DIAGNOSTICUL IMAGISTIC AL

BOLILOR TUBULUI DIGESTIV

Metode de explorare a tubului
digestiv
I. Explorări radiologice: permit studiul morfologic şi
funcţional al diferitelor segmente ale tubului digestiv,
examinarea radiologică trebuie să se efectueze cu o
cooperare strânsă între medicul radiolog şi clinician pentru
a reduce iradierea inutil.
1.Examenul radiologic fără substanţă de
contrast,se face de regulă în ortostatism pentru
suspicionarea ocluziei,dacă starea pacientului o permite,
aduce informaţii despre starea scheletului, opacităţile
renale, hepatice, splenice,poate evidenţia calculi biliari,
calcificări renale,calcificări ganglionare,corpuri străine.De
asemenea prezenţa aerului subdiafragmatic-
pneumoperitoneu sau nivele hidroaerice – ocluzie.O
importanţă deosebită o are studiul dinamicii diafragmatice,
a căror mişcare inegală sau încetinită sugerează proces
patologic subdiafragmatic.
Examenul cu substanţă de contrast
-contrast pozitiv: permite evidenţierea
lumenului tubului digestiv.Substanţa de contrast
cel mai frecvent folosită este sulfatul de bariu,
este o substanţă neutră fizic şi chimic,care nu
reacţionează cu mediile cu pH diferit din tubul
digestiv,având în constituţie Ba cu număr atomic
mare –deci cu absorbţie mare pentru fascicolul de
raze X.Substanţa este insolubilă cu apa, insipidă
inodoră. Este utilizată sub formă de pulbere cu
particole mici pentru a oferi o dispersie bună în
apă, se face o concentraţie între 1/5 şi 1/3 în
raport de tipul de examinare şi segmentul
examinat.În general nu sunt contraindicaţii de
utilizare a sulfatului de Ba înafară de
suspicionarea unei comunicări a tubului digestiv
cu cavitatea peritoneală sau în suspicionarea
ocluziei intestinale,în acest caz se recomandă
folosirea substanţelor iodate hidrosolubile.
 -contrastul
negativ este realizat cu
aer – poţiuni ce emit
gaz , poţiunea Tonner
exemplu sau combinaţii
acid citric şi bicarbonat
de sodiu care cu
aciditatea gastrică
degajă dioxid de carbon
care destinde tubul
digestiv.
- dublu contrast –
substanţa opacă face
dispersie mai bună pe
conturul tubului digestiv
cu ajutorul gazului
degajat din poţiunea
gazogenă .
 Scopul examinării este de a aduce informaţii despre

modificări de tip funcţional :

