1 STRUCTURA PROCESELOR

TEHNOLOGICE

1.1 Procese tehnologice, operaţii, fluxuri tehnologice

Procesul tehnologic reprezintă totalitatea operaţiilor concomitente sau ordonate în

timp, necesare fie pentru obţinerea unui produs (prin extragere, prelucrare, asamblare), fie
pentru întreţinerea sau repararea unui sistem tehnic.
Procesul tehnologic poate fi realizat prin tehnologii diferite.
Tehnologia indică schimbările esenţiale de formă, de structură şi de compoziţie
chimică necesare pentru realizarea unui produs şi are la bază fenomene fundamentale şi legi
caracteristice.

Procedeul tehnologic indică modul corect, respectiv mijloacele tehnice prin care se
realizează procesele tehnologice de obţinere a unui produs.

Operaţia tehnologică reprezintă o etapă prin care se realizează o anumită transformare

a materiei prime.
Diferite grupe de operaţii constituie o fază de fabricaţie (de preparare, de separare
etc.), iar timpul necesar pentru ca materiile prime să parcurgă toate etapele procesului
tehnologic constituie ciclul de fabricaţie.
După natura şi legile care guvernează desfăşurarea lor, operaţiile se clasifică în :
¾ operaţii mecanice, care schimbă forma şi locul materiilor prime, ex: sfărâmarea,
clasarea, amestecarea, prelucrările mecanice la metale, transportul şi depozitarea
materialelor;
¾ operaţii fizice care modifică proprietăţile fizice ale materiilor prime. De exemplu:
• transfer termic: încălzirea, răcirea, tratamentele termice;
• transfer de masă: difuzia;
• transfer de fază: cristalizarea, extracţia, evaporarea, distilarea, condensarea;
• operaţii chimice şi biochimice care schimbă natura fizică şi chimică a materiilor
prime (ex: reacţii de neutralizare, oxidare, reducere, enzimatice, de polimezare
etc.).
Succesiunea logică a tuturor etapelor de transformare a materiei prime în produs
constituie fluxul tehnologic al procesului considerat.
Fluxul tehnologic se reprezintă prin scheme de operaţii, care conţin succesiunea în
timp a operaţiilor, inscripţionate în dreptunghiuri şi prin scheme de utilaje (scheme
tehnologice), care reprezintă succesiunea utilajelor (notate convenţional prin simboluri)
corespunzătoare operaţiilor prin intermediul cărora se realizează procesul tehnologic.
Operaţiei principale din cadrul unui proces tehnologic îi corespunde un utilaj
principal; în funcţie de capacitatea acestuia se stabileşte capacitatea de producţiei a întregii
instalaţii. De cele mai multe ori, pentru a înţelege fenomenele care au loc într-o anumită etapă
de transformare a materiei prime în produs se face apel la schema de principiu a utilajului
principal.
Din punct de vedere al economistului, fluxurile tehnologice îi permit acestuia
cunoaşterea integrală a procesului tehnologic, cu evidenţierea intrărilor şi ieşirilor pe fiecare
fază, în scopul întocmirii bilanţurilor, a calculării costurilor şi optimizării procesului de
producţie în ansamblu.
 Pentru desfăşurarea unui proces tehnologic sunt necesare materii prime, resurse
energetice şi utilaje.

Materiile prime sunt produse naturale extrase dintr-o anumită resursă. În raport cu
produsul obţinut materiile prime pot fi considerate de bază şi atunci se regăsesc în produsul
principal, sau auxiliare, formând produsele secundare ale procesului tehnologic. De exemplu
la elaborarea fontei, minereul de fier este materia primă de bază, în timp ce fondanţii au rolul
de a îndepărtarea sterilul sub formă de zgură.
În funcţie de proveninţa lor, materiile prime pot fi naturale, obţinute prin exploatarea
unor resurse naturale: minereuri de Fe, cărbuni, ţiţei, sare, lemn, etc. sau industriale care
rezultă în urma unui proces de fabricaţie.

