile
în diferend să-l soluţioneze prin negocieri.
Instituţiile specializate ale ONU au în structura lor şi
organe cu competenţe de soluţionare paşnică a diferendelor.

1.2.3.2 Acorduri şi organisme regionale pentru soluţio-


narea paşnică a diferendelor

Carta ONU (art.52) admite existenţa unor acorduri şi


organisme regionale pentru menţinerea păcii şi securităţii interna-
ţionale şi pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale, cu
condiţia ca aceste organisme şi activitatea lor să fie conforme cu
scopurile şi principiile ONU.
Ca atare, asemenea organisme şi mecanismele lor nu
diferă substanţial de mijloacele şi procedurile organizaţiei
mondiale.
În plan regional, statele au creat următoarele organizaţii de
acest tip:
 Liga Statelor Arabe (L.S.A.-1945);
OBIECTIVELE CURSULUI

 Organizaţia Statelor Americane (OSA-1947-48);


 Organizaţia Unităţii Africane (oua-1963), din 2002 Uniu-
nea Africană (UA);
 Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE-1994-95).
Liga Statelor Arabe. Art. 5 din Pactul Ligii stabileşte
următoarele principii şi reguli:
 interzice recurgerea la forţă pentru reglementarea
conflictelor;
 recurgerea statelor în diferend la Consiliul Ligii, care are
funcţii arbitrale şi de conciliere;
 hotărârea Consiliului este obligatorie şi executorie;
 statele părţi în diferend nu vor participa la dezbateri şi
nici la adoptarea hotărârilor;
 Consiliul îşi poate oferii bunele sale oficii în orice
diferend care poate duce la război între două state membre sau
între un stat membru şi un stat terţ.
În practică Liga Arabă nu şi-a dovedit eficienţa.
Organizaţia Statelor Americane.În baza art.2 din Tratatul
Interamerican de Ajutor Reciproc (1947) şi art. 3, art.23-26 din
Carta OSA (Bogota 1948), modificată prin Protocolul de la Buenos
Aires (1967) prevede atât principiul soluţionării paşnice, cât şi
mijloacele de reglementare.
Competenţe în reglementarea paşnică a diferendelor revin în
principal, Consiliului permanent care la sesizarea părţilor poate să:
 să ofere bunele sale oficii;
 asiste părţile în diferend;
 să recomande procedurile adecvate de rezolvare a
diferendului;
 poate iniţia anchete (cu consimţământul părţilor implicate);
 poate constitui comitete ad-hoc(cu acordul părţilor).
Secretarul general OSA are unele atribuţii nesemnificative
OBIECTIVELE CURSULUI

în domeniu.
În practică, OSA a fost atrasă, într-o anumită măsură, în :
conflictul anglo-argentinian privind insulele Faulkland (1982); în
1989, mediere în conflictul de frontieră dintre Costa Rica şi
Nicaragua; începând din 1991, OSA şi ONU s-au implicat în Haiti,
pe cale diplomatică, printr-un trimis special şi în 1993, printr-o
misiune comună ONU/OSA, Misiune Internaţională Civilă în Haiti,
pentru respectarea democraţiei, monitorizarea drepturilor omului şi
pentru a investiga diferite încălcări ale legii.
Organizaţia Unităţii Africane (OUA), din 2002 Unitatea
Africană (UA). Carta OUA (art.3 alin.4) prevedea principiul
soluţionării paşnice şi mijloacele de rezolvare, ca şi constituirea
unei Comisii de mediere, conciliere şi arbitraj.
Carta Africană (a Uniunii Africane), spre deosebire de Carta
OUA, nu mai include o structură de tipul Comisiei tripartite (mediere,
conciliere şi arbitraj) dar, în schimb introduce următoarele noutăţi:
 crează Curtea de justiţie cu largi atribuţii în soluţio-
narea diferendelor şi prevenirea conflictelor;
 crează Consiliul executiv, care are ca funcţie principală
să îndeplinească directivele Adunării privind gestionarea conflic-
telor, războaielor şi a altor situaţii de urgenţă;
 introduce sancţiuni de ordin politic şi economic;
 Preşedintele Uniunii va putea să-şi ofere bunele oficii,
medierea, arbitrajul, sau să acţioneze în mod adecvat în cazuri
specifice.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Convenţia privind concilierea şi arbitrajul(1992) a adus în cadrul
OSCE următoarele inovaţii:
 a creat Curtea Europeană de Conciliere şi Arbitraj;
 procedura de conciliere obligatorie;
 neacceptarea soluţiilor propuse, într-un anumit termen,
poate duce la aplicarea unor mijloace de presiune de către
OBIECTIVELE CURSULUI

Consiliul OSCE.
Procedura de conciliere este confidenţială şi contradictorie.
Propunerile de soluţionare sunt cuprinse în raportul final al
Comisiei de conciliere care se notifică părţilor.
Arbitrajul prevăzut de Convenţie are caracter facultativ.
Tribunalul arbitral poate fi constituit pe baza acordului părţilor sau
la solicitarea unei părţi dacă a fost recunoscută competenţa Curţii.

