– Lucrare de laborator 1 –

OBTINEREA DE PANSAMENTE BIOSINTETICE

PE BAZA DE ALCOOL POLIVINILIC SI AMIDON

Introducere

Dezavantajele asociate cu utilizarea de polimeri naturali sau de polimeri sintetici se

asteapta sa fie evitate prin combinarea acestora. In ultimii ani, formularea de amestecuri
polimerice a devenit o metoda pentru obtinere de materiale cu proprietati specifice pentru
aplicatii practice.
Un avantaj cheie al amestecurilor polimer natural – polimer sintetic este reprezentat de
abilitatea de a imbunatati anumite proprietati mecanice astfel incat materialele obtinute sa se
potriveasca usor aplicatiilor dorite sau pentru a putea fi prelucrate intr-o varietate de forme
(hidrogeluri, filme, fibre, bureti si micro- sau nano-particule), precum si pentru depasirea
dificultatilor legate de biocompatibilitate asociate cu folosirea doar a unui polimer sintetic.
Un alt avantaj al utilizarii componentei sintetice il reprezinta pretul scazut/ accesibil al
acestora. Acest avantaj, coroborat cu celelalte expuse mai devreme conduce la obtinerea de
materiale ce indeplinesc atat cerintele de biocompatibilitate cu organismul uman cat si acelea
ce privesc proprietatile mecanice, contribuind si la diminuarea semnificativã a preţului de cost
al produsului finit, raportat la calitatea acestuia.
Materialele polimerice biodegradabile pe baza de amidon au fost studiate extensiv in
inginerie tisulara, cimenturi osoase si refacere de os prin combinarea cu particule bioactive
(hidroxiapatita). Sub forma de microsfere, polimerii pe baza de amidon sunt adecvati pentru
eliberare controlata de medicamente.
In particular, amestecurile amidon – alcool polivinilic au condus la materiale cu
proprietati mecanice si chimice foarte bune, devenind un domeniu de mare interes, studiat
extensiv in aria biomedicala.
Alcoolul polivinilic (APV)
Alcool polivinilic (Figura 1) este un polimer
sintetic netoxic, cu varii aplicatii biomedicale datorita
biocompatibilitatii si versatilitatii chimice. Se prezinta sub
forma de pulbere sau granule de culoare albă, incolor si Figura 1. Structura
 inodor. alcoolului polivinilic
O particularitate a alcoolului polivinilic este aceea ca nu se obtine direct prin
polimerizarea monomerului sau (alcoolul vinilic), acesta neputand fi izolat deoarece
tautomerizeaza spontan in acetaldehida. Din acest motiv, APV-ul este obtinut prin
polimerizarea acetatului de vinil la poliacetat de vinil (PAcV), urmat apoi de hidroliza
acestuia in alcool polivinilic. Hidroliza APV-ului nu are loc in totalitate rezultand astfel un
polimer cu un anumit grad de hidroliza (Figura 2). In funcţie de numărul total de grupări
acetat din structura, APV-ul poate fi total hidrolizat (98-99%) sau parţial hidrolizat (86-89%).

Figura 2. Reactiile de sinteză ale alcoolului polivinilic:

a) polimerizarea acetatului de vinil; b) hidroliza poliacetatului de vinil

O alta proprietate importanta a acestui polimer o reprezinta solubilitatea in apa.

Aceasta caracteristica dar si celelalte proprietati ale APV sunt dependente de masa moleculara
si gradul de hidroliză (Figura 3).
a) Gradul de hidroliza
influenteaza in principal
solubilitatea APV in apa. Astfel
un APV cu un grad mare de
hidroliza are o solubilitate redusa
in apa, in timp ce un APV cu un
grad mic de hidroliza are
solubilitatea marita in apa chiar si
la temperatura camerei.
b) Masa moleculara influenteaza Figura 3. Dependenta proprietatilor APV functie de
in principal vascozitatea solutiilor masa moleculara si gradul de hidroliza
obtinute.
Reticularea APV cu glutaraldehida (GA)
Procesul de reticulare realizat in prezenta de glutaraldehida se poate realiza
intermolecular avand loc o crestere a viscozitatii si in final gelifierea sistemului sau
intramolecular ducand la o scadere a viscozităţii iar in acest caz intervine contractia de volum
asupra materialului hibrid.
Reticularea cu acesti agenti se realizeaza in prezenta de acizi sau alcooli formand punti
de acetal intre gruparile hidroxil din lantul alcoolului polivinilic (Figura 4).

PVA GA
H
O O OH
H
H C
OH OH OH
+ C(CH2)3C
O O (CH2)3 (Acetal)

C
OH OH OH O O OH

Figura 4. Reactia de reticulare alcool polivinilic cu glutaraldehida

Amidonul, un polizaharid foarte raspandit in regnul vegetal, se prezinta sub forma de

pulbere fina de culoare alba. Din punct de vedere al compoziției chimice, amidonul este un
amestec, format din 2 polizaharide: amilopectină șiamiloză, care diferă între ele prin structură
și reactivitate.
 Figura 5. Structura amidonului
Solutiile de amidon nu sunt stabile deoarece legaturile de hidrogen intre lanturile
macromoleculare de amiloza si amilopectina sunt mai stabile decat legaturile de hidrogen care
se formeaza cu apa.
Aplicatii ale filmelor polimerice pe baza de amidon si alcool polivinilic
Proprietatile chimice, optice si mecanice foarte bune ale APV il recomanda ca si
componenta sintetica in obtinerea de biomateriale, alaturi de componente naturale (ex.
amidon). Proprietatile superioare ale materialelor pe baza de amestec APV si amidon se
datoreaza formarii de noi legaturi de hidrogen si respectiv legaturi intra- si inter-moleculare
intre APV si amidon (Figura 6).

Figura 6. Interactia ideala intre moleculele de alcool polivinilic si amidon

 Combinatia amidon – APV conduce la obtinerea unor materiale cu proprietati
mecanice si de „bariera” foarte bune. Pe langa aplicatia principala ca si ambalaje alimentare
biodegradabile, in domeniul biomedical, filmele de amidon-APV pot fi utilizate pentru
obtinerea de pansamente, sisteme de eliberare controlata de medicamente, membrane de
dializa sau in ingineria tisulara (reconstructie osoasa).

Partea experimentala
Scopul acestei lucrari consta in formularea unui amestec polimer sintetic/ biopolimer
si obtinerea unor filme polimerice prin metoda evaporarii solventului.
Necesar materiale
- alcool polivinilic (APV) - grad de hidroliza din polivinil acetat 87-90%
- amidon din porumb (Am)
- glutaradehida (GA, 25%); alcool etilic; acid clorhidric HCl (37%)
- oxid de zinc (ZnO)
- apa distilata
- pahare Berzelius, pipete, para de cauciuc, vase Petri, sisteme de agitare si incalzire
termostatate, magneti de agitare, spatule, tavite cantarire.

Mod de lucru:

1. Obtinerea solutiei de APV

Se prepara o solutie de 10% APV (20 ml) prin dizolvarea cantitatii necesare de APV
in apa distilata, la temperatura de 40-50 ºC, sub agitare continua (~ 1h).

