MINISTERUL EDUCAŢIEI, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
CZU 343.9 (043.2)

Gladchi Gheorghe

VICTIMOLOGIE CRIMINOLOGICĂ:
PROBLEME TEORETICE, METODOLOGICE ŞI APLICATIVE

Specialitatea: 12.00.08 Drept penal

(Drept penal; criminologie)

Autoreferat
al tezei de doctor habilitat în drept

CHIŞINĂU – 2005
 Teza a fost realizată la catedra Ştiinţe penitenciare, Drept penal şi
Criminologie
a Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al
Republicii Moldova

Referenţi oficiali:
1. Gheorghe Nistoreanu, doctor în drept, profesor universitar, Academia
de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, România;
2. Alexandru Boroi, doctor în drept, profesor universitar, Academia de
Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, România;
3. Tudorel Toader, doctor în drept, profesor universitar, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, România.

Susţinerea va avea loc la 02 iunie 2005, orele 10.00 în şedinţa

Consiliului Ştiinţific Specializat DH 30.12.00.08−06 în cadrul Universităţii de
Stat din Moldova cu sediul în or. Chişinău, MD 2009, str. A. Mateevici, 60.

Teza de doctor habilitat poate fi consultată în biblioteca Universităţii

de Stat din Moldova, Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi pe pagina
web: www.csa.acad.md (Consiliul Naţional pentru Acreditare şi Atestare).

Autoreferatul ştiinţific a fost expediat la 29 aprilie 2005.