TEMĂ:Consideraţi că organizaţiile internaţionale, organismele


şi acordurile existente sunt suficiente şi adecvate pentru a
face faţă provocărilor care confruntă societatea internaţională
în prezent? Ar trebui ele revizuite şi reformate sau este nevoie
de aranjamente şi structuri noi?

1.2.4. Mijloacele bazate pe constrângere

Statele pot recurge - dacă celelalte mijloace nu au dat


rezultate - la măsurile de constrângere fără folosirea forţei armate.
Asemenea măsuri sunt:
Retorsiunea - măsuri de retaliere cu caracter licit luate de
un stat faţă de acte neprieteneşti, contrare uzanţelor internaţionale,
săvârşite de un alt stat; exemple de acte neprieteneşti: acte de
natură legislativă, administrativă ş.a., iar ca măsuri de retaliere:
reducerea importurilor de la un astfel de stat, nerecunoaşterea
actelor sale.
Represaliile - măsuri luate de un stat ca răspuns la acte
ilicite ale altui stat pentru a-l determina să înceteze actul ilicit şi să
repare eventualele daune; ex. sechestrarea unor bunuri aparţinând
statului respectiv sau expulzarea resortisanţilor săi. Recurgerea la
represalii se face cu respectarea anumitor condiţii cum sunt:
păstrarea unei proporţii între actul ilicit şi represalii, nefolosirea
forţei.
embargoul; şi
OBIECTIVELE CURSULUI

Ca forme speciale ale represaliilor sunt


boicotul

Embargoul - acţiunea unui stat de a interzice, importurile,


exporturile sau ieşirea navelor comerciale ale altui stat din porturile
sau marea sa teritorială; poate fi aplicat de state, dar şi de
organizaţiile internaţionale;
Boicotul - întreruperea relaţiilor comerciale dintre state, a
comunicaţiilor feroviare, maritime, poştale etc; atât statele cât şi
organizaţiile internaţionale pot recurge la această măsură;
Blocada militară - demonstraţii, alte măsuri şi operaţiuni
ale unor forţe aeriene, navale sau terestre.
Întrucât aceasta implică ameninţarea cu forţa sau folosirea
forţei, numai Consiliul de Securitate al ONU poate recurge la astfel
de măsuri, în conformitate cu dispoziţiile Cartei ONU-capitolul VII.

1.3. Întrebări, exerciţii şi aplicaţii


1. Definiţi noţiunea de „diferend”.
2. Care pot fi subiectele unui diferend internaţional?
3. Enumeraţi mijloacele politico-diplomatice şi menţionaţi
care este cel mai folosit.
4. În ce constă diferenţa dintre mediere şi bunele oficii?
5. O comisie de anchtă poate efectua o anchetă pe
teritoriul uneia dintre părţi, fără consinţământul acesteia?
Comentariu
6. În ce constă deosebirea dintre mijloacele politico-diplo-
matice şi cele jurisdicţionale, sub aspectul soluţiei?
7. Care sunt cele patru categorii de diferende de ordin
juridic pentru care statele pot recunoaşte competenţa obligatorie a
CIJ?
8. Care dintre diferendele internaţionale intră în compe-
tenţa de soluţionare a Consiliului de Securitate al ONU?
OBIECTIVELE CURSULUI

9. Exemplificaţi 3 cauze soluţionate de CIJ.


10. Ce acorduri şi organisme regionale pentru soluţionarea
paşnică a diferendelor cunoaşteţi?
11. Recomandarea procedurilor sau metodelor adecvate
de rezolvare este specifică numai Consiliului de Securitate ONU
sau şi organismelor regionale? Comentariu.
12. Ce inovaţii aduce în cadrul OSCE Convenţia din 1992
privind concilierea şi arbitrajul?
13. Care sunt în Carta Africană (a Uniunii Africane)
organele cu competenţe în soluţionarea paşnică a diferendelor?
14. Consideraţi că organizaţiile internaţionale, organismele
şi acordurile existente sunt suficiente şi adecvate pentru a face faţă
provocărilor care confruntă societatea internaţională în prezent? Ar
trebui ele revizuite şi reformate sau este nevoie de aranjamente şi
structuri noi?

