TOMA MIRCEA

DREPTUL
ASIGURĂRILOR
curs pentru învăţământ la distanţă

BUCUREŞTI
EDITURA ARGUMENT
2012

                                                   1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TOMA MIRCEA
DREPTUL ASIGURĂRILOR / Mircea Toma
Ed I, Bucureşti: Argument 2012
Bibliogr.
ISBN 978­973­1761­12­1

© 2012 Editura ARGUMENT
Toate drepturile asupra acestei ediiţii sunt rezervate Editurii Argument

                                                   2
                                                   3
 Rolul şi conţinutul disciplinei „Dreptul Asigurărilor”
 l. Introducere.
        Acest curs este destinat studenţilor din anul lll de la cursul 
de   învăţământ   la   distanţă   a   Facultăţii   de   Drept   din   cadrul 
Universităţii Ecologice din Bucureşti.
                Dreptul Asigurărilorl este o subramură a Dreptului Privat 
Romăn. Această disciplină are rolul de a facilita cunoaşterea 
următoarelor probleme:
      A. Apariţia şi evoluţia dreptului asigurărilor: 
      a. Necesitatea, apariţia şi evoluţia asigurărilor
                        b. Scopul şi funcţiile asigurărilor
                          c. Clasificarea asigurărilor
 d. Coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea
      B.  Caracterizare generală a contractului de asigurare
            a. Noţiunea, şi caracterele dreptului asigurărilor
                        b. Particularităţi ale elementelor  contractului de asigurare
            c. Părţile in  contractul de asigurare 
      d. Condiţiile esenţiale ale contractului de asigurare
C. Incheierea contractului de asigurare
      a. Declaraţia de asigurare
      b.Analiza riscului dedus din declaraţia de asigurare
            c. Obligaţia  asiguratorului de a încheia contractul de 
asigurare
      d. Momentul şi locul încheierii contractului de asigurare
      e. Conţinutul contractului de asigurare
      f. Durata contractului de asigurare
      g. Proba contractului de asigurare
      h. Interpretarea  contractului de asigurare
D. Particularităţi în încheierea unor categorii de asigurări

                                                   4
      a. Asigurări de locuinţe şi bunuri
      b. Asigurări agricole
E. Particularităţi în încheierea unor categorii de asigurări
      a. Asigurări auto
F. Particularităţi în încheierea unor categorii de asigurări
      a. Asigurarea de bunuri pe timpul transportului
      b. Asigurarea de răspundere civilă 
G.  Particularităţi în încheierea unor categorii de asigurări
      a. Asigurări de viaţă
H. Efectele contractului de asigurare
      a. Drepturile şi obligaţiile părţilor pâna la  apariţia riscului 
asigurat
I. Efectele contractului de asigurare
      a. Drepturile şi obligaţiile părţilor pâna la  apariţia riscului 
asigurat
J. Încetarea contractului de asigurare

ll. Obiectivele cursului sunt următoarele
        a.Transmiterea şi însuşirea cunoştinţelor privind dreptul 
asigurărilor şi principalele lui instituţii.
        b. Formarea deprinderilor şi abilităţilor necesare pentru 
recunoaşterea instituţiilor dreptului asigurărilor în contextul 
unei anumite cazuistici şi rezolvarea acestor cazuistici potrivit 
legii şi principiilor de drept în uz.
             c. Formarea abilităţilor necesare pentru elaborarea sau 
îmbunătăţirea  unui contract de asigurare      

       d. Formarea atitudinilor de echitate şi dreptate, în materia 
asigurărilor

III. Competenţele conferite

                                                   5
          După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili: 
         a. să definească, să identifice şi să soluţioneze situaţiile 
de drept şi de fapt ce fac obiectul întrebărilor şi speţelor din 
prezentul curs
             b. să explice şi să rezume elementele unor stări de drept 
şi de fapt
         c. să rezume situaţiile de drept şi de fapt
         d. să descrie consecinţele diverselor manifestări de voinţă.

IV. Resurse şi mijloace de lucru
       Pentru parcurgerea cursului, vor fi utilizate metode curente 
la învăţământul la distanţă, respectiv suportul de curs, testele de 
autoevaluare / evaluare, teme de control.

V. Structura cursului
        Cursul este structurat în: 
         ­10 unităţi de învăţare ( U.I.),
         ­3 teme de control la unităţile de învăţare nr. 2, 6, 10. 
Temele de control, vor fi transmise de către tutore iar rezultatul 
evaluării va fi comunicat de acesta în termen de 3 săptămâni de 
la transmiterea temei.

VI. Disciplinele deservite
      Nu este cazul

VII. Durata medie de studiu individual
          Pentru   parcurgerea   unei   unităţi   de   învaţare   (UI),   sunt 
necesare 3 ore de studiu individual, respectiv pentru cele 10 UI, 
este nrcesar un timp individual de studiu de 30 ore.

                                                   6
 VIII. Evaluarea
         Nota finală se va stabili astfel
               ­ ponderea evaluării finale  60%
                     ­ ponderea evaluărilor pe parcurs  40%.

                                                   7
     Unitatea de  învăţare I 
Introducere ]n materia asigur[rilor
I. Introducere
         Această temă îşi propune să lămurească următoarele 
probleme
1. Necesitatea, apariţia şi evoluţia asigurărilor         
2. Scopul şi funcţiile asigurărilor
3. Clasificarea asigurărilor
4. Coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea
5. Formele şi varietăţile reasigurărilor
6. Clase de asigurări

II. Competenţe
         După parcurgerea acestei teme, studenţii vor fi capabili
­ să definească necesitatea, apariţia şi evoluţia asigurărilor 
­ să explice scopul şi funcţiile asigurărilor
      ­ să descrie  clasificarea asigurărilor
­ să explice coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea
­ să rezume formele şi varietăţile reasigurărilor
­ să descrie clasele de asigurări

III.Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare
­ 3 ore

IV. Conţinutul unităţii de învăţare
4. Necesitatea, apariţia şi evoluţia asigurărilor
  4.1. Necesitatea asigurărilor
O trăsătură importantă a societăţii omeneşti, manifestată din 
cele mai vechi timpuri, a fost menţinerea unui echilibru între 

                                                   8
producţie, consum şi acumulare, în măsură să asigure o dezvoltare 
continuă a vieţii social­economice.
Acest echilibru este perturbat însă de o serie de evenimente 
(naturale sau nu – cutremure, incendii, inundaţii, secetă, etc) 
imposibil sau greu de prevăzut, prevenit şi anticipat ori de acţiuni 
omeneşti, săvârşite cu sau fără intenţia de a produce pagube 
(explozii, catastrofe, sinistre, războaie, coliziuni de mijloace de 
transport – navale, terestre, aeriene – şi în general orice fel de acte 
sau fapte care aduc atingere vieţii şi sănătăţii persoanei sau bunurilor 
acesteia).
Strădaniile individuale şi colective de a evita şi repara 
pagubele cauzate s­au accentuat de­a lungul timpului. Au fost 
construite sisteme de irigaţii, baraje, diguri, s­au plantat perdele de 
protecţie, s­au luat măsuri de prevenire în domeniul sănătăţii publice 
şi cel zoo­veterinar, pentru combaterea incendiilor, conservarea 
bunurilor şi averilor.
Pentru repararea rapidă a daunelor au fost concepute diverse 
soluţii cu caracter social, economic, politic şi militar şi nu în ultimul 
rând juridic. Instituţia răspunderii civile delictuale este una din 
soluţiile aplicabile când este prezentă culpa unei persoane, iar 
instituţia răspunderii civile obiective este folosită atunci când se 
impune angajarea răspunderii, independent de culpă1. Această din 
urmă ipoteză constituie domeniul asigurărilor.
Ideea afectării individuale a unui fond care să servească 
reparaţiei în cazul producerii unui prejudiciu, a evoluat către ideea 
constituirii unui fond colectiv destinat acestui scop. Un astfel de fond 
se putea constitui fie prin contribuţia profesioniştilor care lucrau în 
acelaşi domeniu (comercianţi, meseriaşi, cărăuşi, agricultori, etc.), 
fie prin contribuţia celor care, în absenţa unor iniţiative profesionale, 
voiau să se protejeze contra unor eventuale pagube.
De­a lungul timpului, constituirea fondurilor pentru reparaţii şi 

1 A se vedea M. Toma, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura 
Argument, Bucureşti, 2003.

                                                   9
a mecanismelor de despăgubire s­a întemeiat, după caz, pe ideea de 
ajutor mutual sau pe aceea de activitate economică independentă 
(acte de comerţ). Treptat, domeniul asigurărilor s­a concretizat într­
un sistem de relaţii economice care implică aportul unui număr mare 
de persoane fizice şi juridice la constituirea unui fond bănesc, în 
condiţiile în care fiind ameninţaţi de aceleaşi pericole (în ce priveşte 
existenţa şi activitatea lor) concep şi recunosc oportunitatea 
prevenirii şi înlăturării, pe baze mutuale, a prejudiciilor generate de 
producerea acestor pericole în viitor, probabile, posibile dar 
nesigure2.

4.2. Asigurările în societatea antică şi medievală

Ideile şi mecanismele arătate au fost înţelese şi utilizate încă 
din   antichitate.   Acum   6500   de   ani,   tăietorii   de   piatră   din   Egipt 
constituiau   fonduri   de   întrajutorare,   formate   anticipat,   prin 
contribuţia tuturor, pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse 
evenimente care loveau membrii colectivităţii.
Solon   a   instituit   în   statul   atenian,   un   fond   comun   pentru 
societăţile publice şi meşteşugăreşti, alimentat prin contribuţii lunare 
şi destinat reparări prejudiciilor survenite.
Cărăuşii cu caravane din Babilon, Fenicia, etc., se constituiau 
în organizaţii, cu scopul de a repara în comun pagubele suferite de 
unii din ei ca urmare a jafurilor sau altor evenimente.
Aşa   cum   preciza   legislaţia   maritimă   a   insulei   Rhodos   (916 
î.e.n.), pierderile de bunuri produse în timpul transporturilor navale 
datorită unor cauze de forţă majoră (naufragiu, eşuare, furtună, etc.) 
erau   suportate   proporţional   de   toţi   participanţii   la   expediţii,   pe 
principiul averii comune (patrimoniu naval).
Ideea de mutualitate în repararea pagubelor este bine conturată 
în   vechiul   precept   palestinian   potrivit   căruia   „fiecăruia   dintre   noi 
căruia i­a pierit un măgar prin hoţie sau animale sălbatice, îi vom 
2 Gh. Iosif, Al. Gherasim, N. Crişan, C. Galiceanu, G. Sauer, P. 
Tănăsescu, Sistemul asigurărilor în România, Editura Tribuna 
Economică, Bucureşti, 1997, p. 281.

                                                   10
procura un altul".
Tot   astfel,   Talmudul   babilonian   recomanda   proprietarilor   de 
corăbii să se înţeleagă între ei pentru ca acela ce­şi pierde corabia să 
primească   o   alta   în   loc   (nu   însă   şi   dacă   aceasta   s­a   pierdut   din 
greşeala proprietarului).
În afara celor de mai sus, în dreptul antic mai erau cunoscute şi 
utilizate următoarele mecanisme de asigurare:
­  ajutorul   reciproc   asigurător  acordat   în   comunităţile 
profesionale   (hateirile  la   greci,  colegiile  şi  asociaţiile  militare  la 
romani, etc.);
­  împrumutul   nautic,  practicat   în Grecia   şi  la  Roma,   pentru 
plata mărfurilor ce urmau să fie transportate pe mare. Cei ce doreau 
să transporte anumite bunuri pe mare, contractau un împrumut care 
se restituia numai dacă vasul ajungea cu bine la destinaţie. Dacă se 
produceau pierderi, proprietarul mărfurilor se despăgubea din suma 
împrumutată. Pentru suma împrumutată se percepea o dobândă de 
13­30 %;
­ garantarea de către stat a pierderilor cauzate de inamic sau 
de   furtună,   produselor   şi   materialelor   pe   timpul   transportului 
(folosită în dreptul roman).
Aceste mecanisme permiteau deplasarea riscului de la asigurat 
la asigurător şi impuneau încheierea unui contract  între asigurat şi 
asigurător, soluţii care s­au perpetuat cu particularităţi specifice şi în 
dreptul medieval.
În Germania, Anglia, Irlanda, Danemarca, în perioada evului 
mediu, s­au dezvoltat corporaţii profesionale numite gilde, bazate pe 
principiul întrajutorării şi care acordau membrilor despăgubiri pentru 
cazuri   de   pierderi   provocate   de   incendiu,   furturi,   naufragiul 
corăbiilor,   etc.   Totodată   s­au   dezvoltat   diverse   sisteme   bazate   pe 
mutualitate, precum în Irlanda, unde erau organizate câte o asociaţie 
mutuală la 20 de gospodării. Operaţii de asigurări mutuale au apărut 
şi în Italia în secolul al XlV­lea.
În   ce   priveşte   contractul   de   asigurare,   acesta   era   accesoriu 
vânzării şi consta într­un înscris numit  poliţă, care avea un cuprins 

                                                   11
clasic specific. El era întocmit de curtier, apoi de notar, după modelul 
contractului de împrumut. Asigurătorul simula la încheierea lui că a 
primit suma asigurată, obligându­se să plătească asiguratului la un 
anumit termen despăgubiri, dacă se producea riscul asigurat. Riscul 
făcea obiectul unor clauze amănunţite.
În 1383 la Genova, s­a codificat legislaţia asigurărilor. Acelaşi 
lucru   s­a   produs   şi   în   1435   în   Spania,   în   legislaţia   catalană,   care 
reglementa şi contractul de asigurare.
Secolele următoare aduc o serie de reglementări asigurărilor 
de bunuri de persoane şi asigurărilor de viaţă.
La Hamburg şi Londra s­au constituit încă din secolul al XVII­
lea societăţi de asigurări (Casa generală de incendiu şi Institutul de  
asigurări).
În agricultură, în Scoţia se practicau în secolul XVIII asigurări 
contra grindinei, iar în Germania asigurări pentru vite.
Odată   cu   dezvoltarea   transporturilor   feroviare,   în   Anglia   au 
fost constituite societăţi de asigurare pentru accidente pe cale ferată 
(secolul XIX). Tot aici, în 1706 a fost constituită Societatea amicală  
pentru   asigurarea   vieţii  şi   se   practicau   asigurări   pentru   risc   de 
incendiu şi transporturi maritime.
În Franţa, în secolul al XVIII­lea s­au dezvoltat asigurările de 
răspundere civilă pentru acoperirea daunelor cauzate de proprietarii 
de cai şi trăsuri, extinse apoi la răspunderea proprietarilor de fabrici 
faţă de angajaţi şi terţi.
În SUA, societăţile de asigurare au apărut la sfârşitul secolului 
XVIII, susţinute între alţii şi de Benjamin Franklin.
Încă   din   secolul   trecut,   în   ţările   dezvoltate,   s­a   manifestat 
amestecul   statului   în   domeniul   asigurărilor,   mai   ales   pe   calea 
controlului acestei activităţi.

4.3. Evoluţia asigurărilor în dreptul modern

Dacă la începutul secolului XIX existau deja 30 de firme de 
asigurări   (14   în   Marea   Britanie,   5   în   SUA,   3   în   Germania,   3   în 
Danemarca,   2   în   Franţa,   câte   una   în   Olanda,   Elveţia   şi   Austro­

                                                   12
Ungaria), la jumătatea secolului numărul acestora s­a ridicat la 306, 
cu   sedii   în   14  ţări,   pentru   ca  la   începutul   secolului   XX,   numărul 
asigurătorilor să ajungă la 1272 în 26 de ţări. După numai 10 ani, 
numărul asigurătorilor era de 2540 în 29 de ţări, iar în 1970 a ajuns la 
9700,   din   care   2676   aveau   ca   obiect   asigurările   de   viaţă,   6036 
asigurări de bunuri şi 988 de societăţi practicau toate categoriile de 
asigurare3.
Pe   teritoriul   ţării   noastre   s­au   practicat   forme   incipiente   de 
asigurare   a   animalelor,   numite  hopsa,   care   constau   în   ajutorarea 
reciprocă a locuitorilor din aceeaşi comună, pentru cazul accidentării 
unei   vite,   care   era   tăiată,   carnea   împărţită   între   locuitori,   fiecare 
plătind   o   sumă   pentru   cantitatea   de   carne   primită,   sumă   care   se 
transmitea proprietarului sinistrat care îşi acoperea astfel, în tot sau în 
parte, dauna suferită.
La nivelul breslelor din Transilvania, încă din secolul XIV, au 
fost   folosite   sisteme   de   asigurări   de   persoane.   Se   plăteau   taxe   de 
înscriere şi cotizaţii periodice, sumele adunate fiind folosite pentru 
plata   cheltuielilor   de   înmormântare   şi   ajutorarea   familiei   celui 
decedat4.
În   1844,   Asociaţia   meşteşugarilor   din   Braşov   a   întemeiat 
„Institutul   General   de   Pensii”,   care   avea   ca   obiect   asigurările   de 
viaţă. Ulterior, au fost constituite şi alte societăţi de asigurare precum 
„Transilvania”   (1866),   „Dacia”   (1871),   „România”   (1873), 
„Naţionala”  (1882),  „Generala”  (1887),  „Agricola”  (1906),  „Banca 
Generală de asigurări” (1911).
Societatea „Steaua României”, înfiinţată în 1920 a fuzionat în 
1932 cu societatea Ancora, iar în 1936 a preluat portofoliul românesc 
al societăţii „Phoenix” din Viena.
După 1940, piaţa asigurărilor a cunoscut o pătrundere masivă a 
capitalului german, mai ales prezent în societăţile „Victoria”, „Vatra 
Dornei”, „Allemania”, „Steaua României”, etc.

3 Ibidem, p. 283.
4 Ibidem, p. 294.

                                                   13
 În   1930   a   fost   înfiinţat   „Oficiul   pentru   supravegherea 
întreprinderilor private", care încheiau asigurări şi reasigurări în ţară. 
Această instituţie publică funcţiona pe lângă Ministerul Industriei şi 
Comerţului.
După 1944, sistemul asigurărilor a fost naţionalizat, societăţile 
de  asigurări   fiind   puse   în   lichidare  la  l   septembrie   1949.   Întregul 
portofoliu al acestora a fost preluat de o societate româno­sovietică, 
iar din 1952 de „Administraţia Asigurărilor de Stat” ­ ADAS ­ care a 
preluat  şi „Întreprinderea de Stat pentru Reasigurări”, înfiinţată în 
1949.   ADAS   a   deţinut   monopolul   asigurărilor   până   în   1990   şi   a 
practicat   diferite   forme   de   asigurare   (70)   prin   efectul   legii   şi 
facultative,   pentru   cele   trei   grupe:   persoane,   bunuri   şi   răspundere 
civilă. ADAS şi­a încetat activitatea la l ianuarie 1991, patrimoniul 
acesteia   şi   portofoliul   de   asigurări   fiind   preluate   de   primele   trei 
societăţi   de   asigurare   constituite   cu   capital   integral   de   stat: 
„Asigurarea Românească SA”, „Astra SA” şi „Carom SA”. Ulterior 
au fost constituite numeroase societăţi de asigurare şi reasigurare cu 
capital privat, mixt sau de stat.

4.4.Reglementarea actuală a asigurărilor în România

După anul 1990, regimul juridic al asigurărilor a fost 
reglementat de o serie de acte normative între care enumerăm:
­  Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în  
România,   modificată   prin   Legea   nr.   172/2004;   aceasta   a   abrogat 
dispoziţiile referitoare la contractul de asigurare din Codul comercial 
român, precum şi actele normative tranzitorii. Legea prevede expres 
asigurarea facultativă şi raporturile dintre asigurat şi asigurător, legea 
face   precizări   legate   de   conţinutul   contractului   de   asigurare, 
drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi.
În ce priveşte asigurările obligatorii, legea precizează că ele 
pot fi practicate numai de asigurătorii autorizaţi expres de Oficiul de  
supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare. O asemenea 
asigurare   obligatorie   este   numai   asigurarea   de   răspundere   civilă 
pentru pagube produse prin accidente de autovehicule.

                                                   14
 Reasigurarea completează activitatea de asigurare, prin cedarea şi 
primirea unor riscuri de piaţa de asigurări, unor reasigurători. Prin 
reasigurare, asigurătorul, în calitate de reasigurător, primeşte prime 
de   reasigurare   în   schimbul   cărora   contribuie   la   suportarea 
indemnizaţiilor   pe   care   reasigurătorul   le   plăteşte   la   producerea 
riscului care a făcut obiectul reasigurării. Asigurătorul, în caritate de 
reasigurat   cedează   prime   de   reasigurare   în   schimbul   cărora 
reasigurătorul   contribuie   la   suportarea   indemnizaţiilor   pe   care 
reasigurătorul le plăteşte la producerea riscului asigurat.
Reasigurarea   nu   stinge   obligaţiile   asigurătorului   şi   nu 
determină nici un raport juridic între asigurat şi reasigurător. Aceeaşi 
lege dispune constituirea unor fonduri de protecţie, precum fondul de  
protecţie a asiguraţilor, destinat plăţilor de despăgubiri, în caz de 
faliment al societăţilor de asigurare. Acest fond se constituie  şi se 
organizează de Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi 
reasigurare constituit prin H.G. 74/1991. Un alt fond este  fondul de  
protecţie a victimelor străzii, constituit pentru protejarea victimelor 
accidentelor   de   circulaţie   auto,   soldate   cu   vătămări   corporale   sau 
decese,   accidente   în   care   autorul   a   rămas   neindentificat,   iar 
autovehiculul   este   neasigurat.   Administrarea   acestui   fond   a   fost 
încredinţată biroului asigurărilor de autovehicule.
­  Legea   nr.   32/2000   privind   societăţile   de   asigurare   şi  
supravegherea asigurărilor. Potrivit art. l, obiectul de reglementare 
al   acestei   legi   îl   formează   organizarea   şi   funcţionarea   societăţilor 
comerciale de asigurare, de asigurare­reasigurare şi de reasigurare, a 
societăţilor   mutuale,   denumite   asigurători,   respectiv   reasigurători, 
precum   şi   a   intermediarilor   în   asigurări   (brokeri   şi   agenţi   de 
asigurare), organizarea  şi funcţionarea Comisiei de supraveghere a 
asigurărilor,   supravegherea   asigurătorilor   şi   reasigurătorilor   care 
desfăşoară   activitate  în   sau  din  România,   supravegherea   activităţii 
intermediarilor în asigurări şi reasigurări precum şi a altor activităţi 
în legătură cu acestea. Potrivit art. 3, asigurătorii practică asigurări de 
viaţă şi asigurări generale.
­ Normele nr. 3/14.08.2001 reglementează clasele de asigurări 

                                                   15
care pot fi practicate de societăţile de asigurare
Legea   nr.   32/2000   a   fost   modificată   prin   Legea 
nr.76/12.03.2003, iar ulterior prin Legea nr. 403/11.10.2004. Această 
normă, aduce o serie de precizări referitoare la sistemele societare ce 
se pot constitui în domeniul asigurărilor. Sunt definite noţiunile de 
societate   mamă,sucursale   şi   filiale,   societăţi   afiliate,   holding   de 
asigurare şi holding mixt de asigurare, grup de societăţi, tranzacţii 
intragrup, conglomerat financiar, holding financiar, etc.
O reglementare mai amănunţită este dată şi intermendiarilor în 
asigurare (broker­ilor şi agenţilor de asigurare).
Funcţionarea   şi   atribuţiile   Comisiei   de   supraveghere   a 
asigurărilor este reglementată în art. 5­14.
Aceeaşi lege reglementează în Capitolul III şi Capitolul VII, 
dreptul de stabilire şi libertatea asigurătorilor de a presta servicii pe 
teritoriul României şi ale statelor membre ale  Comunităţii Europene, 
iar în anexa l, asigurările de viaţă, asigurările generale, riscurile şi 
registrul special al societăţilor de asigurare.
În sfârşit, noul Cod civil adoptat  în anul 2009, stabileşte în 
capitolul   XVl,   art.2199­2241,   cadrul   general   al   asigurărilor   în 
România.

4.5. Scopul şi funcţiile asigurărilor

Asigurările de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă sunt 
instrumente   juridice,   care   prin   scopul   şi   metoda   de   realizare   sunt 
destinate să asigure anumite funcţiuni în societatea omenească.
Asigurările   au   avut   şi   au   ca   scop   compensarea   pagubelor 
produse   independent   de   culpa   vreunei   persoane   responsabile 
(accidente,   catastrofe,   calamităţi,   etc.),   prevenirea   daunelor   şi 
finanţarea economiei.
Atingerea acestui scop se realizează pe calea creări comunităţii 
de risc, concretizate în formarea şi utilizarea fondului de asigurare şi 
prin funcţiile rezervate acestuia5.

5 Asupra noţiunii de funcţie a unor instituţii juridice, a se vedea M. Toma, 

                                                   16
 Doctrina   şi   practica   consideră   că   asigurările   îndeplinesc 
următoarele funcţii6:
1. compensarea pagubelor produse asiguraţilor.
Funcţia   esenţială   a   asigurărilor   o   reprezintă   compensarea 
pagubelor   produse   asiguraţilor   de   calamităţi   sau   accidente   prin 
acordarea de despăgubiri la asigurarea de bunuri  şi de răspundere 
civilă şi prin plata sumei asigurate la asigurările de persoane, pentru 
cazul când în viaţa asiguraţilor intervin anumite evenimente. Această 
funcţie contribuie la refacerea bunurilor afectate (avariate, distruse) 
de riscul asigurat, repararea unor prejudicii de care asiguraţii răspund 
potrivit   legii   şi   acordarea   unor   sume   în   cazul   producerii   unor 
evenimente ce afectează viaţa şi integritatea persoanelor. Totodată, 
asigurările contribuie la refacerea şi reluarea producţiei (întrerupte 
sau diminuate) a agenţilor economici, la refacerea patrimoniului  şi 
capacităţii de muncă a persoanelor păgubite.
2. prevenirea şi combaterea pagubelor produse de calamităţi  
sau accidente.
Această funcţie se realizează prin:
­   contribuţii   ale   societăţilor   de   asigurare   la   finanţarea   unor 
acţiuni de prevenire şi combatere a unor evenimente producătoare de 
pagube   precum   incendiile,   exploziile,   inundaţiile,   accidentele   de 
circulaţie, etc.
­   educarea   cetăţenilor   în   spiritul   prevenirii   şi   conservării 
bunurilor, a înţelegerii corecte a condiţiilor de asigurare şi a celor de 
acordare a despăgubirilor;
­   impunerea   unor   condiţii   de   încheiere   a   contractului   de 
asigurare care contribuie la prevenirea şi diminuarea riscurilor.
3. funcţia financiară
Această funcţie se concretizează în măsuri de ordin financiar 
Dreptul de proprietate şi formele sale actuale în România, teză doctorat, 
p. 123; M. Toma, Drept civil, Drepturi reale, Editura Argument, 
Bucureşti, 2003.
6 A se vedea D. Popescu, I. Macovei, Contractul de asigurare, Editura 
Junimea, Iaşi, 1982, p. 27.

                                                   17
legate de constituirea fondului de asigurare (procedura de încasare a 
primelor,   de   constituire   a   rezervelor,   a   plasamentelor,   etc.). 
Societăţile   de   asigurare   sunt   titulare   ale   unor   importante   fonduri 
financiare.
Toate acestea fac din instituţia asigurărilor un factor economic 
stimulativ.

4.6.Clasificarea asigurărilor
 Sistemul asigurărilor actual, utilizează o varietate de for­me 
de  asigurare care pot fi clasificate după mai multe criterii, cum sunt: 
natura juridică a raportului de asigurare, modul în care iau naştere 
aceste raporturi, obiectul asigurării, teritoriul pe care se acordă 
acoperirea pentru asigurare, etc.

Astfel, după criteriul modului de naştere, asigurările pot

fi facultative şi obligatorii. Ambele se nasc în temeiul con-
tractului încheiat între asigurător şi asigurat.
Asigurările facultative iau naştere prin libera voinţă a părţilor 
care stabilesc condiţiile contractuale (riscuri, suma asigurată, 
beneficiul asigurării, etc.), potrivit art. 2 din Legea nr. 136/1995.
Este facultativă şi asigurarea bunurilor cu care se garantează 
un credit, ori bunuri procurate prin credit sau în rate, când creditorul 
obligă pe debitor la contractarea unei asigurări ca măsură de garanţie 
a executării obligaţiilor.
Asigurarea obligatorie se realizează prin contract încheiat între 
asigurat şi asigurător însă părţile acţionează în temeiul unei obligaţii 
legale de asigurare, potrivit art. 3 din Legea nr. 136/1995.
Singura   varietate   de   asigurare   obligatorie   reglementată   de 
Legea   nr.   136/1995   este   asigurarea   de   răspundere   civilă   pentru 
pagube cauzate prin accidente de autovehicule.
În   art.   4   din   Legea   nr.   136/1995,   se   prevede   obligaţia 
persoanelor   fizice   şi   juridice,   deţinătoare   de   autovehicule   supuse 
înmatriculării   sau   folosite   pe   teritoriul   României,   de   a   le   asigura 
pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse 

                                                   18
prin accidente de autovehicule (art. 48, 56).
Obligativitatea încheierii contractului revine atât deţinătorilor 
de autovehicule cât şi asigurătorilor. Refuzul acestora din urmă de a 
încheia o asigurare obligatorie este sancţionat de lege în art. 63, 64.
După   criteriul   obiectului   asigurării,  distingem   între 
asigurări   de   bunuri,   asigurări   de   răspundere   civilă   şi   asigurări   de 
persoane (art. 10 din Legea nr. 136/1995).
La  asigurarea   de   bunuri  obiectul   asigurării   îl   formează 
anumite   bunuri   (construcţii,   autovehicule,   bunuri   ale   gospodăriei 
casnice,   animale,   plantaţii,   etc.)   pentru   caz   de   pieire,   furt   şi   alte 
evenimente.
Asigurarea   de   răspundere   civilă  are   ca   obiect   valoarea 
patrimonială   egală   cu   despăgubirea   ce   ar   urma   să   o   plătească 
asiguratul  unei  terţe persoane,  ca urmare a  unui  prejudiciu cauzat 
acesteia,   pentru   care   răspunde   conform   legii   (accidente   auto, 
vătămarea sănătăţii,  cauzarea morţii, distrugerii sau deteriorării  de 
bunuri).
Întrucât   atât   asigurările  de  bunuri   cât   şi   cele   de   răspundere 
civilă au drept scop repararea prejudiciului ce ameninţă patrimoniul 
asiguratului, ele au caracter de despăgubire. Interesul asigurării este 
însă   diferit   în   cele   două   cazuri:  răscumpărarea   pagubei   efective, 
evaluabilă în bani, pe care asiguratul o poate suferi, în caz de pieire 
sau deteriorare a bunului asigurat, în timp ce în cazul asigurării de 
răspundere   civilă   asiguratul   doreşte  să   evite   plata   despăgubirii  
datorate unui terţ, căruia i­a produs o daună.
Deşi în ambele cazuri suntem în prezenţa unei despăgubiri, în 
prima   ipoteză   paguba   se   produce   nemijlocit   în   patrimoniul 
asiguratului, ca urmare a producerii cazului asigurat,  în timp ce în 
ipoteza   secundă,   prejudiciul   se   produce   în   patrimoniul   unei   terţe 
persoane, străină de contractul de asigurare, ca urmare a intervenirii 
unui caz de răspundere civilă.
Asigurarea   de   persoane  are   ca   obiect   un   anumit   atribut   al 
persoanei fizice (viaţă, integritate corporală). La survenirea cazului 
asigurat,   asiguratul   sau   beneficiarul   au   dreptul   să   primească 

                                                   19
indemnizaţia de asigurare, fără relaţie cu prejudiciul suferit şi chiar 
fără a fi încercat o pagubă. Asigurarea de persoane este o măsură de 
prevedere, de capitalizare a unei sume de bani.
După   criteriul   subiectului   raportului   de   asigurare, 
distingem între asigurări directe şi reasigurări.
Dacă   în   raportul   de   asigurare   există   mai   mulţi   asigurători, 
distingem între coasigurare şi asigurarea mutuală.
Asigurarea directă  ia naştere între asigurător şi asigurat. Tot 
asigurare   directă   este   şi   coasigurarea   în   care   există   mai   mulţi 
asigurători, fiecare dintre aceştia preluând o cotă parte din risc. În 
această   ipoteză,   nu   este   admisă   solidaritatea   convenţională   şi   nici 
supraasigurarea.   Este   admisă   însă   coasigurarea   încheiată   de 
asigurător   numai   pentru   riscuri   sau   interese   deosebite   la   valoarea 
bunului (exemplu: coasigurarea aceluiaşi bun de către proprietar şi 
uzufructuar).
Coasigurătorii   vor   suporta   dauna   produsă   proporţional   cu 
suma asigurată şi până la concurenţa acesteia, fără ca asiguratul să 
încaseze o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, aşa cum 
dispune art. 29 alin. l din lege. Această soluţie se aplică şi în materia 
asigurării obligatorii de răspundere civilă şi a asigurării facultative de 
răspundere civilă.
În  materia  asigurării   de  persoane,   deoarece   indemnizaţia   de 
asigurare   nu   are   caracter   de   despăgubire,   nu   se   pune   problema 
supraasigurării   prin   coasigurare.   Beneficiarul   va   avea   dreptul   să 
încaseze de la fiecare asigurător întreaga sumă asigurată.
Asigurarea   mutuală  se   realizează   între   mai   multe   persoane, 
expuse   unor   riscuri   similare,   toate   părţile   contractante   (asociaţii) 
obligându­se la plata primei de asigurare, numită cotizaţie.
Aceasta   are   ca   scop   constituirea   unui   fond   comun   care   să 
servească   plăţii   indemnizaţiei   de   asigurare   la   survenirea   cazului 
asigurat.
Specific asigurării mutuale, este faptul că:
­ fiecare parte contractantă are dubla calitate de asigurător şi 
asigurat;

                                                   20
 ­ prin  încheierea contractului  nu se urmăreşte realizarea de  
beneficii sau profit, ci numai partajarea riscurilor între asociaţi.
Supravegherea   activităţii   şi   apărarea   drepturilor   asiguraţilor 
este exercitată de părţile contractante în dubla lor calitate.
Interesul   asigurării   mutuale   este   împărţirea   între   părţile 
contractului a daunelor cauzate de riscul ce­i ameninţă.
Dovada   contractului   de   asigurare   mutuală   se   face   prin   act 
scris. Proba testimonială poate fi admisă în condiţiile dispoziţiilor 
codului civil.
Acoperirea daunelor se face în limita fondului constituit dacă 
părţile nu au prevăzut posibilitatea majorării cotizaţiei. Asigurările 
mutuale sunt guvernate de convenţia părţilor completate de regulile 
de drept comun.

4.7. Coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea

4.7.1 Coasigurarea
Coasigurarea este potrivit Art. 2.239 Cod civ., operaţiunea
prin care 2 sau mai mulţi asigurători acoperă acelaşi risc, fiecare
asumându-şi o cotă-parte din acesta.
Fiecare coasigurător răspunde faţă de asigurat numai în limita
sumei pentru care s-a angajat prin contract.
4.7.2 Reasigurarea
          Reasigurarea este operaţiunea de asigurare a unui asigurător, 
în calitate de reasigurat, de către un alt asigurător, în calitate de 
reasigurător (art.2240 Cod civ.).  Prin reasigurare:
a)   reasigurătorul   primeşte   prime   de   reasigurare,   în   schimbul 
cărora   contribuie,   potrivit   obligaţiilor   preluate,   la   suportarea 
indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului 
care a făcut obiectul reasigurării;
b) reasiguratul cedează prime de reasigurare, în schimbul 
cărora reasigurătorul contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la 
suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la 

                                                   21
producerea riscului care a făcut obiectul reasigurării.
(3)   Reasigurarea   nu   stinge   obligaţiile   asigurătorului   şi   nu 
stabileşte niciun raport juridic între asigurat şi reasigurător. 
Reasigurarea reprezintă o asigurare a asigurătorului direct.
Atât   asigurătorul   cât   şi   reasiguratorul   sunt   societăţi   de 
asigurare.
În temeiul contractului de reasigurare, în schimbul primei de 
reasigurare, reasiguratorul contribuie corespunzător cu riscul produs 
la   suportarea   indemnizaţiei   de   asigurare   pe   care   reasiguratorul   o 
plăteşte la producerea evenimentului care a făcut obiectul reasigurării 
(art. 46, 47 din Legea nr. 136/1995).
Reasigurarea contribuie la dispersarea riscurilor.
Spre deosebire de coasigurare la care se cere consimţământul 
asiguratului   la   divizarea   riscurilor   între   mai   mulţi   asigurători, 
reasigurarea se face independent de voinţa asiguratului,  în temeiul 
dreptului asigurătorului la reasigurare, precizat de lege.

            4.7.3 Retrocesiunea
            Prin operaţiunea de retrocesiune, potrivit art. 2.241.Cod 
civ. Reasi gurătorul poate ceda, la rândul său, o parte din riscul 
acceptat.
4.7.4. Formele şi varietăţile reasigurărilor
Practica reasigurărilor a consacrat câteva forme de reasigurare, 
fiecare din ele având mai multe varietăţi.
O formă  de reasigurare este  reasigurarea de cotă  fixă  (cotă 
parte)   caracterizată   de   faptul   că   reasiguratorul   preia   o   anumită 
fracţiune   din   riscurile   de   acelaşi   fel   contractate   de   reasigurat, 
suportând cota parte, corespunzătoare din indemnizaţiile plătite de 
asigurător direct asiguratului.
O altă formă de reasigurare este reasigurarea de excedent (de 
prisos) în cadrul căreia reasiguratorul preia partea din riscurile care 
determină plata unei indemnizaţii peste limita prevăzută în contractul 

                                                   22
de   reasigurare.   În   consecinţă,   asigurătorul   suportă   singur 
indemnizaţia de asigurare, până la limita prevăzută în contractul de 
reasigurare, iar diferenţa (excendentul) ce trebuie plătit asiguratului 
se recuperează de la reasigurator.
Prima   de   reasigurare  se   stabileşte   prin   contractul   de 
reasigurare şi reprezintă partea din primele încasate de reasigurator 
mai puţin comisionul de reasigurare, care aparţine acestuia.
Obiectul  reasigurării  îl   formează   ricurile   asumate   de 
reasigurat   prin   asigurarea   de   bunuri,   de   răspundere   civilă   sau   de 
persoane.
Reasigurarea contribuie la o mai mare dispersare a riscurilor şi 
este compatibilă cu coasigurarea şi reasigarea prevăzută de lege.
În   consecinţă,   reasigurarea   de   excedent   se   poate   realiza   în 
următoarele varietăţi:
­ coreasigurarea, caz în care două sau mai multe societăţi de 
reasigurare preiau cote părţi din riscurile asigurate de asigurătorul 
direct şi cedate la reasigurare;
­  reasigurarea   reasiguratorului  care   constă   în   cedarea,   prin 
contract, a unei părţi din riscurile preluate de la asigurătorul direct;
­  reasigurarea unilaterală, caracterizată prin aceea că numai 
una din părţile contractante preia o parte din riscurile asumate prin 
contractul de asigurare de către cealaltă parte;
­ reasigurarea reciprocă, este o varietate în care fiecare dintre 
părţi  cedează/preia  în reasigurare  o  parte din  riscurile  asumate  de 
cealaltă parte prin contracte de asigurare sau reasigurare.
În toate formele şi varietăţile arătate, contractul de reasigurare 
produce   efecte   numai   între   părţile   contractante   (reasigurat   şi 
reasigurator),   art.   47   din   Legea   nr.   136/1995   precizând   că: 
„reasigurarea nu stinge obligaţiile asigurătorului şi nu stabileşte nici 
un   raport   juridic   între   asigurat   şi   reasigurator".   Riscurile   sunt 
preluate de reasigurator de la asiguratul direct  şi nu de la asigurat, 
astfel   că   acesta   din   urmă   nu   are   acţiune   directă   contra 
reasiguratorului. Nici reasiguratul nu are drept la acţiune împotriva 
asiguratului.

                                                   23
 În ce priveşte dreptul asiguratului iniţial de a se subroga  în 
dreptul asiguratului sau a beneficiarului asigurării contra persoanei 
responsabile de producerea pagubei, acesta nu trece la reasigurator 
care este un terţ faţă de asigurat7.

4.8. Clase de asigurări

Potrivit anexei l din Legea nr. 403/11.10.2004, societăţile de 
asigurare pot practica următoarele tipuri şi clase de asigurări:
A. Asigurări de viaţă
Tipuri de asigurări care au o bază contractuală:
a)   asigurări   de   viaţă   care   includ:   asigurarea   la   termen   de 
supravieţuire,   asigurarea   de   deces,   asigurarea   la   termen   de 
supravieţuire   şi   de   deces   (mixtă   de   viaţă),   asigurarea   de   viaţă   cu 
rambursarea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naştere;
b) anuităţi;
c)   asigurări   de   viaţă   suplimentare:   asigurări   de   deces   din 
accident, asigurări de vătămări corporale, asigurări de incapacitate 
permanentă   din   boală,   asigurări   de   incapacitate   permanentă   din 
accident, asigurări de incapacitate temporară din boală, asigurări de 
incapacitate temporară din accident, asigurări de spitalizare, asigurări 
de cheltuieli medicale, asigurări de boli grave, asigurări de şomaj, 
când acestea sunt subscrise suplimentar unui contract de asigurări de 
viaţă;
d) asigurări permanente de sănătate. Clasele de asigurări de 
viaţă:
I.   Asigurări   de   viaţă,   anuităţi   şi   asigurări   de   viaţă 
suplimentare,   prevăzute   la   lit.   A   a),   b)   şi   c),   cu   excepţia   celor 
prevăzute la pct. II şi III;
II. Asigurări de căsătorie, asigurări de naştere;
III. Asigurări de viaţă şi anuităţi care sunt legate de fonduri 
de investiţii, prevăzute la lit. A a) şi b);
IV. Asigurări permanente de sănătate, prevăzute la lit. A d).

7 A se vedea Fr. Deak, op. cit.

                                                   24
 B. Asigurări generale
Clasele de asigurări generale:
1. Asigurări de accidente (inclusiv accidente de muncă şi boli 
profesionale), pentru care se acordă:
­ despăgubiri financiare;
­ despăgubiri în natură;
­ despăgubiri mixte (financiare şi în natură);
­   despăgubiri   pentru   vătămări   corporale   suferite   de 
persoane în timpul transportului.
2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă:
­ despăgubiri financiare;
­ despăgubiri în natură;
­ despăgubiri mixte (financiare şi în natură).
3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât 
feroviare), care acoperă:
­  daune  survenite  la  mijloacele  de   transport   terestru  cu 
motor;
­ daune survenite la mijloacele de transport terestru, altele 
decât cele cu motor.
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă:
­ daune survenite la mijloacele de transport feroviar care 
se deplasează sau transportă mărfuri ori persoane.
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă:
­ daune survenite la mijloacele de transport aerian.
6.   Asigurări   de   mijloace   de   transport   maritim,   lacustru   şi 
fluvial, care acoperă:
­ daune survenite la mijloace de transport fluvial;
­ daune survenite la mijloace de transport lacustru;
­ daune survenite la mijloace de transport maritim.
7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă:
­   daune   suferite   de   mărfuri,   bagaje   şi   alte   bunuri 
transportate.
8.   Asigurări   de   incendiu   şi   alte   calamităţi   naturale,   care 
acoperă:

                                                   25
 ­   daune   suferite   de   proprietăţi   şi   bunuri   (altele   decât 
bunurile cuprinse în clasele 3,4, 5, 6 şi 7), cauzate de:
­ incendiu;
­ explozie;
­ furtună;
­ alte fenomene naturale în afara furtunii;
­ energie nucleară;
­ surpare de teren.
9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă:
­   daune   suferite   de   proprietăţi   şi   bunuri   (altele   decât 
bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), atunci când 
aceste daune sunt cauzate de grindină sau îngheţ, furt, 
altele decât cele prevăzute la pct. 8.
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care 
acoperă:
­ daune care rezultă din folosirea autovehiculelor terestre 
(inclusiv răspunderea transportatorului).
11.   Asigurări   de   răspundere   civilă   pentru   mijloace   de 
transport aerian, care acoperă:
­  daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport 
aerian (inclusiv răspunderea transportatorului).
12.  Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport 
maritim, lacustru şi fluvial, care acoperă:
­  daune care rezultă din folosirea mijloacelor de transport 
maritim,   lacustru   şi   fluvial   (inclusiv   răspunderea 
transportatorului).
13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă:
­  daune  din prejudicii  produse  terţilor, altele  decât  cele 
menţionate la pct. 10, 11 şi 12.
14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri:
­ insolvabilitate;
­ credit de export;
­ vânzare în rate;
­ credit ipotecar;

                                                   26
 ­ credit agricol.
15. Asigurări de garanţii pentru:
­ garanţii directe;
­ garanţii indirecte.
16. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă:
­ riscuri de şomaj;
­ insuficienţa veniturilor;
­ pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile;
­ nerealizarea beneficiilor;
­ riscurile aferente cheltuielilor curente;
­ cheltuielile comerciale neprevăzute;
­ deprecierea valorii de piaţă;
­ pierderile de rentă sau alte venituri similare;
­   pierderile   comerciale   indirecte,   altele   decât   cele 
menţionate anterior;
­ pierderile financiare necomerciale;
­ alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului 
de asigurare.
17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă:
­ cheltuielile cu procedura judiciară şi alte cheltuieli, cum 
ar fi: recuperarea pagubei suferite de asigurat printr­o 
procedură civilă sau penală, apărarea ori reprezentarea 
asiguratului într­o procedură penală, administrativă sau 
împotriva unei reclamaţii îndreptate împotriva acestuia.
                   18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în 
cursul deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu ori de la locul de 
reşedinţă permanentă.

      V. Rezumat
                 În cadrul acestei teme, studenţii au învăţat despre:
      ­ Ce este asigurarea, funcţiile şi scopul acesteia
      ­ Procesul apariţiei şi evoluţiei asigurăririlor
      ­ Clasificarea asigurărilor

                                                   27
      ­ Coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea
      ­ Clasele de asigurare

      VI. Test de evaluare / autoevaluare a cunoştinţelor
      1. Explicaţi ce este sistemul de asigurare
      2. Rezumaţi principalele momente ale procesului de evoluţie
      a dreptului asigurărilor
      3. Precizaţi scopul şi funcţiile asigurărilor.
      4. Explicaţi clasificarea asigurărilor
      5. Rezumaţi noţiunile de coasigurare, reasigurare, retrocesiune 
      6. Explicaţi clasele de asigurări
      R:   1.vezi   4.1               4.vezi  4.5
             2.vezi   4.2               5.vezi  4.6
             3.vezi   4.3               6.vezi   4.7
      

                                                   28
      Unitatea de învăţare ll. 
     Caracterizare generală a contractului de asigurare şi 
condiţiile esenţiale ale acestuia
      
l. Introducere
         Această temă urmăreşte să lămurească următoarele 
probleme:
      ­ Noţiunea şi caracterele contractului de asigurare
      ­ Particularităţi ale elementelor contractului de asigurare
      ­ Părţile în contractul de asigurare
      ­ Condiţiile esenţiale ale contractului de asigurare

      ll. Competenţe
      După parcurgerea acestei teme, studenţii vor fi capabili :
      ­ Să definească şi caracterizeze contractul de asigurare
      ­ Să rezume particularităţile elementelor contractului de asigurare
      ­ Să explice care sunt părţile în contractul de asigurare
      ­ Să rezume condiţiile esenţiale ale contractului de asigurare

      lll. Durata medie de parcurgere a temei este de:
                   ­3 ore
      lV. Conţinutul unităţii de învăţare
       4. Contractul de asigurare
       4.1.Noţiunea şi caracterele contractului de asigurare
      Contractul de asigurare este acel contract prin care asiguratul se  
obligă să plătească o primă asigurătorului, iar aceasta se obligă ca, la 
producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau unei alte 
persoane,   numită   beneficiar,   despăgubirea   sau   suma   asigurată, 

                                                   29
numită indemnizaţie, în limitele convenite8.
Această definiţie permite deducerea următoarelor caractere juridice 
ale contractului de asigurare:
a)  contractul   de   asigurare   are  un  caracter   consensual,   fiindcă   se 
formează prin simplul acord al părţilor (solo consensu), fără să fie 
nevoie de vreo formă specială de manifestare a voinţei lor. Părţile 
trebuie   să   cadă   de   acord   asupra   elementelor   esenţiale   ale 
contractului.
Faptul   că   art.   10   din   Legea   nr.   136/1995   cere   ca   încheierea 
contractului să se facă în scris trebuie privit ca o condiţie referitoare 
la   probă   şi   nu  la  validitate.   Ca   urmare,   lipsa   formei   scrise   nu   va 
atrage nulitatea contractului, ci numai limitarea posibilităţii de a se 
dovedi existenţa şi conţinutul acestuia, potrivit dreptului comun.
Când   părţile   nu   şi­au   preconstituit   un   înscris   pentru   dovedirea 
contractului încheiat, iar proba cu martori este interzisă, ele vor putea 
totuşi să facă dovada contractului numai prin înscrisuri susceptibile 
de a proba că, într­adevăr, contractul a fost încheiat9 (cum ar fi poliţa 
de asigurare sau certificatul, cererea de plată a primei ori înscrisul 
prin care se constată primirea acestei plăţi sau orice înscris din care 
reiese voinţa de a se conveni o asigurare).
b) contractul de asigurare are un caracter sinalagmatic, dând naştere 
la obligaţii reciproce. Astfel, asiguratul se obligă să plătească prima, 
iar   asigurătorul   să   suporte   riscul   şi   să   achite,   la   producerea 
evenimentului prevăzut în contract, o despăgubire, în cazul asigurării 
de bunuri ori de răspundere civilă, sau suma asigurată, în situaţia 
asigurării de persoane.
Fiecare din părţile contractante, obligându­se una faţă de alta, este 
creditor   şi   debitor   al   celeilalte.   Obligaţiile   celor   două   părţi   sunt 
reciproce,   dar   şi   interdependente   deoarece   existenţa   obligaţiei 

8 A se vedea art. 9 din Legea nr. 136/1995 şi art.2199 Cod civ.
9 A se vedea Tr. lonaşcu, E. Barasch, Teoria generală a contractelor  
economice, Volumul I, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963, p. 
283­284.

                                                   30
asigurătorului depinde de existenţa obligaţiei asiguratului şi invers. 
Aceste   obligaţii   nu   pot   exista   una   fără   alta,   astfel   că   ele   se 
condiţionează reciproc10.
Unii autori au pus problema dacă se poate vorbi de o corelaţie între 
obligaţiile   asumate   de   fiecare   dintre   părţi,   cât   timp   riscul   nu   s­a 
realizat11.
Atunci când asigurarea se face asupra unui risc incert  şi nu se ştie 
dacă   evenimentul   asigurat   se   va   produce   sau   nu,   obligaţiile 
asigurătorului sunt supuse unei condiţii rezolutorii.
Asigurătorul nu va datora indemnizaţia la care s­a obligat decât la 
producerea   evenimentului   viitor   şi   incert.   Această   constatare   nu 
înlătură însă caracterul sinalagmatic al contractului, deoarece el dă 
naştere la obligaţii reciproce, fiecare dintre ele servind drept cauză 
pentru   cealaltă.   Obligaţiile  părţilor   sunt   legate   unele   de   altele,   iar 
reciprocitatea lor nu poate fi înlăturată de evenimentul viitor şi incert. 
Deşi   executarea   obligaţiei   asigurătorului   este   condiţionată   de 
producerea   evenimentului   viitor   şi   incert,   existenţa   însăşi   a 
contractului   nu   este   afectată12.   Dacă   existenţa   contractului   ar   fi 
supusă realizării riscului, asiguratul nu ar mai fi obligat să plătească 
prima decât în ipoteza ivirii cazului asigurat. Pe de altă parte, dacă 
asiguratul plăteşte prima dar evenimentul nu se produce  în timpul 
validităţii contractului, el ar fi  în drept să ceară restituirea primei, 
ceea ce este contrar noţiunii de asigurare.
c)  contractul   de   asigurare   are   un   caracter   oneros.   Fiecare   parte 
urmăreşte un anumit avantaj, o contraprestaţie în schimbul aceleia pe 
care o face ori se obligă a o face în favoarea celeilalte părţi.
Astfel,   asiguratul   urmăreşte   să   obţină   de   la   asigurător   o   anumită 
protecţie,   concretizată   în   despăgubirea   necesară   acoperirii   daunei 
suferite (suma asigurată); în cazul producerii evenimentului prevăzut 
10 A se vedea M. Toma, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura 
Argument, Bucureşti, 2003.
11 A se vedea D. Popescu, I. Macovei, Contractul de asigurare, Editura 
Junimea, Iaşi, 1982, p. 98 şi lucrările acolo citate.
12 Ibidem. 28

                                                   31
în   contract,   în   schimbul   acestui   avantaj,   el   se   obligă   să   plătească 
prima   de   asigurare   chiar   şi   atunci   când   asiguratul   stipulează   că 
beneficiul   asigurării   revine   unei   terţe   persoane,   această   convenţie 
accesorie nu schimbă  caracterul  oneros  al  contractului   încheiat  cu 
asigurătorul. Prin contractul de asigurare, nici una dintre părţi nu va 
obţine un avantaj gratuit.
Am putea crede că asigurătorul ar putea obţine un avantaj (în cazul 
când evenimentul prevăzut în contract nu s­a produs), păstrând prima 
fără nici o obligaţie de plată. Dar la o analiză atentă, observăm că 
prima   pe   care   o   încasează   asigurătorul   constituie   contraprestaţia 
corespunzătoare   riscului   asumat,   risc   ce   poate   uneori   să   nu   se 
realizeze,   dar   când   se   produce,   depăşeşte   considerabil   valoarea 
primelor încasate.
d) contractul de asigurare are caracter aleatoriu. El este destinat a 
acoperi un risc, iar efectele sale în ce priveşte beneficiile şi pierderile 
depind de un eveniment incert. 
Incertitudinea   priveşte   însăşi   realizarea   evenimentului   vizat;   în 
asigurarea asupra vieţii pentru caz de deces, evenimentul constă în 
momentul inevitabil al morţii, în toate celelalte tipuri de asigurare 
există incertitudine în privinţa efectelor contractului şi, prin urmare, 
nu se poate şti, la încheierea asigurării, dacă va exista o pierdere sau 
un câştig.
e)  contractul de asigurare este cu executare succesivă. Executarea 
contractului nu are loc dintr­odată, printr­o singură prestaţie ci prin 
prestaţii   succesive   ale   părţilor;   asigurătorul   acordă   protecţie 
asiguratului, prin acoperirea riscului, pe toată durata contractului, iar 
asiguratul   este   obligat   să   plătească   primele   la   termenele   stabilite. 
Ambele părţi sunt ţinute să îndeplinească obligaţiile ce le revin din 
contract, până la expirarea acestuia.
Executarea   succesivă   a   contractului   determină   următoarele 
consecinţe:
­ regulile rezoluţiunii nu se aplică contractului de asigurare;
­ partea care şi­a îndeplinit obligaţia are drept la contra­prestaţia co­
contractantului până la desfiinţarea contractului;

                                                   32
­ neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiilor sale nu produce efecte 
decât   pentru   viitor   şi   ca   urmare,   primele   plătite   pentru   perioada 
anterioară rezilierii nu se restituie asiguratului;
­ dispariţia obiectului asigurat prin efectul altui eveniment decât cel 
în vederea căruia s­a încheiat asigurarea implică rezilierea de drept a 
contractului.
f) contractul de asigurare este un contract de adeziune, deoarece 
clauzele sale sunt stabilite numai de către una din părţi (asigurătorul), 
cealaltă neavând posibilitatea să le discute, ci numai facultatea să le 
accepte sau să nu contracte.
Aşa   cum   precizează   doctrina,   contractul   de   adeziune   reprezintă 
voinţa   unei   singure  părţi,   care  se   impune   celeilalte   părţi,   silită   să 
accepte condiţiile contractului sau să refuze contractarea. Asemenea 
contracte urmăresc satisfacerea unor nevoi primordiale ale oamenilor, 
astfel că aceştia nu pot să renunţe la contract, ci trebuie să­l accepte, 
să adere. Spre a evita nesocotirea interesului asiguraţilor, condiţiile 
contractului de asigurare sunt determinate cu anticipaţie de lege, iar 
asigurătorii   sunt   supuşi   controlului   Comisiei   de   supraveghere   a 
asigurărilor.
În sistemul nostru de drept, asigurătorul nu are drepturi excesive şi 
abuzive.

4.2. Particularităţi ale elementelor contractului de 
asigurare
4.2.1 Precizări
Elementele   contractului   de   asigurare   sunt:  interesul 
asigurării, riscul, suma asigurată şi prima.

4.2.2. Interesul asigurării

Asigurările în general şi asigurarea de bunuri în special sunt 
dominate de două reguli: existenţa unui interes patrimonial cu privire 
la bunul asigurat şi limitarea indemnizării, care împiedică asiguratul 
de a primi o despăgubire superioară pagubei suferite.

                                                   33
 Prin   interes   trebuie   înţeleasă  valoarea   pecuniară   a   bunului 
expusă   pierderii,   sau   valoarea   patrimonială   ce   poate   fi   pierdută  
pentru asigurat sau beneficiar ca urmare a producerii evenimentului  
asigurat13.
Pentru   a   fi   asigurabil,   un   interes   trebuie   să   întrunească 
următoarele condiţii:
­ să fie economic;
­ să privească bunuri aflate în circuitul civil;
­ să fie evaluabil în bani.
Interesul asigurabil poate fi reprezentat de:
­   interesul   proprietarului   bunului   asigurat,   deoarece   el 
suportă riscul lucrului, adică paguba provenind din distrugerea sau 
avarierea bunului.
­ interesul titularului unui drept real (uzufructuar, creditor 
gajist, depozitar).
La   asigurare   de   persoane,   interesul   este   legat   de   protecţia 
pentru cazul decesului, invalidităţii, atingerii unei anumite vârste, de 
asigurat sau beneficiarul asigurării.
La asigurările de răspundere, interesul este legat de protecţia 
patrimoniului persoanei responsabile.
De obicei, titularul interesului este şi titularul asigurării, după 
cum tot el este debitorul primei şi creditorul despăgubirii. Totuşi, în 
unele cazuri, se asigură alt interes decât cel al proprietarului (animale 
primite în folosinţă de către societăţile agricole sau animale  primite 
spre creştere sau îngrăşare de ferme specializate).
Pentru   asigurător,   interesul   poate   privi   dobândirea   primelor 
plătite   de   asigurat.   Astfel,   în   cazul   rezilierii,   cât   şi   al   denunţării 
contractului   de   asigurare,   primele   încasate   rămân   dobândite   de 
asigurător   cu   titlul   de   daune   interese,   ca   sancţiune   aplicată 
asiguratului   pentru   greşelile   sale.   Rezilierea   contractului   operează 
fără restituirea primelor de asigurare plătite, dacă sumele datorate de 

13 A se vedea D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 49 şi lucrările acolo 
citate.

                                                   34
asigurat cu titlul de primă nu sunt plătite în termenul de păsuire. La 
fel,   când   se   constată   că   asiguratul,   fiind   de   rea   credinţă,   a   dat 
răspunsuri   neexacte   şi   necomplete   cu   privire   la   datele   luate   în 
considerare   la   încheierea   contractului,   asigurătorul   denunţă 
contractul fără restituirea primelor. De asemenea, nerespectarea de 
către asigurat a obligaţiei de întreţinere corespunzătoare a bunurilor 
şi încălcarea regulilor zooigienice şi sanitar­veterinare, de natură a 
produce pagube bunurilor sau a pune în pericol de îmbolnăvire ori de 
pieire animalele asigurate, constituie cauze de denunţare a asigurării 
fără restituirea primelor plătite.

4.2.3. Riscul
A. Noţiunea de risc
Noţiunea   de   „risc   (pericol)  asigurat"   are   în   materia 
asigurărilor o semnificaţie distinctă de aceea din dreptul comun.
Prin riscul asigurat înţelegem un eveniment viitor, posibil dar 
incert, independent de voinţa părţilor şi prevăzut în contract, la care 
sunt   expuse   bunurile   ori   patrimoniul   sau   viaţa   ori   sănătatea   unei 
persoane14.
Sunt   astfel   de   evenimente   (pericole)   asigurate:   incendiile, 
inundaţiile,   moartea   unei   persoane   etc.   Asigurarea   se   face   tocmai 
împotriva urmărilor unor asemenea pericole.
Riscul   trebuie   să   existe   în   momentul   contractării,   adică 
evenimentul incert să nu se fi produs.
B. Condiţiile riscului
Doctrina   este   unanimă   în   a   considera   că   riscul   este   un 
eveniment   viitor,   posibil   şi   incert15.   Incertitudinea   poate   privi 
îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului şi poate fi reprezentată 
de o condiţie (incendiu, explozie, inundaţie, etc.) sau de un termen 
incert (decesul este un fapt inevitabil dar momentul producerii lui 
este incert), în consecinţă, în asigurările de deces, riscul constă nu în 

14 Fr. Deak, op. cit., p. 489.
15Ibidem.

                                                   35
decesul asiguratului (eveniment cert) ci în durata incertă a vieţii lui.
Riscul   nu   există   dacă   evenimentul   se   produce   înainte   de 
începutul asigurării sau producerea lui este imposibilă.
Riscul este un element esenţial, obligatoriu al contractului de 
asigurare.   Absenţa   riscului   conduce   la   rezilierea   contractului   de 
asigurare   şi   nu   la   nulitatea   lui,   astfel   încât   acesta   nu   produce 
retroactiv efecte juridice.

C. Dispoziţii legale privind riscul

Legea nr. 403/11.10.2004, care modifică şi completează Legea 
nr.   32/2000   privind   societăţile   de   asigurare   şi   supravegherea 
asigurărilor,  distinge  între riscuri  majore (principale, secundare)   şi 
riscuri auxiliare şi le corelează claselor de asigurări. Totodată cere ca 
asigurătorii să fie autorizaţi pentru a putea subscrie diverse categorii 
de riscuri care capătă anumite denumiri legale.
Asigurătorii pot fi autorizaţi să subscrie mai multe clase de 
asigurări potrivit pct. 5 din Anexa nr. l la Legea nr. 403/2004.
Riscurile auxiliare sunt detaliate la pct. D din legea mai sus 
menţionată:
Asigurătorul   autorizat   să   subscrie   un   risc   principal   dintr­o 
clasă   poate   să   subscrie   riscuri   cuprinse   într­o   altă   clasă,   fără   ca 
autorizaţia să prevadă aceste riscuri, dacă acestea:
­ sunt legate de riscul principal;
­   privesc   obiectul   care   se   află   sub   incidenţa   riscului 
principal; şi
­ sunt garantate prin contractul care reglementează riscul 
principal.
Riscurile   cuprinse   la   lit.   B   în   clasele   nr.   14   "Asigurări   de 
credite",   nr.   15   "Asigurări   de   garanţii"   şi   nr.   17   "Asigurări   de 
protecţie juridică" nu pot fi considerate riscuri secundare pentru alte 
clase.
Riscurile   cuprinse   la   lit.   B   în   clasa   nr.   17   "Asigurări   de 
protecţie juridică" pot  fi  considerate riscuri  auxiliare   clasei   nr.  18 
"Asigurări de asistenţă", atunci când sunt legate de riscul principal şi 

                                                   36
când   riscul   principal   se   referă   numai   la   asistenţa   furnizată 
persoanelor   care   sunt   în   dificultate   în   cursul   deplasărilor   sau 
absenţelor de la domiciliu ori de la locul de reşedinţă permanentă.
Asigurările   de   protecţie   juridică   pot   fî   considerate   riscuri 
auxiliare, cu respectarea prevederilor primului alineat, dacă litigiile 
sau   riscurile   care   decurg   din   acestea   sunt   aferente   utilizării 
mijloacelor de transport maritim."
Riscurile majore sunt menţionate la pct. E din Anexa 1:
a) riscurile cuprinse în clasele nr. 4, 5, 6, 7, 11 şi 12 de la lit. B;
b) riscurile cuprinse în clasele nr. 14 şi 15 de la lit. B, atunci 
când titularul contractului de asigurare exercită din punct de vedere 
profesional o activitate industrială, comercială sau independentă şi 
riscul se referă la această activitate;
c) riscurile cuprinse în clasele nr. 3, 8, 9, 10, 13 şi 16 de la lit. 
B,   în   măsura   în   care   titularul   contractului   de   asigurare   depăşeşte 
limitele a cel puţin două dintre următoarele trei criterii, începând cu l 
ianuarie 2007:
­   totalul   activelor:   6,2   milioane   euro,   stabilit   pe   baza 
cursului ROL/EUR comunicat de Banca Naţională a României pentru 
ultima zi a exerciţiului financiar precedent;
­   cifra   de   afaceri:   12,8   milioane   euro,   stabilită   pe   baza 
cursului ROL/EUR comunicat de Banca Naţională a României pentru 
ultima zi a exerciţiului financiar precedent;
­ numărul mediu de angajaţi în cursul exerciţiului: 250;
d) în cazul în care titularul contractului de asigurare face parte 
dintr­un   grup   care   are   obligaţia   întocmirii   situaţiilor   financiare 
consolidate,   criteriile  menţionate  la  lit.  c)   se   vor   aplica   conturilor 
consolidate.”
Unele riscuri sunt neasigurabile.