-modul de umplere
-modificări de tonus
-modificări de kinetică
-modificări de evacuare
tulburări de secreţie
modificări de tip organic :
-modificări de poziţie al segmentului de tub digestiv
-modificări de dimensiune
-modificare de contur
-modificare de mucoasă
Examinarea radiologică se face :
radioscopic iradiantă indispensabilă putând evidenţia mai
ales modificările de tip funcţional şi morfologice
radiografia sub forma de serii ţintite sau ansamblu
Pregătirea pentru examinare radiologică este
esenţială .Pentru examinarea stomaculului –
examinarea se face până la ora 10 dimineaţa
când secreţia gastrică este minimă , pacientul nu
ingeră nici un aliment sau lichid şi se abţine de la
fumat. Examinarea intestinului subţire se face pe
sondă enterală sau ingerarea orală urmat de
examinări repetate până la colonul ascendent
Pansdorff).
Examinarea colonului se face prin clismă baritată
. Pentru examinarea irigografică se fac clisme
evacuatorii în seara şi dimineaţa premergătoare
examinării.Se efectuează examinăiri în repleţie
completă (1-1,5l ) de suspensie de sulfat de bariu
cu ajutorul irigatorului, după evacuare şi dublu
contrast (Fischer).
 2. Explorarea C.T.
– permite examen complet respectiv lumen,
mucoasă, pereţi şi spaţiul celulo-grăsos din jurul
organului
- permite studiul organelor parenchimatoase
intraabdominale, al axelor vasculare, al
ganglionilor, spaţiul retropritoneal şi chiar
peritoneul propri-zis
- permite studiul ţesutului grăsos, al calcificărilor
sau a unor mici cantităţi de substanţă de contrast
intraluminal care nu sunt detectabile radiologic
clasic,
- utilizarea examinării cu substanţă de contrast
intravenos –se pot examina vasele mari şi
emergenţa lor care irigă tubul digestiv şi anexele
sale, formaţiuni solide vasularizate
intraabdominale şi diferenţierea de formaţiuni
lichidiene
 Examinarea CT aduce informaţii în:
-depistarea şi stadializareea tumorilor tubului
digestiv
- monitorizarea postterapeutică a acestora
- existenţa unei patologii asociate
intraabdominale
- patologia peritoneului
- patologia vasculară cu sau fără determinare
digestivă
- abdomenul acut.
Examinarea CT este compementară celei
radiologiei clasice, dar se poate folosi ca primă
intenţie când este formaţiună intratumorală
palpabilă, când starea generală a bolnvului este
alterată pentru un bilanţ rapid, când sunt asocieri
de patologii cunoscute pentru a evidenţia corelaţii
cu patologia de tub digestiv.
 3. Angiografia
metodă invazivă complementară,
necesită aparatură specială ,
introducerea unei cantităţi mari de
substanţă de contrast administrată
i.v, nu aduce informaţii suplimentare
ca şi CT, este foarte iradiantă.
 II. Explorări imagistice
-Ultrasonografia –
este examen de debut în investigarea oricărei
simptomatologii digestive, Interesul pentru US este de
dată recentă odată cu apariţia aparaturii cu transductor de
10 MHz,
Clasic US este utlizată pentru aprecierea organelor
parenchimatoase,sau retroperitoneale,a căilor biliare şi
vaselor mari intraabdominale.
US poate determina consistenţa maselor intraabdominale
(solid. lichid mixt), apartenenţa de organ (dacă este
posibil) , extrnsia lor la alte organe., existenţa
adenopatiilor..
Explorarea tubului digestiv este de dată recentă odată cu
perfecţionarea tehnică a instalaţiilor.
US abdominală foloseşte transtuctor de 3,5 MHz, studiul
tunicilor tubului digestiv
(seroasă,mmusculară,submucoasă,mucosă) se folosesc
transductori de 19 MHz
- Explorarea scintigrafică –
utilizată doar în explorerea organelor
parenchimatoase intraabdominale şi
a căilor biliare.
- Explorarea IRM –utilizată doar
pentru ficat, căi biliare, pancreas.
 Modificările elementare
funcţionale
Modificările tonusului :
-Hipertonia se manifestă prin îngustarea calibrului
organului afectat;
- Hipotonia conduce, dimpotrivă, la mărirea calibrului şi
volumului organului sau segmentului interesat, ca şi la
alungirea acestuia, la care se asociază evacuarea
întârziată;
- Atonia reprezintă gradul extrem de diminuare a tonusului şi
se traduce prin lărgirea, mărirea de volum şi alungirea
organului în cauză;
- Spasmul este starea de contracţie prelungită a unui grup de
fibre musculare circulare; el poate fi segmentar, sau local;
      Radiologic, spasmul se traduce prin lipsa de opacifiere
a unei regiuni a tubului digestiv, care întrerupe
continuitatea coloanei baritate. Segmentul situat în amonte
apare uşor dilatat; el se îngustează treptat spre zona
spasmului, realizând o reducere de calibru simetrică, axială.
 Modificările peristaltismului
(diskinezia)
-Hiperperistaltismul (hiperkinezia) se
caracterizează prin unde adânci, care tind
să fragmenteze lumenul (aspect
„disecant”), frecvente şi cu propagare
rapidă;
-Hipoperistaltismul (hipokinezia). Se traduce
radiologic prin unde peristaltice de
amplitudine redusă, rare şi cu propagare
lentă.
-Akinezia este absenţa totală a
peristaltismului;
-Akinezia segmentară este mai frecvent
consecinţa infiltraţiei parietale, inflamatorii
sau neoplazice.
 Modificările de tranzit
      Tranzitul la nivelul esofagului se efectuează rapid, într-un
interval de 5-7 secunde. Conţinutul gastric se evacuează, în
condiţiile unei alimentaţii obişnuite, în 2,5 – 3 ore, iar
tranzitul duodenal durează 60 – 90 de secunde.
      Coloana baritată ajunge în 3-4 ore de la ingestie în
regiunea ileo-cecală, în aproximativ 8 ore la flexura
hepatică a colonului, în 12-18 ore în sigmoid. Parcurgerea
întregului tub digestiv se realizează, la majoritatea
subiecţilor normali, în 24 de ore.
      Accelerarea evacuării unor segmente ale tubului digestiv
se poate produce în stările de hipertonie şi hiperkinezie, în
incontinenţele sfincteriene create de procese fibroase sau
neoplazice infiltrative, ca şi în urma reflexelor patologice cu
punct de plecare în leziuni de vecinătate. Radiologic, se
evidenţiază aspecte de hipermotilitate şi insuficienţă
sfincteriană, care produc golirea rapidă a segmentului
interesat.
      Întârzierea evacuării realizează, în gradul ei extrem,