2. Obtinerea solutiei de Am
Se pregateste o solutie de Am (20 ml) de concentratie 10% (w/v), prin dispersarea
amidonului in apa distilata, la o temperatura de ~80 oC, sub agitare magnetica, pentru 40-60
min, obtinand o solutie vascoasa.
!! La temperatura camerei, amidonul nu este solubil in apa.

3. Obtinerea amestecurilor Am/APV

Se va pregati un amestec Am/APV (raport masic 1:1), prin adaugarea solutiei de APV
peste solutia de Am, se mentin sub agitare continua, la o temperatura de 80 ºC, pana la
omogenizare (~ 30 min.).
4. Obtinerea solutiei de agent de reticulare GA/ etanol/ HCl
Se prepara 4 ml de solutie etanol si 0.5% HCl (37%) peste care se adauga 5% GA
(25%).

5. Obtinerea suporturilor biosintetice

Amesteacul Am/ APV se imparte in doua jumatati.
Peste una dintre probe se adauga 2.5% oxid de zinc pentru a se obtine material
compozit. ZnO are rol de agent antiseptic actionand impotriva bacteriilor, virusurilor, fungilor
si protozoarelor (organisme unicelulare).
Filmele se obtin prin turnarea celor doua amestecuri in cutii Petri prevazute cu un strat
de pansament steril si apoi se lasa la temperatura camerei in vederea evaporarii solventului.
– Lucrare de laborator 2 –

SINTEZA DE BIOMATERIALE INJECTABILE

PENTRU REGENERARE OSOASA
PE BAZA DE ALGINAT SI CHITOSAN

Introducere
În ultimii ani au fost rapoarte diverse incercari de formare de os in vivo pe
animale de laborator, folosind celule stem din maduva osoasa, o matrice solidă și
diverse proteine morfogenetice osoase.
O metoda ce utilizeaza geluri injectabile pentru generarea de os poate oferi mai
multe avantaje fata de abordarea comuna ce presupune utilizarea de scaffold-uri solide
preformate. Un material fluid poate umple orice formă de defect, poate încorpora
diferiți agenți terapeutici (de exemplu, factori de creștere), trebuie să nu conțină
solvenți reziduali și în cele din urmă, utilizarea acestui tip de material nu necesita o
procedură chirurgicală deschisă pentru plasarea in locul afectat. Ca dezavantaje
inerente ale acestor materiale speciale, aceasta metoda prezinta o viteza variabilă de
degradare, o penetrare inadecvata a tesuturilor si un posibil raspuns imun al gazdei.
Utilizarea amestecurilor de polimeri naturali pentru obtinerea acestor fluide
(geluri) cu capacitati specifice de umplere a locurilor afectate din structura osoasa
reprezinta o abordare excelenta ce respecta dezideratele domeniului biomedical,
obtinand in final un material cu un grad ridicat de compatibilitate cu tesutul natural.
Initial, alginatul și chitosanul au fost propuse separat ca materiale injectabile, insa
utilizarea lor impreuna, conduce la obtinerea de materiale cu proprietati imbunatatite.

Alginatul
Alginatul (ALG) este o polizaharida ce se gaseste in peretii celulari ai algelor
brune. Culoarea acestuia poate varia de la alb la galben-maroniu.
Din punct de vedere macromolecular, alginatul este un copolimer linear compus
din unitati de acid β-(1,4)-D-manuronic (M) si α-(1,4)-L-guluronic (G) (Figura 1).

Figura 1. Componentele macromoleculei de alginat de sodiu

Monomerii sunt plasati in blocuri de unitati consecutive G (G-bloc), unitati M

consecutive (M-bloc) sau unitati M si G alternante (MG-bloc). Modul de aranjare a
unitatilor structurale M si G in copolimer, precum si masa moleculara a acestuia este
influentata de sursa si specia de provenienta.
 Figura 2. Structura chimica a alginatului
Alginatul este cunoscut pentru utilizarile sale in aplicatii biomedicale, fiind
utilizat in ingineria tisulara si eliberarea controlata de medicamente datorita unei serii
de avantaje: cost redus, biocompatibilitate, toxicitate scazuta, biodegradabilitate,
procesabilitate (poate fi procesat in diverse forme datorita solubilitatii reversibile:
perle, filme, hidrogeluri, fibre, matrici poroase, microsfere).
In ciuda proprietatilor sale unice, alginatul prezinta un mare dezavantaj si
anume o rezistenta mecanica foarte scazuta. Proprietatile acestui polimer natural pot fi
insa imbunatatite printr-un proces de reticulare. Cea mai cunoscuta si utilizata metoda
de reticularea a alginatului foloseste saruri de calciu in solutie apoasa prin interactie
ionica.

Figura 3. Interactia ionica dintre Ca2+ si alginat

Chitosanul 
 Chitosanul (CS) este o polizaharidă lineara, un polimer natural care se extrage
din carapacea crustaceelor sau din peretele celular al fungilor. Industrial, este obtinut
prin deacetilarea chitinei – substanta rezultată în urma procesului de tratare
a carapacelor de  crustacee, conform Fig. 4. CS este compus din unitati β-(1-4)-D-
glucozamină distribuite aleator (unitate deacetilata) si N-acetil-D-glucozamină (unitate
acetilata). Proprietatile CS sunt puternic influentate de doi parametri: gradul de
deacetilare si masa moleculara.

Figura 4. Schema de obtinere a chitosanului

 Figura 5. Structura chimica a chitinei si a chitosanului
CS este extins utilizat atat in plan comercial cat si biomedical. Acesta poate fi
folosit în agricultură, pentru tratarea semintelor si ca biopesticid, ajutând plantele să
lupte împotriva infectiilor fungice. În vinificatie este utilizat pentru a preveni
alterarea vinului. Pe scară industrială este de asemenea utilizat în procesele de filtrare a
apei. Este considerat un bun hemostatic, de aceea chitosanul se utilizeaza
în medicină pentru crearea unor bandaje destinate reducerii sângerării cât si ca agent
antibacterian, fiind utilizat în tratarea afectiunilor sau sângerărilor gingivale. Este
cunoscut pentru proprietatile sale de vindecare a ranilor si de a ajuta la refacerea
osoasa. In plus, este un compus non-toxic si non-imunogen.
CS poate fi reticulat prin diverse metode: chimice (covalent, ionic), termic si
prin expunerea la diferite tipuri de radiatii. Retelele reticulate covalent se obtin atunci
cand CS reactioneaza cu acizii dicarboxilici, glutaraldehida sau epiclorhidrina. Prin
utilizarea de sulfat de sodiu, tripolifosfat sau alte molecule anionice incarcate multiplu,
se formeaza interactii ionice cu gruparile amino de pe structura de CS, conducand la
obtinerea de structuri reticulate ionic. Aceste reacții sunt simple și se efectuează în
condiții blânde.