4.2.4. Suma asigurată

A. Noţiune
Suma   asigurată   reprezintă   suma   maximă   în   limita   căreia 
asiguratul este obligat să plătească indemnizaţia de asigurare la ivirea 

                                                   37
cazului asigurat.
Suma   asigurată   este   un   element   esenţial   al   contractului   de 
asigurare   ce   stabileşte  întinderea   obligaţiei   asigurătorului   la   ivirea 
cazului asigurat.
Totodată,   suma   asigurată   este   utilă   şi   pentru   determinarea 
primei. Între cele două elemente (prima şi suma asigurată) există o 
corelaţie necesară (prima se stabileşte ca procent la suma asigurată).

B. Condiţii
Suma asigurată este supusă unor condiţii care diferă în funcţie 
de tipul şi varietatea asigurării.
Astfel,   în   cazul   asigurărilor   de   bunuri,   suma   asigurată   nu 
trebuie   să   depăşească   valoarea   reală   a   bunului   la   data   asigurării. 
Supraasigurarea   nu   este   permisă   deoarece   ar   putea   trezi   interesul 
asiguratului în producerea riscului asigurat 16. În schimb ea poate fi 
inferioară valorii bunului la data asigurării (subasigurare), ipoteză în 
care suma asigurată se stabileşte prin convenţia părţilor.
Tot   prin   convenţie   se   stabileşte   suma   asigurată   şi   în   cazul 
asigurării de răspundere civilă (întrucât cuantumul pagubei terţului 
este incert).
În   cazul   asigurării   obligaţiei   de   răspundere   civilă   suma 
asigurată se stabileşte prin Hotărâre a Guvernului.
În cazul asigurării de persoane, suma asigurată nu este limitată 
ci  se stabileşte prin convenţia părţilor (deoarece  viaţa şi sănătatea 
omului sunt în principiu inestimabile, raţiunile de supraevaluare sau 
subevaluare sunt inaplicabile).

C. Indemnizaţia de asigurare
Indemnizaţia de asigurare este o varietate a sumei asigurate 
definită ca suma de bani pe care asigurătorul o achită asiguratului la 
survenirea cazului asigurat. Se utilizează în asigurările de daune şi se 
plăteşte în limita sumei asigurate (numai până la concurenţa sumei se 

16 Fr. Deak, op. cit., p. 492.

                                                   38
asigurare   şi   nu   poate   depăşi   valoarea   bunului   la   data   producerii 
evenimentului asigurat).
La   asigurările   de   persoane,   indemnizaţia   coincide   cu   suma 
asigurată sau o parte din aceasta în cazul unei invalidităţi parţiale.

4.2.5. Dauna (paguba) de asigurare

Dauna (paguba) de asigurare reprezintă prejudiciul suferit de 
asigurat   în   urma   realizării   cazului   asigurat   (riscul),   în   stabilirea 
acesteia   se   are   în   vedere   numai   prejudiciul   efectiv   (damnum 
emergens) nu şi beneficiul nerealizat (lucrum emergens). Acesta din 
urmă va fi reparat numai în asigurarea de răspundere civilă.
În   materia   asigurărilor   de   persoane,   dauna   nu   interesează, 
deoarece indemnizaţia de asigurare este plătită indiferent de pagubă.

4.2.6. Sistemele de acoperire în asigurare

Modul în care se stabileşte nivelul despăgubirii şi deci raportul 
dintre dauna (paguba) de asigurare şi indemnizaţie (despăgubirea) de 
asigurare (volumul despăgubirii) se numeşte sistem de acoperire în 
asigurare.
Această   problemă   se   pune   numai   în   cazul   asigurărilor   de 
daune adică al asigurării de bunuri şi de răspundere civilă.
Practic se utilizează unul din următoarele sisteme:
– sistemul acoperirii proporţionale ­ care constă în aceea că 
indemnizaţia de asigurare reprezintă aceeaşi parte din daună pe care 
o   reprezintă   suma   asigurată   faţă   de   valoarea   de   asigurare.   Spre 
exemplu, dacă un bun în valoare de 100 milioane lei este asigurat la 
valoarea de 80 milioane lei şi piere parţial (50 %) asiguratul va primi 
o despăgubire proporţională cu valoarea asigurării, adică 40 milioane 
lei. Se aplică în materia asigurărilor facultative de bunuri.
–   sistemul   primului   risc   ­   constă   în   aceea   că   asigurătorul 
suportă dauna în întregime, în limita sumei asigurate. Spre exemplu, 
în cazul asigurării unui bun în valoare de 100 milioane lei, asigurat 
pentru suma de 50 milioane lei, bun care a fost avariat în proporţie de 
40 % (40 milioane lei) asigurătorul va plăti 40 milioane lei şi nu 50 

                                                   39
% din pagubă (adică 20 milioane lei) deoarece aceasta nu depăşeşte 
suma asigurată. Dacă paguba era de 60 milioane lei, asigurătorul ar fi 
plătit numai 50 milioane lei (suma asigurată).
Sistemul se aplică în materia asigurărilor de bunuri casnice, 
având avantajul nivelului mai redus al primelor de asigurare.
–   sistemul   acoperirii   limitate   este   un   sistem   combinat. 
Asigurătorul plăteşte paguba numai peste o anumită limită numită 
franşiză, determinată în sumă asbsolută sau procentual. De aceea s­a 
spus că în limita franşizei, asiguratul este propriul său asigurător.

4.3. Prima de asigurare

4.3.1. Noţiune
Prima de asigurare este surna de bani (indemnizaţia) pe care o 
plăteşte   asiguratul   asigurătorului   pentru   asumarea   riscului   (preţul 
asigurării).
Noţiunea de primă derivă din latinescul  primum, care înseamnă 
mai întâi, în primul rând, în sensul că se plăteşte mai întâi, înaintea 
plăţii indemnizaţiei de asigurare care este incertă, neştiindu­se dacă 
şi când se va plăti.
În asigurările mutuale, prima de asigurare se numeşte cotizaţie.

4.3.2. Structura primei

Prima plătită de asigurat, numită şi  primă brută, se compune 
din prima netă (teoretică) destinată formării fondului de despăgubire 
(suma asigurată) şi prima adaos (destinată acoperirii cheltuielilor şi 
profitului asigurătorului).
Primele se stabilesc pe categorii de riscuri asumate şi funcţie 
de suma asigurată sub forma tarifelor de prime. Acestea sunt supuse 
Oficiului de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare şi 
trebuie să asigure o justă corelaţie între riscurile asumate şi primele 
pe care le încasează de la asiguraţi. Primele de asigurare se stabilesc 
pe unităţi de timp, de regulă un an şi sunt indivizibile, chiar dacă 
asigurătorul poate accepta rate subanuale. Unitatea de timp avută în 
vedere la stabilirea primei nu se confundă cu durata asigurării, care 

                                                   40
semnifică   intervalul   de   timp   în   decursul   căruia   asiguratul   suferă 
riscul asigurării.

4.4. Părţile în contractul de asigurare

4.4.1. Precizări
Contractul de asigurare se încheie între două părţi: asiguratul 
şi asigurătorul.
Aceştia pot participa la  încheierea contractului atât personal 
cât şi prin reprezentanţi sau alte persoane interesate, ipoteză în care 
apar o serie de particularităţi.

4.4.2. Asiguratul
Asiguratul este persoana fizică ce intră în raporturi contrac­
tuale  cu  asigurătorul.   El  este  persoana care  suportă  asupra   sa   sau 
asupra intereselor sale o asigurare.
El este cel ameninţat de riscul acoperit, fie în persoana sa, fie 
în patrimoniul său.
Calitatea de asigurat desemnează pe:
­ titularul interesului (în asigurarea de bunuri);
­ persoana asupra faptelor căreia poartă riscul (în asigurarea 
de răspundere);
­ persoana pentru viaţa şi sănătatea căreia s­a contractat (în 
asigurarea de viaţă).
La   asigurările   încheiate   cu   persoane   juridice   cu   sediul   în 
România, prin asigurat se înţelege: membrii organului de conducere 
lucrând în această calitate, conducătorului autovehiculului sau orice 
alt   prepus   al   asiguratului.   Sunt   excluse   de   la   asigurare   daunele 
cauzate cu intenţie de membrii conducerii persoanei juridice  şi de 
oricare prepus al ei.
Din   perspectiva   asiguratului,   formarea   contractului   de 
asigurare se poate produce atât în modul obişnuit, prin manifestarea 
de voinţă a părţilor cât şi ca o consecinţă a următoarelor situaţii:
­ un mandat general sau special încredinţat unui reprezentant 
convenţional. Mandantul este acel care, prin intermediul mandatarului 

                                                   41
se obligă şi devine creditorul eventual al asigurătorului;
­   o   gestiune   de   afaceri   (fapt   juridic   licit).   Dacă   faptul   de 
gestiune constând în perfectarea contractului de asigurare este util, 
proprietarul (geratul) se obligă şi devine asigurat;
­   o   stipulaţie   pentru   altul   (obligare   în   contul   altuia).   Dacă 
persoana care tratează cu asigurătorul se obligă a plăti primele, terţul 
în   contul   căruia   asigurarea   a   fost   contractată   devine   asigurat   sau 
creditorul asigurătorului în cazul producerii riscului.
În   această   ipoteză   distingem   trei   categorii   de   persoane 
interesate în contractul de asigurare:
a)   semnatarul   sau   contractantul   asigurării,   cel   care 
semnează poliţa în nume propriu şi se obligă la plata primelor (către 
asigurător);
b) asiguratul ­ adică cel a cărui persoană sau patrimoniu 
sunt supuse riscului preluat de asigurător;
c)   beneficiarul   desemnat   în   caz   de   sinistru   să   încaseze 
beneficiul contractului. Beneficiarul este stipulat expres de contractantul 
asigurării sau uneori de lege (creditorul privilegiat sau ipotecar  în 
asigurarea   de   bunuri,   victima   în   asigurarea   de   răspundere   civilă, 
etc.).
Cele trei calităţi pot fi reunite asupra unei singure persoane, 
precum proprietarul unui bun care încheie o asigurare de bunuri şi 
care   este   deopotrivă   contractant,   asigurat   şi   beneficiar   în   cazul 
producerii riscului asigurat.
Alteori,   calitatea   de   contractant   revine   unei   persoane   (spre 
exemplu   agentul   economic   ce   a   încheiat   o   asigurare   facultativă 
pentru accidente de muncă), iar calitatea de asigurat şi beneficar altor 
persoane (angajaţii asiguraţi).
Într­o altă ipoteză, specifică asigurării de viaţă, contractantul şi 
asiguratul sunt aceeaşi persoană, iar beneficiarul asigurării este o alta 
(moştenitori, etc.).

                                                   42
4.4.3. Asigurătorul
A. Dispoziţii legale
Activitatea   de   asigurare   din   România   se   desfăşoară   potrivit 
Legii   nr.   136/1995   (cu   modificările   ulterioare)   de   către   societăţi 
comerciale   de   asigurare­reasigurare   şi   societăţi   de   reasigurare 
denumite asigurători.

B. Societăţile de asigurare
Potrivit ari. 11 din Legea nr. 32/2000 activitatea de asigurare în 
România poate fi exercitată numai de:
­ societăţi pe acţiuni,
­ societăţi mutuale;
­ filiale ale unor asigurători străini, constituite ca persoane 
juridice române autorizate de Comisia de supraveghere a asigurărilor;
­ sucursale ale unor asigurători, persoane juridice străine, 
autorizate de Comisia de supraveghere a asigurărilor.
Pentru  a  fi autorizate,   în  vederea constituirii   şi  funcţionării, 
societăţile de asigurare trebuie să îndeplinească condiţiile cumulative 
prevăzute de art. 12 pct. 4 din Legea nr. 32/2000, respectiv:
­ să dispună de marja de solvabilitate legală;
­   capitalul   social   vărsat   sau  după   caz,   fondul   de   rezervă 
liber vărsat este conform prevederilor legale (7 miliarde lei pentru 
activitatea de asigurări generale, cu excepţia asigurărilor obligatorii, 
14 miliarde lei pentru activităţi de asigurări generale, 10 miliarde lei 
pentru activităţi de asigurări de viaţă);
­  societatea prezintă un program de reasigurare satisfăcător 
pentru activitatea sa;
­ societatea prezintă calcule specifice pentru activitatea de 
asigurare de viaţă;
­ numele societăţii nu induce în eroare publicul;
­ societatea va desfăşura numai activitate în legătură asigurarea.
­ asigurătorul trebuie să facă dovada că s­a constituit legal 
în ţara în care este înregistrat şi că desfăşoară de cel puţin 5 ani o 
activitate   de   asigurare   similară   cu   aceea   pentru   care   solicită 

                                                   43
autorizare în România.
Societatea   de   asigurare   poate   să­şi   constituie   dezmembră­
minte   de   tipul   filialelor   şi   sucursalelor   în   teritoriu,   ai   căror 
conducători lucrează pe bază de mandat.
Societăţile de asigurări se pot asocia în grupuri sau sisteme de 
genul holdingurilor, grupurilor, conglomeratelor, etc. (art. 49­53 din 
Legea nr. 403/2004)17.
în cadrul acestora o societate de asigurare poate avea poziţia 
unei societăţi mamă a filialei, societăţi afiliate, holdingului, etc.
Între   entităţile   unui   grup   se   stabilesc   raporturi   de   putere 
potrivit dreptului comun18.

C. Intermediari în asigurări
Pentru expansiunea afacerilor lor, societăţile de asigurări pot 
folosi   intermediari.   Potrivit   art.   55   din   Legea   nr.   403/2004   sunt 
intermediari în asigurări brokeri de asigurare şi agenţii de asigurare, 
iar intermediari în reasigurări brokerii de reasigurări.
Broker de asigurare poate fi:
a)   persoana   juridică   română   ori   străină   constituită   în 
condiţiile legii, care negociază pentru clienţii săi, persoane fizice sau 
juridice, asigurate sau potenţial asigurate, încheierea contractelor de 
asigurare   sau   reasigurare   şi   acordă   asistenţă   înainte   şi   pe   durata 
derulării contractelor ori în legătură cu regularizarea daunelor, după 
caz.
b)   un   intermediar   dintr­un   stat   membru,   care   desfăşoară 
activităţi de intermediere pe teritoriul României, conform dreptului 
de stabilire şi libertăţii de a presta servicii.
Agent   de   asigurare   este   persoana   fizică   sau   juridică 
împuternicită, în baza autorizării unui asigurător ori reasigurător, să 
încheie   în   numele   şi   în   contul   asigurătorului   sau   reasigurătorului, 
17 Cu privire la noţiunile de filială, sucursală, societate mamă a se vedea 
M. Toma, Drept comercial, Editura Argument, Bucureşti, 2003, p. 317 şi 
urm.
18 Ibidem.

                                                   44
 contracte de asigurare ori reasigurare cu terţii, conform condiţiilor 
stipulate  în contractul  de  mandat   încheiat,   fără  să  aibă  calitate  de 
asigurător, reasigurător, broker de asigurare (reasigurare).
Art.   6   din   Legea   nr.   403/2004   defineşte   activitatea   de 
intermediere   în   asigurării   ca   fiind   activitatea   de   introducere, 
propunere   ori   îndeplinire   a   altor   activităţi   preliminarii   încheierii 
contractelor   de   asigurare   sau   oferirea   de   asistenţă   pentru 
administrarea ori îndeplinirea unor contracte, îndeosebi în cazul unei 
daune.   Aceste   activităţi   nu   vor   fi   considerate   activităţi   de 
intermediere în asigurări, în cazul în care sunt îndeplinite de către 
asigurător   sau   de   un   angajat   al   acestuia,   care   acţionează   sub 
responsabilitatea asigurătorului.
Nu  pot  fi  considerate  activităţi   de  intermediere  în  asigurare 
nici   următoarele:   furnizarea   de   informaţii   în   mod   ocazional,   în 
contextul unei alte activităţi profesionale al cărui scop nu constă în 
oferirea de asistenţă clientului în vederea încheierii sau administrării 
unui   contract,   administrarea   daunelor   unui   asigurător,   pe   baze 
preferenţiale precum şi regularizarea daunelor.

           4.5. Condiţiile de validitate ale contractului de asigurare
4.5.1. Enumerare
Contractul   de   asigurare   este   supus   regulilor   generale   ce 
guvernează materia obligaţiunilor. În conformitate cu dispoziţiunile 
art. 1179 din Codul civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unui 
contract sunt următoarele :
­ capacitatea de a contracta;
­ consimţământul valabil al părţilor;
­ un obiect determinat;
­ o cauză licită.

4.5.2. Capacitatea de a contracta

Şi   în   contractul   de   asigurare,   capacitatea   (ca   element   de 
validitate) reprezintă regula, iar incapacitatea, excepţia. Art. 1180  din 
Codul civil stabileşte că poate contracta orice persoană ce nu este 

                                                   45
declarată   necapabilă   de   lege.   Această   regulă   generală   priveşte   şi 
persoana fizică şi persoana juridică.
Persoanele   juridice,   spre   deosebire   de   persoanele   fizice, 
dobândesc   capacitatea   de   exerciţiu   concomitent   cu   capacitatea   de 
folosinţă chiar din momentul înfiinţării şi determinării organelor de 
conducere.   Ca   atare,   persoanele   juridice   pot   încheia   contracte   de 
asigurare direct prin organele de conducere, prin subunităţile lor sau 
prin reprezentanţi.
Referitor   la   persoanele   fizice,   ele   pot   încheia   contracte   de 
asigurare   dacă   au   împlinit   vârsta   de   14   ani   şi   nu   sunt   puse   sub 
interdicţie. Sunt, deci, exceptate persoanele care nu au capacitate de 
exerciţiu.
Cu toate acestea, contractele de asigurare, încheiate de minorii 
sub 14 ani şi de persoanele puse sub interdicţie, rămân valabile, atât 
timp cât cei în cauză sau reprezentanţii lor legali nu cer anularea. În 
consecinţă,   dacă   înainte   de   a   se   cere   anularea   survine   o   daună, 
asigurătorul va fi obligat la despăgubiri. Dacă se cere anularea, se vor 
restitui primele încasate. Dreptul de a cere anularea contractului nu 
există însă şi pentru asigurător întrucât, potrivit art. 46(2) din Codul 
civil, persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului şi 
interzisului incapacitatea lor19.
Persoanele   fizice   cu   capacitatea   deplină   de   exerciţiu,   pot 
încheia orice contract de asigurare,  în baza clauzelor prevăzute în 
condiţiile de asigurare.
Problema capacităţii persoanei fizice de a încheia un contract 
de asigurare a suscitat interes în literatura juridică.
Într­o opinie20 s­a exprimat părerea că un contract de asigurare 
de   bunuri   poate   fi   încheiat   de   orice   persoană   fizică,   care   are 
capacitatea de a face acte de conservare.
Într­o altă opinie21, se consideră că încheierea contractului de 
19 D. Popescu, I. Macovei, Contractul de asigurare. Editura Junimea, Iaşi, 
1982, p. 104.
20 Francisc Deak, op. cit., p. 113.
21 T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică 

                                                   46
asigurare   privind   bunurile   este   un   act   ce   face   parte   din   categoria 
actelor de administrare a patrimoniului şi nu din categoria actelor de 
conservare,   deoarece   aceste   cheltuieli   făcute   pentru   asigurarea 
lucrului, nu garantează bunul contra pericolului la care este sau poate 
fi expus, ci permite numai asiguratului de a primi, în caz de sinistru, 
valoarea   bănească   a   bunului22,   în   această   opinie   sunt   acte   de 
administrare,   acele   acte   a   căror   finalitate   concură   la   o   exploatare 
normală şi eficientă a patrimoniului. Un asemenea contract, cum este 
şi   contractul   de   asigurare,   poate   fi   încheiat   în   mod   valabil   de   un 
minor cu capacitate restrânsă de exerciţiu, câtă vreme este un act ce 
nu  depăşeşte  sfera administrării   bunurilor   şi   nu este  de  natură   a­i 
pricinui vreo leziune23.
În   consecinţă,   persoanele   fizice   cu   capacitate   de   exerciţiu 
restrânsă, ce realizează venituri din muncă proprie   au dreptul de a 
dispune singuri de sumele de bani ce le­au dobândit şi pot încheia 
atât asigurări de bunuri, cât şi de răspundere civilă, în cadrul actelor 
de administrare a patrimoniului propriu, fără încuviinţarea prealabilă 
a reprezentanţilor legali (părinţi sau tutori).
În asigurările de persoane, pentru a încheia în mod valabil un 
contract, persoana care doreşte să se asigure trebuie să aibă vârsta de 
cel puţin 16 ani împliniţi şi să îndeplinească celelalte condiţii pentru 

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 49; C. Stătescu, Drept civil. Teoria  
generală a obligaţiilor, Bucureşti, T.U.B., 1988, p. 236; M. Planiol, G. 
Ripert, Traite pratique de droit civil français (Tratat practic de drept 
civil francez), Tome XI, Contrats civils. Paris, 1932, p. 579; H. Margeat, 
A. Favre­Rochex, Precis de la loi sur le contrat d'assurance (Studiu 
asupra legii contractului de asigurare), Paris, 1971, p. 59; M. Picard şi A. 
Besson, op. cit., p. 78.
22 D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică ţi practică a dreptului civil  
român, Tomul X, Editura Socec, Bucureşti, 1911 p. 445­446. 
23 Tr. Ionaşcu, Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub  
aspectul patrimonial a lipsei fi restrângerii acestei capacităţi în lumina 
recentei legislaţii a R.P.R., în Studii şi cercetări juridice, 1956, nr. l, p. 
72.

                                                   47
a   fi   cuprins   în   asigurare,   poate   încheia   valabil   o   asigurare   fără 
încuviinţarea reprezentanţilor legali.
În literatura juridică s­a susţinut totuşi că un minor între 14 şi 
18 ani nu poate încheia personal şi singur contractul de asigurare de 
persoane decât cu autorizaţia prealabilă a reprezentanţilor săi legali. 
În acest sens, s­a arătat că valoarea primelor de asigurare ar putea 
depăşi   venitul   minorului   şi   deci   l­ar   putea   leza,   iar   în   asigurarea 
pentru caz de moarte, impunându­se desemnarea unei terţe persoane 
ca beneficiar, ne­am afla în faţa unui act de dispoziţie, pe care un 
asemenea minor nu are capacitatea de a­1 încheia.
Practica   curentă   a   asigurărilor   a   admis   însă   încheierea 
contractelor   de   asigurare   mixte   de   persoane   pentru   caz   de 
supravieţuire, invaliditate permanentă ca urmare a unui accident şi 
deces sau numai contracte de asigurare pentru caz de accidente, cu 
minori  în  vârstă  de  16  ani   împliniţi,  încadraţi  în muncă,  fără  a  fi 
necesară vreo încuviinţare prealabilă. Această soluţie este justificată 
prin   natura   contractelor   de   asigurare,   care   exclud   posibilitatea   de 
leziune, ele fiind caracterizate şi prin faptul că reprezintă o măsură 
de prevedere şi, de regulă, un mijloc de economisire pe termen mai 
îndelungat. Totodată, în asigurarea mixtă de persoane, suma asigurată 
nu   se   plăteşte   numai   în   situaţia   decesului   asiguratului   survenit   în 
cursul asigurării, ci şi în caz de supravieţuire la expirarea contractului 
de asigurare, ceea ce permite minorului ca la o anumită vârstă să aibă 
o sumă de bani pe care o poate folosi în diverse scopuri.
În   fundamentarea   acestei   opinii,   s­au   invocat   dispoziţiile 
conform   cărora   minorul   cu   capacitatea   de   exerciţiu   redusă   poate 
dispune personal de veniturile dobândite din munca sa. Deci, minorul 
se   poate   obliga   să   plătească,   din   veniturile   realizate,   primele   de 
asigurare,   cu   atât   mai   mult   cu   cât   nivelul   lor   este   redus.   De 
asemenea, minorul de 16 ani,  personal şi fără nici o încuviinţare este 
capabil de a întocmi un testament prin care să dispună de jumătate 
din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major.
În  ipoteza  că  minorul,  încheind  un  contract  de  asigurare  de 
viaţă ori de accidente, ar deceda în decursul asigurării, suma asigurată se 

                                                   48
plăteşte beneficiarilor înscrişi în poliţă sau moştenitorilor, dacă nu s­
a desemnat un beneficiar. Această sumă nu constituie însă un element 
din patrimoniul decedatului asigurat, întrucât patrimoniul nu a fost 
micşorat decât cu contravaloarea primelor plătite. În acelaşi sens, în 
caz de deces al asiguratului din accident, suma plătită beneficiarului, 
iese din patrimoniul asigurătorului, nu din a asiguratului decedat, ca 
urmare a preluării riscului pentru care s­au încasat primele. De altfel, 
suma asigurată nu este cuprinsă în succesiunea stipulantului şi nici 
supusă raportului succesoral ori reducerii pentru întregirea rezervei 
succesorale decât cu privire la sumele plătite de defunct, în timpul 
vieţii, cu titlul de prime24.

4.5.3. Consimţământul părţilor

În   contractele   de   asigurare,   consimţământul   părţilor   este 
reglementat de dispoziţiile dreptului comun. Pentru a produce efecte, 
consimţământul   trebuie   să   nu   fi   fost   dat   prin   eroare,   smuls   prin 
violenţă sau surprins prin doi.
În ceea ce priveşte starea de eroarea esenţială a asiguratului 
existentă   la   încheierea   contractului   de   asigurare   este   greu   de 
presupus.   O   confuzie,   cu   privire   la   asigurător,   sau   la   substanţa 
obiectului convenţiei, este de neconceput întrucât asiguratul primeşte 
un document tipărit în care se indică clar că încheie un contract de 
asigurare şi care anume tip de asigurare.
În literatura juridică veche25 s­a considerat că, consimţământul 
este dat prin eroare atunci când asigurarea urma să fie făcută la o 
anumită societate de asigurare, într­un scop bine determinat şi ca o 
cauză principală a contractului. Astfel, instituţiile bancare şi de credit 
care acordau  împrumuturi ipotecare, impuneau, printr­o clauză, ca 
imobilul   să   fie   asigurat,   pe   durata   împrumutului,   la   o   anumită 
societate   de   asigurare,   agreată   de   creditori.   Dacă   din   eroare   se 
încheia de către debitor o asigurare cu un alt asigurător neagreat de 

24 D. Popescu, I. Macovei, op. cit, p. 108.
25 A. Calef, Asigurarea contra incendiilor, Bucureşti, 1936, p. 14­15.

                                                   49
creditor, solicitantului i se refuza împrumutul, ceea ce dădea loc la 
anularea   contractului   de   asigurare,   din   cauza   existenţei   erorii 
referitoare la persoana cu care s­a contractat.
În practica franceză de asigurări, printr­o hotărâre a Curţii de 
casaţie,   s­a   statuat   că   reprezintă   eroare  asupra   substanţei   confuzia 
privind eficacitatea juridică a cauzei obligaţiei. În speţă, o persoană a 
încheiat un contract de asigurare în timp ce beneficia, pentru acelaşi 
risc, de o asigurare contractată de mama sa, decedată. Într­un alt caz, 
instanţa   franceză,   deliberând   asupra   situaţiei   unui   asigurat   care 
contractase succesiv două asigurări contra aceluiaşi risc, a respins 
excepţia de nulitate, motivând că eroarea invocată nu este scuzabilă.
În materia asigurărilor, violenţa (art. 1216 Cod civ.), ca viciu 
de consimţământ şi îndeplinind condiţiile de a fi determinantă pentru 
încheierea contractului, injustă, nelegitimă şi ilicită, este rar întâlnită 
în activitatea practică. Totuşi, când consimţământul uneia din părţi, 
asigurător   sau   asigurat,   ar   fi   viciat,   prin   violenţă,   contractul   de 
asigurare va fi anulat după regulile dreptului comun.
Potrivit art. 1214 din Codul civil, dolul reprezintă o cauză de 
nulitate a convenţiei, dacă mijloacele viclene întrebuinţate de una din 
părţi sunt de aşa natură încât apare în mod evident că fără aceste 
manopere cealaltă parte nu ar fi contractat 26, în practica asigurărilor 
se întâlnesc, uneori, cazuri de doi constând în prezentarea de către 
agentul de asigurare a unor asigurări facultative ca fiind obligatorii, 
sub sancţiuni imaginare, pentru a obţine consimţământul asiguratului 
la contractare. Un asemenea dol este de natură să încalce libertatea 
asigurării contractuale dacă, fără această falsă reprezentare, partea nu 
şi­ar fi dat consimţământul la încheierea contractului.
Soluţia   anulării   se   impune   pentru   a   ocroti   principiul   de 
libertate al voinţei părţii care a contractat, în fapt, nu se poate aprecia 
însă că asiguratul a suferit o pagubă prin plata primelor de asigurare 
26 A se vedea şi Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 351 din 14 
februarie 1973, în Repertoriul de practică judiciară în materie civilă a 
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti, pe anii 1969­1975, 
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 115.

                                                   50
întrucât, ca o contraprestaţie, asigurătorul a preluat în sarcina sa un 
risc ce putea ameninţa viaţa sau patrimoniul celui în cauză.
Dolul s­ar putea ivi şi din partea asiguratului. Pentru a evita 
asemenea   situaţii,   se   instituie   un   regim   special   de   protecţie   a 
consimţământului asigurătorului în caz de răspunsuri neexacte sau 
necomplete, făcute cu sau fără rea credinţă, de către contractant la 
încheierea asigurării, cu privire la împrejurările esenţiale referitoare 
la risc.

4.5.4. Obiectul contractului

În   literatura   de   specialitate   există   o   diversitate   de   opinii   cu 
privire la definirea noţiunii de obiect al contractului de asigurare.
Într­o primă susţinere27, obiectul contractului de  asigurare   îl 
formează bunul sau persoana care sunt expuse unui anumit pericol. 
După   o   altă   opinie28,   obiectul   contractului   îl   constituie   interesul 
asigurabil.  Într­o altă părere29, riscul este obiect al contractului de 
asigurare. Astfel, se consideră că la fiecare asigurare în primul plan 
vine   riscul   şi   acesta   trebuie   să   fie   un   element   independent   care 
reprezintă   obiectul   unitar   al   asigurării,   formând   singurul   obiect   al 
contractului de asigurare.
În   aceste   opinii,   elementele   considerate   a   fi   obiect   al 
contractului sunt în realitate obligaţii contractuale30 care au obiectele 

27 P. Sumien, Traite theorique des assurances terrestres et de la  
reassurance (Tratat teoretic de asigurări terestre şi de reasigurare), Paris, 
1936, p. 27 ; V. K. Raiher, op. cit., p. 196 ; A. Ramella, Tratatto delle 
assicurazione private e sociali (Tratatul de asigurare privată şi socială), 
Milano, 1936, p. 179.
28 Ch. Weens. L'assurance des choses (Asigurarea de lucruri), Paris, 1933, 
p. 102.
29 Cesare Vivante, Dell contratto di assicurazione (Contractul de 
asigurare), Torino, 1936, p. 65; Joseph llemard, op. cit, p. 75.
30 M. Planiol, Traite dementaire de droit civil (Tratat elementar de drept 
civil), Tome deuxieme. Les preuves. Theorie generale des obligations.  
Les contrats. Privileges et hypotheques, Paris, 1907, p. 333 ; A. Colin, H. 

                                                   51
lor.   Se   confundă   obiectul   asigurării   cu   obiectul   raportului   de 
asigurare şi cu obiectul contractului de asigurare.
Riscul este unul din elementele esenţiale ale contractului  şi, 
fără îndoială, a inspirat ideea de asigurare, de organizare a protecţiei 
împotriva sa. Conform principiului „fără  risc nu există asigurare", 
riscul ajunge pe primul plan al elementelor contractului de asigurare. 
Dar nu este suficient ca riscul să fie considerat obiect al contractului, 
întrucât el ajunge în sfera juridică numai după ce părţile s­au obligat.
Tot   astfel,   interesul   nu   poate   fi   obiect   al   contractului   de 
asigurare. A proteja interesul, în multe cazuri, ar însemna a proteja 
interesul   creditorului   pentru   creanţă   sau   al   uzufructuarului   pentru 
valoarea   uzufructului.   Protecţia   prin   asigurare,   pe   care   o   creează 
asigurătorul   împotriva   riscului,   are   însă   o   arie   mult   mai 
cuprinzătoare.   Protecţia   prin   asigurarea   bunului   asigurat   cuprinde 
atât măsurile preventive care au ca finalitate păstrarea nevătămată a 
bunului, cât şi măsurile de reparare şi repunere în situaţia anterioară, 
în cazul producerii sinistrului. În acest fel, se protejează atât interesul 
proprietarului bunului, cât şi interesul creditorului.
În situaţia în care, în urma producerii evenimentului asigurat, 
creanţa   creditorului   ar   fi   plătită   din   suma   despăgubirilor,   ar   fi 
zădărnicită protecţia interesului proprietarului. Ca urmare,  în unele 
dispoziţiuni legale cu privire la achitarea despăgubirilor din fondul 
de asigurare s­a prevăzut ca despăgubirea să fie folosită „exclusiv" 
pentru repararea daunei.
Organizarea   protecţiei   prin   asigurare   împotriva   riscului   este 
destinată bunurilor, respectiv persoanelor expuse unui anumit risc. 
Despăgubirea la asigurarea de bunuri sau de răspundere civilă este 
destinată   refacerii   lucrurilor   distruse   sau   acoperirii   prejudiciului 
cauzat terţilor. La asigurarea de persoane, suma asigurată contribuie 
la crearea condiţiilor materiale ale asiguratului sau beneficiarului.
În consecinţă, obiectul obligaţiilor contractuale ale părţilor, în 

Capitant, Cours elementaire de droit civil français (Curs elementar de 
drept civil francez), Volume II, Paris, 1921, p. 292.

                                                   52
contractul de asigurare, îl constituie valoarea ce s­a asigurat, în mod 
concret   (anumite   lucruri   la   asigurarea   de   bunuri,   despăgubirile 
datorate de asigurat unei terţe persoane la asigurarea de răspundere 
civilă sau unele atribute ale persoanei, viaţa ori capacitatea de muncă 
la asigurarea de persoane31).
În asigurarea de bunuri, în principiu, orice bun expus unui risc 
poate fi asigurat. Astfel, culturile agricole şi rodul viilor susceptibile 
de a fi distruse ori vătămate prin ploaie torenţială, inclusiv efectele 
indirecte, furtună, uragan, incendiu, prăbuşire sau alunecare de teren, 
pot fi asigurate.
Pe lângă bunurile supuse distrugerii ori avarierii în substanţa 
lor constitutivă, pot fi cuprinse în asigurare şi lucrurile care fără a fi 
distruse sau avariate sunt susceptibile de diminuare sau inexistenţă, 
cum ar fi beneficiul sperat (aplicabil mărfurilor transportate în afara 
ţării).
Pentru ca un bun să fie asigurat, el trebuie să existe. O excepţie 
de   la   această   regulă   o   reprezintă   asigurarea   bunurilor   viitoare, 
practicată în comerţul maritim (nave în construcţie).
Determinarea   bunului   asigurat   ca   obiect   al   obligaţiei 
contractuale   se   face   în   funcţie   de   specificul   asigurării   şi   în 
conformitate   cu   cerinţele   stabilite   prin   condiţiile   generale   sau 
speciale de asigurare, considerate parte integrantă a contractului. De 
regulă,   determinarea   bunului   asigurat   se   realizează   prin   indicarea 
caracteristicilor   proprii,   în   scopul   identificării   şi   diferenţierii,   prin 
arătarea   caracteristicilor   grupului   din   care   face   parte   şi   prin 
precizarea locului unde se poate găsi.
Astfel, în cazul asigurării autovehiculelor, în contractul ce se 
încheie, asiguratul trebuie să menţioneze, în mod obligatoriu, felul, 
marca şi tipul autovehiculului, capacitatea cilindrică, indicativul  şi 
numărul de înmatriculare.
La  asigurarea  facultativă   a  bunurilor   în  timpul   transportului 
extern,  asiguratul este obligat ca  în cererea  de  asigurare să indice 

31 Francisc Deak, op. cit., p. 88.

                                                   53
toate   datele   care   au   importanţă   pentru   identificarea   bunurilor,   şi 
anume, descrierea exactă a bunurilor, numărul şi eventual, marcajul 
coletelor, greutatea, felul ambalajelor, locul de încărcare, transportare 
şi   destinaţie,   iar   în   cazul   transportului   maritim,   denumirea   şi 
pavilionul navei.
Cu   caracter   derogatoriu,   unele   bunuri   nu  pot   fi   cuprinse   în 
asigurare.   În   raport   de   criteriile   utilizate,   bunurile   excluse   de   la 
asigurare se pot grupa în mai multe categorii.
Astfel, nu pot fi incluse în asigurare:
­ bunurile care nu mai prezintă importanţă economică. De 
exemplu, navele, aeronavele şi alte lucruri care nu mai pot fi folosite 
potrivit cu destinaţia lor, din cauza degradării.
­   bunurile   şi   culturile   ce   nu   îndeplinesc   anumite   cerinţe 
prevăzute de actele normative în vigoare (asigurări de avarii pentru 
autovehiculele care nu sunt înmatriculate potrivit dispoziţiilor legale 
privind circulaţia pe drumurile publice în România, culturile care nu 
sunt   considerate   agricole,   plantele   cărora   le   lipseşte   caracterul   de 
plante cultivate în vederea obţinerii unor recolte ­ fâneţele naturale, 
ierburile semănate pentru fertilizarea solului sau pentru păşunat);
­ culturile agricole de pe suprafeţele reduse.
­ bunurile care prin caracteristicile proprii sau locul unde se 
află amplasate nu sunt expuse riscului sau pot fi supuse unui risc 
excesiv.   Astfel,   în   asigurarea   cazurilor   de   furt   nu   sunt   primite   în 
asigurare bunurile constând în mijloace fixe, care prin volumul sau 
greutatea lor ori prin faptul că sunt zidite nu sunt expuse riscului de a 
fi sustrase. Pe de altă parte, bunurile ce se află în imobilele situate în 
afara   unei   localităţi   şi   care   nu   au   paznic   permanent   sau   nu   sunt 
locuite în permanenţă, reprezintă riscuri excesive pe care asigurarea 
nu le poate cuprinde. De asemenea, constituie riscuri excesive, pe 
care asigurătorul nu le poate lua în sarcină, mărfurile sau alte bunuri 
aflate   în   vitrine   exterioare   care   nu   fac   corp   comun   cu   clădirea 
indicată   în   contractul   de   asigurare,   cât   şi   pietrele   scumpe   sau 
obiectele de platină, aur şi valorile care nu sunt păstrate în dulapuri 
de fier (case de bani, tezaure). Pentru aceleaşi considerente de risc 

                                                   54
excesiv,   nu   pot   fi   asigurate   la   transportul   terestru   intern   bunurile 
inflamabile   sau  uşor   inflamabile,   explozive   ori   uşor   combustibile, 
precum şi lichidele acide.
­ animalele aflate în gospodăriile care nu respectă regulile 
zooigienice   şi   sanitar­veterinare   de   îngrijire,   hrănire,   întreţinere   şi 
folosire, cât şi animalele bolnave sau aflate în localităţile în care s­a 
stabilit carantina.
În   asigurarea   de   persoane,   potrivit   condiţiilor   generale   şi 
speciale de asigurare, determinarea asiguratului se face după datele 
sale personale, respectiv numele şi prenumele, data şi locul naşterii, 
domiciliul.
În acest ultim caz, agentul economic este obligat să ţină un 
registru de evidenţă a angajaţilor asiguraţi, pe profesii şi cu datele de 
stare   civilă.   Asigurătorul   are   dreptul   de   a   verifica   registrul   de 
evidenţă pentru a stabili numărul asiguraţilor şi perioada de timp cât 
au fost asiguraţi, precum şi dacă numărul şi profesia lor au fost just 
stabilite.
Persoana   care   încheie   o   anumită   asigurare   trebuie   să 
îndeplinească,   cumulativ,   trei   condiţii,   impuse   de   asigurător,   cu 
privire la vârsta, starea sănătăţii şi gradul de invaliditate.
Condiţiile   generale   şi   speciale   de   asigurare   includ,   în   mod 
obligatoriu, în majoritatea formelor de asigurare, persoanele în vârstă 
de la 16 ani la 65 de ani. Stabilirea vârstei de 65 de ani, ca limită 
maximă pentru contractarea asigurării, este determinată de faptul că, 
începând   de   la   această   etate,   tabela   de   mortalitate   folosită   pentru 
calcularea primelor   arată   creşteri   importante,  chiar   de  la  un  an  la 
altul.
De la regula enunţată există însă şi unele excepţii, care privesc 
atât limita minimă, cât şi limita maximă.
Poziţia asigurătorului se explică prin interesul de a aplica în 
mod   consecvent   principiul   selecţiei   riscurilor,   care   dă   stabilitate 
operaţiunilor de asigurare.
În asigurarea de răspundere este necesar ca persoana fizică sau 
persoana   juridică,   a   cărei   răspundere   este   asigurată,   să   fie 

                                                   55
determinată în mod concret.
Dacă   răspunderea   este   legată   de   un   lucru,   autovehicul   sau 
clădire, individualizarea se face, în principiu, după aceleaşi criterii ca 
şi în asigurarea de bunuri.
Asigurarea de răspundere referitoare la o anumită activitate se 
determină, mai întâi, în raport de caracterul ei general, urmând ca 
apoi să se procedeze la individualizare. Astfel, în cadrul activităţilor 
economice   se   distinge   răspunderea   civilă   legală   în   legătură   cu 
activităţile   de   profil   din   întreprinderile   industriale,   comerciale,   de 
construcţii, alimentaţie publică ori prestări de servicii.
În   asigurarea   de   răspundere   sunt   excluse   de   la   acoperire 
daunele provocate cu intenţie de asigurat. Ele nu pot face în nici o 
împrejurare obiectul acoperirii pentru consideraţii de ordine publică 
şi morală.
Este   de   asemenea   exclusă   de   la   acoperire   prin   asigurare 
responsabilitatea penală pecuniară. Amenzile de orice fel, la care ar 
fi condamnat asiguratul, prepusul acestuia ori persoanele pentru care 
asiguratul   răspunde   potrivit   legii,   cât   şi   cheltuielile   de   punere   în 
executare  a  hotărârilor   judecătoreşti,   trebuie   plătite   de   condamnat. 
Ordinea obştească nu poate îngădui trecerea unor asemenea sancţiuni 
asupra altor persoane, printr­o asigurare de răspundere.
Tot pentru considerente de ordine publică, nu este acoperită 
răspunderea civilă, respectiv prejudiciile cauzate terţilor, în legătură 
cu   folosirea   autovehiculului   în   următoarele   situaţii:   punerea   în 
circulaţie   a   autovehiculului   fără   a   avea   certificat   de   înmatriculare 
valabil   sau   altă   autorizaţie   de   circulaţie   valabilă;   conducerea 
autovehiculul   de   către   o   altă   persoană   fără   permis   de   conducere 
valabil   pentru   categoria   respectivă   de   autovehicul   ori   faptul   că 
permisul de conducere i­a fost retras, anulat sau reţinut în vederea 
anulării   ori   ca   urmare   a   suspendării   exercitării   dreptului   de   a 
conduce; conducerea unui autovehicul asigurat de către o persoană, 
cu o îmbibaţie alcoolică în sânge ce depăşeşte limita legală sau în 
stare   de   ebrietate,   ori   aflat   sub   influenţa   băuturilor   alcoolice, 
sustragerea de la recoltarea probelor biologice  în vederea stabilirii 

                                                   56
 alcoolemiei ori părăsirea locului faptei atunci când acest fapt nu este 
permis   prin   dispoziţii   legale;   comiterea   de   către   asigurat   a   unei 
infracţiuni, etc.

4.5.5. Cauza
Contractul de asigurare este valabil numai dacă are o cauză 
licită, în concordanţă cu prevederile legii (art.1235 Cod civil). 
În   literatura   şi   practica   judiciară   s­a   pus   problema   cauzei 
contractului   care   ar   cuprinde   în   asigurare   bunuri   ce   fac   obiectul 
contrabandei32. Doctrina franceză validează un astfel de contract în 
cazul   în   care   asigurarea   s­a   încheiat   într­un   stat   unde   exportul 
bunului asigurat nu constituie contrabandă, chiar dacă expedierea s­a 
făcut într­o ţară în care importul unor asemenea bunuri ar fi prohibit. 
Se consideră că în ţara unde contractul s­a încheiat, ordinea publică 
nu a fost încălcată, şi ca atare, cauza este licită.
Un  contract   de  asigurare  va  fi   considerat   ca   având  o  cauză 
ilicită   atunci   când   este   încheiat   cu   încălcarea   ordinii   publice   şi 
bunelor moravuri specifice societăţii. În acest context, contrabanda 
reprezintă un risc dependent de o stare de lucruri contrară ordinei de 
drept.   De   asemenea,   instanţele   franceze   au   decis   că   o   persoană 
căsătorită   care   şi­a   abandonat   soţia   şi   copiii   pentru   a   trăi   în 
concubinaj,   nu   poate   desemna   concubina   ca   beneficiară   a   unui 
contract   privind   o   asigurare   asupra   vieţii,   întrucât   obligaţia   are   o 
cauză ilicită.
Pentru   aceleaşi   considerente,   nu   poate   fi   contractată   o 
asigurare cu privire la bunuri rezultate din săvârşirea unor infracţiuni 
ori a căror existenţă este ilicită, susceptibilă de a face obiectul unei 
acţiuni   în   justiţie   şi   nici   evenimentele   provocate   intenţionat   de 
asigurat33.

              V. Rezumat

32 D. Popescu, I. Macovei, op cit., p. 109 şi lucrările acolo citate.
33 Ibidem, p. 110.

                                                   57
 În cadrul acestei teme, studenţii au învăţat despre:
       ­ Noţiunea şi caracterele contractului de asigurare
      ­ Particularităţi ale elementelor contractului de asigurare
      ­ Părţile în contractul de asigurare
      ­ Condiţiile esenţiale ale contractului de asigurare

Vl. Test de evaluare / autoevalare
     1. Definiţi noţiunea şi caracterele contractului de asigurare
     2. Precizaţi particularităţile elementelor contractului de asigurare
     3. Explicaţi care sunt părţile în contractul de asigurare
     4. Rezumaţi problema intermediarilor în asigurări
     5. Definiţi condiţiile esenţiale ale contractului de asigurare
      R. 1.vezi   4.1             3.vezi  4.3               5.vezi 4.5
  2.vezi  4.2            4.vezi   4.4

Vll. Temă de control: Noţiunea şi caracterele contractului 
de asigurare

                                                   58
       Unitatea de învăţare IIIl 
     Încheierea contractului de asigurare
      l. Introducere
         Această temă urmăreşte să lămurească următoarele probleme:
      1. Precizări
            2. Declaraţii de asigurare
3. Analiza riscului dedus din declaraţia de asigurare
4. Obligaţia asigurătorului de a încheia contractul
5. Momentul şi locul încheierii contractului
6. Conţinutul contractului
7. Durata contractului
8. Proba contractului
9. Interpretarea contractului
       
      ll. Competenţe
      După parcurgerea acestei teme, studenţii vor fi capabili :
      ­ Să definească şi caracterizeze declaraţia de de asigurare
      ­ Să rezume analiza riscului dedus din declaraţia de asigurare
      ­ Să explice obligaţia asigurătorului de a încheia contractul de 
asigurare
      ­ Să rezume momentul şi locul încheierii contractului de asigurare
      ­ Să explice conţinutul contractului de asigurare
      ­ Să rezume problema duratei şi a probaţiunii contractului de 
asigurare.
      ­ Să rezume regulile de interpretare a contractului

      lll. Durata medie de parcurgere a temei este de:
                   ­3 ore
      lV. Conţinutul unităţii de învăţare
       4. Incheierea contractului de asigurare

                                                   59
       4.1. Precizări
Încheierea contractului de asigurare decurge potrivit regulilor 
de drept comun, fiind necesare manifestările de voinţă exteriorizată 
ale părţilor, sub forma ofertei şi acceptării. Acestea se întâlnesc şi 
formează acordul de voinţă finalizat prin semnarea contractului de 
asigurare.
Formarea   acordului   de   voinţă   presupune   o   etapă   pre­
contractuală, de tratative, în care părţile iau cunoştinţă de oferta şi 
contraoferta de asigurare si discută clauzele contractuale.
Încheierea   valabilă   a   acestui   contract   presupune   o   serie   de 
particularităţi atât în ce priveşte laturile încheierii contractului (oferta 
şi   acceptarea),   cât   şi   în   ce   priveşte   formarea   consimţământului   şi 
momentul încheierii contractului.
Potrivit art. 2200 Cod civ. Contractul de asigurare se încheie în 
formă scrisă. Art. 10 din Legea nr. 136/1995 modificată prin Legea 
nr.   172/2004,   instituie   următoarele   reguli   referitoare   la   încheierea 
contractului de asigurare:
„Contractul de asigurare se încheie în formă scrisă.
În contractul de asigurare se vor specifica cel puţin detaliile de 
identificare   a   părţilor   contractante   şi   numele   beneficiarului 
asigurării, dacă acesta nu este parte la contract.
Contractul de asigurare va cuprinde:
a)   numele   sau   denumirea,   domiciliul   sau   sediul   părţilor 
contractante;
b) obiectul asigurării: bunuri, persoane şi răspundere civilă;
c) riscurile ce se asigură;
d)   momentul   începerii   şi   cel   al   încetării   răspunderii 
asigurătorului;
e) primele de asigurare;
f) sumele asigurate.
Alte   elemente   pe   care   trebuie   să   le   cuprindă   contractul   de 
asigurare se stabilesc prin norme adoptate în baza legii de Comisia 
de Supraveghere a Asigurărilor".

                                                   60
4.2. Declaraţia de asigurare
Una din părţi, de obicei asigurătorul, face o ofertă sub forma 
unui   formular   special   tip,   potrivit   intereselor   celui   ce   vrea   să   se 
asigure.
Acest formular se completează în scris de cel ce doreşte să se 
asigure şi se remite asigurătorului.
Necesitatea formei scrise se deduce din dispoziţiile art. 10 din 
Legea nr.136/1995, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 172/2004. 
care  cere această  formă  pentru probaţiune şi nu pentru  validitatea 
contractului.Aceiaş dispoziţie este înscrisă ]n art.2201 Cod civ.
Formularul   emis   de   asigurător   cuprinde,   pe   lângă   datele   de 
identificare   a   părţilor   şi   anumite   întrebări   adresate   persoanei   care 
doreşte să se asigure şi la care aceasta trebuie să răspundă sincer şi 
concis, pentru ca asigurătorul să­şi facă o opinie privind natura  şi 
proporţiile riscului şi să stabilească prima aferentă.
Aceste informaţii (privitoare la bunul ce va fi asigurat, suma 
asigurată   şi   descrierea   riscului   care   îl   ameninţă)   se   declară   de 
persoana care doreşte să se asigure, pe propria răspundere. Doctrina 
şi practica apreciază că aceste date sunt hotărâtoare pentru încheierea 
contractului   şi   sancţionează   inexactitatea   sau   falsitatea   lor   cu 
nulitatea (art.2204 Cod civ)
De   obicei,   declaraţia   ori   cererea   de   asigurare   se   redactează 
separat şi anterior încheierii contractului de asigurare.
Identitatea persoanei şi autenticitatea semnăturii contractantului 
se certifică de împuternicitul asigurătorului care încheie asigurarea.
Uneori,   declaraţia   de   asigurare   se   încheie   concomitent   cu 
contractul de asigurare.
Cu   privire   la   natura   declaraţiei   (cererii)   de   asigurare   s­a 
susţinut că aceasta ar fi un act unilateral de voinţă care nu produce 
efecte juridice dacă nu este acceptată şi poate fi revocată expres sau 
tacit fără ca răspunderea ofertantului să fie angajată34.

34 A se vedea D. Popescu, I. Macovei, Contractul de asigurare, Editura 
Junimea, Iaşi, 1982, p. 121 şi lucrările acolo citate.

                                                   61
 În   opinia   noastră,   declaraţia   de   asigurare   este   ceea   ce   este, 
adică o ofertă de a contracta, o manifestare de voinţă, făcută pentru 
ca   prin   acceptare   să   formeze   un   contract,   un   izvor   de   drepturi   şi 
obligaţii   şi   nu   pentru   a   naşte   din   voinţa   unilaterală   drepturi   şi 
obligaţii35.
Poliţa de asigurare , poate fi nominativă, la ordin, la purtător.

4.3. Analiza riscului dedus din declaraţia de asigurare

Riscul,   ca   element   esenţial   al   contractului   prezintă   pentru 
asigurător o importanţă deosebită la încheierea contractului.
Asigurătorul solicitat să contracteze trebuie să fie în măsură să 
aprecieze dacă poate să­şi asume riscul în sarcina sa şi la ce nivel al 
primei aferente.
Onestitatea datelor comunicate de persoana care doreşte să se 
asigure este necesară atât pentru a se asigura echilibrul prestaţiilor 
reciproce, cât şi pentru a se satisface scopul asigurării.
Asigurătorul nu poate grupa şi satisface scopul asigurării decât 
dacă   cunoaşte   cu   exactitate   împrejurările   esenţiale   referitoare   la 
riscul   pe   care   urmează   să­l   asigure,   lucru   de   care   depinde   darea 
consimţământului şi nivelul primei corespunzătoare riscului asumat.
De   cele   mai   multe   ori,   asigurătorul   nu   poate   să­şi   procure 
singur informaţiile necesare. Desigur, el este în măsură să efectueze o 
verificare   personală.   Astfel,   într­o   asigurare   a   bunurilor   contra 
incendiului,   asigurătorul,   cu   ajutorul   cadrelor   specializate   din 
subordine,   poate   să   se  deplaseze   la  faţa  locului   pentru   a   constata 
situarea şi starea lucrurilor. Verificarea asigurătorului nu poate fi însă 
completă,   rămânând   împrejurări   care­i   sunt   imposibil   de   a   le 
descoperi   personal.   De   exemplu,   el   nu   poate   să   cunoască   singur 
destinaţia   bunului   propus   asigurării   sau   vârsta,   profesia   ori   starea 
sănătăţii asiguratului, în asigurarea de viaţă.

35 A se vedea M. Toma, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura 
Argument, Bucureşti, 2003, p. 109.

                                                   62
 Consacrând o practică constantă, Legea nr. 136/1995, prin art. 
13, alin. l, modificată prin Legea nr. 172/2004, obligă asiguratul de a 
declara asigurătorului toate împrejurările esenţiale, referitoare la risc, 
pe care le cunoaşte, în materie de asigurare; buna­credinţă presupune 
ca,   în   interesul   general,   asiguratul   să   facă   declaraţii   exacte   şi 
complete,   acţionând   cu   francheţe   şi   loialitate36.   Contractul   de 
asigurare   se   bazează   nu   numai   pe   buna­credinţă,   ci   pe   cea   mai 
categorică bună­credinţă care se cere fiecărei părţi.
Obligaţia asiguratului de a declara riscul antrenează importante 
consecinţe   din   punct   de   vedere   al   valabilităţii   sau   eficacităţii 
contractului. În cazul în care asigurătorul nu a fost exact şi complet 
informat   de   asigurat,   practica   asigurărilor   a   prevăzut   sancţiuni 
proprii, ţinând seama şi de faptul dacă asiguratul a fost de bună sau 
de rea­credinţă.
Dacă  sancţiunile edictate  au caracter   general,   obligaţia   de  a 
declara riscul este dublă. Obligaţia există atât în momentul încheierii 
contractului, cât şi în cursul contractului, în cazul agravării riscului.
Dispoziţiile legale prevăd că persoana cu care urmează să se 
încheie   asigurarea  este   obligată   să   răspundă   în   scris   la   întrebările 
formulate   de   asigurător   cu   privire   la   împrejurările   esenţiale 
referitoare la risc. Se consideră esenţiale, împrejurările hotărâtoare 
pentru încheierea contractului sau pentru condiţiile în care acesta se 
încheie.   Astfel,   se   consideră   esenţiale   toate   împrejurările   arătate 
expres de asigurător în condiţiile sau regulamentele de asigurare, cât 
şi în privinţa acelor cărora s­au pus asiguratului întrebări scrise, fără 
echivoc, în formularul declaraţiei sau cererii de asigurare.
Împrejurările   care   fac   obiectul   declaraţiei   către   asigurător 
trebuie   să   fie   esenţiale   pentu   aprecierea   riscului   şi   cunoscute   de 
asigurat. Toate aceste împrejurări, având o influenţă asupra avizării 
riscului, pot fi obiective sau subiective.
Împrejurările   obiective   permit   asigurătorului   de   a   calcula 

36 C. Oprişan, Elemente de morală în conceptul de bună­credinţă, în Studii 
şi cercetări juridice, 1970, nr. l, p. 60.

                                                   63
probabilitatea şi intensitatea riscului, şi în consecinţă, să stabilească, 
în mod corespunzător, prima de asigurare. Astfel,  în asigurarea de 
incendiu a unui imobil, asigurătorul este interesat să cunoască genul 
şi modul de construcţie a imobilului (piatră sau lemn), situarea sa 
(regiunea  şi  localitatea),   învecinarea  riscurilor   (prima   de  asigurare 
diferă după cum imobilele apropiate sunt locuite sau servesc unor 
activităţi industriale mai mult sau mai puţin periculoase), destinaţia 
însăşi a imobilului asigurat (locuinţă, exercitarea unei profesii), dacă 
este sau nu liber de sarcini. La fel, în asigurarea de răspundere civilă, 
interesează destinaţia, starea şi situarea bunului, iar în asigurarea de 
viaţă, vârsta şi starea sănătăţii actuale şi trecute a asiguratului.
Împrejurările   subiective   se   referă   la   însăşi   persoana 
asiguratului.   Aceste   împrejurări   privesc   faptele   care   nu   sunt 
asigurabile prin ele însele sau trăsăturile de caracter ale asiguratului. 
Astfel,   asigurătorul   doreşte   să   cunoască   dacă   interesul   anterior 
asigurat   a   făcut   obiectul   unui   sinistru   urmat   de   rezilierea 
contractului;   dacă   un   refuz   i­a   fost   opus   ofertantului   de   un   alt 
asigurător la o propunere similară; dacă în materie de asigurare auto, 
ofertantul   a   suferit,   prin   măsuri   administrative   sau   judiciare, 
suspendarea sau anularea permisului său de conducere ori dacă a fost 
condamnat pentru uciderea sau vătămarea din culpă a unor persoane 
sau  pentru  conducerea  în  stare  de  ebrietate   a   unui   autovehicul   pe 
drumurile publice.
Aceste   împrejurări   esenţiale,   de   natură   a   influenţa   avizarea 
riscului, trebuie să fie cunoscute de asigurat.
Legea   (art.   13   din   Legea   nr.   136/1995)   impune   asiguratului 
iniţiativa informării asigurătorului, obligându­l să declare tot ce ştie 
referitor la risc. Problema dacă o anumită împrejurare nedeclarată, 
dar esenţială pentru încheierea contractului de asigurare sau pentru 
încheierea   acestui   contract   în   anumite   condiţii   trebuie   să   fie 
cunoscută de asigurat, constituie o chestiune de fapt. De exemplu, în 
asigurarea   de   animale   nu   se   poate   admite   ca   proprietarul   sau 
posesorul să nu ştie că animalul său, propus asigurării, prezintă unele 
deficienţe fizice. El putea însă să nu cunoască faptul că animalul este 

                                                   64
afectat de o boală, chiar gravă, care nu era aparentă.
Asiguratul trebuie să acţioneze ca un om diligent. Ignoranţa sa 
nu îl poate elibera de obligaţia de a declara împrejurările esenţiale 
referitoare   la   risc   decât   dacă   sunt   circumstanţe   pe   care,   în   mod 
raţional, nu le putea cunoaşte.
În   principiu,   urmând   obligaţia   pusă   în   sarcina   sa   de   lege, 
asiguratul are iniţiativa declaraţiei, adică de a indica, în mod spontan, 
împrejurările pe care le cunoaşte, de natură a influenţa opinia despre 
risc   şi   de   a   determina   faptele   susceptibile   a   interesa   asigurătorul. 
Sistemul   declaraţiei   spontane,   adoptat   de   unele   legislaţii,   prezintă 
dezavantajul că asiguraţii, necunoscând suficient tehnica asigurării, 
determină cu greutate împrejurările, în special cele subiective, care 
pot interesa asigurătorul. Asiguratul este lăsat astfel, în incertitudine 
şi, eventual, expus, în caz de omisiune sau inexactitate a declaraţiei 
spontane, sancţiunilor legale.
Pentru   a   evita   o   asemenea   situaţie,   asigurătorul   remite 
asiguratului   un   chestionar   imprimat   ce   cuprinde   problemele   ce­l 
interesează, în raport de natura asigurării, la care asiguratul trebuie să 
răspundă în scris. Chestionarul este alăturat propunerii de asigurare. 
El   nu   poate   fi   disociat   de   contract,   întrucât   constituie   pentru 
asigurător baza de apreciere a riscului propus.
Sistemul   chestionarului   prezintă   avantajul   de   a   simplifica   şi 
facilita   sarcina   asiguratului,   de   a   răspunde   în   scris,   la   toate 
problemele, într­o manieră clară, precisă, loială şi completă. În acest 
mod, asiguratul îşi îndeplineşte obligaţia sa şi este ferit de sancţiuni. 
Pe de altă parte, asigurătorul este  ţinut de a depune maximum de 
diligenţă.   El   trebuie   să   formuleze   clar   şi   fără   echivoc   întrebările, 
îndeosebi asupra punctelor pe care le consideră esenţiale pentru a­şi 
forma o opinie cât mai exactă asupra riscului37.
Asigurătorul   nu   are   obligaţia   de   a   controla,   înainte   de 
încheierea contractului, veridicitatea răspunsurilor asiguratului.

37 L. J. New, Life assurance from proposal to policy (Asigurarea de viaţă 
de la propunere la poliţă), Londra, 1967, p. 49.

                                                   65
 În cazul când o face, asiguratul nu este eliberat de răspundere 
şi de consecinţele pe care le antrenează declaraţia neexactă.
În   cazul   în   care   asiguratul   a   dat   răspunsuri   neexacte   sau 
necomplete, asigurătorul are dreptul să aplice sancţiunile stabilite în 
mod   expres   de   lege.   Astfel,   înainte   de   producerea   evenimentului 
asigurat   poate   să   modifice   sau   să   denunţe   contractul.   După 
producerea   evenimentului   asigurat,   sancţiunea   va   fi   reducerea 
indemnizaţiei sau refuzul plăţii acesteia. Dacă asiguratul a fost de 
rea­credinţă,   asigurătorul,   înainte   de   producerea   evenimentului 
asigurat va denunţa contractul, iar după producerea acelui eveniment 
va refuza plata indemnizaţiei.

4.4. Obligaţia asigurătorului de a încheia contractul

În situaţia în care condiţiile prevăzute de lege sunt întrunite, 
asigurătorul   nu   poate   refuza   încheierea   unei   asigurări.   Astfel, 
asigurătorul   este   obligat   să   emită   documentul   de   asigurare   dacă 
există   o   declaraţie   ori   cerere   de   asigurare   semnată   de   ofertant, 
persoanele   sau   bunurile   a   căror   asigurare   se   propune   corespund 
prevederilor din condiţiile sau regulamentele de asigurare şi, în unele 
cazuri, cea dintâi rată de primă este plătită în prealabil.
Asigurătorul nu are facultatea de a emite sau nu documentul 
de asigurare, ci îndatorirea de a constata dacă rezultă, din declaraţia 
sau cererea de asigurare, că propunerea ofertantului se încadrează în 
condiţiile stabilite de lege. În caz afirmativ, asigurătorul este obligat 
să accepte propunerea şi să emită poliţa sau contractul de asigurare.
În legătură cu obligaţia asigurătorului de a încheia contractul, 
dacă cerinţele legii sunt îndeplinite, unii autori au sugerat folosirea 
denumirii de facultative pentru asigurările contractuale38.
S­a arătat însă că principiul liberului consimţământ aplicându­
se în întregime numai faţă de asigurat, care este liber să hotărască 
asupra   încheierii   asigurării,   iar   asigurătorul   neavând   dreptul   de   a 
refuza acceptarea în asigurare, asigurările facultative sunt asigurări 

38 D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 135. 68

                                                   66
facultative unilaterale, adică numai în ce­l priveşte pe asigurat.
Faptul   că   asigurătorul   este   obligat   să   încheie   contractul   de 
asigurare,   nu   poate   schimba   caracterul   consensual   al   contractului. 
Totodată,   ipoteza   în   care   asigurătorul   ar   fi   pus   în   situaţia   de   a 
contracta împotriva voinţei sale, nu se verifică în realitate.
În împrejurarea când declaraţia sau cererea de asigurare sunt 
conforme   cerinţelor   legii,   asigurătorul   nu   are   interesul   şi   nici   nu 
poate motiva refuzul  încheierii contractului. De altfel, asigurătorul 
poate   fi   constrâns   să   încheie   asigurarea   pe   calea   unei   reclamaţii 
administrative sau acţiuni în justiţie.
Refuzul   asigurătorilor   de   a   încheia   contractul   de   asigurare 
obligatorie constituie contravenţie şi se sancţionează potrivit art. 5 şi 
63   din   Legea   nr.   136/1995   cu   amendă   sau   suspendarea   activităţii 
până la un an.