Secretar ştiinţific al Consiliului Ştiinţific Specializat

doctor în drept, conferenţiar universitar
Igor Dolea

Autorul
doctor în drept, conferenţiar universitar
Gheorghe Gladchi
 CARACTERISTICA GENERALĂ A LUCRĂRII
Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia. Criminalitatea în
Republica Moldova se caracterizează printr-un nivel înalt, devenind tot mai periculoasă.
Sporeşte, în special, numărul infracţiunilor violente şi contra patrimoniului şi nu prea există
motivaţii serioase pentru a spera în evoluţia pozitivă a acestei dinamici. Astfel, comparativ cu
anul 1987, cînd începe saltul criminalităţii în ţara noastră, pînă în prezent numărul total de
infracţiuni înregistrate anual a sporit de circa 3 ori, inclusiv al omorurilor – de 2 ori, al jafurilor
– de 2,4 ori, al furturilor – de 3 ori, iar al tîlhăriilor – de 5,6 ori. Anual, la 100 mii de locuitori
se săvîrşesc 6-7 violuri, 10-12 omoruri, 12-15 vătămări intenţionate grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, 30 de tîlhării, 90 de jafuri şi circa 580 de furturi. Devine tot mai
evidentă tendinţa infracţionalismului de a se manifesta prin cele mai periculoase forme ale sale
– profesionalizarea, organizarea, recidiva. Aceste schimbări de ordin cantitativ şi calitativ,
remarcate în evoluţia criminalităţii, se răsfrîng deosebit de negativ asupra eficacităţii
descoperirii şi cercetării faptelor penale comise.
În scopul realizării unei lupte eficiente împotriva criminalităţii şi ameliorării situaţiei
victimologice complicate din ţară, sunt necesare studii aprofundate şi multilaterale ale
cauzelor şi condiţiilor comiterii infracţiunilor şi perfectarea sistemului de prevenire şi
combatere a acestora. Dar, înainte de a începe selectarea măsurilor eficiente de luptă împotriva
criminalităţii, este necesar de a cunoaşte „mecanismul” delictelor, adică forţele motrice
obiective şi subiective, care se află în baza apariţiei şi evoluării faptelor ilicite. În lipsa unor
astfel de cunoştinţe, nu poate fi vorba despre o activitate serioasă, fundamentată ştiinţific de
contracarare a infracţiunilor, de dezrădăcinare a manifestărilor antisociale. Mecanismul
cauzelor şi condiţiilor criminalităţii în societatea noastră este studiat însă, în deosebi, prin
prisma delincventului, structurii social-psihologice, diferitelor trăsături ale personalităţii şi
comportamentului acestuia. Totodată, nu se ţine cont sau puţin se ţine cont de următoarea
circumstanţă importantă în organizarea prevenirii şi combaterii criminalităţii: delincventul,
chiar dacă este principal, nu este unicul personaj activ al „dramei” criminale. Infracţiunea, în
majoritatea cazurilor, reprezintă prin sine un sistem, fiind un produs al interacţiunii
delincventului cu mediul, şi anume cu o situaţie concretă de viaţă. În măsura în care la crearea
şi dezvoltarea situaţiei participă şi alte persoane este important de a cunoaşte trăsăturile
obiective şi subiective ale acestora. Un interes vădit îl reprezintă acele persoane care devin
ţintă a atentatului criminal – victimele. Mecanismul faptei infracţionale poate fi relevat doar
printr-o analiză multilaterală a tuturor elementelor sale atît din partea infractorului, cît şi din
partea victimei.
Aşadar, pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii, este important a
utiliza posibilităţi noi, determinate de cercetarea nu numai a personalităţii şi
comportamentului infractorului, dar şi a victimei infracţiunii, inclusiv a calităţilor acesteia, a
comportamentului victimei în situaţia preinfracţională, infracţională şi postinfracţională,
precum şi a relaţiilor ei cu criminalul. Relevarea determinantelor victimogene şi elaborarea
măsurilor de prevenire, orientate asupra victimelor infracţiunilor, reprezintă, în opinia noastră,
acel potenţial de rezervă ce ar îmbunătăţi calitativ lupta împotriva criminalităţii. În acelaşi
timp, lupta împotriva criminalităţii nu poate fi destul de eficientă fără a lua în consideraţie
toate consecinţele sociale ale fenomenului infracţional, inclusiv toate victimele, indiferent dacă
ele au contribuit sau n-au contribuit la comiterea faptelor prejudiciabile. În baza datelor