staza.
      Modificările secreţiei. Hipersecreţia
se traduce la nivelul stomacului prin
opacifierea mai slabă, neomogenă, a
cavităţii acestuia, care face dificil sau
imposibil examenul mucoasei.
      La nivelul intestinului, hipersecreţia
creează o opacifiere neomogenă şi
ştergerea reliefului. În colon, pe lângă
aceste aspecte, hiperproducţia de fibrină
poate crea zone de aderenţă a bariului,
care, în cursul examenului de dublu
contrast, apar sub forma unor pete opace
neregulate.
 Modificări elementare
morfologice
      Modificări de poziţie.
– Ptoza reprezintă deplasarea caudală permanentă a unui
organ sau segment al tubului digestiv, datorată alungirii
ligamentelor suspensoare.
    -  Deplasările sunt modificări de poziţie produse
în direcţii diferite, fie prin împingerea organelor
sau segmentelor tubului digestiv prin procese
expansive de vecinătate, fie prin tracţiunea lor,
datorată proceselor fibroase retractile ce
afectează organe înconjurătoare.
     - Torsiunile recunosc în general mecanisme
complexe, în care intervin factori intrinseci
(structurali şi dinamici) şi extrinseci (condiţii
spaţiale neobişnuite).
      Modificările dimensionale constau în creşterea
lungimii sau calibrului unui segment al tubului digestiv sau
dimpotrivă, prin reducerea acestora.
      La nivelul esofagului, formele obişnuite de modificări
dimensionale sunt reprezentate de brahiesofag şi de
megaesofagul prin achalzie, iar la nivelul colonului prin
mega şi dolicocolon.
      La nivelul stomacului, procesele neoplazice
infiltrative pot realiza reduceri importante de volum,
segmentare sau totale, ale organului.
     - Stenozele reprezintă regiuni limitate de îngustare
pronunţată a lumenului, produse de cauze organice. Pot fi
axiale sau excentrice, de contururile acestuia, de întinderea
zonei de stenoză, de uniformitatea calibrului tubular,
moniliform sau neregulat, ca şi de modificările vecinătăţii.
      - Stenozele benigne pot fi axiale (în leziunile
postcaustice ale esofagului) sau excentrice (bilocularea
ulceroasă a stomacului).
- Stenozele maligne sunt fie axiale (în tumorile
infiltrative) fie excentrice (în tumorile vegetante).
       Modificările contururilor
      Amprentele sunt denivelări limitate (depresiuni) ale
contururilor produse de organe sau procese patologice din
vecinătate.
     Neregularităţile contururilor sunt urmarea unor alterări
parietale grave, de natură intrinsecă sau extrinsecă.
     Denivelările cu retragerea circumscisă pot avea o formă
rotunjită sau ascuţită; ele produc deformarea permanentă a
segmentului tubular afectat.
     Întreruperea contururilor este consecinţa proceselor
tumorale vegetante, dezvoltate pe unul din pereţii
organului cavitar sau tubular.
 Rigiditatea unui contur se traduce prin apariţia unui
segment liniar, extins pe o distanţă variabilă, care nu-şi
schimbă aspectul în nici un moment al examenului; este
produsă de procese infiltrative de natură inflamatorie sau
neoplazică.
      Rigiditatea benignă este consecinţa ulcerului gastric.
Rigiditatea malignă produce frecvent scurtarea liniei de
contur, dispariţia unei angulaţii normale
      Modificările de mobilitate.
Diminuarea sau dispariţia mobilităţii
este consecinţa fixării lor de vecinătate
prin procese aderenţiale extrinseci
(periviscerite) sau tumorale, intrinseci sau
extrinseci.
      Mobilitatea anormală traduce prezenţa
de anomalii în dezvoltarea sistemului de
fixaţie; se întâlnesc mai frecvent la nivelul
duodenului şi se însoţesc de modificarea
dispoziţiei acestuia.
       Imaginile adiţionale se datorează
unor cavităţi create de diferite procese
patologice.
      Ulceraţiile superficiale se traduc prin
mici neregularităţi de contur, de obicei de
formă triunghiulară.
      Nişa este expresia unei pierderi de
substanţă apărută în peretele unui organ
sau într-o masă proliferativă dezvoltată în
lumenul acestuia.
      Proiectată de faţă, nişa se prezintă ca o
pată intens opacă, datorată surplusului de
bariu pe care îl reţine, de formă rotundă
sau neregulată şi de dimensiuni variabile.
Nişa benignă, în
proiecţie marginală,
prin forma relativ
regulată, baza mică de
implantare la lumen şi
mai ales proeminenţa
din conturul organului
cavitar sau tubular pe
peretele căruia se
dezvoltă produce pe
imaginea de faţă o
imagine lacunară, care
înconjoară pata opacă
a nişei, reliefând-o şi
mai evident.
 Nişa malignă are
mai frecvent o
formă neregulată,
o bază largă de
implantare şi se
dezvoltă pe o
porţiune a
conturului retrasă
din conturul
general al
organului spre
lumen („nişa
încastrată).
 Imaginile diverticulare pot
fi create de diverticuli
veritabili, de relaxări
circumscrise ale pereţilor
organelor tubulare sau de
„pungi” parietale, create de
procese aderenţiale.
Diverticulii adevăraţi
recunosc în principiu două
varietăţi morfologice: de
pulsiune, care creează
opacităţi adiţionale de formă
rotundă sau ovalară, legate
de lumen printr-un pedicul
de obicei îngust şi de
tracţiune, care au o formă
triunghiulară, uşor
neregulată şi o bază largă
de implantare.
 Defectele de umplere (imaginile
lacunare) traduc prezenţa de procese
expansive de natură inflamatorie sau
tumorală, dezvoltate în lumenul unui
organ al tubului digestiv.
      Lacunele produse de edemul
inflamator sunt tranzitorii: ele dispar în
urma tratamentului.
      Lacunele create de tumorile benigne
au formă rotundă sau ovalară mai mult
sau mai puţin regulată şi contururi nete,
deviază pliurile mucoasei înconjurătoare
fără a le întrerupe
      Lacunele maligne
au, în funcţie de
proiecţie, o dispoziţie
centrală sau marginală
în raport cu lumenul
organului afectat;
conturile apar de regulă
şterse, neregulate,
frecvent continuate spre
opacitatea lumenului
prin zone de intensitate
intermediară
(„semitonuri”).
Modificările reliefului
mucoasei pot afecta
dimensiunile, orientarea,
regularitatea sau
continuitatea pliurilor.
      Pliurile hipertrofice sunt
produse de edem, infiltraţia
inflamatorie sau cea
neoplazică.