Partea experimentala
Scopul acestui studiu il reprezinta obtinerea unui material sub forma de gel pe
baza de amestec alginat-chitosan ce poate fi utilizat ca materiale injectabil pentru
generare de os.
Prepararea de amestecuri ALG – CS necesita un mediu cu pH fiziologic (7.2-
7.4), acestea reprezentand un mediu favorabil pentru încorporarea proteinelor cu un
risc mai mic de denaturare. Interactia dintre cele doua macromolecule se realizeaza
intre gruparile carboxil de pe structura alginatului si gruparile amino de pe lanturile
polimerice de chitosan (Figura 6) printr-o reactie de condensare ce duce la formarea
unor grupari amidice.

Figura 6. Interactia dintre moleculele de chitosan si alginat

Reactia dintre cei doi polimeri naturali reprezinta practic si un proces de

reticulare, chitosanul fiind un agent de reticulare pentru alginat. Reticularea celor
două polizaharide confera materialului o stabilitate îmbunătățită în soluțiile fiziologice.

Necesar materiale
- pulbere alginat (ALG), chitosan pulbere (CS), acid acetic glacial (AcA), hidroxid de
sodiu, solutie simulatoare mediu fiziologic (buffer), apa distilata;
- pahare Berzelius, pahare Erlenmeyer, pipete, para de cauciuc, sisteme de agitare si
incalzire termostatate, magneti pentru agitare, baie de ultrasonare, baie de apa, hartie
de pH, palnie filtrare, hartie de filtru, spatule.
 Figura 7. Protocolul de lucru pentru obtinerea materialului injectabil ALG – CS

Etapa 1. Stabilirea volumului de solutie necesar pentru fiecare polimer.

Se lucreaza cu un volum de amestec polimeric ALG – CS de 20 ml. Raportul

volumic ALG:CS este de 60:40.

Etapa 2. Etapa 2. Prepararea solutiilor.

a) Preparare solutie chitosan (CS) de concentratie 2%
- se prepara o solutie 10% AcA in apa distilata.
- cantitatea de CS necesara se dizolva in solutia de AcA preparata anterior, la
temperatura de 50 C, sub agitare continuta (~ o ora). Solutia obtinuta se lasa la racit
inainte de a fi utilizata in Etapa 3.
b) Preparare solutie alginat (ALG) de concentratie 4%
- cantitatea de ALG necesara se dizolva in apa distilata, la temperatura de 40C, sub
agitare continuta (~ 30 min).

c) Preparare solutie NaOH 1M, 50 ml

- cantitatea necesara de NaOH se dizolva in apa distilata, la temperatura camerei.
Metoda de lucru
pH-ul solutiei de CS este adus la o valoare de ~ 9-10 prin adaugarea de solutie
NaOH 1M. Se observa formarea unui precipitat sub forma de gel.
Precipitatul este ulterior filtrat si spalat cu apa distilata pana la atingerea unui
pH fiziologic (~ 7.2-7.4). Filtratul astfel obtinut se adauga peste solutia de ALG in
prealabil obtinuta si racita.
Amestecul ALG – CS se mentine sub agitare timp de 10 min. Ulterior se
introduce intr-o baie cu ultrasunete la ~ 4 °C, timp de 30 min pentru formarea
materialului final sub forma de gel.
!!! După sonicare, caracteristicile fizice ale gelului ALG – CS trebuie sa fie
diferite de cele ale soluțiilor de CS si de ALG ca atare.
Când gelul ALG – CS este transferat cu ajutorul unei seringi într-o soluție
buffer acesta isi păstreaza forma pe care o are la intalnirea cu mediul.

Observatie:

! Isi pot menține aceasta forma în soluția buffer o perioadă de 3 săptămâni

– Lucrare de laborator 3 –

OBTINERE DE FILM POLIMERIC COMPOZIT PE BAZA DE

COLAGEN – POLIMER SINTETIC
RANFORSAT CU MATERIALE CERAMICE

COLAGENUL
Reprezinta proteina fibrilara cea mai abundenta din constitutia organismelor nevertebrate si
vertebrate la nivelul oaselor, pielii, tendoanelor, cartilagiilor, vaselor sangvine, corneei etc. Rolul sau
in organism este atat structural, cat si functional, fiind implicat in mecanisme complexe de reglare a
cresterii si refacerii tesuturilor. In prezent sunt cunoscute la vertebrate cel putin 27 de tipuri diferite
de colagen, care prezinta o diversitate remarcabila in organizarea moleculara si supramoleculara,
distributia tisulara si functie.
 Colagenul este un polimer
natural format prin polimerizarea a
20 de aminoacizi, organizati in
secvente caracteristice pentru
molecula de colagen, ce are o
structura conformationala unica de
triplu helix. Astfel, in compozitia
colagenului, aminoacidul glicina
(Gly) reprezinta aproximativ 33%, iar
aminoacizii prolina (Pro) si
hidroxiprolina (Hyp) reprezinta
circa 22%. Succesiunea de aminoacizi confera modul de impachetare a proteinei (helix).

Extractia colagenului:
Cea mai utilizată materie primă pentru obţinerea
biomaterialelor colagenice este pielea animală. Extracţia colagenului
fibrilar tip I se face din derma pielii. Pentru a îmbunătăţi randamentul
de extracţie a diferitelor tipuri de colagen se folosesc animale tinere
(de preferinţă până într-un an), în a căror piele colagenul este mai
slab reticulat.

Din gelul de colagen prin procesul de uscare denumit

liofilizare (congelare la -700C, sublimarea apei în vid înaintat se pot
obţine matrici (bureţi spongioşi) şi fibre (foto 1 şi 2). Procedeul de
liofilizare conduce la structuri expandate, cu macro şi micro – pori,
prin intermediul cristalelor de gheaţă sublimate.
Prin procedeul de uscare liberă la 250C şi cu un regim
controlat de ventilaţie a aerului şi a umidităţii se obţin membrane /filme semitransparente (foto 3).
Structura morfologică a acestor membrane este complet diferită de cea a matricilor, deşi conţin
aceleaşi componente macromoleculare şi structuri fibrilare existente în gelul iniţial. Încorporarea
diverselor substanţe medicamentoase sau a unor compuşi macromoleculari şi anorganici, influenţează,
rugozitatea şi transparenţa filmelor (membranelor) de colagen.
 Foto 1 - Matrici colagenice Foto 2 - Fibre de colagen Foto 3 – Membrană de colagen

Legaturile naturale ale colagenului ii dau o inalta rezistenta la intindere si rezistenta

proteolitica. In procesele de transformare a colagenului in masa fibroasa, bureti sau filme, se rup
numeroase legaturi chimice. Astfel, deseori este necesar de a conferi rezistenta (mecanica, termica,
enzimatica) prin introducerea unor noi legaturi in structura moleculara a colagenului (grupele polare
libere sunt implicate in formarea de noi legaturi intermoleculare) = proces de reticulare. De
asemenea reticularea este aplicata pentru a controla viteza de resorbtie in vivo a biomaterialelor
colagenice. Reticularea se poate realiza prin metode chimice (formaldehida, glutaraldehida) sau fizice
(iradiere cu diverse radiatii UV, X, γ, deshidratare).

