DIMENSIUNILE SECTORULUI SERVICIILOR IN CADRUL

ECONOMIEI NATIONALE

Natura specifică a activităţii desfăşurate în sfera serviciilor conferă acestora trăsăturile

unui domeniu distinct al economiei, dimensiuni bine conturate, cu legităţi proprii de evoluţie.
Totodată, integrarea serviciilor în structurile şi mecanismele reproducţiei sociale, participarea
lor în toate fazele acestui proces, aportul lor deopotrivă la realizarea producţiei materiale şi la
satisfacerea nevoilor oamenilor, determină înscrierea acestora între componentele de bază ale
ansamblului ramurilor şi sectoarelor economiei.
Definirea, în acest context, a locului şi importanţei serviciilor, evaluarea participării lor
la dezvoltarea socială reclamă caracterizarea dimensiunilor acestui sector, a principalelor
schimbări înregistrate în evoluţia lui şi a factorilor ce le-au determinat, a interdependenţelor şi
interferenţelor cu celelalte ramuri şi sectoare de activitate.
Complexitatea formelor de manifestare a serviciilor, varietatea domeniilor de acţiune,
implicarea lor în toate compartimentele vieţii economice şi sociale evidenţiază amploarea
activităţii desfăşurate în sectorul serviciilor, dar şi eterogenitatea ei, iar drept urmare,
dificultatea evaluării dimensiunilor acestui sector. La rândul sau, numărul mare de ramuri ale
economiei cuprinse în sfera serviciilor, accentuând eterogenitatea acesteia, îngustează
posibilităţile de exprimare unitară, prin intermediul unor indicatori direcţi, a activităţii realizate.
În lipsa unui indicator sintetic, capabil să exprime activitatea acestui sector şi să asigure
comparabilitatea cu alte sectoare sau ţări, se poate recurge la abordarea din diverse unghiuri a
contribuţiei şi, respectiv, a gradului de angajare a serviciilor în efortul global al dezvoltării
economiei. În acest sens, ar putea fi luate în considerare, pe de o parte, proporţia resurselor
umane şi a fondurilor materiale angajate în acest sector, iar pe de altă parte contribuţia lui la
crearea produsului intern brut şi a valorii adăugate.
 În privinţa ţării noastre se impune, în primul rând, observaţia că se păstrează aceeaşi
corespondenţă între locul deţinut de sectorul terţiar şi nivelul de dezvoltare economico-socială;
poziţionarea României în urma altor ţări est-europene, în ce priveşte creşterea economică, este
reflectată de ponderea sectorului serviciilor în totalul populaţiei ocupate. Acest nivel redă
sugestiv nu numai decalajul referitor la dezvoltarea economică, ci şi eforturile ce trebuie făcute
pentru apropierea de structurile celorlalte ţări.
Şi pentru perspectivă, se va menţine tendinţa de creştere a populaţiei în sfera serviciilor.
Aceasta este determinată de relativa rămânere în urmă a sectorului serviciilor, comparativ cu
nivelul atins în alte ţări, şi corespunzător de necesitatea recuperării acestui decalaj, dar şi de
faptul că dezvoltarea economiei, asigură folosirea eficientă şi deplină a potenţialului uman al
societăţii, stimulează atragerea în circuitul economic a unor resurse mai variate. Ritmurile de
evoluţie şi nivelurile până la care se va ajunge vor fi corelate cu nevoile economiei şi implicit cu
stadiul de dezvoltare a acesteia, cu necesitatea stabilirii unui raport optim între cei care lucrează
în sfera producţiei materiale şi în celelalte compartimente.
Un alt indicator, prin intermediul căruia se pot caracteriza dimensiunile globale ale
sectorului serviciilor, îl constituie participarea acestora la crearea produsului intern brut
(pondere serviciilor în PIB). Acceptat fiind faptul că în sfera serviciilor se desfăşoară o muncă
productivă, se creează şi/sau se adaugă valoare, în balanţa producerii, consumului şi acumulării
produsului intern se poate evalua partea realizată prin funcţionarea serviciilor.
În concordanţă cu ponderea deţinută în ocuparea forţei de muncă serviciile au un aport
substanţial la crearea produsului intern brut. De asemenea, având în vedere că, pe măsura
pătrunderii progresului tehnic se înregistrează o sporire a volumul serviciilor, respectiv a
ponderii lor, în multe ţări s-a produs deja o schimbare a raportului între producţia materială şi
servicii în ce priveşte crearea PIB. O astfel de situaţie susţine, ca şi în cazul producţiei ocupate,
tendinţa de “servicizare” a produsului naţional, respectiv, a ramurilor economiei.