Materialele sunt materii prime cu un grad avansat de prelucrare. Din acestea se obţin
produse fără o modificare structurală, în afară de o eventuală prelucrare mecanică. În această
categorie se includ semifabricatele industriei metalurgice, fibrele textile, cimentul.
Tot în calitate de materii prime pot fi folosite unele deşeuri, rebuturi şi coproduse
denumite generic materiale secundare, rezultate în urma desfăşurării proceselor tehnologice.
Prin valorificarea lor se realizează importante economii de materii prime naturale deficitare şi
de energie.
Provenienţa şi natura materiilor prime influenţează în mod hotărâtor amplasarea
întreprinderilor şi organizarea procesului de producţie.
Procesele tehnologice se desfăşoară în instalaţii, alcătuite din utilaje specifice fiecărei
operaţii din fluxul tehnologic, maşini şi aparate.
Prin maşină înţelegem un sistem tehnic care serveşte la transformarea unei forme de
energie în altă formă de energie. Se deosebesc: - maşini de forţă (generatoare de energie şi
motoare - consumatoare de energie); - maşini de lucru, care cedează energie prin efectuare de
lucru mecanic, folosit direct la prelucrare sau transport.

Aparatele sunt dispozitive care produc o transformare între două forme de energie,
diferită de cea mecanică (cazanele de abur, acumulatoarele electrice etc). În chimie se numesc
reactoare.
Sistemele tehnice care servesc la măsurarea unei mărimi se numesc instrumente de
măsurat. Se deosebesc: instrumente acustice, electrice, mecanice, magnetice, optice şi
termice. Instrumentele pot fi indicatoare: (termometrul), înregistratoare (instrumente care
înscriu variaţia mărimii măsurate în timp) şi integratoare, care însumează pe o perioadă de
timp anumită, valorile mărimii măsurate. industriale.
De starea tehnică a mijloacelor de munca ,de gradul de uzură fizică şi morală a
utilajelor folosite, depinde în mare măsură realizarea performanţelor cantitative şi calitative
ale procesului tehnologic.

1.2 Produsele - rezultatul desfăşurării procesului tehnologic

În urma desfăşurării proceselor tehnologice rezultă bunuri materiale denumite

produse.
Produsele sunt considerate principale, dacă reprezintă scopul desfăşurării procesului
tehnologic şi secundare dacă apar alături de produsul principal.
Calitatea produselor principale depinde de calitatea materiilor prime, modul de
desfăşurare a procesului tehnologic, gradul de uzură al utilajelor, calificarea forţei de muncă
etc.
Produsele secundare se denumesc coproduse dacă rezultă în procese de transformare a
materiilor prime în industrii de profil chimic (gaze coproduse la fabricarea acetilenei, zgură şi
gaze de furnal la elaborarea fontei, gudroane la fabricarea cocsului, melasă la fabricarea
zahărului etc.). În urma unor procese de prelucrare mecanică pot apare deşeuri: şpan la
prelucrarea metalelor prin aşchiere, rumeguş la prelucrarea lemnului etc.
În situaţia în care la un anumit moment produsele secundare nu pot fi valorificate,
acestea sunt denumite reziduuri şi necesită depozitarea în condiţii corespunzătoare, pentru a
evita degradarea lor şi poluarea mediului ambiant. Astfel sunt haldele de steril de la
prepararea minereurilor, cenuşile de termocentrală , reziduurile grele de la prelucrarea
ţiţeiului.
În funcţie de stadiul de prelucrare, produsele care rezultă dintr-un proces tehnologic
pot fi clasificate în produse brute, intermediare şi finite.

Produsele brute nu pot fi utilizate ca atare ci necesită finisări, condiţionări etc. (de
exemplu piesele turnate trebuie prelucrate prin aşchiere, substanţa activă din detergenţi se
utilizează după amestecare cu alţi ingredienţi, etc.)

Produsele intermediare se mai numesc şi semifabricate. Unele dintre acestea pot fi

utilizate ca atare, deoarece nu necesită tratamente speciale de finisare(diferite profile realizate
prin laminare sunt folosite ca atare în construcţii), alţi intermediari devin materie primă în alte
fabricaţii (fibrele sintetice obţinute în industria petrochimică devin materie primă pentru
industria textilă etc.).