Aplicatii ale colagenului

Utilizarea colagenului ca biomaterial, biocompatibil şi bioresorbabil este bine cunoscuta atât
pe plan naţional cât şi pe plan internaţional. Indiferent de noutăţile care apar în domeniul
biomaterialelor pe bază de polimeri sintetici, colagenul ca polimer natural, rămâne unul dintre cele
mai importante biomateriale pentru protezarea ţesuturilor conjunctive unde el este proteina de
bază.
Datorita proprietatilor sale speciale, colagenul este unul dintre biopolimerii cu cele mai largi
aplicatii in diferite domenii ca: medicina umana si veterinara, farmacie, cosmetica, industria
alimentara etc.
Biomaterialele colagenice pot fi şi MATERIALE COMPOZITE. Alături de materialul
colagenic propriu-zis mai pot participa: alte proteine (elastină, fibroină, actină şi altele), polizaharide
vegetale (celuloză şi derivaţi, dextran, amidon etc), animale (condroitin sulfaţi, heparină, acid
hialuronic) sau bacteriene (chitosan, xantan, manan etc), o mare diversitate de polimeri sintetici
(poliacrilaţi, poliuretani, poliesteri şi alţii), o largă gamă de produşi biologici activi (enzime, lipide,
glucide, medicamente, factori de creştere, celule etc.) sau materiale anorganice (fosfat tricalcic,
carbonat de calciu, hidroxiapatită - HAP).

Polimeri sintetici: APV / PEG

 Alcoolul polivinilic (APV) este un polimer
termoplastic, cu grad de polimerizare care variază
de la 500 la 2500, obţinut prin hidroliza poli
(acetatului de vinil) în mediu acid sau bazic.

APV se prezinta sub forma de pulbere alba sau slab galbuie; este solubil in apa si
insolubil in majoritatea solventilor organici. Proprietăţile fizice şi chimice ale acestuia depind
de masa moleculara şi de gradul de hidroliză. Prezintă o bună rezistenţă la tracţiune şi
abraziune şi o foarte mare permeabilitate faţă de cele mai multe gaze, scăzută însă pentru
oxigen.
Aplicatii biomedicale:
APV se foloseste frecvent in tehnologia formelor farmaceutice: excipient pentru
geluri, stabilizant pentru emulsii. In cazul produselor oftalmologice, APV este folosit ca si
vehicul pentru colire, carora le creste vascozitatea. La preparatele de uz extern, APV este ales
pentru capacitatea de aderare la piele, datorita formarii unui film. APV are, de asemenea,
numeroase utilizări biomedicale în chirurgia orală şi maxilofacială, vasculară, preprotetică şi
estetică, în terapia arsurilor. Pe baza de APV se pot realiza si fire pentru suturi in chirugia
vasculara si gastro-intestinala cu reactie tisulara redusa.

Polietilen glicolii (PEG) numiti si carbowax-uri sunt polimeri progresivi ai etilenglicolului:

HO-CH2- (CH2-O-CH2)n -CH2-OH n = 3÷200
In practica, diferitele tipuri de PEG sunt desemnate prin cifra ce indica masa moleculara M,
consistenta PEG variind cu gradul de polimerizare.
Astfel, PEG cu M intre: 20 - 100 »» lichizi
100 - 1000 »» semisolizi
1000 - 6000 »» solizi (consistenta ca de ceara)
Tip PEG Stare de agregare Masa moleculara Nr. de unitati repetitive
PEG 200 lichid 190-210 4.1
PEG 400 lichid 380-420 8.7
PEG 600 semisolid 950-1050 22.3
PEG 4000 solid 3660-4400 90.5

PEG in stare lichida sunt incolori, inodori, cu gust dulceag-amar, miscibili cu apa. Cei solizi sunt
partial solubili la rece. Existenta a doua grupe OH marginale confera acestor polimeri caracter de alcooli
primari. Caracterul lor puternin hidrofil (usor miscibili cu apa) se datoreaza atat gruparilor de alcool terminale
cat si atomilor de oxigen eteric de pe catena principala care permit formarea unor legaturi de hidrogen.
Aplicatii biomedicale:
 Datorita solubilitatii lor in apa, a consistentei variate si a miscibilitatii, PEG se preteaza la obtinerea
unei game variate de baze lavabile pentru unguente. In afara de utilizarea ca baza pentru unguente si
supozitoare, diferitele tipuri de PEG sunt folosite si ca excipienti, solventi pentru diferite substante
medicamentoase (barbiturice, antihistaminice etc.).
PEG se mai utilizeaza pentru tratarea suprafetelor dispozitivelor medicale realizate din diversi polimeri,
dispozitive care pe durata utilizarii presupun intrarea in contact direct cu sangele. Aceasta utilizare se bazeaza
pe proprietatile lor de a nu adsorbi proteinele din sange, asa cum se intampla in cazul majoritatii polimerilor.

COMPONENTA ANORGANICA
Osul este format din 65% minerale, 25%
compusi organici, dominant colagen, si 10% apa.
Colagenul nu este mineralizat cu HAP
Ca10(PO4)6(OH)2 decat la vertebrate. In functie de
gradul de mineralizare tesutul rezultat este mai
mult sau mai putin rigid. Cristalele minerale dau o
buna rezistenta la compresie si fac oasele un
excelent purtator de sarcina materiala. Fibrele de
colagen dau elasticitate, o mare rezistenta la
rupere si fac osul rezistent la fortele de intindere.

Dintre diversele solutii alese ca sistem de substitutie a osului, sau care sa ajute la regenerarea
lui, sunt citate in special amestecurile de ceramici de hidroxiapatita (HAP) si colagen. HAP si fosfatii
de calciu sunt folositi in prezent ca materiale in medicina osoasa si dentara datorita biocompatibilitatii
si osteoconductivitatii excelente.
Materialele ceramice care conţin fosfaţi de calciu, cum sunt hidroxiapatita (HAP) şi fosfatul
tricalcic (TCP) se diferenţiază prin faptul că TCP se degradează mult mai repede decât hidroxiapatita,
pe măsură ce ţesutul osos nou se dezvoltă. TCP este folosit ca material bioceramic de umplere
temporară a spaţiilor libere din os, fiind un material resorbabil datorită solubilităţii şi bioactivităţii
ridicate.

Parte experimentala
Una din limitarile structurilor bazate pe colagen este slaba rezistenta mecanica. Incorporarea
de hidroxiapatita si/sau polimeri sintetic creste rezistenta mecanica. Scopul lucrarii de laborator este
elaborarea şi sinteza de filme polimerice compozite, pe bază de polimer sintetic (APV/PEG) şi natural
(colagen) ranforsate cu material ceramic (HAP /TCP). Acest tip de material se apropie cel mai mult de
structura tesutului osos. Gruparile hidroxil ale APV/PEG pot reactiona cu gruparile colagenului,
formandu-se punti de H care joaca un rol important in comportarea fizica a materialului final.
Structura materialului poate fi modulata prin optimizarea a diferiti parametri cum ar fi: procentul de
polimeri sintetic, procentul de HAP, gradul de reticulare etc.
Procedeul tehnologic de obţinere a compozitelor colagen – polimer sintetic sub formă de
matrici / filme este relativ uşor de condus în cazul compozitului colagen – APV, deoarece ambii
componenţi sunt solubili în apă.