4.5. Momentul şi locul încheierii contractului

Condiţiile   de   asigurare   şi   regulamentele   privind   asigurările 
prevăd   că   asigurarea   se  consideră   încheiată   prin   plata   primelor   şi 
emiterea documentului de asigurare.
Înscrisul   constatator   al   contractului   se   numeşte  poliţă   de  
asigurare,   la   asigurările   de   persoane,   şi  contract  (certificat)  de  
asigurare,   la   asigurările   de   bunuri.   Uneori,   asigurătorii   emit 
asiguratului   un   înscris   de   acoperire   provizorie   care   confirmă 
acceptarea   asigurării.   El   îşi   pierde   valabilitatea   în   momentul 
eliberării contractului de asigurare39.
Emiterea   documentelor   de   asigurare   de   către   asigurător 
depinde de modul în care urmează să se facă plata primelor:
­   dacă   prima   este   achitată   în   numerar,   completarea 
declaraţiei de asigurare, plata primelor şi emiterea documentului de 
asigurare sunt concomitente;
­ în cazul asiguraţilor persoană juridică, dacă plata primei 
39  În dreptul francez, nota de acoperire, denumită şi notă de garanţie sau 
scrisoare de garanţie, este documentul constatator ai existenţei unei 
garanţii provizorii, înaintea emiterii poliţei de asigurare.

                                                   67
este făcută printr­o dispoziţie de încasare, completarea declaraţiei de 
asigurare, eliberarea dispoziţiei de încasare şi emiterea documentului 
de asigurare sunt, de asemenea, concomitente;
­ plata primelor  de către persoanele  juridice  asigurate se 
poate efectua şi printr­o dispoziţie de plată, emisă în termenul legal 
de   la   data   declaraţiei   de   asigurare,   urmând   ca   documentul   de 
asigurare să  se emită  de către asigurător  la primirea extrasului  de 
cont   în   care   suma   reprezentând   prima   apare   virată   din   contul 
asiguratului, în contul asigurătorului.
În   primele   două   ipoteze,   condiţiile   încheierii   contractului 
realizându­se, de regulă, în acelaşi timp, declaraţiile de voinţă care se 
contopesc   în   contract   iau   naştere   concomitent.   În   ultima   situaţie, 
declaraţiile   de   voinţă   sunt   succesive.   Declaraţia   de   voinţă   a 
asiguratului precede acceptarea ofertei de către asigurător.
Regula că documentul de asigurare se emite concomitent sau 
după plata primei prime, prezintă o excepţie în asigurări. Astfel, în 
asigurarea de accidente cu sume convenite, poliţa se poate emite fără 
plata anticipată a primei. Condiţiile de asigurare a primei stabilesc 
însă obligaţia asiguratului de a achita prima în momentul înmânării 
poliţei.   În   consecinţă,   asiguratul   nu   poate   obţine   documentul   de 
asigurare înainte de a plăti prima stabilită.
Între absenţi, contractul de asigurare se consideră încheiat din 
momentul în care ofertantul a luat cunoştinţă despre acceptare.  În 
conformitate cu sistemul informaţiei, va fi luată în considerare data 
primirii poliţei sau contractului40.
În   ceea   ce   priveşte   asiguraţii   persoane   juridice,   s­a   emis 
părerea că este necesar a se adopta sistemul recepţiei, ca fiind mai 
judicios41. Această opinie poate fi admisă numai în măsura în care 
regulamentele de asigurare nu ar prevedea expres că prin emiterea 
poliţei de asigurare contractul se consideră încheiat.
În asigurările maritime, ca de altfel în majoritatea asigurărilor 
40 Cu privire la momentul încheierii contractelor, a se vedea, C. Stătescu, 
C. Bîrsan, op. cit., p. 66; Fr. Deak, op. cit., p. 109.
41 A. Munteanu, I. Lascu, op. cit., p. 38.

                                                   68
externe, contractul de asigurare se încheie între absenţi. Cererea de 
asigurare   este   înaintată   asigurătorului   prin   intermediari,   numiţi 
brokeri care devin mandatarii asiguraţilor şi agenţi ai asigurătorilor. 
Raporturile   dintre   brokeri   şi   asigurători   sunt   reglementate   prin 
contracte încheiate potrivit legii42.
În asemenea ipoteze, contractul între absenţi se perfectează în 
baza   sistemului   recepţiei,   conţinutul   poliţei   de   asigurure   fiind 
considerat   acceptat   dacă   în   termen   de   două   zile   lucrătoare   de   la 
înmânare,   asiguratul   nu   ridică   obiecţiuni.   În   sistemul   transmisiei 
declaraţiei, contractul de asigurare se consideră încheiat de la data 
indicată   în   cererea   de   asigurare   sau   de   la   data   declaraţiei   de 
asigurare, dacă sunt confirmate în scris de asigurător.
Momentul încheierii contractului nu trebuie confundat cu data 
intrării în vigoare a asigurării. Noţiunile sunt distincte, întrucât un 
contract poate fi perfectat, fără ca să intre în vigoare, din momentul 
încheierii.   Obligaţiile   ce   revin   părţilor   pot   fi   raportate   la   o   dată 
ulterioară, stabilindu­se ordinea în care trebuie executate.
În   materia   asigurărilor,   practica   a   condiţionat   intrarea   în 
vigoare a contractului şi începutul răspunderii asigurătorului de plata 
primei. Această regulă se exprimă prin formula „nu există risc fără 
plată anticipată a primei".
Intrarea   în   vigoare   a   asigurării   şi   începutul   răspunderii 
asigurătorului   sunt   şi   ele   noţiuni   distincte.   De   regulă,   ele   au   loc 
concomitent, dar sunt situaţii în care data la care asigurarea intră în 
vigoare este diferită de data începutului răspunderii asigurătorului. 
Diferenţierea   se   datoreşte   faptului   că   uneori   răspunderea   este   în 
funcţie nu numai de plata primei, ci şi de natura riscului.
Momentul   încheierii   prezintă   interes   practic   şi   pentru 
determinarea locului încheierii contractului de asigurare. În dreptul 
internaţional   privat,   locul   încheierii   contractului   poate   determina 
legea aplicabilă, în caz de conflict de legi în spaţiu.
42 M. Teodor, Asigurările maritime, în Teoria şi tehnica transportului  
maritim, Partea a II­a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, 
p. 234

                                                   69
4.6. Conţinutul contractului
Formarea   contractului   este   constatată   prin   documentul   de 
asigurare emis de asigurător. El reprezintă „titlul părţilor" şi cuprinde 
drepturile şi obligaţiile lor reciproce.
Deoarece art. 10 din Legea nr. 136/1995 face o enumerare a 
elementelor principale ce trebuie incluse în contract, acestea trebuie 
să existe, sub sancţiunea nulităţii.
Documentul de asigurare are, de obicei, forma unei blanchete 
ce conţin clauze imprimate şi manuscrise43.
Clauzele imprimate, speciale pentru fiecare fel de asigurare, 
cuprind,   în   mod   obişnuit,   extrase   din   condiţiile   generale   care 
reglementează raporturile dintre asigurat şi asigurător. Extrasele se 
referă numai la acele părţi din condiţiile generale de natură a atrage 
atenţia asiguratului asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.
Părţile neimprimate ale documentului care se completează în 
momentul emiterii contractului, se referă, în principal, la indicarea 
părţilor, determinarea riscurilor, arătarea primei, a sumei asigurate şi 
a duratei contractului.
Indicarea   părţilor   contractante   cuprinde   denumirea   şi   sediul 
asigurătorului,  denumirea unităţii  asigurate sau  numele  şi  prenumele 
persoanei   fizice,   cu   domiciliul   sau   sediul   său,   codul   numeric 
personal. În asigurarea de persoane se mai indică, de obicei, vârsta şi 
profesia asiguratului, precum şi numele şi prenumele beneficiarului.
Determinarea  riscului   priveşte   obiectul   riscului,   adică   bunul 
sau persoana supusă asigurării, şi natura riscului asumat de asigurător. 
În practică, documentul de asigurare conţine, prin clauzele tipărite, 
descrierea   amănunţită   a   cazurilor   în   care   asigurătorul   plăteşte 
indemnizaţia ori suma asigurată, cu precizarea riscurilor excluse.
Prima   de   asigurare,   care   se   fixează   corespunzător   riscului 
asumat,  cât  şi modalitatea  ei  de plată,  este  prevăzută  printr­o altă 
clauză contractuală. Atunci când este eşalonată în timp, în contract se 

43 A se vedea D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 132.

                                                   70
indică scadenţele ratelor ulterioare de primă, precum şi modul în care 
trebuie plătite.
Indicarea sumei asigurate este de natură a determina limitele 
răspunderii   asigurătorului   pentru   cazul   producerii   evenimentului 
asigurat, iar durata contractului, termenul de valabilitate al asigurării.
Contractul mai cuprinde şi alte menţiuni proprii fiecărui tip de 
asigurare. O indicaţie specială inserată în contract se referă la data 
intrării în vigoare a asigurării.
Documentul de asigurare se  întocmeşte, în mod frecvent, în 
două exemplare. Potrivit art. 12 din Legea nr. 136/1995, el poate fi, 
după caz, nominal, la ordin sau la purtător. În ipotezele stabilite prin 
condiţiile   de   asigurare,   drepturile   şi   obligaţiile   din   poliţă   pot   fi 
transmise altei persoane prin andosare.

4.7. Durata contractului

Contractul de asigurare trebuie să cuprindă durata sau perioada 
de timp la care se referă drepturile şi obligaţiile părţilor. Asiguratul 
cunoaşte astfel, cât timp este obligat a plăti prima de asigurare  şi 
perioada în care este garantat că în cazul producerii evenimentului 
asigurat   va   avea   dreptul   la   încasarea   despăgubirii   sau   sumei 
asigurate.   La   rândul   său,   asigurătorul   poate   pretinde   asiguratului 
plata   primei   şi,   în   mod   corespunzător,   să­i   acorde   protecţia   prin 
asigurare.
Durata asigurării se stabileşte prin acordul de voinţă al părţilor 
contractante şi potrivit legii. Perioadele pentru care asigurarea poate fi 
încheiată sunt prevăzute în condiţiile şi regulamentele de asigurare. 
În momentul în care părţile au convenit, durata se consemnează în 
contract pentru a produce efectele scontate.
După   persistenţa   în   timp,   contractele   de   asigurare   pot   fi   de 
durată determinată sau nedeterminată.
a). Contracte cu durată determinată
În asigurările de bunuri şi răspundere civilă, contractele pot fi 
încheiate   pe   o   perioadă   maximă   de   un   an.   Contractele   încheiate 
pentru durate mai mari decât cele maxime, stabilite prin condiţiile de 

                                                   71
asigurare, sunt lovite de nulitate pentru perioade ce depăşesc durata 
prevăzută,   iar   primele   aferente   se   restituie   asiguratului.   Duratele 
minime sunt cuprinse între o lună şi şase luni, prevedere justificată de 
scopul prevenirii tendinţei de antiselecţie a riscurilor de asigurare. 
Asigurările contractate pentru o perioadă mai mică decât cea admisă 
se   consideră   încheiate   pe   durata   minimă,   iar   asiguratul   trebuie   să 
plătească  diferenţa  de primă,  în caz  contrar,  suma  asigurată  se  va 
reduce corespunzător primelor achitate efectiv.
În asigurările de persoane, durata contractului este  în funcţie 
de   forma   de   asigurare,   perioada   maximă   fiind   de   20   de   ani   la 
asigurările de viaţă.
b) Contracte cu durată nelimitată
În  practică,   contractele   cu  durată   nelimitată   pot   fi   încheiate 
numai cu persoane juridice. Nelimitat nu înseamnă veşnic.
În   asigurările   de   bunuri,   contractele   cu   durată   nelimitată, 
denumite de abonament, privesc asigurarea culturilor  şi animalelor 
ce   aparţin   unităţilor   agricole,   precum   şi   bunurile   agenţilor   ce   fac 
obiectul transportului terestru intern.
La asigurările de persoane, contractele pe durată nelimitată se 
practică   numai   în   asigurările   pentru   cazurile   de   accidente,   ce   se 
încheie de către agenţii economici pentru personalul propriu.
În cazurile prevăzute în condiţiile de asigurare, când contractul 
a   fost   încheiat   pe   o   durată   determinată,   la   împlinirea   termenului, 
contractul   de   asigurare   se   reînnoieşte   de   drept,   pentru   o   nouă 
perioadă, egală cu cea anterioară, dacă una din părţi nu îl denunţă44.
Condiţiile de asigurare reglementează reînnoirea, cu sau fără 
emiterea   unui   nou   contract,   diferenţiat   pentru   asiguraţii   agenţilor 
economici, în raport de modul de plată a primelor.
Asigurările   externe   casco,   de   nave   şi   aeronave,   încheiate 
44 În asigurările franceze, reînnoirea tacită a contractului presupune 
următoarele condiţii: existenţa unui contract cu durată determinată; 
expirarea contractului, prin ajungerea la termenul stipulat; inserarea în 
poliţă a unei clauze exprese, care cuprinde acordul tacit al părţilor 
privind reînnoirea contractului.

                                                   72
pentru o perioadă de timp, pot fi reînnoite de drept, pentru o nouă 
perioadă egală cu cea anterioară, dacă una din părţi nu le denunţă 
înainte de expirare, cu un preaviz de 3 luni. Reînnoirea de drept nu­şi 
găseşte aplicarea în cazul asigurărilor casco încheiate pentru o durată 
de până la 6 luni.
În   celelalte   cazuri,   reînnoirea   contractului   de   asigurare   se 
efectuează   la   cererea   asiguraţilor,   cu   emiterea   unui   nou   contract. 
Dacă plata primelor se face înainte de încetarea asigurării în curs, 
răspunderea   asigurătorului   continuă   fără   întrerupere   la   sumele 
asigurate   anterior.   În   situaţia   reînnoirii   asigurării   pentru   o   sumă 
asigurată mai mare decât cea anterioară, asigurarea se consideră nouă 
pentru diferenţa de sumă asigurată faţă de cea existentă de la data 
expirării contractului anterior.

4.8. Proba contractului

Pentru   încheierea   valabilă   a   contractului   de   asigurare, 
consimţământul părţilor se cere să se manifeste prin întocmirea unui 
înscris, din mai multe considerente45.
Astfel, forma scrisă face posibilă stabilirea certă a momentului 
încheierii   contractului,   a   intrării   sale   în   vigoare,   a   începutului   şi 
încetării răspunderii asigurătorului.
Tot astfel, elementele esenţiale ale contractului sunt precizate 
cu exactitate, facilitând executarea prestaţiilor părţilor în condiţiile 
stabilite şi evitând neînţelegerile ulterioare.
Forma scrisă favorizează stabilitatea raporturilor de asigurare 
dintre părţi, este garantată pe o perioadă mai lungă şi creează cadrul 
necesar verificării modului în care părţile, în special asiguratul, îşi 
îndeplinesc obligaţiile asumate.
În conformitate cu art. 10 din Legea nr. 136/1995, contractul 
de asigurare se încheie în formă scrisă, el neputându­se dovedi prin 
martori, chiar dacă există început de dovadă scrisă.
Din   prevederile   art.   10   rezultă   că   forma   scrisă   este   cerută, 

45 A se vedea şi D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 137.

                                                   73
indiferent   de   valoarea   contractului   de   asigurare,   numai  ad 
probationem, iar nu ad solemnitatem. Cerinţa formei scrise se referă 
numai   la   proba   contractului,   nu   şi   la   existenţa   lui,   care   poate   fi 
recunoscută de către asigurător dacă rezultă din registre sau din alte 
acte emise de acesta. În fapt, părţile sunt silite să adopte forma scrisă 
pentru a nu se vedea puse  în imposibilitatea de a dovedi existenţa 
contractului de asigurare, deoarece un act cu neputinţă de probat este 
echivalent, din punct de vedere juridic, cu un act inexistent.
Considerăm   că,   în   practica   asigurărilor   noastre,   această 
problemă   şi­a   pierdut   în   cea   mai   mare   parte   interesul,   întrucât 
dispoziţiile   legale   condiţionează   încheierea   asigurării   de   emiterea 
contractului scris şi plata anticipată a primelor de asigurare.

4.9. Interpretarea contractului

Interpretarea   contractului   de   asigurare   apare   necesară   de 
obicei, în faţa instanţelor de judecată sau a organelor arbitrale, când 
părţile nu se înţeleg asupra voinţei lor reale. În asemenea situaţii sunt 
aplicabile regulile de drept comun pe care Codul civil le indică în 
materie de interpretare a contractelor46.
Astfel,   poliţa   de   asigurare   va   fi   interpretată,   ca   orice   alt 
contract,   prin   termenii   folosiţi,   care   trebuie   înţeleşi   în   sensul   lor 
obişnuit,   folosit   de   persoane   cu   o   inteligenţă   normală,   în   viaţa 
cotidiană.   Expresiilor   curente   din   poliţă   trebuie   să   li   se   dea 
interpretarea lor obişnuită şi nu filosofică, ştiinţifică sau literară.
Un alt principiu care se aplică în materia asigurării este cel al 
interpretării   stricte   a   condiţiilor   contractului   în   special   în 
determinarea   riscurilor   ce   sunt   puse   în   sarcina   asigurătorului. 
Aceasta   deoarece   atunci   când   fixează   prima   de   asigurare, 
asigurătorul are în vedere anumite riscuri, motiv pentru care nu­i este 

46 A se vedea, I. Cassvan, Despre interpretare în materie de contracte de  
asigurare, în Anuarul Asociaţiei Asigurătorilor, Bucureşti, 1931, p. 
73; C. Bălescu, Notă la decizia comercială nr. 64/1931 a Curţii de Apel 
Bucureşti, în Revista de drept comercial, 1934, nr. l, p. 46.

                                                   74
indiferent dacă s­ar aplica o clauză ce prevede un alt risc decât cel 
expres convenit. De aceea, practica a decis că riscurile cuprinse în 
asigurare sunt de strictă interpretare, astfel că ele nu pot fi extinse şi 
la alte riscuri neprevăzute în normele de asigurare (asigurătorul nu 
poate   să   răspundă   decât   pentru   ceea   ce   s­a   obligat).   O   soluţie 
contrară ar fi de natură să tulbure echilibrul financiar al operaţiunilor 
de asigurare în care prima de asigurare trebuie să corespundă unei 
anumite   probabilităţi   statistice.   Astfel,   s­a   stabilit,   pe   cale   de 
interpretare,   că   în  asigurarea   de   culturi   agricole   riscul   de   ploi   de 
lungă durată nu este echivalent aceluia de ploi torenţiale, risc pentru 
care   s­a   încheiat   asigurarea.   De   asemenea,   s­a   hotărât,   ca   o 
consecinţă   a   strictei   interpretări,   că   deteriorarea   mărfurilor,   din 
neglijenţa   unui   locatar,   de   la   etajul   imobilului   în   care   se   afla,   la 
parter,  un  magazin  de  textile,   lăsând  deschis   robinetul   de   apă,   nu 
poate fi asimilat sau identificat cu nici unul din cazurile asigurate 
prin convenţia de asigurare. În speţă, asigurătorul se obligase numai 
pentru caz de inundaţii şi pentru stricăciuni accidentale la instalaţiile 
de apă, canal sau încălzire centrală47. În acelaşi sens, s­a hotărât că 
cererea   pentru   despăgubirea   daunelor   cauzate   printr­un   risc 
neasigurat nu este admisibilă48.
Tot pe calea interpretării, s­a decis că împrejurarea ­ înţepătura 
de ţânţar ­ prin care se transmite malaria, nu poate fi asimilată cu 
atacul   provenit   de   la   un   animal,   deoarece   prin   atac,   în   sensul 
condiţiilor   de   asigurare,   se   înţelege   atacul   direct,   care   provoacă 
leziunile   cauzatoare   de   moarte   sau   invaliditate,   deci   care   produce 
nemijlocit, direct, aceste rezultate49.
În ceea ce priveşte clauzele ambigui, lipsite de claritate, dacă 
îndoiala   nu   este   înlăturată   prin   aplicarea   regulilor   înscrise   în   art. 
47 Decizia Primului Arbitru de Stat nr. 93 din 18 ianuarie 1969, în 
Arbitrajul de stat, 1969, nr. 2, p. 70.
48 Decizia Primul Arbitru de Stat nr. 2789 din 31 octombrie 1966, în 
Arbitrajul de stat, 1967, nr. l, p. 80.
49 Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 742 din 3 iunie 1970, în 
Revista română de drept, 1970, nr. 12, p. 172.

                                                   75
1261­1265 din Codul civil, interpretarea se va face în favoarea celui 
care se obligă.
În literatura de specialitate străină se consideră că în caz de 
îndoială (datorată întrebuinţării improprii a unui termen sau modului 
de   redactare   confuz   al   unei   clauze),   interpretarea   contractului   de 
asigurare trebuie făcută întotdeauna împotriva asigurătorului. Soluţia 
este   motivată   prin   faptul   că   asigurătorul   este   cel   care   face   legea 
contractului şi tot el redactează poliţa de asigurare şi prin urmare el 
trebuie să răspundă.
În ce priveşte clauzele din contractul de asigurare susceptibile 
de două înţelesuri, ele se interpretează în sensul în care să poată avea 
un  efect,   iar   nu   în   acela  ce  n­ar   produce   nici   unul.   Dacă   ambele 
sensuri ale clauzei duc la eficacitatea actului, dar consecinţele sunt 
diferite, interpretarea se face, potrivit Codului civil, în înţelesul ce se 
potriveşte cel mai mult cu natura contractului de asigurare, potrivit 
obligaţiilor asumate de părţi.
Interpretarea clauzelor asigurării se poate pune şi cu privire la 
actele redactate în dublu exemplar, care nu sunt identice, ipoteză în 
care,   obligaţiile   asiguratului   vor   fi   precizate   după   prevederile 
cuprinse în exemplarul ce i­a fost încredinţat de asigurător, chiar dacă 
celălalt este semnat de asigurat.
În   sfârşit,   interpretarea   poate   avea   ca   obiect   şi   precizarea 
relaţiilor   ce   trebuie   stabilite   între   stipulaţiile   imprimate   şi   cele 
manuscrise ale poliţei.
Clauzele   imprimate,   tipărite   de   asigurător,   au   un   conţinut 
general   şi   constituie   fondul   comun   al   tuturor   contractelor   de 
asigurare, în timp ce clauzele manuscrise sunt diferite, în funcţie de 
genul asigurării şi reprezintă elementul esenţial al contractului care­l 
diferenţiază de celelalte poliţe. Ambele categorii de clauze au aceeaşi 
valoare. Problema prevalării uneia din ele se pune numai atunci când 
între   clauzele   imprimate   şi   cele   manuscrise   se   constată   o 
contradicţie. Se vor aplica următoarele reguli de interpretare:
­ clauzele imprimate constituie partea generală a contractului;
­ clauzele manuscrise derogă de la dispoziţiile generale şi le 

                                                   76
 completează urmând a fi aplicate.
În acest sens, practica judiciară veche a asigurărilor maritime a 
decis că atunci când pe lângă clauza generală imprimată, prin care se 
stabileşte că mărfurile nu sunt asigurate contra avariilor particulare, 
există o stipulaţie manuscrisă, specială, ce prevede că asigurarea se 
încheie şi pentru avariile particulare, înseamnă că părţile au înţeles să 
asigure şi aceste riscuri50.
    
V. Rezumat
    În cadrul acestei teme, studenţii au învăţat despre:
       ­ Declaraţii de asigurare
­ Analiza riscului dedus din declaraţia de asigurare
­ Momentul şi locul încheierii contractului
­ Conţinutul contractului
­ Durata şi  proba contractului
      ­ Interpretarea contractului

Vl. Test de evaluare / autoevalare
     1. Rezumaţi conţinutul declaratiei de asigurare 
      2. Explicaţi analiza riscului dedus din declaraţia de asigurare 
      3. Explicaţi momentul şi locul încheierii contractului
      4. Rezumaţi problema conţinutului contactului de asigurare
      5. Explicaţi problema duratei şi probei contractului de asigurare
      6. Rezumaţi regulile de interpretare a contractului de asigurare
      R. 1.vezi   4.1             3.vezi  4.3               5.vezi 4.5
  2.vezi  4.2            4.vezi   4.4              6.vezi  4.6

50 Curtea de Apel Bucureşti, decizia nr. 64 din 25 februarie 1931, cu Notă 
de D. Gălăşescu­Pyk, în Pandectele Române, II, 1933, p 25.

                                                   77
       Unitatea de învăţare lV. 
     Particularităţi ale încheierii unor categorii de asigurări
l. Introducere
         Această temă urmăreşte să lămurească următoarele probleme:
      1. Particularităţile asigurării de locuinţe şi bunuri
            2.  Particularităţile  asigurărilor agricole

      ll. Competenţe
      După parcurgerea acestei teme, studenţii vor fi capabili :
      ­ Să rezume particularităţile asigurării de locuinţe
      ­ Să explice  particularităţile asigurările de bunuri
      ­ Să rezume  particularităţile particularităţile asigurării culturiilor 
agricole
      ­ Să precizeze  particularităţile asigurării de animale
     
      lll. Durata medie de parcurgere a temei este de:
                   ­3 ore
      lV. Conţinutul unităţii de învăţare
       4. Asigurarea de locuinţe şi bunuri şi asigurările 
agricole 
4.1. Precizări
Încheierea contractului de asigurare pentru locuinţe şi bunuri 
presupune o serie de opţiuni pe care asiguratul trebuie să le facă în 
legătura cu oferta de asigurare a asigurătorului.
Cele   mai   importante   asemenea   opţiuni   privesc   alegerea 
riscurilor asigurate, a perioadei şi sumei asigurate.
În ce priveşte alegerea riscurilor care se doresc a fi asigurate 
trebuie precizat că acestea sunt identice atât pentru asigurarea clădirii 

                                                   78
locuinţei cât şi a bunurilor conţinute, mai puţin a furtului care este 
asigurat doar pentru bunuri.
În practica actuală a asigurărilor, asigurătorii oferă asigurarea 
aşa numitelor „riscuri standard" (incendiu, trăsnet, explozie, căderi 
de corpuri grele pe clădiri), „riscuri extinse" (cutremur de pământ, 
inundaţie, furtună, grindină, avalanşă de zăpadă, alunecări de teren, 
etc.)  cât   şi   „riscuri   speciale" cum  sunt:  riscuri   de   natură  politico­
socială (greve, tulburări civile), terorism, vandalism, etc. În categoria 
riscurilor speciale sunt incluse şi inundarea apartamentelor de bloc 
cauzată de instalaţiile de apă sau de încălzire proprii ori ale vecinilor.
În   ceea   ce   priveşte   bunurile,   acestea   pot   fi   asigurate   în 
totalitate sau numai o parte din acestea.
Pentru asigurarea riscurilor de accidente  şi răspundere civilă 
faţă de terţi nu sunt prevăzute riscuri standard şi nici riscuri extinse.
Atunci când asigurarea locuinţei este făcută la cererea băncii 
care a acordat creditul pentru cumpărare, poliţa de asigurare trebuie 
să acopere toate categoriile de riscuri, iar în cazul achiziţionării unor 
bunuri casnice cu plata în rate, pentru care vânzătorul cere cu titlu de 
garanţie   asigurarea   bunurilor,   poliţa   de   asigurare   va   privi   numai 
bunurile achiziţionate, cu acoperirea tuturor riscurilor.
De regulă, asigurarea se încheie pe o perioadă de 1 an dar este 
posibilă şi asigurarea pe o perioadă mai scurtă, dar nu mai puţin de 1 
lună.
În ce priveşte stabilirea „sumei asigurate" în materia asigurării 
de clădiri şi bunuri se are în vederea valoarea reală a acestora la data 
asigurării.
Valoarea   reală   reprezintă   valoarea   bunului   nou   (preţul   de 
înlocuire a acestuia) din care se scade uzura (funcţie  de vechime, 
durata   folosirii,   starea   de   întreţinere,   etc).   Societăţile   de   asigurări 
dispun de metodologii de calcul a valorii reale a clădirilor, dar este 
necesară   colaborarea   asiguratului   în   ce   priveşte   furnizarea   datelor 
constructive despre clădire (anul construirii, materiale de construcţie 
folosite   pentru   fundaţie,   pereţi,   acoperiş,   finisaje   interioare   şi 
exterioare, suprafaţa încăperilor, grosimea pereţilor, etc.).

                                                   79
 Uneori asiguratul este interesat în precizarea şi stabilirea sumei 
asigurate  pentru  răspundere  civilă   faţă   de  terţi.   Aceasta   reprezintă 
suma   maximă   pe   care   asigurătorul   o   plăteşte   pentru   prejudiciile 
aduse terţilor în urma unui eveniment asigurat (vătămări corporale, 
inclusiv deces şi pagube materiale). Ea se stabileşte de asigurat.
Tot  asiguratul   este  cel   care  stabileşte   suma   asigurată   pentru 
accidentele suferite de către membrii familiei.
O dată stabilite riscurile acoperite  şi suma asigurată, acestea 
vor   fi   menţionate   în   declaraţia   de   asigurare,   iar   societatea   de 
asigurări le va analiza  şi va propune o primă anuală de asigurare. 
Valoarea acesteia va putea fi mărită sau micşorată prin extinderea sau 
diminuarea riscurilor ori a sumelor asigurate, constituind elementele 
esenţiale ale acordului ce va fi stabilit între părţi.
Nu   în   ultimul   rând,   la   încheierea   contractului   de   asigurare 
prezintă   importanţă   clauzele   referitoare   la   drepturile   şi   obligaţiile 
părţilor.
Contractul de asigurare cuprinde:
­ poliţa de asigurare;
­ clauzele contractuale;
­ anexele.
Poliţa de asigurare se prezintă ca un formular ce cuprinde:
a) declaraţiile asiguratului referitoare la:
­   identificarea   acestuia   (nume,   prenume,   adresă,   cod 
numeric personal, telefon);
­   identificarea   obiectului   asigurării   (clădiri,   bunuri, 
membrii familiei, răspunderea civilă faţă de terţi);
­ riscurile pentru a căror acoperire optaţi (separat pentru 
clădiri şi separat pentru bunuri).
b) sumele asigurate referitoare la clădiri, bunuri, accidente şi 
răspundere civilă;
c)   prima   de   asigurare   şi   modalitatea   de   plată   a   acesteia 
(integral   sau  în  rate);   în  cazul   plăţii   în  rate   se   menţionează   exact 
termenele de plată;
d) menţiuni speciale (riscuri ce se adaugă sau se exclud faţă de 

                                                   80
cele menţionate în clauzele contractuale, cesiuni, etc.);
e) data emiterii poliţei;
f) semnăturile ambelor părţi (asigurat şi asigurător) şi ştampila 
asigurătorului;
g) menţiuni referitoare la documentele incluse în contractul de 
asigurare  (condiţii   de  asigurare,   cópii   după   anumite   documente   şi 
anexe);
Clauzele   contractuale   sunt   denumite,   de   regulă,   condiţii   de 
asigurare şi cuprind, în principal, drepturi, obligaţii, riscuri acoperite, 
excluderi, modalităţi de despăgubire.
Anexele. La contractul de asigurare, anexele cuprind lista cu 
bunurile asigurate şi date despre identificarea lor (tip, model, serie, 
an   de   fabricaţie   şi   eventual   chitanţe   de   achiziţie),   chestionarul 
referitor la clădiri şi riscurile asigurate.

4.2. Practica asigurărilor de locuinţe şi bunuri

Cu titlu de exemplu prezentăm oferta în materie practicată de 
ASIROM.
A. Asigurarea   facultativa   a   clădirilor,   altor   construcţii   şi   a 
conţinutului (mijloace fixe şi mijloace circulante materiale), pentru 
cazurile de pagube produse de incendiu  şi alte calamităţi (condiţii 
speciale nr.10)
I. Obiectul asigurării îl formează:
a)   clădirile   şi   alte   construcţii   (inclusiv   instalaţiile   fixe 
aferente   de   încălzire,   electrice,   sanitare,   ascensoare   etc.)   servind 
pentru: locuinţe, birouri, magazine, restaurante, bufete, depozite de 
mărfuri, ateliere, unităţi de producţie, teatre, cinematografe, cluburi, 
muzee,   expoziţii,   dependinţe   etc;   clădirile   în   curs   de   construcţie; 
împrejmuirile etc;
b)   maşinile,   utilajele,   instalaţiile,   motoarele,   uneltele, 
inventarul gospodăresc şi alte mijloace fixe;
c) obiectele de inventar;
d)   mărfurile,   materiile   prime   şi   auxiliare,   materialele, 
semifabricatele, produsele finite şi alte mijloace circulante materiale.

                                                   81
 Această asigurare poate fi contractată de:
­ persoane fizice: pentru asigurarea locuinţelor;
­ persoane juridice: pentru asigurarea clădirilor cu destinaţii 
diverse (birouri, magazine, restaurante, bufete, depozite de mărfuri, 
ateliere, unităţi de producţie, teatre, cinematografe, cluburi, muzee, 
expoziţii), precum şi a conţinutului acestora.
II. Riscuri asigurate:
­   incendiu,   trăsnet,   explozie,   chiar   dacă   trăsnetul   sau 
explozia   nu   au   fost   urmate   de   incendiu,   ploaie   torenţiala   inclusiv 
efectele indirecte ale acesteia, grindină, inundaţie, furtună, uragan, 
cutremur   de   pământ,   prăbuşire   sau   alunecare   de   teren,   greutatea 
stratului de zăpada sau de gheaţă, avalanşe de zăpadă şi cădere pe 
clădiri sau alte construcţii a unor corpuri.
­   în   cazul   clădirilor   şi   altor   construcţii   se   mai   acorda 
despăgubiri şi pentru:
a)   cazurile   în   care,   pentru   a   se   opri   întinderea 
incendiului sau la o ameninţare bruscă de inundaţie, de prăbuşire sau 
alunecare de teren, a fost nevoie, după caz, să se dărâme ori să se 
demonteze clădirea sau altă construcţie, ori să fie mutată în alt loc, 
precum   şi   în   cazurile   în   care,   în   urma   unui   cutremur   de   pământ, 
inundaţii,   prăbuşiri   sau   alunecări   de   teren,   a   devenit   imposibilă 
folosirea   clădirii   sau   altei   construcţii   şi   este   necesară,   după   caz, 
demontarea sau mutarea în alt loc a acestora;
b) pagubele produse clădirilor sau altor construcţii prin 
izbirea lor de către un vehicul;
c) cheltuielile pentru lucrările de curăţare a locului unde 
s­a   produs   paguba   (ridicarea   molozului,   aluviunilor,   pământului 
provenit de la prăbuşiri sau alunecări de teren etc.), în măsura în care 
sunt   în   legătură   cu   riscurile   asigurate   şi   sunt   necesare   pentru 
executarea lucrărilor de reparaţii.
­ în cazul mijloacelor fixe (cu excepţia clădirilor sau altor 
construcţii)   şi   mijloacelor   circulante   materiale   se   mai   acordă 
despăgubiri şi pentru pagubele produse acestora ca urmare a:
a) carbonizării totale sau parţiale, ori topirii, chiar şi fără 

                                                   82
flacără;
b) avarierilor accidentale produse la instalaţiile de gaze, 
apă, canal sau încălzire centrală;
c)   dărâmării,   demontării   sau   mutării   în   alt   loc   a 
clădirilor sau altor construcţii în care se aflau bunurile asigurate, ori 
a   unor   clădiri   sau  alte  construcţii  învecinate,  dacă  aceasta   se   face 
pentru a se opri întinderea incendiului sau la o ameninţare bruscă de 
inundaţie, de prăbuşire sau alunecare de teren;
d) acţiunii unor cauze care au produs pagube bunurilor 
asigurate datorită avarierii sau distrugerii de către un risc asigurat, a 
clădirilor sau altor construcţii în care se aflau bunurile respective;
e)   pierderii   sau   dispariţiei   bunurilor   asigurate   cauzate 
direct de riscuri asigurate;
f)   prăbuşirii   clădirilor   sau   altor   construcţii   în   care   se 
aflau bunurile asigurate, precum şi a izbirii lor de către un vehicul.
­ în cazul pagubelor produse clădirilor, altor construcţii şi 
mijloace   fixe,   precum   şi   mijloacelor   circulante   materiale,   de 
prăbuşire   sau   alunecare   de   teren,   ori   în   cazurile   în   care,   la   o 
ameninţare bruscă de prăbuşire ori alunecare de teren, a fost nevoie, 
după   caz,   să   se   dărâme   sau   să   se   demonteze   clădirea   sau   altă 
construcţie,   ori   să   fie   mutată   în   alt   loc,   precum   şi   în   cazul 
imposibilităţii folosirii, reparării ori consolidării clădirilor sau altor 
construcţii asigurate, în urma unei prăbuşiri sau alunecări de teren; se 
acordă despăgubiri şi atunci când aceste fenomene:
a)   au   fost   prilejuite   de   lucrări   executate   în   vederea 
amplasării  clădirilor  sau altor   construcţii,   ori   de   lucrări   rutiere   de 
interes local;
b)   au   fost   prilejuite,   înlesnite   sau   agravate   de 
prospecţiuni,   explorări   sau   exploatări   miniere   ori   petroliere,   la 
suprafaţă   sau   în   profunzime,   indiferent   de   timpul   trecut   de   la 
terminarea sau abandonarea lor. Nu se acordă despăgubiri în aceste 
cazuri   dacă   organizaţiile   care   au   efectuat   lucrările   respective   sunt 
obligate  expres,  prin  dispoziţii  legale,  să  plătească  despăgubiri.  În 
cazul   plăţii   despăgubirilor   de   către   asigurător,   acesta   va   exercita 

                                                   83
dreptul   de   regres   împotriva   organizaţiilor   răspunzătoare   de 
producerea pagubelor respective.
III. Documente necesare pentru instrumentarea daunelor.
­ avizarea daunei de către client
­ proces verbal de constatare a daunei
­ rapoarte ale organelor abilitate (pompieri, poliţie, etc)
­ rapoarte de expertiză (dacă este cazul)
­   documente   din   care   reiese   repararea   sau   înlocuirea 
bunurilor avariate (facturi, ordine de plată, etc)
­ alte documente solicitate de Asigurător

B. Asigurarea   facultativă   a   bunurilor   sau   valorilor,   pentru 

cazurile de furt prin efracţie sau prin acte de tâlhărie 
I. Obiectul acestei asigurări îl formează:
a)   bunurile   sau   alte   valori   aflate   în   localul   asiguratului, 
pentru cazurile de furt prin efracţie sau prin acte de tâlhărie;
b)   valorile,   pentru   cazurile   de   furt   prin   acte   de   tâlhărie 
asupra curierilor.
Această varietate de asigurare poate fi contractată de persoane 
juridice   pentru   asigurarea   bunurilor   (maşini,   utilaje,   instalaţii, 
mărfuri, produse, materii prime, semifabricate, obiecte de inventar, 
aparate electronice, bijuterii, pietre scumpe, obiecte de muzeu sau de 
expoziţie, numerar, timbre, etc).
II. Riscuri asigurate:
a) pagube produse prin furtul prin efracţie a bunurilor sau 
valorile înscrise în contractul de asigurare, aflate în localul prevăzut 
în   contract,   cu   condiţia   să   fie   îndeplinite   următoarele   măsuri   de 
siguranţă şi pază :
­  uşile  exterioare ale  localului  (încăperilor)  în care  se 
află bunurile sau valorile asigurate să fie încuiate cu dispozitive de 
închidere (broaşte cu chei, lacăte exterioare ori zăvoare interioare);
­  uşile  exterioare ale  localului  (încăperilor)  în care  se 
află bunurile sau valorile asigurate, care au geamuri, să fie apărate cu 
obloane de lemn şi bare de fier, ori cu obloane de fier sau grilaje de 

                                                   84
fier, încuiate aşa cum se prevede la liniuţa 1;
­ încăperile situate la parterul  în care se află bunurile 
sau valorile asigurate sau prin care se pătrunde la acestea, să aibă 
toate   geamurile,   atât   la   uşi   cât   şi   la   ferestre,   apărate   aşa   cum   se 
prevede   la   liniuţa   2   ­   cu   excepţia   vitrinelor   dinspre   stradă   ale 
magazinelor;
­ încăperile în care se află bunurile sau valorile asigurate 
să fie prevăzute cu sisteme de alarmă.
Prin furt prin efracţie se înţelege acel furt după care rămân 
urme că făptuitorii l­au săvârşit introducându­se în încăperea încuiată 
prin   spargerea   pereţilor,   acoperişului,   tavanelor,   uşilor,   ferestrelor, 
duşumelelor   sau   prin   stricarea   sau   forţarea   dispozitivelor   de 
închidere;
b)   pagube   produse   prin   spargerea   sau   deteriorarea   ­   cu 
prilejul   furtului   sau   tentativei   de   furt   prin   efracţie   ­   a   pereţilor, 
acoperişului, tavanelor, uşilor, ferestrelor şi duşumelelor la clădiri sau 
alte construcţii aparţinând asiguratului, precum şi a mobilierului şi a 
sistemului de alarmă;
c)   pagube   produse   prin   furtul   prin   acte   de   tâlhărie   a 
bunurilor sau valorilor înscrise în contractul de asigurare, aflate în 
localul   prevăzut   în   contract,   dacă   acestea   s­au   săvârşit   în   localul 
menţionat   în   contract,   prin   acte   de   violenţă   sau   ameninţări,   în 
condiţiile   prevăzute   de   codul   penal,   asupra   uneia   sau   mai   multor 
persoane din conducere sau din serviciul asiguratului;
d)   pagube   produse   bunurilor   sau   valorilor   înscrise   în 
contractul de asigurare, aflate  în localul prevăzut în contract, prin 
întrebuinţarea   cheilor   originale,   însă   numai   dacă   acestea   au   fost 
obţinute prin acte de tâlhărie comise aşa cum se prevede la lit. c, în 
localul menţionat în contractul de asigurare.
e) pagube produse prin furtul săvârşit prin acte de violenţă 
sau ameninţări, în condiţiile prevăzute de codul penal, asupra unuia 
sau   mai   multor   curieri   din   serviciul   asiguratului,   în   exercitarea 
serviciului lor de curieri.
III. Documente necesare pentru instrumentarea daunelor;

                                                   85
 ­ avizarea daunei de către client;
­ proces verbal de constatare a daunei;
­ rapoarte ale organelor abilitate (poliţie,etc);
­ rapoarte de expertiză (dacă este cazul);
­   documente   din   care   reiese   repararea   sau   înlocuirea 
bunurilor avariate (facturi, ordine de plată, etc);
­alte documente solicitate de Asigurător.

C. Asigurarea geamurilor, oglinzilor şi altor bunuri casabile
Această   asigurare   este   o   formă   de   asigurare   facultativă   (a 
geamurilor,   oglinzilor   şi   altor   bunuri   casabile),   pentru   cazurile   de 
spargere sau crăpare.
I. Obiectul asigurării îl formează
­ geamuri şi oglinzi (drepte sau curbe, verticale ­ la vitrine, 
galantare, uşi, ferestre, dulapuri ­, orizontale ­ pe mese, tejghele, la 
vitrine etc. ­, geamuri şi oglinzi mobile, precum şi geamuri de seră);
­ mijloace de publicitate luminoase (tuburi de neon, firme 
şi reclame luminoase etc.);
­   lămpi   electrice   (lustre,   plafoniere,   lămpi   de   birou,   de 
noptieră etc.);
­ plăci de marmură şi faianţă (pentru căptuşirea interioară 
sau   placarea   exterioară   a   pereţilor,   scărilor,   coloanelor   etc.,   plăci 
pentru tejghele, mese, rafturi etc.);
­ obiecte sanitare din materiale casabile (chiuvete, căzi de 
baie şi altele asemenea);
­ lucrări de artă pe sticlă, din sticlă sau pe plăci de marmură 
(pictură   artistică   pe   sticlă,   vitralii,   sculpturi   şi   basoreliefuri   pe 
marmură etc.);
Frecvent,   această   asigurare   este   încheiată   de   magazine, 
hoteluri,   proprietari   de   clădiri   cu   pereţi   cortină,   organizatori   de 
expoziţii de opere de artă, lăcaşe de cult, etc.
II. Riscuri asigurate:
­   incendiu,   trăznet,   explozie,   ploaie   torenţială,   grindină, 
inundaţie,   furtună,   uragan,   cutremur   de   pământ,   prăbuşire   sau 

                                                   86
alunecare   de   teren,   greutatea   stratului   de   zăpadă   sau   de   gheaţă, 
avalanşe de zăpadă şi variaţii de temperatură;
­ faptele oamenilor;
­   accidentele   de   orice   fel,   inclusiv   cele   produse   prin 
acţiunea animalelor;
­ lucrările de montare, demontare sau mutare a bunurilor 
asigurate, precum şi montarea iniţiala greşită.
III. Documente necesare pentru instrumentarea daunelor:
­ avizarea daunei de către client;
­ proces verbal de constatare a daunei;
­ rapoarte ale organelor abilitate (poliţie, pompieri, etc);
­ rapoarte de expertiză (dacă este cazul);
­   documente   din   care   reiese   repararea   sau   înlocuirea 
bunurilor avariate (facturi, ordine de plată, etc.);
­ alte documente solicitate de asigurător.

D. Asigurarea echipamentelor electronice
I. Este o asigurare facultativă având ca obiect: echipamentele 
electronice specificate,  din momentul  în care acestea  sunt  gata  de 
funcţionare, după ce au fost supuse unei testări funcţionale şi au fost 
instalate   în  localul   Asiguratului,   în   scopul   derulării   unei   activităţi 
profesionale (comerciale sau industriale).
De   obicei   sunt   clienţi   ai   acestei   varietăţi   de   asigurare 
deţinătorii   de   birotică   şi   tehnică   de   calcul,   de   instalaţii   de 
(tele)comunicaţii, cabinete şi laboratoare medicale, staţii şi studiouri 
de radio, film, TV, tipografii, echipamente de automatizare, măsură 
şi control, etc.
II. Riscuri acoperite:
­ asigurarea este de tipul "toate riscurile", adică se acoperă 
orice   pagubă   materială   cu   excepţia   celor   excluse   în   mod   expres. 
Pagubele acoperite pot fi cauzate, de exemplu, de:
­   persoane   fizice   (neglijenţă,   erori   de   operare,   furt   prin 
efracţie, acte de tâlhărie, etc.).
­   foc   (incendiu,   explozie,   implozie,   acţiune   directă   a 

                                                   87
trăsnetului, cădere a unor obiecte aflate în zbor, etc.).
­ apă (apă de la robinet, maree, inundaţii, ploi, coroziune, 
abur, etc.).
­   fenomene   naturale   (furtună,   vijelie,   grindină,   avalanşă, 
alunecări de pietre).
­ tehnologie (erori de construcţie, defecte ale materialului, 
defecte   de   fabricaţie,   supratensiuni,   inducţii,   pagube   prin   efect 
indirect al trăsnetului).
III. Pentru instrumentarea daunelor sunt necesare următoarele 
documente:
­ avizarea daunei de către client;
­ proces verbal de constatare a daunei;
­ rapoarte ale organelor abilitate (poliţie, pompieri, etc);
­ rapoarte de expertiză (dacă este cazul);
­   documente   din   care   reiese   repararea   sau   înlocuirea 
bunurilor avariate (facturi, ordine de plată, etc.);
­ alte documente solicitate de asigurător.

E. Asigurarea utilajelor şi instalaţiilor pentru cazurile de avarii 
accidentale
I. Obiectul asigurării:
Asigurarea de avarii accidentale este o asigurare facultativă ce 
are   ca   obiect   utilaje,   instalaţii,   maşini,   echipamente,   utilizate   în 
conformitate cu recomandările producătorului, din momentul în care 
acestea sunt gata de funcţionare, după ce au fost supuse unei testări 
funcţionale şi au fost instalate în localul Asiguratului.
Potenţiali clienţi ai acestei asigurări sunt de obicei:
­ centralele electrice (turbine, generatoare, sisteme de transport 
şi   distribuţie   a   energiei   electrice,   transformatoare);   societăţi   din 
industria   minieră   şi   petrolieră,   combinate   chimice,   fabrici   de 
prelucrare a lemnului şi de mobilă, fabrici de prelucrare a metalelor 
şi   construcţii   de   maşini,   fabrici   din   industria   textilă,   alimentară, 
materiale de construcţii, etc.
II. Riscuri acoperite:

                                                   88
 ­ asigurarea este de tipul "toate riscurile", adică se acoperă 
orice   pagubă   materială   cu   excepţia   celor   excluse   în   mod   expres. 
Pagubele acoperite pot fi cauzate, de exemplu, de:
­   defecte   de   turnare   şi   de   materiale,   erori   de   proiectare, 
greşeli de montare sau instalare, execuţie defectuoasă, nepricepere, 
neglijenţa   prepuşilor,   insuficienţa   apei   în   boilere,   dezmembrare 
datorată forţei centrifuge, scurt­circuit.
III. Pentru instrumentarea daunelor sunt necesare următoarele 
documente:
­ avizarea daunei de către client;
­ proces verbal de constatare a daunei;
­ rapoarte ale organelor abilitate (poliţie, pompieri, etc);
­ rapoarte de expertiză (dacă este cazul);
­   documente   din   care   reiese   repararea   sau   înlocuirea 
bunurilor avariate (facturi, ordine de plată, etc.);
­ alte documente solicitate de asigurător,

F. Asigurarea construcţiilor­montajului şi a răspunderii constructorului
I. Forma de asigurare:
Asigurarea   facultativă   a   construcţiilor­montajului   şi   a 
răspunderii constructorului are ca scop să acopere pagubele materiale 
şi răspunderea civilă legală faţă de terţi.
II. Obiectul asigurării poate fi după caz:
­   construcţia­montajul,   împreună   cu   maşinile,   utilajele, 
instalaţiile, materialele şi alte bunuri folosite la executarea acesteia,
­ răspunderea civilă legală faţă de terţi a constructorului.
În asigurare mai pot fi cuprinse:
­   cheltuielile   făcute   cu   transportul   maşinilor,   utilajelor, 
instalaţiilor,   materialelor   şi   a   altor   bunuri   de   la   furnizori   până   la 
şantierul de construcţie ­ montaj, dacă acestea nu au fost cuprinse în 
asigurarea de transport;
­ diferenţele de tarif pentru transportul aerian sau expres al 
unor bunuri;
­ taxele vamale, taxele de timbru şi alte taxe legale;

                                                   89
 ­ cheltuielile pentru munca suplimentară, munca de noapte 
ori în zile de sărbători legale;
­ cheltuielile făcute ca urmare a creşterii preţurilor şi salariilor 
peste cele luate în calcul în deviz.
De obicei această asigurare este solicitată de:
­ societăţile de construcţii­montaj în calitate de antreprenori 
sau subantreprenori:
­ societăţi de construcţii româneşti pentru lucrări executate în 
România sau în străinătate;
­ societăţi de construcţii străine, care au contractat lucrări în 
România.
­   persoane   fizice   sau  juridice   pentru   lucrări   executate   în 
regie proprie.
La cererea asiguratului şi potrivit prevederilor contractului de 
construcţie   ­   montaj,   în   asigurare   poate   fi   inclus   ca   coasigurat   şi 
beneficiarul lucrării.
III. Riscuri asigurate:
A. Pagube materiale care se pot produce
a) pe durata construcţiei­montajului:
Pagubele materiale cauzate bunurilor asigurate de: incendiu, 
trăznet, explozie (chiar dacă trăznetul sau explozia nu au fost urmate 
de incendiu), furtună, uragan, grindină, ploaie torenţială, inundaţie, 
cutremur   de   pământ,   prăbuşire   sau   alunecare   de   teren,   greutatea 
stratului   de   zăpadă   sau   de   gheaţă,   avalanşe   de   zăpadă,   căderi   pe 
clădiri sau alte construcţii a unor corpuri, accidente ale mijloacelor 
de   transport   în   timpul   transportului   materialelor   asigurate   de   la 
depozitele   şantierului   la   locul   construcţiei­montajului,   inclusiv   în 
timpul   operaţiilor   de   încărcare   sau   descărcare,   furt   prin   efracţia 
depozitelor,   dispariţia   unor   echipamente,   materiale,   scule   sau   alte 
bunuri cauzate direct de riscuri asigurate.
b) pe perioada de garanţie:
Pagubele   materiale   cauzate   construcţiei   ­   montajului,   după 
predarea către beneficiar în timpul perioadei de garanţie (menţinere 
în   funcţiune)   prevăzută   în   contractul   de   construcţie­montaj,   prin 

                                                   90
lucrări   şi   operaţiuni   efectuate   de   asigurat   în   vederea   îndeplinirii 
obligaţiilor   sale,   ori   dacă   pagubele   sunt   consecinţa   unei   cauze 
intervenite   în   timpul   perioadei   de   construcţie­montaj,   înainte   ca 
procesul­verbal de recepţie pentru partea respectivă a lucrării să fi 
fost încheiat.
c) Alte acoperiri referitoare la:
­   cheltuielile   de   curăţare   a   locului   sau   de   înlăturare   a 
resturilor rămase în urma unei pagube cuprinse în asigurare de un 
risc asigurat, aceste cheltuieli neputând depăşi 2% din suma asigurată 
totală;
­   cheltuielile   necesare   şi   economicoase   făcute   pentru 
salvarea   şi   conservarea   bunurilor   asigurate,   micşorarea   pagubelor, 
prevenirea   extinderii   pagubelor   sau   pentru   stabilirea   cauzelor   şi 
cuantumului acestora şi alte cheltuieli ca urmare a unei pagube;
­ cheltuielile de demontare şi montare făcute ca urmare a 
unei pagube cuprinse în asigurare;
B.   Răspunderea   civilă   legală   a   constructorului   faţă   de   terţi 
ocazionată de sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu 
titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată, pentru prejudicii de care 
răspunde în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin:
­ vătămare corporală sau deces, precum şi prin
­ avarierea sau distrugerea unor bunuri
­   cheltuielile  făcute  de  asigurat   în  scopul   respingerii   sau 
reducerii pretenţiilor la despăgubiri.
IV.  Pentru instrumentarea daunelor sunt necesare următoarele 
documente:
­ avizarea daunei de către asigurat;
­ proces verbal de constatare a daunei;
­ rapoarte ale organelor abilitate (poliţie, pompieri, etc)
­ facturi primite de la furnizori;
­ deviz de lucrări;
­ situaţii de lucrări executate;
­ decont de lucrări;
­ planuri şi alte documentaţii tehnice;

                                                   91
 ­ rapoarte de expertiză (dacă este cazul);
­ alte documente solicitate de asigurător.

G.  Asigurarea facultativă complexă a gospodăriilor persoanelor 
fizice
I. Obiectul asigurării:
Această varietate de asigurare poate avea ca obiect, după caz:
a) mobilier (ex: mobila din lemn, metal, plastic etc.);
b)   articole   de   îmbrăcăminte,   încălţăminte,   obiecte   de 
marochinărie (ex: haine, costume, pardesie, pantaloni, fuste, bluze, 
ciorapi,   lenjerie   de   corp,   genţi,   poşete,   serviete,   mănuşi,   căciuli, 
blănuri etc.);
c)   aparatură   electrică,   electronică,   electrocasnică,   tehnică 
de calcul, scule şi aparate casnice şi de uz gospodăresc, precum şi 
ceasuri (ex: calculatoare, imprimante, echipamente periferice, aparate 
telefonice fixe, faxuri, fotocopiatoare, aparatură foto, audio şi video 
(TV,   radio,   videocasetofoane,   CD­player,   magnetofoane,   combine 
muzicale, camere video etc.), sisteme de alarmă, centrale termice de 
apartament, aspiratoare, frigidere, maşini de spălat, maşini de cusut, 
aragaze, fiare de călcat, robot de bucătărie, cuptoare cu microunde 
etc.);
d)   alte   bunuri   de   uz   casnic   şi   gospodăresc   folosite   în 
gospodărie (ex: oglinzi, lămpi, veselă, obiecte de bucătărie, perne, 
lenjerie de pat, saltele, covoare, carpete, mochete, perdele, draperii, 
jaluzele,   produse   cosmetice,   parfumerie   şi   igienă   ­   şampoane, 
săpunuri, detergenţi, deodorante, parfumuri, farduri etc. ­; obiecte de 
sport, de vânătoare, de voiaj şi jucării, produse de hârtie, papetărie şi 
birotică ­ cărţi, jurnale, agende etc ­; obiecte de artă sau reproduceri 
ale   acestora   ­   tablouri,   picturi,   statui,   statuete,   ornamente, 
reproduceri după obiecte şi tablouri de artă);
e) produse agricole (cereale, făină, legume etc.), viticole, 
pomicole, produse animaliere şi alimente;
f)   unelte   agricole,   viticole,   pomicole,   apicole   şi   pentru 
deservire   zootehnică;   stupi   de   albine   (fără   familia   de   albine); 

                                                   92
mijloace de transport (căruţe şi alte vehicule cu tracţiune animală, 
tuetoane, motocicluri,  motociclete, scutere, moto­triciclete   şi  altele 
asemănătoare   ­   cu   sau   fără   ataş   şi   biciclete)   şi   harnaşamente; 
combustibili,   materiale   de   construcţie   pentru   uzul   gospodăresc 
(cherestea, lemn cioplit, bârne etc.),  produse  din lemn (tocuri,  uşi 
etc.);
g) furaje (fân, paie, coceni şi alte tulpini de plante furajere), 
chiar dacă sunt depozitate temporar sub formă de stoguri, clăi, şire 
etc.   la  locul   de  recoltare   sau   în   imediata  apropiere   a   domiciliului 
asiguratului.
Oferta   de   asigurare   se   adresează   persoanelor   fizice   pentru 
asigurarea facultativă a bunurilor din gospodărie.
II. Riscuri asigurate:
A. pagube produse de evenimente naturale precum: incendiu, 
trăsnet, explozie, chiar dacă trăsnetul sau explozia nu au fost urmate 
de incendiu, ploaie torenţială inclusiv efectele indirecte ale acesteia, 
grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ, prăbuşire 
sau alunecare de teren, greutatea stratului de zăpadă sau de gheaţă, 
avalanşe de zăpadă;

B. pagube produse ca urmare a acţiunii omului precum:
­   carbonizării   totale   sau   parţiale,   ori   topirii   chiar   şi   fără 
flacără   (de   exemplu:   carbonizarea   fără   flacără   a   unui   cearceaf   în 
timpul  călcatului  sau  a  unui  costum  pus  la  uscat  prea  aproape  de 
sobă, topirea unui obiect din mase plastice aşezat prea aproape de o 
sursă de căldură etc.);
­ avariilor accidentale produse la instalaţiile de gaze, apă, 
canal sau încălzire centrală;
­ dărâmării, demontării sau mutării în alt loc a clădirilor 
sau a altor construcţii în care se aflau bunurile asigurate, ori a unor 
clădiri sau alte construcţii învecinate, dacă aceasta se face pentru a se 
opri   întinderea   unui   incendiu   sau   la   o   ameninţare   bruscă   de 
inundaţie,   de   prăbuşire   sau   alunecare   de   teren   (de   exemplu: 
deteriorarea mobilierului cu prilejul dărâmării clădirii în care se afla 

                                                   93
mobilierul,   devenită   necesară   pentru   a   se   opri   întinderea   unui 
incendiu,   pierderea   unor   furaje   cu   prilejul   dărâmării   unei   clădiri 
învecinate, făcută cu acelaşi scop etc.);
­   acţiunii   unor   cauze   care   au   produs   pagube   bunurilor 
asigurate datorită distrugerii sau avarierii de către un risc asigurat a 
clădirilor sau a altor construcţii în care se aflau bunurile respective 
(de exemplu: deteriorarea unor bunuri de uz gospodăresc ca urmare a 
ploii   continue   care   a   putut   pătrunde   în   casă   datorita   faptului   că 
acoperişul   a   fost   smuls   de   furtună,   degradarea   unor   alimente   ca 
urmare a topirii stratului de zăpadă care a putut pătrunde în cămară 
datorită faptului că un perete a fost parţial dărâmat cu prilejul unui 
incendiu etc.);
­  căderii   unor   corpuri   pe  clădirile   sau  alte   construcţii   în 
care   se   aflau   bunurile   asigurate   ori   a   prăbuşirii   clădirilor   sau 
construcţiilor respective, precum şi a izbirii lor de către un vehicul;
­ pierderii sau dispariţiei bunurilor asigurate cauzate direct 
de riscuri asigurate (de exemplu: bunuri luate de apele unei inundaţii 
sau acoperite de mase de pământ sau roci deplasate  în urma unei 
prăbuşiri sau alunecări de teren etc.);
­ infiltrării apei provenite dintr­o inundaţie produsă într­un 
apartament învecinat, situat la acelaşi etaj sau la un etaj superior.
C. pagube produse de furt prin efracţie. 
III.   Pentru   instrumentarea   daunelor   sunt   cerute   următoarele 
documente:
­ avizarea daunei de către client;
­ proces verbal de constatare a daunei;
­ rapoarte ale organelor abilitate (pompieri, poliţie, etc)
­ rapoarte de expertiză (dacă este cazul)
­ documente din care reiese repararea sau înlocuirea 
bunurilor avariate (facturi, ordine de plată, etc)
­ alte documente solicitate de Asigurător.

H. Asigurarea pentru cazurile de incendiu şi alte calamităţi a 
clădirilor, a altor construcţii, precum şi a conţinutului acestora 

                                                   94
 I. Obiect:
Această varietate de asigurare poate fi  încheiată de persoane 
juridice, cu sediul în România şi are ca obiect asigurarea clădirilor şi 
a altor construcţii (inclusiv instalaţiile fixe aferente clădirilor şi altor 
construcţii, de încălzire, electrice, sanitare, ascensoare etc.), precum 
şi conţinutul acestora, mijloace fixe şi obiecte de inventar, mijloace 
circulante materiale.
II. Această asigurare acoperă următoarele riscuri:
­  incendiu,  trăsnet,  explozie,  căderea  sau prăbuşirea  unui 
aparat de zbor, a părţilor sale sau a încărcăturii acestuia, precum şi a 
altor corpuri;
­ calamităţi naturale: cutremur de pământ, grindină, ploaie 
torenţială,   inundaţie,   furtună,   uragan,   prăbuşire   sau   alunecare   de 
teren,   greutatea   stratului   de   zăpadă   sau   de   gheaţă,   avalanşe   de 
zăpadă;
­  greve,   tulburări  civile,   vandalism,  avarii   la  instalaţii  de 
apă, coliziune cu autovehicule, boom sonic;
­   furt   prin   efracţie   şi   acte   de   tâlhărie,   daune   provocate 
vecinilor,   răspunderea   chiriaşului   faţă   de   proprietar,   spargere   şi 
crăpare pentru geamuri şi oglinzi.
Opţional,   se   pot   acoperi   şi   cheltuieli   suplimentare,   ca   de 
exemplu:  cheltuieli  pentru  demolare,  transport,  curăţare  de  resturi, 
cheltuieli necesare stingerii incendiilor, cheltuieli de proiectare.
III. Această varietate de asigurare oferă asiguratului următoarele 
facilităţi:
­   clientul   poate   opta   pentru   acoperirea   unor   riscuri 
individuale   sau   combinaţii   ale   acestora,   structurându­se   astfel   un 
"pachet" personalizat;
­ încheierea asigurării la valoarea declarată de client, care 
poate  fi:   valoarea   de  nou   (preţul   de  înlocuire),   valoarea   reală   sau 
valoarea contabilă a clădirilor asigurate;
­ se oferă cele mai competitive tarife, cu posibilitatea plăţii 
primelor  de asigurare  şi în rate subanuale egale   şi  acordarea unui 
termen de păsuire de 15 zile de la scadenţa ratelor;

                                                   95
 ­ plata cu promptitudine a despăgubirilor, în termen de 10 
zile   lucrătoare   de   la   depunerea   ultimului   document   la   dosarul   de 
daună;
­   plata   cu   maximă   operativitate   a   unor   avansuri   din 
despăgubiri de maxim 40% din cuantumul daunei, ca urmare a unor 
pagube produse din riscuri asigurate;
­   patrimoniul   asigurat   este   protejat   prin   programe   de 
reasigurare complexe  încheiate cu cei  mai  importanţi  reasiguratori 
din lume.