Produsele finite sunt obţinute în ultima etapă a procesului tehnologic. Sunt finisate şi
corespund din punct de vedere calitativ documentaţiei tehnice şi cerinţelor beneficiarului.
Gama acestora este variată, în funcţie de specificul domeniului industrial. Se obişnuieşte să
fie considerate produse finite în special bunurile materiale cu valoare de utilizare stabilită,
cum ar fi medicamentele, detergenţii, ţesăturile, aparatura electrocasnică, carburanţii etc.
Sfera de cuprindere a noţiunii de produs finit este mult mai largă. Astfel pentru producătorul
de fibre sintetice, acest intermediar cerut de industria textilă este livrat ca produs finit, iar
pentru consumatorul final nu au importanţă decât ţesăturile şi tricotajele, rezultate prin
prelucrarea fibrelor.
Produsele finite care nu corespund cerinţelor de calitate se numesc rebuturi; acestea
pot fi recuperabile (din sticlă, metale) şi nerecuperabile. Rebuturile recuperabile împreună cu
deşeurile de fabricaţie şi consum precum şi coprodusele pot fi valorificate sub formă de
materiale secundare, pentru lărgirea bazei de materii prime. Ele constituie o rezervă de
materii prime şi materiale, deoarece conţin cantităţi importante de materii prime deja
prelucrate, uneori cu consumuri energetice mari iar utilizarea lor contribuie la reducerea
consumurilor specifice şi a cheltuielilor de producţie.

1.3 Factori (variabile) care influenţează desfăşurarea proceselor tehnologice

Desfăşurarea în condiţii optime a proceselor tehnologice de bază este condiţionată de

natura, calitatea, şi accesibilitatea materiilor prime care sunt considerate, în raport cu produsul
obţinut, ca fiind principale sau auxiliare (de ex. în obţinerea gazului de sinteză, metanul este
materia principală iar apa, în stare de vapori, materie primă auxiliară).
Deoarece transformarea materiilor prime în produse are loc în anumite utilaje, starea
de funcţionare a acestora determină desfăşurarea procesului tehnologic în condiţii optime,
fără pierderi de material şi energie. Un rol de seamă revine automatizării proceselor de
fabricaţie, pentru menţinerea regimului optim de lucru prin controlul automat al parametrilor
şi semnalarea oricăror abateri de la valorile acestora ca şi a unor situaţii de avarie apărută în
instalaţie. Un grad ridicat de automatizare contribuie la creşterea productivităţii muncii şi
asigură calitatea impusă produselor.
 De asemenea eficienţa proceselor tehnologice este influenţată de o serie de factori
economici, care vizează atât costurile materiilor prime şi energiei, cât şi preţul de vânzare al
produselor rezultate, factori ce depind de conjuctura economică la un moment dat. Pentru a
obţine permanent un efect economic pozitiv, întreprinderile trebuie să prospecteze piaţa şi să-
şi adapteze procesele tehnologice (consumuri de materiale şi energie, parametrii de lucru) în
funcţie de calitatea, accesibilitatea şi costurile de achiziţie a materiilor prime, urmărind ca
nivelul cheltuielilor de producţie să fie cât mai scăzut.
Fiecare proces tehnologic se desfăşoară în instalaţii specifice, caracterizate prin intrări
şi ieşiri fizice, materiale, de energie şi de informaţie, care suferă transformări şi a căror
perturbare poate fi compensată în anumit limite.
Considerând instalaţia tehnologică drept un sistem unitar, remarcăm o serie de factori
de intrare x şi de ieşire y, respectiv :

Factorii de intrare X (variabilele de intrare, sau independente) pot fi necomandabili Xn

şi comandabili Xc , iar factorii de ieşire Y (variabilele de ieşire, sau dependente) reprezintă
performanţele sistemului.
Pentru fiecare caz în parte se stabilesc o serie de variabile intermediare Xi , cu ajutorul
cărora se constată efectul modificării variabilelor independente înainte ca acestea să se
regăsească în valorile variabilelor de performanţă.
Între toate aceste mărimi există o legătură funcţională de forma:
Y = f ( Xn,Xc ,Xi,....)
care se utilizează în elaborarea unui model matematic de optimizare şi conducere automată a
procesului tehnologic, respectiv instalaţiei tehnologice.

