UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA : PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
ANUL I

PORTOFOLIU
FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI

COORDONATOR:Conf. univ. dr. Luminiţa Mihaela Drăghicescu

STUDENT: Tudor Alexandra-Georgiana

TÂRGOVIȘTE, 2019
Glosar de termeni
Educația nonformală este educația de tip instituțional, dar non-școlar,
desfășurată în locuri care nu au în mod special o misiune educaționala proprie(în
cluburi, asociații, teatre, muzee etc.). Acest termen „desemnează o realitate
educațională mai puțin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte
formative” (T. Cozma) , constituindu-se ca „o punte între cunoștințele asimilate la
lecții și informațiile acumulate informal” (George Văideanu).
Educația nonformală reprezintă amsamblul acțiunilor pedagogice proiectate și
realizate într-un cadru instituționalizat extradidactic sau/și extrașcolar, constituit ca
„o punte între cunoștințele asimilate la lecții și informațiile acumulate informal”
(George Văideanu).
Tradițional, această formă de educație a fost considerată în raport de
complementaritate cu educația formală sub raportul finalităților, conținutului și
modalităților concrete de realizare. Recent, tendința instituțiilor școlare și
nonșcolare de a-și extinde și diversifica aria de acțiune pentru a răspunde nevoilor
concrete ale indivizilor și grupurilor sociale, face ca demarcația între formal-
nonformal să se atenueze, câștigându-se în acest fel coerența și consecvența
acțiunilor educative în spiritul unor finalități comune.
Principala calitate a acestei forme de educație constă într-un pronunțat caracter
formativ-ducativ, acest impact fiind dat de câteva caracteristici:
-marea varietate și flexibilitate a acestor situații educaționale;
-caracterul opțional sau facultativ;
-diferențierea conținuturilor și a modalităților de lucru în funcție de interesele și
capacitățile participanților;
-valorifică întreaga experiență de învățare a participanților.
Acesta implică mai multe tipuri de acțiuni :
-acțiuni extrașcolare realizate sub îndrumarea profesorilor;
-acțiuni care vizează educația adulților( acțiunile parașcolare/ acțiunile de reciclare,
de reorientare profesională) ;
-acțiuni care se realizeză în mediul socio-cultural ca mijloace de divertisment sau
de odihnă activă (acțiuni peri-școlare sau școala paralelă).
(Curs de formare inițială pentru cariera didactică –Nadia Mirela Florea și Adela
Mihaela Țăranu)
Educația nonformală sprijină direct și indirect, acțiunile și influențele sistemului de
învățământ, pe două circuite pedagogice principale.(Dicționar de pedagogie –Sorin
Cristea)

Educația informală
Educația informală reprezintă ansamblul influențelor pedagogice exercitate
spontan și continuu asupra personalității umane de la nivelul familiei, localității,
cartierului, străzii, (micro) grupurilor sociale, mediului social(cultural, profesional,
economic, religios), a comunității( naționale, zonale, teritoriale, locale), a mass-
mediei(presă scrisă, radio-televiziune etc.). .(Dicționar de pedagogie –Sorin
Cristea)
Educația informală este acea educație cu caracter spontan și nesistematic, care se
realizează prin contactele directe ale individului cu mediul social, de cele mai
multe ori aceste influențe fiind hotărâtoare în evoluția individului( programe TV,
concerte , diverse situații cotidiene). Această formă precede și depășește ca durată
și experiență educația formală și ar trebui să se constituie într-un temei relevant
pentru educație.(Curs de formare inițială pentru cariera didactică –Nadia Mirela
Florea și Adela Mihaela Țăranu)
Educația informală, nesistematizată, neinstituționalizatăm neformalizată,
acționeaza neorganizat în cazul mediului socio-cultural, prin influențe, exercitate
de familie, grupuri sociale, experiențe de viață trăite, comportamente de bază,
mijloace de transport, cinematografiem civilizație urbană sau rurală în general.
Educația informală are și ea o influență adâncă asupra personalității celui educat.
Aceasta pentru că reprezintă pe de o parte „procesul ce durează o viață, prin care
fiecare persoană dobândește cunoștințe, aptitudini și înțelegere din experiențele
zilnice”. Acest aspect conduce la ideea că educația informală se manifestă pe o
perioadă de timp mai lungă decât educația formală (înaintea acesteia și după ea),
cu alte cuvinte de-a lungul întregii vieți a individului. Influențele educative din
această dimensiune a educației sunt asimilate(mai ales în zilele noastre) și prin
intermediul mijloacelor de comunicare în masă(televiziune, computerele, casetele
audio-vizuale etc.).
Sub aspectul conținutului, educația informală este determinată de activități, valori,
preocupări ale mediului social în care trăiește un individ, dar și de propriile
aspirații. Unii trăiesc sub influența culturii umaniste, alții sunt atrași de
preocupările științifice, tehnologice, organizatoare.(Palicica Maria , Gavrilă
Codruța, Ion Laurenția –Pedagogie pentru învățământul agricol)
Caracteristicile acestui tip de educație se referă la:
-spontaneitatea contextului în care experiența educațională se realizează, ceea ce
generează un efect discontinuu și nesistematic al acestora;
-atractivitatea și diversitatea stimulilor educaționali( mass-media, internet,
persoane semnificative din mediul psihosocial) care fac ca impactul formativ să fie
relevant și semnificativ pentru subiect;
-absența restricțiilor sau a standardelor, care stimulează nevoia de cunoaștere
autonomă, liberă a persoanei;
-varietatea conținutului informațional, acoperind toate domeniile de cunoaștere;
-caracterul dominant al valorilor promovate, funcție de specificul socio-cultural al
comunității de apartenență și de aspirațiile morale și spirituale ale subiectului;
-efectele „perverse” ale acestor experiențe educaționale, atunci când sunt în
contradicție cu valorile promovate de educația formală. (Curs de formare inițială
pentru cariera didactică –Nadia Mirela Florea și Adela Mihaela Țăranu)