4.3. Asigurări agricole

4.3.1. Asigurarea facultativă a culturilor
agricole şi a rodului viilor
A. Precizări
Această   varietate   de   asigurare   are   ca   scop   protecţia 
exploataţiilor agricole contra riscurilor specifice domeniului agricol 
vegetal, cu particularităţi privind:
­   asigurarea   facultativă   a   culturilor   agricole   şi   a   rodului 
viilor;
­ asigurarea facultativă a rodului pomilor fructiferi;
­ asigurarea facultativă a culturilor de legume;
­ asigurarea facultativă a pădurilor.
Asigurătorul se obligă să despăgubească pierderile cantitative 
produse   de  riscuri   asigurate   în   perioada  derulării   asigurării,   de   la 
semănat  până  la recoltare (culturi) respectiv de  la   înflorit  până  la 
recoltare (rodul viilor şi al pomilor fructiferi) şi de la semănat/plantat 
până la recoltare (legume).
B.Condiţii privind asigurarea facultativă a culturilor agricole şi 
a rodului viilor. 
         În asigurare pot fi cuprinse culturile de pe terenurile agricole 
proprietate a persoanelor juridice  şi/sau fizice, primite  în folosinţă 
sau luate în arendă de către acestea.
Riscuri   asigurate:   grindină,   incendiu   (din   orice   cauză), 
furtună, ploaie torenţială ­ efecte directe, prăbuşire/alunecare de teren 

                                                   96
cultivat, îngheţ timpuriu de toamnă, îngheţ de iarnă, îngheţ târziu de 
primăvară.
În funcţie de opţiunile şi solicitările clienţilor, aria protecţiei 
prin asigurare poate fi extinsă şi pentru alte riscuri.
Se   acordă   despăgubiri   numai   pentru   pagubele   la   valoarea 
producţiei  suferite  prin  pierderi   cantitative,  cu excepţia  culturii   de 
tutun la care se acoperă şi pagubele suferite prin pierderi calitative. 
În situaţia în care cultura asigurată suferă o daună totală din cauze 
necuprinse în asigurare, asiguratului i se restituie o parte din primele 
de   asigurare   plătite,   în   funcţie   de   data   la   care   s­au   produs   acele 
cauze.
Asigurarea poate fi încheiată oricând în timpul anului şi este 
valabilă pentru anul agricol în curs.
Prima de asigurare:
­ se stabileşte pentru anul agricol în curs, indiferent de data 
încheierii, pe feluri de culturi;
­ se achită integral sau în rate. Răspunderea asigurătorului 
începe:
­   pentru   culturile   agricole   însămânţate,   din   momentul 
răsăririi lor;
­   pentru   cultura   de   tutun   din   momentul   transplantării 
răsadului în câmp;
­ pentru viţa de vie din momentul înfloririi. Răspunderea 
asigurătorului   încetează   din   momentul   recoltării,   iar   la   recoltele   a 
căror   recoltă   se   treieră,   răspunderea   pentru   pagubele   produse   de 
incendiu încetează din momentul în care recolta a fost treierată.
Cota   de   primă   variază   între   2­10%   din   suma   asigurată   pe 
hectar, în funcţie de felul culturii şi de judeţ. În funcţie de mărimea 
suprafeţei se pot acorda importante reduceri ale cotelor de primă.

C. Condiţii privind asigurarea facultativă a culturilor de 
legume
În asigurare pot fi cuprinse culturile de pe terenurile agricole 

                                                   97
proprietate a persoanelor juridice  şi/sau fizice, primite  în folosinţă 
sau luate în arendă de către acestea.
Riscuri asigurate: grindină, incendiu (din orice cauză), furtună, 
ploaie torenţială ­ efecte directe, prăbuşire/alunecare de teren cultivat.
În funcţie de opţiunile şi solicitările clienţilor, aria protecţiei 
prin asigurare poate fi extinsa şi pentru alte riscuri.
Se   acordă   despăgubiri   numai   pentru   pagubele   la   valoarea 
producţiei suferite prin pierderi cantitative.
Asigurarea poate fi încheiată oricând în timpul anului şi este 
valabilă pentru anul agricol în curs.
Prima de asigurare se stabileşte pentru anul agricol  în curs, 
indiferent de data încheierii, pe feluri de culturi şi se achită integral 
sau în rate.
Răspunderea asigurătorului începe pentru culturile de legume, 
din momentul sădirii/transplantării lor;
Răspunderea asigurătorului încetează din momentul recoltării.
Cota   de   primă   variază   între   2­10%   din   suma   asigurată   pe 
hectar, în funcţie de felul culturii şi de judeţ. În funcţie de mărimea 
suprafeţei se pot acorda importante reduceri ale cotelor de primă.

D. Condiţii privind asigurarea facultativă a pădurilor
În asigurare pot fi cuprinse pădurile de pe terenurile proprietate a 
persoanelor fizice sau juridice, cât şi cele de pe terenurile primite în 
folosinţă sau luate în arendă de către acestea. Se pot asigura pădurile 
formate din aceeaşi specie forestieră sau în amestec de mai multe 
specii forestiere.
Riscuri   asigurate:   incendiu,   fulger,   explozie,   prăbuşire   de 
avioane, furtună, greutatea zăpezii.
Se acordă despăgubiri pentru pagubele suferite prin pierderi 
cantitative şi calitative.
Specii forestiere cuprinse în asigurare:
1. răşinoase: molid, brad, duglas, larice, pin.
2. foioase: fag, stejar, gorun.
3. diverse specii tari: salcâm, paltin, frasin, cireş, nuc.

                                                   98
 4. diverse specii moi: tei, salcie, plop.
Suma   la   care   se   face   asigurarea   pe  ha   se   stabileşte   potrivit 
cererii asiguratului dar nu poate depăşi suma obţinută prin înmulţirea 
mc/ha specie lemnoasă şi preţul pe mc/specie lemnoasă.
Prima   de   asigurare   se   stabileşte   pentru   un   an   şi   se   achită 
integral sau în rate.
Asigurarea poate fi încheiată oricând în cursul anului şi este 
valabilă pentru un an.

4.3.2. Asigurarea facultativă a animalelor

A. Precizări
Această asigurare facultativă se adresează exploataţiilor agricole 
specializate în producţia zootehnică şi prezintă particularităţi în ce 
priveşte:
­ asigurarea facultativă a animalelor;
­   asigurarea   facultativă   a   găinilor   ouătoare   cu   vârsta 
cuprinsă între 20­72 săptămâni, inclusiv.
Acoperire: se despăgubesc pierderile de animale ca urmare a 
bolilor   şi/sau   accidentelor,   în   perioada   asigurată,   până   la   valoarea 
reală a pagubei.

B. Condiţii privind asigurarea facultativă a animalelor 
Asigurarea   se   încheie   pe   o   perioadă   de   un   an.   La   cerere, 
asigurarea   se   poate   încheia   şi   pe   o   perioadă   mai   mică   de   un   an. 
Animale ce pot fi asigurate: Se pot asigura următoarele animale:
a) bovine în vârstă de 6 luni sau peste 6 luni;
b) cabalinele în vârstă de l an sau peste l an până la 15 ani 
inclusiv (dacă în cursul perioadei asigurării depăşesc vârsta de 15 
ani, rămân mai departe asigurate până la expirarea asigurării);
c)   porcinele   în   vârstă   de   6   luni   sau   peste   6   luni   (porci, 
scroafe,   vieri);   porcinele   având   o   greutate   de   cel   puţin   30   kg 
indiferent de vârsta lor, aflate în îngrăşătorie, aparţinând persoanelor 
juridice;
d) ovinele şi caprinele, în vârstă de 1 an sau peste un an;

                                                   99
 e) găini ouătoare cu vârsta cuprinsă între 20 ­ 72 săptămâni 
inclusiv.

C. Riscuri asigurate:
Asigurarea acoperă daunele produse prin mortalitate ca urmare 
a:
­ bolilor  infecto­contagioase (la bovine, ovine  şi caprine, 
porcine, cabaline) şi a bolilor parazitare la găini ouătoare.
­ accidentelor, cum ar fi:
­   incendiu,   explozie,   trăznet,   acţiunea   curentului   electric, 
cutremur   de   pământ,   prăbuşire,   alunecare   sau   surpare   de   teren, 
inundaţie,   furtună,   uragan,   viscol,   avalanşe   de   zăpadă,   grindină, 
îngheţ;
­ atacul animalelor sălbatice sau altor animale, muşcătura 
şerpilor, înţepătura insectelor veninoase, otrăvirea subită (intoxicaţia) 
cu   ierburi   sau   cu   substanţe   toxice   ori   medicamentoase,   umflarea 
(meteorizaţia acută) din cauza furajelor etc.;

D. Prima de asigurare  se   stabileşte   pentru   perioada   de 

asigurare menţionată în contractul de asigurare şi se achită integral 
sau în rate.
                Cota de primă variază între 2 şi 14% din sumele asigurate, 
funcţie de specia de animale şi riscurile asigurate. Se pot 
      acorda importante reduceri ale cotelor de primă, după caz.

      V. Rezumat
    În cadrul acestei teme, studenţii au învăţat despre:
       ­ Particularităţile asigurării de locuinţe şi bunuri
             ­ Particularităţile  asigurărilor agricole

     Vl. Test de evaluare / autoevalare
     1. Rezumaţi practica asigurării de locuinţe

                                                   100
      3.Explicaţi practica asigurării de bunuri
      4. Rezumaţi practica asigurării de animale

     R. 1.vezi   4.2             3.vezi  4.3.1              
2.vezi  4.2             4.vezi   4.4.2             

      

                                                   101
      Unitatea de învăţare V      
      Particularităţi ale încheierii unor categorii de asigurări
Asigurări auto
l. Introducere
         Această temă urmăreşte să lămurească următoarele 
probleme:
­ Practica încheierii  asigurărilor  auto 
           
ll. Competenţe
     După parcurgerea acestei teme, studenţii vor fi capabili:
­ Să rezume practica asigurării facultative pentru avarii auto Casco
­ Să explice  practica asigurărilor facultative de răspundere civilă a 
autovehicolelor nesupuse înmatriculării
­ Să descrie practica asigurării facultative suplimentare de răspundere 
civilă a autovehiculelor supuse înmatriculării
­ Să rezume practica asigurării de accidente a conducătorilor de 
autovehicule şi a persoanelor transportate
­ Să rezume practica asigurării facultative de răspundere civilă 
delictuală pentru pagube produse terţilor prin accidente  de 
autovehicule pe teritoriul României    

lll. Durata medie de parcurgere a temei este de:
                   ­3 ore

lV. Conţinutul unităţii de învăţare
4. Asigurări auto
4.1. Precizări
De regulă, asigurarea auto se încheie pentru o perioadă de 1 an 

                                                   102
calendaristic socotit de la data când se doreşte acoperirea riscurilor 
prin poliţa de asigurare. Asigurarea poate fi făcută şi pentru perioade 
mai scurte, de regulă luni întregi.
În ce priveşte riscurile asigurate, asiguratul poate opta pentru 
asigurarea de avarii şi asigurarea de avarii şi furt.
Autoturismul se asigură pentru evenimente care se pot produce 
atât pe teritoriul României cât şi în afara teritoriului României pentru 
diferite perioade de timp dar nu mai mici de o lună.
Această asigurare nu acoperă şi riscul furtului. Acest risc se 
asigură însă obligatoriu în cazul autoturismelor cumpărate în rate sau 
leasing.
Plata   primei   de   asigurare   se   poate   efectua   fie   integral   şi 
anticipat (înaintea intrării în vigoare a poliţei), fie în 2­12 rate. Prima 
de   asigurare   se   poate   achita   în   numerar,   ordin   de   plată   bancar, 
mandat   poştal,   etc.   După   scopul   urmărit   se   practică   mai   multe 
varietăţi de asigurare auto caracterizate prin diferite particularităţi.

4.2 Asigurarea facultativă pentru avarii auto - Casco

I. Obiectul asigurării îl formează toată gama de autovehicule 
rutiere autopropulsate (cu excepţia celor care circulă pe şine), care 
sunt înmatriculate conform legislaţiei în vigoare.
Asigurarea   se   încheie   cu   deţinătorul   înscris   în   cartea   de 
identitate, sau alte persoane care au interes asigurabil cu privire la 
autovehicul, interes reieşit dintr­un contract (de leasing, de comodat, 
etc.).
II. Riscuri asigurate:
a) avarii provocate de:
­   ciocniri,   loviri,   izbiri,   zgârieri   accidentale,   căderi   (în 
prăpastie,   în   apă),   căderi   de   corpuri   pe   autovehicul,   derapări, 
răsturnări;
­   incendiu,   trăsnet,   explozie  (inclusiv   din  cauze   tehnice), 
calamităţi naturale;
b) furt (furtul autovehiculului sau al unor părţi componente ori 
piese ale acestuia), precum  şi avarii produse acestuia ca urmare a 

                                                   103
furtului sau a tentativei de furt.
Asigurarea   de   AVARII   acordă   protecţie   în   România   şi   în 
străinătate.
Dacă autovehiculul nu este asigurat Casco la ASIROM, se pot 
acoperi prin asigurare riscurile de avarii, sau avarii  şi furt în afara 
teritoriului României, cu condiţia emiterii contractului de asigurare, 
efectuării inspecţiei de risc şi a încasării primei de asigurare aferente.
Acoperiri suplimentare, incluse în prima de bază:
­ cheltuielile de transport al vehiculului avariat;
­ cheltuielile pentru limitarea pagubelor;
­ pagubele produse autovehiculului asigurat de măsurile de 
salvare a acestuia sau a construcţiei în care se află acesta, precum şi 
pentru salvarea persoanelor imobilizate în autovehicul (descarcerare);
­ pagubele produse din riscuri asigurate echipamentelor cu 
care au fost dotate din fabricaţie, de producător, autovehiculele cu 
destinaţie specială;
­ pagubele produse dotărilor de serie;
­   pagubele   produse   dotărilor   suplimentare,   special 
construite   pentru   autovehicule,   înscrise   în   contract   pentru   sumele 
asigurate convenite şi pentru care s­au plătit primele de asigurare.
II. Suma asigurată este suma declarată de către Asigurat, pe 
baza propriei sale opţiuni, sumă care ar trebui să corespundă valorii 
reale a autovehiculului.
Valoarea reală este valoarea de comercializare de nou, la data 
încheierii   asigurării   (conform   facturilor   de   achiziţie   de   nou, 
cataloagelor de specialitate Eurotax­Schwacke sau listelor de preţuri 
de la producător), mai puţin uzura stabilită în raport cu vechimea în 
ani   a   acestora,   potrivit   scalei   de   uzură   ce   este   parte   integrantă   a 
contractului de asigurare.
III. Perioada asigurată este de regulă un an, dar asigurarea se 
poate încheia între minimum 6 luni şi maximum durata contractului 
de rate / leasing (mai mulţi ani).
IV. Prima de asigurare se calculează potrivit tarifului de prime 
ASIROM, se exprimă în valută şi poate fi plătită în lei sau în valută. 

                                                   104
Eşalonarea plăţii ratelor de primă se poate face in:
­ 2 rate semestriale egale;
­ 4 rate trimestriale egale;
­10 rate egale, scadente în primele 9 luni.
V. Termenul de păsuire la plata ratelor de prima este de 15 zile. 
În caz de neplată la scadenţă a unei rate de primă următoare celei 
dintâi,   Asigurătorul   acordă   Asiguratului   posibilitatea   achitării 
acesteia în termen de 15 zile de la scadenţa ratei respective, situaţia 
contractului rămânând neschimbată până la expirarea acestui termen. 
În cazul în care sumele datorate de Asigurat cu titlu de primă nu sunt 
plătite   nici   în   termenul   de   păsuire   de   15   zile   de   la   scadenţă, 
contractul   de   asigurare   este   reziliat   retroactiv,   începând   cu   ziua 
imediat următoare datei scadente a ratei restante, fără ca o notificare, 
punere   în   întârziere,   sau   o   altă   formalitate   prealabilă   să   mai   fie 
necesară.

VI. Modalitatea de plată a despăgubirii
Poate fi aleasă de către Asigurat, dintre următoarele:
1.   pe   baza   evaluării   asigurătorului   (deviz   antecalcul),   se 
poate   ridica   de   la   societatea   cu   care   sa   încheiat   asigurarea,   suma 
necesară   demarării   reparaţiei,   urmând  a  se  plăti   şi   diferenţa,   dacă 
există, pe baza actelor care dovedesc cheltuieli efectiv făcute într­un 
termen   de   cel   mult   60   zile   de   la   data   producerii   evenimentului 
asigurat;
2.  prin virament   sau  ordin  de  plată,   direct  către   unitatea 
service care efectuează reparaţia;
3.   pe   baza   documentelor   care   probează   cheltuieli   efectiv 
făcute de către asigurat pentru repararea autovehiculului asigurat.
Autovehiculul   poate   fi   introdus   în   reparaţie   după,   sau 
concomitent cu efectuarea de către societatea de asigurări, printr­un 
inspector   de   specialitate,   a   constatării   privind   daunele   efectiv 
produse în timpul evenimentului asigurat.
La   solicitarea   asiguratului,   se   pot   acorda   avansuri   din 
despăgubiri   de   până   la   60%   din   valoarea   estimată   a   pagubelor, 

                                                   105
stabilită pe bază de deviz antecalcul întocmit de unităţi de reparaţii 
sau pe baza preţurilor de catalog şi a tarifelor de manoperă, calculate 
la   data   producerii   evenimentului   asigurat,   conform   avariilor 
consemnate în procesul verbal de constatare.
Plata despăgubirilor se face în termen de 15 zile lucrătoare de 
la data când dosarul de daună este completat cu toate documentele 
necesare.

VII.   Facilităţi:   Asigurarea   CASCO   prezintă   pentru   asigurat 

următoarele avantaje:
­ valabilitate oriunde în lume a asigurării de avarii;
­ flexibilitate în stabilirea sumei asigurate;
­ bonusuri pentru ani consecutivi fără daune, mergând până 
la 45%, inclusiv pentru autovehiculele de fabricaţie străină;
­   se   acoperă   fără   adaos   de   primă   şi   cazul   conducerii 
autovehiculului,   cu   consimţământul   asiguratului,   de   către   o   altă 
persoană;
­   o   reţea   teritorială   care   include   48   de   sucursale,   87 
reprezentanţe şi 87 agenţii;
­   un   sistem   de   convenţii   încheiate   cu   peste   250   unităţi 
service,   uniform   răspândite   pe   teritoriul   României,   la   care 
asigurătorul   poate   face   direct   plata   reparaţiilor   la   autovehiculele 
avariate, eliberând asiguratul de grijile inerente oricărei reparaţii a 
avariilor la autovehiculul asigurat;
­ o listă  de corespondenţi din străinătate care pot acorda 
asistenţă în caz de avarii oriunde în lume.
Pentru întocmirea dosarului de daună şi efectuarea constatării 
daunelor,   persoana   păgubită   trebuie   să   se   prezinte   la   unităţile 
teritoriale ale societăţii de asigurare (serviciul daune) sau la atelierele 
de reparaţii auto agreate de asigurător cu următoarele acte:
­ contractul de asigurare în original sau fotocopie;
­ documentul (chitanţă, OP), în original sau fotocopie, care 
atestă achitarea la zi a primelor de asigurare CASCO;
­ copie după tichetul de asigurare încheiat la ASIROM al 

                                                   106
 persoanei vinovate de producerea pagubelor (dacă este cazul);
­   documentele   (în   original)   întocmite   de   Poliţie   sau   alte 
organe   abilitate   să   cerceteze   şi   să   constate   producerea   riscurilor 
asigurate;
­   certificatul   de   înmatriculare   sau   cartea   de   identitate   a 
autovehiculului.

4.3. Asigurarea facultativă de răspundere civilă a 
autovehiculelor ce nu sunt supuse înmatriculării
Acoperă   răspunderea   civilă   a   asiguraţilor,   deţinători   de 
autovehicule ce nu sunt supuse înmatriculării, dar care se deplasează 
pe drumurile publice, pentru prejudiciile de care aceştia răspund, în 
baza   legii,   faţă   de   terţe   persoane   păgubite   prin   accidente   de 
autovehicule,   precum   şi   pentru   cheltuielile   făcute   de   asiguraţi   în 
procesul civil, în limitele prevăzute în contractul de asigurare;

4.4. Asigurarea facultativă suplimentară de

răspundere civilă a autovehiculelor supuse
  înmatriculării
Acoperă   răspunderea   civilă   a   asiguraţilor,   deţinători   de 
autovehicule supuse înmatriculării, pentru prejudiciile de care aceştia 
răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente 
de autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în 
procesul civil, peste limitele stabilite de actul normativ al Comisiei 
de Supraveghere a Asigurărilor.
În ambele cazuri, despăgubirea se stabileşte pe baza convenţiei 
dintre asigurat, persoana păgubită şi ASIROM, potrivit contractului 
de   asigurare   şi   condiţiilor   generale   de   asigurare   ori   prin   hotărâre 
judecătorească.

4.5. Asigurarea de accidente a conducătorilor

de autovehicule şi a persoanelor transportate
A. Obiectul asigurării

                                                   107
 1. Sunt protejate prin prezenta formă de asigurare, persoanele 
aflate în momentul accidentului, cu consimţământul Asiguratului, în 
autovehiculul   menţionat   în   contractul   de   asigurare,   în   limita 
numărului de locuri înscris în actele autovehiculului.
Asigurarea este valabilă indiferent dacă Asiguratul, menţionat 
în contractul de asigurare, se afla sau nu în autovehicul în momentul 
accidentului.
2.   În   asigurare   sunt   cuprinse   numai   accidentele   produse   în 
perioada de valabilitate a asigurării şi în timpul în care conducătorul 
sau alte persoane se aflau în autovehiculul asigurat.
B. Riscurile acoperite:
a. deces din accident;
b. invaliditate permanentă din accident;
c.   indemnizaţie   zilnică   pentru   zilele   de   spitalizare   sau 
tratament ambulatoriu, urmare a unui accident.
C. Excluderi
Nu   sunt   cuprinse   în   asigurare   şi   ASIROM   nu   acordă 
indemnizaţii   pentru   cazurile   în   care   decesul,   invaliditatea 
permanentă,   tratamentul   ambulatoriu   sau   spitalizarea   persoanei 
accidentate au fost prilejuite de:
a)   comiterea   sau   încercarea   de   a   comite,   cu   intenţie,   de 
către Asigurat sau persoanele acoperite prin asigurare, a unor fapte 
penale;
b)   măsuri/operaţiuni   militare  în  caz   de   război   (indiferent 
dacă războiul este declarat sau nu), invazie, ocupaţie militară, război 
civil, insurecţie, rebeliune, revoluţie, putere (dictatură) militară sau 
uzurpare de putere;
c) tulburări civile, revolte, greve, greve patronale, acte de 
terorism sau sabotaj şi alte asemenea;
d) influenţe directe sau indirecte ale exploziei atomice, ale 
radiaţiilor   sau   infestări   radioactive   ca   urmare   a   folosirii   energiei 
atomice sau materialelor fisionabile;
e) persoana accidentată a produs accidentul cu intenţie;
f)   influenţe   directe   sau   indirecte   ale   poluării   sau 

                                                   108
contaminării, din orice cauze;
g) evenimente produse în timpul utilizării autovehiculelor la 
concursuri, întreceri sau antrenamente pentru acestea, inclusiv cele 
produse în afara programului oficial;
h) evenimente produse în timp ce autovehiculul era condus 
sau   acţionat,   de   Asigurat   sau   de   o   altă   persoană,   dar   cu 
consimţământul  Asiguratului,  fără  ca aceasta  să  posede  permis  de 
conducere   valabil   pentru   categoria   respectivă   de   autovehicule,   ori 
după ce permisul de conducere i­a fost retras, anulat sau reţinut în 
vederea   anulării   şi   nu   a   fost   eliberată   o   dovadă   provizorie   de 
circulaţie sau aceasta a expirat;
Face   excepţie   de   la   alineatul   precedent   cazul   în   care 
autovehiculul   adaptat   cu   comandă   dublă   a   fost   condus   de   către 
cursantul unei şcoli de şoferi, în timpul orelor de conducere, asistat 
de un instructor auto sau de examinator;
i) evenimente produse în timp ce autovehiculul era condus 
sau   acţionat,   de   Asigurat   sau   de   o   altă   persoană,   dar   cu 
consimţământul   Asiguratului,   aflându­se   sub   influenţa   băuturilor 
alcoolice;
Fac excepţie de la alineatul precedent, evenimentele produse în 
cazul autovehiculelor aparţinând asiguraţilor persoane juridice, care 
au în obiectul de activitate transportul de persoane, caz  în care se 
plătesc indemnizaţii ce urmează a fi recuperate de la conducătorul 
autovehiculului, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice;
j)   evenimente   produse   cu   autovehiculul   pentru   care 
validează asigurarea, dacă acesta nu avea certificat de înmatriculare 
valabil sau altă autorizaţie de circulaţie valabilă, la data producerii 
accidentului.
Asigurarea este valabilă atât pe teritoriul României cât şi în 
străinătate. Aceasta se încheie pe perioade de 1 an sau de minimum 6 
luni.
Asigurarea   se   poate   încheia   independent   de   alte   asigurări 
facultative existente pentru autovehiculul sau asiguratul respectiv.
Sumele  asigurate  se   stabilesc,   pe   baza   opţiunii   asiguratului, 

                                                   109
după cum urmează:
a)   o   sumă   asigurată   pentru   cazurile   de   invaliditate 
permanentă;
b) o sumă asigurată pentru cazurile de deces;
c)   o   indemnizaţie,   în   cuantumul   stabilit   la   încheierea 
asigurării, pentru fiecare zi de spitalizare sau tratament ambulatoriu, 
datorate accidentului de autovehicul.

4.6. Asigurarea facultativă de răspundere civilă

delictuală pentru pagube produse terţilor prin
accidente de autovehicule pe teritoriul României
Persoanele   fizice   şi   juridice,   cu   domiciliul   sau   sediul   în 
România,   care   deţin   autovehicule   supuse   sau   nu   înmatriculării, 
conform legii în vigoare în România, se pot asigura facultativ pentru 
răspundere   civilă   delictuală   pentru   pagube   produse   terţilor   prin 
accidente de autovehicule pe teritoriul României.
Această formă de asigurare poate acoperi:
­ pagube produse terţelor persoane, de autovehicule ce nu 
sunt   supuse   înmatriculării,   dar   care   se   deplasează   pe   drumurile 
publice;
­   pagube   produse   terţelor   persoane,   peste   limita   maximă 
prevăzută de Hotărârea de Guvern privind asigurarea obligatorie de 
răspundere   civilă   auto,   valabilă   la   data   încheierii   asigurării 
facultative.
Asigurarea   menţionată   se   poate   încheia,   după   caz,   pentru 
acoperirea   pagubelor   produse   prin   accidente   de   autovehicule 
bunurilor aparţinând terţilor sau vătămărilor corporale ori decesului 
terţelor persoane.
Încheierea  asigurărilor   facultative  suplimentare   de   răspundere 
civilă a autovehiculelor supuse înmatriculării nu este condiţionată de 
existenţa asigurării obligatorii de răspundere civilă.
Primele de asigurare sunt stabilite diferenţiat în funcţie de:
­ felul asigurării ce se va încheia;
­ limitele maxime ale răspunderii asigurătorului;

                                                   110
 ­tipul prejudiciilor ce urmează a fi acoperite prin asigurare;
­ felul autovehiculelor şi categoria de deţinători (persoane 
fizice sau juridice);
­   perioada   pentru   care   se   solicită   încheierea   asigurării. 
Stabilirea despăgubirilor se face pe baza convenţiei dintre asigurat, 
persoana   păgubită   şi   asigurător,   potrivit   contractului   de   asigurare 
facultativă   şi   condiţiilor   generale   de   asigurare   aferente   ori   prin 
hotărâre judecătorească.

      V. Rezumat
    În cadrul acestei teme, studenţii au învăţat despre:
      ­ Practica încheierii  asigurărilor  auto 

     Vl. Test de evaluare / autoevalare
     1. Rezumaţi practica asigurării facultative pentru avarii auto Casco
2. Explicaţi  practica asigurărilor facultative de răspundere civilă a 
autovehicolelor nesupuse înmatriculării
3. Descrieţi practica asigurării facultative suplimentare de răspundere 
civilă a autovehiculelor supuse înmatriculării
4. Rezumaţi practica asigurării de accidente a conducătorilor de 
autovehicule şi a persoanelor transportate
5. Rezumaţi practica asigurării facultative de răspundere civilă 
delictuală pentru pagube produse terţilor prin accidente  de 
autovehicule pe teritoriul României    

      R. 1.vezi  4.1             3.vezi  4.3.       5.vezi 4.6.      
2.vezi  4.2             4.vezi   4.4.             

                                                   111
      

     Unitatea de învăţare Vl 
     Particularităţi ale încheierii unor categorii de asigurări
      Asigurări de bunuri pe timpul de transportului
      Asigurări de răspundere civilă

     l. Introducere
         Această temă urmăreşte să lămurească următoarele probleme:
­ Practica asigurării de bunuri pe timpul transportului
­ Practica asigurării de răspundere civilă           

ll. Competenţe
     După parcurgerea acestei teme, studenţii vor fi capabili:
­ Să rezume practica asigurării bunurilor pe timpul transportului
­ Să explice  practica asigurării numerarului pe timpul transportului
­ Să descrie practica asigurării răspunderii cărăuşului pentru 
mărfurile transportate
­ Să rezume practica asigurării navelor maritime
­ Să rezume practica asigurării creditelor şi garanţiilor bancare    
­ Să explice practica asigurării de răspundere civilă generală
­ Să rezume practica asigurării de răspundere a producătorului
­ Să descrie practica asigurării de răspundere a angajatorului
­ Să rezume practica asigurării de răspundere pentru mediu
­ Să explice practica asigurării de răspundere profesională
­ Să explice practica asigurării de răspundere a directorilor şi 
administratorilor societăţilor comerciale
­ Să descrie practica asigurării de răspundere civilă a prestatorului 
de activităţi (servicii) conexe transporturilor rutiere
­ Să rezume practica asigurării de răspundere civilă a proprietarilor 

                                                   112
 sau deţinătorilor de câini
­ Să explice Asigurarea de răspundere civilă a organizatorilor 
de concursuri automobilistice sau karting
­ Să descrie practica asigurării de răspundere civilă a structurilor de 
primire turistice
­  Să rezume practica asigurării de răspundere civilă de locaţiune
­ Să  rezume practica asigurării de răspundere civilă auto pentru 
prejudicii produse terţilor prin accidente 
           
lll. Durata medie de parcurgere a temei este de:
                   ­3 ore
lV. Conţinutul unităţii de învăţare
      4. Particularităţi ale încheierii unor categorii de asigurări
      4.1. Asigurări de bunuri pe timpul de transportului
4.1.1. Asigurarea bunurilor pe timpul
transportului(Cargo)
A. Obiectul asigurării
În   schimbul   unei   prime   de   asigurare,   asigurătorul   asigură 
bunurile   în   legătură   cu   care  asiguratul   are   un  interes   şi   care   sunt 
supuse riscurilor ce apar pe timpul transportului, inclusiv cheltuielile 
în legătură cu acesta, după cum se stabileşte în poliţa de asigurare.
B. Suma asigurată
Suma asigurată  este  valoarea indicată  în poliţă  şi  reprezintă 
nivelul maxim al despăgubirii ce se poate acorda în caz de daună.
C. Riscurile asigurate
Poliţa de asigurare oferă acoperire fie pentru toate riscurile fie 
pentru un număr limitat de riscuri, conform condiţiei de asigurare în 
baza căreia se emite, la cererea asiguratului.
D. Constatarea daunelor
În cazul producerii unei daune, constatarea acesteia se face de 
asigurător direct sau prin reprezentanţi, împreună cu asiguratul sau 
cu reprezentanţii acestuia precum şi prin experţi sau persoane neutre, 

                                                   113
dacă aceasta s­a convenit între asigurat şi asigurător.
E. Cererea de despăgubire
Cererea   de   despăgubire   se   face   în   scris   şi   trebuie   să   aibă 
anexate următoarele documente justificative:
­ poliţa de asigurare în original;
­ dovada plăţii primei de asigurare;
­   documentul   de  transport   (scrisoare   de   trăsură,   foaie   de 
parcurs, etc.)
­ factura mărfii;
­   documentele   care   să   ateste   producerea   daunei:   proces 
verbal de constatare, proces verbal întocmit de poliţie sau pompieri, 
protestul   de   mare,   extrase   din   jurnalul   de   bord,   certificatul   de 
descărcare, actul de constatare, raportul expertului, dacă se numeşte 
un expert, protest împotriva cărăuşului şi răspunsul la protest;
­ facturi, chitanţe şi alte dovezi privind cheltuielile efectuate;
­ dispasa în cazurile de avarie comună;
­ orice alte documente relevante în legătură cu producerea 
daunei şi susţinerea cererii de despăgubire.
F. Plata despăgubirii
Despăgubirile   se   plătesc   în   lei   dacă   prima   de   asigurare   s­a 
încasat în lei sau despăgubirile se plătesc în valută dacă prima de 
asigurare s­a încasat în valută.
Asigurătorul va plăti despăgubirea datorată numai în cazul în 
care asiguratul a achitat prima de asigurare.

4.1.2.Asigurarea numerarului pe
timpul transportului
Asigurarea numerarului pe timpul transportului acoperă toate 
riscurile ce cauzează pagube numerarului asigurat, care pot surveni 
pe   timpul   transportului   şi   a   operaţiunilor   de   încărcare/descărcare 
în/din autovehiculul blindat, cu excepţia excluderilor menţionate în 
condiţia de asigurare.

                                                   114
4.1.3. Asigurarea răspunderii cărăuşului pentru
mărfurile transportate

Asigurarea răspunderii cărăuşului pentru mărfurile transportate 
acoperă răspunderea cărăuşului pentru pagube la mărfurile transportate, 
aşa cum este reglementată în art.17 şi 23 din "Convenţia referitoare la 
contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR)", 
convenţie la care România a aderat în baza Decretului nr. 451/1972, 
asigurarea fiind valabilă atât pe teritoriul României cât şi în afara 
acestuia.

4.1.4.Asigurarea navelor maritime

(CASCO maritim)
A. Precizări
Asigurarea   facultativă   a   navelor   maritime   acoperă   navele 
comerciale,   navele   de   pescuit   şi   navele   colectoare,   precum   şi   alte 
ambarcaţiuni, instalaţii şi utilaje plutitoare, asimilate navelor, în una 
dintre următoarele condiţii:
a. Pierdere totală, avarie comună, avarie particulară şi răspundere 
pentru coliziuni.
În   baza   acestei   condiţii   sunt   acoperite   pierderea   totală, 
pierderile   şi   avariile   la   navă,   contribuţia   la   cheltuielile   de   avarie 
comună   şi   salvare,   răspunderea   pentru   daunele   rezultând   din 
coliziunea navei asigurate cu alte nave, instalaţii portuare sau alte 
obiecte fixe sau plutitoare şi cheltuielile decurgând din acestea.
b. Pierdere totală, avarie comună şi avarie particulară
În   baza   acestei   condiţii   sunt   acoperite   pierderea   totală, 
pierderile   şi   avariile   la   navă,   contribuţia   la   cheltuielile   de   avarie 
comună şi salvare.
c. Pierdere totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni
În   baza   acestei   condiţii   sunt   acoperite   pierderea   totală, 
contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi salvare, răspunderea 
pentru daunele rezultând din coliziunea navei asigurate cu alte nave, 

                                                   115
instalaţii portuare sau alte obiecte fixe sau plutitoare  şi cheltuielile 
decurgând din acestea.
d. Pierdere totală şi avarie comună
În baza acestei condiţii sunt acoperite pierderea totală a navei, 
contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi salvare.
e. Pierdere totală.
În baza acestei condiţii sunt acoperite pierderea totală a navei, 
cheltuielile de salvare şi alte cheltuieli decurgând din acestea.
Asigurarea încheiată în una din condiţiile de mai sus poate fi 
extinsă pentru a acoperi:
­   inventarul   mijloacelor   fixe   şi   mijloacelor   circulante 
materiale şi cheltuielile în legătură cu exploatarea navei;
­ riscurile de război şi greve.
În ce priveşte asigurarea navelor în construcţie, reparaţie şi în 
timpul călătoriilor de probă, aceasta se face potrivit clauzei engleze 
"Builders' risks".
În   ce   priveşte   asigurarea   navelor   aeriene   aceasta   acoperă 
avariile (asigurarea Casco) şi răspunderea civilă legală ca urmare a 
pagubelor produse prin accidente de aeronavele asigurate (asigurarea 
de răspundere civilă faţă de terţi).

B. Practica în materia asigurărilor

maritime, de transport şi aviaţie
Cu   titlu   de   exemplu   sunt   prezentate   condiţiile   de   asigurare 
maritime, de transport şi aviaţie practicate de societatea de asigurare­
reasigurare ASTRA.
a. asigurări maritime
Asigurarea facultativă CASCO a navelor maritime şi fluviale, 
precum   şi   a   altor   ambarcaţiuni,   instalaţii   şi   utilaje   plutitoare, 
asimilate navelor, asigură CASCO navele maritime şi fluviale, în lei 
sau   în   valută,   acordând   asiguraţilor   compensaţii   băneşti   pentru 
pierderi şi daune produse navelor asigurate, în aceeaşi valută în care 
s­au plătit primele de asigurare.
Acest   tip   de   asigurare   poate   acoperi   pierderea   totală, 

                                                   116
cheltuielile de salvare, avariile şi răspunderea pentru coliziuni cu terţi 
ale   navelor,   apărute   ca   urmare   a   produceri   riscurilor   asigurate   şi 
poate fi extinsă pentru acoperirea riscurilor de război şi grevă.
b. asigurarea navelor pe timpul construcţiei
Societatea ASTRA asigură facultativ navele maritime şi de ape 
interioare pe timpul cât acestea sunt în faza de construcţie.
Acest   produs   prevede   asigurarea   corpului,   maşinilor, 
instalaţiilor şi echipamentelor navei aflate  în construcţie în şantier 
sau   alte   localuri   ale   constructorului,   precum   şi   a   subansamblelor, 
instalaţiilor,   echipamentelor   etc.   montate   la   navă   de   către 
subcontractori.   Asigurarea   este   valabilă   şi   pe   timpul   tranzitării 
instalaţiilor,   echipamentelor,   subansamblelor   etc.   navei   de   la/către 
localurile situate în interiorul portului/locului în care constructorul 
sau subcontractorii îşi desfăşoară activitatea.
Prin   acest   tip   de   asigurare   se   acoperă:   pierderi   şi   avarii 
înregistrate la navă sau subansamble, la echipamente sau componente 
cauzate de incendiu, explozie, defecte latente, greşeli de proiectare, 
coliziune   etc.;   costuri   generate   de   lansarea   eşuată   la   apă   a   navei; 
cheltuieli reprezentând contribuţia navei la avaria comună; măsurile 
de salvare a navei; răspunderea Asiguratului ce rezultă din coliziuni 
cu terţi.
c. Asigurarea facultativă a utilajelor de foraj marin 
Societatea ASTRA asigură unităţile mobile de foraj marin pe 
timpul   cât   acestea   îşi   desfăşoară   activitatea   pe   poziţiile   de   lucru 
precum şi pe timpul transportului acestora între diferite puncte. Se 
asigură corpul şi instalaţiile unităţii mobile de foraj marin specificate 
în poliţă, incluzând echipamentele aferente, uneltele, dispozitivele de 
înregistrare,   instalaţiile   de   legare­dezlegare,   porţile   de   bazin, 
vinciurile,   piesele   de   schimb,   aparatura,   echipamentul   de   forare, 
macaralele,  prăjinile de foraj,  ţevile şi tubulaturile  pe timpul când 
toate acestea se află în dotarea unităţii mobile sau când sunt folosite 
în legătură cu activităţile de pe aceasta ori când sunt pe barje sau 
nave acostate alături de aceasta, incluzând prăjini de foraj în acţiune 
şi   echipamente   aflate   în   grija,   custodia   şi   controlul   Asiguratului. 

                                                   117
Echipamentele   sunt   asigurate   şi   atunci   când   ele   sunt   separate   de 
unitatea mobilă şi sunt tranzitate de la/către unitatea mobilă.
d. asigurarea de răspundere civilă a reparatorilor de nave
Societatea de asigurare­reasigurare ASTRA asigură răspunderea 
civilă a reparatorilor de nave maritime şi de navigaţie interioară, care 
apare în perioada efectuării lucrărilor de reparaţii.
Prin acest tip de asigurare, societatea ASTRA ASIGURĂRI va 
despăgubi   Asiguratul   în   situaţia   în   care   acesta,   în   calitate   de 
reparator, devine răspunzător pentru: pierderi sau avarii la navele sau 
ambarcaţiunile, echipamentele şi instalaţiile aflate în grija, custodia 
sau controlul Asiguratului în vederea efectuării şi în timpul lucrărilor 
de reparaţii; pierderi şi avarii ale mărfii sau ale altor lucruri aflate pe 
sau   descărcate   de   pe   navele   sau   ambarcaţiunile   aflate   în   grija, 
custodia sau controlul Asiguratului; scoaterea şi îndepărtarea epavei 
şi pierderi sau avarii cauzate proprietăţii unui terţ pe timpul efectuării 
lucrărilor de reparaţii.
e. asigurarea de răspundere civilă a autorităţilor portuare
Poliţa   asigură   riscul   de   răspundere   civilă   a   autorităţilor 
portuare,   în   lei   sau   în   valută,   acordând   Asiguraţilor   compensaţii 
băneşti   pentru   pierderile   şi   daunele   produse   navelor   asigurate,   în 
aceeaşi valută în care s­au plătit primele de asigurare.
În baza acestei asigurări, societatea ASTRA ASIGURĂRI va 
despăgubi   Asiguratul   în   situaţia   în   care   acesta,   în   calitatea   sa   de 
autoritate   portuară   şi/sau   proprietar   şi/sau   operator,   devine 
răspunzător   pentru:   pierderi   sau   avarii   ale   navelor   şi/sau   ale 
ambarcaţiunilor   incluzând   pierderea   folosinţei   acestora, 
echipamentelor, mărfii, navlului şi toate celelalte interese legate de 
acestea  când   acestea   se  află   în   custodia   sau  posesia   Asiguratului; 
pierderi de vieţi omeneşti şi/sau răniri corporale şi/sau accidente de 
muncă excluzând răspunderea pentru salariaţii Asiguratului; pierderi 
sau   avarii   la   bunurile   şi/sau   echipamentele   unor   terţi;   costurile   şi 
cheltuielile ocazionate de îndepărtarea epavei.
f. asigurarea facultativă a ambarcaţiunilor de agrement
Societatea   ASTRA   asigură   CASCO   ambarcaţiunile   de 

                                                   118
agrement,   în   lei   sau   în   valută,   acordând   Asiguraţilor   compensaţii 
băneşti pentru pierderi şi daune produse ambarcaţiunilor asigurate în 
perioada asigurată.
Acest tip de asigurare acoperă pierderea totală, cheltuielile de 
salvare,   avariile   corpului,   precum   şi   furtul   ambarcaţiunilor   şi 
motoarelor acestora înregistrate atât pe timpul exploatării, cât şi în 
perioada de staţionare. Asigurarea poate fi extinsă pentru acoperirea 
următoarelor riscuri suplimentare: răspunderea faţă de terţi, avarii ale 
motoarelor, avarii înregistrate pe timpul tranzitării pe uscat.
g. asigurarea de tip P&I (Protection & Indemnity)
Societatea   ASTRA   asigură   facultativ   navele   maritime   şi 
fluviale, precum  şi alte ambarcaţiuni, instalaţii şi utilaje plutitoare 
asimilate navelor pentru riscuri de tip P&L
Riscurile   de   tip   P&I   se   referă   la   răspunderile,   costurile   şi 
cheltuielile   ce   cad   în   sarcina   armatorilor   şi   operatorilor   de   nave, 
precum   şi   a   prepuşilor   acestora   pe   timpul   exploatării   navelor 
asigurate.
Asigurarea P&I acoperă­o gamă foarte largă de riscuri, cele 
mai semnificative fiind următoarele:
­ compensaţii pentru accidente,  îmbolnăviri şi decese ale 
membrilor de echipaj, precum şi ale altor terţe persoane faţă de care 
Asiguratul devine legal responsabil;
­   răspunderea   Asiguratului   pentru   plata   daunelor   şi 
compensaţiilor   în   legătură   cu   pierderea   sau   avarierea   efectelor 
personale ale marinarilor, precum şi ale altor persoane aflate la bord; 
­ răspunderea pentru coliziune cu alte nave;
­ răspunderea pentru poluare;
­ răspunderea pentru îndepărtarea epavei;
­ răspunderea pentru pierderi, avarii sau lipsuri în legătură 
cu marfa transportată de nava asigurată;
­  răspunderea Asiguratului, precum şi a prepuşilor acestuia 
pentru plata amenzilor în legătură cu nava asigurată.
h. asigurarea bunurilor pe timpul transportului "CARGO"
ASTRA asigură facultativ bunurile pe timpul transportului pe 

                                                   119
cale   rutieră,   maritimă,   fluvială,   aeriană   sau   combinată,   atât   pe 
teritoriul României, cât şi în străinătate, acordând despăgubiri pentru 
pierderile   şi   daunele   produse   pe   parcursul   transportului   asigurat. 
Asigurarea   poate   fi   încheiată   în   lei   sau   în   valută,   într­una   din 
următoarele condiţii:
­ condiţia A (toate riscurile);
­ condiţia B (cu răspundere pentru avaria particulară);
­ condiţia C (fără răspundere pentru avaria particulară).
ASTRA Asigurări poate răspunde şi pentru alte cauze, în afara 
celor   specificate   în   condiţiile   mai   sus   enumerate   (preluate   după 
Institute   Cargo   Clauses),   atunci   când   fiecare   risc   aferent   acestor 
evenimente   a   fost   acoperit   în   mod   expres   şi   separat   în   cadrul 
condiţiilor şi al termenilor din această poliţă. Astfel de pierderi sau 
daune   se   referă   în   mod   special   la   cele   provocate   de   ploaie,   apă 
proaspătă (fresh water), furt, lipsuri cantitative, livrări incomplete, 
contact  cu obiecte străine,  spargeri,  ruginire  sau oxidare,  scurgeri. 
Riscurile   politice   (război   şi   greve)   sunt   excluse,   dar,   la   cererea 
asiguratului, se pot acoperi în schimbul unei prime adiţionale.
Sunt   de   asemenea   despăgubite   şi   cheltuielile   efectuate   de 
asigurat   pentru   limitarea   şi   micşorarea   daunei,   salvarea   şi 
conservarea   bunurilor   asigurate,   onorariile   experţilor   şi   avocaţilor, 
deplasări, garanţii şi depozite de avarie comună, comisioane, taxe şi 
altele asemănătoare.
i. asigurarea facultativă a containerelor
Societatea   ASTRA   asigură   facultativ   containerele   destinate 
transporturilor   de   bunuri   care   fac   obiectul   activităţii   de   comerţ 
exterior (export­import), aflate în trafic sau în staţionare.
Asigurarea poate fi încheiată în una din următoarele condiţii:
a) pierdere totală;
b) pierdere totală şi avarii.
Asigurarea încheiată în condiţiile de mai sus poate fi extinsă 
pentru a acoperi:
­ cheltuielile de recuperare şi/sau repatriere a containerelor;
­ riscul de război şi greve.

                                                   120
 Se pot asigura atât containerele proprii cât şi cele primite spre 
folosinţă, păstrare, administrare sau cu titlu de închiriere.
j.   asigurarea   valorilor   pentru   cazurile   de   furt   prin   acte   de 
tâlhărie asupra curierilor
Societatea   ASTRA   ASIGURĂRI   acordă   despăgubiri   pentru 
pagubele   produse   prin   furtul   săvârşit   prin   acte   de   violentă   sau 
ameninţări, în condiţiile prevăzute de articolul 211 din Codul Penal, 
asupra  unuia  sau  mai   multor   curieri   din  serviciul   Asiguratului,   în 
exercitarea serviciului lor de curieri.
Această asigurare este valabilă pentru transporturile de valori 
efectuate   în   limitele   localităţii   în   care   îşi   are   sediul   sau   reşedinţa 
unitatea asigurată, ori pentru transportul între localităţi.
Asigurarea se poate încheia:
a) fie cu indicarea nominală a fiecărui curier şi a sumelor la 
care se face asigurarea pentru fiecare curier;
b)   fie   numai   cu   indicarea   numărului   curierilor   şi   a   unei 
sume   globale  la   care  se   face  asigurarea,   caz   în  care   se   consideră 
asigurate sume egale pentru flecare curier.
k. asigurarea aeronavelor aviaţiei civile
ASTRA   asigură   deţinătorii   aeronavelor   aviaţiei   civile, 
acordând despăgubiri pentru: pierderea fizică directă, pierderea totală 
constructivă, dispariţia aeronavei din orice cauză, pe timpul zborului, 
rulării sau staţionării la sol a acesteia. ASTRA ASIGURĂRI poate 
încheia orice alt tip de asigurare facultativă din domeniul asigurărilor 
de aviaţie practicate pe piaţa mondială deoarece are legături strânse 
cu reasiguratorii conturilor de aviaţie şi cu cei mai mari brokeri din 
domeniu.

4.1.5. Asigurări credite şi garanţii bancare

Această categorie de asigurări are ca obiect, potrivit art. 44 din 
Legea nr. 172/2004, acoperirea riscurilor de insolvabilitate generală, 
de credite de export, de vânzare cu plata preţului în rate, de credit 
ipotecar, de credit agricol precum şi de garanţii directe şi indirecte.
Cu titlu de exemplu este prezentată oferta S.C. OMNIASIG în 

                                                   121
materia asigurării creditelor şi garanţiilor bancare.
Poliţele de asigurare acoperă următoarele riscuri privitoare la 
credite:
a)   neplata   ratelor   în   cazul   contractelor   de   vânzare­
cumpărare   a   bunurilor   de   folosinţă   îndelungată   şi   în   cazul 
contractelor   de   credit   de   consum   pentru   cumpărarea   bunurilor   de 
folosinţă îndelungată.
b)   neplata   redevenţelor   în   cazul   contractelor   de   leasing 
pentru bunuri de folosinţă îndelungată.
c)   neplata   debitului   în   cazul   contractelor   de   distribuţie/ 
comision a bunurilor de folosinţă îndelungată.
În temeiul contractului de asigurare credite se poate solicita 
despăgubirea pentru următoarele situaţii:
­ neplata prelungită a ratelor/redevenţelor/debitului;
­ existenta debitelor restante la sfârşitul perioadei de creditare;
­ insolvabilitatea debitorului;
­ falimentul debitorului.
În materia asigurării garanţiilor bancare, OMNIASIG asigură 
pierderile financiare din riscuri asigurate (business interruption)  şi 
insolvabilitatea sau falimentul agenţiilor de turism.
Asiguraţii   (societăţi   comerciale)   vor   fi   protejaţi   împotriva 
riscului   de   pierderi   financiare,   ca   urmare   a   întreruperii   activităţii 
datorate exclusiv producerii de daune la bunuri.
Această asigurare este o acoperire complementară la poliţele 
de   asigurare   a   bunurilor,   oferă   asiguratului   posibilitatea   refacerii 
situaţiei   sale   financiare,   la   nivelul   la   care   s­ar   fi   aflat   în   absenta 
producerii evenimentului asigurat, prin recuperarea profitului net, a 
cheltuielilor   de   funcţionare   în   perioada   întreruperii   activităţii   şi   a 
cheltuielilor suplimentare.

4.2. Asigurări de răspundere civilă

4.2.1. Asigurarea de răspundere civilă generală
A. Precizări
A. Obiectul asigurării îl constituie acoperirea daunelor cauzate 

                                                   122
terţilor în timpul perioadei de asigurare, de fapta comisă din culpă de 
către   Asigurat,   pentru   care   acesta   răspunde   civil,   conform   legii, 
daune  în   legătură   cu   care   Asiguratul   a  primit   o  plângere   /   cerere 
scrisă de despăgubire în timpul perioadei de asigurare sau ulterior 
acesteia, dar înainte de a fi operat prescripţia extinctivă referitoare la 
dreptul păgubitului de a solicita repararea prejudiciului suferit.
B. Riscurile asigurate sunt cele de producere a următoarelor 
evenimentelor asigurate:
­ daune materiale;
­ vătămări corporale;
­ deces.
C. Facilităţi.
Clienţilor le sunt oferite facilităţi cum sunt:
­   reduceri   suplimentare   cu   ocazia   reînnoirii   poliţei   de 
asigurare, în cazul în care nu au existat pretenţii de despăgubire;
­ plata în rate a primei de asigurare;
­ posibilitatea conservării sumei asigurate la nivelul sumei 
echivalente   într­o   valută   agreată   de   părţile   contractante,   la   cursul 
valutar   BNR   din   data   încheierii   poliţei,   evitându­se   astfel   riscul 
deprecierii datorită inflaţiei a sumei asigurate prin poliţă.
Se practică diferite varietăţi de asigurări de răspundere civilă. 
Cu   titlu   de   exemplu   se   prezintă   oferta   în   materie   a   societăţii   de 
asigurări OMNIASIG.

4.2.2 Asigurarea de răspundere a producătorului

A. Obiectul asigurării îl constituie acoperirea daunelor cauzate 
unor   terţe   persoane   de   sau   în   legătură   cu   produse   rezultate   din 
activităţi cuprinse în obiectul de activitate al asiguratului care au fost 
precizate în cererea de asigurare anexată la poliţă şi care reprezintă o 
consecinţă directă a consumului sau utilizării produsului care reprezintă 
obiectul afacerii Asiguratului.
B. Asiguraţii beneficiază de facilităţile precizate la pct. 2.1.1.

                                                   123
4.2.3. Asigurarea de răspundere a angajatorului
A. Obiectul asigurării constă în preluarea răspunderii civile a 
asiguratului pentru daune cauzate din culpa angajaţilor săi. În cazul 
daunelor cauzate angajaţilor asiguratului, victime ale accidentelor de 
muncă,   asigurătorul   va   plăti   despăgubiri   în   cadrul   limitelor   de 
răspundere   stabilite   în   poliţă,   în   completarea   asigurărilor   sociale, 
pentru partea de daună rămasă neacoperită.
B. Asiguraţii beneficiază de facilităţile precizate la pct. 2.1.1.

2.1.4. Asigurarea de răspundere pentru mediu

A. Obiectul asigurării îl constituie acoperirea daunelor cauzate 
terţilor   din   culpă   (în   timpul   perioadei   de   asigurare),   datorate 
producerii   unui   eveniment   poluant   în   interiorul   amplasamentului 
asigurat şi pentru care asiguratul răspunde civil, conform legii, daune 
în   legătură   cu   care   acesta   a   primit   o   plângere   (cerere)   scrisă   de 
despăgubire   în   timpul   aceleiaşi   perioade   sau   ulterior   acesteia,   dar 
înainte de a opera prescripţia extinctivă a dreptului terţului păgubit 
de a solicita repararea prejudiciului.
B. Riscurile asigurate sunt cele de producere a următoarelor 
evenimente asigurate:
­ daune materiale;
­ vătămări corporale;
­ decesul unei persoane.
C. Asiguraţii beneficiază de facilităţile precizate la pct. 2.1.1.

4.2.5. Asigurări de răspundere profesională

A. Obiectul asigurării îl constituie acoperirea daunelor cauzate 
în   timpul   perioadei   de   asigurare   sau   în   timpul   perioadei   de 
răspundere anterioară, beneficiarilor serviciilor profesionale, de fapta 
comisă din culpă de către asigurat în cadrul exercitării profesiunii 
sale,   pentru   care   acesta   răspunde   civil,   conform   legii,   daune   în 
legătură   cu   care   asiguratul   a   primit   o   plângere   (cerere)   scrisă   de 
despăgubire pentru prima oară, în timpul perioadei de asigurare şi pe 
care o aduce la cunoştinţa asigurătorului în timpul aceleiaşi perioade.

                                                   124
 B. Asiguraţii beneficiază de facilităţile precizate la pct. 2.1.1.
C.   Pachetul   de   asigurare   de   răspundere   civilă   profesională 
cuprinde următoarele varietăţi:
­ asigurarea de răspundere profesională a arhitecţilor;
­ asigurarea de răspundere profesională a avocaţilor;
­ asigurarea de răspundere profesională a notarilor;
­   asigurarea   de   răspundere   profesională   a   brokerilor   de 
asigurare;
­   asigurarea   de   răspundere   profesională   a   contabililor, 
auditori, evaluatori, experţi tehnici;
­ asigurarea de răspundere profesională a lichidatorilor;
­ asigurarea de răspundere profesională a medicilor;
­ asigurarea de răspundere profesională a farmaciştilor;
­ asigurarea de răspundere profesională a veterinarilor;
­   asigurarea   de   răspundere   profesională   a   operatorilor   în 
arhiva electronică de garanţii reale mobiliare;
­   asigurarea   de   răspundere   profesională   în   activitatea   de 
standardizare;

4,2.6.Răspunderea directorilor şi
administratorilor societăţilor comerciale
A.  Obiectul asigurării îl constituie acoperirea daunelor cauzate 
societăţii pe care o administrează / conduce sau / şi terţilor, în timpul 
perioadei   de   asigurare   sau   /   şi   în   timpul   perioadei   de   răspundere 
anterioară precizate în specificaţia poliţei, de fapta comisă din culpă 
de către asigurat săvârşită în timpul perioadei de asigurare sau/şi în 
timpul   perioadei   de   răspundere   anterioară,   cu   prilejul   exercitării 
funcţiei, pentru care acesta răspunde civil, conform legii, daune în 
legătură cu care asiguratul a primit o plângere / cerere de despăgubire 
pe care o înaintează către asigurător în timpul perioadei de asigurare.
B. Riscurile acoperite sunt cele de producere a următoarelor 
evenimente asigurate:
­   prejudicii   patrimoniale   cauzate   societăţii   pe   care   o 
administrează/conduce   şi/sau   terţilor   păgubiţi,   prin   fapte   de 

                                                   125
neglijentă, eroare, omisiune;
­ prejudicii ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării 
documentelor   originale   şi/sau   suporturilor   magnetice   (înscrisuri 
autentice   şi/sau   sub   semnătură   privată,   înscrisuri   eliberate   de 
autorităţi publice, certificate, facturi, ordine de plată, extrase de cont, 
etc.) aflate în posesia Asiguratului în vederea îndeplinirii obligaţiilor 
asumate prin funcţia deţinută.
C. Asiguraţii beneficiază de facilităţile precizate la pct. 2.1.1.

4.2.7. Asigurarea de răspundere civilă a

prestatorului de activităţi conexe transporturilor
rutiere
A. Obiectul asigurării îl constituie acoperirea daunelor cauzate 
clienţilor, în timpul perioadei de asigurare, de fapta comisă din culpă 
de către asigurat, pentru care acesta răspunde civil, conform legii, 
daune în legătură cu care asiguratul a primit o plângere / cerere scrisă 
de despăgubire în timpul aceleiaşi perioade sau ulterior acesteia, dar 
înainte   de   a   fi   operat   prescripţia   extinctivă   referitoare   la   dreptul 
păgubitului de a solicita repararea prejudiciului suferit.
B. Riscul asigurat în legătură cu care se încheie asigurarea este 
acela de producere de către asigurat a unui prejudiciu patrimonial, 
efectiv, direct şi actual la data la care se solicită repararea lui.
C. Asiguraţii beneficiază de facilităţile precizate la pct. 2.1.1.

4.2.8. Asigurarea de răspundere civilă

a proprietarilor sau deţinătorilor de câini
A.   Obiectul   asigurării   îl   constituie   acoperirea   prejudiciului 
cauzat   terţilor,   în   timpul   perioadei   de   asigurare,   de   fapta   câinelui 
aflat în proprietatea sau deţinerea asiguratului şi pentru care acesta 
răspunde civil, conform legii.
B. Riscurile acoperite sunt cele de producere a următoarelor 
evenimente asigurate:
­ deces sau vătămare corporală a persoanelor;

                                                   126
 ­ rănirea sau uciderea unui animal domestic;
­ daune materiale cauzate bunurilor terţilor.
C. Asiguraţii   beneficiază   de   facilităţile   precizate   la   pct. 
2.1.1.

4.2.9. Asigurarea de răspundere civilă

a organizatorilor de concursuri automobilistice
sau karting
A. Obiectul asigurării constă în preluarea răspunderii civile a 
asiguratului în vederea acoperirii pretenţiilor de despăgubiri 
formulate de terţe persoane, în legătură cu prejudiciile provocate de 
concurenţi pe timpul desfăşurării concursurilor automobilistice sau 
karting în zonele unde circulaţia este închisă în acest scop.
B. Riscurile asigurate prin prezentele condiţii specifice sunt 
următoarele :
­ deces sau vătămare corporală a persoanelor;
­ avarii sau distrugeri de bunuri;
­   pagube   materiale   produse   prin   decesul   sau   vătămarea 
animalelor domestice sau a celor sălbatice ocrotite de lege.
C. Asiguraţii beneficiază de facilităţile precizate la pct. 2.1.1.

4.2.10. Asigurarea de răspundere civilă a

structurilor de primire turistice
A. Obiectul asigurării constă în preluarea răspunderii civile a 
asiguratului   în   vederea   acoperirii   pretenţiilor   de   despăgubiri 
formulate   de   terţe   persoane,   clienţi   ai   asiguratului,   în   legătură   cu 
prejudicii rezultate din activitatea asiguratului.
Serviciile turistice prestate care intră sub incidenţa asigurării 
sunt:
­ servicii legate de folosirea spaţiilor de cazare şi a dotărilor;
­ servicii de alimentaţie publică;
­   alte   servicii   suplimentare   (baruri,   restaurante,   cluburi, 
piscine sau saune, cazinouri, etc.)
B. Riscurile asigurate sunt cele de producere a evenimentelor 

                                                   127
asigurate   precizate   mai   jos,   produse   în   perioada   de   asigurare 
prevăzută în poliţă, pentru daune decurgând din sau în legătură cu 
serviciile turistice prestate asigurate:
­ decesul sau vătămarea corporală a unor clienţi;
­  avarii sau distrugeri ale unor bunuri aparţinând clienţilor, 
lăsate de aceştia în spaţii de cazare repartizate acestora sau special 
amenajate (recepţia unităţii, garderobă, altele asemenea);
­   neasigurarea   integrală   sau   asigurarea   la   o   calitate 
inferioară a unui serviciu sau a pachetului de servicii cumpărat de 
client.
C. Asiguraţii beneficiază de facilităţile precizate la pct. 2.1.1.

4.2.11. Asigurarea de răspundere civilă de locaţiune

A. Răspunderea locatarului (chiriaşului) faţă de locator
I. Obiectul asigurării îl constituie acoperirea daunelor cauzate 
locatorului,   în   timpul   perioadei   de   asigurare,   de   fapta   comisă   din 
culpă   de   către   asigurat,   pentru   care   acesta   răspunde   civil   faţă   de 
locator, conform legii, daune în legătură cu care asiguratul a primit o 
plângere   /   cerere   de   despăgubire   în   timpul   aceleiaşi   perioade   sau 
ulterior   acesteia,   dar   înainte   de   a   fi   operat   prescripţia   extinctivă 
referitoare la dreptul păgubitului de a solicita repararea prejudiciului 
suferit.

II. Riscurile asigurate sunt cele de producere a următoarelor 
evenimente asigurate:
­ vătămări corporale provocate locatorului;
­   avarii   sau   distrugeri   ale   spaţiului   închiriat   şi   bunurilor 
conţinute în acesta, aparţinând proprietarului, cuprinse în contractul 
de locaţiune.
III. Asiguraţii beneficiază de facilităţile precizate la pct. 2.1.1.