Variabilele necomandabile Xn nu pot fi modificate de operatorul uman în sensul dorit,

ele au o variaţie aleatoare, fapt pentru care se mai numesc şi perturbaţii. Acestea se referă atât
la materiile prime şi auxiliare (stare naturală, accesibilitate, calitate, compoziţie etc.), starea
utilajelor (performanţe tehnice, uzură etc.) caracteristicile mediului ambiant (regimul termic şi
al precipitaţiilor, cutremure, inundaţii etc.), cât şi la unii factori economici (costul materiilor
prime şi energiei care pot avea valori diferite în funcţie de conjunctura economică), politici şi
sociali.

Variabilele comandabile Xc pot fi modificate de operatorul uman în sensul şi la

valoarea dorită în funcţie de structura procesului tehnologic. Ele se referă în general la
parametrii de lucru ai utilajelor sau instalaţiei: viteza de prelucrare, debite, temperatură,
presiune, nivel etc.
În acest sens, un rol deosebit îl are automatizarea instalaţiilor pentru controlul şi
menţinerea unui regim optim de lucru.

Variabilele dependente de performanţă Y se referă la cantitatea şi calitatea producţiei,

evidenţiată prin: randamente în produse, productivitate, raport între cantitatea de produs
principal şi cantitatea produselor secundare, costuri de producţie, calitatea şi preţul de vânzare
al produselor, siguranţa în exploatare, protecţia oamenilor şi a mediului etc.
Deoarece majoritatea proceselor tehnologice pot fi realizate prin mai multe procedee
sau variante tehnologice, trebuie executate analize tehnico-economice amănunţite privind
costurile de investiţii, cheltuielile de producţie şi efectele economice şi sociale ale fiecărei
variante tehnice. Se impune alegerea variantei optime bine argumentată tehnic şi economic
prin condiţii de lucru cât mai accesibile şi economice. Se urmăreşte obţinerea de produse de
calitate superioară, în cantitate maximă posibilă, cu cheltuieli cât mai mici, adică în condiţii
de eficienţă maximă.

1.4 Criterii de clasificare a proceselor tehnologice

1.4.1 Clasificarea proceselor tehnologice după tipul transformărilor

Clasificare tehnologiilor după tipul transformărilor include două categorii şi anume

tehnologiile de transformare şi tehnologiile de prelucrare-asamblare.

Tehnologiile de transformare sunt cele care utilizează procedee bazate pe modificarea

structurii materiei prin transformări chimice şi fizico-chimice. Industriile metalurgică,
chimică, alimentară şi cea a materialelor de construcţii se bazează pe utilizarea unor
tehnologii de transformare specifice.

Tehnologiile de prelucrare nu modifică structura materiei ci realizează în special

prelucrarea ei mecanică, pentru modificarea formei şi/sau a dimensiunilor iar asamblarea
presupune reunirea unor părţi, subsisteme, subansamble, într-un tot unitar care reprezintă
produsul finit. Subansamblele pot fi produse de însăşi fabrica respectivă, fiind de cele mai
multe ori rezultatul unei transformări fizico-chimice sau pot fi procurate de la alte
întreprinderi plasate în amonte.
În perspectivă, ponderea economică a tehnologiilor de prelucrare şi asamblare va
creşte, mai ales datorită diversităţii produselor solicitate de beneficiari din cele mai variate
domenii. Se tinde spre personalizarea producţiei, renunţarea la producţia de serie mare şi
dezvoltarea producţiei de serie mică şi unicat.