generalizate despre victimele infracţiunilor poate fi relevată imaginea reală a criminalităţii şi
consecinţele sociale ale acesteia, fapt ce va determina o reacţie socială adecvată împotriva
viciului dat. Anume această circumstanţă a iniţiat cercetările noastre, realizate în cadrul unei
orientări ştiinţifice relativ noi din criminologie, denumite victimologie.
Cunoaşterea factorilor ce determină săvîrşirea infracţiunilor este importantă nu
numai pentru asigurarea eficienţei prevenirii acestora, ci şi pentru soluţionarea corectă a
individualizării răspunderii şi pedepsei penale. Cercetarea complexă, multilaterală a
personalităţii criminalului şi a victimei lui, a relaţiilor dintre aceştia, permite stabilirea
circumstanţelor care au determinat comiterea infracţiunii, aprecierea obiectivă a rolului pe
care l-a jucat fiecare dintre ei în actul infracţional şi, în baza acesteia, a trage concluzia justă
despre răspunderea vinovatului. De aceea, sunt actuale şi foarte importante cercetările
ştiinţifice profunde ale sistemului „infractor - victimă”, fundamentarea, dezvoltarea şi
realizarea în practică a orientării victimologice în prevenirea şi combaterea infracţiunilor.
Prevenirea şi combaterea infracţionalismului prin măsuri şi metode victimologice contribuie la
realizarea prevederilor Constituţiei Republicii Moldova privind respectarea şi ocrotirea
persoanei de către stat (art. 16, pct. 1), garantarea de către stat a dreptului fiecărui om la viaţă,
integritate fizică şi psihică (art. 24, pct.1), ocrotirea de către stat a vieţii intime, familiale şi
private (art. 28), dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia (art. 46), dreptul la asistenţă
şi protecţie socială (art. 47), dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 53).
Actualitatea temei de cercetare mai este determinată de necesitatea abordării
problematicii privind protecţia şi ajutorarea victimelor infracţiunilor în contextul noilor
tendinţe ale politicii penale internaţionale şi experienţei pozitive ce există în alte ţări.
Investigarea acestor probleme este deosebit de importantă pentru ţara noastră unde pînă în
prezent n-a fost adoptată o lege privind despăgubirea victimelor infracţiunilor, sistemul de
justiţie se orientează, în exclusivitate, spre reacţia socială faţă de infracţiunile comise şi mai
puţin ia în consideraţie necesităţile şi interesele părţii vătămate, iar legislaţia naţională penală
şi procesual-penală acordă încă atenţie insuficientă interacţiunii dintre infractor şi victimă care
stă la baza actului infracţional.
Interesul faţă de victimă, ideile victimologice au o istorie îndelungată. Apariţia
victimologiei ştiinţifice este legată însă de publicarea în anul 1941 a lucrării criminologului
german Hans von Hentig „Observaţii asupra interacţiunii dintre infractor şi victimă”. La baza
orientării victimologice în criminologie stau, de asemenea, lucrările ştiinţifice ale lui Benjamin
Mendelsohn (1947, 1956), Fredrick Wertham (1949) şi Henri Ellenberger (1954). Din această
perioadă, problema victimei a devenit, de fapt, una criminologică, adică orientată în domeniul
cauzalităţii infracţiunii concrete şi criminalităţii în ansamblu.
La dezvoltarea şi afirmarea victimologiei şi-au adus contribuţia Rudolf Gasser
(1965), Ezzat Abdal Fattah (1967,1971), Marvin Wolfgang (1967, 1982), Willem H. Nagel
(1963), Hans Joachim Schneider (1979, 1990), Emilio Viano (1975, 1995), Lev Frank (1972,
1977), David Rivman (1971, 1975, 2002), Vasimea Minskaia (1971, 1988), Viola Rîbaliskaia
(1975, 1988), Veniamin Polubinskii (1977, 1979), Evghenii Ţentrov (1971, 1988), Vladimir
Kudreavţev (1960, 1998), Nineli Kuzneţova (1967, 1969, 1994), Vladimir Konovalov (1982),
Valerii Vandîşev (1978), Rodica Mihaela Stănoiu (1989, 1997), T.Bogdan (1983, 1988),
Gheroghe Nistoreanu (1995), Iancu Tănăsescu (1997), Ioan Al.Iacobuţă (2002) etc.
Pînă în prezent, în Republica Moldova au fost realizate puţine cercetări ştiinţifice în
domeniul victimologiei. Astfel, au fost întreprinse cercetări ale victimizării criminale în
familie (Grigore Moşac, Gheorghe Gladchi), a fost realizat primul studiu victimologic complex