B. Răspunderea locatorului faţă de chiriaş
I. Obiectul asigurării îl constituie acoperirea daunelor cauzate 
chiriaşului,   în   timpul   perioadei   de   asigurare,   de   fapta   comisă   din 

                                                   128
culpă   de   către   asigurat,   pentru   care   acesta   răspunde   civil   faţă   de 
chiriaş, conform legii, daune în legătură cu care asiguratul a primit o 
plângere / cerere scrisă de despăgubire în timpul aceleiaşi perioade 
sau ulterior acesteia, dar înainte de a fi operat prescripţia extinctivă 
referitoare la dreptul păgubitului de a solicita repararea prejudiciului 
suferit.
II. Riscurile asigurate sunt cele de producere a următoarelor 
evenimente asigurate:
­ avarii sau distrugeri ale bunurilor aflate în spaţiul închiriat 
şi care aparţin chiriaşului;
­ vătămări corporale provocate Chiriaşului.
III. Asiguraţii beneficiază de facilităţile precizate la pct. 2.1.1.

4.2.12. Asigurarea de răspundere civilă auto

pentru prejudicii produse terţilor prin accidente
de autovehicule şi utilaje nesupuse înmatriculării
I. Obiectul asigurării constă în preluarea răspunderii civile a 
asiguratului, pentru prejudicii cauzate terţilor prin accidente produse 
de vehicule neînmatriculabile proprietate a asiguratului, conduse de 
asigurat sau de prepuşii acestuia, în timpul deplasării pe drumurile 
publice şi la locul exercitării lucrărilor specifice pentru care acestea 
sunt folosite, prejudicii cauzate şi constatate în perioada de asigurare.
II. Riscurile asigurate sunt următoarele:
­ decesul unor persoane;
­ vătămarea corporală a unor persoane.
Pentru toate tipurile de răspunderi sunt acoperite următoarele 
cheltuieli:
­ cele efectuate de către asigurat în procesul civil, dacă a 
fost obligat la desdăunare (inclusiv în cazul în care acţiunea penală 
pusă în mişcare nu mai este judecată, iar acţiunea civilă rămâne în 
competenţa   instanţei   penale),   decurgând   din   evenimente   asigurate 
produse în perioada de valabilitate a poliţei;
­ cele efectuate de către terţul păgubit în procesul civil, în 
scopul obligării asiguratului la plata unor despăgubiri, ca urmare a 

                                                   129
 producerii unor evenimente asigurate, dacă asiguratul a fost obligat 
prin hotărâre judecătorească definitivă la plata acestora (inclusiv în 
cazul în care acţiunea penală pusă în mişcare nu mai este judecată, 
iar acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale).
III. Asiguraţii beneficiază de facilităţile precizate la pct. 2.1.1.

     V. Rezumat
    În cadrul acestei teme, studenţii au învăţat despre:
      ­ Practica asigurării de bunuri pe timpul transportului
­ Practica asigurării de răspundere civilă           

      Vl. Test de evaluare / autoevalare
     1. Rezumaţi practica asigurării bunurilor pe timpul transportului
2. Explicaţi  practica asigurării numerarului pe timpul transportului
3. Descrieţi practica asigurării răspunderii cărăuşului pentru 
mărfurile transportate
4. Rezumaţi practica asigurării navelor maritime
5. Rezumaţi practica asigurării creditelor şi garanţiilor bancare    
6. Explicaţi practica asigurării de răspundere civilă generală
7. Rezumaţi practica asigurării de răspundere a producătorului
8. Descrieţi practica asigurării de răspundere a 
angajatorului
9. Rezumaţi practica asigurării de răspundere pentru mediu
10. Explicaţi practica asigurării de răspundere profesională
11. Explicaţi practica asigurării de răspundere a directorilor şi 
administratorilor societăţilor comerciale
12. Descrieţi practica asigurării de răspundere civilă a 
prestatorului  de activităţi (servicii) conexe transporturilor 
rutiere
13. Rezumaţi practica asigurării de răspundere civilă a 
proprietarilor sau deţinătorilor de câini

                                                   130
 14. Explicaţi asigurarea de răspundere civilă a organizatorilor 
de concursuri automobilistice sau karting
15. Descrieţi practica asigurării de răspundere civilă a 
structurilor de primire turistice
16. Rezumaţi practica asigurării de răspundere civilă de 
locaţiune
17. Rezumaţi practica asigurării de răspundere civilă auto 
pentru  prejudicii produse terţilor prin accidente 

      R. 1.vezi  4.1.1     6.vezi 4.2.1        11.vezi 4.2.6
2.vezi  4.1.2      7.vezi 4.2.2       12.vezi 4.2.6
          3.vezi  4.1.3      8.vezi 4.2.3       13.vezi 4.2.7
          4.vezi  4.1.4      9.vezi  4.2.4      14.vezi 4.2..8
          5.vezi   4.1.5   10.vezi   4.2.5     15.vezi 4.2..9
                         16.vezi 4.2.11                   17.vezi 4.2.12
      
      Vll. Temă control: Practica asigurării de răspundere 
civilă generală.

      

                                                   131
     Unitatea de învăţare Vll
     Practica asigurărilor de viaţă

     l. Introducere
             Această temă urmăreşte să lămurească următoarele 
probleme: Practica asigurărilor de viaţă 

     ll. Competenţe
              După parcurgerea acestei teme, studenţii vor fi capabili:
      ­ Să rezume practica asigurărilor de viaţă
      ­ Să rezolve diverse speţe în materia asigurărilor de viaţă

      lll. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de 
învăţare:   ­ 3 ore

      lV. Conţinutul unităţii de învăţare
      4. Asigurări de viaţă
4.1. Precizări
Asigurarea   de   viaţă   este   o   înţelegere   prin   care   asiguratul 
plăteşte o anumită sumă de bani (prima de asigurare), în schimbul 
căreia asigurătorul va plăti o anumită sumă de bani (suma asigurată) 
în caz de deces sau de supravieţuire.(art. 2227 Cod civ.)
Asigurarea de viaţă se realizează prin încheierea unui contract 
de asigurare ­ poliţă de asigurare ­ prin care asigurătorul se obligă să 
plătească   beneficiarului   asigurării   o   anumită   sumă   la   producerea 
riscului   asigurat   ­   suma   asigurată   ­,   în   schimbul   plăţii   de   către 
contractantul asigurării a unei prime de asigurare, respectiv preţul 
protecţiei oferite asiguratului de asigurător.

                                                   132
 Participanţii la încheierea contractului de asigurare sunt:
a). asigurătorul ­ societatea de asigurare, care convine să 
plătească suma de bani stabilită, la producerea riscului asigurat.
b). asiguratul ­ persoana a cărei viaţă se asigură.
c).   contractantul   asigurării   este   persoana   care   încheie 
contractul de asigurare şi care plăteşte prima de asigurare. De cele 
mai multe ori contractantul este aceeaşi persoană cu asiguratul, în 
caz   contrar   fiind   necesar   acordul   asiguratului   pentru   încheierea 
contractului.
d).   beneficiarul   este   partea   (persoană   individuală,   trust, 
organizaţie caritabilă sau societate comercială) care va încasa suma 
asigurată în cazul decesului asiguratului.
Un rol important în asigurările de viaţă îl joacă unele concepte 
contabil­financiare cum sunt:
­  rezerva matematică. Rezerva matematică este caracteristică 
asigurărilor de viaţă şi reprezintă o parte din primele de asigurare 
constituite ca rezervă, pe care asigurătorul o constituie pentru a putea 
plăti   sumele   asigurate,   indiferent   de   momentul   producerii 
evenimentului asigurat.
­ valoarea de răscumpărare. Valoarea de răscumpărare este 
valoarea care se va rambursa asiguratului,  în cazul în care acesta, 
datorită incapacităţii de continuare a plăţii primelor sau din alt motiv, 
cere   întreruperea   contractului   înaintea   expirării   acestuia.   Această 
valoare se calculează doar pentru contractele cu plată eşalonată, prin 
aplicarea   unei   cote   procentuale   (în   funcţie   de   momentul   rezilierii 
contractului)   asupra   rezervei   matematice.   Cu   cât   rezilierile   sunt 
făcute la un interval mai redus faţă de data încheierii contractului, cu 
atât   valoarea   de   răscumpărare   va   fi   mai   mică   şi   aceasta   datorită 
cheltuielilor mari efectuate de asigurător în această perioadă.
Asiguratul   are  dreptul   (stabilit   prin  contract)   de   a   rezilia   în 
orice moment contractul încheiat şi de aceea, asigurătorul trebuie să 
ţină cont în calcularea primelor de asigurare şi de procentul aşteptat 
al persoanelor care vor rezilia poliţa de asigurare în fiecare an.
­ rata tehnică a dobânzii, în domeniul asigurărilor dobândă 

                                                   133
înseamnă preţul plătit de societatea de asigurări asiguratului pentru 
utilizarea banilor din primele de asigurare, referindu­se la veniturile 
obţinute   din   investiţii   financiare.   Aceste   venituri   obţinute   din 
investirea   banilor   reprezintă   o   sursă   importantă   de   finanţare   a 
fondului din care se vor achita sumele asigurate în caz de deces sau la 
maturitatea poliţelor. Pentru că societăţile de asigurări nu ştiu de la 
început   ce   dobândă   se  va  obţine  din   sumele   investite   de­a   lungul 
timpului,   este   necesar   să   se   ia   în   considerare   o   rată   a   dobânzii 
realistă,   în   funcţie   de   situaţia   ţării,   de   posibilităţile   de   investire. 
Această dobândă poartă denumirea de rată tehnică a dobânzii şi în 
unele ţări se stabileşte un nivel minim al acestei rate.
Suma pe care trebuie să o achite asigurătorul la data limită 
creşte   direct   proporţional   cu   dobânda.   Ceea   ce   este   important 
referitor la această dobândă este că ea nu se plăteşte beneficiarului 
sau asiguratului decât la data decesului sau la expirarea contractului, 
astfel valoarea poliţei crescând în fiecare an cu cota de participare la 
profit corespunzătoare dobânzii obţinute de asigurător din investirea 
rezervelor matematice.

4.2. Varietăţi de asigurări de viaţă

Există   numeroase   feluri   de   asigurări   de   viaţă,   unele   deja 
devenite tradiţionale, cum sunt:
a). asigurarea de viaţă pe termen limitat ­ este cea mai simplă 
formă de asigurare de viaţă. Se încheie pe o perioadă determinată de 
timp  şi   acoperă   doar   riscul   de  deces.   Asiguratul   va  plăti   periodic 
prima de asigurare, şi, în schimbul acesteia, beneficiarul asigurării va 
încasa suma asigurată la decesul asiguratului, conform contractului 
încheiat. Dacă mediul economic avut în vedere este unul inflaţionist, 
suma asigurată  poate  fi  protejată   printr­o  clauză  specială,  ceea  ce 
implică şi adaptarea primei de asigurare. Ceea ce este caracteristic 
acestui tip de asigurare este faptul că suma va fi plătită beneficiarului 
doar dacă decesul asiguratului intervine  în perioada de valabilitate 
stabilită prin contract. Dacă la expirarea contractului asiguratul este 
în   viaţă,   asigurătorul   este   exonerat   de   la   orice   obligaţie   de   plată. 

                                                   134
Acest tip de asigurare protejează asiguratul doar împotriva riscului de 
deces   şi   nu   oferă   posibilitatea   economisirii   sau   capitalizării   şi   de 
aceea   primele   de   asigurare   sunt   mai   mici   decât   la   alte   tipuri   de 
asigurări de viaţă.
b). asigurarea de viaţă pe termen nelimitat ­ această varietate 
de asigurare acoperă riscul de deces al asiguratului până la o vârstă 
înaintată a acestuia (95, 100 de ani de exemplu), condiţia principală 
fiind   ca   primele   de   asigurare   să   se   plătească   până   la   vârsta 
pensionării. Diferenţa faţă de asigurarea pe termen limitat constă în 
mărimea   primei   de   asigurare   şi   în   faptul   că,   dacă   asiguratul 
împlineşte   vârsta   precizată   în   contract   va   primi   suma   asigurată 
actualizată.
c). asigurarea mixtă de viaţă ­ această varietate de asigurare 
este   o   asigurare   cu   capitalizare   şi   deosebirea   principală   faţă   de 
celelalte  două   tipuri   prezentate  este  faptul   că   acoperă   şi   riscul   de 
supravieţuire.   Asigurătorul   va   plăti   la   data   expirării   contractului 
suma   asigurată   asiguratului,   sau   la   data   decesului   asiguratului   va 
plăti suma beneficiarului menţionat în poliţa de asigurare. Astfel se 
acordă o protecţie dublă (şi faţă de deces şi faţă de supravieţuire), iar 
primele de asigurare plătite de contractant sau de asigurat reprezintă 
o formă de economisire care poate fi valorificată la data expirării 
contractului.   Contractul   de   asigurare   se   încheie   pe   o   perioadă 
cuprinsă   între   anumite   limite   (3   sau   5   şi   60   sau   65   de   ani),   cu 
condiţia ca asiguratul să nu depăşească în această periodă o anumită 
vârstă (de obicei 75 de ani), iar cu cât perioada de asigurare este mai 
mare, cu atât este mai avantajos pentru asigurat (primeşte mai mulţi 
bani), cât şi pentru asigurător (foloseşte o sumă mare de bani pe o 
perioadă îndelungată). Primele de asigurare se stabilesc în funcţie de 
suma asigurată şi există posibilitatea renunţării la contract şi primirii 
valorii de răscumpărare (care creşte pe măsură ce se apropie data la 
care expiră contractul).
d). asigurarea mixtă redusă ­ presupune existenţa posibilităţii 
de   rambursare   a   primelor   aferente   riscului   de   supravieţuire, 
rămânând   la   asigurător   doar   prima   aferentă   riscului   de   deces.   În 

                                                   135
cazul în care, la expirarea perioadei de asigurare, asiguratul este  în 
viaţă,   el   beneficiază   de   suma   asigurată,   iar   dacă   el   decedează, 
asigurătorul va plăti suma primelor de asigurare înregistrate până la 
momentul   decesului   la   care,   de   regulă   se   adaugă   şi   cota 
corespunzătoare   participării   la   profit   pentru   partea   din   rezervele 
matematice investite. La fel ca la asigurarea mixtă de viaţă, şi în acest 
caz suma asigurată este nelimitată, iar cel care hotărăşte valoarea ei 
este contractantul asigurării.
e). asigurarea de tip student ­ are drept scop economisirea unor 
fonduri pentru perioada de studii a copiilor, chiar în condiţiile în care 
beneficiarul   nu   ar   supravieţui   în   momentul   începerii   acestora. 
Primele de asigurare vor fi plătite de asigurat (părintele sau tutorele 
copilului)   până   la   începerea   studiilor,   urmând   ca   beneficiarul 
(copilul) să intre în posesia rentelor la vârsta specificată în contract. 
Durata de plată a rentelor poate fi de 4 sau 5 ani, iar la opţiunea 
asiguratului se poate plăti suma integrală la începutul studiilor, dar 
într­o   proporţie   de   90­95%   din   suma   totală   a   rentelor   pentru   că 
asigurătorul nu mai poate capitaliza sumele respective pe perioada de 
4­5   ani   stabilită   în   contract.   Asigurătorul   va   plăti   chiar   dacă   una 
dintre   părţi   (asigurat   sau   beneficiar)   va   deceda,   asumându­şi 
obligaţiile   de   plată   a   rentelor   în   cazul   decesului   asiguratului   pe 
parcursul   perioadei   de   asigurare   sau   transformând   poliţa   într­o 
asigurare   mixtă   de   viaţă   în   cazul   decesului   beneficiarului.   Dacă 
decesul beneficiarului are loc în perioada de plată a rentelor, acestea 
vor fi încasate de către asigurat ca o sumă forfetară sau tot periodic. 
O   astfel   de   asigurare   se   poate   încheia   pe   o   perioadă   stabilită   de 
asigurător (minim 9, 10 ani de obicei), în funcţie de numărul de ani 
pentru care se vor plăti rentele.
f). asigurarea de tip zestre ­ este asemănătoare cu asigurarea de 
tip   student,   deosebirea   constând   în   faptul   că   suma   se   va   acorda 
copiilor drept zestre, în momentul căsătoriei. Este o asigurare de tip 
dotă, prin care se oferă protecţie faţă de riscul de deces al persoanei 
asigurate   (părintele   sau   tutorele   copilului),   beneficiarul   (copilul) 
primind suma asigurată la împlinirea unei anumite vârste sau atunci 

                                                   136
când se căsătoreşte. O altă deosebire faţă de asigurarea de tip student 
este faptul că suma asigurată se plăteşte integral şi nu eşalonat. În 
cazul decesului contractantului, copilul va beneficia de această sumă 
la   termenul   convenit,   iar   în   cazul   decesului   beneficiarului,   poliţa 
devine o poliţă de asigurare mixtă.
g). asigurarea pentru ipotecă ­ este acea asigurare realizată la 
cererea   creditorului   (de   obicei   o   bancă)   atunci   când   se   doreşte 
cumpărarea unei locuinţe sau a unui teren. Din această asigurare se 
vor acoperi sumele restante neplătite de către debitor.
h). asigurarea de rentă, în cadrul căreia asigurătorul plăteşte o 
indemnizaţie periodică, cu o anumită durată, şi poate fi:
­ rentă cu rată fixă,  la care indemnizaţia  de  asigurare se 
plăteşte indiferent dacă asiguratul mai trăieşte sau nu. În momentul în 
care începe plata acestei rate fixe, este important dacă asiguratul mai 
este sau nu în viaţă; ea se plăteşte pe o anumită perioadă (un număr 
de ani).
­   rentă   viageră,   caz   în   care,   pentru   primirea   unei 
indemnizaţii de rentă viageră, asiguratul (sau, în cazul în care avem 
de­a face cu mai mulţi asiguraţi, cel puţin unul dintre aceştia) trebuie 
să fie în viaţă. Asigurarea este încheiată pe "viaţa" asiguratului. O 
asigurare de rentă viageră poate fi încheiată şi în favoarea mai multor 
persoane. În astfel de situaţii, la moartea unuia dintre asiguraţi, renta 
viageră se transferă asupra vieţii celuilalt. Renta viageră se acordă în 
general trimestrial, mai rar lunar.
Există şi posibilitatea ca renta viageră să se acorde anual, o 
dată la şase luni sau lunar, cu consecinţe în ceea ce priveşte valoarea 
rentei viagere.
În cazul în care indemnizaţia de rentă viageră se acordă anual 
sau   o   dată   la   şase   luni,   asigurătorul   dispune   de   bani   vreme   mai 
îndelungată şi poate obţine profituri mai mari din investiţii. În plus, 
are mai puţine cheltuieli administrative; în cazul termenelor lunare, 
lucrurile stau invers.
Asigurarea de rentă viageră poate fi realizată în următoarele 
varietăţi:

                                                   137
 ­   asigurarea   de   rentă   viageră   cu   rambursare   ­   în   cazul 
decesului   asiguratului   se   rambursează   primele   de   asigurare   deja 
plătite.
­   asigurarea   de   rentă   viageră   fără   rambursare   ­   în   cazul 
decesului asiguratului nu se rambursează primele de asigurare deja 
plătite, avantajul fiind plătirea unor prime mai reduse decât în cazul 
rambursării.
­   asigurarea   de   rentă   viageră   pentru   două   persoane 
asigurate. Prin asigurarea de rentă viageră pentru două persoane se 
acordă o indemnizaţie periodică în condiţii de supravieţuire sau de 
deces al primului asigurat. Ea poate fi comparată cu asigurările mixte 
de   viaţă.   Se   foloseşte   în   special   pentru   alocaţie   pentru   pensia   de 
bătrâneţe, respectiv pentru pensia de urmaş, pentru soţ sau soţie.
­ asigurarea de rentă de supravieţuire prin care se acordă o 
indemnizaţie   periodică   în   cazul   decesului   asiguratului   în   favoarea 
coasiguratului,   dacă   acesta   este   în   viaţă.   Ca   forme   specifice   de 
asigurare, mai des întâlnite sunt:
­   rentă   temporară   de   supravieţuire,   prin   care   se   acordă 
indemnizaţia până la data stabilită în prealabil în contract, sau până la 
data decesului coasiguratului, dacă acesta survine mai devreme.
­   rentă   de   supravieţuire   viageră;   în   cazul   în   care 
coasiguratul moare înaintea primului asigurat, asigurarea expiră chiar 
înaintea acordării primei indemnizaţii.
Aceste   forme   se   practică   preponderent   pentru   alocaţie 
temporară, pentru pensia de urmaş, şi pentru alocaţie temporară a 
sistemului de pensii.
Asigurarea   tip   rentă   de   supravieţuire   constă   în   faptul   că   pe 
toată   durata   vieţii   se   acordă   o   indemnizaţie   până   în   momentul 
decesului coasiguratului (cu indemnizaţie finală), sau până la data­
limită anterioară datei decesului coasiguratului (fără coasigurare cu 
indemnizaţie   finală).   În   cazul   în  care   această   asigurare   se   încheie 
contra plăţii unei prime de asigurare, perioada în care se efectuează 
această plată este temporară (de exemplu, până la împlinirea vârstei 
de 60­65 de ani de către coasigurat). Se practică pentru alocaţii pe 

                                                   138
toată  durata vieţii  din pensia de urmaş şi sub forma  unor  scheme 
colective de pensii.

4.3. Modificarea contractului de asigurare de viaţă

În   ce   priveşte   posibilitatea   modificării   contractului   de 
asigurare,  aceasta depinde  de momentul  intervenţiei  evenimentului 
asigurat şi de clauzele contractuale.
Astfel:
a). Pe timpul vieţii asiguratului
Clauza "contractului ca întreg" ­ stipulează documentele care 
constituie un contract, privit ca întreg. Acest lucru se referă la poliţa 
de   asigurare,   toate   clauzele   suplimentare   şi   copia   formularului 
confidenţial.   Doar   preşedintele  sau  vicepreşedintele   Consiliului   de 
Administraţie   al   societăţii   de   asigurări   poate   schimba   stipulantul 
contractului şi numai în scris. Nici o schimbare nu poate fi făcută 
fără acordul scris al contractantului.
Clauza   „contractantului   asigurării"   conferă   contractantului 
drepturi precum a cesiona sau transfera poliţa, a schimba beneficiarul 
şi a exercita orice opţiune şi drept stipulat.
Clauza   de   „plată   a   primelor"   ­   stabileşte   care   este   volumul 
primelor care trebuie plătite şi modul în care se va face acest lucru 
(sumă întreagă, anual, semestrial, trimestrial, lunar).
Clauza de „răscumpărare parţială  cu rambursare"   în temeiul 
căreia contractantul poate să primească o sumă de bani cu titlu de 
împrumut a cărei valoare nu poate depăşi valoarea contului acestuia 
la   un   moment   dat.   Datele   şi   suma   de   rambursare   diferă   de   la   o 
societate de asigurări la alta; există o perioadă de graţie în care plata 
primelor se poate face fără dobânzi, iar asiguratul este acoperit prin 
asigurare în timpul perioadei de graţie.
Clauza de „împrumut automat pe baza poliţei" pentru anumite 
produse conferă asiguratului posibilitatea de a primi un împrumut din 
partea asigurătorului pentru a acoperi primele rămase neplătite, cu 
condiţia ca plata primei să nu se facă după expirarea perioadei de 
graţie.

                                                   139
 Clauza   de   cesiune   este   o   clauză   care   permite   asiguratului 
transferarea drepturilor conferite de asigurare. Această clauză poate 
prevedea   o   „cesiune   absolută"   atunci   când   se   transferă   toate 
drepturile sau o „cesiune colaterală" atunci când se transferă câteva 
drepturi, de regulă o parte a indemnizaţiei.
Clauza   privind   dividendele   dă   posibilitatea   deţinătorilor   de 
poliţe participative să primească dividende din surplusul de venituri.
b). În cazul decesului asiguratului
„Clauza de suicid" ­ dacă acest eveniment a avut loc în timpul 
primilor doi ani de existenţă a poliţei sau de la data primei reînnoiri, 
se va acorda o rambursare a primelor; dacă evenimentul are loc după 
expirarea perioadei de plată a primelor se va acorda beneficiarului 
întreaga sumă.
Clauza beneficiarului ­ în contract trebuie prevăzut pe lângă 
beneficiarul   primar   (cel   care   va   primi   suma   în   cazul   producerii 
evenimentului asigurat) şi beneficiarul secundar, care va încasa suma 
în cazul în care beneficiarul primar decedează înaintea asiguratului.
Clauza „opţiuni contractuale ce pot fi prevăzute în contract" 
dau   posibilitatea   beneficiarului   să   primească   beneficiile   sub   altă 
formă decât ca sumă forfetara.
Clauza privind cazul întreruperii contractului de către asigurat, 
există posibilitatea de repunere în vigoare a contractului în anumite 
condiţii.
Clauza   „suplimentare".   Într­un   contract   de   asigurare   pot   fi 
incluse pe lângă  clauzele de bază şi anumite  clauze suplimentare. 
Aceste clauze adiţionale sunt adăugate contractului de bază, având ca 
scop   oferirea   unor   avantaje   în   plus   asiguraţilor   contra   plăţii   unor 
sume foarte mici. Aceste clauze sunt valabile pentru oricare dintre 
asigurările   de   viaţă   şi   se   adaugă   contractului   principal   ţinându­se 
cont de vârsta asiguratului la data contractării şi de durata de plată a 
primelor.
Cele mai importante clauze suplimentare care pot fi adăugate 
sunt:
­ clauza de scutire de plată a primelor – presupune posibi­

                                                   140
litatea de încetare a plăţii primelor de asigurare, având drept cauză o 
invaliditate   sau   un   accident   produs   după   data   începerii   poliţei   de 
asigurare.   Această   clauză   este   acceptată   doar   în   cazul   în   care 
asiguratul nu mai poate munci şi obţine veniturile necesare achitării 
primelor de asigurare;
­   clauza   temporară   flexibilă   –   permite   un   maxim   de 
flexibilitate   în   alegerea   unei   combinaţii   a   beneficiilor   de   deces   şi 
supravieţuire, fiind permisă creşterea sumei corespunzătoare în caz 
de deces, indiferent dacă primele se plătesc eşalonat sau în primă 
unică. Pentru această clauză perioada de asigurare poate fi mai scurtă 
sau   egală   cu   cea   a   poliţei   de   bază.   Suma   asigurată   va   fi   plătită 
beneficiarului   poliţei   dacă   asiguratul   va   deceda   pe   perioada   de 
valabilitate a clauzei, iar clauza poate fi ataşată tuturor tipurilor de 
asigurare de viaţă cu excepţia asiguraţilor de viaţă pe termen limitat;
­ clauze de creştere garantată a sumei asigurate – permite 
ca   la   un   anumit   interval   de   timp,   la   aniversarea   contractului, 
asiguraţii care au optat pentru o plată eşalonată a primelor să poată 
creşte   prima   aferentă   asigurării   de   bază   şi   cea   corespunzătoare 
celorlalte clauze suplimentare cu un procent determinat, cu condiţia 
ca perioada rămasă până la expirarea asigurării să fie cel puţin un 
număr  de ani stabilit  de societatea de asigurare  (de  obicei  3 ani). 
Acest   supliment   de   primă   va   fi   folosit   la   fel   ca   şi   pentru 
achiziţionarea unei sume asigurate adiţionale ce are la bază rata de 
primă aferentă vârstei curente a asiguratului şi perioada rămasă până 
la expirarea contractului;
­ asigurarea suplimentară de deces prin accident – pe baza 
acestei clauze, suma asigurată va fi plătită dacă decesul asiguratului 
este cauzat de un accident întâmplător, pe perioada de valabilitate a 
contractului. Decesul trebuie să se producă la cel mult un an de la 
data   producerii   accidentului,   iar   suma   iniţială   asigurată   aferentă 
acestei clauze nu poate depăşi suma asigurată aferentă asigurării de 
bază;
­   asigurarea   suplimentară   de   invaliditate   permanentă   din 
accident – în temeiul acestei clauze asigurătorul va achita o sumă 

                                                   141
forfetară, atunci când un accident duce la o invaliditate permanentă, 
în funcţie de gradul de invaliditate. Suma iniţială asigurată pentru 
această clauză nu poate depăşi suma asigurată a clauzei de bază, iar 
durata de valabilitate a acestei  clauze nu o poate depăşi  pe  cea  a 
poliţei de bază;
­   asigurarea   suplimentară   de   invaliditate   permanentă   şi 
deces din accident – această clauză este o combinaţie între clauza 
suplimentară   de   deces   prin   accident   şi   clauza   suplimentară   de 
invaliditate   permanentă   din   accident.   Suma   asigurată   reprezintă 
însumarea sumelor asigurate pentru cele două clauze şi va fi plătită 
dacă   asiguratul   decedează   (la   cel   mult   un   an   de   la   producerea 
accidentului)   ca   urmare   a   unui   accident   suferit   pe   perioada   de 
valabilitate a clauzei. În caz de invaliditate permanentă, asiguratul va 
primi o sumă forfetară în funcţie de procentul de invaliditate. Dacă 
asiguratul decedează ca urmare a unui accident pentru care a încasat 
deja   suma   forfetară   aferentă   invalidităţii   permanente,   i   se   va   plăti 
doar diferenţa dintre suma asigurată şi suma forfetară deja încasată. 
Suma iniţială aferentă acestei clauze nu poate depăşi suma asigurată 
aferentă asigurării de bază.

4.4. Practica asigurărilor de viaţă

4.4.1. Oferta societăţii ASTRA ASIGURĂRI
A. Asigurarea mixtă de viaţă "TEZAUR"
Produsul   "TEZAUR"   este  destinat   celor   care   doresc   să   facă 
acumulări pe durata contractului, dar care au nevoie şi de o protecţie 
mare datorită dependenţilor (soţ / soţie, copii, părinţi) care vor primi 
aceeaşi sumă dacă apare un eveniment neprevăzut anterior sfârşitului 
contractului.
Asiguratul primeşte suma asigurată plus beneficiile la finalul 
perioadei de asigurare, în caz de supravieţuire.
Beneficiarii primesc suma asigurată plus beneficiile în cazul 
decesului asiguratului pe perioada de asigurare.
Asigurarea   „Tezaur",   acoperă   pe   lângă   deces   şi   riscuri   din 
accidente   (invaliditate   permanentă,   indemnizaţie   zilnică   de 

                                                   142
spitalizare etc., în funcţie de alegerea iniţială). Contractantul poate 
opta pentru un coeficient de adaptare dinamică a sumei de asigurare 
în funcţie de inflaţie.
În orice moment al contractului, contractantul poate mări suma 
asigurată, fie printr­o plată unică, fie mărind prima eşalonată.
La finalul contractului, asiguratul poate alege o distribuire a 
fondurilor sale între următoarele variante: pensie viageră, pensie pe o 
perioadă   determinată,   administrarea   fondurilor   de   către   asigurator, 
ridicarea fondurilor acumulate.
B. Asigurarea de viaţă fără capitalizare "GARANT"
GARANT   este   o  asigurare  de   viaţă   fără   capitalizare,   eveni­
mentul asigurat fiind decesul asiguratului în perioada de asigurare, 
caz în care asigurătorul are obligaţia de a plăti beneficiarului suma 
asigurată.
GARANT   reprezintă   o   formă   de   protecţie   a   familiei   asigu­
ratului   sau  dependenţilor   acestuia   sau   pentru  obligaţiile   financiare 
asumate   de   acesta:   credit,   ipotecă,   rate   pentru   achiziţionarea   de 
bunuri, etc.
Dacă în timpul perioadei de asigurare survine decesul asigu­
ratului   atunci   beneficiarii   vor   primi   cotele   ce   le   revin   din   suma 
asigurată.
Contractantul   asigurării   poate   opta   pentru   un   coeficient   de 
adaptare  dinamică   a  sumei   de  asigurare  şi  pentru  acoperirea   unor 
riscuri   suplimentare   legate   de   accidente,   deces   din   accidente, 
invaliditate permanentă, etc.

4.4.2. Oferta societăţii OMNIASIG

a) Pachetul Protector®
Programul de asigurări Protector® include:
­ Protector® ­ asigurare temporară de deces, fără acumulare de 
capital (în variantele: asigurare temporară de deces pentru cupluri şi 
individuală).
­ Super Protector® ­ asigurare viageră de deces cu acumulare 
de capital (primă de asigurare plătită eşalonat, poate fi viageră).

                                                   143
 ­ Supra Capital Protector®  ­ asigurare de supravieţuire cu 
acumulare de capital.
­ Mixt Protector® ­ plan de economii şi dublă protecţie: deces 
şi supravieţuire (în variantele: asigurare mixtă de viaţă pentru cupluri 
şi individuală, ambele fiind cu acumulare de capital).
b) Pachetul Junior
Este   destinat   să   asigure  copiilor   independenţa   financiară  în 
perioada studiilor sau debutul în căsătorie.
Programul de asigurări Junior® include:
­ Junior Gaudeamus® ­ rentă de studii
­ Junior Matrimonial® ­ dotă de căsătorie
Efortul financiar necesar asigurării unei rente/dote importante 
este foarte mic, copilul dispunând de suma asigurată şi acumularea 
de  capital,   în cazul  unor  evenimente neprevăzute  (accident,  boală, 
deces),   Omniasig   Asigurări   de   Viaţă   îşi   asumă   datoria   de   a   plăti 
primele în locul contractantului, astfel încât programul de economii 
al copilului va continua.
c) Pachetul Senior®
Acest   pachet   asigură   independenţă   financiară   şi   în   anii   mai 
puţin   productivi   ai   vieţii,   respectiv   asigură   un   nivel   al   veniturilor 
comparabil  cu  cel  din perioada  de activitate.   Programul   de  pensii 
private vine să completeze pensia de stat, asigurând premisele unei 
vieţi liniştite, bazată pe independenţă financiară.
Pensia   Viageră   Senior®  este   o   pensie   privată   viageră 
suplimentară.
Acest   program   se   adresează   persoanelor   cu   vârste   cuprinse 
între 18 şi 65 ani, urmând ca plata pensiei viagere să debuteze la 
vârsta   de   55   de   ani   a   asiguratului,   dar   nu   mai   târziu   de   65   ani. 
Mărimea   pensiei   suplimentare,   precum   şi   momentul   începerii 
acesteia sunt decise de către asigurat, plata primelor făcându­se unic 
sau eşalonat.
Programul „Senior" oferă asiguratului următoarele avantaje:
­   acoperirea   mai   mult   decât   satisfăcătoare   a   lacunelor 
pensiei   de   stat,   fiind   astfel   asigurate,   din   timp,   premisele   unei 

                                                   144
bătrâneţi liniştite, bazate pe o securitate financiară.
­ alegerea liberă a momentului de început al pensiei viagere 
suplimentare, între vârsta de 55 şi 65 de ani.
­   alegerea   sumei   de   bani   cu   care   asiguratul   doreşte   să 
contribuie la realizarea pensiei suplimentare (prima de asigurare nu 
este impusă) ­ flexibilitate.
­ pentru ca sumele asigurate să nu se deterioreze în timp, 
contractul   de   asigurare   poate   fi   revalorizat,   adaptat   la   nivelul 
inflaţiei.
­ pensia suplimentară este garantată viager, fiind sporită cu 
excedentul cuvenit.
d) pachetul Group Life®
Programul de asigurări Group Life® este destinat grupurilor de 
angajaţi,   cărora   le   oferă   soluţii   financiare   pentru   cazul   unor 
incapacităţi sau decese.
Achiziţionarea   programelor   de   asigurări   Group   Life®  oferă 
angajatorului o serie de avantaje:
­ recrutarea de personal de calitate;
­ loialitatea angajaţilor;
­ crearea unei atmosfere ce conduce la succes;
­ creşterea reputaţiei companiei;
­ economie de bani şi timp în administrare;
­ costuri scăzute;
În asigurarea „Grup Life" pot fi incluse următoarele tipuri de 
acoperiri:
­ deces din accident sau din orice cauză;
­ invaliditate permanentă din accident;
­ îmbolnăvire gravă;
­  cheltuieli   medicale   (spitalizare,   convalescentă,   intervenţie 
chirurgicală).
Avantajele acestui pachet de asigurare pentru angajator sunt:
­ loialitate ridicată faţă de companie.
­   primele   de   asigurare   sunt   mici   comparativ   cu   sumele 
asigurate;

                                                   145
 ­ fereşte pe angajator de cheltuieli neplanificate (exemplu ­ 
în cazul decesului unui angajat);
­  asigură   protecţia   împotriva   responsabilităţilor   neaşteptate 
(neplanificate) care pot apărea sub incidenţa contractului de muncă 
sau a legilor în vigoare;
­   avantajele   oferite   angajaţilor   ajută   angajatorul   în 
competiţia pe piaţa forţelor de muncă;
­   asigurarea   de   grup   oferă   avantajul   unui   nivel   cert   al 
protecţiei pentru toţi membrii, fără evidenţă medicală, prin aceasta 
asigurând   valorificarea   acoperirii   cu   rate   scăzute   pentru   persoane 
care altfel nu ar fi eligibile pentru o asigurare de viaţă sau de boală.
Pentru   angajaţi   pachetul   de   asigurare   Group   Life ®  are 
următoarele avantaje:
­   asigurarea   de   grup   poate   satisface   imediat   nevoile   de 
lichiditate pentru casă, hrană şi îmbrăcăminte ale familiei angajatului 
decedat, fără a se apela la caritate;
­ se satisface obligaţia morală de a ajuta familia angajatului 
în cazul decesului acestuia.
­   asigură   o   protecţie   evaluabilă   cu   costuri   reduse.   Este 
vorba   despre   administrarea   unei   singure   poliţe,   ale   cărei   avantaje 
constau, printre altele, în schimbarea beneficiilor şi includerea de noi 
membri.
e) pachetul Dental Care®
Acest pachet este destinat asigurării stomatologice private.
Potrivit   statisticilor,   din   populaţia   adultă   a   României   90% 
prezintă   afecţiuni   stomatologice   (cu   o   frecvenţă   mai   ridicată   pe 
segmentul   de   vârstă   de   41   ­   50   ani).   Copiii   sunt   şi   ei   afectaţi   în 
proporţie de 55% de aceste afecţiuni.
Pornind   de   la   această   realitate   şi   ţinând   cont   de   situaţia 
stomatologiei româneşti (până în acest moment existând doar două 
variante privind serviciile de sănătate stomatologice: asigurările de 
stat   standard   şi   abonamentele   la   clinicile   stomatologice   private) 
compania  Omniasig  Asigurări   de  Viaţă   a  decis   să   rezolve   această 
problemă,   prin  intermediul   asigurării   stomatologice   private   Dental 

                                                   146
Care®.
Dental Care®  este prima asigurare stomatologică privată din 
România  şi  se adresează  în  special  grupurilor,  oferind asiguraţilor 
posibilitatea   realizării   de   tratamente   stomatologice   preventive, 
conservative, restaurative şi chirurgicale.
Poliţa de asigurare Dental Care® oferă acoperire pentru 3 ani, 
iar prima de asigurare variază de la 24 USD la 96 USD / an, plata 
făcându­se lunar, trimestrial sau semestrial.
Produsul Dental Care®oferă următoarele avantaje:
­ asiguratul are libertatea de a alege să fie tratat de oricare 
medic stomatolog  din România  dar  cu  deosebire  dintr­un grup de 
stomatologi care lucrează după standarde înalte, impuse de societatea 
de   asigurare,   privind   igiena,   calitatea   tratamentelor   şi   calitatea 
materialelor;
­   primele   de   asigurare   sunt   colectate   de   societatea   de 
asigurare   direct   de   la   angajator   şi   sunt   mult   mai   reduse   decât 
abonamentele la clinici private;
­ medicii sunt plătiţi după numărul tratamentelor pe care le 
efectuează.   De   aceea   medicul   are   interesul   să   efectueze   toate 
tratamentele necesare, spre deosebire de cazul abonamentelor, unde 
interesul este de reducere a acestora;
­ medicii  specialişti ai companiei de asigurări efectuează 
verificări asupra planului de tratament, necesitatea anumitor tipuri de 
tratament, calitatea tratamentelor efectuate. O parte importantă din 
aceste   verificări   o   reprezintă   radiografiile   pacienţilor,   analizate   la 
Omniasig Asigurări de Viaţă;
­   pacientul   nu   plăteşte   tratamentele   efectuate   de   medicii 
agreaţi în condiţiile impuse de poliţă.

f) Pachetul de Sănătate
Programul de sănătate Omniasig include:
­ asigurarea suplimentară de afecţiuni grave;
­   asigurarea   pentru   spitalizare   în   vederea   intervenţiei 
chirurgicale din orice cauză;

                                                   147
 ­ asigurarea de deces din accident;
­ asigurarea suplimentară pentru invaliditate din accident;
                  ­ asigurarea pentru spitalizare şi incapacitate de muncă 
datorită unui accident.
      
      V. Rezumat
               În cadrul acestei teme, studenţii au învăţat despre:
      ­ Practica asgurărilor de viaţă

      Vl. Test de evaluare / autoevaluare a cunoştinţelor
     1. Precizaţi care sunt varietăţile de asigurări de viaţă
     2. Rezumaţi procedura modificării contractului de asigurare de 
viaţă
      3. Rezumaţi practica asigurărilor de viaţă
      R.  1.vezi 4.1     2.vezi 4.2       3.vezi 4.3
     
      

                                                   148
      Unitatea de învăţare VIII
      Efectele contractului de asigurare
      Drepturile şi obligaţiile părţilor pîna la ivirea cazului 
asigurat

      l. Introducere
            ­ Această temă urmăreşte lămurirea următoarelor probleme:
              ­ Drepturile şi obligaţiile părţilor pînă la ivirea cazului asigurat 

     ll. Competenţe
               După parcurgerea acestei teme, studenţii vor fi capabili: 
     ­ Să rezume drepturile şi obligaţiile asiguratului pînă la ivirea cazului 
asigurat 
      ­ Să rezume drepturile şi obligaţiile asigurătorului până la 
      la ivirea cazului asigurat

      lll. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi:
                      ­3 ore

     lV. Conţinutul unităţii de învăţare
     Drepturile şi obligaţiile părţilor pîna la ivirea cazului 
asigurat
      4.1. Precizări
Fiind un contract sinalagmatic, asigurarea dă naştere la drepturi şi 
obligaţii reciproce între părţi, numite şi efectele contractului. Unele 
dintre efecte privesc perioada până la ivirea cazului asigurat, iar alte 
efecte perioada de după producerea acestui eveniment51.

51 A se vedea şi D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 143 şi urm.

                                                   149
4.2. Drepturile şi obligaţiile părţilor până la
ivirea cazului asigurat
4.2.1. Obligaţiile asiguratului
Până   la   ivirea   cazului   asigurat,   asiguratul   are   următoarele 
obligaţii: plata primelor de asigurare; întreţinerea bunului asigurat în 
bune   condiţii   şi   în   conformitate   cu   dispoziţiile   legale,   în   scopul 
prevenirii   producerii   cazului   asigurat;   comunicarea   împrejurărilor 
care agravează riscul.

A. Obligaţia de a plăti prima

În conformitate cu art. 17 din Legea nr. 136/1995, asiguratul 
este obligat să plătească primele la termenele stabilite în condiţiile de 
asigurare. Este considerat debitor al primei persoana care a încheiat 
contractul de asigurare.
Dacă asiguratul, beneficiar al asigurării, nu este parte în contract 
el   nu   poate   avea   nici   obligaţia   de   plată   a   primei 52.   Astfel,   în 
asigurarea   în   contul   altuia   ori   în   asigurarea   pentru   cazurile   de 
accidente,   debitorul   primei   este   cel   care   încheie   contractul   şi   nu 
asiguratul beneficiar. În această ipoteză, asigurătorul are posibilitatea să 
opună   beneficiarului   asigurării   excepţiile   rezultând   din   neplata 
primei, pe care, de altfel, le­ar fi putut invoca şi împotriva titularului 
contractului.   Când   riscul   se   produce,   asigurătorul   are   dreptul,   în 
virtutea art. 18 din Legea nr. 136/1995, de a compensa primele ce i se 
mai datorează până la sfârşitul anului de asigurare în temeiul oricărui 
contract,   cu   orice   indemnizaţie   cuvenită   asiguratului   sau 
beneficiarului.
52 În acest sens, V. V. Longhin, Regimul juridic al asigurărilor de stat, 
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 97; Fr. Deak, Drept civil.  
Contracte speciale, Bucureşti, 1976, p. 85; C. Surdu, Plata primei ­  
obligaţie fundamentală ce rezultă din contractul de asigurare, în Studia 
Napocensia, Scria drept, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1974, p. 
189; M. Picard, A. Besson, Les assurances terrestres en droit francais, 
Paris, 1975, p. 175.

                                                   150
 Deci  obligaţia de plată a primei  incumbă  celui care  încheie 
contractul şi nu asiguratului. Prin expresia cel care încheie contractul 
trebuie să înţelegem titularul contractului, iar nu persoana care l­a 
semnat în numele altuia, cum ar fi mandatarul sau gerantul.
În cursul executării contractului pot surveni unele evenimente de 
natură a determina o schimbare a persoanei debitorului privind plata 
primei, cum sunt:
­  decesul   titularului  contractului   de   asigurare   şi   trecerea 
bunului asigurat în masa succesorală. În această ipoteză obligaţia de 
plată a primei revine moştenitorilor, care sunt ţinuţi în solidar la plata 
primei,   cât  timp  bunul   se  află  în indiviziune53.  Dacă  bunul  a   fost 
atribuit unuia dintre succesori prin împărţeală sau partaj, el va deveni 
singurul debitor al primei.
Obligaţia   de   plată   a   primei   incumbă   moştenitorilor   din 
momentul deschiderii succesiunii. Această obligaţie cade în sarcina 
moştenitorilor   şi   în   perioada   termenului   de   opţiune   succesorală, 
întrucât   ei   devin   proprietari   ai   bunurilor   succesorale   de   la   data 
deschiderii   succesiunii,   sub  rezerva  confirmării   ori   infirmării   prin 
exercitarea dreptului de opţiune. Achitarea primei constituie un act de 
conservare.  Moştenitorii care au renunţat la moştenire nu vor  mai 
avea obligaţia de plată a primei. Potrivit art. 696 din Codul civil, 
vocaţia lor succesorală va fi retroactiv desfiinţată, ei devenind străini 
de   moştenire.   Plăţile   făcute   însă   de   succesibilul   renunţător   rămân 
valabile, deoarece actele conservatorii sunt menţinute, atât fiindcă ele 
folosesc   comoştenitorilor   sau   moştenitorilor   subsecvenţi,   cât   şi   în 
interesul securităţii circuitului juridic civil54.
­  înstrăinarea bunului asigurat. În această ipoteză, contractul 
de asigurare îşi produce efectele, în principiu, faţă de dobânditorul 
bunului, căruia îi revine obligaţia de a plăti prima, în măsura în care 
nu   a   fost   achitată   în   întregime   de   către   titularul   contractului. 
Dobânditorul bunului devine debitorul asigurătorului numai pentru 
53 Vasile V. Longhin, op. cit., p. 98.
54 M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR, 
Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 134.

                                                   151
 ratele   de   primă   devenite   scadente   după   înstrăinare.   Pentru   ratele 
primei datorate înainte de înstrăinare, obligaţia de plată rămâne în 
sarcina înstrăinătorului55.
În asigurări se practică continuarea contractului cu dobândi­
torul   bunului   asigurat56.   Doctrina   admite   această   posibilitate   ca   o 
excepţie şi numai în măsura în care este prevăzută expres în condiţiile 
de asigurare.

Persoana îndreptăţită să încaseze prima

Potrivit dispoziţiilor art. 1475 din Codul civil, plata trebuie să 
se facă creditorului sau împuternicitului său. Regula se aplică şi în 
materia   asigurărilor   fiind   consacrată   prin   art.   15   din   Legea   nr. 
136/1995,   care   prevede   că   plata   primei   trebuie   să   fie   făcută 
asigurătorului sau intermediarilor acestuia, care lucrează în numele şi 
pe seama asigurătorului faţă de asiguraţi57.

Data plăţii primei de asigurare

Potrivit dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 136/1995, asiguratul 
   este  obligat să plătească primele la termenele stabilite în contract.
Regula generală în materie este că primele se achită anticipat 
şi   integral   pentru   perioada   de   asigurare   întrucât   răspuderea 
asigurătorului este angajată numai după plata efectivă a primei.
Această regulă se justifică prin argumente de ordin economic 
şi juridic. Numai printr­o asemenea plată a primelor asigurătorul va 
putea să constituie fondul necesar pentru despăgubire şi să ofere o 
protecţie   efectivă.   Sub   aspect   juridic   asigurarea   fiind   un   contract 

55 Vasile V. Longhin, op. cit., p. 98; M. Picard, A. Besson, op. cit., p. 369.
56 A se vedea art. 19 al Legii franceze de asigurare din 13 iulie 1930.
57 Pentru opinia după care în asigurarea asupra vieţii, terţii interesaţi, 
beneficiarii asigurării şi creditorii nu au dreptul, fără consimţămîntul 
asiguratului, de a efectua plata primei, a se vedea, A. Alexandrini, op. 
cit., p. 69; P. Dupuich, Traite pratique de l'assurance sur la vie, Paris, 
1900, p. 239. în sens contrar, Marcel Planiol, Georges Ripert, Traite 
practique de droit civil français, Paris, 1932, p. 725.

                                                   152
sinalagmatic cu executare succesivă, dă naştere la drepturi şi obligaţii 
reciproce şi interdependente ale părţilor, care­şi găsesc temeiul unele 
în altele. Asigurătorul va oferi protecţie asiguratului contra riscurilor 
numai dacă acesta plăteşte prima. Pe aceste consideraţii, doctrina58 şi 
practica din ţara noastră au statuat că răspunderea angajatorului este 
angajată numai după plata efectivă a primei59.
În   alte  sisteme  de  drept,   asigurătorul   este   ţinut   să   răspundă 
chiar  dacă  prima  nu  a  fost achitată.  De la  această  regulă  există  o 
singură excepţie şi anume, când printr­o clauză specială, răspunderea 
asigurătorului sau încheierea contractului a fost condiţionată de plata 
celei dintâi rate a primei60.

Termenul şi modalităţi de plată a primei de asigurare

Termenul de plată a primei de asigurare este cel al încheierii 
contractului,   deoarece   asigurarea   este   un   contract   sinalagmatic, 
obligaţiile având temei una în cealaltă.
Asigurătorul va oferi protecţie asiguratului numai dacă acesta 
plăteşte prima de asigurare.
Prima se plăteşte anual, uzanţă care este conformă metodelor 
statistice ce se aplică în materie. Fac excepţie asigurările cu primă 
unică plătibilă anticipat sau asigurările cu o durată inferioară unui an. 
La   asigurările   încheiate   pe   o   perioadă   de   un   an,   la   cererea 
asiguratului,   în   schimbul   unei   majorări,   plata   primelor   poate   fi 
stabilită în rate subanuale, semestriale, trimestriale sau chiar lunare. 
Ele se plătesc anticipat, în numărul şi cuantumul stabilit în condiţiile 
de asigurare şi la scadenţele prevăzute în contract. Astfel, se satisface 
interesul   asiguratului   de   a   plăti   primele   în   sume   mai   mici. 
Asigurătorul   nu   are   obligaţia   de   a   reaminti   asiguratului   termenul 
58 V. V. Longhin, op, cit., p. 98; Fr, Deak. op. cit., p. 110; I. Mănescu, 
Prima de asigurare şi consecinţele neplăţii la termen, în Revista de 
drept comercial nr. l, 1937, p. 199.
59 A se vedea, Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 2264 din 27 
decembrie 1956, în Ilegalitatea populară, nr. 9, 1957, p. 1107.
60 M. Picard şi A. Besson, op. cit., p. 166.

                                                   153
ratelor   de   prime.   Totodată,   asigurătorul   are   dreptul   la   totalitatea 
primelor   din   anul   în   cursul   căruia   intervine   sinistrul.   În  literatura 
juridică s­a precizat că decesul persoanei obligate la plata primei nu 
modifică   data  plăţii.   Moştenitorii   nu  pot   invoca,   pentru   a   întârzia 
plata, termenul ce­l au la dispoziţie pentru inventarierea şi acceptarea 
succesiunii,   deoarece   plata   primei   este   un   act   de   conservare 61.   În 
consecinţă,   moştenitorii   sunt   ţinuţi   solidar   a   executa   obligaţiile   în 
virtutea contractului de asigurare.

Sancţiunea neplăţii la termen a primei de asigurare

Neplata   primelor   de   asigurare   în   termenul   prevăzut   în 
contractul de asigurare, atrage rezilierea de drept a contractului de 
asigurare şi decăderea asiguratului din dreptul de a fi indemnizat la 
ivirea cazului asigurat.

Locul plăţii
În materia obligaţiilor, regula de bază privitoare la locul plăţii 
este cea a cherabilităţii (plata se face la domiciliul debito­rului). Prin 
derogare de la această regulă, în materia asigură­rilor s­a instituit 
regula portabilităţii, conform căreia plata se face la sediul 
creditorului. În acest sens, art. 15 din Legea nr. 136/1995, precizează 
că plata primelor se face la sediul asigură­torului sau împuterniciţilor 
săi.

Iniţiativa plăţii primei

Iniţiativa   plăţii   aparţine   asiguratului   care   trebuie   să   achite 
prima la sediul asigurătorului sau împuterniciţilor săi, în raport de 
condiţiile contractului. Condiţiile de asigurare prevăd că asigurătorul 
este obligat să notifice asiguratul despre obligaţia de plată a primei, 
cu 20 de zile înainte de împlinirea termenului de plată (art. l pct. 15 
din   Legea   nr.   172/2004).   Asigurătorul   nu   este   obligat   să   încaseze 
prima la domiciliul sau locul de muncă al asiguratului. De asemenea, 

61 A se vedea şi M. Picard şi A. Besson, op. cit., p. 166.

                                                   154
condiţiile de asigurare conţin o clauză expresă din care rezultă că 
încasarea primei la domiciliu sau la locul de muncă al asiguratului, 
chiar   repetată,   nu  poate  fi   invocată   drept   derogare   pe   viitor   de   la 
regula portabilităţii primei.

Încasarea primei
În practică, se obişnuieşte uneori ca prima să fie încasată de 
către   agenţi,   la   domiciliul   ori   locul   de   muncă   al   asiguratului.   Ca 
urmare, în literatura de specialitate s­a pus problema dacă încasarea 
ratelor   de   primă   la   domiciliul   asiguratului   poate   fi   considerată   o 
favoare făcută asiguratului sau o derogare tacită de la dispoziţiunile 
legale   în   materie62.   Astfel   s­a   susţinut   că   din   moment   ce   unele 
condiţii de asigurare nu conţin o clauză expresă, încasarea repetată a 
primei la domiciliul ori locul de muncă a asiguratului trebuie să fie 
apreciată ca o derogare tacită de la dispoziţiile art. 15 şi plata să fie 
considerată cherabilă63.
În   ce   ne   priveşte,   considerăm   că   încasarea   primei,   chiar 
repetată, la domiciliul sau locul de muncă al asiguratului, nu poate fi 
invocată   drept   derogare   tacită   de   la   regula   portabilităţii,   deşi 
condiţiile de asigurare nu o prevăd în mod expres 64. Tăcerea unor 
condiţii   de   asigurare   nu   poate   fi   interpretată   ca   o   derogare   de   la 
principiul portabilităţii primei, înscris în art. 15. Încasarea ratelor de 
primă la domiciliul asiguratului nu conduce la concluzia derogării 
tacite de la prevederile legale, ea constituind numai o înlesnire făcută 
de către asigurător.
Trebuie subliniat că obligaţia esenţială a asiguratului nu rezidă 
în locul de plată a primei (dacă este portabilă sau cherabilă), ci în 
data   plăţii   a   cărei   nerespectare   atrage   decăderea   din   dreptul   de  a 
pretinde indemnizaţia,  chiar  dacă  va dovedi  că  neplata se datoreşte 
62 Pentru amănunte, a se vedea, D. R. Ioaniţescu, Contractul de asigurare, 
Bucureşti, 1913, p. 87 şi urm.
63 C. Surdu, op. cit., p. 197­198.
64 În acelaşi sens, St. Georgescu Olenin, op. cit., p. 155; V. V. Longhin, op. 
cit., p. 99.

                                                   155
asigurătorului, care nu  şi­a trimis agentul la domiciliul său pentru 
încasarea primei, deşi înainte, în mod repetat, a procedat similar.

Modul de plată al primei de asigurare

Plata primelor se face în numerar, în moneda stabilită, având 
curs legal la locul de plată.
Cu   privire   la   modul   de   plată,   practica   asigurărilor   distinge 
între:
a) plata directă ­ debitorul plăteşte direct asigurătorului, în 
schimbul   eliberării   contractului   de   asigurare,   respectiv   a   unei 
chitanţe scrise pe formularul societăţii de asigurare pentru ratele de 
primă următoare celei dintâi.
b)  compensaţie legală  ­ dacă asiguratul, debitorul primei, 
este, datorită sinistrului, creditorul asigurătorului cu o sumă lichidă şi 
exigibilă,   intervine   compensarea   legală,   de   plin   drept,   până   la 
concurenţa   sumei   reprezentând   prima   (art.   18   din   Legea   nr. 
136/1995).
Raţiunea   compensării   rezidă   din   conexiunea   existentă   între 
cele două obligaţii, având cauza în acelaşi contract de asigurare, cât 
şi prin aplicarea excepţiei non contractus. Această conexitate permite 
asigurătorului   de   a   reţine   prima   datorată   de   asigurat   din   suma 
cuvenită   oricărui   beneficiar   al   poliţei,   creditorilor   ipotecari   sau 
privilegiaţi. Excepţia de compensare este opozabilă chiar şi în cazul 
falimentului asiguratului. Tot ea permite asigurătorului de a opune 
acest   drept   beneficiarului   asigurării   în   contul   cui   va   aparţine 
(victimei   în   materia   asigurării   de   răspundere   şi   beneficiarului 
asigurării asupra vieţii).
Regula   compensaţiei   legale   permite   asigurătorului   să 
compenseze primele ce i se mai datorează până la sfârşitul anului de 
asigurare în temeiul oricărui contract, cu orice indemnizaţie cuvenită 
asiguratului   sau   beneficiarului.   Compensarea   se   efectuează   în 
ordinea   stabilită   prin   condiţiile   de   asigurare.   Astfel,   în   asigurările 
facultative de bunuri şi de răspundere civilă, se compensează primele 
ce se mai datorează în temeiul oricărui contract încheiat cu acelaşi 

                                                   156
asigurat,   cu   orice   despăgubire   cuvenită   asiguratului   sau 
beneficiarului, în următoarea ordine: primele de asigurare restante la 
orice   contract;   alte   prime   de   asigurare   datorate   cât   şi   primele   de 
asigurare scadente la termenul de plată imediat următor datei la care 
se face plata despăgubirii, dacă încasarea primelor se face  în rate, 
prin dispoziţie de încasare. Când există prime de asigurare restante, 
atât la contractul în baza căruia se plăteşte despăbugirea, cât şi la alte 
contracte   încheiate   cu   acelaşi   asigurat,   compensarea   operează   în 
primul rând cu primele asigurate restante la contractul în baza căruia 
se plăteşte despăgubirea.
c) procedee de plată simplificată. Asiguratul este în măsură 
să facă plata ratelor de primă următoare celei dintâi în numerar, prin 
cec sau mandat poştal. În acest caz, data plăţii va fi ziua când primele 
au fost depuse la C.E.C., poştă sau bancă;
d)   consimţământ   scris.   Această   modalitate   constă   în 
împuternicirea,   de   către   asiguraţi,   a   plătitorilor   de   retribuţii   din 
unităţile   economice,   unde   sunt   angajaţi   sau   membri,   de   a   plăti 
asigurătorului, în numele şi din retribuţiile lor băneşti, primele de 
asigurare, atât pentru asigurările în curs, cât şi pentru asigurările ce 
se vor încheia sau reînnoi. Consimţământul poate fi obţinut numai de 
împuterniciţii asigurătorului şi în condiţiile unei stricte respectări a 
liberei voinţe celor ce doresc să folosească forma operativă de plată a 
primelor.   Consimţământul   se   completează   şi   se   semnează   la 
încheierea asigurărilor odată cu declaraţia de asigurare sau, la cererea 
asiguratului, oricând în cursul duratei contractului. Consimţământul 
devine   operant   după   vizarea   de   către   contabilul   şef   al   unităţii, 
începând cu prima plată a retribuţiilor. Plătitorii de retribuţii primesc 
de la împuterniciţii asigurătorului documentele de plată a primelor de 
asigurare şi le predau sumele reprezentând contravaloarea primelor 
încasate. Documentele care atestă achitarea primelor de asigurare se 
înmânează, de către plătitorii de retribuţii, asiguraţilor odată cu plata 
drepturilor băneşti;
e) prin dispoziţii de plată sau dispoziţii de încasare.
În ipoteza plăţii primei pe bază de dispoziţie de plată, plata se 

                                                   157
consideră a fi efectuată în momentul când în contul asigurătorului, 
intră prima de asigurare. Simpla introducere, la bancă, a dispoziţiei 
de plată nu creează asiguratului nici un drept întrucât dispoziţia de 
plată poate fi oricând retrasă înainte de executarea ei de către bancă. 
De  asemenea,   banca  se  poate  afla  în  imposibilitatea   de   a  executa 
dispoziţia   de   plată   când   contul   titularului   este   blocat   sau   nu   are 
disponibil.
Este   însă   posibil   ca   organele   bancare   să   omită,   din   diverse 
motive,   creditarea   contului   asigurătorului.   În   această   ipoteză, 
apreciind  că  omiterea  creditării  este  imputabilă  organelor  bancare, 
literatura juridică a considerat că prima se va socoti plătită din ziua 
în   care  s­a   înregistrat   la  bancă   dispoziţia  de   plată,   cu   condiţia   ca 
asiguratul să aibă disponibil în cont65.
În   ipoteza   plăţii   primei   pe   bază   de   dispoziţie   de   încasare, 
asiguratul eliberează un înscris sau adresă prin care autorizează pe 
asigurător să introducă  la banca dispoziţia de  încasare a  primelor. 
Acest   înscris   reprezintă   un   mandat   dat   asigurătorului   de   către 
titularul   contului,   în   virtutea   căruia   asigurătorul   dispune   asupra 
disponibilului   asiguratului   din   bancă   până   la   concurenţa   sumei 
reprezentând cuantumul primei pentru toată perioada contractului de 
asigurare şi a reînnoirii de drept, precum şi pentru eventualele sale 
suplimente. Înscrisul trebuie să fie înregistrat la unitatea asigurată pe 
data   eliberării   lui   de   către   organul   care   încheie   asigurarea,   iar 
prevederile înscrisului vor fi aduse la cunoştinţa băncii.
Eliberarea de către asigurat a adresei, prin care societatea de 
asigurare este autorizată să introducă la bancă dispoziţia de încasare, 
echivalează cu plata primei, data plăţii fiind data înregistrării adresei 
la   unitatea   asigurată66.   Această   opinie   este   exactă   numai   pentru 
ipoteza când prima este unică sau pentru cea dintâi rată de primă 
(când   plata   coincide   cu   încheierea   asigurării   şi   eliberarea 
contractului).   Dacă   prima   este   fracţionată   în   rate,   plata   poate   fi 

65 A se vedea, V. V. Longhin, op. cit., p. 101.
66 D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 175.

                                                   158
considerată ca fiind făcută numai la data scadenţei fiecărei rate de 
primă   (asigurătorul   nu   are   dreptul   de   a   introduce   dispoziţia   de 
încasare   înainte   de   termen).   Pe   de   altă   parte,   autorizarea   folosirii 
dispoziţiei de încasare conferă asigurătorului numai încuviinţarea de 
a   avea   iniţiativa   plăţii,   nu   şi   dreptul   de   a   modifica,   unilateral, 
contractul de asigurare (cu privire la data plăţii ratelor de primă)67.

Proba plăţii primei de asigurare

Plata primei, reprezentând un acord de voinţe, un act juridic, 
va   fi   supusă   regulilor   de   drept   comun   privind   sarcina   probei   şi 
mijloacele ce pot fi utilizate pentru plata acesteia.
Sarcina probei incumbă debitorului, potrivit regulii că cel ce 
face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească (art. 1169 
din Codul civil). Debitorul primei, afirmând că dreptul asigurătorului 
(rezultând   din   contractul   de   asigurare)   nu   mai   există,   întrucât   s­a 
stins   prin   plata   pe   care   el   a   făcut­o,   va   fi   ţinut   să   dovedească 
afirmaţia.
Dovada   plătii   primei   se   face   prin   remiterea   contractului   de 
asigurare (în ipoteza în care întocmirea declaraţiei de asigurare, plata 
primei şi emitere contractului au loc concomitent), respectiv a unei 
chitanţe   pe   formularul   asigurătorului   pentru   ratele   de   primă 
următoare celei dintâi. În lipsa chitanţei, asiguratul poate face dovada 
plăţii primei prin orice mijloace de probă admise de dreptul comun, 
cum ar fi registrele asigurătorului ori recunoaşterea acestuia.