      Pliurile atrofice se
caracterizează printr-o
lărgime mult redusă, uneori
până la dispariţia parţială
din imagine; sunt urmarea
proceselor inflamatorii
vechi sau unor afecţiuni cu
caracter general.
 Afecţiunile esofagului
      Imaginea
radiologică a esofagului
normal
      Examinat în stare de
repleţie, esofagul apare ca
o bandă opacă, uşor
sinuoasă, prezentând
unele regiuni de calibru
redus: joncţiunea faringo –
esofagiană („gura”
esofagului), amprenta
produsă de crosa aortei,
îngustarea supracardială,
corespunzător hiatusului
diafragmatic.
  Peristaltismul esofagian se traduce prin contracţii
care, apărute în porţiunea proximală a organului, se
deplasează progresiv în direcţie caudală sub formă de
denivelări simetrice ale contururilor, până la nivelul
diafragmului.
      Porţiunea supradiafragmatică prezintă frecvent, la
sfârşitul unui „tren” peristalic, o dilataţie uşoară,
etichetată curent ca ampula epifrenică; aceasta se
goleşte, după o scurtă stagnare a conţinutului, printr-
o contracţie de tip sistolic.
      Contracţiile secundare, vizibile în treimea medie a
organului, care au sens de deplasare atât caudal cât şi
cranial şi contracţii (unde) terţiare, sub formă de mici
denivelări superficiale ale contururilor, în număr
variabil şi cu dispoziţie dezordonată.
      Porţiunea abdominală, subdiafragmatică a
esofagului se implantează în stomac la nivelul cardiei,
formând cu mica curbură gastrică un unghi ascuţit,
unghiul lui Hiss.
  Diverticulii esofagieni
      Sunt expansiuni circumscrise ale pereţilor organului, în
a căror structură intră toate straturile anatomice (în cazul
diverticulilor congenitali) sau numai mucoasa, herniată
într-o zonă de rezistenţă redusă peretelui muscular
(diverticulii dobândiţi).
      Diverticulii esofagieni se împart în diverticuli de
pulsiune, formaţi într-o regiune de relaxare a musculaturii
şi de prolabare a mucoasei printre fibrele musculare sub
acţiunea presiunii interne şi diverticuli de tracţiune,
datoraţi unor procese slero-retractile de vecinătate, care
antrenează peretele esofagian.
      Radiologic, diverticulii congenitali şi diverticulii de
pulsiune creează imagini foarte asemănătoare,
diferenţierea nefiind posibilă decât după criteriul localizării.
      Diverticulul Zenker are o origine congenitală. El se
dezvoltă treptat în mărime, căpătând uneori dimensiuni
gigante.
      Golirea
diverticulului se face
cu dificultate; el
cuprinde deseori
resturi alimentare,
care alterează
omogenitatea
opacifierii.
      Diverticulii de
tracţiune realizează
opacităţi adiţionale de
formă mai frecvent
triunghiulară, cu baza
pe lumenul esofagian,
cu contururi
neregulate.
   Megaesofagul
Megaesofagul primitiv
(idiopatic). Afecţiune cu
caracter constituţional,
megaesofagul „idiopatic”
este consecinţa achalaziei,
adică a lipsei de relaxare a
regiunii juxatcardiale în
momentul final de
propagare a undei
peristaltice.
      Golirea esofagului se
poate declanşa numai
după ce presiunea
conţinutului său creează o
forţă suficient de mare
pentru a învinge rezistenţa
orificiului cardiei.
 Varicele esofagiene
      Dilataţiile varicoase ale
plexurilor venoase situate în
submucoasa esofagină sunt de
regulă consecinţa hipertensiunii
portale; ele se produc
frecvent în cirozele hepatice,
trombozele şi compresiile venei
porte, cardiopatiile cu stază
portală etc. Localizarea
obişnuită este la nivelul treimii
distalea esofagului, dar în unele
cazuri pot fi evidenţiate pe
întregul traiect al organului şi
la nivelul fornixului gastric.
      Radiologic, apar
neregularităţi ale contururilor
pereţilor, însoţite de imagini
transparente sinuoase sau
neregulat rotunde, lacunare,
dispuse în interiorul lumenului,
care dezorganizează total
relieful esofagian.
 Corpii străini esofagieni
      Corpii străini intraesofagieni,
proveniţi din alimente (oase, sâmburi
mari) sau înghiţiţi accidental (cuie,
monede, proteze dentare), se fixează
de obicei la nivelul strâmtorilor
fiziologice, mai ales în treimea
superioară a organului.
 Cancerul esofagian