Proporţia participării serviciilor la realizarea produsului intern brut reflectă, pe de o
parte, potenţialul, structura şi caracterul dezvoltării economiei. Se evidenţiază astfel măsura în
care creşterea economică se asigură pe seama factorilor intensivi, legaţi de aplicarea rezultatelor
ştiinţei şi tehnicii noi, de ridicarea nivelului pregătirii profesionale, de perfecţionarea
managementului etc. Pe de altă parte, această pondere dovedeşte eficienţa înaltă a activităţii
desfăşurate în sectorul serviciilor, eficienţă exprimată prin volumul relativ mai mic al
cheltuielilor materiale, prin faptul că rezultatele finale înglobează o cantitate mai mare de muncă
vie, de inteligenţă, de creativitate.
În cazul ţării noastre, deşi aportul terţiarului la crearea produsului intern brut este relativ
modest, comparativ cu ţările dezvoltate şi chiar cu ţările est-europene, se remarcă tendinţa unei
evoluţii pozitive efect al recunoaşterii rolului şi importanţei serviciilor pentru progresul social.
În categoria indicatorilor ce asigură o evaluare globală a dimensiunilor sectorului
serviciilor se mai poale menţiona şi mărimea fondurilor fixe existente – ca expresie a resurselor
materiale angajate –, precum şi raportul acestora cu cele din alte sectoare.
Ţinând seama de faptul că activitatea în sfera serviciilor este de o mare complexitate şi
nu poate fi cuprinsă în totalitatea sa, în indicatorii analizaţi mai sus, aprecierea nivelului de
dezvoltare şi importanţei acestora se cer întregite cu o seric de indicatori specifici care să
reflecte conţinutul fiecărei ramuri componente. De asemenea, trebuie adăugat că indicatorii la
care s-a făcut referire anterior ilustrează, în principal, latura cantitativă a muncii desfăşurate în
domeniul serviciilor, o imagine completă a locului şi rolului acestuia necesitând examinarea
aspectelor calitative legate de funcţionarea serviciilor.
Implicate direct sau mijlocit în toate activităţile desfăşurate în economie, serviciile
contribuie într-o măsură tot mai importantă la progresul general. Rolul lor în continuă
expansiune se datorează, pe de o parte evoluţiei explozive a serviciilor şi, pe de altă parte,
mutaţiilor înregistrate în structura modelelor de creştere economică.
Aportul serviciilor la dezvoltarea economiei trebuie pus în evidenţă, în primul rând, în
relaţie cu producţia materială pe care o stimulează, îi asigură modernizarea, eficienţa, circulaţia
şi valorificarea.
În argumentarea acestui rol trebuie pornit de la faptul că, multă vreme, serviciile au fost
considerate neproductive, secundare pentru dezvoltarea socială. Chiar şi activităţi precum
comerţul, transporturile sau băncile nu erau considerate decât “intermediari”, utili desigur, dar
fără să fie acceptate drept creatoare de valoare, de bogăţie. Unii autori le-au considerat chiar o
frână în calea dezvoltării, a creşterii economice, atribuindu-le trăsăturile unui factor inflaţionist
deoarece creşterea salariilor şi profiturilor în sfera serviciilor nu corespunde unei sporiri a
productivităţii.
Faţă de aceste evaluări – corecte prin raportarea la realităţile perioadelor în care au fost
emise – în prezent, serviciile sunt considerate un factor de progres, de stimulare a creşterii
economice, substituindu-se industriei în rolul de motor al dezvoltării sociale.
Schimbarea opticii cu privire la rolul serviciilor este rezultatul prezenţei tot mai
semnificative a acestora în viaţa economică şi socială, şi al reconsiderării caracterului muncii
depuse în acest sector.
Astfel, una dintre caracteristicile definitorii ale societăţii moderne o reprezintă
preponderenţa serviciilor, exprimată în creşterea ponderii acestora în ocuparea forţei de muncă,
în crearea produsului intern brut etc. Afirmarea acestei caracteristici, deşi dobândeşte forme
concrete diferite de la un autor la altul sau în etape diferite ale evoluţiei sociale, cum ar fi:
tendinţa de “terţiarizare” a economiei, societate “postindustrială” societate a “serviciilor”,
societate “informaţională” etc., exprimă, în esenţă, sporirea importanţei serviciilor şi sugerează,
totodată, spre ce direcţie se îndreaptă societatea. Corespunzător acestei tendinţe, realitatea a
evoluat spre un sistem economic în care costurile de producţie nu reprezintă decât o parte
minoră a costurilor implicate de disponibilizarea produsului în favoarea consumatorului, o parte
tot mai consistent revenind, evident, serviciilor.