Pedagogia
Termenul de pedagogie provine din cuvintele grecești „pais”, „paidos”-copil și
„agoge”-a conduce, a îndruma; deci, „paidagogos” este cel care îndrumă copiii,
profesorul care se ocupă de educația acestora. Inițial, sensul restrâns al noțiunii se
referea la sclavul care conducea copiii la școală. Se știe că printre sclavii greci erau
și bătrâni filozofi, pe care stăpânii îi foloseau pentru educația propriilor copiii.
Astfel, „paidagoghia” devine în Grecia antică, ocupația, „arta” sclavilor profesori,
îndemânarea acestora de a-i învăța pe copii sau pe tineri alfabetul, filozofia, linbile
străine.
Se observă cum pedagogia a evoluat procesual de la „îndrumare”, ca activitate a
sclavului, la „artă”, știință, inginerie, tehnică, considerate împreună, dar în special
la știința de sine stătătoare, caracterizată printr-o mare diversitate. Diversitatea
disciplinelor care alcătuiesc sistemul științelor pedagogice reflectă caracterul de
amplă complexitate al educației și implicit al pedagogiei ca știință a acesteia.
În lucrările de specialitate se întâlnesc câteva definiții de referință ale pedagogiei.
Astfel, ea este definită ca „știința care studiază esența, scopul, conținutul, metodele
și formele de organizare a activității educaționale”
Ioan Bontaș definește pedagogia ca „știință care studiază legile educației tinerei
generații, în special, ale formării și perfecționării omului în general”,iar
„Dicționarul de pedagogie” (1979) consemnează următoarea definiție pentru
disciplina de pedagogie: „un ansamblu de cunoștințe verificate în practică și
organizate sistematic despre fenomenul educației”.
Sintetizând cele de mai sus, putem conchide că pedagogia este știința al cărui
obiect de studiu este educația sau pe scurt: pedagogia este știința educației. .
(Palicica Maria , Gavrilă Codruța, Ion Laurenția –Pedagogie pentru învățământul
agricol)