Cancerul vegetant se manifestă radiologic prin

defecte de umplere (lacune), unice sau, mai rar,
multiple, de dimensiuni variate şi formă
neregulată, cu contururi imprecise, proiectate în
lumenul esofagian; acestea sunt deseori
continuate la periferie prin imagini de „semiton”.
      În proiecţie marginală, formaţiunea
vegetantă produce o îngustare excentrică a
lumenului, care evoluează spre stenoză. La
extremităţile imaginii lacunare se pot pune în
evidenţă pinteni opaci, care reprezintă zone de
insinuare a bariului între peretele esofagian şi
baza tumorii („pinteni maligni”).
 Cancerul infiltrant
produce în fazele
incipiente rigiditatea
segmentară a
pereţilor, caracterizată
prin dispariţia
peristaltismului şi lipsa
de destindere o
organului la trecerea
substanţei de
contrast; pliurile
mucoasei pot deveni,
în regiunea respectivă,
neregulate, îngroşate
sau, dimpotrivă,
şterse.
 Diagnosticul imagistic al
afectiunilor stomacului
Stomacul normal are
forma unui cârlig şi permite
individualizarea netă a două
porţiuni: verticală şi
orizontală. Porţiunea verticală
este situată în hipocondrul şi
flancul stâng şi este formată
din polul superior (fornixul cu
camera de aer) şi din corpul
gastric; are o poziţie uşor
oblică sau paralelă cu coloana
vertebrală.
      Cele două feţe ale
stomacului, anterioară şi
posterioară, se suprapun în
incidenţa frontală.
      Curburile stomacului se
examinează în starea de
repleţie completă a organului.
Mica curbură este dispusă
spre coloana vertebrală.
Curbura mare cuprinde, la
rândul ei, o porţiune verticală
şi una orizontală.
Relieful gastric
apare sub forma unor
benzi transparente,
produse de pliurile
mucoasei, separate
prin opacitatea
bariului pătruns
depresiunile dintre
pliuri; acestea sunt
dispuse paralel cu axul
stomacului şi curburile
lui. Grosimea lor
obişnuită variază între
3 – 6mm iar
contururile lor sunt
nete şi regulate.
 Modificările de poziţie
      Deplasările
      Deplasarea spre dreapta este produsă mai
ales splenomegalie, deplasarea spre stânga poate
fi consecinţa hepatomegaliei, tumorilor de cap al
pancreasului, tumorilor retroperitoneale şi măririi
rinichiului drept. Deplasarea cranială este
întâlnită în sarcina avansată, tumorile utero-
ovariene, tumorile pancreasului.
      Ptoza gastrică constă din deplasarea caudală.
      Eventraţia (relaxarea) diafragmatică se
traduce prin ascensiunea pronunţată,
permanentă, a hemidiafragmului stâng, care
antrenează polul superior gastric şi deseori
flexura splenică a colonului.
       Gastritele
 Se traduc în principal prin
modificări funcţionale
(hipersecreţie, tranzit accelerat
prin hipertonie şi hiperkinezie
sau întârziat prin hipotonie).
Modificările morfologice constau
din edemul pliurilor de
mucoasă, care sunt în mare
măsură acoperite de depozite
de mucus.
      Gastritele cronice
      Modificările morfologice
privesc în cea mai mare măsură
relieful gastric şi reprezintă
elementul principal al
diagnosticului radiologic.
      Gastritele hipertrofice sunt
caracterizate prin pierderea
netităţii şi paralelismului
contururilor pliurilor, care devin
sinuoase, ramificate, parţial
întrerupte.
 Ulcerul gastric
      Se caracterizează prin pierderi de
substanţă parietale, care pot afecta
mucoasa, submucoasa, musculatura
proprie şi seroasa, soldându-se în unele
cazuri cu penetrarea organelor vecine.
      Semnul radiologic direct, de
certitudine al ulcerului gastric este
reprezentat de nişa ulceroasă; în
majoritatea cazurilor se asociază şi semne
indirecte, de ordin funcţional şi morfologic
Nişa situată pe una din curburile
stomacului apare radiologic ca o
opacitate adiţională, care
proemină în mod caracteristic din
conturul curburii respective;
imaginea este persistentă,
observându-se în tot timpul
examenului şi nu îşi modifică
forma prin compresie.

