Se folosesc două variante de abrevieri: ambele sunt corecte, atât ECG, cât și EKG (care vine de la elektro-

kardiographie).

Inima produce mici impulsuri electrice care se răspândesc prin mușchiul ei pentru a produce contracțiile inimii.
Aceste impulsuri pot fi detectate de aparatul EKG. Această procedură medicală este utilă în monitorizarea
sănătății inimii și diagnosticarea bolilor cardiovasculare. O electrocardiogramă (EKG) este unul dintre cele mai
simple și mai rapide teste utilizate pentru evaluarea inimii.

Sistemul electric al inimii

Inima este, în termeni simpli, o pompă formată din țesut muscular. La fel ca toate pompele, inima necesită o
sursă de energie pentru a funcționa. Energia de pompare a inimii provine dintr-un sistem de conducție
electrică intrinsecă. Inima este controlată de un sistem electric și utilizează semnale electrice pentru
contracțiile pereților musculari. Când aceștia se contractă, sângele este pompat în sistemul circulator.
Supapele de intrare și ieșire din camerele inimii asigură fluxul de sânge în direcția cea bună.

Cum reușește inima să bată?

Energia electrică a inimii este generată de nodulul sinusal (numit și nodul sinoatrial sau nodul SA), care este o
mică masă de țesut specializat situată în atriul drept (camera superioară dreaptă) al inimii. Nodulul sinusal
generează periodic un stimul electric (60-100 de ori pe minut în condiții normale). Acest stimul electric se
deplasează prin căile de conducere și face ca regiunile inimii să se contracte și să pompeze sânge. Atriile sunt
stimulate mai întâi și contractate o perioadă scurtă de timp înaintea ventriculilor

Impulsul electric ajunge la nodulul atrioventricular (AV), unde se oprește pentru o perioadă foarte
scurtă, apoi continuă spre ventricule. În mod normal, pe măsură ce impulsul electric circulă prin inimă, inima
se contractă de aproximativ 60-100 de ori pe minut. Fiecare contracție reprezintă o bataie a inimii.
 Electrozii sunt plasați în anumite regiuni pe piept, brațe și picioare, fiind conectați la un dispozitiv EKG
cu ajutorul firelor de legătură. Activitatea electrică a inimii este apoi măsurată, interpretată și tipărită pe hârtie
specială.

Electrozii

Un electrod EKG este un dispozitiv atașat pe piele în anumite părți ale corpului pacientului – în
general, brațe, picioare și piept – în timpul unei proceduri EKG; aceștia detectează impulsurile electrice
produse de fiecare dată când inima bate.

Fiecare electrod EKG plasat pe corp este atașat printr-un cablu la un dispozitiv EKG. Electricitatea
detectată de un electrod este transmisă prin intermediul acestui fir către aparat, ce traduce rezultatele în linii
ondulate pe care mașina le înregistrează apoi pe hârtia specială.

Un electrod EKG este compus, de obicei, dintr-o placă metalică mică, înconjurată de un tampon
adeziv, care este acoperit cu gel de conducere pentru a ajuta la transmiterea semnalului electric. Firul care
conectează electrodul la aparatul EKG este fixat în partea din spate a electrodului. Unii electrozi sunt
reutilizabili, iar alte tipuri sunt de unică folosință. Trei electrozi sunt atașați la brațul stâng, la brațul drept și,
respectiv, la piciorul stâng. Un electrod este, de asemenea, atașat la piciorul drept, dar acesta este un electrod
de împământare. Alți șase electrozi, plasați în poziții standard pe peretele toracic, dau naștere la alte șase
derivații unipolare , V1-V6.

Un EKG standard utilizează 10 cabluri pentru a obține 12 reprezentări ale activității electrice a inimii.
Diferențele de potențial dintre electrozi definesc derivațiile, care apar pe rezultatele unui EKG.
 Unda P: este prima mișcare scurtă în sus a urmăririi EKG. Indică faptul că atriile se contractă, pompând
sânge în ventriculi.

Complexul QRS: în mod normal, începând cu o deviere în jos (Q), o deviere mai mare în sus (R); și apoi
o undă S în jos. Complexul QRS reprezintă depolarizarea și contracția ventriculară.

Unda T: este în mod normal o formă de undă ascendentă modestă care reprezintă repolarizarea
ventriculară.

Unda U: este uneori văzută și marchează re-polarizarea fibrelor purkinje.

PRIN URMARE => Există trei componente principale la un ECG:

-unda P , care reprezintă depolarizarea atriilor;

- QRS complex , care reprezinta depolarizarea ventriculilor;

-și unda T , care reprezintă repolarizarea ventriculilor

Dacă o afecțiune sau alte probleme afectează sau slăbesc funcționarea inimii, organele corpului nu vor
primi sânge suficient pentru a funcționa în mod normal.

