EPICONDELITA

LATERALĂ ȘI
MEDIALĂ
 Definiție
• Epicondilita face parte din categoria reumatismelor abarticulare (la tâmplari, violoniști, sportivi) și este o inflamatie
tendinoasa sau periostala, la nivelul insertiei muschilor epicondilieni (extensorii: extensorul comun al degetelor,
extensorul degetului V, cubitalul posterior, anconeul, al II-lea radial, scurtul supinator). Inflamatia
tendoanelor de
la nivelul articulatiei cotului poarta denumirea de epicondilita. In functie de localizarea
durerii si a modalitatii de iradiere a acesteia se identifica doua categorii si anume
epicondilita laterala (sau cotul tenismenului) si cea mediala (sau cotul jucatorului de golf)
TERMENUL DE TENIS-ELBOW (COTUL TENISMENULUI / EPICONDILITA
LATERALĂ) (1882 – MORRIS), ESTE O PRESCURTARE UTILIZATĂ PENTRU
UNA SAU MAI MULTE CIRCUMSTANŢE PATOLOGICE, UNELE BINE DEFINITE
ŞI ALTELE IMPRECISE CARE ATRAG O DURERE SPONTANĂ ŞI PROVOCATĂ
LA MARGINEA EXTERNĂ A COTULUI (GRENSHOW). 
• Ce este epicondilita laterală?
• Epicondilita laterală, denumită și „cotul tenismenului” afectează partea laterală a cotului și se
manifestă prin inflamarea tendoanelor ce unesc mușchii antebrațului în partea exterioară a
cotului. „Cotul tenismenului” se poate produce în urma unor traumatisme de mică intensitate
sau a solicitării excesive a mușchilor din zona cotului. Aceasta reprezintă ruptura parțială a
fibrelor tendonului, articulația cotului nefiind afectată.
• Această afecțiune nu apare doar la cei care practică tenis, poate apărea la sportivii care
practică înot, cățărat, dar și la persoane care practică o meserie în care tendoanele
antebrațului sunt solicitate permanent, cum ar fi: electricieni, scriitori, croitorese, cei care
cântă la chitară și alte instrumente, măcelarii, pictorii, meșteri, sau alte mișcări și activități
care implică mișcarea de apucare, strângere sau rotație a pumnului/înșurubare.
• Localizare anatomică
• Condilul este situat în partea externă a cotului și este articulat cu capul radial.
Articulaţia radiohumerală este o enartroză (condiliană) şi participă la mişcările de
flexie-extensie. La nivelul condilului humeral, în partea externă există o
proeminenţă osoasă denumită epicondil, loc de inserţie pentru ligamente şi
muşchi.
• Muşchii epicondilieni:
• scurtul supinator, prin fascicolul său superficial extensorul scurt radial al carpului
• extensorul comun al degetelor
• extensorul propriu al degetului mic
• cubitalul posterior, extensor al carpului
• Cauzele epicondilitei laterale
• În literatura de specialitate au fost descrie 4 stadii ale epicondilitei. Astfel, primul stadiu
presupune apariția modificărilor inflamatorii care sunt reversibile. Al doilea și al treilea stadiu
constau în modificări ireversibile la nivelul mușchilor, iar ultimul stadiu este caracterizat de
către apariția fibrozei și a calcifierilor. 
• Sportivii care fac mișcări repetitive (precum tenismenii sau jucătorii de golf) au un risc mai
mare de a dezvolta această afecțiune. Mai mult decât atât, jucătorii amatori care nu au deprins
încă tehnica exactă a jocului de tenis au șanse mai mari de a dezvolta simptomatologia
supărătoare ce caracterizează epicondilita laterală.
• Mișcarea repetitivă la care se adaugă ridicarea greutăților sunt și ele încriminate în apariția
microtraumatismelor la nivelul articulației cotului. Si nu în ultimul rând, zugravii, măcelarii și
mecanicii auto folosesc în mod repetat articulația cotului motiv pentru care pot dezvolta
epicondilită.
• Semne clinice epicondilită laterală
• Progresiv durerea se simte în timpul jocului şi la sfârşitul zilei. Debutul apare cel mai adesea la dreapta (pentru
dreptaci) şi începe cu o durere care iradiază de la faţa antero-externă a cotului spre marginea externă a membrului
superior, cel mai adesea către antebraţ, apoi spre braţ. Această durere nu apare decât atunci când mişcările de
extensie şi de supinaţie, sunt cel mai adesea asociate. De aici rezultă o impotenţă funcţională crescândă. Durerea
dispare la repaus şi reapare la reluarea activităţii sportive. Timpul de evoluţie este imprevizibil de apreciat. Se poate
observa o vindecare spontană sau o recidivare anuală.
• Examen epicondilită laterală
• Aspectul şi mobilitatea cotului sunt
normale;
• Există la palpare un punct dureros,
sensibil, situat pe epicondil;
• Mişcările de extensie-flexie ale
cotului sunt normale;
• Pronaţia nu este dureroasă,
supinaţia este dureroasă mai ales
atunci când cotul este în extensie;
• Extensia pumnului şi a degetelor
este adesea sensibilă;
• Nu există amiotrofie şi nici
cracmente;
• Examenul radiologic este adesea
normal.