 Sediul obişnuit este reprezentat

de mica curbură (în special de
porţiunea verticală a acesteia),
apoi de curburile antrului, mai
rar de curbura mare. Forma nişei
poate fi variată, în funcţie de
localizare şi vechime:
triunghiulară, rotundă, ovalară,
aplatizată; baza de implantare la
lumenul gastric este uneori
îngustă („nişa pediculată”),
alteori, dimpotrivă, largă.
Dimensiunile pot fi cuprinse între
2-3 mm (la limita vizibilităţii
radiologice) şi câţiva centimetri.
Conturul este în marea majoritate
a cazurilor net şi regulat.
La nivelul feţelor
stomacului, nişa
apare, la examenul
în strat subţire sau
cu compresie, ca o
pată opacă,
rotundă, omogenă,
înconjurată de o
zonă transparentă
datorată edemului
perilezional.
Semnele
radiologice
indirecte de ordin
funcţional  sunt
reprezentate de
triada
hipersecreţie,
hipertonie,
hiperperistaltism.
       
Tumorile gastrice
Tumori benigne de tip
epitelial (polipi,
adenoame), conjunctiv
(fibroame), muscular
neted (leiomieoame),
nervos (neurinoame,
schwanoame), adipos
(lipoame) sau vascular
(angioame,
endotelioame).
Radiologic, tumorile
benigne gastrice produc
imagini lacunare, care
indiferent de forma şi
mărimea lor, sunt
întotdeauna net
conturate; ele pot fi unice
sau multiple.
 Tumorile maligne ale
stomacului sunt mai
frecvent adenocarcinoame;
celelalte varietăţi
histologice sunt
reprezentate de sarcoame,
limfoame, excepţional de
tumori cu alte structuri.
      Anatomopatologic,
cancerele gastrice produc
trei tipuri fundamentale de
leziuni, frecvent asociate:
proliferative, infiltrative şi
ulcerative.
      Forma proliferativă
(vegetantă), dezvoltată pe
una din feţe sau curburi,
produce o masă tumorală
de dimensiuni variabile,
care proemină în lumenul
gastric şi realizează o
imagine lacunară.
Tumorile vegetante mari,
localizate la nivelul curburilor
produc defecte de umplere
marginale întinse, cu
contururi neregulate şi şterse
prelungite spre lumenul
gastric cu imagini de
semiton.
      La nivelul feţelor,
cancerul vegetant produce
imagini lacunare unice, de
formă neregulată, cu
contururi şterse, cu
semitonuri marginale.
      Tumorile vegetante de
dimensiuni mari ocupă o
mare parte din lumenul
gastric, realizând stenoze, de
obicei excentrice.
Forma infiltrativă se
caracterizează radiologic
prin rigiditatea pereţilor,
tradusă prin lipsa de
supleţe în cursul umplerii
şi manevrelor de
mobilizare, prin absenţa
peristaltismului şi
deformarea, prin
retracţie a regiunii
afectate.
      Schirul gastric este
forma infiltrativă care
interesează cea mai mare
parte a stomacului sau
totalitatea acestuia („linia
plastică” malignă).
Dimensiunile organului se
reduc considerabil iar
calibrul devine tubular.
 Leziunile ulcerative se datorează necrozei
formaţiunilor vegetante sau zonelor infiltrate ale
pereţilor. Datorită acestui fapt, ulceraţia malignă
apare de regulă retrasă din conturul gastric.
      Nişa încastrată este o nişă de dimensiuni
mici.
      Nişa în lacună apare într-o masă vegetantă
necrozată, producând, atunci când se proiectează
de faţă, o imagine opacă de formă neregulată.
      Nişa în menisc se produce într-o formaţiune
proliferativă care afectează o curbură, împreună
cu versantele adiacente ale feţelor.
 Stomacul operat
      Examenul radiologic al
stomacului operat permite
identificarea tipului de
intervenţie practicat (în
principal modul de realizare a
anastomozei gastro-
intestinale) şi evidenţierea
complicaţiilor postoperatorii.
      Rezecţia gastrică
subtotală este urmată de
restabilirea tranzitului prin
anastomoză gastro-duodenală
termino-terminală (procedeul
Péan – Billroth I) sau prin
anastomoză gastro – jejunală
termino – laterală, efectuată
pe întreaga tranşă gastrică
(procedeul Reichel – Polya)
sau pe o porţiune a acesteia
(procedeul Hoffmeister –
Finsterer).
 Diagnostic imagistic al
afecţiunilor duodenului
      Bulbul duodenal. Prima porţiune a
duodenului, bulbul prezintă o formă şi
dimensiuni sensibil dependente de
tonusul pereţilor săi. Bulbul normoton
apare de formă aproximativ
triunghiulară, cu baza centrată pe
pilor şi unghiurile bazale uşor
rotunjite.
      Dispoziţia bulbului este în mod
normal oblic ascendentă spre dreapta.
      Contururile sunt formate în
incidenţa frontală de cele două
curburi, denumite prin analogie cu
curburile corespunzătoare ale
stomacului curbura.
      Duodenul II (descendent) are un
traiect vertical, paralel cu marginea
dreaptă a coloanei vertebrale; el
prezintă la nivelul extremităţii
inferioare o inflexiune, genunchiul
inferior. Duodenul III are un traiect
orizontal şi se situează în faţa
coloanei; el se continuă cu duodenul
IV, care uneşte cu prima ansă
jejunală, formând unghiul duodeno –
jejunal (Treitz).
 Diverticulii duodenali
Radiologic, diverticulul
apare ca o opacitate
adiţională, de formă
rotundă sau ovalară,
ataşată de lumenul
duodenal printr-un
pedicul sau o bază de
implantare largă.
Imaginile opace ale
diverticulilor persistă
de obicei după