Materiale si metode
Materiale
- gel colagen extras in mediu acid (conc. 2.2% substanta uscata; pH 2.9); alcool polivinilic (APV);
PEG 3000; solutii slab concentrate NaOH (1M) si HCl (0.1N) pentru modularea pH-ului;
hidroxiapatita (HAP); fosfatul tricalcic (TCP) Ca 3(PO4)2; formaldehida, sol. 37%
- pahare, agitatoare magnetice (bara), parafilm, spatule, tavite de cantarire, balanta, agitator magnetic
cu incalzire, micropipete, cilindru gradat, pipete, cutii Petri, hartie de pH, folie polietilena.
Metode:
Se vor sintetiza doua tipuri diferite de filme biopolimerice pe baza de colagen:
 colagen-APV (proba A) ranforsat cu HAP
 colagen-PEG (proba B) ranforsat cu TCP.
Etapa 1: pregatire solutii APV si respectiv PEG
Se pregatesc doua solutii diferite prin dizolvarea polimerului sintetic in apa distilata la
temperatura camerei:
APV in apa (volum 5 ml) conc. 5% (aprox. 1 h, agitare magnetica, temperatura camerei)
PEG in apa (volum 5 ml) conc. 50% (aprox. 10 min)
Etapa 2: pregatire solutii de gel de colagen
Se pregatesc doua solutii de gel de colagen fiecare continand 0.12 g substanta uscata (colagen pur).
Calculati necesarul de gel de colagen.
Peste fiecare dintre cele doua probe se adauga cate 2.5 ml apa distilata.
 Solutiile astfel preparate sunt aduse la pH fiziologic (7.2-7.4) cu sol. NaOH (1M).
!!! Colagenul se poate foarte usor denatura chimic/mecanic, de aceea aceasta etapa de modulare a pH-
ului trebuie realizata cu atentie deosebita

Etapa 3: amestecare solutii polimerice

Amestecarea solutiilor polimerice se realizeaza prin turnarea a cate 2 mL din sol. de polimer sintetic
pregatita peste sol. colagen preparata anterior
Proba A (gel colagen + sol. APV) Proba B (gel colagen + sol. PEG)

Etapa 4: ranforsare cu componenta anorganica (HAP / TCP)

Proba A + 0.1% faza anorganica HAP
Proba B + 0.1% faza anorganica TCP

Etapa 5: verificare pH - daca este nevoie se readuce la pH 7.2-7.4

Etapa 6: Reticularea cu formaldehida

2 g formaldehida pura la 100 g substanta uscata colagen
Calculati volumul de formaldehida necesar pentru fiecare dintre probe.
!!! Atentie: Se lucreaza la nisa
Reticularea colagenului cu formaldehida reprezinta ultima etapa deoarece blocheaza gruparile
functionale libere ale colagenului si altfel nu ar mai forma legaturi de hidrogen cu APV/ PEG.
Cel mai probabil formaldehida intermediaza
formarea de legaturi de reticulare intre gruparea
amino de la lizina si un atom de azot de la legatura
peptidica (Fig.)

Etapa 7: Turnarea amestecuri in cutii Petri tapetate cu folie de polietilena

– Lucrare de laborator 4 –

OBTINEREA DE COMPOZITE DENTARE

Introducere
Materialele compozite sunt acele materiale ce au în componenţa lor o fază organică
(numita matrice) şi o fază anorganică. În funcţie de materialul folosit pentru matrice,
compozitele se pot clasifica în:

 Compozite cu matrici polimerice

 Compozite cu matrici metalice
 Compozite cu matrici ceramice
În ultimii ani  tendințele în ceea ce privește structura compozitelor pentru aplicaţii medicale au
condus la dezvoltarea unor materiale constituite dintr-o matrice polimerica si o fază de ceramică. În
comparație cu amalgamele dentare, folosite pe scara larga in trecut, compozitele au proprietăți
estetice mai bune și sunt mai puțin toxice. Pe baza a numeroase studii de laborator s-a demonstrat că
proprietățile mecanice ale compozitelor dentare nu diferă semnificativ de cele ale amalgamelor
dentare. Din aceste motive, compozitele au fost acceptate în mare măsură de specialiști ca și materiale
de restaurare.
 Figura 1. Înlocuirea unor
obturaţii din amalgam cu
obturaţii fizionomice din
material compozit

Materialele compozite
sunt considerate la ora actuală o
revoluţie în stomatologie si
reprezintă cea mai buna
varianta de restaurare dentara,
conducand la obtinerea unor
rezultate finale cu aspect estetic dento-facial deosebit de bun, în condiţii biomecanice, biofuncţionale
şi bioprofilactice optime pentru structurile dure dentare şi pentru ţesuturile adiacente.

Materialele compozite dentare sunt alcătuite din 3 faze distincte:

o fază organică (continuă) formată prin polimerizarea unui sistem răşinic constând în
unul sau mai mulţi monomeri activaţi prin polimerizare
o fază anorganică dispersată (discontinuă) formată din particule de umplutură de
diferite tipuri (silice, cuarţ, ceramică), mărimi şi forme
o fază interfacială, care se leagă atât de faza organică, cât şi de cea anorganică, imbunătăţind
proprietăţile mecanice ale unei reţele polimerice mai puţin rezistente şi facilitând transferul forţelor
între cele două faze şi formarea unui material unitar. Adăugarea umpluturii anorganice este necesară
pentru obţinerea unui grad de rezistenţă ce permite răşinii compozite să fie folosită în zonele
posterioare, cu stres masticator ridicat.

Figura 2. Cuplarea particulelor cu matricea organică prin intermediul silanului

Particulele de umplutură nu sunt legate numai mecanic de matricea polimerică, ele stabilesc şi
o legătură chimică cu aceasta. Moleculele de legătură, denumite silani, prezintă două grupări
funcţionale. La un capăt, moleculele de silan reacţionează cu grupările SiO de la suprafaţa umpluturii
şi sunt polimerizate formând o reţea în continuă creştere prin gruparea metacrilat de la celălalt capăt
al moleculei.

Clasificarea materialelor compozite de uz stomatologic

a) Clasificarea în funcţie de dimensiunea particulelor de umplutură
Răşinile compozite sunt clasificate în 4 mari grupe, în funcţie de mărimea umpluturii:
Compozite cu macroumplutură (convenţionale) – utilizeaza particulele de umplutură
“mari”, cu diametrul mediu de 5-10 µm. In momentul în care sunt amestecate într-o matrice
polimerică, ele suferă un important proces de abraziune. Matricea se uzează până în momentul în care
mai mult de 50% din circumferinţa particulei de umplutură este expusă. Particulele expuse sunt apoi
dizlocate din compoziţia matricei si practic, materialul de umplutură se pierde lăsând în urmă
adevărate „găuri” de eroziune, fenomen manifestat clinic sub formă de abraziune.
Particulele de umplutură cel mai des întâlnite în compoziţia acestor materiale sunt constituite
din cuarţ şi sticlă de bariu sau stronţiu. Umplutura de cuarţ prezintă proprietăţi estetice deosebite şi
rezistenţă, însă nu este radioopacă şi poate abraza dinţii antagonişti. Particulele de sticlă de bariu sau
stronţiu sunt radioopace, însă mult mai puţin stabile decât cuarţul.