1.4. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:


1. În vederea rezolvării diferendelor părţile pot recurge la
următoarele trei categorii de mijloace:
a) politico-diplomatice;
b) jurisdicţionale;
c) organizaţii neguvernamentale.
2. Primul act de codificare a normelor privind mijloacele
paşnice de soluţionare a diferendelor este:
a) Convenţia de la Haga din 1899;
b) Convenţia de la Haga din 1907;
c) Carta ONU.
3. Părţile convin să supună diferendele dintre ele arbitra-
jului pe calea:
a) unui acord (compromis);
b) unei clauze compromisorii inclusă în tratate;
c) unui tratat general de arbitraj permanent.
OBIECTIVELE CURSULUI

4. O sentinţă arbitrală poate fi lovită de nulitate pentru vicii,


cum sunt:
a) depăşirea competenţelor de către arbitrii;
b) pronunţarea sentinţei sub influenţa constrângerii;
c) compunerea organului arbitral a fost nereglementară.
5. Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga poate
judeca diferendele dintre:
a) state;
b) persoane fizice sau juridice;
c) organizaţii internaţionale interguvernamentale.
6. În domeniul soluţionării paşnice a diferendelor Consiliul
de Securitate poate să recomande părţilor:
a) proceduri sau metode adecvate;
b) să facă recomandări cu privire la modul de
reglementare a diferendului;
c) să recomande conţinutul reglementării.
OBIECTIVELE CURSULUI

1.5.Rezumat:
În vederea rezolvării diferendelor internaţionale, părţile pot
recurge la trei categorii de mijloace paşnice (alegerea oricăror
dintre mijloace este facultativă, rezultând din caracterul facultativ al
acestor mijloace).
negocierile, inclusiv consultările
bunele oficii în cadrul lor soluţia
1) Politico-diplomatice medierea este facultativă
ancheta pentru părţi
concilierea

arbitrajul soluţia este


2) Jurisdicţionale
obligatorie
instanţe judiciare internaţionale
→ Curtea Internaţională de Justiţie
→ Tribunalul Internaţional pentru
dreptul mării şi altele

O.N.U.
organizaţii universale
instituţiile specializate

3) Organizaţii Organizaţia Statelor Americane


internaţionale
Organizaţia Unităţii Africane,
organizaţii regionale 3)
dinOrganizaţii
2002 – Uniunea Africană
internaţionale
Liga Arabă
Organizaţia pentru Securitate
şi Cooperare în Europa
OBIECTIVELE CURSULUI

Statele pot recurge - dacă celelalte mijloace nu au dat


rezultate - la măsurile de constrângere fără folosirea forţei armate.
Asemenea măsuri sunt: retorsiunea, represaliile
embargoul, boicotul, blocada militară.

1.6. Bibliografie
D.Popescu, op.cit., 2005,p.262-272
D.Popescu, A.Năstase, op.cit.,1997,p.320-332
A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, op. cit.,p.205-216
M.Niciu, op.cit., p. 334-361
R.Miga-Beşteliu,op.cit.,p.325-388
G.Geamănu op.cit., p.384-439
Basic Facts about the United Nations, United Nations,
New York, 1998,p.91-95
C.A.A.Packer, D.Rukare, Current Developments-The New
African Union and its Constitutive Act, în AJIL, vol. 96,
nr.2/2002, p.365-379.
OBIECTIVELE CURSULUI

TEMA A XII-A
RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ
A STATELOR
1. Noţiune şi delimitări
1.1. Fundamentul răspunderii internaţionale statelor şi consecinţele
sale
1.1.1. Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptului
1.1.2. Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor şi consecinţele
sale
1.1.3. Prejudiciul şi particularităţile sale
1.1.4. Formele de reparare a prejudiciului
1.2. Prevenirea prejudiciilor transfrontieră cauzate de activităţi
periculoase
1.3. Răspunderea internaţională a persoanelor
1.4. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
1.5. Rezolvaţi următoarele teste-grilă
1.6. Rezumat
1.7. Bibliografie
OBIECTIVE:
-Înţelegerea particularităţilor şi a modului de acţiune a răspunderii
de drept internaţional;
-Identificarea cazurilor în care intervine răspunderea subiectelor de
drept internaţional;
-Cunoaşterea particularităţilor răspunderii internaţionale a
persoanelor.

1. Noţiune şi delimitări

Răspunderea internaţională a statelor este o instituţie


esenţială a dreptului internaţional care stabileşte consecinţele ce
decurg pentru un stat din încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Răspunderea poate reveni statelor, dar şi altor subiecte de
drept internaţional: organizaţii internaţionale, popoare care luptă
pentru eliberare, după cum poate reveni şi persoanei fizice.
OBIECTIVELE CURSULUI