1.4. 2 Clasificarea proceselor tehnologice în funcţie de scopul urmărit

Ţinând cont de participarea procesului tehnologic considerat la transformarea

materiilor prime în produse, procesele tehnologice se clasifică în procese de bază, auxiliare şi
de servire.

Procesele tehnologice de bază realizează transformarea efectivă a materiilor prime în

produse. Se desfăşoară pe baza unor fluxuri tehnologice principale în care utilajul principal
determină capacitatea de producţie a întregii instalaţii sau a unei secţii etc.

Procesele tehnologice auxiliare sunt esenţiale pentru asigurarea desfăşurării în bune

condiţii a procesului tehnologic de bază. În această categorie sunt incluse alimentarea cu apă,
energie, abur tehnologic şi automatizarea proceselor tehnologice. De regulă, pe fluxurile
tehnologice principale sunt notate cu săgeţi laterale, punctele de intrare a diferitelor utilităţi
necesare desfăşurării procesului tehnologic de bază.
Procesele tehnologice de servire ajută la buna desfăşurare a proceselor tehnologice de
bază şi auxiliare. Această categorie cuprinde operaţiile de întreţinere şi reparare a utilajelor,
transportul şi depozitarea materiilor prime şi produselor, activitatea de control a calităţii
materiilor prime, intermediarilor şi a produselor finite.

Totalitatea proceselor tehnologice, de bază, auxiliare şi de servire care concură la

realizarea unui produs reprezintă procesul de producţie. Acesta este specific fiecărei
întreprinderi dintr-o anumită ramură şi modul de realizare a unor aspecte ale producţiei
(alimentarea cu apă, controlul calităţii etc.) influenţează în mare măsură costurile, beneficiile,
calitatea etc.

1.4.3 Clasificarea tehnologiilor după regimul de lucru

După modul de desfăşurare în timp, adică al regimului de lucru, procesele tehnologice

pot fi discontinue sau periodice, continue şi ciclice.

Procesele tehnologice discontinue se caracterizează prin faptul că instalaţia este

încărcată iniţial cu materia primă, într-o anumită cantitate (şarjă), are loc prelucrarea acesteia
în condiţii specifice, iar după o anumită perioadă de timp, produsul este evacuat, ciclul de
fabricaţie reluându-se. În acest mod se realizează prepararea minereurilor, fabricarea
coloranţilor şi medicamentelor, prelucrarea metalelor prin aşchiere. Un astfel de regim de
lucru prezintă dezavantajul alternanţei în timp, între fazele utile, în care se realizează
transformarea propriu-zisă şi fazele secundare, necesare alimentării şi evacuării instalaţiei.
Este economic ca instalaţiile auxiliare să funcţioneze decalat în timp, asigurând servirea mai
multor instalaţii principale, pentru a diminua timpul neproductiv. Aceiaşi instalaţie poate fi
folosită pentru producerea mai multor sortimente, dar este necesară o supraveghere continuă
pentru schimbarea regimului de funcţionare la fiecare nou sortiment. Consumurile de materii
prime şi de energie sunt mari, deoarece la fiecare reluare a ciclului de fabricaţie apar pierderi.

Procesele tehnologice continue sunt procesele în care funcţionare instalaţiei nu se