Compozite cu microumplutură – contin in principal particule foarte fine de silice coloidală

cu diametrul între 0.01-0.05 μm. Datorită dimensiunii reduse a particulelor, compozitele cu
microumplutură pot fi lustruite mult mai bine, iar suprafaţa mai mică a particulelor ajută la prevenirea
dizlocării acestora din matricea polimerică. Se previne astfel apariţia „găurilor” de eroziune.
In ciuda avantajului obtinerii unor suprafete fine ai a unei rezistente la uzura imbunatata, au ca
dezavantaj capacitatea de incarcare cu particule a compozitului. Deoarece suprafaţa unor particule
mai mici este mai mare în comparaţie cu volumul lor, acestea nu pot asigura o densitate atât de mare
ca cea a compozitelor cu macroumplutură. Acest fapt conduce la o contracţie de polimerizare mai
însemnată.
În ciuda progreselor obţinute, trebuie recunoscut faptul că nici compozitele cu microumplutură
eterogenă nu sunt suficient de rezistente pentru a fi plasate în regiunile posterioare expuse unor forţe
masticatorii mari. Acest lucru nu a fost posibil până când au fost create compozitele hibride, cu o
combinaţie de particule de umplutură mici şi ultrafine de cuarţ, sticlă şi ceramică.

Compozite hibride
Temenul de “compozit hibrid” descrie foarte bine faptul că umplutura este alcătuită din
componente diferite sau /si de dimensiuni diferite.
Primele compozite hibride introduse conţineau particule de umplutură mari cu diametrul de
15-20 μm, precum şi particule mici de silice coloidală cu dimensiuni de 0.01-0.05 μm.
Figura 3. Reprezentare schematică a compozitelor cu macro-, Figura 4. Principiul distribuţiei particulelor în
microumplutură şi hibride matricea compozitelor hibride

Nanocompozite – contin particule de umplutură cu dimensiuni sub 100 nm (0,1 μm) şi au

proprietăţi estetice superioare tuturor celorlalte tipuri de materiale compozite, precum şi o durabilitate
şi o rezistenţă net superioare. O primă generaţie de compozite cu nanoparticule există deja pe piaţă în
utilizare, dar sunt încă posibilităţi de ameliorare a calităţilor date de nanotehnologia acestora.

b) Clasificarea în funcţie de mecanismul de priză (polimerizare)

În funcţie de mecanismul de polimerizare se deosebesc 3 tipuri de reacţii de initiere:
 iniţiere cu substanţe termic labile prin descompunerea iniţiatorilor (peroxizi,
hidroperoxizi, compuşi azo sau diazo) la o temperatură bine definită;
 iniţiere chimică: descompunerea iniţiatorilor cu ajutorul unor acceleratori de tipul
aminelor terţiare aromatice (care joacă rol de donor de electroni);
 iniţiere cu radiaţie luminoasă din domeniul ultraviolet (UV) sau vizibil (VIS) (lampă
cu halogen, LED, laser).

În tehnicile directe (în cabinet) intră în discuţie numai iniţierea chimica şi

fotopolimerizarea.
Răşinile compozite cu iniţiere chimică sau autopolimerizabile – conţin un sistem
bicomponent de iniţiere, format din iniţiator (de obicei un peroxid organic) şi accelerator (o amină
terţiară).
Răşinile compozite cu fotoiniţiere sunt cel mai frecvent utilizate în cabinetele de medicină
dentară, datorită avantajelor pe care le oferă comparativ cu cele autopolimerizabile. De obicei se
prezintă în seringi sau compule şi se aplică în straturi succesive cu grosime maximă de 2mm, ce vor fi
polimerizate separat.
 Deoarece radiaţiile luminoase au energie mică se impune folosirea unor fotoiniţiatori
care se descompun pentru a genera radicali liberi. În sistemele activate cu sursa de radiaţii
UV (λ = 365 nm) benzoil metil eterul este folosit ca iniţiator, acesta descompunându-se în
radicali liberi în absenţa / sau prezenţa unei amine terţiare. În sistemele fotoreticulate cu
radiaţie vizibilă (λ = 450-500 nm), camforchinona (CQ) este iniţiator iar activatorul este o
amină terţiară alifatică sau aromatică.

Figura 5. Mecanismul iniţierii fotochimice

Iniţierea cu radiaţie vizibilă a fost aleasă, în detrimentul iniţierii cu radiaţie UV,

datorită unei adâncimi de penetrare în compozit de 2 mm în loc de 1 mm (radiaţia UV este
puternic dispersată de agentul de ranforsare cu dimensiuni foarte mici) precum şi datorită
faptului că este suficient un timp de iradiere mai scurt (maxim 60 secunde). În plus radiaţia
UV poate cauza arsuri corneene, iar lampa UV necesită o încălzire înainte de folosire, aceasta
pierzându-şi eficienţa în timp.

Matricea polimerica
 In 1960, Bowen a cercetat posibilitatea utilizării răşinilor epoxidice (diglicidileterul
bisfenolului A, DGEBA) în combinaţie cu particule de silice.
CH3
H2C CH2 CH2 O C O CH2 CH2 CH3
O H3C O
Figura 6. Structura DGEBA
Rezultatele “in vitro” au fost promiţătoare, dar prezenţa umidităţii a inihibat procesul de
polimerizare a răşinii epoxidice. Pentru a depăşi această inconvenienţă, Bowen a ataşat grupări metil-
metacrilat la grupările terminale ale răşinii epoxidice, transformând în acest fel răşina epoxidică într-
un dimetacrilat. Rezultatele experimentale au fost încurajatoare şi au finalizat cu obţinerea unei noi
răşini numită bisfenol A diglicidil-dimetacrilat (BisGMA) sau, mai simplu, răşina Bowen.

O O
CH3
H3C CH3
O O C O O
CH2 OH CH3 OH CH2
Figura 7. Structura Bis-GMA
Bis-GMA a fost monomerul de bază al primelor compozite comercializate, persistând încă în
compoziţia multor compozite moderne datorită avantajelor pe care le prezintă:
 contracţie redusă de polimerizare (deoarece are o structură voluminoasă)
 posibilitatea de a forma legături intercatenare (care sunt mai puternice decât cele lineare)
în timpul polimerizării.
Vâscozitatea crescută a Bis-GMA a produs unele inconveniente legate de adăugarea
umpluturii şi de amestecarea compozitului. Un alt dezavantaj al răşinilor convenţionale de tip Bis-
GMA este acela că prezintă tendinţa de a forma matrice extrem de casante, lipsite de rezistenţă.
Astfel, cercetarea a condus la elaborarea unor monomeri cu structură asemănătoare (Bis-
MA, Bis-EMA, Bis-PMA) sau complet diferită, cum este uretan dimetacrilatul (UDMA), acesta din
urma înlocuind Bis-GMA-ul.
Uretan-dimetacrilatul (UDMA) este un monomer folosit frecvent în matricea polimerică a
răşinilor compozite dentare. Acest monomer a fost introdus în 1974 si are avantajele vâscozitatea mai
scăzută și flexibilitate mai mare a legăturii uretanice, care îmbunătățește duritatea compozitului.
 O CH3 CH3 O CH2
H3C
H3C O NH O
O NH O CH3