Răspunderea poate interveni în două situaţii distincte,


dând naştere la două tipuri de răspundere:
a) răspunderea pentru fapte internaţional ilicite
(originea normelor încălcate - convenţională sau cutumiară)
b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile
rezultând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul
internaţional (activităţi licite per se), răspunderea bazată pe risc.
Codificarea principiilor şi normelor privind răspunderea
internaţională a statelor a fost înscrisă, în 1949, pe ordinea de zi a
Comisiei de Drept Internaţional şi, până în 1996, a fost elaborat un
proiect de articole, provizoriu, adoptat de Comisie. Acesta a fost
supus unor modificări şi, în forma finală proiectul a fost adoptat de
Comisie la cea de a 53-a sesiune a sa (2001).Proiectul de articole
a fost transmis de către C.D.I.Adunării Generale a ONU care la 16
dec. 2004 a adoptat rezoluţia nr.59/35 privind răspunderea statelor
pentru fapte internaţional ilicite şi în urma discuţiilor din cadrul celei
de a 62-a sesiune a Adunării Generale a ONU, Adunarea Generală
a decis, prin rezoluţia nr.62/61, că răspunderea statelor pentru
fapte ilicite să fie introdusă pe agenda celei de a 65-a sesiune,
urmând a se examina în cadrul unui grup de lucru, problema
încheierii unei convenţii sau alte acţiuni corespunzătoare.
Proiectul cuprinde patru părţi (un număr de 59 de articole):
 Răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite
(partea I-a);
 Conţinutul răspunderii internaţionale a unui stat şi
consecinţele faptului ilicit (Partea a -II-a);
 Punerea în aplicare a răspunderii internaţionale a unui
stat (Partea a-III-a);
OBIECTIVELE CURSULUI

 Prevederi generale (Partea a IV-a).


Cât priveşte cel de-al doilea tip de răspundere, Comisia a
hotărât să disjungă prevenirea de răspundere şi să se ocupe întâi
de problema ,,prevenirii” şi astfel în 2001 a adoptat proiectul de
articole privind ,, Prevenirea prejudiciilor transfrontiere rezultate din
activităţi periculoase”, care conţine 19 articole referitoare, între
altele, la: sfera de aplicare, prevenire, cooperare, autorizare,
evaluarea riscului, consultări asupra măsurilor de prevenire.În
2004 C.D.I. a adoptat şi proiectul de articole privind ,,Principiile
aplicării costurilor în caz de prejudiciu transfrontier rezultat din
activităţi periculoase”, cuprinzând 8 principii, între care, domeniul
de aplicare, obiective, compensarea promptă şi corespunzătoare,
proceduri adecvate de asigurare a compensării şi altele,
rezervându-şi dreptul de a reveni în a doua lectură asupra
proiectului. În 2006 Comisia a adoptat şi acest proiect, la a doua
lectură, solicitând Adunării Generale a ONU să adopte şi rezoluţia
prin care să-şi însuşească ambele proiecte. Prin rezoluţia 62/68
din dec.2007, Adunarea Generală a decis să includă pe agenda
provizorie a celei de-a 65-a sesiune a sa ambele proiecte,
respectiv atât proiectul privind prevenirea, cât şi pe cel referitor la
alocarea costurilor.

TEMĂ:Câte tipuri de răspundere există şi care este temeiul


fiecăruia dintre ele?

1.1. Fundamentul răspunderii internaţionale


În doctrina modernă de drept internaţional faptul
OBIECTIVELE CURSULUI

internaţional ilicit şi nu culpa constituie fundamentul răspunderii


subiectelor de drept internaţional.Această concepţie se reflectă şi
în proiectul de articole al C D I, care în art. 1 prevede că orice fapt
internaţional ilicit al unui stat angajează răspunderea sa
internaţională. Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci
când conduita sa constând într-o acţiune sau omisiune întruneşte
două condiţii:
1. este susceptibilă de a fi atribuită statului potrivit dreptului
internaţional;
2. constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale a
statului.
Pentru ca faptul să fie ilicit, trebuie ca obligaţia interna-
ţională a statului să fie în vigoare în momentul producerii faptului.
Calificarea unui fapt internaţional ca fapt ilicit se face
numai prin raportare la dreptul internaţional. O asemenea calificare
nu este afectată de calificarea aceluiaşi fapt ca licit de dreptul
intern al unui stat (art.3 din proiect).
Există o încălcare a unei obligaţii internaţionale de către un
stat atunci când un fapt al acelui stat nu este în conformitate cu
ceea ce i se cere prin obligaţia asumată, indiferent de originea sau
natura sa.
Pentru ca faptul ilicit să fie imputabil statului, el trebuie să
fie comis de autorităţile statale (organe legiuitoare, ale adminis-
traţiei publice sau organele judecătoreşti), sau de persoane care
acţionează pe seama statului (on behalf of the state).
Precizare: Deosebirea între crime şi delicte internaţio-
nale (art.19 din proiectul anterior) nu mai este recunoscută în
OBIECTIVELE CURSULUI

proiectul actual deşi art. 40-41 se referă la încălcări grave ale


obligaţiilor decurgând din normele imperative ale dreptului
internaţional.

1.1.1. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptului

În dreptul internaţional sunt recunoscute următoarele


cauze (care acţionează în anumite condiţii):
OBIECTIVELE CURSULUI
OBIECTIVELE CURSULUI
OBIECTIVELE CURSULUI

TEMĂ:Care sunt cauzele care exclud caracterul ilicit al faptului? Comentaţi asupra
consimţământului.