întrerupe decât pentru perioade de revizie şi reparaţii capitale. Instalaţia este alimentată
continuu cu materie primă, pe măsura evacuării unei cantităţi corespunzătoare de produs, ceea
ce creează avantajul operării în condiţii de regim staţionar, controlabil şi reglabil prin
automatizarea completă a procesului tehnologic şi conduce la reducerea pierderilor şi
creşterea calităţii produselor.
Aceste procese tehnologice au căpătat o extindere deosebită atât în industria
metalurgică, a materialelor de construcţii, industria petrolieră cât mai ales în industria chimică
unde sunt majoritare.
Structura instalaţiilor cu funcţionare continuă este relativ rigidă. Ele sunt proiectate
pentru a prelucra materii prime cu anumite caracteristici şi pentru a realiza anumite produse,
astfel încât modificarea tehnologiei de fabricaţie presupune eforturi de investiţii şi întreruperi
îndelungate ale funcţionării instalaţiei.
În majoritatea cazurilor este necesară recircularea materiilor prime netransformate,
ceea ce contribuie la diminuarea consumurilor materialelor şi la creşterea gradului de
transformare a materiei prime. Astfel de procese tehnologice se numesc procese ciclice şi se
întâlnesc frecvent în industria chimică şi petrochimică.
Din punct de vedere economic, procesele continue, cu pierderi mai mici şi consum
mai mic de muncă datorită automatizării, cu utilaje care se amortizează rapid pe seama unei
producţii de serie mare, oferă produse mai ieftine şi de o calitate riguros controlată.
Procesele discontinue utilizate în special pentru produsele de serie mică şi puternic
diversificate (medicamente, coloranţi, etc.) au câştigat în importanţă în ultimul timp prin
extinderea utilizării calculatoarelor de proces în conducerea proceselor tehnologice, rezultatul
fiind diversificarea la maximum a produselor în funcţie de cerinţele beneficiarilor
(personalizarea cererii) şi reducerea costurilor de producţie.
 1.4.4 Clasificarea tehnologiilor după nivelul de dezvoltare tehnologică

Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare tehnologiile se clasifică în emergente,

evolutive, mature, în declin şi depăşite. Acest criteriu de clasificare interesează în mod special
pe economişti în estimarea competitivităţii firmei.

Tehnologiile emergente sunt cele puse la punct relativ recent şi care nu şi-au dovedit
“viabilitatea” pe piaţă. Reprezintă o rezervă tehnologică, ce poate fi “testată” şi valorificată la
un moment dat. Comportă riscuri mari şi nu aduc profit.

Tehnologiile evolutive s-au impus deja prin performanţele lor şi urmează a fi

generalizate. Aduc cele mai mari profituri şi prezintă cel mai mare interes pe piaţă.

Tehnologiile mature sunt cele aplicate în mod curent cu rezultate economice

satisfăcătoare. Reprezintă “zestrea” tehnologică a unei întreprinderi şi susţin financiar
activitatea şi dezvoltarea acesteia.

Tehnologiile în declin sunt deja concurate de alte tehnologii mai performante şi

trebuie înlocuite pentru ca întreprinderea să supravieţuiască.

În ceea ce priveşte tehnologiile depăşite, acestea nu mai oferă performanţe sub

aspectul calităţii produselor şi a costurilor de fabricaţie. Menţinerea lor nu se justifică decât în
cazurile unei investiţii deosebit de mari care nu este încă amortizată.
În tabelul 1.1 sunt prezentate exemple de tehnologii / produse aflate la nivele diferite
de dezvoltare tehnologică.

Exemple de tehnologii diferenţiate prin nivelul de dezvoltare tehnologică

Tabel 1.1
Domenii
Telecomunicaţii Metalurgie Carburanţi
Nivel
oţel obţinut direct
emergente videotelefonie benzină reformulată
din minereu
înregistrarea digitală a
benzină aditivată cu
evolutive sunetelor, telefonie oţel electric
MTBE
mobilă
transmisii telefonice benzină de cracare
mature oţel LD
cu fibră optică catalitică
telefoane clasice benzină aditivată cu
în declin
cu disc TEP
centrale telefonice oţel Siemens benzină de cracare
depăşite
manuale Martin termică
MTBE = metilterţbutil eter; TEP = tetraetilplumb

1.4.5 Clasificarea tehnologiilor după gradul de înzestrare tehnică

În funcţie de înzestrarea tehnică şi de modul în care sunt conduse procesele

tehnologice acestea pot fi clasificate în procese manuale, mecanizate, automatizate.
 Procesele manuale sunt cele în care munca este efectuată de om, eventual utilizând şi
forţa vie a animalelor. Ponderea lor în ansamblul unei economii moderne este neglijabilă.

Procesele mecanice sunt cele în care efortul este preluat de maşini conduse direct de
om. Caracteristic este faptul că funcţionarea utilajelor (excavator, camion, fierăstrău mecanic
etc.) presupune intervenţia permanentă din partea unui operator, care transmite direct şi
continuu o serie de comenzi specifice.