CH2 O O
Figura 8. Structura UDMA

Pentru diminuarea vâscozităţii s-au adăugat diferiţi monomeri de diluţie, cu vâscozităţi mai
reduse, cum ar fi spre exemplu trietilenglicol-dimetacrilat (TEGDMA) care au făcut posibilă
creşterea durităţii prin adăugarea unei cantităţi crescute de umplutură şi creşterea legăturilor
intercatenare.
O CH2

H3C O O
O O CH3

CH2 O

Figura 9. Structura TEGDMA

Corelaţie între masa moleculară şi vâscozitatea monomerilor

Monomer Masa moleculară (g/mol) Vâscozitate (Pa x s)
Bis-GMA 512 1369
UDMA 470 28
TEGDMA 286 0.008

S-a presupus că tăria și duritatea rășinii compozite poate fi îmbunătățită prin alegera unui
raport optim între monomerii: UDMA, BISGMA, TEGDMA.

Parte experimentala
Materiale
- monomeri: Bis-GMA, UDMA, TEGDMA
- agent de ranforsare: silice pirogena (SiO2) – dimensiune 0.007µm, suprafata specifica 390±40m2/g
- sistem de initiere: 0.2% camforchinonă (CQ) şi 0.8% etil-4(N, N’-dimetilamino)benzoat (4EDMAB)

Figura 10. Structurile chimice CQ (stanga) si 4EDMAB (dreapta)

 Camforchinona absoarbe lumina cu lungimea de undă de 460-500nm, având o absorbţie
maximă la 468nm, şi trece într-o stare excitată care reacţionează cu amina organică, furnizând
radicalii liberi ce iniţiază polimerizarea monomerilor.

Echipamente utilizate
- lampa de polimerizare cu radiatie vizibila
- baie de apa termostata

Sinteza compozitelor dentare

Se va realiza un amestec total de monomeri de 2g.
Nr proba Raport monomeri (%) Procent silice
. BisGMA:TEGDMA:UDMA (%)
1 Matrice 50:25:25 0
polimerica
2 Compozit 1 15:50:35 1
3 Compozit 3 25:50:25 3

Se vor sintetiza 3 tipuri de compozite dentare prin amestecarea in diferite proportii a monomerilor
BisGMA, UDMA si TEGDMA cu agentul de ranforsare pana la obtinerea unui amestec omogen. O dispersie
buna a particulelor de silice se obtine prin folosirea unei bai termostatate (10-15 min, 60ºC). Gradul de
dispersie al silicei în matricea polimerică este estimat vizual prin inspectarea clarităţii optice a
amestecului.
Apoi se adauga pe rand componentele sistemului de fotoinitiere: 0.2% CQ. Amestecul
obţinut a fost ultrasonicat până la completa dizolvare a componentelor sistemului de iniţiere
(10 min, 60ºC). Apoi se adauga 0.8% EDMAB.

CQ+
4EDMAB
Polimeriza
Monom re
soni soni
eri λ = 468
care care nm
SILICE
deg
dimetac
azar
rilici
e
COMP
OZIT
HIBRID
Figura 11. Protocol experimental pentru obtinerea compozitelor dentare
 Următoarea etapă este turnarea amestecului compozit în forme rectangulare de
polimerizare (L = 3 cm, l = 1 cm, g = 2 mm) realizate din Teflon.
Pentru a evita pătrunderea oxigenului, care inhibă polimerizarea, deasupra materialului se va
plasa o folie poliesterică. Deasupra foliei poliesterice, se foloseşte, pentru îndreptarea suprafeţei, o
placă de sticlă, prin care se realizează polimerizarea cu ajutorul unei lămpi de tip LED (Light
Emitting Diode) timp de 60 secunde, sub un unghi de 90°. Lampa utilizată produce radiaţii în spectru
vizibil cu lungimea de undă cuprinsă între 460 - 480 nm (albastru) şi are o intensitate a luminii de
aproximativ 700mW/cm2.

!!! Radiaţiile de lumină vizibilă penetrează maxim 2mm, de 3 ori mai mult decât cele UV !!!
– Lucrare de laborator 5 –

OBTINEREA DE ADEZIVI TISULARI

PE BAZA DE GELATINA SI REZORCINOL

Adezivii sunt substante de natura organica sau anorganica care pot lega obiecte solide prin
fenomenul de adeziune, fara sa schimbe in esenta structura suprafetelor si proprietatile materialelor
imbinate. Fenomenul de adeziune reprezinta capacitatea unui adeziv de a da o rezistenta mecanica
imbinarii dintre doua obiecte.
Pentru evitarea traumelor produse de suturile chirurgicale in practica medicala se utilizeaza
adezivi pentru tesuturile moi. Adezivii tisulari se aplica de regula la nivelul unor plagi superficiale
pentru a opri hemoragiile capilare minore, dar si pentru a conferi marginilor unei plagi un aspect cat
mai estetic. Utilizarea substantelor rapid polimerizabile este totusi limitata deoarece manipularea
acestora este dificila data fiind viteza mare de intarire, iar potentialul toxic sau inflamator asupra
tesuturilor este destul de ridicat.
Utilizarea adezivilor pentru inchiderea unei plagi implica trei momente principale: (i)
afrontarea, (ii) aplicarea adezivului si (iii) mentinerea marginilor in pozitia corecta aprox. 1 minut
dupa aplicarea adezivului (Fig. 1) Aplicarea adezivului tisular produce nu numai o unire fermã a
straturilor ci si transformarea lor într-o texturã similarã pielii prelucrate.

Figura 1. Momentele principale ale inchiderii unei plagi superficiale

Gama adezivilor pentru tesuturile moi este destul de larga, cuprinzand adezivi pe baza de:
cianoacrilati, fibrina, gelatina, albumina, colagen, PEG (polietilenglicol) etc. Alternative mai putin
toxice la adezivii de baza de cianoacrilati sunt adezivii tisulari pe baza de proteine reticulate, cum ar fi
de exemplu sistemul gelatina – rezorcinol - formaldehida (adeziv GRF) sau gelatina –rezorcinol -
formaldehida - glutaraldehida (adeziv GRFG). Ambele tipuri de adezivi si-au demonstrat eficienta
in controlarea hemoragiilor pe modele animale (aorta, tesut renal, tesut hepatic, tesut pulmonar).
Desi utilizarea acestor adezivi a fost asociata cu o serie de efecte citotoxice si carcinogenice
ale formaldehidei, au fost efectuate studii ample ce au condus la concluzia ca aceste biomateriale
adezive nu prezinta riscuri majore. Astfel, la ora actuala, in Japonia si Europa sunt disponibile
comercial mai multe tipuri de adezivi tisulari. Acest adezivi sunt interzisi in SUA.
Adezivii tisulari comerciali
sunt folositi in special in chirurgia
cardiotoracica, la pacientii cu
disectia/ruptura de aorta. Ruptura
aortei poate fi determinata de o serie
de mecanisme (ex. boli congenitale,
ateroscleroza) care reduc rezistenta
peretelui aortic, conduc la un stres
parietal crescut care poate induce
dilatarea aortei si formarea
anevrismului, generand eventual
disectia de aorta sau ruptura acesteia.
In Europa este disponibil comercial si un adeziv tisular denumit GR-DIAL (Gluetiss®,
Germania) in care formaldehida este inlocuita de doua aldehide (glutaraldehida si glioxal). Acest
adeziv este indicat de asemenea in tratarea disectiilor de perete aortic.