1.1.2. Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor şi consecinţele sale

Consecinţele juridice ale faptului ilicit nu afectează îndato-rirea statului răspunzător de a


continua să îndeplinească obligaţia încălcată.
Statul răspunzător pentru faptul ilicit este ţinut de urmă-toarele obligaţii:
 de a înceta faptul de încălcare;
 de a da asigurări şi garanţii de nerepetare a faptului;
 obligaţia de reparare a prejudiciului.
1.1.3. Prejudiciul şi particularităţile sale

Prejudiciul este, de regulă, consecinţa negativă a încălcării unei reguli de drept, de unde şi
obligaţia statului răspunzător de a repara prejudiciul cauzat prin faptul ilicit (art.31 din proiectul CDI).
Cu toate acestea, proiectul de articole, în art. 1, nu reţine prejudiciul ca o condiţie esenţială a
declanşării răspunderii.
Încălcarea unei norme de drept internaţional şi/sau preju-diciul dă naştere unui nou raport
juridic între autorul încălcării normei şi un alt subiect de drept internaţional (art. 33 din proiectul de
articole al CDI), dar prejudiciul nu constituie o condiţie pentru declanşarea răspunderii statului autor al
încălcării.
Pentru ca prejudiciul să fie luat în considerare la declanşarea răspunderii (sau mai exact la
stabilirea cuantumului său) sunt necesare următoarele condiţii:
 să existe raportul de cauzalitate între prejudiciu şi conduita ilicită;
individualizat (un stat); sau
 să existe un subiect afectat un grup de state;
comunitatea internaţională în
ansamblul său

Prejudiciul include orice daună materială; sau


morală
Dauna materială se referă la daune cauzate bunurilor sau altor interese ale statului victimă
ori naţionalilor săi (în cadrul protecţiei diplomatice), care pot fi cuantificabile.
Daunele morale pot include situaţii de afectare a presti-giului, onoarei sau demnităţii statului
victimă ori suferinţe provocate unor persoane (acestea uneori pot să nu fie cuantificabile).

direct statul/organele sale suferă dauna


Prejudiciul poate fi
mediat persoanele sale fizice/ juridice
suferă dauna
(protecţia diplomatică)
TEMĂ: Prejudiciul este sau nu un element esenţial pentru declanşarea răspunderii
internaţionale a unui stat? Comentariu

1.1.4. Formele de reparare a prejudiciului

Repararea prejudiciului se poate înfăptui printr-una din următoarele trei forme:


restituirea în natură
(restitutio in integrum);
prin echivalent (despăgubiri);
satisfacţia
OBIECTIVELE CURSULUI

1) Restituirea în natură (restitutio in integrum), specifică daunelor materiale, urmăreşte


restabilirea lucrurilor în situaţia ante-rioară producerii faptului ilicit, ca şi când acesta nu s-ar fi produs
(ex. restituirea unei nave sechestrate ilegal, repararea localului unei ambasade, curăţirea unei ape
transfrontieră poluată etc.)
2) Repararea prin echivalent (despăgubiri); se poate aplica şi daunelor morale.
prejudiciului suferit
Repararea prejudiciului (damnum emergens), cât şi
include atât repararea
câştigul nerealizat
(lucrum cessans)
3) Satisfacţia, specifică daunelor morale, constă în exprimarea de scuze, onoruri aduse
steagului lezat, pedepsirea persoanelor vinovate, declararea caracterului ilicit al faptului de către un
tribunal sau curte, dar nu trebuie să ducă la umilirea statului responsabil.

1.2. Prevenirea prejudiciilor transfrontieră cauzate de activităţi periculoase


Regulile cuprinse în cel de-al doilea proiect de articole se vor aplica
nu sunt interzise de
dreptul internaţional
activităţilor care întrunesc
cumulativ două condiţii implică riscul cauzării
unor prejudicii transfrontiere
semnificative prin consecinţele
lor fizice.

Astfel de activităţi se pot desfăşura fie:


 pe teritoriul unui stat;
 în zone aflate sub jurisdicţia sa;
 fie în zone aflate sub controlul său.
Ca exemple de asemenea activităţi sunt: folosirea unor tehnologii care produc radiaţii;
activităţi având ca obiect (produ-cerea, manipularea, depozitarea ş.a.) unor substanţe periculoase
(materiale explozive, corozive, cancerigene), poluarea de diverse tipuri, activităţi spaţiale, în general
activităţi care prin natura lor pot cauza efecte transfrontiere periculoase în procesul normal de
desfăşurare a lor.
Lucrările asupra acestui tip de răspundere, care este o răspundere bazată pe risc,
răspundere obiectivă, au început din 1978. Dispoziţiile proiectului de articole se referă la probleme
cum sunt:
 măsuri vizând prevenirea riscului sau reducerea sa la minimum;
 autorizarea prealabilă şi evaluarea riscului;
 notificarea şi informarea;
 consultarea asupra măsurilor preventive;
 factori care determină un echilibru de interese;
 informarea publicului;
 securitatea naţională şi secretele industriale;
 rezolvarea diferendelor.