În cadrul proceselor automatizate o parte din funcţiile operatorului uman este preluată
de instalaţia de automatizare. Se realizează controlul unor factori comandabili prin urmărire,
reglare a valorilor între anumite limite, avertizare, semnalizare, blocare.
Cea mai înaltă formă de organizare a proceselor de producţie o reprezintă
cibernetizarea, respectiv conducerea prin calculator, fază care se mai numeşte automatizare
complexă. În această etapă, instalaţiile tehnologice automatizate sunt prevăzute cu
calculatoare programate pentru a culege permanent informaţii din proces, a le compara cu
varianta optimă conţinută într-un program de calcul corespunzător şi a transmite comenzile
necesare astfel încât procesul să decurgă în condiţii optime. Chiar dacă are loc de exemplu o
variaţie aleatoare a compoziţiei materiei prime, calitatea şi cantitatea de produs principal se va
menţine la valori le dorite, prin “alegerea” de către calculator a parametrilor de lucru
corespunzători noii situaţii.
În unele sectoare industriale, caracterizate prin condiţii speciale de lucru şi în care se
cere o precizie de execuţie deosebită (energetică nucleară, aeronautică etc.) se folosesc tot
mai mult roboţi industriali care sunt sisteme autonome, capabile să realizeze lucrări complexe
fără intervenţia directă a omului.

1.4.6 Clasificarea tehnologiilor după flexibilitate

Clasificarea tehnologiilor după flexibilitate ia în considerare capacitatea proceselor de

fabricaţie de a se adapta la volume diferite de producţie (flexibilitate de volum, de exemplu
puterea suprainstalată în CHE) sau capacitatea de a se adapta rapid la o înnoire a produselor
(flexibilitate de adaptare în industria confecţiilor, ambalajelor etc.) precum şi capacitatea de a
adapta mijloace de producţie diferite la fabricarea aceluiaşi produs (flexibilitate de proces).
Din punct de vedere al flexibilităţii, tehnologiile se pot clasifica în următoarele
categorii:
¾ sisteme cu flexibilitate naturală (SFN) de tipul atelierelor mecanice, în care maşinile
unelte pot fi folosite în orice succesiune pentru realizarea oricărui tip de prelucrare în
funcţie de cerinţe;
¾ sisteme rigide de tip reglementat (SR) ilustrate de lucrul la banda rulantă în secţiile de
asamblare, unde fiecare muncitor este instruit să realizeze o anumită operaţie din
cadrul fluxului tehnologic, iar o schimbare a tipului de produs presupune modificarea
liniei de asamblare (dimensiunea şi succesiunea utilajelor/operaţiilor) şi reinstruirea
personalului;
¾ sisteme rigide de tip automatizat (SRA) reprezentate de instalaţiile în flux continuu, în
care fiecare operaţie este realizată într-un utilaj anume, care îşi menţine constant
regimul de funcţionare. Modificarea cantitativă şi calitativă a procesului tehnologic
presupune redimensionarea utilajelor ca şi restabilirea conexiunilor dintre ele.
Majoritatea proceselor tehnologice din industria chimică de mare tonaj (îngrăşăminte,
materiale plastice etc.) ca şi fabricarea cimentului, fontei, prelucrarea ţiţeiului,
fabricarea zahărului etc. se realizează în instalaţii complexe echipate cu sisteme de
reglare automată a parametrilor de lucru. De multe ori, structura instalaţiei este rigidă
în raport cu calitatea materie prime ce trebuie prelucrată (instalaţiile DAV şi de
piroliză diferă ca structură în funcţie de procentul de sulf în ţiţei etc.);
 ¾ sisteme cu flexibilitate artificială cunoscute sub numele de sisteme flexibile de
fabricaţie (SFF) care se folosesc în cadrul industriilor prelucrătoare. Se bazează pe
utilizarea maşinilor unelte cu comandă program şi a roboţilor industriali şi sunt
capabile să execute o gamă largă de operaţii. Se caracterizează în mod deosebit prin
adaptabilitate, adică prin capacitatea de a trece cu uşurinţă şi într-un timp foarte scurt
de la o producţie la alta.
Componenta de bază a unui astfel de sistem flexibil o constituie unitatea flexibilă,
respectiv o maşină-unealtă capabilă să execute operaţii diverse cu ajutorul unui robot.
Activitatea mai multor unităţi flexibile grupate într-o celulă flexibilă este coordonată de un
calculator de proces. Nu întotdeauna un astfel de sistem tehnologic este şi rentabil, mai ales
datorită costurilor ridicate ale roboţilor industriali.
Deoarece costul unitar depinde de volumul producţiei s-a ajuns la concluzia că la
producţia de serie mare şi de mare tonaj, SR sunt mai avantajoase decât la producţia de serie
mică, unde SFN şi SFF prezintă avantaje economice certe, ceea ce rezultă şi din diagrama
prezentată în fig. 1.1.