• Diagnostic epicondilită laterală
• Pentru a diagnostica epicondilita, medicul va efectua un
set de teste în care va pune presiune pe zona afectată,
cerând pacientului să-și miște cotul, încheietura și
degetele.
• Diagnosticul se pune pe baza semnelor și a simptomelor
clinice care sunt discrete și caracteristice totodată. Cu
articulația cotului complet în extensie pacientul va
resimți puncte de sensibilitate dureroasă deasupra
punctelor afectate din cot, originea extensorului
carporadial de pe epicondilul lateral. Durerea se poate
resimți și la flexia pasivă a încheieturii și extensia contra
rezistență a acesteia (testul Cozen).
• În funcție de severitatea și cantitatea leziunilor multiple
ale tendonului, mușchiul poate să nu se vindece complet
prin tratamentul conservator.
• Tratament epicondilită laterală
• Tratament medical
• Repaus sportiv 10-21 de zile;
• Infiltraţii la locul dureros cu corticoizi sau antienzime (3-6 infiltrații);
• Antiiflamatoare: sub formă de unguent care trebuie să pătrundă prin presiuni superficiale, uşoare şi prelungite, de
4-5 ori pe zi. 
• Fizioterapie
• Crioterapie locală de 3-4 ori pe zi, timp de 20 min., bineînțeles cu punerea în repaus a articulației;
• Aplicații de căldură
– infraroșii
– aplicații cu parafină (nu sunt indicate la debut când efectul gheții este net superior, dar pot fi indicate în cazuri
mai vechi)
• Stimulare electrică transcutanată antalgică (SETA) pe traiectul nervului radial;
• Stimulare electrică la nivelul musculaturii antebrațului;
• Ultrasunete pe mușchi și tendoane.
• Tehnici manuale
• La nivel cervical: masaj și mobilizări;
• La nivelul cotului și antebrațului:
Masaj:
– framântat;
– MTP care se efectuează printr-o fricțiune pe inserția epicondilienilor, fricțiune transversală menținută până la
obținerea unei atenuări a durerii. Se recomandă câte 10-20 min. în funcție de vechimea cazului;
– masajul reflex (metoda Terich Luebe)
La nivelul cotului: traiectul longitudinal, de-a lungul tendonului bicipital, începând de la extremitatea inferioară a
mușchiului pentru a pătrunde în profunzimea pliului cotului. Același traiect, dar în sens invers. La nivelul
antebrațului: (cotul flectat la 90°). Aplicarea pulpei degetelor la nivelul cubitusului, trasarea în direcție transversală
(cu îndepărtarea cubitusului) a unor traiecte executate foarte aproape unele de altele pe toată lungimea cubitusului.
• întinderi;
• mobilizări pasive.
• Tratament chirurgical
• La șase luni de la absența rezultatelor aplicării tratamentului conservator se indică
intervenția chirurgicală. Totuși, majoritatea epicondilitelor răspund la măsurile
conservatoare. Au fost descrise multiple proceduri, dintre care și eliberarea
percutană a tendonului de pe os, cât și artroscopice sau alte tehnici care implică
rezecția ligamentelor. 
• Cea mai populară procedură astăzi este excizia simplă a țesutului afectat de pe
tendon, prin raderea osului și reatașarea tendonului. Tehnica poate fi realizată cu
anestezie regională a brațului și practicarea unei incizii mici. 90% dintre pacienții
care suferă această intervenție își pot folosi articulația fără durere după o perioadă
de recuperare de trei luni.
EPICONDILITA MEDIALA ESTE
O LEZIUNE DE
SUPRASOLICITARE CAUZATA
DE UN GRIP PREA PUTERNIC
A CROSEI DE GOLF SAU A
RACHETEI SAU DE MISCARI
REPETITIVE ALE PUMNULUI.
PATOLOGIA ESTE CAUZATA
DE SUPRASOLICITAREA
FLEXORILOR PUMNULUI
CARE SE ATASEAZA LA
NIVELUL INFERIOR AL
HUMERUSULUI, LA NIVELUL
ARIEI COTULUI.
• Epicondilita mediala sau cotul jucatorului de golf este o conditie inflamatorie a epicondilului medial al
cotului. Muschii implicati in flexia degetelor si a policelui si in flexia si pronantia incheieturii, se gasesc pe
partea anterioara a antebratului. Tendoanele acestor muschi merg impreuna intr-o teaca tendinoasa care se
insera pe epicondilul medial al humerusului la nivelul articulatiei cotului. Drept raspuns la traumatismele
minore, punctul de insertie devine inflamat.