1.3. Răspunderea internaţională a persoanelor

Distinctă de răspunderea internaţională a statelor, ca şi a altor subiecte de drept internaţional,


răspunderea persoanelor în dreptul internaţional s-a dezvoltat în principal ca răspundere penală. Ea
poate interveni în legătură cu două mari categorii de fapte internaţional ilicite:
OBIECTIVELE CURSULUI

 Crimele cele mai grave care privesc ansamblu comunităţii internaţionale (prevăzute în
Statutul Curţii Penale Internaţionale din 1998, intrat în vigoare în 2002);
 Alte fapte ilicite (infracţiuni/delicte internaţionale) care afectează valori considerate a fi
de interes general pentru toate statele (încriminate prin convenţii internaţionale speciale).
În prima mare categorie sunt incluse:
 crima de genocid;
 crimele împotriva umanităţii;
 crimele de război;
 crima de agresiune.
Cea de-a doua mare categorie cuprinde următoarele infracţiuni/delicte:
 pirateria;
 sclavajul şi traficul de sclavi;
 comerţul cu femei şi copii;
 difuzarea de materiale pornografice;
 traficul ilicit de stupefiante;
 falsificarea de monedă;
 spălarea banilor;
 corupţia;
 terorismul internaţional sub diversele sale forme.
Crimele care privesc ansamblu comunităţii internaţionale au parcurs anumite etape în
conturarea şi precizarea conţinutului lor juridic. Dintre acestea semnalăm ca semnificative
următoarele:
 Statutele tribunalelor de la Nurenberg şi Tokio, consti-tuite, în 1945, respectiv 1946 pentru
pedepsirea principalilor criminali de război germani şi japonezi au dat primele definiţii pentru trei
categorii de crime: crime contra păcii (legate de noţiunea de agresiune, a cărei definiţie a fost dată şi
prin rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3314/1974), crime de război şi crime împotriva umanităţii.
 Codul crimelor contra păcii şi securităţii adoptat de Comisia de Drept Internaţional ( CDI ) în
1954, care enumeră drept crime, o serie de acte, cum sunt: actele de agresiune; pregătirea folosirii
forţelor armate în alte scopuri decât autoapărarea individu-ală sau colectivă; organizarea, tolerarea
sau încurajarea de bande armate pentru incursiuni pe teritoriul altui stat, anexarea teritoriului
aparţinând altui stat prin acte contrare dreptului internaţional.
 Rezoluţia nr. 3314/1974 a Adunării Generale a ONU cu privire la definiţia agresiunii.
 Proiectul de articole (din 1996) privind răspunderea internaţională a statelor (CDI)
exemplifică interzicerea agresiunii ca o crimă internaţională de încălcare gravă a unei obligaţii de
importanţă esenţială pentru menţinerea păcii şi securităţii interna-ţionale (dispoziţie ce nu a fost
reţinută în proiectul Comisiei din 2001).
 Un alt moment în dezvoltarea conţinutului crimelor împotriva umanităţii, a crimelor de
război şi a genocidului o reprezintă Statutele Tribunalelor Internaţionale Penale pentru fosta Iugoslavie
şi pentru Ruanda, create prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU, în 1993 şi, respectiv 1994.
 Statutul Curţii Penale Internaţionale este prima convenţie internaţională, multilaterală, care
reuşeşte, pentru prima dată, o triplă performanţă: codificarea într-o convenţie unică a celor patru
categorii de crime considerate cele mai grave; crearea unei curţi permanente; stabilirea pedepselor
aplicabile chiar în textul convenţiei.
Totuşi competenţa CPI a rămas ca o competenţă complementară celei naţionale. Spre
deosebire de crimele împotriva umanităţii , crima de genocid şi crimele de război, care sunt definite în
Statut, aducându-se şi elemente de dezvoltare progresivă, clarificări şi precizării specifice şi, în plus,
se stabileşte competenţa Curţii asupra lor, crima de agresiune nu este definită şi nici competenţa
Curţii nu este efectivă.
OBIECTIVELE CURSULUI