al infracţiunilor grave de violenţă contra persoanei în Republica Moldova de către autorul
prezentei lucrări, sunt abordate unele probleme privind protecţia victimei, repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiune şi organizarea ajutorului social al victimelor infracţiunilor
(Leonid Cuşnir, Iurie Dimitrov, Evghenii Martîncik, Igor Dolea, Valeriu Ţurcan, Gheorghe
Gladchi), sunt elucidate parţial anumite aspecte ce ţin de rolul victimei în mecanismul
infracţiunii (Valeriu Bujor, Mihai Bîrgău, Gheorghe Baciu, Ion Moroşan), unele aspecte
teoretice ale victimologiei sunt reflectate în manuale şi materiale didactice (Gheorghe Gladchi,
Valeriu Bujor, Igor Ciobanu, Svetlana Rusnac).
Cercetarea victimologiei criminologice sub toate aspectele sale este prima
investigaţie de acest gen realizată în Republica Moldova. Suntem de părerea că acest studiu va
fi un punct de reper pentru începutul unor investigaţii victimologice sistematice în ţara noastră,
care vor condiţiona apariţia elaborărilor teoretice, metodologice şi metodice respective, vor
contribui la formarea bazelor de date statistice şi empirice despre trăsăturile victimelor şi
relaţiile lor cu infractorii, la elaborarea bazei juridice privind perfectarea întregului sistem de
protecţie a victimelor infracţiunilor, la desăvîrşirea sistemului de prevenire şi combatere a
criminalităţii.
Obiectul cercetării îl constituie sistemul problemelor teoretice, metodologice şi
aplicative ale victimologiei criminologice naţionale, care au devenit deosebit de actuale în
condiţiile democratizării şi renovării sociale, edificării statului de drept: obiectul, noţiunea,
izvoarele, sistemul, categoriile, principiile, metodele victimologiei criminologice; aspectele
teoretice, metodologice, sistemice, juridice ale victimei infracţiunii, victimizării şi
victimităţii, prevenirii victimologice a infracţiunilor şi protecţiei victimelor; importanţa acestor
baze ştiinţifice pentru elaborarea şi realizarea în ştiinţă, practică şi activitatea didactică
universitară a concepţiei teoretice privind protecţia victimelor şi prevenirea victimizării.
Scopul şi sarcinile tezei. Scopul cercetării constă în determinarea bazelor teoretice,
metodologice şi juridice ale victimologiei criminologice şi elaborarea concepţiei naţionale de
prevenire a victimizării şi de protecţie a victimelor infracţiunilor, realizarea eficientă a acesteia
la nivel ştiinţific, didactic şi aplicativ.
Pentru a realiza acest scop au fost stabilite următoarele sarcini:
1) determinarea şi concretizarea noţiunii, obiectului, statutului ştiinţific,
sistemului, principiilor, izvoarelor şi particularităţilor formării victimologiei criminologice
naţionale;
2) elaborarea metodologiei cercetării victimologice;
3) analiza şi precizarea noţiunilor de victimă a infracţiunii, victimitate, victimizare
şi situaţie victimogenă; stabilirea criteriilor ştiinţifice ale clasificărilor şi tipologiilor victimelor
şi situaţiilor victimogene;
4) investigarea conceptului de mecanism al comportamentului infracţional şi al
rolului situaţiei în mecanismul infracţiunii;
5) generalizarea şi analiza cercetărilor victimologice ale mecanismului infracţiunii
prin prisma personalităţii şi comportamentului victimei, raportului „infractor-victimă”,
împotrivirii victimei atentatului criminal, tipurilor de situaţii victimogene caracteristice
anumitor categorii de infracţiuni; stabilirea legităţilor şi particularităţilor victimologice ale
mecanismului infracţiunii şi perfectarea metodicii de investigare;
6) realizarea unui studiu complex asupra aspectelor victimologice din legislaţia
penală în vigoare şi stabilirea utilităţii semnelor ce caracterizează victima din normele penale
la calificarea corectă a faptei comise şi individualizarea pedepsei, precum şi elaborarea
propunerilor de lege ferenda; investigarea conceptului de „vinovăţie” a victimei şi aprecierea
juridico-penală şi criminologică a acesteia;
 7) relevarea particularităţilor victimizării şi estimarea „cifrei negre” a
criminalităţii în Republica Moldova;
8) determinarea şi precizarea conceptului, sistemului, obiectului, subiecţilor,