În condiţiile sporirii complexităţii producţiei, a specializării şi cooperării interne, dar,
mai ales, internaţionale, producerea şi vehicularea informaţiilor reprezintă unul din principalii
factori de progres, de creştere economică. Astfel, sunt tot mai frecvente opiniile potrivit cărora
economia contemporană poate fi denumită ca o economie a serviciilor de următoarea
configuraţie: o situaţie în care resursele (sau factorii de producţie) sunt utilizate în funcţii de
servicii, în cadrul cărora cele vizând depozitarea, transmiterea şi prelucrarea informaţiilor
 reprezintă o parte crescândă a întregului.
În concordanţă cu cele prezentate, se poate concluziona că dezvoltarea serviciilor are un
rol esenţial pentru creşterea economică. Realitatea este însă mai complexă şi impune sublinierea
că nu orice dezvoltare a sectorului terţiar contribuie, în egală măsură, la progresul economic
intern sau la obţinerea unor avantaje proporţionale din comerţul internaţional cu servicii.
În funcţie de conţinut, dar şi de aportul la creşterea economică, serviciile pot fi împărţite
în prestaţii intensive în muncă (ce presupun un volum mare de muncă manuală mediu sau puţin
calificată) şi prestaţii intensive în inteligenţă (ce necesită un personal puţin numeros, dar având
calificare înaltă). Dacă sectorul terţiar este dominat de servicii intensive în muncă (comerciale,
de reparaţii, cu caracter gospodăresc etc.) participarea acestuia la creşterea economică internă şi
la exportul total al ţării va fi modestă. Dimpotrivă, o structură a terţiarului dominată de servicii
intensive în inteligenţă (cercetare ştiinţifică, învăţământ, informatică) va mări considerabil
aportul acestuia la dezvoltarea economico-socială.
Pe lângă aportul nemijlocit asupra creşterii producţiei materiale, rolul serviciilor în
economie poate fi argumentat şi prin contribuţia acestora la valorificarea superioară a resurselor
natural-materiale. Multe dintre servicii se integrează, prin conţinutul lor, eforturilor privind
descoperirea de noi surse de materii prime, materiale şi energie, introducerea de noi tehnologii
de fabricaţie cu randamente mai înalte, recuperarea materialelor refolosibile şi reintroducerea lor
în circuitul economic, asigurând astfel folosirea intensivă a resurselor naturale. Utilizarea
raţională a potenţialului natural, dar şi conservarea lui se realizează prin servicii de amenajare a
teritoriului, de zonare, de protejare a mediului etc., servicii ce contribuie la stabilirea destinaţiei
optime a fiecărei zone şi modalităţile de exploatare a acestora.
Serviciile contribuie, de asemenea, la conservarea bunurilor materiale (prin întreţinere şi
reparaţii) şi chiar la sporirea valorii lor de întrebuinţare, la prelungirea duratei lor de folosire şi
ridicarea randamentului în consum etc., ceea ce conduce în ultimă instanţă, la economii
materiale şi investiţionale.
Totodată, raportul dintre servicii şi creşterea economică trebuie privit şi prin prisma
contribuţiei serviciilor la sporirea eficienţei întregii activităţi. Un asemenea aport este
argumentat prin faptul că serviciile influenţează optimizarea structurii producţiei, corespondenţa
acesteia cu nevoile consumatorilor finali, ritmurile ei de evoluţie.
Serviciile contribuie la organizarea ştiinţifică, raţională a diferitelor procese şi activităţi,
la desfăşurarea lor fluentă fără perturbaţii, la realizarea echilibrului macroeconomic şi respectiv
la stabilirea proporţiilor de dezvoltare a diferitelor ramuri şi sectoare, a legăturilor şi
interdependenţelor dintre activităţi, la valorificarea superioară a resurselor de muncă vie şi
materializată, a celor naturale de care dispune societatea.
În studii mai recente întreprinse în ţara noastră indicatorii calităţii vieţii au fost
structuraţi în câteva grupe importante cum ar fi:
a) standardul economic al gospodăriei (venituri, locuinţă, înzestrare cu bunuri şi proprietăţi);
b) condiţiile de viaţă şi muncă (habitatul, familia, programul de muncă, şomaj);â
c) relaţiile sociale (mediul social, organizarea vieţii);
d) timpul liber şi utilizarea acestuia;
e) dimensiunea subiectivă a calităţii vieţii (percepţia).