Conform art.5(2) din Statut, competenţa Curţii asupra crimei de agresiune se va exercita după
ce ea va fi definită şi se vor stabili condiţiile exercitării competenţei asupra acestei crime în baza unui
amendament la Statut, care trebuie să fie compatibil cu prevederile Cartei ONU.
Crime împotriva umanităţii. Statutul defineşte crima împotriva umanităţii ca fiind orice faptă
comisă ca parte a unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile,
cunoscând că se comite un asemenea atac, cum sunt:
 omorul;
 exterminarea;
 supunerea la sclavie;
 deportarea sau transferarea forţată de populaţie;
 întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică contrar normelor
fundamentale de drept internaţional;
 tortura;
 violul, prostituţia forţată, graviditatea forţată;
 persecutarea oricărui grup sau colectivităţi pe motive politice, rasiale, naţionale, etnice,
religioase;
 crima de apartheid;
 alte fapte inumane cu caracter similar comise intenţionat pentru a cauza mari suferinţe sau
vătămări grave ale integrităţii fizice sau sănătăţii fizice ori mentale.
Crima de genocid. Pornind de la Convenţia din 1948 privind prevenirea şi pedepsirea
genocidului, Statutul defineşte crima de genocid ca fiind orice faptă săvârşită cu intenţia de a distruge,
în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial ori religios constând în:
 uciderea de membrii ai grupului;
 vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor grupului;
 supunerea grupului cu intenţie unor condiţii de existenţă care să ducă la distrugerea sa
fizică totală sau parţială;
 măsuri vizând împiedicarea naşterii în cadrul grupului.
Crimele de război. Potrivit Statutului prin crime de război se înţeleg infracţiunile grave la
convenţiile din 1949 de la Geneva, şi anume oricare dintre faptele menţionate în art. 8 din Statut, dacă
ele se referă la persoane sau bunuri protejate de dispoziţiile convenţiilor din 1949.
Crime de război pot fi comise împotriva prizonierilor, răniţilor, bolnavilor, a populaţiei civile şi
constau în fapte cum sunt.
 omuciderea internaţională;
 tortura şi tratamentele inumane, inclusiv experimentele biologice;
 cauzarea cu intenţie a unor suferinţe mari sau vătămarea gravă a integrităţii fizice ori a
sănătăţii;
 distrugerea sau însuşirea de bunuri, nejustificate de necesităţi militare şi executate pe scară
largă în mod ilicit şi arbitrar;
 deportarea sau transferul ilegal ori detenţia ilegală;
 luarea de ostatici.
O serie de alte crime sunt cele comise împotriva populaţiei civile sau a obiectivelor civile, a
personalului sanitar ori a celui implicat în misiuni umanitare sau de menţinere a păcii, folosirea de
arme interzise, distrugerea obiectelor protejate, a obiectelor necesare existenţei populaţiei, a
instalaţiilor periculoase (nucleare, chimice, biologice).
În Statutul C.P.I. sunt prevăzute şi multe alte categorii de crime de război asupra cărora
Curtea are competenţă, „îndeosebi când aceste crime sunt comise ca parte a unui plan sau a unei
politici ori ca parte a comiterii pe scară largă a unor asemenea crime”.
Precizări:
O serie de fapte din cele menţionate sunt considerate crime de război şi când sunt comise în
timpul conflictelor armate fără caracter internaţional.
OBIECTIVELE CURSULUI

Atât crimele împotriva umanităţii, cât şi genocidul nu sunt condiţionate de existenţa unui
război.
Multe crime sunt prezentate drept crime împotriva umani-tăţii şi crime de război (o serie de
crime sexuale, precum şi tortura şi deportarea); tot astfel omuciderea şi distrugerea / exterminarea
sunt menţionate ca şi genocidul, dacă vizează membrii unui grup, şi ca drept crime împotriva
umanităţii dacă sunt săvârşite ca parte a unui atac pe scară largă sau sistematic împotriva oricărei
populaţii civile, sau ca şi crime de război atunci când sunt săvârşite ca parte a unui plan sau a unei
politici ori ca parte a comiterii pe scară largă în timp de război.
Curtea Penală Internaţională poate să îşi exercite competenţa faţă de persoanele fizice pentru
crimele cele mai grave; competenţa sa este complementară jurisdicţiilor penale naţionale. Crimele ce
ţin de competenţa Curţii nu se prescriu, regulă prevăzută şi în Convenţia din 1968 privind
imprescriptibi-litatea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii.
Alte infracţiuni internaţionale. Cea de-a doua mare categorie de fapte internaţional ilicite
pentru care individul răspunde în plan internaţional se referă la fapte încriminate ca infracţiuni în baza
unor convenţii internaţionale speciale încheiate mai ales în secolul XX pentru majoritatea infracţiunilor
menţionate anterior. Sunt exceptate pirateria, care este încriminată în cadrul unor convenţii din
domeniul dreptului mării, corupţia şi, într-o anumită măsură, actele de terorism pentru care s-au
adoptat convenţii de prevenire, combatere şi reprimare, atât la sfârşitul secolului XX, cât şi la începutul
noului mileniu.
Convenţiile în materie prevăd ca principiu obligaţia statelor părţi de a lua măsuri legislative şi
alte măsuri necesare pentru prevenirea, combaterea şi reprimarea faptelor încriminate ca infracţiuni,
ori după caz, şi pentru abolirea sclavajului sau supri-marea comerţului cu femei şi copii, ca şi a actelor
de terorism şi alte acte.
Sunt de asemenea, încriminate şi se pedepsesc partici-parea, conspiraţia la comiterea unora
dintre ele, tentativa şi alte acte similare. Totodată, statele părţi se angajează să prevadă încriminarea
infracţiunilor respective în ordinea juridică naţională şi să le pedepsească în mod sever potrivit legii lor
interne.