Curriculum
Conceptul de curriculum trasează o direcție fundamentală în proiectarea și
dezvoltarea educației. El atrage atenția asupra relațiilor structurale care asigură
modul de existență aș evenimentelor educaționale în general al celor didactice în
mod special. .(Curs de formare inițială pentru cariera didactică –Nadia Mirela
Florea și Adela Mihaela Țăranu)
Etimologia termenului curriculum (plural curricula) se găseşte în latina veche,
unde avea sensuri multiple, dar apropiate, ca: alergare, cursă, parcurgere, în treacăt,
car de luptă, iar mai târziu trecere/parcurs prin viaţă; în principal o biografie
prescurtată a unei persoane (de unde actualul “curriculum vitae”), toate acestea
sugerând un demers complet, cuprinzător, dar prescurtat, sintetic, rezumativ,
esenţializat şi dinamic de prezentare a unui domeniu sau de desfăşurare a unei
acţiuni.
Conceptul de curriculum a reprezentat și încă mai reprezintă unul dintre conceptele
controversate ale științelor educației.Într-un sens foarte restrâns, „curriculum
semnifică conținuturile învățăturii, obiectivate în planuri de învățământ, programe
și manuale” ( C. Crețu, 1998)
În teoria actuală a curricumului nu există un consens categoric asupra conţinutului
naturii, structurii surselor sau funcţiilor lui (există peste 100 de definiţii). În cele
mai multe esenţa curricumului se referă la:
- ansamblul experienţelor de învăţare din şcoli.
- experienţe personale de învăţare obţinute în situaţii oficiale;
- orice activitate educativă elaborată de şcoală şi dirijată spre un scop;
- activităţile planificate pentru desfăşurarea instruirii în şcoală;
- ansamblu de experienţe pe care educabilii le dobândesc prin acţiuni prescrise de
sistemul de învăţământ;
- proiectarea şi organizarea învăţării într-o anumită clasă, pentru un anumit număr
de discipline sau pentru un anumit modul;
- ceea ce este prevăzut să se facă în şcoală şi se face efectiv, corectând şi
îmbunătăţind mereu cele propuse. .(Palicica Maria , Gavrilă Codruța, Ion Laurenția
–Pedagogie pentru învățământul agricol)
Etimologia cuvântului(în limba latină, „curriculum” =„o scurtă alegere”) sugerează
un set de semnificații(viteză, intensitate, transversalitate - a unui parcurs
educațional, privit în sens larg și restrâns), concentrate ulterior în definițiile
consacrate în dicționarele de specialitate. O astfel de definiție a curriculumului
vizează „programul activității educaționale/ școlare în integralitatea și
funcționalitatea sa, care se concretizează în plan de învățământ, programe școlare,
manuale școlare, ghiduri metodice(...) ce conduc la realizarea obiectivelor
corespunzător scopurilor educaționale. .(Dicționar de pedagogie –Sorin Cristea)
Pentru o imagine mai clară asupra complexității conceptului redăm și alte definiții
reprezentative:
-Curriculum semnifică întreaga activitate de învățare care este planificată și
îndrumată de școală, indiferent dacă se realizează în grup sau individual, în
interiorul sau în afara școlii. (Kerr, 1967)
-În prezent, curriculum este considerat ca ansamblul experiențelor de învățare pe
care un elev le are sub auspiciile școlii. (R.Doll,1988)
-Curriculum indică lista de conținuturi ale disciplinelor școlare.(Mialaret,1979)
-Curriculum este considerat un proiect care definește țelurile, scopurile și
obiectivele unei acțiuni educaționale, căile, mijloacele și activitățile folosite pentru
atingerea acestor scopuri, metodele și intrumentele necesare evaluării rezultatelor
obținute.(D’Hainaut,1981)
-În sens larg, se desemnează prin curriculum ansamblul proceselor educative și al
experiențelor de învățare prin care trece elevul pe durata parcursului său școlar. În
sens restrâns, curriculum-ul cuprinde ansamblul acelor documente școlare de tip
reglator în cadrul cărora se consemnează datele esențiale privind procesele
educative și experiențele de învățare pe care școala le ofero elevului. Acest
ansamblu de documente poartă, de regulă, denumirea de curriculum formal sau
oficial. (Crișan et al, 1998)