• Cauze:
• Slabiciune musculara
• Suprasolicitare
• Echipament neadecvat
• Tehnica de joc improprie
• Simptome

• Simptomul principal este durerea vie pe partea externa a cotului; durerea iradiază pe fata externa a antebratului si se intensifica prin
miscarile de extensie si de supinatie a antebratului, de obicei. Pacientul mai poate de asemenea acuza dureri mecanice la nivelul mainii, cum
ar fi prinderea unei clante, transportul unei serviete sau strangerea de mana. Mai rar, pacientii pot prezenta si umflaturi.
• Limitarea funcțională a articulației cotului se face de cele mai multe ori în poziție de flexie, poziție care se poate considera ca
funcțională pentru gestualitatea obișnuită. Când însă mișcarea de supinație este limitată sau complet abolită, asociată cu afectarea mâinii
scade considerabil funcționalitatea membrului superior. De asemenea prezența simetrică a leziunilor agravează și mai mult situația – până la
o totală dependență socială.
• Pacientul poate fi incapabil de a ridica sau transporta obiecte pe partea afectata. Tastarea, folosirea unui mouse de calculator sau chiar
stoarcerea pot provoca durere. Activitatile sportive por provoca dureri, in special in tehnicile repetitive sau deficitare, si la modificarile de
echipament (recvent cu o nouă rachetă sau racordare).
• Examenul radiologic, de obicei normal, evidentiaza uneori o mica calcifiere intratendinoasa sau un osteofit.
Diagnosticul pozitiv si diferential
La diagnosticul pozitiv al acestor tipuri de reumatism se ajunge de obicei prin excludere, dupa
eliminarea unor suferinte articulare cu care se poate confunda deseori. Tratamentul comporta administrari de
medicamente antiinflamatoare nesteroidiene, miorelaxante, sedative, anestezice si cortizonice injectate local,
proceduri fizioterapice, kinetoterapie.
• Diaglosticul diferential:
• ° Sindromul nervului interosos posterior
• ° Infectie osoasa sau tumori
• ° Neuropatia ulnara sau mediana in jurul cotului
• ° Osteoartrita
• ° Calcifiere acuta in jurul epicondilului lateral
• ° Sindromul Osteocondral
• ° Artroza degenerativa
• Tratamentul kinetoterapeutic şi de recuperare a cotului în afecţiunile reumatismale.
•  
• Articulaţia cotului fiind o articulaţie dureroasă la mobilizare, exerciţiile pasive sunt mai puţin
recomandate, în locul lor fiind recomandate, exerciţiile autopasive, active şi cu rezistenţă.
• Vor fi vizate în mod deosebit limitele funcţionale menţionate mai sus şi apoi dacă este posibil limitele
normale.
• Prin mijloacele kinetice se va urmări:
• ● Combaterea durerii se face (prin mijloace kinetice) imobilizând cotul în poziţii antalgice respectând
unghiurile funcţionale.
• Nu se recomandă exerciţii pasive, activo-pasive şi active când cotul este inflamat şi doare; orice mişcare
este permisă însă în articulaţiile învecinate (umăr, pumn, mână) iar din cot numai în limite nedureroase.
• Se recomandă deci pe lângă posturările în atele seriate (în unghiuri variabile de flexie), faşă gipsată,
atele inamovibile şi posturări libere şi liber ajutate.
• ● Refacerea mobilității
• Exerciţiile pentru refacerea mobilităţii (exerciţii autopasive,
exerciţii pasivo-active şi active) se încep încă din faza subacută şi
continuă tot timpul în faza cronică.
• Atelele seriate care fixează cotul în unghiuri diferite de
flexie şi deflexie, schimbate la intervale de timp variabile, sunt un
bun mijloc de recăştigare a mobilităţii, trecerea de la un unghi de
flexie, la altul făcându-se prin mișcare blândă fără forţare.
• De îndată ce a câştigat o anumită mobilitate prin acest
mijloc poate trece la exerciţiile autopasive şi active, executate pe
mișcările de flexie, extensie, supinație și pronație (flexia se poate
asocia cu supinația, extensia cu pronația), adoptând pozițiile,
așezat, decubit dorsal, ortostatism. Manevrele de mobilizare se
fac ușor, blând, lent, cu pauze dese, pană la limitele dureroase.
• Indicatii si recomandari
▪ programul de recuperare trebuie adaptat la starea clinico-
funcţională a pacientului şi a stadiului bolii (tipuri de exerciţii,
număr de repetări, intensitate, durată, etc.);
• ▪ evitarea apariţiei durerii şi a disconfortului articular, atât
în timpul efectuării programului, cât şi la finalul acestuia;
• ▪ în timpul execuţiei exercițiilor se recomandă vizualizarea
acestora, pentru a conştientiza corecitudinea execuţiei;
• ▪ este necesar folosirea stretchingului pentru relaxarea
muşchilor scurtaţi înainte de programul de exerciţii propriu-zis;
• ▪ sunt recomandate exercițiile autopasive, pentru a elimina
frica de mişcare a pacientului, deoarece îşi simte mai bine limitele
dureroase şi îşi imprimă un ritm şi o viteză de mişcare în limitele
cele mai optime ale suportabilităţii.