1.4. Întrebări, exerciţii şi aplicaţii


1. Câte tipuri de răspundere există şi care este temeiul fiecăruia dintre ele?
2. Fundamentul răspunderii internaţionale a statului îl constituie actul ilicit sau culpa?
3. Care sunt cauzele care exclud caracterul ilicit al faptului? Comentaţi asupra
consimţământului.
4. În ce condiţii se poate invoca starea de necesitate?
5. Prejudiciul este sau nu un element esenţial pentru declanşarea răspunderii internaţionale a
unui stat? Comentariu.
6. Care este înţelesul expresiei restitutio in integrum?
7. Căror activităţi se vor aplica regulile cuprinse în proiectul privind prevenirea prejudiciilor
transfrontiere?
8. Completaţi următoarele enunţuri.
- Calificarea unui fapt internaţional ca ... ilicit se face numai prin raportare la dreptul ... O asemenea...
nu este afectată de califi-carea aceluiaşi fapt ca ilicit de dreptul... al unui stat.
- Există o încălcare a unei... internaţionale de către un... atunci când un... al acelui stat... este în
conformitate cu ceea ce i se cere prin... respectivă, indiferent de originea sau natura sa.
- Consecinţele juridice ale faptului... nu afectează îndatorirea statului... de a continua să
îndeplinească... încălcată.

1.5. Rezolvaţi următoarele teste-grilă:


OBIECTIVELE CURSULUI

1. Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci când conduita, constând într-o acţiune sau
inacţiune, întruneşte următoarele condiţii:
a) este susceptibilă de a fi atribuită statului;
b) constituie o încălcare a unei obligaţii internaţio-nale a statului;
c) dăunează societăţii internaţionale în ansamblu său.

2. Forţa majoră trebuie să întrunească următoarele condiţii:


a) să fie irezistibilă;
b) să fie previzibilă;
c) să fie în afara controlului statului, făcând imposibilă îndeplinirea obligaţiei.
3. Statul răspunzător pentru faptul ilicit este ţinut de următoarele obligaţii:
a) de a înceta faptul de încălcare;
b) de a da asigurări şi garanţii de nerepetare a faptului;
c) obligaţia de reparare a prejudiciului.
4. Prejudiciul include orice daună:
a) materială;
b) morală;
c) financiară.
5. Formele de reparare a prejudiciului sunt:
a) restituirea în natură;
b) prin echivalent (despăgubiri);
c) satisfacţia.
6. Repararea prejudiciului prin echivalent include:
a) prejudiciul suferit;
b) câştigul nerealizat;
c) câştigul necuantificabil.

1.5.Rezumat
Răspunderea internaţională a statelor este o instituţie esenţială a dreptului internaţional care
stabileşte consecinţele ce decurg pentru un stat din încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Răspunderea poate reveni statelor, dar şi altor subiecte de drept internaţional: organizaţii
internaţionale, popoare care luptă pentru eliberare, după cum poate reveni şi persoanei fizice.
Răspunderea poate interveni în două situaţii distincte, dând naştere la două tipuri de
răspundere:
a) răspunderea pentru fapte internaţional ilicite (originea normelor încălcate -
convenţională sau cutumiară)
b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din activităţi care nu sunt
interzise de dreptul internaţional (activităţi licite per se), răspunderea bazată pe risc.
Distinctă de răspunderea internaţională a statelor, ca şi a altor subiecte de drept internaţional,
răspunderea persoanelor în dreptul internaţional s-a dezvoltat în principal ca răspundere penală. Ea
poate interveni în legătură cu două mari categorii de fapte internaţional ilicite:
 Crimele cele mai grave care privesc ansamblu comunităţii internaţionale (prevăzute în
Statutul Curţii Penale Internaţionale din 1998, intrat în vigoare în 2002);
 Alte fapte ilicite (infracţiuni/delicte internaţionale) care afectează valori considerate a fi
de interes general pentru toate statele (încriminate prin convenţii internaţionale speciale).
1.6. Bibliografie
D.Popescu, op.cit.,2005,p.276-288
OBIECTIVELE CURSULUI

D.Popescu, A.Năstase, op.cit.,1997,p.335-352


A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, op.cit.,p.255-265
R.Miga-Beşteliu, op.cit., p.391-414
M.Niciu, op.cit., p.104-127
Gr. Geamănu, op.cit., vol. I,p.327-345
- Report of the International Law Commission on the work of its Fifty - third session, Official
Records of the General Assembly, Fifty-sixth session, Supplement No.10 (A/56710), chp.IV.E.1
şi chp. V.E.1.)
- Statutul Curţii Penale Internaţionale din 1998, ratificat de Parlamentul României prin Legea
nr. 111/13.03.2002 (M.Of. nr. 211/28.03.2002)