Procesul de învățământ
Sistemul este un ansamblu de elemente care acţionează unul asupra celuilalt,
făcând ca întregul să aibă un grad de complexitate mai mare decât suma
elementelor. Orice sistem este cuprins într-un alt sistem cu grad mai mare de
generalitate, după cum fiecare element al său poate fi considerat un subsistem cu o
structură proprie. Acest aspect scoate în evidenţă o organizare în structuri ierarhice
a lumii. Privit astfel, şi învăţământul funcţionează ca un sistem cu o structură
complexă şi conține:
· flux de intrări ( input ) resurse tehnico-materiale (spaţii, mobilier, material
didactic), resurse financiare, resurse umane;
· proces - desfăşurarea activităţilor didactice, metodice, ştiinţifice, cultural
sportive;
· flux de ieşiri (output) rezultatele reflectate în performanţele învăţării elevilor şi
studenţilor.
Sistemul de învăţare face parte din suprasistemul social; acesta comandă prin
anumite cerinţe social-economice , culturale, formulate sub formă de scopuri şi
obiective. Sistemul de învăţământ execută, iar rezultatele reflectate în calitatea
pregătirii şi perfecţionării şcolare, universitare, profesionale sunt evaluate.
Procesul de învăţământ se prezintă astfel, ca un ansamblu de activităţi organizate şi
dirijate care se desfăşoară etapizat, în cadrul unor instituţii specializate, sub
îndrumarea unor persoane pregătite în acest scop, în vederea îndeplinirii anumitor
obiective instructiv-educative. .(Palicica Maria , Gavrilă Codruța, Ion Laurenția –
Pedagogie pentru învățământul agricol)
Procesul de învăţământ – obiect de studiu specific didacticii generale (teoriei
generale a instruirii)- reprezintă principalul subsistem al sistemului de
învățământ. .(Curs de formare inițială pentru cariera didactică –Nadia Mirela
Florea și Adela Mihaela Țăranu)
În cadrul procesului de învăţământ se desfăşoară următoarele tipuri de activităţi:
· de predare, învăţare, evaluare;
· manageriale;
· economico-financiare;
· administrativ-gospodăreşti;
· în afara clasei şi a şcolii.
Funcția centrală a procesului de învățământ este cea care asigură formarea-
dezvoltarea personalității elevului prin intermediul instruirii în vederea integrării
acestuia într-o nouă treaptă școlară, profesională și social. Funcțiile principale ale
instruirii asigură pregătirea complexă a elevului din punct de vedere cultural, civic,
socioprofesional ( funcția cultural având o pondere specific în raport cu cea civică
și socioprofesională).
Structura de funcționare a procesului de învățământ, realizabilă în cadrul instruirii
corespunde structurii de funcționare a educației.
Structura de bază a procesului de învățământ este cea pe care o poate constata orice
cadru didactic, practician sau implicat în decizii curricular majore( proiectarea
planului de învățământ, a programelor și a manualelor școlare, a altor material
curriculare).
Structura de acțiune a procesului de învățământ vizează activitatea de instruire
proiectată de professor și cea de învățare, realizată de elev, ca effect direct și
indirect al instruirii. Relația complex existentă între professor și elev, realizabilă pe
diferite planuri la nivelul procesului de învățământ, implică prezența următoarelor
acțiuni principale: predarea, învățarea , evaluarea. (Curs de formare inițială pentru
cariera didactică –Nadia Mirela Florea și Adela Mihaela Țăranu)

ESEU
Familia – prima „școală” a copilului
Factorii de bază care ajută copilul în desăvârșirea propriei educaţii sunt şcoala şi
familia. Funcţia educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor
de viaţă, sentimente. Rolul familiei este important în dezvoltarea copilului din
punct de vedere fizic, intelectual, moral si estetic. Şcoala, alături de familie,
influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învățământ,
personalitatea copilului.
Din punctul meu de vedere, în sânul familiei sunt puse primele baze ale educației și
formării ca adult a copilului. Într-adevăr, fiecare părinte are câte un obiectiv în
viață. Obiectivul acestora este de a asigura copilului o educație, dar și să-i formeze
un caracter bine echilibrat. Este de preferat formarea unei baze adecvate
particularitaților temperamentale ale copilului, pe care să fie ridicat treptat un
schelet puternic și stabil; ca mai apoi, zi de zi, prin șlefuire si desăvârșire, educație,
exemple și experiențe proprii de viață etc, să se definitiveze procesul de devenire
de sine a adultului de mâine.
Familia trebuie mai mult să formeze, decât să informeze. Copilul „absoarbe” din
mediul familial primele gesturi, impresii, formându-și conduite prin mimetism.
Copiii vor face sau vor crede precum părinții, imitând comportamentele acestora.
Mediul în care trăiesc părinţii poate sprijini sau devia vieţile lor, poate determina
multe dintre valorile lor. 
Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, , fapt recunoscut în pedagogie.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea
influenţează şi modelează persoana umană.  Familia exercită o influență deosebit
de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoștințele despre natură,
societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, copilul le datorează
educației primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea
copilului din punct de vedere fizic, intellectual, moral, esthetic etc.
Familia le oferă copiilor aproximativ 90% din cunoștințele uzuale( despre plante,
animale , obiecte). Tot familia este cea care ar trebui să le dezvolte copiilor spiritul
de observație, memoria și gândirea.
Părinţii au rol major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune
înţelepciune, imaginaţie, răbdare şi multă dragoste. Părinţii sunt cheia capacităţii
copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate direcţiile.
Educația unui copil începe de acasă! Familia este locul de unde este nevoie să se
înceapă educația copilului. Familia este prima „școală” a copilului , deoarece
avându-i pe părinți ca modele , ca instructori, copii încep să învețe lecții menite să
îi călăuzească în viață, dar și lecții de iubire, încredere și respect. Așadar,
influențele educației din familie au o putere hotărâtoare în direcția binelui și răului.
Familia este mediul esențial care poate influența dezvoltarea , dar și destinul
copilului prin dragoste și educație.
„Cei șapte ai de acasă”, ca și lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
În concluzie putem spune că, dacă părinții seamănă în sufletele copiilor săi respect 
și tot ce înseamnă buna conduită pentru o cauză nobilă, supremă, sfântă, atunci
caracterul copilului se va dezvolta cu siguranță, cu aceleași trăsături pozitive.    