Electrocardiograma este recomandată pacienților care se confruntă cu simptome de:

• dureri cardiace – pot fi date de faptul că inima nu primește suficient oxigen;

• palpitații – bătăi cardiace puternice, rapide sau neregulate;

• aritmii – ritm cardiac neregulat, rapid sau lent;

• oboseală severă, dificultăți de respirație, amețeală sau leșin;

• pentru a verifica starea generală de sănătate a inimii;

• după tratamentul unor afecțiuni ca atacul de cord, endocardita sau după intervenții chirurgicale;
• pentru a vedea cum funcționează un stimulator cardiac implantat;

• pentru a testa eficiența unor tratamente pentru inimă pe care le urmați;

• pentru a măsura capacitatea cardiacă în timpul unui efort fizic;

• dacă sunt alte semne de afectare a inimii;

• în caz de hipertensiune arterială;

• dispnee – scurtarea respirației;

• sincopă – pierderea conștienței;

• pericardită – inflamarea pericardului, anume a sacului cu lichid subțire ce înconjoară inima;

• miocardită – inflamația mușchiului cardiac;

• defecte congenitale cardiace.

Un EKG poate da informații despre:

• ritmul cardiac

• puls

• anomalii de funcționare a inimii

• orientarea inimii în cutia toracică

• semne de îngroșare a mușchiului inimii (hipertrofie)

• semne de deteriorare a mușchiului inimii

• afectarea circulației la inimă

• semne de tulburări de ritm cardiac

Pe baza acestor observații, ECG va ajuta la examinarea și diagnosticarea următoarelor boli:

• ritm cardiac rapid sau neregulat, sau lent – tahicardie sau bradicardie;

• conducere anormală a impulsurilor electrice cardiace, semn de tulburări cardiace sau metabolice;

• infarct miocardic anterior sau prezent;

• boală arterială coronariană;

• deteriorări ale inimii din cauza acestora;

• mărirea unor camere ale inimii;

• semne de electrolitți anormali în sânge – calciu, magneziu, potasiu;

• inflamația inimii (miocardită) sau a mucoasei acesteia (pericardită);

• cardiomiopatie – afecțiune în care miocardul nu funcționează așa cum trebuie.

PREGATIREA înainte de un EKG?

În mod normal, nu este nevoie de pregătire specială pentru un EKG de repaus.

• Evită cremele și loțiunile uleioase sau grase în ziua efectuării procedurii, deoarece pot afecta contactul dintre
piele și electrod.

• Evită ciorapii lungi, deoarece electrozii trebuie plasați direct pe pielea piciorului. Poartă fustă sau pantaloni
largi, ce pot fi ridicați ușor în zona picioarelor.

• Poartă bluze care pot fi îndepărtate ușor, pentru plasarea electrozilor pe piept.

• Este indicat să îndepărtezi orice bijuterii sau alte obiecte care ar putea interfera cu testul.

• Încearcă să consumi alimente ușoare în acea zi și evită consumul de cofeină cu câteva ore înainte de testare.
Medicul îți poate recomanda uneori să întrerupi anumite tratamente cu 1-2 zile înainte de EKG, deoarece
unele medicamente pot interfera cu activitatea inimii și pot oferi rezultate false.

• Spune-i medicului despre toate tratamentele urmate în trecutul recent sau prezent, fie că vorbim de
medicamente, suplimente, ceaiuri etc., sau dacă ai un stimulator cardiac.

Cum se efectuează o electrocardiografie?

1. EKG de repaus

Un EKG este rapid, nedureros și neinvaziv. După îndepărtarea hainelor în zona membrelor și a pieptului, un
specialist medical atașează electrozii cu un gel pe piept, brațe și picioare. Acești electrozi sunt atașați de
cabluri electrice (fire), care sunt apoi atașate la aparatul EKG. Uneori, este posibil ca pielea să trebuiască să fie
rasă în zonele respective, pentru a detecta mai ușor semnalul electric și pentru a reduce disconfortul atunci
când electrozii sunt îndepărtați.

Pe durata procedurii vei sta întins, relaxat, fără a te mișca, respirând normal, cât timp dispozitivul face
măsurătorile. EKG este, de obicei, realizată în mod continuu și ți se poate cere să îți menții respirația pentru
perioade scurte de timp în momentul procedurii. Dispozitivul va prelua activitatea electrică și va produce apoi
un grafic ce reprezintă activitatea inimii tale.

Nu trebuie să vorbești în timpul testului. Este important să fii relaxat și calm în timpul înregistrării EKG
deoarece orice mișcare, inclusiv tremurul, poate modifica rezultatele. După procedură, electrozii sunt
îndepărtați. Întreaga procedură durează aproximativ 10 minute.

2. EKG de efort

Un EKG de efort durează de obicei aproximativ 20 de minute. Electrozii vor fi atașați în același mod ca și în
cazul unui EKG de repaus. Apoi, ți se va cere să mergi pe o bandă de alergare sau pe o bicicletă ergonomică
într-un ritm lent. Pe măsură ce testul continuă, panta sau viteza benzii de alergat se vor mări sau bicicleta va
deveni mai greu de pedalat. Acest lucru va face inima sa lucreze mai greu.