Conţinutul şi indicatorii de evaluare a calităţii vieţii pun în evidenţă contribuţia deosebită
a serviciilor la realizarea unui anumit nivel al acesteia. Aproape nu există componentă a calităţii
vieţii asupra căreia serviciile să nu aibă un rol determinant. În consecinţă, se poate aprecia că o
creştere a consumului de servicii conduce nemijlocit la o îmbunătăţire a calităţii vieţii.
Aportul serviciilor în definirea calităţii vieţii este ilustrat şi de tendinţele, relativ mai
recente, de evaluare a conţinutului acesteia. Astfel, faţă de o caracterizare dominant calitativă –
specifică perioadei de început – îşi face tot mai mult loc abordarea calitativă. Exprimarea laturii
calitative aduce în discuţie o serie de aspecte ce evidenţiază o importantă implicare a serviciilor
şi anume: starea mediului, timpul liber şi utilizarea lui, starea de sănătate, securitatea socială şi
personală etc.
Astfel, progresul ştiinţific şi tehnic în ramurile direct productive, sporirea producţiei
material sunt determinate în bună măsură de nivelul de dezvoltare al unor servicii cum ar fi:
cercetarea ştiinţifică, proiectarea, informatica, selecţia şi pregătirea forţei de muncă etc. De
asemenea, servicii ca: transporturile, comunicaţiile, comerţul, cele financiar-bancare, juridice
etc. contribuie în mod direct la realizarea pe piaţă a producţiei materiale.
Totodată, adâncirea diviziunii sociale a muncii şi cerinţele economiei de piaţă provoacă
o serie de mutaţii în privinţa poziţiei întreprinderii – ca verigă principală a procesului economic;
corespunzător, întreprinderea va funcţiona într-un cadru tot mai complex, în permanentă
evoluţie şi într-un mediu concurenţial tot mai intens; în aceste condiţii, supravieţuirea presupune
dezvoltarea capacităţii de adaptare şi respectiv a unor servicii adecvate: studierea pieţei, sistem
informaţional, cooperare, management etc.
Serviciile se află aşadar, fie într-un raport organic cu producţia materială, exercitându-se
în chiar interiorul întreprinderii producătoare de bunuri, fie într-un raport funcţional,
desfăşurându-se în întreprinderi sau de către persoane autonome. Indiferent de modul de
organizare, ele exercită o influenţă importantă asupra producţiei, totodată ele preiau şi amplifică
evoluţiile înregistrate de producţia materială.
Activităţile de servicii sunt regrupate, potrivit clasificărilor sectoriale ale economiei, în
sectorul terţiar, în timp ce sectorul primar include agricultura, silvicultura, pescuitul şi mineritul,
iar sectorul secundar industria prelucrătoare şi construcţiile.
Analiza diacronică şi sincronică a dimensiunilor sectorului serviciilor evidenţiază
puternica tendinţă de ”terţiarizare” a economiilor ţărilor dezvoltate precum şi corelaţia între
nivelul de dezvoltare a serviciilor şi gradul de dezvoltare a economiilor naţionale.
Astfel, în ţările dezvoltate ponderea serviciilor în populaţia ocupată depăşeşte 60 şi chiar
70%, existând totuşi unele diferenţieri chiar în cadrul acestor ţări, determinate de
particularităţilemodelelor de creştere economică, diferenţele de tradiţii şi obiceiuri etc.
În acelaşi timp, în ţările mediu dezvoltate ponderea sectorului terţiar în ocuparea
populaţiei se situează la un nivel de asemenea mediu, de 50-60%, pe când în ţările cu un nivel
scăzut de dezvoltare acest indicator ia valori corespunzător mai reduse (30- 40%). Acesta este
de altfel şi cazul României cu o pondere a populaţiei ocupate în servicii de numai 31,2% în anul
2000.
 BIBLIOGRAFIE
✓ Al. Jivan, Serviciile moderne, o provocare pentru teoria şi practica economică, Ed.
Mirton, Timişoara, 1996;
✓ Ctin Grigorescu, Ştefan Mihai, Dezvoltarea şi specializarea serviciilor, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1992;
✓ Ionescu, S. (2000), Managementul serviciilor, Editura INID, Bucureşti;
✓ Maria Ioncică, Economia serviciilor. Teorie şi practică, – Ediţia a III-a, revăzută şi
adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti, 2003,
✓ Zamfir, Andreea (2009), Managementul serviciilor. Lucrare aplicativă privind creşterea
eficieţei serviciilor prin reabilitare şi modernizare, Bucureşti, ASE.