B.Obligaţia de întreţinere şi prevenire a

pagubelor
Obligaţia de întreţinere a bunurilor şi luarea de măsuri pentru 
prevenirea   pagubelor   în   dauna   avutului   public   şi   personal,   este 
impusă în interesul general al societăţii, tuturor persoanelor fizice sau 
juridice,   inclusiv   printr­o   serie   de   dispoziţii   legale   (privind 
organizarea   pazei   bunurilor,   prevenirea   şi   stingerea   incendiilor, 

67 Ibidem.

                                                   159
apărarea   împotriva   inundaţiilor   şi   a   efectelor   fenomenelor 
meteorologice   periculoase,   protecţia   mediului   înconjurător, 
organizarea   apărării   sănătăţii   animalelor,   respectarea   regulilor 
agrozootehnice, etc).
În   acest   cadru,   asigurătorul   are   obligaţia   să   participe   la 
acţiunile de prevenire, precum şi la educarea asiguraţilor în spiritul 
grijii pentru conservarea bunurilor proprietate publică şi personală. 
Aceeaşi   obligaţie   revine   şi   asiguratului,   încheierea   unei   asigurări 
(prin efectul legii sau contractuală), nu­l exonerează de obligaţia de 
întreţinere   şi   prevenire,   ci   trebuie   să­l   stimuleze   să   intensifice 
diligenţa sa faţă de bunuri.

Conţinutul obligaţiei
Obligaţia de întreţinere are ca finalitate prevenirea sinistrului. 
Corespunzător   acestei   finalităţi,   obligaţia   de   întreţinere   impune 
asiguratului,   după   caz,   respectarea   regulilor   de   prevenire   a 
incendiilor,   de   siguranţă   şi   pază,   de   exploatare   corespunzătoare   a 
bunului,   a   regulilor   agrotehnice,   zooigienice   şi   sanitar­veterinare, 
precum   şi   iniţiativă   în   vederea   unor   măsuri   active   pentru 
preîntâmpinarea daunelor.
Astfel,   în   asigurarea   de   animale,   asiguraţii   sunt   obligaţi   să 
întreţină animalele în bune condiţiuni şi în conformitate cu normele 
zooigienice   şi   sanitar­veterinare   de   îngrijire,   hrănire   şi   folosire   a 
animalelor, să respecte cu stricteţe regulile de carantină, izolare şi 
dezinfectare, stabilite de organele competente în caz de epizootii.
De   asemenea,   în   scopul   prevenirii   pagubelor   la   bunurile 
asigurate pentru cazurile de furt prin efracţie, asiguratul trebuie să 
îndeplinească   o   serie   de   măsuri   de   siguranţă   şi   pază,   cum   ar   fi 
dotarea   cu   dispozitive   sigure   de   închidere,   ferestrele   încuiate   şi 
prevăzute cu obloane de lemn ori metalice, păstrarea numerarului în 
dulapuri de fier, etc.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 136/1995, obligaţia de întreţinere 
şi prevenire revine asiguratului care, în mod obişnuit, este şi titularul 
asigurării.   În   acelaşi   timp,   obligaţia   incumbă   şi   altor   persoane,   a 

                                                   160
căror   culpă   în   producerea   evenimentului   asigurat   exonerează   pe 
asigurător  de plata despăgubirilor. Astfel,   în  cazul  când  asiguratul 
este   o   persoană   fizică,   obligaţia   de   întreţinere   şi   prevenire   a 
evenimentului asigurat revine  şi persoanelor  fizice majore  care,  în 
mod statornic, locuiesc  şi gospodăresc împreună cu asiguratul, ori 
prepusului asiguratului şi beneficiarului.
Dacă   asiguratul   este   o   persoană   juridică,   obligaţia   revine 
organelor de conducere şi prepuşilor ei.

Consecinţele neexecutării obligaţiei de întreţinere

Pentru   neîndeplinirea   obligaţiei   asiguratului   de   întreţinere   a 
bunului, asigurătorul poate denunţa asigurarea.
În   alte   sisteme   de   drept   sancţiunea   constă   în   reducerea 
cuantumului   despăgubirilor   prevăzute   în   contract.   Reducerea 
operează numai atunci când încălcarea obligaţiei asiguratului este de 
natură a contribui în mod substanţial la apariţia cazului asigurat sau 
la creşterea volumului pagubelor.
Totuşi, neîndeplinirea obligaţiilor de întreţinere şi exploatare 
corespunzătoare   a   navelor   şi   aeronavelor   nu   dă   loc   denunţării 
contractului. La ivirea cazului asigurat, asigurătorul are dreptul însă 
de   a   refuza   plata   despăgubirii,   dacă   din   acest   motiv   nu   a   putut 
determina   cauza   producerii   şi   întinderea   pagubei   sau   să   reducă 
despăgubirea în cazul în care dauna s­a mărit. Acelaşi drept îl are 
asigurătorul şi în asigurarea creditelor pentru export.
Sancţionarea asiguratului pentru încălcarea obligaţiei sale de 
întreţinere este frecvent întâlnită şi în practica franceză a asigurărilor 
maritime. Astfel, în asigurarea navelor (Casco), s­a decis că preţul 
despăgubirii, pentru caz de avarie, trebuie calculat ţinând seama de 
partea de daună datorată lipsei de întreţinere a corpului navei, cât şi 
neglijenţei   armatorului   în   luarea   măsurilor   de   conservare   care   se 
impuneau68. De asemenea, s­a hotărât că asigurătorul nu este ţinut 

68 A se vedea. Tribunalul Comercial Paris, decizia din 18 februarie 1974, în 
Le droit maritime français, 1975, nr. 313, p. 49.

                                                   161
răspunzător   atunci   când   sinistrul   (în   speţă   ruperea   arborelui   port­
elice a navei), este consecutiv omisiunii proprietarului de a efectua 
periodic verificări asupra gradului de coroziune al acestuia 69.

C. Obligaţia rezultând din agravarea riscului

Declaraţia   făcută   de   asigurat   la   încheierea   asigurării, 
referitoare   la   împrejurările   esenţiale   ale   riscului,   este   dublată,   de 
obligaţia   de   a   comunica   asigurătorului   în   cursul   executării 
contractului,   împrejurările   care   agravează   riscul.   Dacă   apar 
împrejurări   ce   modifică   avizarea   iniţială   a   riscului   de   către 
asigurător, clauzele contractuale se impun a fi modificate.
În   conformitate   cu   art.   13,   alin.   2   din   Legea   nr.   136/1995, 
asiguratul este obligat de a declara agravarea riscului. Modificările 
riscului determină schimbări ale cuantumului primei, părţile trebuind 
să convină la o nouă primă (cu respectarea regulii proporţionalităţii 
în   raport   de   riscul   agravat).   Această   soluţie   nu   poate   fi   impusă 
asigurătorului, întrucât există agravări ale riscului care fac imposibilă 
continuarea   contractului.   Ca   urmare,   facultatea   de   a   desfiinţa 
contractul pentru agravarea riscului este rezervată asigurătorului.
Uneori părţile pot prevedea  în contract  modificările  de risc, 
precum   şi   consecinţele,   conform   acordului   iniţial   (precum   la 
asigurarea pentru avarii a autovehiculelor, când este acoperit şi riscul 
conducerii autovehiculului de alte persoane decât asiguratul ­ art. 51 
alin. 1 din Legea nr. 136/1995).  În această ipoteză, asigurarea este 
conformă   acordului   iniţial,   dar   adaptată   modificărilor   de   risc 
(conducerea autovehiculului, de către altă persoană decât asiguratul), 
fără   a   se   modifica   contractul.   Dacă   riscul   considerat   şi   avizat   de 
asigurător este înglobat în declaraţia iniţială a asiguratului, nu poate 
exista o agravare.
Dimpotrivă, în ipoteza agravării riscului propriu­zis se impune 
o modificare a acordului iniţial, întrucât se pune problema adaptării 

69 A se vedea, Curtea de Apel Rennes, decizia din 18 februarie 1974, în Le 
droit maritime français, 1974, nr. 306, p. 355.

                                                   162
contractului la noua situaţie sau a denunţării.
Obligaţia   impusă   asiguratului   de   a   comunica   asigurătorului 
schimbarea   împrejurărilor   esenţiale   de   risc   este   considerată   având 
natura unei prelungiri, în cursul executării contractului, a obligaţiei 
iniţiale   de   declarare.   Ea   permite   adaptarea   contractului   la   noua 
situaţie, sub rezerva dreptului pentru asigurător de a­l denunţa.

Întinderea obligaţiei de a declara agravarea riscului

Potrivit   art.   13   alin.   2   din   Legea   nr.   136/1995,   în   cazurile 
prevăzute   în   condiţiile   de   asigurare,   dacă   împrejurările   esenţiale 
privind riscul se schimbă în cursul executării contractului, asiguratul 
este   obligat   să   comunice   asigurătorului   schimbarea,   imediat   ce   a 
cunoscut­o. Din economia textului rezultă că asiguratul nu este ţinut 
de   a   face   comunicarea   către   asigurător   decât   dacă   se   schimbă 
împrejurările esenţiale, cunoscute de el şi specificate în condiţiile de 
asigurare.

Circumstanţe agravante de risc

Doctrina   consideră   că   există   o   schimbare   a   împrejurărilor 
esenţiale privind riscul (în sensul agravării), când posterior încheierii 
contractului   intervin   modificări   care   măresc   probabilitatea   sau 
intensitatea acestuia, pe care, dacă asigurătorul le­ar fi cunoscut nu ar 
fi contractat sau ar fi contractat pentru o primă mai mare.
Agravarea riscului presupune, în contextul art. 13, alin. 2, din 
Legea nr. 136/1995, ca împrejurările considerate risc să fie obiective, 
adică să producă realmente o schimbare indiferent din partea cui ar 
proveni. Modificările de mică importanţă, cum ar fi schimbarea în 
aranjamentul   mobilierului   de   casă   asigurat   sau   reparaţiile   curente 
efectuate la un imobil asigurat, nu constituie schimbări esenţiale ale 
riscului şi ca atare nu trebuie comunicate asigurătorului.
Schimbările riscului pot proveni de la asigurat sau de la un 
terţ. De asemenea, ele pot fi datorate unor evenimente independente 
de voinţa unei persoane.
Agravarea   riscului   se   datorează   cel   mai   adesea   faptelor 

                                                   163
pozitive sau negative ale asiguratului, cum ar fi mutarea bunurilor 
asigurate pentru cazurile de furt, din locurile specificate în contract 
în alte locuri (pe balcoane, terase deschise, sub  şoproane sau cerul 
liber), abţinerea asiguratului de a lua măsurile corespunzătoare de 
pază   şi   întreţinere   a   bunurilor,   de   prevenire   a   producerii   cazului 
asigurat, etc.
Consecinţe asemănătoare pot avea şi acţiunile ori inacţiunile 
persoanelor care, în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc împreună 
cu asiguratul sau se află în raporturi de prepuşenie cu acesta, cât şi 
prin activitatea unui terţ, cum este cazul vecinului care depozitează 
produse inflamabile sau uşor inflamabile alături de imobilul asigurat 
contra   incendiului,   fiind   fără   relevanţă   dacă   agravarea   a   fost 
provocată direct sau indirect.
Teoretic,   asigurătorul   poate   cere   asiguratului   să   nu   tolereze 
actele terţilor de agravare a riscului, dar  în practică asiguratului îi 
este imposibil  a  le evita,  întrucât  nu  i se pot  imputa  angajamente 
imposibile asiguratul va fi ţinut răspunzător numai de acele cazuri de 
agravare a riscului pe care le­a tolerat, deşi putea să prevină şi să 
împiedice fapta terţului.
Agravarea   riscului   poate   rezulta   şi   din   evenimente 
independente de voinţa unei persoane, cum sunt cele din categoria 
fenomenelor   sociale   (războiul,   sporirea   populaţiei,   creşterea   în 
anumite ţări a criminalităţii) sau cele datorate fenomenelor naturale 
(inundaţii, cutremure, epizootii).
Potrivit   unor   studii,   în   societatea   contemporană   acţionează, 
independent de voinţa asiguratului, patru factori de influenţă asupra 
riscului ­ tehnologic, economic, sociologic şi politic ­ care exercită 
schimbări rapide de natură a agrava riscul în perioade mici de timp. 
De aceea, durata contractelor de asigurare ar trebui să fie stabilită 
atât   de   scurtă   încât   de   fiecare   dată   să   se   poată   face   o   evaluare 
corespunzătoare   a   riscului   şi   o   apreciere   justă   a   contraprestaţiei 
persoanei asigurate.
Agravarea   riscului   presupune   ca   împrejurările   considerate 
„risc”   să   survină   posterior   încheierii   contractului.   Dacă   agravarea 

                                                   164
riscului se produce în timpul dintre oferta de asigurare şi acceptarea 
din partea asigurătorului, se vor aplica regulile specifice declarării 
iniţiale a riscului. Când schimbarea condiţiilor are loc  în perioada 
dintre încheierea contractului şi intrarea lui în vigoare, se vor aplica 
regulile prevăzute de art. 13, alin. 2 din Legea nr. 136/1995.
Durata   agravării   riscului   nu   prezintă   interes   deoarece   o 
schimbare   temporară   poate   produce   aceleaşi   consecinţe,   ca   şi 
schimbarea definitivă: sporirea probabilităţii sau intensităţii riscului. 
Cel mai adesea, agravarea determină creşterea probabilităţii riscului, 
adică şansele producerii cazului asigurat. Se consideră agravări ale 
riscului   ieşirea   din   zona   de   navigaţie   sau   devierea   de   la   ruta 
prevăzută   în   contract,   navigarea   printre   gheţuri,   iernarea   navei 
neprevăzută în contractul de asigurare, remorcarea navei asigurate şi 
alte   împrejurări   esenţiale  ce  pot   schimba   riscul   luat   în   sarcină   de 
asigurător.
În practica asigurărilor maritime s­a decis că, în cazul în care 
nava   transportoare   de   mărfuri   îşi   schimbă   itinerariul,   în   baza 
înţelegerii   intervenite   între   încărcător   şi   cărăuşul   maritim,   fără 
acordul asigurătorului, acesta nu va mai fi  ţinut la obligaţia sa de 
reparaţie   în   caz   de   avarie70.   De   asemenea,   schimbarea   căpitanului 
navei asigurate, fără avizul asigurătorului, produce aceleaşi efecte71. 
La fel, agravarea riscului prin prelungirea duratei voiajului maritim 
exonerează pe asigurător de răspundere, cu excepţia unei stipulaţii 
exprese în contract72.

Comunicarea agravărilor de risc cunoscute de asigurat

Asiguratul este ţinut de a comunica (cu titlul de schimbare a 

70 A se vedea, Curtea de Casaţie Paris, decizia din 19 noiembrie 1973, în 
Le droit maritime française, 1974, nr. 306, p, 330.
71 A se vedea, Curtea Supremă de justiţie portugheză, decizia din 29 
februarie 1972, cu Notă de T. Ferreira, în Le droit maritime français, 
1974, nr. 307, p. 433.
72 A se vedea, Curtea de Apel, decizia comercială nr. 64/1931, cu Notă de 
B. Bălescu, în Revista de drept comercial, 1934, nr. l, p. 46.

                                                   165
împrejurărilor   esenţiale),   numai   agravările   de   risc   pe   care   le 
cunoaşte. El nu poate fi obligat să comunice împrejurări despre care 
nu are cunoştinţă.
Deşi art. 13, alin. 2 din Legea nr. 136/1995, nu distinge sub 
acest aspect, considerăm că se pot  întâlni două situaţii, după cum 
riscul a fost agravat cu sau fără fapta asiguratului. În prima ipoteză, 
asiguratul nu poate invoca, în apărarea sa, necunoaşterea schimbării, 
întrucât   el   este   autorul   agravării,   având   obligaţia   de   a   informa 
imediat   pe   asigurător.   În   a   doua   ipoteză,   agravarea   riscului   fiind 
realizată   fără   fapta   sa,   asiguratul   este   obligat   să   o   comunice 
asigurătorului imediat ce a cunoscut­o.

Comunicarea agravărilor de risc specificate în

condiţiile de asigurare
În   această   ipoteză,   obligaţia   de   comunicare   a   schimbării 
împrejurărilor esenţiale referitoare la risc, comparativ cu cea iniţială 
de declarare a riscului, este restrânsă.
Asiguratul   nu   este   ţinut   de   a   comunica   asigurătorului 
împrejurări chiar agravante, nespecificate în condiţiile de asigurare, 
sub rezerva fraudei din partea sa73.
Practic,   în   unele   condiţii   de   asigurare,   împrejurările 
susceptibile   de   a   agrava   riscul   (care   trebuie   comunicate)   sunt 
enumerate, în timp ce în altele, asigurătorul menţionează obligaţia 
asiguratului prin formulări cu caracter general.
Întrucât asemenea formulări sunt susceptibile de  interpretări 
diferite, se impune ca, în condiţiile de asigurare, împrejurările care 
pot agrava riscul să fie expres şi clar formulate.
Dacă există circumstanţe esenţiale ce schimbă riscul, menţionate în 
condiţiile de asigurare şi cunoscute de asigurat, el este obligat să le 
comunice   asigurătorului,   oricare   ar   fi   durata   agravării   riscului, 
momentană ori permanentă, spre a evita sancţiunile legale.

73 A se vedea, Henri şi Leon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçon de droit civil, 
Paris, 1968, p. 700.

                                                   166
 Unele condiţii de asigurare prevăd situaţii în care modificările de 
risc,   chiar   agravante,   datorate   unor   cauze   precis   determinate,   nu 
produc nici o consecinţă cu privire la efectele contractului. Astfel, în 
asigurările   maritime,   nu   sunt   considerate   agravări   de   risc 
împrejurările care se datoresc forţei majore, navigaţia la remorcă ce 
corespunde uzanţelor, acţiunile de salvare de vieţi omeneşti, de nave 
ori încărcături aflate pe mare.
Asigurările de persoane nu intră sub incidenţa reglementării 
comune, întrucât, în cadrul acestora, asigurătorul nu poate garanta şi 
rezolva, în mod necesar, toate riscurile de moarte sau invaliditate.
Această ipoteză reprezintă consecinţa excluderii de risc şi al 
agravării   riscului.   La   încheierea   contractului,   asigurătorul   refuză, 
într­o   manieră   formală,   să   ia   în   sarcină   anumite   riscuri   care   pot 
provoca  decesul   sau  invaliditatea  permanentă   asiguratului   (precum 
riscul produs de operaţiuni militare în timp de război sau cel rezultat 
din comiterea, ori tentativa de comitere de către asigurat, cu intenţie, 
a unor fapte penale, de o deosebită gravitate).

Forme, termene şi procedee de comunicare

Pentru   a   produce   efecte   juridice,   comunicarea   asiguratului 
privind schimbarea împrejurărilor esenţiale de risc trebuie făcută cu 
respectarea următoarelor condiţii:
­ comunicarea (pentru a fi conformă condiţiilor de asigurare) 
trebuie făcută în scris, de preferat prin scrisoare recomandată. Acest 
mijloc   i­ar   permite   asiguratului   de   a   conserva   proba   executării 
obligaţiei   şi   de   a   evita   orice   discuţie   asupra   primirii,   de   către 
asigurător, a comunicării. În acelaşi timp, comunicarea ar putea fi 
depusă de către asigurat la registratura societăţii de asigurare, care va 
elibera asiguratului dovada înregistrării.
­   comunicarea  trebuie  îndeplinită   imediat   ce   asiguratul   a 
cunoscut schimbarea împrejurărilor de agravare a riscului.
­ comunicarea trebuie fie clară, adică să conţină elemente 
suficiente de natură a da asigurătorului posibilitatea să­şi formeze o 
opinie   obiectivă   asupra   situaţiei   riscului.   Asigurătorul   poate   cere 

                                                   167
relaţii suplimentare de la asigurat sau se poate deplasa la faţa locului 
pentru constatări personale.

Consecinţele neexecutării obligaţiei de

comunicare a modificărilor de risc
Dacă asiguratul nu a făcut de îndată comunicarea cu privire la 
schimbarea  împrejurărilor   esenţiale   privind   riscul,   asigurătorul   are 
dreptul,   înainte   de   producerea   evenimentului   asigurat,   fie   de   a 
propune asiguratului modificarea contractului fie de a­l denunţa, iar 
după  producerea  lui,  de a refuza ori  reduce  plata  despăgubirii.  În 
ambele situaţii trebuie să se ţină seama de buna sau reaua­credinţă a 
asiguratului.

4.2.2. Drepturile asiguratului

A. Precizări
Cu toate că  drepturile principale ale asiguratului intervin  în 
momentul producerii cazului asigurat, practica în materie îi acordă şi 
pe   parcursul   executării   contractului   unele   drepturi   cum   sunt: 
modificarea contractului, răscumpărarea, împrumutul.

B. Dreptul de a modifica contractul şi de a

încheia asigurări suplimentare
A. La toate categoriile de asigurări de persoane, asiguratul are 
dreptul să schimbe numele său înscris în poliţă, în baza modificării 
actului de stare civilă şi poate schimba modul de plată pentru prime, 
când ele se achită în rate.

B.   La   asigurările   de   viaţă   la   care   se   constituie   rezerve   de 

prime, asiguratul are dreptul:
­ de a majora sau micşora durata de plată a primelor şi a 
asigurării;
­ de a majora sau micşora suma asigurată;
­ să transforme asigurarea, prin trecerea de la un tarif la 
altul.

                                                   168
 C. La asigurările care cuprind riscul de deces, asiguratul are 
dreptul să schimbe beneficiarul înscris în poliţă.

D. În asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asiguraţii 
pot   încheia   asigurări   suplimentare,   în   vederea   majorării   sumelor 
asigurate   iniţial.   Astfel,   în   asigurările   maritime,   în   afară   de   suma 
asigurată, se poate încheia o asigurare suplimentară pentru cazurile 
de pierdere totală sau acoperirea diferenţelor ce ar putea rezulta prin 
aplicarea raportului dintre suma asigurată şi valoarea navei, stabilită 
pentru cazurile de salvare sau contribuţie la avaria comună.

C. Răscumpărarea
La asigurările de viaţă, la care se constituie rezerve de primă, 
cu excepţia asigurărilor temporare de deces, asiguratul are dreptul să 
ceară încetarea contractului prin plata sumei de răscumpărare, dacă a 
achitat primele pe timpul prevăzut în condiţiile speciale. Astfel, la 
asigurările   mixte   de   viaţă,   contractul   de   asigurare   poate   fi 
răscumpărat dacă de la începerea asigurării au trecut cel puţin doi 
ani, iar primele au fost plătite pe cel puţin şase luni la contractele 
încheiate pe durata de până la 10 ani inclusiv şi pe cel puţin un an la 
cele încheiate pe durate mai mari.
Dreptul acordat asiguratului se justifică prin existenţa rezervei 
matematice ce cumulează primele achitate de asigurat  şi care este 
necesară   asigurătorului   pentru   a   face   faţă   angajamentelor  sale 
viitoare. Când asiguratul nu mai plăteşte primele, angajamentele iniţiale 
ale asigurătorului se reduc la nivelul sumei asigurate reduse. Dacă 
asiguratul doreşte să renunţe la contract, deci  şi la suma asigurată 
redusă,   el   are   dreptul   de   a   cere   să   i   se   achite   rezerva   de  prime 
corespunzătoare asigurării sale. Potrivit condiţiilor de asigurare,  suma 
de  răscumpărare  reprezintă   un  procent   din  rezerva   de   prime,   cotă 
care creşte cu câte o unitate în fiecare din ultimii 5 ani ai asigurării. 
Plata sumei de răscumpărare se face în termen de 15 zile de la data 
înregistrării la asigurător a cererii asiguratului principal împreună cu 

                                                   169
 poliţa.   Contractul   de   asigurare   la   care   s­a   cerut   răscumpărarea   se 
consideră denunţat din ziua încasării, de persoanele în drept, a sumei 
de răscumpărare.

D. Împrumutul
La   asigurările   mixte   de   viaţă,   asigurătorul   poate   acorda,   la 
cererea   asiguraţilor,   împrumuturi   asupra   poliţelor   de   asigurare, 
proporţional cu suma de răscumpărare, calculată în raport de timpul 
cât s­au plătit primele, cel mult însă până la data cererii de împrumut. 
Asiguratul   poate   beneficia   de   împrumut,   dacă   de   la   începerea 
asigurării a trecut cel puţin un an, iar primele au fost plătite pe cel 
puţin   6   luni   la   contractele   încheiate   pe   durate   de   până   la   10   ani 
inclusiv şi pe cel puţin un an la cele încheiate pe durate mai mari.
Plata   împrumutului   se   face   în   termen   de   15   zile   din   ziua 
primirii de către asigurător a cererii asiguratului împreună cu poliţa. 
Asupra împrumutului,  care  se restituie  în întregime  sau  în  rate  în 
cursul   duratei   contractului   de   asigurare,   se   calculează   o   dobândă, 
care   se   percepe   de   la   data   acordării   până   la   data   lichidării 
împrumutului.
În literatura juridică s­au purtat discuţii cu privire la natura 
juridică   a   împrumutului   asupra   poliţei   de   asigurare.   În   raport   de 
opiniile exprimate, s­a concluzionat că suma acordată constituie un 
împrumut ce se efectuează în cadrul contractului şi care indică din 
partea asiguratului voinţa de a menţine contractul de asigurare.

4.2.3. Drepturile asigurătorului

A. Precizări
Până   la   ivirea   cazului   asigurat,   pe   timpul   executării 
contractului, asigurătorul are, în mod deosebit, drepturi. Multe dintre 
obligaţiile   asiguratului   îşi   găsesc   corespondenţa   într­un   drept   al 
asigurătorului. Obligaţiile principale îi revin însă asigurătorului din 
momentul producerii cazului asigurat.

  B. Dreptul de verificare a existenţei şi 

                                                   170
  modului de întreţinere a bunului
Pe   durata   contractului,   asigurătorul,   în   conformitate   cu 
dispoziţiile  art.  26,   alin.   2  din  Legea  nr.   136/1995,   are   dreptul   să 
verifice   existenţa   şi   modul   în   care   bunul   asigurat   este   întreţinut. 
Astfel, în asigurarea animalelor, asigurătorul are dreptul să verifice 
dacă animalele sunt îngrijite, hrănite şi folosite de către asigurat în 
conformitate cu regulile zooigienice şi sanitar­veterinare.
În asigurarea facultativă de bunuri, asigurătorul are dreptul să 
verifice   modul   în   care   asiguraţii   se   preocupă   pentru   întreţinerea 
bunurilor   şi   respectarea   dispoziţiilor   legale   în   scopul   prevenirii 
producerii evenimentelor asigurate.
La fel, în asigurarea autovehiculelor, asigurătorul este în drept 
să controleze modalităţile în care asiguraţii întreţin autovehiculele şi 
eventualele   instalaţii   speciale   de   pe   ele,   precum   şi   respectarea 
dispoziţiilor legale în scopul prevenirii daunelor.
Dreptul   de   verificare,   însoţit   de   măsuri   eficiente,   încadrate 
chiar   în   termene   adecvate   pentru   înlăturarea   de   către   asigurat   a 
deficienţelor, îndeplineşte o importantă funcţie social­economică pe 
planul prevenirii daunelor.

  C. Dreptul de a aplica unele sancţiuni
 legale asiguratului
Corolarul dreptului de verificare îl constituie dreptul acordat 
asigurătorului de a aplica sancţiuni legale când constată că asiguratul 
a încălcat obligaţiile privind întreţinerea, folosirea şi paza cuvenită a 
bunurilor asigurate.
Aceste   sancţiuni   pot   fi   după   caz   denunţarea   unilaterală   a 
asigurării sau declararea nulităţii ei.

4.2.4. Obligaţiile asigurătorului

  A. Eliberarea duplicatului documentului de asigurare 
Asigurătorul   este   obligat   să   elibereze,   la   cerere,   duplicatul 
documentului de asigurare, dacă asiguratul l­a pierdut sau distrus pe 

                                                   171
 cel original. În asemenea situaţii, la asigurările de viaţă se percepe o 
taxă de duplicat egală cu taxa de poliţă.

  B. Eliberarea certificatului de confirmare a
  asigurării de răspundere
În   asigurarea   facultativă   de   aviaţie   civilă,   asigurătorul   este 
obligat de a elibera, la cererea asiguratului, certificate de confirmare 
a asigurării de răspundere fată de pasageri, pentru bagaje şi mărfuri 
transportate, precum şi faţă de terţi, cu indicarea sumelor asigurate.
     
      chiar în termene adecvate pentru înlăturarea de către asigurat a 
deficienţelor, îndeplineşte o importantă funcţie social­economică pe 
planul prevenirii daunelor.
B. Dreptul de a aplica unele sancţiuni legale asiguratului
Corolarul dreptului de verificare îl constituie dreptul acordat 
asigurătorului de a aplica sancţiuni legale când constată că asiguratul 
a încălcat obligaţiile privind întreţinerea, folosirea şi paza cuvenită a 
bunurilor asigurate.
Aceste   sancţiuni   pot   fi   după   caz   denunţarea   unilaterală   a 
asigurării sau declararea nulităţii ei.

4.2.5. Obligaţiile asigurătorului

A. Eliberarea duplicatului documentului de asigurare 
Asigurătorul   este   obligat   să   elibereze,   la   cerere,   duplicatul 
documentului de asigurare, dacă asiguratul l­a pierdut sau distrus pe 
cel original. În asemenea situaţii, la asigurările de viaţă se percepe o 
taxă de duplicat egală cu taxa de poliţă.
B.   Eliberarea   certificatului   de   confirmare   a   asigurării   de 
răspundere
În   asigurarea   facultativă   de   aviaţie   civilă,   asigurătorul   este 
obligat de a elibera, la cererea asiguratului, certificate de confirmare 
a asigurării de răspundere fată de pasageri, pentru bagaje şi mărfuri 
transportate, precum şi faţă de terţi, cu indicarea sumelor asigurate.

                                                   172
   4.2.6.Drepturile şi obligaţiile asiguratului
după producerea riscului asigurat
A. Precizări
Producerea cazului asigurat, denumit şi sinistru, are loc atunci 
când riscul, prevăzut în contract, se realizează. Din acest moment, 
răspunderea virtuală a asigurătorului se transformă, în principiu, într­
o obligaţie concretă de plată a despăgubirii (în asigurarea de bunuri) 
ori a sumei asigurate (în asigurarea de persoane). Realizarea riscului 
presupune   însă   efectuarea   unor   importante   activităţi   referitoare  la 
constatarea   existenţei   şi   cauzele   producerii,   determinarea   volumului 
pagubelor şi stabilirea despăgubirii.

B. Obligaţiile asiguratului după producerea

cazului asigurat
După producerea cazului asigurat, asiguratul are următoarele 
obligaţii: combaterea calamităţilor şi limitarea pagubelor; comunicarea 
producerii   evenimentului   asigurat;   participarea   la   constatarea   cazului 
asigurat; furnizarea de date şi acte referitoare la evenimentul asigurat.

C. Combaterea calamităţilor şi limitarea pagubelor

În conformitate cu art. 26 din Legea nr. 136/1995, asiguratul 
este obligat ca la producerea evenimentului asigurat să ia, pe seama 
asigurătorului şi în cadrul sumei la care s­a făcut asigurarea, măsuri 
pentru limitarea pagubelor. Conţinutul obligaţiei prezintă două laturi:
­ combaterea efectivă a calamităţii pentru limitarea pagubei;
­ salvarea bunurilor asigurate, păstrarea şi paza bunurilor 
rămase pentru prevenirea degradărilor ulterioare.
Astfel, în momentul în care incendiul s­a declanşat, iar focul a 
cuprins sau ameninţă să cuprindă clădirea asigurată, asiguratul este 
obligat   să   întreprindă   orice   măsură   pentru   a   stăvili   propagarea 
incendiului   şi   stingerea   focului,   alarmând   la   nevoie   pompierii, 
concomitent   cu   măsuri   pentru   izolarea,   salvarea   şi   păstrarea 

                                                   173
bunurilor.
În   asigurarea   animalelor   şi   culturilor   agricole,   conţinutul 
obligaţiei diferă după specificul bunurilor şi natura riscului. Astfel, în 
asigurarea   animalelor,   pentru   combaterea   efectivă   a   calamităţii, 
asiguratul are obligaţia să anunţe medicul sau tehnicianul veterinar 
comunal   despre   boala   sau   accidentul   animalului   şi   să   execute 
tratamentul prescris pentru animalul bolnav sau accidentat. Dacă se 
constată   boli   infectocontagioase   asiguratul   trebuie   să   respecte   cu 
stricteţe   regulile   de   carantină   şi   celelalte   măsuri   stabilite   de   către 
organele veterinare.
La asigurarea culturilor agricole, se are în vedere limitarea şi 
înlăturarea   urmărilor   calamităţii   prin   salvarea   culturilor   rămase   şi 
îngrijirea lor suplimentară.

D. Obligaţia acţionării
Obligaţia ce revine asiguratului după producerea riscului este 
cunoscută şi sub denumirea de obligaţia acţionării. În conţinutul ei 
sunt   cuprinse   atât   obligaţia   acţionării   (adică   folosirea   tuturor 
mijloacelor accesibile  în scopul limitării consecinţelor negative ale 
cazului asigurat), cât şi obligaţia de a nu face nici un fel de schimbări 
în situaţia creată de cazul asigurat până în momentul constatării de 
către asigurător.
În ce priveşte natura obligaţiei asiguratului de a face tot ce îi 
stă în putinţă pentru a limita sau evita dauna s­a afirmat că ea este o 
obligaţiune   legală,   derivând   din   lege,   pe   baza   contractului   de 
asigurare intervenit între părţi.

E. Abţinerea de a face acte ce prejudiciază

interesele asigurătorului
Asiguratul este ţinut să se abţină de a face acte, dispoziţii sau 
renunţări   faţă   de   un   terţ   responsabil,   fiind   răspunzător   de   orice 
prejudiciu ce ar aduce drepturilor în care, prin plata daunei, el este 
subrogat.   Nerespectarea   obligaţiei   sub   acest   aspect,   are   drept 
consecinţă   reducerea   despăgubirii   în   mod   corespunzător   cu 

                                                   174
prejudiciul  cauzat  titularului  dreptului  de regres.  În acest  sens  s­a 
pronunţat şi practica asigurărilor maritime care a decis că în cazul în 
care asiguratul a eliberat armatorului o scrisoare de garanţie prin care 
l­a exonerat de răspundere pentru marfa predată spre transport, nu 
mai   poate   pretinde   despăgubiri   de   la   asigurător,   întrucât   nu   i­a 
conservat dreptul de regres împotriva armatorului.

F. Sancţiunea vinovăţiei în mărirea culpei

Asigurătorul nu este îndreptăţit să acorde despăgubiri pentru 
partea de pagubă care s­a mărit din culpa asiguratului. Se consideră 
culpă în mărirea pagubei (numai pentru partea de pagubă care s­a 
mărit)   neluarea   intenţionată   de   către   asigurat   a   măsurilor   pentru 
limitarea pagubei în timpul producerii evenimentului asigurat, atunci 
când acest fapt rezultă din actele încheiate de organele în drept. Tot în 
culpă se află şi asiguratul care după producerea pagubei nu va lua 
măsurile   ce­i   stau   în   putere   pentru   limitarea   daunelor   produse, 
precum   şi   pentru   salvarea   bunurilor   asigurate,   păstrarea   şi   paza 
bunurilor rămase şi pentru prevenirea degradării lor ulterioare.
Soluţia a fost adoptată şi de practica arbitrală, care a decis că, 
în   situaţia   când   pierderea   sau   dispariţia   unor   bunuri   nu   au   fost 
cauzate direct de incendiu, ci de lipsă de pază şi supraveghere din 
partea   asiguratului   în   timpul   evacuării   şi   transportării   bunurilor, 
asigurătorul nu poate fi obligat la plata despăgubirii.

G. Comunicarea producerii evenimentului

asigurat
Potrivit art. 19, alin. l din Legea nr. 136/1995, asiguratul are 
obligaţia   ca,   în   termenul   prevăzut   în   condiţiile   de   asigurare,   să 
comunice asigurătorului producerea evenimentului asigurat74.
Obligaţia de comunicare impusă asiguratului se justifică prin 
necesitatea ca asigurătorul să poată verifica în timp util cauzele şi 

74 A se vedea şi Arbitrajul de Stat interjudeţean Suceava, hotărârea nr. 840 
din 20 iulie 1972, în Arbitrajul de Stat, 1972, nr. 6, p. 109.

                                                   175
consecinţele realizării riscului. Din moment ce producerea evenimentului 
asigurat   transformă   răspunderea   virtuală   a   asigurătorului   într­o 
obligaţie activă, el trebuie să fie avizat cât mai curând posibil pentru 
a   lua  toate   măsurile  necesare   apărării   intereselor   sale   (întrucât   va 
suporta   consecinţele   realizării   riscului).   Asigurătorul   trebuie,   fără 
întârziere,   să   verifice   condiţiile   în   care   riscul   s­a   realizat,   să   se 
convingă  că  riscul   este cel  preluat   în  sarcină,  să  stabilească   exact 
întinderea pagubei sau dacă există vreun terţ responsabil împotriva 
căruia ar avea deschisă calea unui regres. Ca urmare, el va efectua 
cercetările care nu suferă amânare şi va administra probele necesare.
Comunicarea   este   o   avizare   succintă,   prin   care   asiguratul 
informează   asigurătorul   cu   circumstanţele   esenţiale   referitoare   la 
momentul,   locul,   condiţiile   şi   consecinţele   imediate   ale   realizării 
riscului asigurat. Dat fiind termenul scurt impus asiguratului, nici nu 
se poate pretinde o comunicare completă şi precisă asupra cauzelor 
exacte şi întinderii evenimentului în corelaţie cu probele necesare şi 
indicarea tuturor celor responsabili.

H. Termenul comunicării
Realitatea   şi   mărimea   pagubei   se   pot   constata   cu   maximă 
eficienţă numai în scurt timp de la realizarea riscului, motiv pentru 
care condiţiile generale au prevăzut termene precise dar diferenţiate 
în raport de natura asigurării.
Astfel,   la   asigurarea   culturilor   agricole   şi   a   rodului   viilor, 
datorită notorietăţii evenimentelor cauzatoare de pagube şi mai ales 
persistenţei efectelor, s­a stabilit pentru comunicare un termen de 5 
zile.
La asigurările de autovehicule, a bunurilor şi animalelor unde 
intervenţia   asigurătorului   trebuie   să   fie   operativă,   condiţiile   de 
asigurare   prevăd   termene   scurte,   respectiv   4   zile   lucrătoare   de   la 
producerea evenimentului asigurat sau de la încetarea cazului de forţă 
majoră.
Şi   la   asigurările   externe,   legiuitorul   a   stabilit   termene 
diferenţiate   faţă   de   cele   obişnuite.   Astfel,   în   asigurarea   navelor   şi 

                                                   176
aeronavelor, asiguraţii sunt obligaţi să înştiinţeze asigurătorul despre 
producerea   evenimentului   asigurat,   precum   şi   despre   pretenţiile   la 
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate terţilor, în termen de 48 de 
ore din momentul luării la cunoştinţă. În alte asigurări, şi anume în 
asigurarea bunurilor în timpul transportului extern sau în asigurarea 
creditelor pentru export, a construcţiilor­montajului şi a răspunderii 
constructorului, termenul este exprimat în formulări ca „de îndată" 
ori   „neîntârziat".   Folosirea   unor   asemenea   formulări   subliniază 
interesul deosebit al asigurătorului  pentru cunoaşterea  momentului 
realizării   riscului,   cât   şi   intenţia   de   a   atrage   atenţia   asiguratului 
asupra   consecinţelor   la   care   se   poate   expune   neexecutându­şi 
obligaţia.
Termenele de comunicare stabilite prin condiţiile de asigurare 
încep să curgă fie de la data producerii evenimentului asigurat, fie 
din momentul în care asiguratul a luat cunoştinţă despre realizarea 
riscului. Dacă termenul de înştiinţare expiră într­o zi de repaus legal, 
se va lua în considerare ziua imediat următoare.
În asigurările de persoane, nu a fost stabilit un termen legal 
pentru avizarea asigurătorului. Această soluţie se explică prin faptul 
că într­un asemenea domeniu nu există, în general, o urgenţă pentru 
ca asigurătorul să fie avizat, întrucât el nu are de luat măsuri speciale 
pentru  a­şi   proteja  interesele.   Producerea  cazului   asigurat,   decesul 
sau invaliditatea permanentă, ca urmare a unui accident, se dovedeşte 
cu   acte   ce   trebuie   prezentate   asigurătorului   şi   care   face   inutilă   o 
înştiinţare   formală,   prealabilă.   Totuşi,   asiguratul   accidentat   este 
obligat, sub sancţiunea decăderii din dreptul la suma asigurată, ca 
după   terminarea   tratamentului,   nu   mai   târziu   de   un   an   din   ziua 
accidentului, să se prezinte pentru a fi examinat medical, în vederea 
stabilirii gradului de invaliditate.
În asigurarea pentru caz de deces, asigurătorul are interes de a 
cunoaşte condiţiile realizării evenimentului asigurat, când decesul a 
survenit   prin   sinuciderea   asiguratului   ori   uciderea   lui   de   către 
beneficiar (art. l, pct. 26 din Legea nr. 172/2004).

                                                   177
I. Forma comunicării
Potrivit condiţiilor de asigurare, comunicarea trebuie făcută în 
formă scrisă, iar primirea ei înregistrată pentru a se dovedi, în caz de 
nevoie,   executarea   obligaţiei.   În   principiu,   înştiinţarea   cuprinde 
datele pe care asiguratul le cunoaşte şi le poate comunica, referitoare 
la   bunurile   avariate   sau   distruse:   locul,   data,   ora,   cauzele   şi 
împrejurările realizării riscului în asigurarea de bunuri, sau despre 
accidentaţi sau păgubiţi în asigurarea de răspundere civilă.

J. Înştiinţarea organelor competente interesate

În cazurile de pagubă produse de furt prin efracţie, asiguratul 
are obligaţia de a înştiinţa imediat organele de poliţie, îngrijindu­se, 
totodată, ca urmele din câmpul infracţiunii să nu fie modificate până 
la cercetarea locului faptei. Aceeaşi obligaţie de înştiinţare imediată a 
organului   de   poliţie,   respectiv   a   unităţilor   de   pompieri,   revine 
asiguratului şi în cazurile de incendiu, explozii ori accidente, cerând 
cu această ocazie organelor în drept întocmirea de acte constatatoare 
cu   privire   la   cauzele   şi   împrejurările   evenimentului   asigurat   şi 
pagubele provocate.

K. Locul comunicării
Înştiinţarea   se   face   la   unitatea   asigurătorului   din   raza 
judeţului în care asiguratul îşi are domiciliul, sediul sau reşedinţa, ori 
la unitatea de pe raza judeţului unde s­a produs evenimentul asigurat. 
Pentru   unele   forme   de   asigurare,   precum   asigurarea   animalelor,   a 
culturilor agricole şi asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor 
fizice, înştiinţarea se face, în localităţile unde nu funcţionează unităţi 
ale asigurătorului,  pe calea poştei. În cazul producerii mai  multor 
pagube la clădiri sau alte construcţii ori pieirii mai multor animale 
asigurate  aparţinând  persoanelor   fizice,   la  aceeaşi   dată,   în  aceeaşi 
localitate   şi   din   aceeaşi   cauză   cuprinsă   în   asigurare,   asigurătorul 
trece şi certifică declaraţiile asiguraţilor într­o înştiinţare colectivă, 
care   se   semnează   de   fiecare   asigurat,   înăuntrul   termenului   de 

                                                   178
înştiinţare.
În asigurările externe, înştiinţarea se face în scris, după caz, 
asigurătorului,   împuternicitului   acesteia   sau   regularizatorului   de 
daune   (care   în   unele   ţări   se   numeşte   şi   lichidator   de   daune   sau 
comisar de avarie) indicat în poliţa de asigurare. Prin regularizator de 
daune   se   înţelege   persoana   împuternicită   de   asigurător,   în   baza 
mandatului dat, care se ocupă de studierea modului de producere al 
evenimentului, toate celelalte elemente care au condus la producerea 
acestuia,   controlând   dacă   este   sau   nu   caz   de   excludere,   şi   de 
cuantificarea şi plata despăgubirilor.

L. Titularul obligaţiei de înştiinţare

Obligaţia de înştiinţare revine titularului asigurării. În lipsa lui, 
obligaţia poate fi îndeplinită şi de alte persoane, cum ar fi broker­ul, 
un prepus  al  asiguratului  sau un alt  mandatar. Astfel,  soţii,  având 
mandat reciproc de administrare a bunurilor comune, au şi obligaţia 
de comunicare, chiar dacă bunurile sunt asigurate numai pe numele 
unuia dintre ei.
În   asigurările   externe,   înştiinţarea   cu   privire   la   producerea 
evenimentului asigurat se poate primi de la asigurat, reprezentantul 
sau   împuternicitul   lui,   beneficiarul   asigurării,   regularizatorul   de 
daune al asigurătorului sau reprezentanţii acestuia.

M. Sancţiunile neexecutării obligaţiei de comunicare

Din conţinutul art. 19, alin. 2 al Legii nr. 136/1995, rezultă că 
neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiei de comunicare dă dreptul 
asigurătorului să refuze plata indemnizaţiei, dacă din acest motiv nu 
a   putut   determina   cauza   producerii   evenimentului   asigurat   şi 
întinderea pagubei. Această sancţiune are natura unei decăderi din 
dreptul la reparaţie.
În materia asigurării, decăderea poate fi definită ca un mijloc 
sau   o   excepţie   care   permite   asigurătorului   dreptul   de   a   refuza 
reparaţia   promisă,   în   virtutea   neexecutării   de   către   asigurat   a 
obligaţiilor   sale   de   comunicare   a   producerii   cazului   asigurat. 

                                                   179
Decăderea   constituie   deci   o   sancţiune   generală   a   neexecutării 
obligaţiilor asiguratului, în cazul producerii evenimentului asigurat.
De   observat   că   asigurătorul   are   dreptul   să   refuze,   ceea   ce 
înseamnă că rămân la aprecierea sa împrejurările care l­au împiedicat 
pe asigurat să comunice în termen. Facultatea este condiţionată de 
posibilitatea de a determina cauza producerii riscului  şi întinderea 
daunei.   Fiind   un   rezultat   al   neexecutării   obligaţiei   de   înştiinţare, 
decăderea operează în situaţia când determinarea cauzei producerii 
evenimentului asigurat şi întinderea pagubei este imposibilă pentru 
asigurător.
Condiţiile   de   asigurare   extind   conţinutul   reglementării   date 
prin art. 19, alin. 2 din Legea nr. 136/1995 şi în favoarea asiguratului. 
Dreptul   asigurătorului   de   a   refuza   plata   indemnizaţiei   este   limitat 
numai   la   cazurile  de   neîndeplinire   a   obligaţiei   de   înştiinţare   când 
asiguratul a avut posibilitatea să o facă.
Din   examinarea  combinată   a  dispoziţiei   cuprinsă   în  art.   19, 
alin. 2 şi a prevederilor înscrise în condiţiile de asigurare rezultă că 
asigurătorul   va   refuza   plata   despăgubirii   când   asiguratul   a   avut 
posibilitatea să­şi îndeplinească obligaţia, dar nu a făcut­o, iar cauza 
producerii evenimentului asigurat şi a întinderii pagubei nu mai pot fi 
determinate   prin   procedura   obligatorie,   stabilită   de   asigurător. 
Dimpotrivă, asigurătorul va plăti despăgubirea atunci când asiguratul 
nu şi­a îndeplinit obligaţia, întrucât nu a avut posibilitatea ori a avut­
o   dar   se   afla   în   culpă,   însă   asigurătorul   a   determinat   realitatea 
pagubei, a cauzei şi întinderii ei.
Practica judiciară a consacrat opinia conform căreia refuzul de 
plată a daunelor de asigurare pentru comunicare tardivă din partea 
asiguratului constituie o facultate şi nu o obligaţie legală. Ca urmare, 
refuzul   de   plată   este   lăsat   la   aprecierea   asigurătorului,   după 
împrejurările de fapt specifice cauzei. S­a decis astfel că asiguratul 
este decăzut din dreptul la plata despăgubirilor când nu a înştiinţat 
asigurătorul în cel mai scurt timp, ci după aproape trei luni de la 
producerea   accidentului,   timp   în   care   îşi   reparase   autovehiculul, 
întrucât constatarea daunei, evaluarea şi stabilirea întinderii ei reale, 

                                                   180
nu a mai  putut  fi făcută  de  asigurător75. La  fel, organul  arbitral  a 
respins ca neîntemeiate pretenţiile formulate în acţiunea asiguratului 
pentru   plata   despăgubirilor,   în   condiţiile   în   care   înştiinţarea 
asigurătorului s­a făcut cu o întârziere de un an,  împrejurare ce a 
făcut imposibilă constatarea cu exactitate a cauzelor şi condiţiilor în 
care evenimentul asigurat s­a produs76.

N. Participarea asigurătorului la constatarea

cazului asigurat produs şi a pagubei
Majoritatea condiţiilor privind asigurările de bunuri consacră 
obligaţia asiguratului de a participa alături de asigurător la lucrările 
efectuate  pentru   constatarea  realizării   riscului   şi   evaluarea   daunei. 
Participarea asiguratului la constatare se impune datorită faptului că 
el   este   parte   în   raportul   juridic   de   asigurare,   calitate   ce­i   conferă 
sarcina probaţiunii pretenţiilor pe care în interesul său le formulează. 
În acelaşi timp, exercitarea obligaţiei materializează colaborarea pe 
plan juridic dintre asigurător şi asigurat,  în acţiunea de stabilire a 
adevărului material referitor la riscul produs şi consecinţele lui.
Reglementările în vigoare prevăd că în caz de pagubă la orice 
bun asigurat, cu excepţia animalelor, procesele verbale de constatare 
şi evaluare se  întocmesc de societatea de asigurări cu participarea 
asiguratului sau a unui membru major din familia acestuia ori, după 
caz, a conducătorului unităţii agricole sau a altei persoane juridice şi 
în  prezenţa   a  doi   martori.   La   unităţile   agricole   este   obligatorie   şi 
participarea contabilului şef şi a inginerului şef. În localităţile rurale, 
precum   şi   în   cele   urbane   în   care   funcţionează   unităţi   ale 
asigurătorului, procesele verbale de pieire a animalelor se întocmesc 
în termen de 48 de ore de la  înştiinţarea producerii evenimentului 
asigurat de către un reprezentant al administraţiei locale, în prezenţa 
asiguratului   şi   cu   participarea   unui   cadru   medical   veterinar.   În 
75 Decizia Primului Arbitru de Stat nr. 127 din 27 ianuarie 1970, în 
Arbitrajul de Stat, 1970, nr. 2, p. 94.
76 Arbitrajul de Stat interjudeţean Deva, hotărârea nr. 33 din 11 ianuarie 
1972, în Arbitrajul de stat, 1972, nr. 3. p. 108.

                                                   181
procesele verbale astfel întocmite se stabilesc cauza, împrejurările şi 
cuantumul pagubei, respectiv valoarea animalului pierit.
Sistemul procedural instituit creează o garanţie de constatare 
obiectivă a producerii evenimentului asigurat şi a consecinţelor sale 
materiale.   Constatările   şi   evaluările   cuprinse   în   procesele   verbale 
lasă   deschisă   asiguratului,   dacă   este   cazul,   acţiunea   în   contestare 
potrivit dreptului comun.
Totuşi,   absenţa   asiguratului,   motivată   sau   nemotivată,   la 
lucrările de constatare, nu poate atrage decăderea sa din dreptul de a 
primi   despăgubirea,   dacă   ele   se   pot   efectua   şi   fără   concursul   lui, 
întrucât   actele   legale   întocmite   îi   sunt   opozabile.   Soluţia   a   fost 
adoptată şi de practica arbitrală, care a decis că procesul verbal de 
constatare şi evaluare a pagubelor, întocmit şi semnat de asigurător 
împreună   cu  un  delegat   al   organului   local   al   puterii   de   stat   şi  cu 
participarea unui delegat al unei organizaţii neinteresată în cauză, are 
suficientă  forţă  probantă  chiar  dacă  nu  a  fost  semnat  de  delegatul 
unităţii asigurate. De asemenea, s­a statuat că actele de constatare şi 
evaluare   a   pagubelor   întocmite   de   asigurător   cu   respectarea 
dispoziţiilor legale sunt opozabile şi celor ce urmează să răspundă 
pentru   pagubele   produse,   chiar   dacă   nu   au   fost   prezenţi   şi   nici 
chemaţi la evaluare.

O. Furnizarea de date şi acte referitoare

la evenimentul asigurat
Procedura   de   constatare   implică   în   sarcina   asiguratului   şi 
obligaţia de a declara, fără rezerve şi reticenţe, toate împrejurările 
cunoscute referitoare la evenimentul produs şi întinderea daunei.
Pentru   realizarea   acestui   deziderat,   instrucţiunile   care 
reglementează lichidarea daunelor impun lichidatorului ca înainte de 
începerea   lucrărilor   de   constatare   să   explice   şi   să   atragă   atenţia 
asiguratului   şi   persoanelor   care   iau   parte   la   lucrări   şi   semnează 
actele,   asupra   obligaţiilor   ce   le   revin   în   legătură   cu   realitatea   şi 
exactitatea datelor ce se consemnează în procesul verbal, împotriva 
celor care obţin sau încearcă, prin orice mijloace, să obţină fără drept 

                                                   182
despăgubiri de asigurare sau înlesnesc asemenea fapte, ori de câte ori 
sunt   întrunite   elementele   constitutive   ale   unei   infracţiuni,   se   iau 
măsuri   potrivit   legii   penale,   concomitent   cu   exonerarea 
asigurătorului de obligaţia sa.
Asiguratul este obligat să permită asigurătorului să efectueze 
cercetările necesare şi să îi pună la dispoziţie toate actele, dovezile şi 
evidenţele   care   sunt   utile   pentru   verificarea   existenţei   şi   a   valorii 
bunurilor   asigurate,   stabilirea  cauzelor   şi   împrejurărilor   producerii 
pagubelor, precum şi pentru constatarea şi evaluarea lor.
Astfel, la asigurarea bunurilor gospodăreşti, asiguraţii trebuie 
să   prezinte   o   listă   a   obiectelor   distruse,   degradate   ori   furate   prin 
efracţie,   cu   indicarea   valorii   fiecărui   bun   la   data   producerii 
evenimentului asigurat.
La asigurarea autovehiculelor pentru avarii şi răspundere civilă 
trebuie   prezentate   actele   de   cercetare   întocmite   de   către   organele 
poliţiei în legătură cu evenimentele asigurate produse, documentele 
şi evidenţele necesare dovedirii existenţei şi valorii autovehiculelor 
asigurate precum şi documentaţia privind costul reparaţiei, cererile 
formulate de cei păgubiţi.
În raport de natura asigurărilor externe, asiguratul este obligat 
să pună la îndemâna asigurătorului toate actele din care să rezulte 
împrejurările, cauzele şi efectele realizării riscului pentru stabilirea 
dreptului de despăgubire şi analizarea eventualei culpe în producerea 
sau mărirea pagubei în vederea subrogării şi exercitării dreptului de 
regres.
Astfel,   la   asigurarea   facultativă   a   bunurilor   în   timpul 
transportului extern (cargo), asiguratul trebuie să prezinte toate actele 
justificative   din   care   să   rezulte   interesul   direct   asupra   încărcăturii 
asigurate,   dovada   asupra   dreptului   din   contractul   de   asigurare, 
producerea   daunei   şi   suma   pentru   care   ridică   pretenţii   de 
despăgubire.

                                                   183
 P. Sancţiunea încălcării obligaţiei de furnizare de
date
În cazul în care asiguratul nu­şi îndeplineşte aceste obligaţii, 
asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgubirii, dacă din acest 
motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat 
şi întinderea pagubei.

      V. Rezumat
              În cadrul acestei teme, studenţii au învăţat despre:
      ­ Drepturile şi obligaţiile asiguratului pâna la ivirea cazului asigurat
      ­ Drepturile şi obligaţiile asigurătorului pâna la ivirea cazului asigurat

      Vl. Test de evaluare / autoevaluare a cunoştinţelor 
      1. Rezumaţi obligaţia  de plăti prima
      2. Definiţi obligaţia de întreţinere şi prevenire a pagubelor
      3. Precizaţi obligaţiile rezultând din agravarea riscului
4. Rezumaţi dreptul de modifica contractul şi de a încheia asigurări 
suplimentare
     5. Rezumaţi dreptul de răscumpărare
     6.Rezumaţi dreptul de împrumut
     7. Rezumaţi drepturile asigurătorului
      8. Rezumaţi obligaţiile asigurătorului
      9. Rezumaţi obligaţiile asigurătorului dupa producerea  cazului 
asigurat
     10. Rezumaţi participarea asigurătorului la constatarea  producerii 
cazului asigurat
      Rezumaţi obligaţia de a furniza date şi acte referitoare la evenimentul 
asigurat.
      R.
         1.vezi 4.2.1  5.v    5.vezi 4.2.6     9.vezi 4.4.3
         2.vezi 4.2.2      6.vezi 4.2.7    10.vezi 4.4.4

                                                   184
         3.vezi 4.2.3      7.vezi 4.3.2     11.vezi 4.4.5
         4.vezi 4.2.5      8.vezi 4.3.3
                            
        

                                                   185
     Unitatea de învăţare  lX
      Efectele contractului de asigurare
      Obligaţiile asigurătorului. Limitarea despăgubirii.
      Subrogarea în drepturile asiguratului

      l. Introducere
              Această temă urmăreşte lămurirea următoarelor probleme:
              ­ Obligaţiile asigurătorului după producerea cazului asigurat
             ­ Limitarea idemnizaţiei de asigurare     
             ­ Subrogarea asigurătorului în dreptul asiguratului 

     ll. Competenţe
               După parcurgerea acestei teme, studenţii vor fi capabili: 
      ­ Să rezume  obligaţiile asigurătorului după producerea cazului 
asigurat 
      ­ Să rezume limitarea idemnizaţiei de asigurare
      ­ Să explice subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului
      
      lll. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi:
                      ­3 ore
      lV. Conţinutul unităţii de învăţare
     4. Obligaţiile asigurătorului Limitarea despăgubirii.
      Subrogarea în drepturile asiguratului
4.1. Precizări
După producerea cazului asigurat, asigurătorul are obligaţia să 
plătească asiguratului sau unei terţe persoane indemnizaţia convenită, 
despăgubirea în asigurările de bunuri şi suma asigurată în asigurările 
de persoane.
Îndeplinirea   acestei   obligaţii   principale   presupune   stabilirea 
unei   situaţii   de   fapt,   din   care   să   rezulte   dreptul   asiguratului   la 

                                                   186
beneficiul   indemnizaţiei   şi,   în   mod   corelativ,   îndatorirea 
asigurătorului de a plăti. Ca urmare, asigurătorul trebuie să constate 
producerea   şi   cauzele   evenimentului   asigurat,   iar   în   asigurarea   de 
bunuri şi de răspundere, să facă evaluarea daunelor şi a obligaţiilor 
derivând din prejudiciul cauzat terţilor şi pe urmă să efectueze plata 
indemnizaţiei.

4.2. Constatarea producerii evenimentului

asigurat şi evaluarea pagubelor
În conformitate cu dispoziţiile legale, asigurătorul organizează 
şi   efectuează   activitatea   complexă   de   constatare   a   producerii 
evenimentelor asigurate şi de evaluare a pagubelor.
O mare importanţă pentru stabilirea unei juste indemnizări o 
are   activitatea   pe   care   o   desfăşoară   regularizatorul   de   daune, 
comisarul   de   avarie   ori   expertul   stabilit   de   asigurător   pentru 
constatarea   producerii   evenimentului   asigurat.   În   acest   scop   se 
verifică, în prealabil, existenţa obligaţiei de plată a asigurătorului, se 
determină cauzele, daunele şi împrejurările în care ele s­au produs, 
precum şi stabilirea volumului fizic al pagubelor.
Pentru a se stabili dacă societatea de asigurare este obligată şi 
în ce măsură se verifică existenţa bazei juridice pentru acordarea unei 
indemnizaţii,   se   cercetează   dacă   asigurarea   era   în   vigoare   la   data 
producerii   riscului,   prin   verificarea   duratei   pentru   care   a   fost 
contractată   asigurarea.   Referitor   la   răspunderea   asigurătorului,   se 
examinează   data   plăţii   primelor   de   asigurare   şi   perioada   de   timp 
pentru   care   s­au   achitat,   ţinându­se   seama,   dacă   este   cazul,   de 
termenul de păsuire acordat. Dacă se constată că asigurarea nu era în 
vigoare   la   data   producerii   evenimentului   asigurat,   nu   se   mai 
efectuează lucrările de constatare a pagubelor, întrucât societatea de 
asigurare nu acordă despăgubiri.
Totodată,   este   necesar   să   se   stabilească   dacă   evenimentul 
asigurat   s­a   produs   în   timpul   valabilităţii   contractului,   ţinându­se 
seama şi de termenul de clemenţă. In practica judiciară,  s­a decis că 
asigurarea contractuală a animalelor, intrând în vigoare după plata 

                                                   187
primei,   nu   dă   loc   obligaţiei   asigurătorului   la   despăgubire,   dacă 
pieirea animalului pentru caz de boală nu a avut loc înaintea expirării 
termenului de clemenţă. În schimb, s­a hotărât că moartea animalului 
intervenită după expirarea valabilităţii contractului nu poate scuti pe 
asigurător de plata despăgubirii atunci când pierderea animalului este 
o consecinţă directă şi imediată a unui accident întâmplat în cursul 
termenului de asigurare.
Mai   trebuie   stabilit   dacă   bunurile   distruse   ori   degradate 
cuprinse   în   asigurare,   fac   parte   din   categoria   celor   menţionate   în 
condiţiile de asigurare respective şi corespund cu cele specificate în 
contract. De exemplu, potrivit Convenţiei de asigurare încheiată între 
un   asigurat   şi   o   societate   de   asigurare,   printre   riscurile   asigurate 
figura şi cel de incendiu pentru mijloacele fixe, mijloacele circulante 
şi   bunurile   terţilor   primite   pentru   prelucrare   sau   reparare,   în 
consignaţie sau vânzare. Producându­se un incendiu, a ars un număr 
de   lozuri,   şi   o   sumă   de   bani   rezultată   din   vânzarea   lor.   Organul 
arbitral a exonerat pe asigurător de obligaţia sa, deoarece, în speţă, 
asigurarea   numerarului   este  admisă   numai   pentru   cazurile   de   furt 
prin acte de tâlhărie, nu şi pentru incendiu77.
La   asigurările   a   căror   valabilitate   este   strâns   legată   de   un 
anumit loc specificat în contract, cum este cazul asigurării bunurilor 
pentru riscul de incendiu ori de furt prin efracţie, se confruntă locul 
producerii   evenimentului   asigurat,   indicat   în   comunicare,   cu   locul 
asigurării   prevăzut   în  contract   sau,   dacă   este   cazul,   în  înştiinţarea 
făcută anterior realizării riscului,  în legătură cu mutarea bunurilor 
asigurate.   Astfel,   într­un   litigiu,   asiguratul   a   formulat   o   acţiune 
pentru plata contravalorii vinului pierdut dintr­o budană, explodată în 
timpul transportului, acţiune respinsă deoarece în asigurare au fost 
prevăzute numai riscurile ce decurg din conservarea sau depozitarea 
bunurilor   în  depozitele  asiguratului,   nu  şi  pe   timpul   transportului. 
Asigurătorul a fost exonerat de plata despăgubirilor.