măsurilor, formelor şi particularităţilor de realizare a prevenirii victimologice; analiza
asigurării organizaţionale, informaţionale şi tactico-metodologice a prevenirii victimologice a
infracţiunilor;
9) stabilirea locului, importanţei şi conţinutului activităţii organelor afacerilor
interne de prevenire victimologică a infracţiunilor; determinarea particularităţilor organizării şi
realizării prevenirii victimologice a infracţiunilor în subdiviziunile de bază ale poliţiei; analiza
rolului instruirii victimologice în procesul de formare a specialiştilor pentru sistemul M.A.I al
Republicii Moldova;
10) identificarea avantajelor şi dezavantajelor aplicării justiţiei restaurative şi
medierii pentru facilitarea concilierilor, acordarea de compensaţii victimelor şi resocializarea
atît a infractorilor, cît şi a persoanelor vătămate;
11) cercetarea instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu
căinţa activă din Codul penal al Republicii Moldova, ca modalităţi de realizare a concepţiei
justiţiei restaurative;
12) analiza dezvoltării legislaţiei în domeniul protecţiei victimelor şi elaborarea
propunerilor privind sporirea eficacităţii instituţiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin
infracţiune.
Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Suportul metodologic al lucrării îl
constituie tezele fundamentale ale filozofiei, teoriei generale a statului şi dreptului,
criminologiei, victimologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii,
psihologiei, sociologiei, precum şi ale altor discipline socio-umane şi juridice care reflectă
tema investigată. Caracterul complex şi interdisciplinar al studiului determină diversitatea
metodelor, procedeelor şi tehnicilor utilizate: metode generale (sistematică, logică, istorică,
comparativă, tipologică, modelarea); metode şi tehnici sociologice şi psihologice (observarea,
interviul, cercetarea pe documente, sondajul sociologic, metoda biografică, monografică,
metoda aprecierilor date de experţi, content-analiza); juridice (formal juridică, juridică
comparată); statistice (gruparea şi centralizarea statistică, analiza statistică), matematice,
cartografice şi procedee grafice (diagrame, grafice, scheme, fonul calitativ).
Drept bază teoretică a investigaţiei sunt lucrările savanţilor care au abordat
problematica victimologică de pe poziţiile criminologiei, dreptului penal, dreptului procesual-
penal, criminalisticii, sociologiei şi psihologiei: Hans von Hentig, Benjamin Mendelsohn,
Fredrick Wertham, Henri Ellenberger, Ezzat Abdal Fattah, Willem H. Nagel, Hans Joachim
Schneider, Lev Frank, David Rivman, Veniamin Polubinskii, Valerii Vandîşev, Vasimea
Minskaia, Viola Rîbaliskaia, Nineli Kuzneţova, Vladimir Kudreavţev, M.Strogovici, Evghenii
Ţentrov, Costică Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu, Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu,
Iancu Tănăsescu, Bruno Holist, Olexandr Djuja, Leonid Bagrii-Şahmatov etc.
În investigaţiile realizate a fost analizată legislaţia naţională – Constituţia Republicii
Moldova, Codul penal al Republicii Moldova, Codul de procedură penală al Republicii
Moldova, Codul civil al Republicii Moldova, Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie şi
alte acte normative, precum şi Hotărîrile Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova. Au fost supuse unui studiu comparat legi ce reglementează statutul penal, procesual-
penal şi protecţia victimei în alte ţări (România, Rusia, Ucraina, Polonia, Franţa, Olanda,
Germania), acte normative internaţionale şi europene, relevante temei tezei date.
 Metodica cercetării cuprinde utilizarea unui volum substanţial de material empiric,
date factologice colectate de către autor de sine stătător sau din alte surse. În baza
chestionarelor elaborate de autor, prin prisma aspectului victimologic au fost studiate 753 de
dosare penale ce conţineau infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiuni privind
viaţa sexuală, inclusiv 332 de dosare – infracţiuni de omor intenţionat, 240 de dosare –
infracţiuni de vătămare intenţionată gravă, medie şi uşoară a integrităţii corporale sau a