evacuarea
duodenului.’
 Ulcerul duodenal
. Localizarea cea mai
frecventă a bolii ulceroase,
ulcerul duodenal îşi are
sediul în peste 90% din
cazuri la nivelul bulbului;
ulcerele „postbulbare” sunt
întâlnite pe segmentul
intermediar şi duodenul II.
      Semnul radiologic
direct, de certitudine, al
ulcerului este reprezentat
de nişă, care se situează
de regulă pe una din feţele
bulbului, foarte rar pe
curburi.
  În incidenţa frontală, nişa
localizată pe o faţă a bulbului
apare sub forma unei pete
opace, rotunde sau ovalare, cu
contururi nete, înconjurată de
o zonă transparentă, datorată
edemului periulceros (imagine
„în coardă”). Zona de edem
poate fi foarte întinsă,
afectând o porţiune
importantă din aria de
proiecţie a bulbului sau poate
avea un aspect neuniform, cu
întreruperi.
       În incidenţa OAS se
prezintă sub forma unei
proeminenţe din contur.
Semnele indirecte, sunt de
natură funcţională şi
morfologică. Pilorul prezintă
frecvent spasme de durată
variabilă. La nivelul bulbului,
accentuarea tonusului şi
peristaltismului produce
aspectul de bulb iritabil,
intolerant.
       Modificările duodenului
în procesele patologice de
vecinătate. Dilataţia veziculei
biliare produce frecvent
amprente pe conturul lateral
al bulbului, în timp ce mărirea
de volum a lobului drept
hepatic realizează amprente
sau deplasări ale regiunii
superioare a duodenului II.
      Pancreatita cronică se
poate traduce prin lărgirea
moderată a cadrului duodenal.
      Cancerul capului
pancreasului produce lărgirea
potcoavei duodenale,
ştergerea conturului intern al
acesteia, iar în cazuri mai rare
mici defecte de umplere sau,
dimpotrivă, imagini
pseudodiverticulare create de
necroza ţesutului tumoral.
Largire
Diagnosticul imagistic al afecţiunilor
intestinului subţire
      Situaţia. Ansele
jejunului se proiectează în
regiunea superioară a
hemiabdomenului stâng şi
în regiunea
periombilicală; cele ale
ileonului se situează în
mod normal în partea
inferioară a
hemiabdomenului drept şi
în micul bazin. Ultima
ansă ileală are un traiect
oblic ascendent în afară,
implantându-se pe
peretele intern al cecului,
la nivelul valvulei lui
Bauhin.
       Enterita tuberculoasă
se localizează de predilecţie la nivelul regiunii ileo – cecale.
      Radiologic, perioada incipientă de evoluţie este dominată
de modificări funcţionale, constând din hipertonie,
hiperperistaltism, provocând un tranzit accelerat.
      Procesele spastice afectează frecvent valvula ileo – cecală,
ultima ansă intestinală, deseori cecul.
      Modificările morfologice constau iniţial din imagini
lacunare, rotunde sau ovalare, proiectate în lumenul ileonului.
      Într-o etapă ulterioară, se constată apariţia ulceraţiilor de
dimensiuni variabile.
      Procesele stenozante , datorate retracţiei fibroase a
pereţilor apărută în etapele tardive, se traduc prin îngustări
neregulate de lumen.
      Perioada evolutivă finală se caracterizează prin apariţia
aderenţelor.
      Ileita terminală (boala Crohn)
afecţiune de etiologie obscură cu patogenie în
care factorii alergici sunt implicaţi în mare
măsură, afectează iniţial şi cu predominanţă
ileonul terminal.
      Examenul radiologic evidenţiază în faza
evolutivă iniţială modificări funcţionale ale ansei
terminale, constând din hipotonie şi stază.
      Modificările morfologice apar târziu cu atrofia
pliurilor mucoasei, infiltraţia pereţilor – ileonul
terminal este transformat în tub rigid, apariţia de
imagini lacunare multiple sunt datorate
hipertrofiei foliculilor limfatici şi plăcilor Payer şi
din ulceraţii ce dau contur neregulat dinţat al
ileonului şi cecului.
      Faza evolutivă
tardivă este dominată
de procese de fibroză
retractilă care produc
îngustarea neomogenă
a lumenului şi apariţia
de stenoze.
      Fistulele şi
procesele de
periviscerită sunt
complicaţii frecvente
în evoluţii îndelungate.
 Diagnosticul imagistic al bolilor
recto-colonice
Cecul este dispus în fosa iliacă
dreaptă;
Colonul ascendent situat în
francul drept;
Unghiul hepatic, porţiunea de
legătură cu transversul
Colonul transvers descrie o
curbă cu concavitatea
superioară, haustraţia este
foarte exprimată;
Unghiul splenic, situat sub
hemidiafragmul stâng ;
Colonul descendent, situat în
flancul stâng;
Colonul sigmoid, în regiunea
pelvină;
Ampula rectală, cu aspect
piriform.
 Anomalii de poziţie
Ptoza este etichetată ca
atare dacă include şi cele
două flexuri ale colonului
(punctele fixe).
      Interpoziţia colonului
între ficat şi diafragm –
Sindrom Chilaiditi.
 Deplasările se pot însoţi
de amprente sau îngustări
de calibru. Contururile
rămân neîntrerupte, iar
pliurile mucoasei apar
deviate.
 Modificări dimensionale
Dolicocolonul constă din
lungimea anormală a unui
segment al colonului sau a
acestuia în întregime.
      Megacolonul calibrul
mult crescut al colonului.
      Megacolonul congenital
(boala Hirschprung) produsă
de distonie aganglionară
(lipsa de dezvoltare a
plexului nervos mienteric).