Hărți conceptuale
FIŞĂ DE LECTURĂ

Data întocmirii: 31.12.2018

Titlul lucrării: De la joc la învățare. Cum folosim jocul didactic în educația
timpurie
Autorul :  Marcia L. Nell, Walter F. Drew

Editura: Trei

Locul apariţiei: București

Anul apariţiei: 2016

Informații despre conținutul lucrării:

 Probleme generale abordate:

Problemele generale abordate de către cei doi autori americani sunt:

1. Cum pot fi mai bine înțelese finalitățile pedagogice ale jocului;

2. Cum pot educatorii să-și dezvolte aptitudinile necesare pentru a utilize jocul
în moduri cât mai eficiente și attractive în procesul de instruire.
 Citate semnificative:

„Copiii devin mai inteligenți prin joc și adulții rămân mai inteligenți prin joc.”

„Jocul este o sursă de energie creativă, o forță pozitivă și un mediu sigur pentru a
ajunge la o autocunoaștere plină de sens și pentru a revitaliza spiritul uman.”

„Pe când înfășuram și îndoiam sârma, am început să mă concentrez pe bucățelele

de sârmă mai mici, mai subțiri și mai intens colorate care ieșeau în evidență de sub
exteriorul gri și ars. Deși materialele nu mă emoționaseră mai devreme, m-a
entuziasmat ideea de a le curăța straturile exterioare pentru a ajunge la frumusețea
de dedesubt. Vreau să pot să-mi dau jos straturile mele de protecție exterioară.
Există un mare potențial de frumusețe, la care pot ajunge numai dacă mă relaxez și
mă descopăr. Posibilitățile oferite de firele mici și strălucitoare m-au uimit și
doresc să explorez mai departe acest lucru în jocul următor. Am aranjat sârmele și
mi s-a părut că totul a devenit frumos și plin de posibilități.”

„Profesorii învață atunci când se joacă, la fel ca și copiii. Când sunt învățați să
reflecteze asupra sentimentelor și ideilor legate de propriile experințe de joc,
profesorii fac de obicei acest lucru cu energie și emoții pozitive.”

 Idei/concepte cheie

Autorii americani demonstrează că prin descrierea unor experiențe de formare

didactică în jocul "autoactiv", dar și prin stabilirea câtorva principii pedagogice
specific, jocul practice și nestructurat  , bazat adesea pe materiale reciclate,
reprezintă nu doar un prilej de recreere, ci mai ales o ocazie de dezvoltare psiho-
educațională, de autocunoaștere și de sporire a încrederii în sine a copiilor din
grădinițe și școli primare. 

 Impresii personale despre lucrare:

Jocul este o sursă de energie creativă, o forță pozitivă și un mediu sigur pentru a
ajunge la o autocunoaștere plină de sens și pentru a revitaliza spiritul uman.”
Din punctul meu de vedere , cartea „De la joc la învățare. Cum folosim jocul
didactic în educația timpurie” de Marcia L. Nell, Walter F. Drew este o carte
importantă în zilele noastre, deoarece acum, dar și în trecut jocul a fost văzut ca o
activitate neserioasă.
Adesea, uităm că jocul este una dintre cele mai naturale și mai frumoase căi prin
care oamenii învață. Jocul trebuie să fie permanent, deoarece acesta este un
element central în creșterea și dezvoltarea ființei umane în toate etapele vieții.
Această carte ne amintește importanța jocului în creșterea și dezvoltarea copiilor.
Așadar, jocul este este o sursă de energie pentru a declanșa sentimente pozitive
puternice și a încuraja legătura cu alte persoane și cu alți participanți la joc. Aceste
sentimente sunt de durată, nefiind limitate la cadrul spațiului de joc.
Studentă: Tudor Alexandra-Georgiana
Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației
Specializarea: Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar
Anul de studiu: I