În timpul acestui exercițiu se va monitoriza activitatea inimii, împreună cu tensiunea arterială și

frecvența cardiacă. Scopul nu este de a testa capacitatea și performanțele fizice, ci de a înregistra funcția inimii
în caz de efort. Dacă simți că îți este greu sau nu mai poți, este important să nu te suprasoliciți. De asemenea,
se va înceta testarea în cazul în care tensiunea arterială se modifică, apar dureri în piept sau
electrocardiograma arată schimbări speciale.

3. Testarea Holter de 24 ore

Pentru acest test, vei purta un mic dispozitiv portabil care este atașat de o centură pe care o vei ține în jurul
taliei. Se vor atașa pe piept electrozi conectați la acel dispozitiv.
Sistemul excitoconductor este alcatuit din celule miocardice cu proprietati specifice
precum automatismul si conducerea impulsului. Celulele miocardului ce prezinta
automatism se mai numesc celule miocardice tip P sau pacemaker. Automatismul
reprezinta proprietatea inimii de a se autostimula. Scoasa din corp, inima continua sa
bata. In lipsa influentelor extrinseci nervoase, vegetative si umorale, inima isi continua
activitatea ritmica timp de ore sau zile, daca este irigata cu un lichid nutritiv special.
Automatismul este generat in anumiti centri, care au in alcatuirea lor celule ce initiaza
si conduc impulsurile. In mod normal, in inima exista trei centri de automatism cardiac:

– Nodulul sinoatrial (nodulul Keith-Flack): reprezinta o grupare de celule din

peretele atriului drept. Fiecare contractie a celulelor nodulului sinoatrial genereaza un
impuls electric, care este transmis celorlalte celule musculare din atriul drept si cel
stang si apoi catre nodulul atrioventricular. La nivelul nodulului sinoatrial, frecventa
descarcarilor este mai rapida, de 70-80 batai pe minut si din acest motiv, activitatea
cardiaca este condusa de acest centru, inima batand in mod normal in ritm sinusal.

– Nodulul atrioventricular (nodulul Aschoff-Tawara,jonctiunea atrioventriculara):

reprezinta un grup de tesut nodal, de forma ovala si se afla situat in planseul atriului
drept. Celulele nodulului atrioventricular vor initia propriile lor contractii si vor
transmite impulsuri cu o cadenta mai mica daca nu sunt stimulate de nodulul
sinoatrial. Impulsurile de la nodulul atrioventricular sunt transmise catre ventricule,
prin sistemul de conducere a impulsurilor. La acest nivel, frecventa descarcarilor este
de 40 potentiale pe minut. De aceea, acest centru nu se poate manifesta in mod
normal, desi el functioneaza permanent si in paralel cu nodulul sinoatrial. Daca centrul
sinusal este scos din functie, comanda inimii este preluata de nodulul atrioventricular,
care imprima inimii ritmul nodal sau jonctional.

– Fasciculul His si reteaua Purkinje: aici, frecventa descarcarilor este de 25 impulsuri

pe minut. Acest centru poate comanda inima numai in cazul intreruperii conducerii
atrioventriculare, imprimand inimii ritmul idio-ventricular.

Ritmul functional al centrului de comanda poate fi modificat sub actiunea unor factori
externi. Caldura sau stimularea sistemului nervos vegetativ simpatic accelereaza ritmul
inimii-tahicardie, in timp ce racirea nodulului sinusal sau stimularea sistemului nervos
vegetativ parasimpatic au efect contrar-brahicardie.

Excitabilitatea:  reprezinta proprietatea celulei musculare cardiace de a raspunde la

un stimul printr-un potential de actiune propagat. Unele manifestari ale excitabilitatii
(pragul de excitabilitate, legea ,,tot sau nimic’’) sunt comune cu ale altor celule
excitabile. Inima prezinta particularitatea de a fi excitabila numai in faza de relaxare
(diastola) si inexcitabila in faza de contractie (sistola). Aceasta reprezinta legea
inexcitabilitatii periodice a inimii. In timpul sistolei, inima se afla in perioada refractara
absoluta: oricat de puternic ar fi stimulul, el ramane fara efect. Aceasta particularitate a
excitabilitatii miocardice prezinta o mare importanta pentru conservarea functiei de
pompa ritmica. Stimulii cu frecventa mare nu pot tetaniza inima prin sumarea
contractiilor. Explicatia starii refractare a inimii rezida din forma particulara a
potentialului de actiune al fibrei miocardice.

Conductibilitatea:  reprezinta proprietatea miocardului de a propaga excitatia la

toate fibrele sale. Viteza de conducere difera: este de 10 ori mai mare prin fasciculul
His si reteaua Purkinje decat prin miocardul contractil atrial si ventricular.

Contractilitatea:  reprezinta proprietatea miocardului de a dezvolta tensiune intre

capetele fibrelor sale. Astfel, in cavitatile inimii se genereaza presiune, iar ca urmare a
scurtarii fibrelor miocardice, are loc expulzia sangelui. Geneza tensiunii si viteza de
scurtare sunt manifestarile fundamentale ale contractilitatii. Forta de contractie este
proportional cu grosimea peretilor inimii: mai redusa la atrii si mai puternica la
ventricule, mai mare la ventriculul stang fata de ventriculul drept.