Gelatina
 Gelatina este o proteina denaturata
alcatuita din 18 amino acizi. Se poate
obtine prin hidroliza acida (gelatina de
tip A) sau alcalina (gelatina de tip B) a
colagenului animal, fiind proteina
principala in oase sau pielea de bovine,
porcine, peste (Fig. 2).

Figura 2. Procedeul de obtinere al gelatinei

prin denaturarea colagenului

Gelatina contine in lanturile sale

secvente precum Arg-Gly-Asp (RGD =
arginina - glicina - acid aspartic) (Fig. 3)
care moduleaza adeziunea celulelor,
imbunatatind astfel comportamentul
biologic.
Figura 3. Secventa peptidica RGD
Gelatina prezinta numeroase avantaje: capacitatea de a fi prelucrata in diferite forme (filme,
hidrogeluri, structuri poroase), o foarte buna adeziune, biocompatibilitate ridicata, biodegradabilitate,
non-toxicitate, non-imunogenicitate. Datorita acestor proprietati pe care le prezinta este intens utilizata
in industria farmaceutica, cosmetica sau a produselor alimentare.
Utilizarea gelatinei reticulate drept adeziv tisular a fost raportata pentru prima data in 1966.
Gelatina formeaza un material reticulat intr-un timp scurt (cateva minute), atunci cand este pusa in
contact cu un agent adecvat, avand marele avantaj de a fi bioresorbabil.

Rezorcinolul (rezorcina) este un derivat al benzenului, solubil in apa.

Datorita activitatii sale antifungice/ antibacteriene, rezorcinolul se
regaseste in medicamentele utilizate pentru tratamentul herpesurilor,
eczemelor, psoriazis, dermatite, acnee, preparate pentru indepartarea
bataturilor, negilor. De asemenea, rezorcinolul este unul dintre
principalele componente fenolice naturale din uleiul de argan.
Obtinerea de adezivi tisulari pentru chirurgia cardiovasculara
reprezinta de asemenea o utilizare medicala importanta a
rezorcinolului. Figura 4. Structura chimica
rezorcinol
Mecanismul de reactie
Principiul de reticulare (intarire) al adezivilor G-R-F-G presupune o serie complexa de reactii:
pe de o parte, moleculele de rezorcinol (R) reactioneaza cu formaldehida (F) prin reactii de condensare
formand o retea reticulata tridimensionala iar gelatina (G) reactioneaza cu ambele aldehide, astfel
obtinandu-se o structura interconectata (Fig. 5). Asocierea polimerului natural cu rezorcinolul conduce
la materiale adezive cu legaturi puternice.

Figura 5. Mecanism de reticulare al adezivului G-R-F-G

Prin reticularea chimica a gelatinei (G) se obtine o structura complexa cu o anumita rigiditate.
Functiunile aldehidice (R-CH=O) reactioneaza cu functiunile amino (NH 2) ale resturilor de lizina
continute de lantul de gelatina pentru a da in final o bază Schiff. Pentru a obtine mai multe structuri
nanocomplexe "rigide", sinteza se efectueaza la o temperatura de 40 °C, astfel incat gelatina sa fie
solubila in apa.
 Mai mult decat atat, formaldehida (F) si glutaraldehida (G) reactioneaza nu doar cu gelatina
(G) si rezorcinolul (R) ci, de asemenea, pot reactiona si cu grupari functionale (ex. NH 2) de la
suprafata tesuturilor, formand noi legaturi intre gelul adeziv G-R/ F-G si tesut.

Partea experimentala
Scopul aceste lucrari il reprezinta sinteza de bioadezivi tisulari pe baza de gelatina (G) si
rezorcinol (R) reticulate cu aldehide, cu posibile utilizari in chirurgia cardiovasculara si pulmonara.

Necesar materiale:
- gelatina (G), rezorcinol (R), solutie 25% glutaraldehida (Ga), solutie 37%
formaldehida (Fa); apa distilata;
- pahare Berzelius, pipete, para de cauciuc, vase Petri, sisteme de agitare si incalzire
termostatate, magneti de agitare, spatule.

Etapa 1.
a) Solutie gelatina (G) de concentratie 20%, 15 mL
- se prepara prin dizolvarea cantitatii necesare de G in apa distilata la o temperatura de ~ 40 °C ,
sub agitare continua (~ 60 min).
Solutia obtinuta se lasa la racit inainte de a fi utilizata in etapa urmatoare.

b) Solutie rezorcinol (R) de concentratie 10%, 5 mL

- cantitatea de R necesara se dizolva in apa distilata, la temperatura camerei, sub agitare continua
(~10 min).

Etapa 2. Preparare amestecuri

a) Amestec G-R
Se prepara 12 mL amestec G:R (2:1 v/v), prin agitarea magnetica (~30 min) a solutiilor
pregatite anterior, pentru a obtine un produs omogen.

Acest amestec se va folosi pentru obtinerea adezivilor B si C.

b) Amestec Fa-Ga

Intr-un tub Eppendorf, se prepara 1 mL amestec Fa:Ga (8:2 v/v).

Acest amestec se va folosi pentru obtinerea adezivului C.

!!!Atentie: Manipularea materialelor adezive se recomanda a fi realizata la nisa utilizandu-se

manusi de unica folosinta.
Etapa 3. Obtinerea materialelor adezive
Se obtin trei materiale adezive diferite prin compozitie:
Adeziv A. G/ Fa: 5 mL G + 5-6 picaturi Fa
Adeziv B. G-R/ Fa: 5 mL G-R + 3-5 picaturi Fa
Adeziv C. G-R/ Fa-Ga: 5 mL G-R + 2-3 picaturi Fa-Ga

Datorita inceperii rapide a reactiei de reticulare a G, respectiv a amestecului G-R sub actiunea
aldehidelor, se va obtine un material cu vascozitate ridicata intr-un interval de timp foarte scurt (cateva
minute).

Etapa 4. Aplicarea bioadezivului

Materialele rezultate in etapa anterioara se aplica imediat dupa obtinere, cu spatula, intr-un
strat subtire si uniform, intre doua lame de microscop (Fig. 5); acestea se tin in contact nemiscate timp
de ~ 20 min.

Figura 6. Reprezentarea schematica a modului de lucru

Sa se analizeze comparativ rezistenta imbinarilor adezive realizate prin reticularea sistemului

Gelatina/Rezorcinol, atunci cand se aplica diferite tipuri de solicitari mecanice (ex. tractiune, forfecare
etc.):

Figura 7. Testarea proprietatilor adezive