Fig.1.1 Variaţia costurilor de fabricaţie a unităţii de produs în funcţie de numărul de

unităţi produse, pentru diferite sisteme de fabricaţie.

Alte criterii de clasificare a tehnologiilor iau în consideraţie domeniul de activitate

(tehnologii de extracţie, de prelucrare, de asamblare, de transport etc.) şi cadrul operaţional
(tehnologii de bază specifice elaborării unui produs şi tehnologii periferice, nespecifice dar
necesare , ca de exemplu tehnologii pentru depoluarea gazelor şi apelor reziduale).
De asemenea tehnologiile pot fi clasificate după gradul de noutate ştiinţifică
(tehnologii clasice sau de vârf), respectiv după noutatea procedeelor aplicate (tehnologii
convenţionale şi neconvenţionale).

Rezumat

Se defineşte procesul tehnologic ca parte integrantă a procesului de producţie şi se

analizează structura proceselor tehnologice, constituite din operaţii şi faze de fabricaţie. Se
realizează o clasificare a operaţiilor tehnologice în funcţie de natura lor.
Se prezintă factorii (variabilele) care influenţează desfăşurarea proceselor tehnologice
şi care conduc la realizarea de produse utile societăţii. Având în vedere complexitatea şi
diversitatea proceselor tehnologice se realizează o clasificare a tehnologiilor după o serie de
criterii (scop, mod de desfăşurare în timp, grad de înzestrare tehnică etc.) care să permită
evidenţierea unor elemente comune între tehnologii total diferite ca domeniu de aplicare
precum şi o analiză a tendinţelor actuale de evoluţie tehnologică.
 Cuvinte cheie

tehnologie
proces tehnologic
fază de fabricaţie
operaţie tehnologică
flux tehnologic
ciclu de fabricaţie
proces tehnologic de bază
proces tehnologic continuu/discontiuu
proces tehnologic emergent/evolutiv/matur
proces tehnologic flexibil/rigid

Întrebări

1. Definiţi procesul tehnologic.

2. Ce este fluxul tehnologic şi schema tehnologică?
3. Ce factori influenţează desfăşurarea proceselor tehnologice?
4. Clasificaţi produsele rezultate în urma desfăşurării proceselor tehnologice.
5. Enunţaţi criteriile de clasificare a proceselor tehnologice.
6. Evidenţiaţi elementele caracteristice proceselor tehnologice discontinue
şi continue.
7. Cum se clasifică tehnologiile după nivelul de dezvoltare tehnologică?

Bibliografie suplimentară

1. PUMNEA C. ş.a Tehnologie industrială, vol.I, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1992
2. PONORAN I., Bazele tehnologiei, Bucureşti, Editura ASE,
ANGELESCU A. 1997
3. VIŞAN S., Tehnologii industriale, Bucureşti, Editura ASE,
GHIGA C., 2000
PANDURU V.
4. CĂLIN C., Creativitate şi inovare, Bucureşti, Editura ASE,
BOTEZ L.F. 2000