Megacolon
congenital
  Megacolonul secundar
consecinţă a unui obstacol
organic durabil.
      
Diverticulii
Radiologic, apar sub
forma unor opacităţi
adiţionale, rotunde
sau ovalare dispuse în
vecinătatea lumenului
colonului, de care se
leagă uneori printr-un
pedicul vizibil.
 Diverticulii multipli
realizează tabloul
radiologic al
diverticulozei.
       Colitele
      Radiologic, se traduc prin modificări de ordin
funcţional sau morfologic.
      Modificările funcţionale sunt reprezentate de
tulburările tranzitului (accelerat sau întârziat), de
hipertonie care produce îngustarea calibrului
colonului, hipersecreţia se traduce prin opacifiere
neomogenă.
      Modificările morfologice afectează relieful
mucoasei, contururile, calibrul colonului. Pliurile
sunt neregulate, dezorganizate, alterările
contururilor sunt în formele avansate; colita
ulcero – hemoragică produce ulceraţii parietale
profunde multiple, dispuse pe porţiuni întinse.
      Modificările de calibru sunt în stadii evolutive
avansate, apare aspect tubular rigid, fără
haustraţii.
       Tumorile colonului
      Tumorile benigne
sunt în marea
majoritate polipi.
      Radiologic, apare
o imagine lacunară.
Multiple imagini
lacunare -
polipi_colon

  În polipoza
rectocolonică
generalizată, lumenul
colonului prezintă
imagini lacunare.
      Tumorile maligne, cancerele
formă vegetantă, tradusă
formă vegetantă, tradusă
radiologic prin imagini
lacunare unice, mai rar
multiple, cu contur
neregulat şters, dimensiuni
variabile.

formă infiltrativă, se
manifestă prin apariţia
unei zone de rigiditate; în
stadiile avansate apare
stenoza axială a lumenului.
forma ulcerativă apar în
formele vegetante sau
infiltrative. Ele apar
radiologic ca nişe maligne.
 Ocluzia intestinală
Caracterizată prin suprimarea
tranzitului intestinal poate fi
determinată de cauze mecanice
(procese expansive dezvoltate în
lumenul intestinului, compresiuni
extrinseci, torsiuni, aderenţe) sau
dinamice (funcţionale, pareze ale
musculaturii
parietale).  Examenul radiologic
pe gol efectuat în ortostatism
evidenţiază în primele ore de la
instalarea ocluziei acumularea de
gaze în ansele situate deasupra
zonei obstruate; ulterior, aspectul
este dominat de prezenţa
imaginilor.hidroaerice

 Examenul cu substanţă de
contrast nu trebuie practicat decât
prin clismă, poate preciza dacă
obstacolul se găseşte la nivelul
colonului şi în funcţie de forma
stenozei, natura acesteia. Dacă
opacifierea colonului este
completă obstacolul este la nivelul
intestinului subţire sau este
funcţională.