77 A se vedea Decizia Primului Arbitru de Stat nr. 185 din 28 ianuarie 
1974, în Arbitrajul de stat, 1974, nr. 2, p. 70.

                                                   188
 Activitatea   de   constatare   presupune   şi   stabilirea   faptului   că 
prestaţia asigurătorului este consecutivă realizării riscului cuprins în 
asigurare şi că între evenimentul produs şi riscul luat în sarcină de 
asigurător   există   un   raport   direct   de   cauzalitate.   De   exemplu,   în 
asigurarea de accidente, obligaţia asigurătorului intervine numai dacă 
invaliditatea sau decesul sunt consecinţa directă, nemijlocită, a unui 
accident, aşa cum este definit în condiţiile de asigurare.
Datorită   dificultăţilor   ce   apar,   stabilirea   raportului   de 
cauzalitate   revine   deseori   instanţelor.   Astfel,   beneficiarul   unei 
asigurări de accidente a solicitat plata sumei de asigurare, ca urmare 
a decesului asiguratului, cauzat de malarie. Tribunalul Suprem, prin 
soluţia adoptată, a exonerat pe asigurător de obligaţia sa, precizând 
că atacul unui animal, în sensul condiţiilor de asigurare, nu poate fi 
asimilat cu împrejurările că malaria se dobândeşte prin înţepătură de 
ţânţar, care transmite această boală. Prin atac, în sensul condiţiilor de 
asigurare, se înţelege atacul direct, care provoacă leziunile cauzatoare 
de invaliditate sau moarte, deci, care produc în mod direct, nemijlocit 
acest rezultat78.
La asigurările de bunuri trebuie delimitate daunele rezultate 
concomitent   sau   la   intervale   scurte,   atât   ca   urmare   a   unor   riscuri 
asigurate, cât şi a unora necuprinse în asigurare. Asiguratul nu poate 
pretinde despăgubiri decât pentru daunele consecutive evenimentelor 
prevăzute în contract. Spre exemplu, în asigurarea culturilor agricole, 
asigurătorul este  ţinut la despăgubire pentru riscul de distrugere a 
recoltei provenită direct sau indirect din ploi torenţiale dar nu şi prin 
ploi de lungă durată. De asemenea, asigurătorul nu poate fi obligat la 
despăgubire   pentru   vătămarea   culturilor   produse   prin   riscul 
îngheţului,   dezgheţului   şi   scăderea   temperaturii,   dacă   pentru  acest 
risc   nu­şi   asumă   nici   o   răspundere   în   contract.   La   asigurarea   de 
bunuri   pe   timpul   transportului   terestru,   asigurătorul   acordă 
despăgubiri pentru pagubele la care sunt expuse bunurile pe timpul 

78 A se vedea, Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 742 din 3 iunie 
1970, în Revista română de drept, 1970, nr. 12, p. 172.

                                                   189
efectiv   al   transportului,   încărcarea   şi   descărcarea   constituind 
operaţiuni anterioare sau posterioare transportului care, deşi sunt în 
legătură cu acesta, nu intră în asigurare.
În   cazul   unor   calamităţi,   cum   ar   fi   incendiu,   inundaţie, 
prăbuşiri sau alunecări de teren, sunt cuprinse în asigurare şi dau loc 
despăgubirii şi daunele produse de măsurile întreprinse pentru a opri 
extinderea   dezastrului.   Daunele   materiale   produse   în   asemenea 
împrejurări   sunt   asimilate   celor   provenite   direct   din   realizarea 
riscului asigurat.
În situaţia în care o daună a fost produsă ca urmare a acţiunii 
simultane sau succesive a mai multor cauze, se efectuează verificările 
necesare  pentru   a  stabili   cuantumul   daunelor   provocate   de   fiecare 
eveniment   în   parte.   Dacă   acest   lucru   nu   este   posibil,   dauna   se 
consideră   ca   fiind   produsă   în   egală   măsură   de   fiecare   din   aceste 
cauze,   asigurătorului   revenindu­i   o   cotă   parte   corespunzătoare 
riscului luat în sarcină. Astfel, în asigurarea maritimă a bunurilor pe 
timpul   transportului   s­a   decis   că   răspunderea   de   avarii   este 
departajată între încărcător şi asigurător, datorită exudării cartofilor 
noi   în   ambalaje   necorespunzătoare   (considerat   viciu   propriu   al 
mărfii)79.
La   asigurările   de   animale,   la   care   perioada   de   scadenţă, 
socotită de la data intrării în vigoare a contractului, este mai scurtă 
pentru   cazul   de   pieire   a   animalului   în   urma   unui   accident   decât 
pentru pierderea intervenită ca urmare a unei boli, se impun verificări 
obiective, pentru a stabili, în fapt, cauza reală a pieirii animalului. În 
acest sens, practica judiciară a statuat că, în perioada de scadenţă, 
asigurătorul   nerăspunzând   decât   pentru   moartea   datorată   unui 
accident, iar dacă animalul a fost şi bolnav, trebuie stabilit raportul de 
cauzalitate necesar între accident şi pieirea animalului.

79 A se vedea, Curtea de Apel Aix, decizia din 26 iunie 1973, în Droit  
maritime français, 1974, nr. 307, p. 430.

                                                   190
4.3. Determinarea cauzelor pagubelor şi
a împrejurărilor în care s-au produs
În principiu, cauzele pagubelor şi a împrejurărilor în care s­au 
produs sunt consemnate atât în comunicările făcute de asigurat, la 
producerea evenimentului, cât şi în documentele prezentate ulterior. 
În  acelaşi   scop,   asigurătorul   examinează   informările   primite   de   la 
organele veterinare sau agricole, datele furnizate de formaţiunile de 
poliţie   şi   pompieri   şi   declaraţiile   unor   martori.   De   asemenea, 
regularizatorul   de   daune,   exercitându­şi   prerogativele   prin 
examinarea,   la   locul   producerii   daunelor,   a   bunurilor   distruse   sau 
avariate şi a resturilor rămase, îşi aduce contribuţia la determinarea 
cauzelor şi împrejurărilor în care s­a produs riscul asigurat.
Această activitate este întregită prin obţinerea de către asigurător 
a unor acte emise de organele statului sau unităţile specializate.
În   cazul   daunelor   pricinuite   prin   incendiu,   constatările 
asigurătorului se completează şi cu cele care rezultă din copiile sau 
extrasele   de   pe   actele   întocmite   de   către   organele   de   poliţie   sau 
pompieri,   cu   ocazia   cercetărilor   la   faţa   locului   şi   care   vor   fi 
comunicate   la   cere   asigurătorului   potrivit   art.   69   din   Legea   nr. 
136/1995.
La   pagubele   ocazionate   de   accidentele   de   trafic   rutier,   de 
furturile săvârşite prin efracţie sau de actele comise prin violenţă, 
activitatea   de   constatare   se   coroborează   cu   rezultatele   cercetărilor 
întreprinse   de   organele   de   poliţie   cu   privire   la   cauzele   şi 
împrejurările ce au generat evenimentele.
Pentru   pagubele   provocate   de   ploi   torenţiale,   se   solicită 
Institutului   de   Meteorologie   şi   Hidrologie   o   comunicare   scrisă   cu 
producerea,   locul   şi  data  calamităţii,   iar   în  caz   de   cutremur,  dacă 
producerea fenomenului nu s­a putut stabili cu precizie, se solicită 
date scrise de la Institutul Naţional de Fizică a Pământului.

4.4. Stabilirea volumului fizic al pagubelor

Pentru   a   se   determina   valoarea   daunelor   şi   cuantumul 
despăgubirilor   ce   urmează   a   fi   plătite   asiguraţilor,   se   stabileşte 

                                                   191
cantitatea   bunurilor   distruse   sau   avariate,   scop   în   care   asiguraţii 
informează   amănunţit   pe   regularizatorii   de   daune   cu   privire   la 
bunurile   afectate   de   sinistru   şi   pun   la   dispoziţia   lor,   după   caz, 
evidenţele contabile şi alte acte (procese verbale de recepţie, facturi, 
acte   de   vânzare­cumpărare,   devize,   bonuri   de   intrare­ieşire),   din 
cuprinsul cărora pot rezulta elemente care să contribuie la stabilirea 
pagubelor.
Modul   de   stabilire   a   pagubelor   este   în   funcţie   de   felul 
asigurării,   procedura   amănunţită   fiind   cuprinsă   în   condiţiile   de 
asigurare şi instrucţiunile de regularizare a daunelor.
Astfel,   la   asigurările   de   animale,   stabilirea   cantitativă   a 
daunelor   se   efectuează,   de   regulă,   avându­se   în   vedere   numărul 
animalelor   pierite   din   cauze   cuprinse   în   asigurare,   greutatea   lor 
totală, cantităţile de carne comestibilă valorificate ori necomestibilă 
confiscate şi valoarea pieilor recuperate sau recuperabile.
La culturile agricole şi rodul viilor, această activitate implică 
stabilirea   suprafeţei   calamitate,   gradul   de   distrugere,   ca   urmare   a 
producerii   evenimentului   asigurat   şi   dacă   suprafaţa   respectivă 
urmează a fi reînsămânţată sau replantată.
Prin însumarea bunurilor şi valorilor lor care au fost distruse 
sau avariate de sinistru, se obţine după caz, paguba totală sau paguba 
parţială ce vor servi la stabilirea volumului fizic al daunelor.
Prin pagubă totală80, la clădiri sau alte construcţii, se înţelege 
distrugerea   în   întregime,   fără   resturi   ce   pot   fi   întrebuinţate   ori 
valorificate sau când refacerea prin reparaţie nu mai este posibilă, ori 
costul reparaţiilor, mai puţin uzura, depăşeşte valoarea clădirii la data 
producerii evenimentului asigurat.
La bunurile de gen, a căror cantitate se exprimă în kilograme, 
metri   pătraţi   sau   cubi,   paguba   totală   reprezintă   acea   parte   din 
cantitatea totală care a fost distrusă în întregime81.
La asigurările externe este consacrată terminologia de pierdere 
80 A se vedea D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 193.
81 Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1309 din 2 iulie 1977, în 
Revista română de drept, 1978, nr. 2, p. 52.

                                                   192
totală   care,   în   cazul   navelor,   aeronavelor,   clădirilor   şi   altor 
construcţii,   se   defineşte   prin   dispariţia   ori   distrugerea   lor   în 
întregime,   fără   resturi   sau  elemente  ce  se  mai   pot   întrebuinţa   sau 
valorifica, ori distrugerea în aşa mod încât, deşi au rămas resturi sau 
elemente   ce   se   mai   pot   întrebuinţa   sau   valorifica,   refacerea   prin 
reparaţie  nu  mai   este  posibilă   sau  cheltuielile   pentru  repunerea   în 
folosinţă reprezintă mai mult de 3/4 din valoarea asigurată (pierdere 
totală constructivă).
Prin  pierdere parţială82  se înţelege,   la   nave,  aeronave  şi   alte 
construcţii,   avarierea   în   cazurile   în   care   ele   se   pot   reface   prin 
reparaţii, cu excepţia situaţiei când cheltuielile pentru repunerea lor 
în folosinţă reprezintă mai mult de 3/4 din valoarea asigurată.
Pentru bunurile a căror cantitate se exprimă în kilograme, litri, 
bucăţi, pierderea parţială înseamnă pierderea de calitate (deprecierea) 
la   acea   parte   din   cantitatea   totală   ce   a   rămas   după   producerea 
evenimentului   asigurat   şi   care   diminuează   valoarea   bunurilor 
respective.
La celelalte bunuri, prin pierdere parţială se înţelege avarierea 
în   cazurile   în   care   bunurile   respective   mai   pot   fi   folosite   prin 
repararea   părţilor   componente   ori   pieselor   avariate   sau   prin 
înlocuirea, recondiţionarea ori restaurarea lor.

4.5. Evaluarea pagubelor

După   stabilirea   cantitativă   a   daunelor,   se   procedează   la 
evaluarea   pagubelor.   Condiţiile   de   asigurare   şi   instrucţiunile   de 
regularizare a daunelor au creat un sistem unitar de evaluare şi calcul 
a   pagubelor   cât   şi   unele   principii   generale,   aplicabile   în   materia 
evaluării.
Potrivit   unuia   dintre   aceste   principii,   evaluarea   bunurilor 
distruse ori avariate se face la preţurile de producător. Preţul unitar ce 
se   utilizează   le   evaluarea   pagubelor   este   cel   ce   figurează   în 

82 A se vedea D. Popescu, L Macovei, Contractul de asigurare, Editura 
Junimea, Iaşi, 1982, p. 194.

                                                   193
evidenţele asiguraţilor. Astfel, pentru produsele vegetale şi cele din 
creşterea animalelor, evaluarea se face conform preţurilor minime de 
contractare,   iar   la   acele   produse   care   nu   au   asemenea   preţuri,   se 
aplică preţurile de achiziţie. Pentru bunurile cumpărate din comerţ se 
folosesc preţurile de vânzare.
În cazul bunurilor produse de către asiguraţi, pentru evaluare 
se folosesc preţurile rezultate din evidenţele lor, mai puţin rabatul 
comercial. De la acest principiu există o singură excepţie, şi anume la 
asigurarea animalelor,  în care evaluarea se stabileşte în funcţie de 
preţurile de pe piaţă ale unor animale asemănătoare.
După un alt principiu, evaluarea trebuie să se facă la preţurile 
din   ziua   producerii   evenimentului   asigurat.   Valoarea   pagubelor   se 
stabileşte  prin  înmulţirea  cantităţii   bunurilor   distruse   cu  preţul   lor 
unitar,   din  suma   rezultată   scăzându­se  uzura   şi   valoarea   resturilor 
recuperabile, dacă acestea există. La pagubele parţiale, ce apar sub 
forma   deprecierii,   cuantumul   valoric   al   pagubei   se   stabileşte   prin 
înmulţirea   valorii   bunului   din   momentul   realizării   riscului   cu 
procentul de depreciere, iar din rezultat se scade, dacă este cazul, 
valoarea resturilor recuperabile.
Uzura   bunului   în   momentul   ivirii   riscului   asigurat,   se 
stabileşte în funcţie de vechimea, gradul de întrebuinţare şi starea de 
întreţinere a bunului. De exemplu, uzura la autovehicule se stabileşte 
în funcţie de gradul de  întrebuinţare al  autovehiculul (exprimat  în 
kilometri parcurşi) şi de norma de parcurs pentru fiecare ciclu de 
exploatare în parte.
La   stabilirea   gradului   de   uzura   nu   se   ia   în   considerare 
amortizarea   ce   rezultă   din   evidenţele   contabile   întrucât   nu 
corespunde   cu   uzura   efectivă   (este   calculată   prin   aplicarea   unor 
procente fixe anuale asupra valorii bunurilor respective, fără a ţine 
seama   de   starea   de   întreţinere   şi   de   gradul   de   întrebuinţare   a 
bunurilor)83.   Uzura   valorică   se   determină   înmulţindu­se   valoarea 

83 A se vedea, Decizia Primului Arbitru de Stat nr. 2098 din 27 iulie 1972, 
în Arbitrajul de stat, 1973, nr. 5, p. 75.

                                                   194
bunului nou, distrus sau avariat, cu procentul de uzură stabilit.

4.6 Stabilirea şi plata indemnizaţiei de asigurare

4.6.1. Reguli generale
Lucrările de constatare a producerii evenimentelor asigurate şi 
cele   de  evaluare  a   pagubei   trebuie   să   fie  executate   operativ   şi   cu 
obiectivitate, pentru ca plata indemnizării să se facă într­un termen 
cât mai scurt faţă de momentul realizării riscului.
Această   prestaţie   a   asigurătorului   este   atât   în   interesul 
asiguraţilor, cât şi al economiei în general (având în vedere necesitatea de 
înlocuire sau refacere a bunurilor distruse sau avariate).
Totodată,   rezolvarea   operativă   a   cererilor   de   plată   creşte 
prestigiul   asigurătorului   şi   încrederea   asiguratului   în   activitatea 
asigurătorului84.
În   asigurările   de   bunuri,   despăgubirile   ce   se   plătesc   se 
stabilesc după starea bunului în momentul producerii evenimentului 
asigurat,   iar   la   culturile   agricole   şi   rodul   viilor   şi   în   funcţie   de 
valoarea producţiei.
Despăgubirea este limitată, în funcţie de sistemul de acoperire, de 
suma   asigurată   şi   de   mărimea   pagubei.   În   asigurarea   de   bunuri, 
despăgubirea   plătită   de   asigurător   nu   poate   depăşi   dauna   pe   care 
asiguratul a suferit­o efectiv.

4.6.2. Sisteme de acoperiri a daunelor

În asigurările de daune se utilizează următoarele sisteme de 
acoperire:   sistemul   acoperii   primului   risc,   sistemul   acoperirii 
proporţionale şi sistemul acoperirii limitate.
Sistemul   acoperirii   primul   risc,   stabileşte   despăgubirea   în 
limita sumei asigurate care nu poate depăşi paguba şi nici valoarea 
bunului din momentul producerii riscului asigurat (art. 27, alin. 2 din 
84 A se vedea şi Fl. Bercea, Asigurări de bunuri şi persoane, Tipografia 
Academiei de Studii Economice, Bucureşti, 1974, p. 248; Şt. Popovici, 
Căi de creştere a eficienţei în asigurările facultative de bunuri şi 
persoane, în Finanţe şi credit, 1968, nr. 3, p. 13.

                                                   195
Legea   nr.   136/1995).   Raportul   dintre   suma   asigurată   şi   valoarea 
bunului   nu   prezintă   importanţă,   el   fiind   determinat   de   mărimea 
pagubei şi a sumei asigurate.
Sistemul acoperirii proporţionale (sau răspunderii proporţionale), 
stabileşte despăgubirea la fel ca şi sistemul acoperirii primului risc, 
cu deosebirea că valoarea bunului, la data producerii evenimentului 
asigurat, este egală sau mai mică decât suma asigurată. Dacă valoarea 
bunului,   la   data   producerii   evenimentului   asigurat,   este   mai   mare 
decât suma asigurată, se plăteşte o parte din paguba corespunzătoare 
raportului dintre suma asigurată şi valoarea bunului din momentul 
realizării   riscului.   Specific   acestui   sistem   este   că   despăgubirea   de 
asigurare este determinată atât de mărimea daunei, cât şi de raportul 
dintre suma asigurată şi valoarea de asigurare.
Sistemul   acoperirii   limitate   (franşiză)   plăteşte   despăgubirea 
numai dacă paguba depăşeşte o anumită  limită.  Pagubele  mărunte 
sau   o   parte   fixă   din   pagubele   efectiv   cauzate   vor   fi   suportate   de 
asigurat.   Franşiza   se   stabileşte   anticipat,   sub   formă   de   cotă 
procentuală fixă, sumă fixă maximă sau combinat. Franşiza este de 
două feluri: absolută sau deductibilă, care se deduce din orice pagubă 
şi   simplă   sau   nedeductibilă,   când   despăgubirea   se   acordă   pentru 
pagubele ce depăşesc suma prevăzută.
Participarea proprie a asiguratului la pagubă, specifică acestui 
sistem, are următoarele avantaje: simplificarea lucrărilor de rezolvare 
a cazurilor de pagubă prin eliminarea de la plată a daunelor mărunte; 
reducerea   costului   asigurării   prin   micşorarea   volumului   de 
despăgubiri; prevenirea sinistrelor prin sporirea atenţiei asiguratului. 
Franşiza se practică în asigurările maritime, auto, etc.

4.6.3. Acoperirea cheltuielilor de salvare

La   majoritatea   asigurărilor,   la   calcularea   despăgubirii   se 
include   şi   valoarea   daunelor   pricinuite   bunurilor   asigurate   de 
distrugeri ori degradări prilejuite de măsurile de salvare din timpul 
producerii evenimentului asigurat, precum şi cheltuielile de salvare. 
Ele constau în cheltuielile făcute de asigurat cu măsurile de salvare a 

                                                   196
bunurilor   şi   de   limitare   a   pagubelor.   În   principiu,   cheltuielile   de 
salvare cad în sarcina asigurătorului, cu condiţia ca ele să fie făcute 
de asigurat cu chibzuinţă şi, adăugate la valoarea propriu­zisă, să nu 
depăşească suma asigurată.
Cheltuielile   de   salvare   prezintă   importantă   mai   ales   în 
asigurările   maritime.   Instanţele   sunt   solicitate   să   stabilească   atât 
limitele cheltuielilor de salvare, cât şi condiţiile de acordare. Practica 
juridică   a   decis   că   asigurătorul   nu   datorează   cheltuieli   de   salvare 
atunci   când,   după   pierderea   elicei,   nava   nu   era   în   pericol   (fapt 
rezultat   şi   din   împrejurarea   că   nu   a   lansat   semnale   S.O.S.,   ci   a 
ancorat aşteptând remorcarea). Chiar dacă s­a solicitat ajutor şi el a 
fost acordat, potrivit uzanţei în materie, în speţă s­a efectuat o simplă 
operaţiune de remorcaj, care se despăgubeşte ca atare.

4.6.4. Plata despăgubirii

Despăgubirile   se   plătesc   pe   măsura   stabilirii,   prin   mandat 
poştal   persoanelor   fizice,   iar   persoanelor   juridice   prin   virarea 
sumelor în contul lor bancar. Plata cu întârziere, de către asigurător, a 
daunelor   nu­l   îndreptăţeşte   pe   asigurat   la   încasarea   de   penalităţi. 
Relaţiile dintre părţi se stabilesc pe baza unui contract de asigurare şi 
nu a unui contract economic85.
Atunci   când   cauzele   producerii   daunei   fac   obiectul   unor 
cercetări penale contra asiguratului, despăgubirea nu poate fi plătită 
înainte   de   rezolvarea   de   către   organul   de   urmărire   penală   a 
cercetărilor, iar în caz de trimitere în judecată înainte de pronunţarea 
unei hotărâri definitive.

4.6.5. Exercitarea dreptului la repararea

integrală a pagubei
Dacă despăgubirea acoperă dauna numai în parte, asiguratul 
păstrează (pentru tot ceea ce nu s­a plătit de asigurător), dreptul la 

85 A se vedea, Arbitrajul de stat interjudeţean Oradea, hotărârea nr. 1538 
din l septembrie 1972, în Arbitrajul de stat, 1973, nr. l, p. 101.

                                                   197
acţiunea în despăgubire contra terţilor răspunzători, potrivit dreptului 
comun. Situaţia poate avea loc când suma asigurată a fost inferioară 
valorii bunului care a făcut obiectul riscului, ori când normele de 
asigurare   impun   asiguratului   să   suporte   o   parte   din   pagubă,   de 
exemplu   în   asigurarea   maritimă   a   navelor.   În   aceste   cazuri, 
asiguratul,   chiar   dacă   a   primit   de   la   asigurător   despăgubirea 
respectivă,   poate   exercita,   împotriva   celor   vinovaţi   de   producerea 
pagubei,   acţiunea   conferită   de   dispoziţiile   art.   1385   Cod   civ.. 
Asiguratul   poate   pretinde,   de  la   cel   ce   i­a   provocat   prejudiciul,   o 
reparaţie   egală   cu   diferenţa   dintre   despăgubirea   primită   în   cadrul 
contractului de asigurare şi valoarea reală a pagubei suferite86.
Pentru   diferenţa   dintre   valoarea   pagubei   şi   indemnizaţia   de 
despăgubire,   persoana  vătămată   este  în  situaţia   identică   aceleia   în 
care nu ar fi fost asigurată.
Pretenţiile asiguratului sunt limitate la dezdăunarea completă 
pe   care   autorul   prejudiciului   i­o   datorează.   O   dublă   reparare   a 
prejudiciului,   respectiv   cumularea   indemnizaţiei   de   asigurare   cu 
despăgubirea plătită de terţ, este inadmisibilă, deoarece ar constitui în 
persoana asiguratului interesul de a păgubi sau de a fi păgubit pentru 
a culege astfel beneficiul cumulului şi ar duce la îmbogăţirea fără just 
temei87.
Principiul   reparării   integrale   presupune   şi   plata   beneficiului 
nerealizat, dacă el există. Astfel, la asigurările de autovehicule se pot 
pretinde  daune  pentru  uzura  autovehiculului   asigurat,   ca   urmare   a 
coliziunii, precum şi daune pentru lipsa de folosinţă pe timpul cât el 
s­a aflat în reparaţie88.
La   asigurările   de   persoane   nu   este   necesară   o   procedură 
specială de stabilire a sumei de plată deoarece aceasta este egală cu 
86 Francisc Deak, Drept civil. Contracte speciale, Bucureşti, 1976, p. 116.
87 A se vedea D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 199.
88 A se vedea, Mihail Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în 
dreptul RSR, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 41; Iulian 
Lascu, Răspunderea cărăuşului în transportul
fluvial de mărfuri, în Arbitrajul de stat, 1971, nr. 3, p. 9.

                                                   198
suma asigurată. O excepţie o prezintă cazul de invaliditate permanentă, 
ca urmare a unui accident, când mărimea obligaţiei este limitată la o 
parte   din   suma   asigurată   corespunzătoare   gradului   de   invaliditate. 
Gradul de invaliditate în procente se stabileşte de către asigurător cu 
avizul medicului legist sau comisiei medicale şi nu de medicul legist 
ori comisia medicală.
Plata sumei se face asiguratului sau beneficiarului desemnat, 
care dobândeşte asupra sumei asigurate un drept propriu89.
Dacă persoana decedează înainte de a încasa suma asigurată 
cuvenită,   ea   se   plăteşte   moştenitorilor   asiguratului   în   calitate   de 
beneficiari.
În   cazul   decesului   asiguratului,   dacă   nu   s­a   desemnat   un 
beneficiar, suma asigurată se plăteşte moştenitorilor asiguratului în 
calitate de beneficiari (art. l, pct. 23 din Legea nr. 172/2004). Când 
asiguratul nu a dispus altfel, şi sunt mai mulţi beneficiari, desemnaţi 
sau moştenitori, ei au drepturi egale asupra sumei asigurate (art. l, 
pct. 25 din Legea nr. 172/2004).
Calificarea moştenitorilor ca beneficiari are drept consecinţă 
repartizarea între ei, în mod egal, a sumei asigurate. Datorită naturii 
sale,   despăgubirea   nu   este   supusă   nici   reducţiunii   (ca   liberalitate 
excesivă), nici raportului (ca donaţie indirectă), prin derogare de la 
regulile   devoluţiunii   succesorale   legale.   De   asemenea,   moştenitori 
sunt la adăpost faţă de creditorii asiguratului, care nu au dreptul să 
urmărească suma asigurată (art. l, pct. 29 din Legea nr. 172/2004).
Dacă   asiguratul   a   înlocuit   beneficiarul   printr­un   testament 
redactat   ulterior   înscrierii   beneficiarului   în   poliţă,   asigurătorul 
plăteşte   suma   asigurată   persoanei   desemnată   prin   testament.   Plata 
achitată   persoanei   indicată   în   poliţă   înainte   ca   prevederile 
testamentului să­i fi fost aduse la cunoştinţă, rămâne valabil făcută.
Asiguratul sau beneficiarul sumei asigurate care nu a obţinut 
de la asigurător o sumă care să­i acopere  întreg prejudiciul, se va 

89 A se vedea, Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 427 din 13 
martie 1971, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem, 1971,p.121.

                                                   199
putea   îndrepta   împotriva   autorilor   faptei   prejudiciabile   pe   calea 
acţiunii în regres.
În materia asigurărilor de persoane, suma asigurată constituie 
un drept propriu al beneficiarului  şi încasarea ei nu stinge dreptul 
păgubitului de a pretinde autorului infracţiunii repararea integrală a 
prejudiciului cauzat. Asigurătorul nu se subrogă în drepturile părţii 
vătămate şi nu dobândeşte vreun drept de regres împotriva autorului 
prejudiciului.
Asigurătorul   are   dreptul   să   opună   beneficiarului,   sau 
succesorului său, care invocă drepturi derivând din asigurare, toate 
excepţiile care sunt opozabile  în cadrul contractului iniţial (art. 23 
din Legea nr. 136/1995).
În   asigurarea   de   răspundere   civilă   asigurătorul   plăteşte 
despăgubiri atât pentru repararea prejudiciului cauzat terţilor cât şi 
pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil, dar numai în 
limita sumei asigurate (art. 41 din Legea nr. 136/1995).
Asigurătorul   acordă   despăgubiri   dacă   sunt   întrunite 
următoarele condiţii ale răspunderii civile delictuale: săvârşirea unei 
fapte ilicite de către asigurat sau de presupusul acestuia; producerea 
unui prejudiciu (o daună materială) suportat de persoana păgubită; 
existenţa   unui   raport   de   cauzalitate   între   prejudiciul   suferit   de 
persoana păgubită şi fapta ilicită a asiguratului sau prepusului; culpa 
asiguratului sau prepusului în săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de 
accident.
Asiguraţii deţinători de bunuri, precum autovehicule, nave sau 
aeronave,   având   paza   lor   juridică,   răspund   şi   deci   angajează   pe 
asigurător pentru pagubele produse prin fapta lucrului, în baza art. 
1376 din Codul civil, care instituie o prezumţie de culpă în sarcina 
deţinătorului. Prezumţia nu poate fi înlăturată decât prin dovedirea 
cauzelor   de   exonerare,   adică   a   forţei   majore,   a   faptei   unei   terţe 
persoane sau a culpei victimei. Asigurătorul răspunde şi atunci când 
prejudiciul este cauzat de însuşirile, acţiunea sau inacţiunea lucrului, 
ori în cazurile fortuite (cum ar fi explozia unui cauciuc, ruperea barei 
de direcţie, defectarea sistemului de frânare în timpul mersului, în 

                                                   200
cazul   autovehiculelor,   explozia   cazanelor,   motoarelor,   defectarea 
sistemului de guvernare, de direcţie sau de frânare, în cazul navelor şi 
aeronavelor).   Asigurătorul   nu   este   obligat   la   plata   despăgubirilor 
când   accidentul   a   fost   produs   dintr­un   caz   de   forţă   majoră,   ori 
accidentul este consecutiv culpei exclusive a persoanei păgubite ori a 
unei terţe persoane90.
Datorită naturii asigurării de răspundere, terţul păgubit nu are 
nici un raport juridic cu asigurătorul. Terţul nu va putea chema sub 
nici o formă, în judecată, asigurătorul, drepturile persoanei păgubite 
exercitându­se   numai   împotriva   celor   răspunzători   de   producerea 
pagubelor. Deosebirea faţă de asigurarea prin efectul legii constă în 
faptul   că,   în   asigurarea   contractuală   de  răspundere,   terţul   păgubit, 
nici chiar excepţional, nu are acţiune împotriva asigurătorului, după 
cum asigurătorul nu poate fi chemat în procesul intentat asiguratului 
de către terţ, printr­o cerere de chemare în garanţie91.
Dacă   sunt   întrunite   elementele   răspunderii   civile   delictuale, 
cuantumul despăgubirii cuvenită terţului a cărui plată şi­a asumat­o 
asigurătorul, se stabileşte prin hotărâre judecătorească, arbitrală, sau 
a   unei   comisii   de   judecată.   În   cazul   evenimentelor   petrecute   pe 
teritoriul României, hotărârile vor trebui să fie pronunţate de organul 
de jurisdicţie român competent (art. 43 din Legea nr. 136/1995).
Despăgubirea se poate stabili şi pe baza înţelegerii dintre părţi, 
în cazurile prevăzute în condiţiile de asigurare, dar numai cu acordul 
asigurătorului.   Acest   mod   de   stabilire   poate   interveni   în   toate 
cazurile   în   care   din   actele   încheiate   de   organele   de   cercetare 
competente   şi   din   înştiinţarea   asiguratului   rezultă   cu   certitudine 
răspunderea   civilă   a   asiguratului   în   producerea   accidentului   şi 
persoana păgubită face dovada prejudiciului material suferit. Acordul 
90 A se vedea D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 203
91 Pentru amănunte, a se vedea, V. V. Longhin, Regimul juridic al 
asigurărilor de stat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 330; N. 
Turcu­Seclăman, Asigurarea de răspundere civilă – dreptul terţului lezat  
la indemnizarea de asigurare, în Studii şi cercetări juridice, 1974, nr. 
4. p. 495­497; Fr. Deak, op. cit., p. 99­100.

                                                   201
asigurătorului este necesar pentru a exercita controlul asupra realităţii 
producerii   evenimentului   asigurat,   cât   şi   a   întinderii   prejudiciului, 
precum   şi   în   scopul   prevenirii   unor   tranzacţii   extrajudiciare 
neconforme adevărului material.
În ipoteza pagubei produsă printr­un accident datorat acţiunii 
simultane   sau   succesive   a   mai   multor   persoane,   fără   să   se   poată 
stabili   culpa   exclusivă   a   unei   persoane,   aceste   persoane   răspund 
solidar faţă de păgubit.
Dacă   cel   păgubit   a   contribuit   din   culpă   la   producerea 
accidentului, asiguratul va fi  ţinut răspunzător numai pentru partea 
din pagubă pe care a produs­o.
În cazul culpei comune, a asiguratului şi terţului, răspunderea 
acelei persoane va fi cea rezultată din acte, iar dacă răspunderea nu 
se   poate   individualiza,   dauna   se   suportă   în   mod   egal   de   părţile 
implicate   în   accident.   Astfel,   în   asigurările   maritime,   în   cazul 
coliziunii navei asigurate cu altă navă, despăgubirea se stabileşte în 
funcţie   de   culpa   navei   asigurate   în   baza   răspunderii   civile   a 
armatorului   ei.   Dacă   nava   asigurată   este   singura   în   culpă   pentru 
producerea   coliziunii,   asigurătorul   despăgubeşte   atât   paguba 
armatorului navei asigurate, cât şi a terţului armator păgubit. Când 
nava asigurată este parţial în culpă pentru producerea coliziunii, în 
proporţie   de   culpa   respectivă   se   despăgubeşte   atât   paguba 
armatorului   navei   asigurate,   cât   şi   a   terţului   armator   păgubit,   în 
cazurile   de   avarii   în   care   nu   se   poate   stabili   nici   o   proporţie   în 
legătură cu culpa, asigurătorul îşi poate da acordul la înţelegerea ca 
fiecare armator să­şi suporte propria pagubă, despăgubindu­se numa 
paguba armatorului navei asigurate.
Despăgubirea se plăteşte, de către asigurător, nemijlocit celui 
păgubit, în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat. 
Despăgubirea   se   va   plăti   asiguratului,   în   cazul   în   care   acesta 
dovedeşte că a despăgubit pe cel prejudiciat (art. 44, alin. l şi 2 din 
Legea nr. 136/1995).

                                                   202
4.6.6. Modificarea despăgubirilor stabilite
prin hotărâre judecătorească
S­a   pus   problema   dacă   despăgubirile   stabilite   prin   hotărâre 
judecătorească a fi acordate de asigurător sub forma unei prestaţii 
periodice, pot fi reduse sau sistate când se constată că infirmitatea 
victimei   s­a   micşorat   sau   a   dispărut   după   rămânerea   definitivă   a 
hotărârii.
Unii  autori  socotesc  că  o asemenea  cerere (de  modificare  a 
despăgubirii stabilite printr­o hotărâre judecătorească) este inadmisibilă, 
deoarece încalcă autoritatea lucrului judecat92.
Totuşi   majoritatea   autorilor   admit   că   hotărârile   în   care 
despăgubirile s­au evaluat sub forma unor prestaţii periodice, trebuie 
considerate ca având un caracter provizoriu, în sensul că au fost date 
sub condiţia subînţeleasă a menţinerii aceleiaşi stări de infirmitate 
existentă la data hotărârii, fiind deci posibilă micşorarea sau sistarea 
plăţii despăgubirii printr­o hotărâre ulterioară. Ca atare, acţiunea de 
reducere   sau   de   încetare   a   pensiei   se   poate   introduce   de   către 
asigurător, în calitate de mandatar al asiguratului,  în faţa instanţei 
care, în raport de probele administrate, se va pronunţa93.

4.7. Limitarea indemnizaţii de asigurare

4.7.1 Precizări
Cazurile asigurate pot interveni independent de voinţa omului sau 
datorită unei acţiuni sau inacţiuni umane.
Limitarea indemnizării de asigurare se pune în discuţie numai 
în legătură cu evenimentele care se datorează asiguratului. În acest 

92 A se vedea, N. D. Ghimpa, Responsabilitatea civilă delictuală şi 
contractuală. Studii de doctrină şi jurisprudenţă, Bucureşti, 1946, p. 
172; Philippe le Tourneau, La responsabilite civile (Responsabilitatea 
civilă), Paris, 1972, p. 276.
93 A se vedea. T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, 
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 173; I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. 
Popa, Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 279; 
M. Eliescu, op. cit., p. 464.

                                                   203
context,   limitarea  asigurării  presupune stabilirea   măsurii  în  care   o 
pagubă produsă prin fapta asiguratului obligă pe asigurător la plata 
indemnizaţiei convenite.

4.7.2. Fapte care nu obligă pe asigurător

În   asigurarea   de   bunuri   şi   de   răspundere   civilă,   dacă 
evenimentul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat, de 
beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice 
asigurate,   lucrând   în   această   calitate,   asigurătorul   nu   datorează 
indemnizaţie (art. 20 alin. l din Legea nr. 136/1995).  În lipsa unor 
prevederi contrare în condiţiile de asigurare, dispoziţia se aplică şi în 
cazul în care evenimentul asigurat a fost produs cu intenţie de către 
persoanele   fizice   majore   care,   în   mod   statornic,   locuiesc   şi 
gospodăresc   împreună   cu   asiguratul,   precum   şi   de   către   prepuşii 
asiguratului   sau   beneficiarului   (art.   20   alin.   2).   De   exemplu, 
incendierea,   producerea   unor   explozii   sau   inundaţii,   săvârşite 
intenţionat, de către asigurat ori persoanele aflate în răspunderea sa, 
în scopul de a distruge şi degrada clădiri sau alte construcţii şi bunuri 
asigurate, exonerează pe asigurător de plata despăgubirilor.
În asigurarea de persoane, societatea de asigurare nu datorează 
suma   asigurată   dacă   evenimentul   asigurat   a   fost   produs   prin 
sinuciderea   asiguratului,   ori   prin   comiterea   cu   intenţie   de   către 
asigurat sau beneficiar a unor fapte grave soldate cu invaliditatea sa 
(art.   35,   alin.   l   din   Legea   nr.   136/1995).   Astfel,   producerea 
intenţionată  de către beneficiar  a decesului  asiguratului, comiterea 
sau   încercarea   de   comitere   de   către   asigurat   sau   beneficiar,   cu 
intenţie,   a   unor   fapte   penale   de   o   deosebită   gravitate,   soldate   cu 
decesul sau invaliditatea asiguratului, nu pot obliga pe asigurător la 
plata sumei asigurate.
Această decădere este justificată de considerente economice şi 
morale, fiind nepermis ca asiguratul să producă intenţionat, pagube 
propriului său patrimoniu ori terţelor persoane şi pe urmă să reclame 
de la asigurător acoperirea lor.
În   consecinţă,   prin   clauzele   contractului   de   asigurare   sunt 

                                                   204
acoperite   numai   riscurile   care   survin   independent   de   voinţa 
asiguratului şi a căror caracteristică o constituie incertitudinea.
În asigurările de bunuri, problema limitării indemnizaţiei este 
rezolvată tot principial. Astfel, pentru cazurile stabilite în condiţiile 
de asigurare, asigurătorul nu datorează despăgubiri dacă pagubele au 
fost produse din culpă, de către: asigurat sau beneficiar, un membru 
din   conducerea   persoanei   juridice,   lucrând   în   această   calitate, 
persoanele   fizice   majore   care,   în   mod   statornic,   locuiesc   şi 
gospodăresc   împreună   cu   asiguratul   sau   beneficiarul,   prepuşii 
asiguratului sau beneficiarului.
Aşadar,   în   materia   asigurărilor,   culpa   atrage   decăderea 
asiguratului din beneficiul indemnizării, dacă este expres precizată în 
condiţiile   de   asigurare.   Astfel,   condiţiile   de   asigurare   contra 
incendiului enumeră, printre cazurile de culpă care atrag exonerarea 
asigurătorului   de   plata   despăgubirii   următoarele:   folosirea   focului 
deschis,   inclusiv   a   unei   surse   de   lumină,   cu   flacără   deschisă 
(neapărată de sticlă sau sită), în încăperi în care sunt depozitate sau 
manipulate produse  uşor  combustibile  ori  produse  inflamabile  sau 
uşor inflamabile; aprinderea sau nesupravegherea focului deschis în 
apropierea unei clădiri sau altei construcţii cu pereţii sau învelitoarea 
acoperişului   executate   din   materiale   uşor   combustibile;   folosirea 
unor   produse   uşor   inflamabile   ori   manipularea   unor   asemenea 
produse în aceeaşi încăpere şi în acelaşi timp în care este aprins focul 
(chiar   în   sobă,   plită   sau   maşină   de  gătit),   în  care   arde   lumină   cu 
flacără (chiar apărată de sită) sau  în care funcţionează reşouri ori 
radiatoare electrice, fumatul în încăperi în care sunt depozitate furaje 
sau produse uşor inflamabile, etc.
La   asigurarea   bunurilor   pe   timpul   transportului   terestru   se 
consideră culpa asiguratului: încărcarea în acelaşi mijloc de transport 
împreună cu bunurile asigurate a unor materiale inflamabile sau uşor 
inflamabile,   explozive   sau   uşor   combustibile,   lichide,   acide   ori 
materiale toxice,  dacă  pagubele  produse  bunurilor  au provenit   din 
cauza acestui mod de încărcare.
În asigurarea autovehiculelor pentru furt, asiguratul se află în 

                                                   205
culpă   dacă   în   timpul   cât   autovehiculul   nu   este   folosit,   iar 
conducătorul   îl   părăseşte,   se  lasă   cheia  în  contactul   de   la   bord  şi 
portierele neîncuiate.
Cauzele enumerate presupun realizarea evenimentului asigurat 
fără   intenţia   asiguratului   (care   nu   prevede   consecinţele   conduitei 
sale, deşi în mod normal ar fi trebuit să le prevadă sau chiar să le 
preîntâmpine).   Pentru   ca   o   asemenea   conduită   să   aibă   ca   efect 
exonerarea asigurătorului de obligaţia sa de plată, trebuie să existe o 
legătură   cauzală   între   faptul   asiguratului   şi   producerea   riscului 
asigurat.   Astfel,   în   asigurarea   animalelor,   neprezentarea   de   către 
asigurat a unui animal la tratamentele dispuse de organele veterinare, 
nu   atrage   decăderea   acestuia   din   dreptul   de   a   primi   despăgubiri 
atunci când pierderea animalului s­a datorat unui accident  şi nu ca 
urmare a bolii de care suferă.
Daunele   cauzate   de   către   asigurat   prin   neglijenţă   gravă   sau 
culpă gravă, nu se acoperă de către asigurător. Neglijenţa este gravă 
atunci când asiguratul nu respectă condiţiile minime de diligenţă care 
se  impun  faţă  de  urmările contrare  ale acţiunii   sau  inacţiunii  sale 
(exemplu:   asiguratul   care   sare   dintr­un   autovehicul   în   timpul 
mersului, comite o neglijenţă gravă, deoarece fapta sa este inevitabil 
legată de riscul producerii unui accident).
În   asigurarea   autovehiculelor   şi   a   bunurilor   pe   timpul 
transportului   terestru,   obligaţia   de   indemnizare   a   asigurătorului 
comportă   şi   alte   restricţii   (enumerate   limitativ   în   condiţiile   de 
asigurare) cum sunt daunele provocate de un autovehicul care nu avea 
certificat de înmatriculare sau condus, în momentul accidentului, de 
o   persoană   fără   permis   de   conducere   valabil   pentru   categoria 
respectivă de autovehicule ori după ce permisul de conducere i­a fost 
retras, anulat sau reţinut în vederea anulării.

4.7.3. Fapta proprie a persoanei juridice

Persoana juridică, potrivit Codului civ., îşi exercită drepturile 
şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Membrii organelor 
de conducere ale persoanei juridice pot săvârşi, uneori, fapte ilicite 

                                                   206
cauzatoare   de   prejudicii,   care   atrag   răspunderea   delictuală   în 
condiţiile dreptului comun94. Dar faptele ilicite săvârşite de organele 
sale   obligă   însăşi   persoana   juridică,   dacă   au   fost   îndeplinite   cu 
prilejul funcţiei lor. Prin urmare, când fapta cauzatoare de prejudicii 
este săvârşită de persoanele fizice ce compun organele de conducere, 
va fi angajată răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice 
(întrucât actele persoanelor fizice, făcute în limitele puterilor ce le 
sunt conferite, sunt actele persoanei juridice  însăşi). Faptele ilicite 
atrag   şi   răspunderea   personală   a   celui   care   le­a   săvârşit,   dacă   se 
dovedeşte culpa sa personală, precum şi raportul de cauzalitate între 
prejudiciu şi fapta ilicită.
Culpa persoanei juridice este deci rezultată din acţiunile sau 
inacţiunile   persoanelor   fizice   ce   compun   organele   ei,   mărginită 
numai cu privire la faptele îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei 
lor.
În  acest   sens,  potrivit   art.  20,  alin.  l  din  Legea  nr.  136  din 
1995,   asigurătorul   nu   datorează   indemnizaţie   dacă   evenimentul 
asigurat a fost produs cu intenţie de către un membru din conducerea 
persoanei   juridice,   lucrând   în   această   calitate.   Exonerarea 
asigurătorului   intervine   şi   în   prezenţa   culpei   pentru   cazurile 
prevăzute   în   condiţiile   de   asigurare.   De   exemplu,   în   asigurările 
maritime, conducerea organizaţiei asigurate poate fi considerată în 
culpă   pentru   cazurile   de   avarii   intervenite   la   navă,   ca   urmare   a 
trimiterii acesteia pe o altă rută decât aceea prevăzută în contract sau 
datorită   lipsei   de   diligenţă   a   armatorului   în   armarea,   utilarea, 
aprovizionarea   şi   echiparea   navei   în   conformitate   cu   normele 
Convenţiei de la Bruxelles din 25 august 1924 pentru unificarea unor 
reguli referitoare la conosamente.

94 I. Negru, P. I. Demetrescu, Curs de drept civil. Teoria generală a 
obligaţiilor şi contractelor speciale, Iaşi, 1958, p. 103; T. R. Popescu, P. 
Anca, op. cit., p. 189; C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a 
drepturilor reale. Introducere în teoria generală a obligaţiilor, 
Bucureşti, 1973, p. 431; I. M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., p. 
243; M. Eliescu, op. cit., p. 233.

                                                   207
 Fapta cauzatoare de daune, săvârşită de către o persoană fizică, 
din   organul   de   conducere,   dar   fără   legătură   cu   funcţiile   ce­i   sunt 
încredinţate,   nu   poate   constitui   faptă   proprie   a   persoanei   juridice, 
astfel încât, nu este angajată decât răspunderea personală a celui care 
prin fapta sa cauzează o pagubă. Ca urmare, asigurătorul va fi ţinut 
să   despăgubească   pe   asigurat,   subrogându­se   apoi   în   drepturile 
acestuia faţă de terţul responsabil.

4.7.4. Fapta prepusului persoanei juridice asigurate

Literatura   şi   practica   judiciară   admit   unanim   că   trebuie 
considerat   prepus   persoana   care   se   găseşte   într­un   raport   de 
subordonare   cu   comitentul,   în   virtutea   căruia,   ultimul   îl   dirijează, 
supraveghează   şi   controlează   activitatea   desfăşurată   în   cadrul 
funcţiilor încredinţate95.
În   principiu,   asigurătorul   acoperă   şi   daunele   provocate 
persoanelor  juridice din culpa prepuşilor.  El   este   însă  exonerat   de 
plata despăgubirilor la asigurările de bunuri, de autovehicule pentru 
cazuri   de   avarii,   de   animale,   precum   şi   la   asigurarea   culturilor 
agricole, contractate de persoanele juridice particulare cu domiciliul 
sau  sediul   în  România,   inclusiv  cultele  religioase,   când  dauna   s­a 
produs sau s­a mărit din culpa oricărui prepus al asiguratului.

4.7.5. Fapta altei persoanei fizice decât asiguratul

O  altă cauză de limitare a răspunderii  asigurătorului o 
reprezintă culpa unor persoane fizice, altele decât asiguratul.
Astfel,  la asigurările de bunuri  încheiate cu  persoanele 
fizice,   asigurătorul   nu   datorează   despăgubiri,   în   cazurile 
(stabilite   prin   condiţiile   de   asigurare)   când   producerea 
evenimentului asigurat a fost atribuit culpei persoanelor fizice 
majore, care în mod statornic locuiesc şi gospodăresc împreună 
95 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a 
obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, 1999; M. Toma, Drept civil. Teoria 
generală a obligaţiilor, Editura Argument, Bucureşti, 2003.

                                                   208
cu   asiguratul.   Faptele   acestor   persoane   dau   dreptul 
asigurătorului   de   a   refuza   plata   despăgubirilor   dacă   sunt 
îndeplinite   cumulativ   condiţiile   de   a   locui   şi   gospodări 
împreună cu asiguratul.
Raţiunea   acestei   limitări   a   obligaţiei   de   despăgubire 
rezidă din obligaţia celor care locuiesc şi gospodăresc împreună 
de   a   avea   aceeaşi   grijă   pentru   conservarea   bunurilor   ce   le 
folosesc, prevenirea daunelor şi micşorarea efectelor lor.
Conform dreptului comun, asiguratul are posibilitatea de 
a exercita acţiunea în răspundere prevăzută de art. 998­999 din 
Codul civil, pentru reparare integrală a pagubei ce a cauzat­o, 
prin  fapta  sa  persoana   majoră   care  locuieşte   şi  gospodăreşte 
împreună cu el.
Totuşi,   pagubele   produse   sau   mărite   prin   faptele 
persoanelor   minore,   care   în   mod   statornic   locuiesc   şi 
gospodăresc   împreună   cu   asiguratul,   se   despăgubesc   de 
asigurător,   cu   excepţia   situaţiei   în   care   se   constată   o   lipsă 
evidentă de supraveghere a minorilor, ori când asiguratul, sau 
oricare   altă   persoană   fizică   majoră,   avea   în   mod   evident 
posibilitatea să­l împiedice pe minor să cauzeze paguba şi nu a 
făcut­o. Minorul poate fi atât copilul asiguratului, cât şi copilul 
oricărei persoane fizice care locuieşte şi gospodăreşte împreună 
cu   asiguratul,   având   sau   nu   un   anumit   grad   de   rudenie   cu 
acesta.
Vina   minorului   exonerează   pe   asigurător   de   plata 
indemnizaţiei, cu condiţia de a dovedi culpa părinţilor sau a 
oricărei   alte   persoane   majore,   constând   în   lipsa   de 
supraveghere.   Când   asiguratul   este   şi   părintele   minorului, 
asigurătorul   va   trebui   să   facă   dovada,   potrivit   art.   1372   din 
Codul  civil,  că  minorul,  din cauza  lipsei  de  supraveghere,  a 
avariat ori distrus bunul asigurat.

                                                   209
 Uneori, dauna poate fi produsă şi din culpa unui prepus al 
persoanei asigurate, ipoteză în care asigurătorul nu datorează 
despăgubiri, întrucât asiguratul îşi alege singur prepusul, el este 
obligat   să­l   supravegheze.   Culpa   prepusului   este   şi   a 
comitentului,   în   caz   de   daună,   comitentul   va   răspunde   în 
conformitate cu dispoziţiile art. 1373 din Codul civil96.

4.8. Subrogarea asigurătorului în

drepturile asiguratului
4.8.1. Precizări
În   asigurările   de   bunuri,   în   limitele   indemnizaţiei   plătite, 
potrivit   art.   22,   alin.   l   din   Legea   nr.   136/1995,   asigurătorul   este 
subrogat în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării 
contra celor răspunzători de producerea pagubei.
Acest caz de subrogare legală este justificat de interesul tehnic 
al asigurării, care presupune menţinerea echilibrului financiar dintre 
primele încasate şi despăgubirile acordate, cât şi din punct de vedere 
social, ca cel ce a pricinuit în mod ilegal o pagubă să fie obligat să o 
repare.
Regula   se   aplică   tuturor   asigurărilor   de   daune,   adică 
asigurărilor   de   bunuri   şi   asigurării   de   răspundere   civilă.   Aceste 
prevederi nu se aplică asigurărilor de persoane, precum şi unor cazuri 
limitativ enumerate lege.

96  A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a 
obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 227; M. Toma, Teoria  
generală a obligaţiilor, Editura Argument, Bucureşti, 2003; p. 212 şi 
urm.; S. Brădeanu, Probleme de drept cu privire la asigurarea bunurilor  
din economia rurală, în Legalitatea Populară nr. 9, 1957, p. 104; V. V. 
Longhin, op. cit., p. 195; M. Planiol, G. Ripert, Traite pratique de droit 
civil français (Tratat practic de drept civil francez), Volume VII, 
Obligations, Deuxieme partie, Paris, 1931, p. 567; Nicolas Jacob, Les  
assurances, Paris, 1974, p. 199.

                                                   210
4.8.2. Condiţiile subrogării
Subrogarea legală este subordonată îndeplinirii cumulative a 
două condiţii:
a) asigurătorul să fi plătit asiguratului indemnizaţia datorată;
b)  să existe o acţiune în răspundere, aparţinând asiguratului, 
contra terţilor.
Condiţia plăţii prealabile a indemnizării este esenţială, deoarece 
generează subrogarea. Plata indemnizării de asigurare constituie baza 
subrogării şi măsura acesteia. Nici un drept de subrogare nu poate 
reveni asigurătorilor, până ce nu au plătit despăgubirea prevăzută în 
contractul de asigurare.
Subrogarea presupune şi existenţa unei acţiuni în răspundere 
aparţinând   asiguratului   împotriva   terţilor   responsabili,   autori   ai 
sinistrului. În ipoteză, acţiunea poate fi transmisă asigurătorului.
Dacă cele două condiţii sunt reunite, subrogarea intervine de 
plin drept în favoarea asigurătorului, fără a mai fi necesară o altă 
formalitate.
Deşi   subrogarea   legală   operează   de   plin   drept,   ea   nu 
dispensează   pe   asigurat   de   unele   obligaţii   legate   de   conservare   a 
dreptului  de subrogaţie al asigurătorului.  Astfel, art. 22,  alin.  2 al 
Legii nr. 136/1995, dispune că asiguratul răspunde de prejudiciile pe 
care le poate aduce asigurătorului prin acte ce ar împiedica realizarea 
dreptului de subrogare. Această obligaţie îmbracă două laturi.
În primul rând, asiguratul este obligat să conserve dreptul de 
regres   contra   terţului,   adică   să   facă   toate   actele   şi   demersurile 
necesare pentru păstrarea şi valorificarea acestui drept. De exemplu, 
el   trebuie   să   ceară   organelor   de   stat   competente   să   constate 
împrejurările în care s­a produs dauna şi să stabilească culpa terţului, 
să   introducă   cererea  pentru   întreruperea   cursului   prescripţiei   şi   să 
îndeplinească alte formalităţi pentru conservarea dreptului de regres. 
În   executarea   obligaţiei,   asiguratul   are   dreptul   să   ceară   sprijinul 
asigurătorului.
În al doilea rând, obligaţia impune asiguratului abţinerea de la 
săvârşirea   oricăror   acte   care   ar   micşora   sau   ar   atinge   dreptul   de 

                                                   211
regres   al   asigurătorului,   cum   ar   fi   descărcarea   dată   terţului, 
recunoaşterea  că   terţul   nu  este  în  culpă,   primirea   despăgubirii   ori 
tranzacţiile cu terţul.
Încălcarea   acestei   obligaţii   este   sancţionată   prin   micşorarea 
despăgubirii, în măsura prejudiciului adus de asigurat dreptului de 
regres   contra   terţului.   Asigurătorul   poate   chiar   să   refuze 
despăgubirea când actele sau omisiunile asiguratului  au  zădărnicit 
realizarea acestui drept. Dacă prejudicierea dreptului de regres a fost 
descoperită   după   plata   despăgubirii,   asiguratul   va   fi   obligat   să 
restituie indemnizaţia în măsura prejudiciului cauzat, în baza art. 993 
din Codul civil97.

4.8.3. Efectele subrogării asiguratului

A. Precizări
Subrogarea   asigurătorului   în   drepturile   asiguratului   produce 
efecte   atât   în   raporturile   dintre   asigurat   şi   asigurător,   cât   şi   în 
raporturile asigurătorului cu terţii.
B. Efectele subrogării în raporturile dintre
asigurător şi asigurat
În   urma   subrogării,   se   produc   următoarele   efecte   în 
raporturile dintre asigurător şi asigurat:
a) asiguratul nu mai are acţiune contra terţului. Drepturile şi 
acţiunile   asiguratului   contra   terţilor   sunt   legal   şi   de   plin   drept 
transmise asigurătorului. În consecinţă, asiguratul nu mai are interes 
şi   calitate   pentru   a   exercita   acţiunea   în   răspundere,   sub   rezerva 
cazului   când   indemnizarea   de   asigurare   nu   acoperă   în   întregime 
paguba suferită;
b) terţul răspunzător de pagubă nu mai are raporturi juridice cu 
asiguratul,   ci   cu   asigurătorul,   care   a   devenit   titularul   creanţei,   cu 
toate garanţiile şi accesoriile ei.
Asigurătorul   exercită   dreptul   de   regres   în   nume   propriu,   ca 
titular al creanţei, iar nu ca reprezentant al asiguratului;

97 Ibidem, p. 221.

                                                   212
 c)   asigurătorul   exercită   acţiunea   la   fel   ca   şi   asiguratul.   Din 
momentul   plăţii   indemnizării   de  asigurare,   asigurătorul   acţionează 
contra terţilor în locul asiguratului subrogat. El exercită acţiunea pe 
care   asiguratul   ar   fi   intentat­o   împotriva   autorului   pagubei. 
Asigurătorul va beneficia de toate avantajele, putând opune terţilor 
mijloacele de apărare sau excepţiile ce ar fi fost invocate de asigurat;
d)   asigurătorul   se   poate   prevala   de   garanţiile   şi   accesoriile 
dreptului   asiguratului.   Astfel,   în   caz   de   incendiu   la   un   imobil 
asigurat,   izbucnit   din   apartamentul   unui   locatar,   asigurătorul   este 
dispensat de proba culpei acestuia. Potrivit art. 1435 din Codul civil, 
dovada lipsei de culpă este în sarcina locatarului;
e) asigurătorul (subrogat în drepturile asiguratului) va fi ţinut 
să   facă   proba   culpei   terţului   în   producerea   faptului   generator   de 
daune. Dovada culpei celui care a produs dauna se face, de regulă, cu 
procesul­verbal sau alte acte emise de organele poliţiei, procuratură, 
unităţile   de   pază   contra   incendiilor   sau   alte   organe   de   stat,   care 
constată   accidentele   şi   alte   evenimente   ce   privesc   bunurile   şi 
persoanele asigurate. Dovada culpei se face şi cu hotărârea penală a 
instanţei   judecătoreşti,   actul   de   încetare   a   urmăririi   penale   ori   de 
scoatere de sub urmărire, actele de constatare încheiate de orice alte 
organe sau persoane care au calitatea de a face asemenea cercetări şi 
constatări. Hotărârile definitive de condamnare penală şi procesele­
verbale de amendare ale organelor de pază contra incendiilor, rămase 
definitive,   prin   respingerea   de   către   judecătorie   a   plângerii   celui 
amendat constituie, în acţiunea de regres a asigurătorului, autoritate 
de lucru judecat pentru stabilirea existenţei faptelor şi imputabilităţii 
lor98;
f) asigurătorul se poate substitui asiguratului  în orice fază a 
procesului   privind   acţiunea   în   responsabilitate   contra   terţului 
răspunzător   de   daună.   Subrogarea   în   drepturile   şi   acţiunile   care 
aparţin asiguratului faţă de terţ înseamnă şi subrogarea în hotărârea 
dată   asupra   acţiunii.   În   consecinţă,   asigurătorul   poate   investi 

98 A se vedea D. Popescu, I. Macovei, op. cit, p. 220.

                                                   213
hotărârea cu formulă executorie şi porni în numele său propriu, în 
virtutea subrogării legale, executarea contra terţilor răspunzători de 
daună.   Asigurătorul   se   poate   constitui   şi   parte   civilă   în   procesul 
penal în care terţul ar fi urmărit pe această cale sau se poate substitui 
asiguratului care s­a constituit parte civilă.
În cazul în care asiguratul a introdus o acţiune în daune contra 
terţului, înainte de a fi despăgubit, instanţa va trebui să lămurească 
dacă   asigurătorul   a   plătit   sau   nu   asiguratului   despăgubirea   pentru 
paguba pricinuită de terţ, putând cere ca asigurătorul să intervină în 
proces. De asemenea, instanţa penală, când constată că asigurătorul a 
plătit despăgubirea şi deci creanţa părţii civile este stinsă, poate, la 
cererea   procurorului   sau   din  oficiu,   să   acorde   despăgubirea   direct 
asigurătorului,   chiar   în   lipsa   unei   intervenţii   din   partea   sa. 
Asigurătorul   are   calitatea   de   parte   civilă   în   procesul   penal   pornit 
împotriva autorilor faptei  şi, ca atare, nu trebuie să facă cerere de 
intervenţie   în   proces,   citarea   lui   fiind   obligatorie   pentru   a­şi 
valorifica drepturile legale99;
g)  asigurătorul este în drept să exercite, împotriva asiguratului, 
acţiunea în restituirea despăgubirilor plătite, în temeiul art. 992 din 
Codul civil, dacă la acţiunea sa împotriva terţului acesta împiedică 
subrogarea, opunând excepţia plăţii de bună­credinţă făcută asiguratului.

C. Efectele subrogării în raporturile asigurătorului

cu terţii
În ce priveşte raporturile asigurătorului cu terţii, subrogarea 
acestuia în drepturile asiguratului produce următoarele efecte:
a) dacă terţul avea contractată o asigurare de responsabilitate, 
asigurătorul   va   fi   în   acelaşi   timp  asigurătorul   bunurilor   persoanei 
păgubite şi asigurătorul terţului  responsabil de  daună. Prin efectul 
compensării, asigurătorul devine creditorul terţului şi debitorul lui, 

99 A se vedea şi I. Petru, Notă la sentinţa civilă nr. 976 din 2 decembrie  
1966 a Tribunalului popular raional Gheorghieni, în Revista română 
de drept, 1968, nr. 8, p. 128.

                                                   214
situaţie în care compensaţia, până la concurenţa cotităţii respective, 
operează în patrimoniul asigurătorului, de plin drept;
b) terţul împotriva căruia asigurătorul se îndreaptă prin subrogare, 
în locul   asiguratului,  nefiind  ţinut  să  plătească  o  despăgubire  mai 
mare   decât   valoarea   reală   a   bunului,   are   dreptul   să   dovedească 
valoarea lui reală, spre a plăti numai suma corespunzătoare.
c)   terţul   răspunzător   de   producerea   pagubei   poate   discuta 
existenţa   prejudiciului,   a   culpei   sau   a   răspunderii   sale,   precum   şi 
cuantumul pagubelor cauzate asiguratului. Practica arbitrală a decis 
că forţa majoră – constând în marea agitată ce a produs tangajul şi 
ruliul navei – invocată şi dovedită de armator, îl apără de răspunderea 
pentru avaria, degradarea sau lipsa constatată la mărfurile asigurate, 
în acţiunea subrogatorie pornită de asigurător;
d) terţul poate invoca faţă de asigurător apărările pe care le 
putea opune persoanei păgubite. El se poate apăra numai în măsura 
calităţii   sale   juridice   şi   a   interesului   său   legitim.   Astfel,   dacă 
asigurătorul a plătit despăgubirea pentru o daună avizată tardiv sau 
pentru o pretenţie de asigurare prescrisă, aceasta nu dă drept terţului 
de a invoca tardivitatea avizării sau prescripţia. În mod concret, nu 
terţul ia locul asigurătorului faţă de asigurat, ci asigurătorul ia locul 
asiguratului faţă de terţ;
e) terţul este în drept să opună asigurătorului excepţia neplăţii 
indemnizării de asigurare. Subrogarea legală nu operează decât din 
momentul   plăţii,   iar   terţul   devine   debitor   al   asigurătorului   numai 
după efectuarea ei. De asemenea, terţul poate opune asigurătorului, 
înainte   de   lichidarea   daunei,   orice   convenţie   încheiată   între   el   şi 
asigurat,   fără   ca   asigurătorul   să   poată   invoca   efectul   relativ   al 
contractului la care se referă Codul civil. Renunţarea asiguratului la 
drepturile sale, în favoarea terţului, după primirea despăgubirii, nu 
poate   fi   însă   opusă   asigurătorului,   neavând   valoare   din   punct   de 
vedere juridic. Prin efectul subrogării, toate drepturile asiguratului 
împotriva terţului trec asupra asigurătorului, în limita despăgubirii de 
asigurare   plătită.   Ca   urmare,   asiguratul   nu   poate   renunţa,   în   mod 
valabil, la un drept ce nu­l mai are.

                                                   215
 Practica asigurărilor a decis că terţul culpabil poate să discute 
plata făcută de asigurător pentru indemnizarea unui risc neasigurat. 
În speţă, s­a arătat că asigurătorul a făcut o plată nedatorată şi în 
consecinţă   poate   formula   o   acţiune   de   restituire.   Asigurătorul   se 
subrogă   în  drepturile  asiguratului,   pe   baza  plăţii   despăgubirii,   dar 
numai în temeiul contractului de asigurare;
f) terţul poate opune asigurătorului şi excepţia plăţii de bună­
credinţă   făcută   asiguratului.   Terţul   este   îndreptăţit   să   considere 
victima pagubei drept creditor, atât timp cât subrogarea nu i­a fost 
adusă la cunoştinţă. Plata făcută creditorului este valabilă chiar dacă 
ulterior   el   ar   fi   evins.   O   asemenea   excepţie   nu   este   opozabilă 
asigurătorului când plata făcută de terţ are loc după ce subrogarea i­a 
fost   adusă   la   cunoştinţă.   În   acest   caz,   plata   este   făcută   cu   rea­
credinţă.

D. Cazuri în care nu se exercită dreptul de regres

În   asigurările   facultative   de   bunuri,   aparţinând   persoanelor 
fizice,   asigurătorul   nu   exercită   dreptul   de   regres   în   următoarele 
situaţii:
a)   când  fapta  terţului   generatoare  a  pagubei   nu  constituie   o 
culpă   în   raporturile   de   asigurare,   conform   regulamentelor   ori 
condiţiilor de asigurare, indiferent dacă terţul este sau nu asigurat.
Această regulă creează un regim de egalitate între asigurat şi 
terţ,   exonerându­l   pentru   prejudiciile   cauzate   prin   faptele   care   nu 
constituie cazuri de culpă în raporturile de asigurare. O excepţie de la 
regulă   o   constituie   asigurarea   de   animale.   Astfel,   când   animalul 
asigurat   a   pierit,   ca   urmare   a   unui   accident   de   autovehicul, 
asigurătorul   îşi   conservă   dreptul   său   de   regres   împotriva   celui 
răspunzător de producerea pagubei, indiferent dacă faptul constituie 
sau   nu   o   culpă   în   raporturile   de   asigurare.   Dacă   deţinătorul   sau 
conducătorul autovehiculului, care a produs accidentul, este cuprins 
în asigurarea prin efectul legii de răspundere civilă, se aplică dreptul 
comun. Soluţia este valabilă şi în situaţia în care terţul are contractată 
o  asigurare   de   răspundere   civilă,   în  asemenea   cazuri,   asigurătorul 

                                                   216
 devenind, datorită subrogării, creditorul terţului, dar în acelaşi timp 
fiind   şi   debitorul   lui.   În   virtutea   asigurării   de   răspundere   civilă, 
operează,   de   plin   drept,   compensaţia   până   la   concurenţa   cotităţii 
respective, în patrimoniul asigurătorului.
b)   când   terţul   autor   al   faptei   este   minor.   Cu   caracter   de 
excepţie,   regula   nu   se   aplică   dacă   persoana   răspunzătoare   pentru 
minor avea în mod vădit posibilitatea să­l împiedice de a produce 
paguba.
În   asigurarea   obligatorie   a   autovehiculelor   pentru   cazuri   de 
avarii   şi   răspundere   civilă,   precum   şi   în   asigurarea   facultativă   de 
răspundere civilă legală, asigurătorul nu exercită dreptul de regres:
­ împotriva soţiei (soţului) asiguratului;
­   împotriva   persoanelor   care   se   află   în   întreţinerea 
asiguratului,   respectiv  a copiilor   şi   altor   persoane  care  locuiesc   şi 
gospodăresc   împreună   cu   asiguratul,   fără   a   avea   venituri   proprii, 
precum   şi   a   persoanelor   care   sunt   în   întreţinerea   exclusivă   a 
asiguratului,   chiar   dacă   nu   locuiesc   şi   gospodăresc   împreună   cu 
acesta.
Preşedintele   consiliului   de   administraţie   al   societăţii   de 
asigurare  este  autorizat   să   aprobe,   de   la   caz   la   caz,   renunţarea   la 
exercitarea dreptului de regres împotriva altor persoane care locuiesc 
împreună cu asiguratul, cât şi împotriva persoanelor răspunzătoare de 
accident, când ele însele au fost grav rănite, sau a moştenitorilor lor, 
dacă acele persoane au decedat ca urmare a accidentului. Renunţarea 
la exercitarea dreptului de regres nu poate fi aprobată dacă paguba a 
fost produsă cu intenţie sau a fost prilejuită de comiterea cu intenţie a 
unor fapte grave.

     V. Rezumat
              În cadrul acestei teme, studenţii au învăţat despre:
      ­ Obligaţiile asigurătorului după producerea cazului asigurat
      ­ Limitarea idemnizaţiei de asigurare     
      ­ Subrogarea asigurătorului în dreptul asiguratului 

                                                   217
      Vl. Test de evaluare / autoevaluare a cunoştinţelor 
      1. Rezumaţi procedura constatării producerii evenimentului 
asigurat
      2. Precizaţi determinarea cauzelor pagubelor
      3. Rezumaţi procedura evaluării pagubelor
4. Rezumaţi procedura stabilirii şi plăţii idemnizaţiei de 
asigurare
      5. Rezumaţi procedura limitării idemnizaţiei de asigurare
      6. Rezumaţi procedura subrogării în drepturile asiguratului
     
      R.  1.vezi 4.2    2.vezi 4.3     3.vezi 4.5  
            4.vezi 4.6    5.vezi 4.7     6.vezi 4.8
      

                                                   218
 Unitatea de învăţare X
      Încetarea contractului de asigurare

I. Introducere
              Această temă urmăreşte lămurirea următoarelor probleme:     
      ­ Modurile generale de încetare a contractului de asigurare
      ­ Modurile particulare de încetare a contractului de asigurare

      II. Competenţe
              După parcurgerea acestei teme, studenţii vor fi capabili:
      ­ Să enumere şi explice modurile generale de încetare a contractului 
de asigurare
      ­ Să enumere şi explice modurile particulare de încetare a 
contractului de asgurare

      III. Durata medie de parcurgere a acestei teme
                      ­ 3 ore
      IV. Conţinutul unităţii de învăţare
      4. Încetarea contractului de asigurare
4.1. Precizări
Încetarea contractului de asigurare se produce atât prin moduri 
obişnuite de încetare a contractului (cum ar fi ajungerea la termen ori 
realizarea riscului), cât şi prin moduri particulare, precum nulitatea, 
rezilierea şi denunţarea.
Literatura   de   specialitate   distinge   între   încetarea   de   drept   a 
contractului   de   asigurare   (când   sunt   întrunite   condiţiile   legale   ­ 
ajungerea la termen, dispariţia obiectelor asigurate din evenimente 
neasigurate) şi încetarea la iniţiativa părţilor contractante, dacă sunt 
prezente   circumstanţele   necesare   (rezilierea   pentru   neîndeplinirea 
obligaţiilor   contractuale   asumate,   înstrăinarea   bunului   asigurat, 
modificarea riscului).

                                                   219
 După criteriul părţii în folosul căreia este reglementat dreptul 
de   încetare,   distingem   între   moduri   de   încetare   în   folosul 
asigurătorului, asiguratului sau ambelor părţi.
Distincţia   cea   mai   relevantă   este   aceea   dintre   modurile   de 
încetare obişnuite şi particulare.

4.2. Moduri obişnuite de încetare a contractului

de asigurare
4.2.1. Precizări
Asigurarea, prin specificul ei de a acorda protecţie asiguratului 
contra   unor   eventuale   daune   materiale   sau   în   cazul   în   care   ar 
interveni   un  anumit   eveniment,   îşi   realizează   scopul   numai   atunci 
când raporturile dintre părţi se desfăşoară normal pentru a produce 
efectele   juridice   scontate.   Din   acest   punct   de   vedere,  contractul 
încetează în mod obişnuit, normal, la expirarea termenului stabilit de 
părţi sau în cazul producerii evenimentului asigurat.
După   efectele   pe   care   le   produce,   încetarea   echivalează   cu 
stingerea obligaţiei, pe cale de plată, din dreptul comun.

4.2.2. Ajungerea la termen

Modul   obişnuit   de   încetare   a   contractelor   de   asigurare   cu 
durată determinată, îl constituie expirarea perioadei pentru care au 
fost   încheiate,   încetarea   prin   acest   mod   echivalează   cu   stingerea 
obligaţiei prin plată din dreptul comun.

4.2.3. Producerea evenimentului asigurat

În   asigurarea   de   viaţă   şi   pentru   accidente   a   persoanelor, 
survenirea   cazului   asigurat   este   modul   obişnuit   de   încetare   a 
contractului.   Asiguratul   sau  beneficiarul   desemnat   încasează   suma 
asigurată,   plătită   de   către   asigurător   şi   contractul   se   stinge   în 
întregime.   Stingerea   contractului   se   manifestă   deci   prin   achitarea 
sumei asigurate în momentul producerii evenimentului asigurat.
Pentru asigurările de bunuri, contractul încetează numai dacă 
prin realizarea riscului, bunul asigurat a fost distrus în totalitate. În 

                                                   220
caz contrar, contractul continuă să­şi producă efectele, în principiu, 
pentru o sumă asigurată redusă.
Aceeaşi soluţie se aplică şi la asigurarea de răspundere civilă. 
Dacă   suma   asigurată   nu   se   epuizează   prin   achitarea   despăgubirii 
terţului prejudiciat prin fapta asiguratului, asigurătorul rămâne şi pe 
mai departe obligat până la concurenţa sumei contractate.

4.3. Moduri particulare de încetare a contractului

de asigurare
4.3.1. Precizări
Desfăşurarea   normală   a   relaţiilor   contractuale   poate   fi 
perturbată   de   anumite   evenimente   ce­şi   au   originea   în   conduita 
asiguratului sau sunt independente de voinţa acestuia. Existenţa unor 
asemenea evenimente sau  împrejurări, în măsura în care contravin 
condiţiilor de asigurare, determină denunţarea, rezilierea ori anularea 
raporturilor   juridice   de   asigurare.   Aceste   moduri   de   încetare   sunt 
particulare, neobişnuite, deoarece fac să înceteze  contractul înaintea 
expirării duratei sale, precum şi înaintea survenirii cazului asigurat.

4.3.2. Denunţarea contractului

A. Noţiune
Denunţarea   este   o   modalitate   de   încetare   a   contractului   de 
asigurare, care se produce prin consimţământul mutual al părţilor şi 
numai   prin   cauze   autorizate   de   lege.   În   acest   sens,   Legea   nr. 
136/1995 stabileşte cazurile în care părţile au dreptul de a denunţa 
asigurarea şi determină, pe această cale, încetarea ei.

4.3.3. Denunţarea contractului de către asigurător

Asigurătorul are dreptul, potrivit art. 13, alin. 2 din Legea nr. 
136/1995,   să   denunţe   contractul   în   cazul   în   care   asiguratul   nu   a 
comunicat,   în   scris,   asigurătorului,   imediat   ce   a   cunoscut, 
modificările intervenite în cursul executării contractului, în legătură 
cu   datele  luate  în   considerare  la   încheierea   asigurării.   Denunţarea 
poate   fi   exercitată   numai   dacă   modificarea   intervenită   exclude, 

                                                   221
potrivit condiţiilor de asigurare, menţinerea contractului. Dispoziţiile 
cu privire la denunţarea contractului au caracter imperativ, dacă se 
dovedeşte că asiguratul a fost de rea­credinţă.
În   asigurarea   de   persoane   asupra   vieţii,   asigurătorul   poate 
denunţa   asigurarea   când   asiguratul   nu­şi   îndeplineşte   obligaţia   de 
comunicare,   dar   numai   înăuntrul   unui   termen   de   doi   ani   de   la 
încheierea contractului sau de la repunerea în vigoare a acestuia.
În asigurările de bunuri, asigurătorul este în drept să denunţe 
contractul când constată neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiei 
de întreţinere corespunzătoare a bunurilor şi neluarea măsurilor de 
prevenire impuse de lege, de autorităţi ori de natura însăşi a bunurilor 
asigurate.
Denunţarea   poate   fi   invocată   de   asigurător   în   următoarele 
cazuri:
a) acţiunile sau inacţiunile asiguratului pun în pericol bunul 
asigurat,   determinând   o   creştere   a   posibilităţii   realizării   riscului. 
Asemenea   împrejurări,   deşi   apărute   ulterior,   exclud   posibilitatea 
înnoirii   contractului   şi   justifică   pe   deplin   denunţarea   asigurării. 
Denunţarea   se   efectuează   prin   scrisoare   recomandată   şi   produce 
efecte începând cu ziua următoare a datei scrisorii;
b)   acţiunea   sau   inacţiunea   asiguratului   pune   în   pericol 
interesul   asigurătorului   în   asigurare.   De   exemplu,   în   asigurarea 
pentru cazuri de accidente a angajaţilor agenţilor economici, unitatea 
este obligată să ţină un registru de evidenţă a persoanelor asigurate, 
pe   profesii,   după   un   model   anume   stabilit.   Dacă   se   constată   că 
registrul   de   evidenţă   nu   s­a   ţinut   ori   nu   s­au   efectuat   la   timp 
înregistrările  cerute,   asigurătorul   are  dreptul   să   denunţe   contractul 
înainte de termen, restituind agentului economic partea proporţională 
din sumele plătite referitoare la timpul după data denunţării;
c)   a   expirat   perioada   de   valabilitate   a   contractului. 
Contractele   de   asigurare   încheiate   pe   termene   determinate   pot   fi 
denunţate unilateral de asigurător, prin manifestarea expresă a voinţei 
sale, la expirarea perioadei pentru care asigurătorul s­a obligat. În 
cazul contractelor pe durată determinată, ce se reînnoiesc de drept, 

                                                   222
denunţarea   se   poate   exercita   numai   cu   un   preaviz   înainte   de 
împlinirea termenului pentru care asigurarea a fost contractată;
d)   voinţa   unilaterală   a   asigurătorului   manifestată   în 
termenul şi condiţiile legii. Denunţarea unilaterală operează şi prin 
voinţa asigurătorului, în cazul contractelor pe durată nelimitată, dar 
numai   în   termenele   stipulate   prin   condiţiile   de   asigurare.   Astfel, 
asigurarea animalelor poate fi denunţată în scris, cu cel puţin 30 de 
zile înainte de sfârşitul anului calendaristic respectiv, cu valabilitate 
de la începutul anului calendaristic următor. În asigurarea culturilor 
agricole şi a rodului viilor, denunţarea poate fi făcută, în fiecare an, 
în scris, cel mai târziu până la data de 15 septembrie, cu valabilitate 
de la începutul anului agricol următor. La fel, contractul încheiat pe 
durată   nelimitată,   pentru   cazurile   de   accidente   a   persoanelor 
transportate cu autovehiculele unităţilor economice, poate fi denunţat 
de asigurător, cu un preaviz scris de 30 de zile, cu începere însă de la 
1 a lunii următoare.
Asigurătorul   poate   denunţa   unilateral   contractul   şi   după 
producerea evenimentului asigurat, respectiv plata indemnizaţiei de 
asigurare,   în   situaţia   când   asigurarea   a   rămas   în   vigoare.   Dreptul 
asigurătorului poate fi exercitat numai într­un termen de 15 zile, prin 
scrisoare recomandată. Denunţarea îşi va produce efectele începând 
cu ziua următoare a datei scrisorii.

4.3.4. Denunţarea contractului de către asigurat

A. Cauze de denunţare a contractului de
către asigurat
Denunţarea contractului de asigurare de către asigurat se poate 
produce din următoarele cauze:
a) voinţa unilaterală a asiguratului manifestată în termenul şi în 
condiţiile legii. Asiguratul are dreptul, la fel ca şi asigurătorul, de a 
denunţa contractul în cazul în care, la împlinirea termenului pentru 
care a fost încheiat îşi manifestă voinţa expresă.
Astfel,   asigurările   care   se   înnoiesc   de   drept,   încheiate   cu 
unităţile economice, pot fi denunţate, de către unitatea asigurată, prin 

                                                   223
scrisoare recomandată transmisă cu 20 de zile înainte de expirarea 
asigurării.
Practica  arbitrală  a respins  pretenţiile  unor  unităţi  asigurate, 
care   au   motivat   cu   argumente   diferite   denunţarea   unilaterală   a 
contractului de asigurare înainte de expirarea termenelor stipulate.
În   asigurările   de   persoane   la   care   se   constituie   rezervă   de 
prime,   potrivit   art.   36   din   Legea   nr.   136/1995,   asiguratul   poate 
denunţa contractul cerând să i se restituie partea din rezerva stabilită, 
conform   condiţiilor   de   asigurare.   Acest   drept   al   asiguratului   se 
explică prin faptul că asigurările de persoane şi, în special, asigurarea 
asupra vieţii implică o economisire de către asigurat a disponibilului 
său bănesc, care nu trebuie să fie forţată. În acelaşi sens, asiguratul, 
în conformitate cu art. l pct. 28 din Legea nr. 172/2004, poate să 
ceară repunerea în vigoare asigurării, la care se constituie rezervă de 
prime, în cazurile prevăzute în condiţiile de asigurare.
b) obiectul asigurării nu mai există sau este modificat. Dacă la 
data   expirării   asigurării,   care   se   reînnoieşte   de   drept,   obiectul 
asigurării nu mai există sau este modificat, asiguratul poate denunţa 
contractul.   Efectele   se   vor   produce   de   la   data   expirării   vechiului 
contract, chiar dacă denunţarea nu s­a făcut în termen de 20 de zile.
Contractul cu durată nelimitată, poate fi denunţat de unitatea 
asigurată   în   aceleaşi   termene   şi   forme   ca   şi   denunţarea   făcută   de 
asigurător.
c)   modificările   dispuse   prin   condiţiile   de   asigurare   nu   sunt 
acceptate   de   asigurat.   De   exemplu,   în   asigurările   agricole   şi   de 
animale,   ce   sunt   încheiate   fără   termen,   în   cazul   unor   modificări 
esenţiale   ale   condiţiilor   de   asigurare   care   au   valabilitate   de   la 
începutul   anului   calendaristic  următor,   asigurătorul   este   obligat   să 
comunice, în scris, unităţii asigurate, aceste modificări. În situaţia în 
care asiguratul nu acceptă continuarea contractului în noile condiţii 
comunicate   de   asigurător,   el   poate   denunţa   asigurarea   în   aceleaşi 
termene şi forme ce sunt specifice denunţării obişnuite.

                                                   224
B. Procedura denunţării
Denunţarea trebuie făcută în mod formal şi fără a putea lăsa 
vreo îndoială asupra intenţiei celui ce o face. După cum rezultă din 
condiţiile de asigurare, denunţarea se comunică în scris şi în aşa fel 
încât   ajungerea   ei   la   cunoştinţa   asiguratului   să   fie   certă.   Proba 
comunicării o constituie scrisoarea recomandată dar, la nevoie, partea 
interesată o poate dovedi prin înregistrarea scrisorii sau semnătura de 
primire.

4.3.5. Efectele denunţării

A. Consecinţele desfiinţării contractului
numai pentru viitor
Fiind un contract cu executare succesivă, denunţarea asigurării 
nu   produce,   în   principiu,   efecte   retroactive,   ci   operează  ex   nunc, 
desfiinţând contractul numai pentru viitor.
În   ceea  ce   priveşte  primele   de   asigurare,   art.   l,   pct.   19  din 
Legea nr. 172/2004 prevede că, în cazul denunţării, restituirea lor se 
face conform condiţiilor de asigurare. Ca regulă generală, se impune 
restituirea primelor plătite pentru perioada ulterioară denunţării.
Reţinerea   primelor   pentru   perioada   cât   contractul   a   fost   în 
vigoare   este   normală,   deoarece   ele   reprezintă   contraprestaţia 
asigurătorului. Încasarea primelor după ce contractul a fost denunţat 
(deci în condiţiile în care obligaţiile reciproce ale părţilor au încetat), 
nu   se   justifică,   întrucât   duc   la   îmbogăţirea   fără   just   temei   a 
asigurătorului.   În   acest   sens,   practica   arbitrară   a   stabilit   că, 
neexistând contract, asigurătorul nu poate susţine că primele încasate 
după data denunţării reprezintă contraprestaţia riscurilor pe care le­a 
suportat. Contractul fiind desfiinţat, asigurătorul nu mai are nici o 
obligaţie   cu   privire   la   riscurile   ce   ar   surveni   după   încetarea 
raporturilor contractuale cu fostul beneficiar al asigurării.
De la regula enunţată este admisă o singură derogare. Dacă cu 
ocazia denunţării contractului se constată că asiguratul a fost de rea­
credinţă, primele încasate nu mai sunt restituite de către asigurător. 
Reţinerea   integrală   a   primelor   are   un   caracter   sancţionator   pentru 

                                                   225
fapta culpabilă stabilită în sarcina asiguratului.

B. Repunerea în vigoare a asigurării denunţate

Asigurarea   denunţată   pentru   încălcarea   de   către   asigurat   a 
obligaţiei   de  întreţinere  a  bunului   şi   de  prevenire   a   evenimentului 
asigurat poate fi repusă în vigoare. Repunerea asigurării în vigoare se 
efectuează de către asigurător în scris, începând cu ziua următoare a 
datei scrisorii şi până la expirarea termenului prevăzut în contract, 
numai după ce organele de specialitate ale asigurătorului au constatat 
înlăturarea   deficienţelor.   În   acest   sens,   la   asigurările   de   animale, 
asiguratul   trebuie   să   prezinte   o   adeverinţă   eliberată   de   organele 
veterinare competente ­ medicul veterinar de circumscripţie în cazul 
agenţilor   economici,   medicul   sau   tehnicianul   veterinar   de 
circumscripţie ori tehnicianul comunal, în situaţia persoanelor fizice 
­ din care să rezulte că motivele care au provocat denunţarea au fost 
înlăturate. Pentru pagubele pe care le încearcă asiguratul în perioada 
cât asigurarea a fost denunţată, asigurătorul nu acordă despăgubiri.

4.4. Rezilierea contractului

4.4.1. Noţiune
Ca   mod   particular   de   încetare   a   contractului   de   asigurare, 
rezilierea intervine în prezenţa unor împrejurări, ce pot apare înainte 
sau după începerea răspunderii asigurătorului şi care fac imposibilă 
continuarea   raporturilor   juridice   dintre   părţi.   Sunt   astfel   de 
împrejurări   producerea   evenimentului   asigurat   înainte   de   a   începe 
răspunderea   asigurătorului,   imposibilitatea   producerii   lui,   neplata 
ratelor   de   primă,   înstrăinarea   bunului   asigurat,   etc.   Doctrina   şi 
practica disting între rezilierea de drept şi rezilierea pentru alte cauze 
prevăzute de lege.

4.4.2. Rezilierea de drept

Rezilierea   de   drept   se   corelează   cu   momentul   începerii 
răspunderii asigurătorului. În conformitate cu art. l pct. 12 din Legea 

                                                   226
nr. 172/2004, rezilierea de drept a contractului de asigurare intervine 
când evenimentul asigurat s­a produs sau producerea lui a devenit 
imposibilă, înainte de a începe răspunderea asigurătorului.
După   începerea   răspunderii   asigurătorului,   contractul   se 
reziliază   de   drept   numai   pentru   cazul   în   care   producerea 
evenimentului asigurat a devenit imposibilă.
Rezilierea de drept intervine în raport de momentul începerii 
răspunderii asigurătorului, şi anume :
­   producerea   evenimentului   asigurat   sau   imposibilitatea 
realizării lui înainte de începerea răspunderii asigurătorului;
­   imposibilitatea   producerii   evenimentului   asigurat   după 
începerea răspunderii asigurătorului.
În aceste două ipoteze, rezilierea este determinată de dispariţia 
unor   elemente   necesare   existenţei   contractului,   cum   sunt   riscul, 
bunul ori persoana supusă asigurării.
Astfel, în asigurarea animalelor, rezilierea de drept operează 
când toate animalele din grupa prevăzută în contract au pierit după 
încheierea   asigurării,   înainte   însă   de   începerea   răspunderii 
asigurătorului.
În asigurările agricole, contractul este reziliat de drept când 
toate culturile de pe suprafeţele indicate au fost distruse ori vătămate 
de riscurile cuprinse în asigurare sau distruse din orice cauză după 
încheierea   asigurării,   înaintea   începerii   răspunderii   asigurătorului, 
respectiv înainte de intrarea în vigoare a asigurării.
În asigurarea de persoane, contractul se reziliază de drept când 
evenimentul asigurat (decesul sau accidentarea persoanei asigurate), 
se   produce   înaintea   momentului   de   începere   a   răspunderii 
asigurătorului.
După începerea răspunderii asigurătorului, rezilierea de drept 
intervine   numai   dacă   producerea   evenimentului   asigurat   a   devenit 
imposibilă. Această împrejurare se poate realiza, de regulă, atât la 
asigurările   de   bunuri   prin   dispariţia   obiectului   material   supus 
asigurării,   cât   şi   la  asigurarea  de  răspundere   civilă   prin  dispariţia 
bunului susceptibil de a angaja răspunderea asiguratului. Pentru ca 

                                                   227
rezilierea să­şi producă efectele, este necesar ca obiectul asigurat să 
înceteze   a   exista   în   totalitate,   în   perioada   de   răspundere   a 
asigurătorului, iar evenimentul care a provocat consecinţele să nu fie 
cuprins în asigurare.
Conceptul de dispariţie a bunului trebuie înţeles într­un sens 
mai larg, obiectul putând fi pierdut, distrus sau adus, datorită uzurii 
avansate,   într­o   stare   care­l   face   impropriu   folosirii.   În   aceste 
împrejurări,   producerea   evenimentului   asigurat   devine   imposibilă, 
deoarece riscul dispare simultan cu bunul100.
Se consideră că „bunul a fost distrus" atunci când nu mai poate 
fi   folosit   potrivit   destinaţiei   sale   ori   costul   reparaţiilor   depăşeşte 
valoarea bunului la producerea evenimentului. Dacă distrugerea este 
parţială şi bunul poate fi utilizat, asigurarea va continua pentru restul 
perioadei, suma asigurată fiind redusă corespunzător cu începere de 
la data producerii evenimentului care nu a fost cuprins în contract. La 
fel, când unul din mai multe bunuri incluse în acelaşi contract este 
distrus din cauze necuprinse în asigurare, contractul rămâne pe mai 
departe în vigoare în privinţa celorlalte bunuri rămase nevătămate101.
Totodată, distrugerea bunului trebuie să aibă loc în perioada 
răspunderii asigurătorului, iar evenimentul care l­a provocat să nu fie 
cuprins în asigurare. De exemplu, în asigurarea auto pentru avarii, 
după începerea răspunderii asigurătorului, autovehiculul este furat de 
persoane necunoscute şi abandonat într­o stare care îl face, definitiv, 
impropriu   circulaţiei   pe   drumurile   publice.   În   asemenea   caz 
asigurarea este reziliată de drept, dacă în contract nu s­a prevăzut şi 
riscul pentru caz de furt.
Rezilierea de drept operează după aceleaşi reguli şi în cazul 
bunurilor sau valorilor asigurate pentru cazurile de furt dar distruse 
în   întregime   ca   urmare   a   unui   incendiu.   În   asemenea   situaţii 
contractul   îşi   încetează   existenţa,   întrucât   îndeplinirea   obligaţiilor 
unei părţi, respectiv a asigurătorului, a devenit imposibilă.

100D. Popescu, 1. Macovei, op. cit., p. 239.
101Ibidem.

                                                   228
4.4.3. Rezilierea datorită neplăţii ratelor de primă
Dacă   părţile   nu   au   stipulat   o   clauză   contrară,   contractul   se 
reziliază,   potrivit   art.   17   din   Legea   nr.   136/1995,   dacă   sumele 
datorate  de  asigurat   cu  titlu   de  primă   nu  sunt   plătite   în  termenul 
convenit   prin   contractul   de   asigurare.   Temeiul   rezilierii   de   drept 
constă   în   încetarea   prestaţiei   la   care   s­a   obligat   asiguratul   prin 
contract. Ca o consecinţă firească, va înceta şi obligaţia corelativă a 
asigurătorului.
Rezilierea   operează   fără   a   fi   necesară   îndeplinirea   vreunei 
formalităţi, singura condiţie fiind neplata primei în termenul stabilit 
şi notificarea obligaţiei de plată. Asigurătorul este obligat, conform 
art. l pct. 15 din Legea nr. 172/2004, să notifice asiguratului despre 
obligaţia   de   plată   a   primei   cu   20   de   zile   înainte   de   împlinirea 
termenului de plată. În acest fel, se reaminteşte asiguratului scadenţa 
obligaţiei   sale   şi   sancţiunile   la   care   se   supune   prin   neachitarea 
primei.   Prin   condiţiile   de   asigurare   se   pot   insera   clauze   contrare 
regulilor   arătate.   Asemenea   derogări   sunt   mai   semnificative   în 
asigurările   externe.   Astfel,   în   asigurarea   navelor   şi   aeronavelor,   a 
produselor   pentru   export,   precum   şi   a   construcţiilor­montajului, 
neplata   primelor   după   trecerea   termenului   de   păsuire   antrenează 
suspendarea   contractului.   Asigurătorul   poate   repune   în   vigoare 
contractul de asigurare la ora 24 a zilei  în care primele restante au 
fost plătite.
În asigurările de persoane, neplata unei rate de primă atrage 
rezilierea contractului. De la această regulă sunt exceptate asigurările 
de viaţă la care se constituie rezervă de prime, mai puţin asigurările 
temporare de deces, cu condiţia ca încetarea plăţii primelor să aibă 
loc   după   ce   au   fost   achitate   pe   timpul   prevăzut   în   condiţiile   de 
asigurare. De exemplu, în asigurarea mixtă pe viaţă şi suplimentară 
de   accidente,   dacă   primele   au   fost   plătite   pe   cel   puţin   6   luni   la 
contractele   încheiate   pe   durate   mai   mari,   contractul   de   asigurare 
poate rămâne valabil pentru o sumă asigurată redusă. Asiguratul are 
dreptul   ca,   în   decurs   de   3   ani   de   la   încetarea   plăţii   primelor,   să 

                                                   229
reactiveze contractul prin plata primelor  restante,  odată  sau în cel 
mult 6 rate, prin prelungirea duratei asigurării cu timpul cât nu s­au 
plătit primele sau parţial prin plata primelor restante şi parţial prin 
prelungirea duratei asigurării.

4.4.4. Rezilierea prin înstrăinarea bunului asigurat

Potrivit art. l, pct. 21 din Legea nr. 172/2004, în cazul în care 
bunul   asigurat   este   înstrăinat,   contractul   de   asigurare   se   reziliază 
dacă nu există o stipulaţie contrară.
Prevederi   derogatorii   în   acest   sens   conţin   condiţiile   ce 
reglementează   asigurările   de   autovehicule,   nave   şi   aeronave.   În 
cazurile   de   transmitere   a   proprietăţii   autovehiculelor,   de   către 
persoanele   fizice   şi   persoanele   juridice   particulare,   asigurarea 
continuă   pe   numele   noilor   proprietari   din   momentul   în   care   s­au 
autentificat actele de transmitere, până la sfârşitul perioadei pentru 
care au fost plătite ori se vor plăti primele de asigurare. La cererea 
asiguratului, prezentată asigurătorului cel mai târziu a doua zi de la 
data   autentificării   actului   de   transmitere  a  proprietăţii   vehiculului, 
asigurarea poate fi menţinută pentru un alt autovehicul al acestuia. 
Dacă asiguratul deţine un alt autovehicul, neasigurat pentru avarii, 
asigurarea   continuă   fără   întrerupere,   întocmindu­se   un   act   de 
asigurare suplimentar.
În cazul în care asiguratul deţine un autovehicul nou aflat în 
perioada   de   garanţie,   ce   are   inclus   în   costul   de   vânzare   şi   costul 
asigurării pentru avarii sau urmează să­şi procure un alt autovehicul, 
asigurarea se suspendă. Suspendarea asigurării începe de la ora 24 a 
zilei   în   care   s­a   făcut   autentificarea   actului   de   transmitere   a 
proprietăţii   autovehiculului.   Asigurarea   reintră   în   vigoare,   pentru 
prima situaţie, în ziua următoare celei în care expiră asigurarea de 
avarii   pentru   autovehiculul   aflat   în  perioada   de   garanţie.   Pentru  a 
doua situaţie, asigurarea reintră în vigoare de la data procurării unui 
nou   autovehicul,   cu   excepţia   cazului   când   acesta   nu   este   asigurat 
pentru avarii, dacă procurarea autovehiculului şi depunerea cererii de 
repunere în vigoare a asigurării se face cel mai târziu în 6 luni de la 

                                                   230
data suspendării asigurării. Răspunderea asigurătorului începe la data 
reintrării în vigoare a asigurării menţinute şi acţionează pe o perioadă 
de timp egală cu aceea în care asigurarea a fost suspendată102.
La   asigurările   Casco,   de   nave   şi   aeronave,   la   transmiterea 
dreptului de proprietate, noul proprietar intră în toate drepturile  şi 
obligaţiile   izvorâte   din   contractul   de   asigurare.   Pentru   a   opera 
transmiterea contractului este necesar ca dobânditorul să consimtă la 
preluarea asigurării, iar vechiul proprietar să nu solicite restituirea 
primelor corespunzătoare perioadei ulterioare transferării asigurării.

4.4.5. Rezilierea prin refuzul asiguratului de

a accepta modificarea contractului de asigurare
în asigurările externe
Rezilierea prin refuzul asiguratului de a accepta modificarea 
contractului se aplică în materie de nave, aeronave, credite pentru 
export şi construcţii­montaj.
Conform   reglementărilor   în   vigoare,   în   ipoteza   în   care 
asiguratul a comunicat date neexacte sau necomplete la  încheierea 
contractului ori nu a făcut deîndată asigurătorului comunicarea cu 
privire   la   schimbarea   împrejurărilor   esenţiale   privind   riscul, 
asigurătorul   are   dreptul   de   a   propune   asiguratului   modificarea 
corespunzătoare a contractului. Dreptul pe care îl are asigurătorul, de 
a propune modificarea contractului, poate fi exercitat numai înaintea 
producerii evenimentului asigurat şi dacă, în raport de elementele de 
fapt,   comunicate   sau   transmise   neexact   de   asigurat,   condiţiile   de 
asigurare prevăd adaptarea corespunzătoare a contractului.
Asemenea circumstanţe fiind de natură a determina o agravare 
a riscului, modificarea contractului antrenează majorarea primei de 
asigurare.   Dacă   asiguratul   nu   consimte   la   modificarea 
corespunzătoare,   propusă   de   asigurător,   contractul   se   reziliază,   cu 
efecte din momentul apariţiei circumstanţei respective.

102D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 243

                                                   231
4.4.6. Rezilierea contractului la
propunerea asiguratului
În asigurarea bunurilor sau valorilor pentruazurile de furt prin 
efracţie  ori   prin  acte  de  tâlhărie,   agentul   economic   asigurat   poate 
cere asigurătorului rezilierea contractului  în cazul  în care bunurile 
sau   valorile   respective   au   fost   cuprinse   în   sistemul   de   pază 
militarizată. Raţiunea rezilierii rezidă în preluarea riscurilor menţionate 
de către prestatorul de pază, care la rândul său se poate asigura.
Rezilierea   va   opera   cu   începere   din   luna   următoare   a   datei 
încheierii contractului de executare a pazei militarizate, asigurătorul 
fiind obligat de a­l înştiinţa pe asigurat.
Între   părţi,   rezilierea   are   drept   consecinţă   încetarea   pentru 
viitor   a   efectelor   contractului   de   asigurare.   Prestaţiile   efectuate 
anterior   rezilierii   vor   fi   valabile   şi,   ca   urmare,   primele   plătite   de 
asigurat, până la data rezilierii, rămân, în principiu, asigurătorului. 
Potrivit   art.   l,   pct.   19   din   Legea   nr.   172/2004,   în   cazul   în   care 
contractul   de   asigurare   se   reziliază,   primele   de   asigurare   plătite 
pentru perioada ulterioară rezilierii se restituie asiguratului.
Dacă   rezilierea   de   drept   intervine   înainte   de   începerea 
răspunderii asigurătorului pentru producerea evenimentului asigurat 
sau producerea acestuia a devenit imposibilă, primele de asigurare se 
restituie   integral.   Rezilierea,   operând   de   plin   drept   din   momentul 
survenirii cauzei ce o determină, prestaţiile încetează de la această 
dată şi nu de la data constatării103.
Dreptul   asiguratului   la   restituirea   primei   se   naşte   deci   din 
momentul când se produce rezilierea. De asemenea, calculul pentru 
restituire   se   face   tot   de   la   această   dată   şi   nu   de   la   aceea   când 
asiguratul a luat cunoştinţă de rezilierea contractului. În consecinţă, 
restituirea primelor poate fi solicitată şi după expirarea termenului 
contractului, dacă dreptul asiguratului la restituire nu s­a prescris.
 

103D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 243.

                                                   232
4.5. Nulitatea contractului de asigurare
4.5.1. Precizări
Nulitatea   asigurării,   ca   sancţiune   îndreptată   împotriva 
efectelor acesteia care contravin scopului dispoziţiei legale încălcate, nu 
este reglementată în mod expres prin normele instituite de Legea nr. 
136/1995. În măsura în care nici condiţiile generale de asigurare, ce 
fac parte integrantă din contract, nu conţin referiri exprese, se vor 
aplica regulile dreptului comun104.
Nulitatea contractului de asigurare poate fi determinată de:
­ declaraţii neexacte sau necomplete făcute de asigurat;
­ încetarea prevederilor cuprinse în contractul de asigurare;
­ lipsa de interes pentru bunurile asigurate.

4.5.2. Nulitate rezultând din declaraţii neexacte

sau necomplete făcute de asigurat
Declaraţia de asigurare are scopul de a determina elementele 
contractului şi de a da posibilitate asigurătorului să cunoască toate 
datele esenţiale necesare încheierii contractului. Ascunderea, omiterea 
sau   neexacta   declarare   a   unor   împrejurări   esenţiale   contractării 
asigurării   fiind   de   natură   a   vicia   consimţământul   asigurătorului, 
atrage nulitatea contractului de asigurare.
Această regulă este consacrată de condiţiile generale privind 
asigurările de bunuri şi autovehicule pentru cazurile de avarii. Astfel, 
când se constată, înainte de producerea evenimentului  asigurat,  că 
asiguratul a dat răspunsuri neexacte şi necomplete cu privire la datele 
luate în considerare la încheierea asigurării (împrejurări pe care dacă 
asigurătorul le­ar fi cunoscut nu ar fi încheiat asigurarea), contractul 
respectiv este lovit de nulitate.  În mod concret, condiţiile generale 
exclud de la asigurare culturile de pe lanurile (tarlalele) sau parcelele 
care  au  suferit,   în  anul   agricol   în  curs,   pagube   produse   de   ploaie 
torenţială, inclusiv efectele indirecte ale acesteia, grindină, furtună, 
uragan,   incendiu,   prăbuşire   sau   alunecare   de   teren.   Contractul   de 

104Ibidem.

                                                   233
asigurare   pentru   asemenea   culturi,   încheiat   pe   baza   declaraţiei 
asiguratului care a ascuns această împrejurare, este nul, cu menţiunea 
că primele de asigurare nu se mai restituie, pentru rea­credinţă.
Şi   în   asigurările   de   persoane,   în   situaţia   în   care,   cu   ocazia 
încheierii asigurării, asiguratul a făcut declaraţii neexacte cu privire 
la   vârsta   ori   starea   sa   de   invaliditate,   asigurarea   este   lovită   de 
nulitate.
Declaraţia   neexactă   produce   efecte   asemănătoare   şi   la 
repunerea în vigoare a contractului de asigurare. Practica judiciară a 
decis că reactivarea asigurării este ineficientă dacă a fost obţinută 
prin fraudă,  fiind indiferent  faptul  că  asigurătorul a acceptat  plata 
primelor   de   asigurare,   fără   să   verifice   în   fapt   starea   sănătăţii 
asiguratului.
Uneori,   cauza   de   nulitate   a   asigurării   poate   fi   temporară   şi 
acoperită   după   trecerea   unui   anumit   timp   de   la   contractare   sau 
reactivare, când viciul iniţial nu mai contează. De exemplu, în cazul 
asigurărilor de viaţă la care se constituie rezervă de prime, pentru 
declaraţii   neexacte   făcute   de   asigurat,   asigurătorul   nu   mai   poate 
exercita dreptul său de a invoca nulitatea după trecerea a doi ani de la 
încheierea contractului sau de la repunerea lui în vigoare105.

4.5.3. Nulitate rezultând din încetarea

prevederilor cuprinse în condiţiile de asigurare
Încălcarea   dispoziţiilor   esenţiale   din   condiţiile   generale   de 
asigurare   se   poate   referi   şi   la   preluarea   de   riscuri   excluse   sau 
primirea   în  asigurare   de   bunuri   şi   persoane   neasigurabile,   ipoteză 
care atrage nulitatea asigurării. Astfel, contractele privind asigurările 
de   bunuri,   animale   şi   de   culturi   agricole   încheiate   cu   alţi   agenţi 
economici   decât   cei   expres   prevăzuţi   în   condiţiile   de   asigurare 
respective   sunt   nule.   Aceleaşi   consecinţe   juridice   le   suportă 
asiguratul în cazul asigurării de avarii privind autovehiculele care nu 

105Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 440 din 27 martie 1975, în 
Culegere de decizii ale tribunalului Suprem, 1976, p. 83.

                                                   234
sunt înmatriculate potrivit dispoziţiilor legale referitoare la circulaţia 
pe drumurile publice în România (tractoare agricole, autocombine, 
cilindri compresori).

4.5.4. Nulitate datorată lipsei de interes pentru

bunurile asigurate
Nulitatea   contractului   rezultând   din   lipsa   interesului   pentru 
bunurile asigurate se justifică prin împrejurarea că asiguratul nu are 
nici un drept la despăgubire în urma producerii unei daune. Pentru ca 
nulitatea   să   opereze   este   necesar   ca   interesul   bunului   asigurat   să 
lipsească în momentul încheierii contractului de asigurare.
Prima   excepţie   priveşte   animalele   cuprinse   în   asigurare   dar 
care   nu   au   împlinit   vârsta   minimă   prevăzută   în   condiţiile   de 
asigurare,   ceea   ce   echivalează   cu   absenţa   interesului   în   asigurare, 
care este o cauză de nulitate relativă. Această cauză de nulitate poate 
fi   acoperită   dacă   animalele   pier   în   perioada   de   asigurare,   după 
împlinirea   vârstei   minime   dar   înainte   de   constatarea   nulităţii 
contractului, respectiv restituirea primelor de asigurare.
A doua excepţie priveşte cazul în care asiguratul nu posedă 
nici un animal dintr­o grupă de animale pe care le asigură, dar le 
dobândeşte după încheierea asigurării. Deşi interesul în asigurare a 
fost   absent   la   încheierea   contractului,   asigurarea   încheiată   nu   este 
nulă,   având   ca   obiect   animalele   intrate   în   gospodărie   în   cursul 
asigurării şi care se  încadrează în grupa de vârstă pentru care s­a 
încheiat asigurarea.

4.5.5. Efectele nulităţii asigurării

Menită   să   asigure   respectarea   condiţiilor   de   validitate   ale 
contractului   de   asigurare,   nulitatea   restabileşte   situaţia   juridică   a 
contractanţilor de la data încheierii asigurării. Nulitatea contractului 
de asigurare operează retroactiv, ca o consecinţă firească a finalităţii 
sale.
Efectul   retroactiv   presupune   repunerea   părţilor   în   situaţia 
anterioară, care implică restituirea reciprocă a prestaţiilor.

                                                   235
 Asigurătorul   va   restitui   primele   de   asigurare   încasate,   iar 
asiguratul indemnizaţia, în măsura în care a fost plătită.
În cazul nulităţii parţiale, contractul este considerat valabil în 
limita   normelor   cantitative   prevăzute   în   condiţiile   generale   şi   nul 
pentru   partea   ce   depăşeşte   prevederile   normelor   respective, 
corespunzător cărora se vor restitui şi primele aferente106.

       V. Rezumat
              În cadrul acestei teme, studenţii au învăţat despre:
      ­ Modurile obişnuite de încetare a contractului de asigurare      
      ­ Modurile particulare de încetare a contractului de asigurare

      Vl. Test de evaluare / autoevaluare a cunoştinţelor 
      1. Rezumaţi modurile obişnuite de încetare a contractului de 
asigurare
      2. Rezumaţi modurile particulare de încetare a contractului de 
asigurare
     3. Rezumaţi modul de încetare a contractului de asigurare prin 
denunţare
4. Rezumaţi  modul de încetare a contractului de asigurare prin 
rezilierea acestuia
      5. Rezumaţi modul de încetare a contractului de asigurare prin 
nulitatea acestuia
      6. Rezumaţi efectele nulităţii contractului de asigurare
     
      R.  1.vezi 4.2       2.vezi 4.3        3.vezi 4.3.1
            4.vezi 4.3.2    5.vezi 4.3.3     6.vezi 4.3.3
      
      VII. Temă de control: Încetarea contractului de asigurare prin 
nulitatea contractului 
106D. Popescu, I. Macovei, op. cit., p. 250.

                                                   236
      

      Bibliografie

M.   Toma,  Drept   civil.   Teoria   generală   a   obligaţiilor, 

Editura Argument, Bucureşti, 2003.
M. Toma, Drept civil, Drepturi reale, Editura Argument, 
Bucureşti, 2003.
M. Toma, Drept comercial, Editura Argument, Bucureşti, 
2003.
Gh.   Iosif,   Al.   Gherasim,   N.   Crişan,   C.   Galiceanu,   G. 
Sauer, P. Tănăsescu, Sistemul asigurărilor în România, Editura 
Tribuna Economică, Bucureşti, 1997.
Fr.   Deak,  Tratat   de   drept   civil.   Contracte   speciale, 
Editura Actami, Bucureşti, 1999.
Tr. lonaşcu, E. Barasch,  Teoria generală a contractelor  
economice,   Volumul   I,   Editura   Academiei   R.P.R.,   Bucureşti, 
1963
D. Popescu, I. Macovei, Contractul de asigurare, Editura 
Junimea, Iaşi, 1982;
T. R. Popescu, P. Anca,  Teoria generală a obligaţiilor, 
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987;
Constantin   Stătescu,  Drept   civil.   Teoria   generală   a  
obligaţiilor, Bucureşti, T.U.B., 1988;
Marcel Planiol, Georges Ripert,  Traite pratique de droit  
civil français, Tome XI, Contrats civils. Paris, 1932;
Henri Margeat, Andre Favre­Rochex, Precis de la loi sur  
le contrat d'assurance, Paris, 1971;
D.   Alexandresco,  Explicaţiunea   teoretică   şi   practică   a  
dreptului civil român, Tomul X, Editura Socec, Bucureşti, 1911;
Noul Cod civil 

                                                   237
 DIRECTIVE   ale   Comunităţii   Europene   căror   prevederi 
au fost transpuse în legile româneşti
1. Prima Directivă a Consiliului 73/239/CEE din 24 iulie 
1973   privind   coordonarea   legilor,   reglementărilor   şi 
prevederilor   administrative   privind   iniţierea   şi   desfăşurarea 
activităţii de asigurare directă, alta decât cea de viaţă (Jurnalul 
Oficial L 228, 16/08/1973, p. 0003)
Versiunea consolidată cuprinzând modificările aduse prin 
următoarele directive: 76/580, 84/641, 87/343, 87/344, 88/357, 
90/618, 92/49, 95/26, 2000/26, 2002/13, 2002/87:
­ art. l, art. 2, art. 5, art. 6, art. 7, art. 8, art. 9, art. 10, art. 
12, art. 13, art. 14, art. 16, art. 17, art. 19, art. 20, art. 22, art. 23, 
art. 25, art. 26, art. 27, art. 28 a), art. 29 a), art. 29 b), art. 37, 
anexele A, B, C
2. Directiva 2001/17/CE a Parlamentului European  şi a 
Consiliului   din   19   martie   2001   privind   reorganizarea   şi 
falimentul   societăţilor   de   asigurări   (Jurnalul   Oficial   L   110, 
20/04/2001,
p.0028):
­ art. 10(3), anexa
3. Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European şi a 
Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viaţă 
(Jurnalul Oficial L 345, 19/12/2002, p. 0001):
­ expunere de motive (18), art. l, art. 2, art. 4, art. 5, art. 7, 
art. 8, art. 9, art. 14, art. 15, art. 18, art. 20, art. 24, art. 27, art. 
28, art. 29, art. 31, art. 39, art. 40, art. 41, art. 42, art. 43, art. 
44, art. 45, art. 46, art. 47, art. 48, art. 49, art. 51, art. 53, art. 
54, art. 55, art. 61, art. 67, art. 69, anexa, anexa 2
4. Directiva 2002/87/CE a Parlamentului European şi a 
Consiliului   din   16   decembrie   2002   privind   supravegherea 

                                                   238
suplimentară a instituţiilor de credit, a societăţilor de asigurare 
şi   a   firmelor   de   investiţii   într­un   conglomerat   financiar   şi 
cuprinzând   modificări   la   directivele   Consiliului   73/239/CEE, 
92/49/CEE şi 93/22/CEE şi directivele 98/78/CE şi 2000/12/CE 
ale   Parlamentului   European   şi   Consiliului   (Jurnalul   Oficial 
L035J l/02/2003, p. 0001):
­ art. 2(2), art. 2(6), art. 2(9), art. 2(10), art. 2(11), art. 
2(12), art. 2(13), art. 2(14), art. 2(15), art. 2(16)
5. Directiva 2002/92/CE a Parlamentului European  şi a 
Consiliului   din   9   decembrie   2002   privind   intermedierea   în 
asigurări (Jurnalul Oficial L 009, 15/01/2003, p. 0003):
­ art. l, art. 1(2), art. 2, art. 3, art. 4, art. 6, art. 7, art. 7(3), 
art. 9, art. 11, art. 12
336
6. Directiva 92/49/CEE din 18 iunie 1992 de coordonare 
a dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative privind 
asigurarea   directă,   alta   decât   asigurarea   de   viaţă,   şi   de 
modificare a directivelor 73/239/CEE  şi 88/357/CEE (a treia 
directivă   privind   "asigurarea,   alta   decât   de   viaţă")   (Jurnalul 
Oficial L 228, 11/08/1992, p. 1):
­ expunere de motive (7), art. l, art. 2, art. 4, art. 5, art. 6, 
art. 7, art. 8, art. 9, art. 10, art. 11, art. 12, art. 13, art. 14, art. 16, 
art. 27, art. 29, art. 30, art. 32, art. 34, art. 35, art. 36, art. 38, 
art. 39, art. 40, art. 41, art. 44, art. 45, art. 46, art. 51, art. 56, 
art. 57
7.   Directiva   98/78/CE   din   27   octombrie   1998   privind 
supravegherea suplimentară a societăţilor de asigurare care fac 
parte   dintr­un   grup   de   asigurare   (Jurnalul   Oficial   L   330, 
05/12/1998, p. 0001):
­ expunere de motive (10)­(11), art. l(b), art. l(g), art. l(h), 
art. l (i), art. l (j), art. 9

                                                   239
 8. Directiva 83/349/CEE din 13 iunie 1983 în temeiul art. 
54   alin.   (3)   lit.   (g)   din   Tratat,   privind   conturile   consolidate 
(Jurnalul Oficial L 193, 18/07/1983, p. 0001):
­art. l
9.   Directiva   2000/26/CE   din   16   mai   2000   privind 
armonizarea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de 
răspundere   civilă   pentru   daunele   decurgând   din   circulaţia 
autovehiculelor   şi   de   modificare   a   directivelor   Consiliului 
73/239/CEE   şi   88/357/CEE   (a   patra   directivă   privind 
asigurarea auto) (Jurnalul Oficial L 181, 20/07/2000, p. 0065):
­ art. 4, art. 6
     10. Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European şi a 
Consiliului din 21 aprilie 2004 privind pieţele instrumentelor 
financiare, care modifică următoarele directive: 85/611/CEE, 
93/6/CEE şi 2000/12/CE şi care abrogă Directiva 93/22/CEE ­ 
art. 4 (14).

      

                                                   240
      
Cuprins

Rolul şi conţinutul disciplinei „Dreptul 
Asigurărilor”......................................................................1
 l. Introducere.....................................................................1
ll. Obiectivele cursului sunt următoarele ......................... 2
III. Competenţele conferite  ..............................................2
Resurse şi mijloace de lucru .............................................3
V. Structura cursului .........................................................3
I. Disciplinele deservite  ...................................................3
VII. Durata medie de studiu individual ........................... 3
VIII. Evaluarea ................................................................ 4
Unitatea de  învăţare I 
Introducere ]n materia asigur[rilor....................................5
I. Introducere.....................................................................5
II. Competenţe...................................................................5
III.Durata medie de parcurgere a primei unităţi de 
învăţare..............................................................................5
IV. Conţinutul unităţii de învăţare
  4. Necesitatea, apariţia şi evoluţia asigurărilor ...............5 
4.1. Necesitatea asigurărilor...............................................5 
4.2. Asigurările în societatea antică şi 
medievală...........................................................................7
         4.3. Evoluţia asigurărilor în dreptul modern...................9

                                                   241
           4.4.Reglementarea actuală a asigurărilor în România..11
          4.5. Scopul şi funcţiile asigurărilor..............................13
         4.6.Clasificarea asigurărilor..........................................15
        4.7. Coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea............18
4.7.1 Coasigurarea .............................................18
. 4.7.2  Reasigurarea ........................................................18
  4.7.3 Retrocesiunea........................................................19
              4.7.4. Formele şi varietăţile reasigurărilor ...................19 
     4.8. Clase de asigurări....................................................21
       V. Rezumat......................................................................21
      VI. Test de evaluare / autoevaluare a cunoştinţelor ........25 
      Unitatea de învăţare ll. 
     Caracterizare generală a contractului de asigurare şi 
condiţiile esenţiale ale acestuia .......................................26
      l. Introducere...................................................................26
      ll. Competenţe..................................................................26
      lll. Durata medie de parcurgere a temei ..........................26
lV. Conţinutul unităţii de învăţare  ..................................26 
       4. Contractul de asigurare ..............................................26
       4.1.Noţiunea şi caracterele contractului de asigurare
..............................................................................26
      4.2. Particularităţi ale elementelor contractului de 
asigurare..........................................................................30
4.2.1 Precizări.......................................................30
  4.2.2. Interesul asigurării.................................................30
      4.2.3. Riscul....................................................................32

                                                   242
 A. Noţiunea de risc........................................... 32
B. Condiţiile riscului .........................................32
          C. Dispoziţii legale privind riscul ..............................33
      4.2.4. Suma asigurată  ....................................................34
            A. Noţiune   ..............................................................34
            B. Condiţii.................................................................35
C. Indemnizaţia de asigurare .........................35
      4.2.5. Dauna (paguba) de asigurare................................36
4.2.6. Sistemele de acoperire în asigurare ..........36
      4.3. Prima de asigurare...................................................37
4.3.1. Noţiune ......................................................37
      4.3.2. Structura primei ....................................................37
      4.4. Părţile în contractul de asigurare  ............................38
4.4.1. Precizări ...............................................................38
4.4.2.Asiguratul .............................................................38 
                     4.4.3. Asigurătorul........................ .................................38
 A. Dispoziţii legale..................................................38
 B. Societăţile de asigurare.......................................40
 C. Intermediari în asigurări  ... .................................41
  4.5.1. Enumerare  .............................................................42
  4.5.2. Capacitatea de a contracta  ..............................42
  4.5.3. Consimţământul părţilor   ........................... ..... 46
  4.5.4. Obiectul contractului  ....................................... 47
4.5.5. Cauza   ................................................................ 54
  4.2. Declaraţia de asigurare  .........................................    58
  4.3. Analiza riscului dedus din declaraţia de asigurare.....59
  4.4. Obligaţia asigurătorului de a încheia contractul  .......63
  4.5. Momentul şi locul încheierii contractului .................64
  4.6. Conţinutul contractului  ............................................65
  4.7. Durata contractului  ...................................................66

                                                   243
   4.8. Proba contractului  ....................................................70
  4.9. Interpretarea contractului  .........................................71
  4.1. Precizări  ...............................................................73
  4.2. Practica asigurărilor de locuinţe şi bunuri  ..........78
  4.3. Asigurări agricole ................................................93 
  4.3.1. Asigurarea facultativă a culturilor 
  agricole şi a  rodului viilor  ....................................93
  A. Precizări  ...................................................... 93
  4.3.2. Asigurarea facultativă a animalelor ..............96 
  A. Precizări ........................................................96
  4.2 Asigurarea facultativă pentru avarii auto – 
Casco .......................................................................100
4.4. Asigurarea facultativă suplimentară de răspundere 
civilă a autovehiculelor supuse................................104
  4.5.  Asigurarea de accidente a conducătorilor
    de autovehicule şi a persoanelor transportate.......104
4.6. Asigurarea facultativă de răspundere civilă 
delictuală pentru pagube produse terţilor prin 
accidente de autovehicule pe teritoriul României....107
  4.1.1. Asigurarea bunurilor pe timpul ....................110
               transportului(Cargo)..................................110
  A. Obiectul asigurării........................................110
  B. Suma asigurată..............................................110
  C. Riscurile asigurate.........................................110
  D. Constatarea daunelor....................................110
  E. Cererea de despăgubire.................................111
  F. Plata despăgubirii..........................................111
  4.1.2.Asigurarea numerarului pe ............................111
           timpul transportului.......................................111
  4.1.3. Asigurarea răspunderii cărăuşului pentru
             mărfurile transportate..................................112

                                                   244
   4.1.4.Asigurarea navelor maritime..........................112
           (CASCO maritim).........................................112
  A. Precizări........................................................112
  B. Practica în materia asigurărilor
      maritime, de transport şi aviaţie....................113
  4.1.5. Asigurări credite şi garanţii bancare.............118
  4.2. Asigurări de răspundere civilă..................................119
  4.2.1. Asigurarea de răspundere civilă generală..........119
  A. Precizări ............................................................119
  4.2.2 Asigurarea de răspundere a producătorului. .120
  4.2.3. Asigurarea de răspundere a angajatorului....121
  2.1.4. Asigurarea de răspundere pentru mediu.......121
  4.2.5. Asigurări de răspundere profesională...........121
  4,2.6.Răspunderea directorilor şi ..........................122
            administratorilor societăţilor comerciale.....122
  4.2.7.  Asigurarea de răspundere civilă a 
  prestatorului de  activităţi conexe transporturilor 
  rutiere.....................................................................123
  4.2.8. Asigurarea de răspundere civilă ..................123
  a proprietarilor sau deţinătorilor  de câini..............123
  4.2.9. Asigurarea de răspundere civilă 
  a organizatorilor de concursuri automobilistice
  sau karting..............................................................124
  4.2.10. Asigurarea de răspundere civilă a...............124
  structurilor de primire turistice..............................124
  4.2.11. Asigurarea de răspundere civilă de 
  locaţiune.................................................................125
  4.2.12.  Asigurarea de răspundere civilă auto 
  pentru prejudicii produse terţilor prin accidente
  de autovehicule şi utilaje nesupuse înmatriculării. 126
  4.1. Precizări...............................................................138

                                                   245
   4.2. Varietăţi de asigurări de viaţă..............................140
  4.3. Modificarea contractului de asigurare de viaţă....145
  4.4. Practica asigurărilor de viaţă...............................148
  4.4.1. Oferta societăţii ASTRA ASIGURĂRI........148
  4.4.2. Oferta societăţii OMNIASIG.......................149
  4.2. Drepturile şi obligaţiile părţilor până la ...................149
  ivirea cazului asigurat......................................................149
  4.2.1. Obligaţiile asiguratului......................................149
  A. Obligaţia de a plăti prima..................................150
  Persoana îndreptăţită să încaseze prima............154
  Data plăţii primei de asigurare..........................154
  Locul plăţii........................................................155
  Modul de plată al primei de asigurare...............155
  Proba plăţii primei de asigurare........................156
B.Obligaţia de întreţinere şi prevenire a pagubelor..157
              C. Obligaţia rezultând din agravarea riscului .....     158
  Forme, termene şi procedee de comunicare......163
  Consecinţele neexecutării obligaţiei de ............164
  comunicare a modificărilor de risc....................164
  4.2.2. Drepturile asiguratului......................................164
  A. Precizări............................................................164
  B. Dreptul de a modifica contractul şi de a............166
  încheia asigurări suplimentare...............................166
  C. Răscumpărarea...................................................167
  D. Împrumutul........................................................167
  4.2.3. Drepturile  asigurătorului..................................168
  A. Precizări.............................................................168
  4.2.4. Obligaţiile asigurătorului.............................169
4.2.5. Obligaţiile asigurătorului...............................170
după producerea riscului asigurat...........................................172
   A. Precizări.....................................................................172

                                                   246
   B. Obligaţiile asiguratului după producerea....................173
  cazului asigurat................................................................173
  C. Combaterea calamităţilor şi limitarea pagubelor....173
  D. Obligaţia acţionării............................................174
  E. Abţinerea de a face acte ce prejudiciază............176
  interesele asigurătorului.........................................176
  F. Sancţiunea vinovăţiei în mărirea culpei.............176
G. Comunicarea producerii evenimentului asigurat......177
  H. Termenul comunicării...................................177
  I. Forma comunicării.........................................178
   J. Înştiinţarea organelor competente interesate.178
  K. Locul comunicării.........................................179
  L. Titularul obligaţiei de înştiinţare...................179
  M. Sancţiunile neexecutării obligaţiei de comunicare
..................................................................................179
  N. Participarea asigurătorului la constatarea .............180
  cazului asigurat produs şi a pagubei...........................180
  O. Furnizarea de date şi acte referitoare.....................180
  la evenimentul asigurat...............................................180
  P. Sancţiunea încălcării obligaţiei de furnizare de  182
  date.........................................................................182
  4.1. Precizări................................................................184
  4.2. Constatarea producerii evenimentului ................184
  asigurat şi evaluarea pagubelor...................................185
  4.3. Determinarea cauzelor pagubelor şi ...................185
  a împrejurărilor în care s­au produs............................187
  4.4. Stabilirea volumului fizic al pagubelor................188
  4.5. Evaluarea pagubelor.............................................189
  4.6 Stabilirea şi plata indemnizaţiei de asigurare...... 192
  4.6.1. Reguli generale.............................................193
  4.6.2. Sisteme de acoperiri a daunelor...................193

                                                   247
   4.6.3. Acoperirea cheltuielilor de salvare...............194
  4.6.4. Plata despăgubirii.........................................194
  4.6.5. Exercitarea dreptului la repararea ...............194
  integrală a pagubei.................................................194
  4.6.6. Modificarea despăgubirilor stabilite............199
  prin hotărâre judecătorească..................................200
  4.7. Limitarea indemnizaţii de asigurare.........................200
  4.7.1 Precizări.............................................................200
  4.7.2. Fapte care nu obligă pe asigurător.....................201
  4.7.3. Fapta proprie a persoanei juridice.....................202
  4.7.4. Fapta prepusului persoanei juridice asigurate...204
  4.7.5. Fapta altei persoanei fizice decât asiguratul.....205
  4.8. Subrogarea asigurătorului în....................................206
  drepturile asiguratului.....................................................207
  4.8.1. Precizări............................................................207
  4.8.2. Condiţiile subrogării.........................................208
  4.8.3. Efectele subrogării asiguratului........................208
  A. Precizări............................................................209
  B. Efectele subrogării în raporturile dintre ...........209
  asigurător şi asigurat..............................................209
  C. Efectele subrogării în raporturile asigurătorului
  cu terţii....................................................................211
  D. Cazuri în care nu se exercită dreptul de regres.......212
  4.1. Precizări.....................................................................216
  4.2. Moduri obişnuite de încetare a contractului ............216
  de asigurare......................................................................216
  4.2.1. Precizări.............................................................216
  4.2.2. Ajungerea la termen..........................................216
  4.2.3. Producerea evenimentului asigurat...................217
  4.3. Moduri particulare de încetare a contractului ..........218
  de asigurare......................................................................218

                                                   248
   4.3.1. Precizări.............................................................218
  4.3.2. Denunţarea contractului....................................219
  A. Noţiune..............................................................219
  4.3.3. Denunţarea contractului de către asigurător.219
  4.3.4. Denunţarea contractului de către asigurat....219
  A. Cauze de denunţare a contractului de ..........220
  către asigurat ....................................................220
  B. Procedura denunţării.....................................221
  4.3.5. Efectele denunţării.......................................221
  A. Consecinţele desfiinţării contractului ..........221
  numai pentru   viitor..........................................221
  B. Repunerea în vigoare a asigurării denunţate 223
  4.4. Rezilierea contractului.........................................223
  4.4.1. Noţiune.........................................................224
  4.4.2. Rezilierea de drept.......................................225
  4.4.3. Rezilierea datorită neplăţii ratelor de primă 226
  4.4.4. Rezilierea prin înstrăinarea bunului 
  asigurat...................................................................226
  4.4.5.  Rezilierea prin refuzul asiguratului de .......226
  a accepta modificarea contractului de asigurare....228
  în asigurările externe..............................................228
  4.4.6. Rezilierea contractului la ............................229
  propunerea asiguratului..........................................230
  4.5. Nulitatea contractului de asigurare......................230
  4.5.1. Precizări........................................................230
4.5.2.  Nulitate rezultând din declaraţii neexacte sau 
necomplete făcute de asigurat..................................230
4.5.3.  Nulitate rezultând din încetarea prevederilor 
cuprinse în condiţiile de asigurare...........................231
             4.5.4. Nulitate datorată lipsei de interes pentru 
bunurile asigurate.........................................................241

                                                   249
                                                   250