sănătăţii şi 181 de dosare penale – infracţiuni de viol, soluţionate de instanţele de judecată din
Republica Moldova în perioada 1989-2003. Dosarele penale au fost cercetate în arhivele Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, Curţii de Apel a Republicii Moldova, Judecătoriei
municipale Bălţi, judecătoriilor sectoarelor Botanica, Buiucani, Centru, Ciocana, Rîşcani ale
mun. Chişinău şi judecătoriilor raionale Briceni, Edineţ, Ocniţa, Donduşeni, Drochia, Floreşti,
Călăraşi, Orhei, Nisporeni, Străşeni, Ialoveni, Hînceşti, Ştefan Vodă, Comrat. Totodată au fost
realizate două studii sociologice: în aprilie-mai 2003 - un sondaj sociologic de victimizare,
reprezentativ pentru ţară, fiind chestionate 966 de persoane în 82 de oraşe şi sate din toate
raioanele Republicii Moldova şi în martie 2004 - un sondaj sociologic desfăşurat printre elevii
claselor a VIII-XII-a din mun. Chişinău, fiind chestionaţi 692 de elevi din 12 instituţii şcolare.
Cel de-al doilea studiu sociologic a relevat atît elevii victimizaţi, cît şi persoanele care au
comis vreodată delicte şi ce fel de fapte ilegale au săvîrşit („self-report-surveys”). Au fost
utilizate, de asemenea, materiale factologice, rezultate ale studiilor victimologice, date ale
sondajelor sociologice privind problema cercetată etc., ce se conţin într-un şir de lucrări
ştiinţifice din domeniul criminologiei, dreptului penal, dreptului procesual-penal,
criminalisticii, sociologiei, psihologiei, medicinii legale, elaborate de savanţii ruşi, români,
moldoveni, ucraineni şi occidentali, precum şi generalizări ale activităţii de prevenire
desfăşurată de diferite subdiviziuni ale M.A.I. al Republicii Moldova; date ale statisticii penale
oficiale despre starea criminalităţii în ţară pentru perioada 1980 – 2004; statistici demografice,
economice, sociale; surse enciclopedice, publicistice.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute: este prima cercetare complexă a
problemelor teoretice, metodologice şi aplicative ale victimologiei criminologice naţionale, în
baza căreia sunt relevate legităţi, formulate concluzii, propuneri şi recomandări ce asigură
elaborarea reuşită şi realizarea eficientă a concepţiei teoretice de prevenire a victimizării şi de
protecţie a victimelor infracţiunilor. Aşadar, sunt create posibilităţi noi pentru aplicarea şi
folosirea reală a datelor ştiinţifice în scopul activizării, desăvîrşirii şi modernizării luptei
împotriva criminalităţii în condiţiile perioadei de tranziţie.
În baza cercetării ştiinţifice realizate, a fost elaborată, în general, concepţia teoretică
despre prevenirea victimizării şi protecţia victimelor infracţiunilor, fiind formulate un şir de
idei originale şi concluzii care reflectă noutatea ştiinţifică a lucrării:
- sunt analizate, desăvîrşite şi precizate definiţia, obiectul de studiu, statutul
ştiinţific şi sistemul victimologiei ştiinţifice;
- a fost îmbogăţit sistemul viziunilor ştiinţifice asupra izvoarelor, apariţiei şi
evoluţiei victimologiei; s-au stabilit particularităţile dezvoltării victimologiei în lume, inclusiv
ale şcolii ruse şi importanţa acestora pentru cercetările ştiinţifice ale victimei infracţiunii,
realizate în Republica Moldova; este analizată starea cercetărilor victimologice în ţara noastră,
fiind definite noţiunea şi obiectul victimologiei criminologice naţionale, stabilite priorităţile şi
perspectivele acesteia;
- a fost elaborată, pentru prima dată, metodologia şi metodica cercetării
victimologice, fiind definite, examinate şi puse în circulaţie conceptele de metodologie a
victimologiei criminologice, metodică a cercetării victimologice şi de structură a cercetării
teoretico-aplicative în victimologie;
- este desăvîrşit în continuare şi concretizat sistemul viziunilor ştiinţifice asupra
conceptului de victimă a infracţiunii în sens victimologic, a noţiunilor de victimitate,
victimizare, situaţie victimogenă, precum şi asupra bazelor metodologice ale clasificării şi
tipologiei victimelor şi situaţiilor victimogene;
- a fost dezvoltat sistemul viziunilor teoretice asupra noţiunii, structurii,
conţinutului şi tipurilor mecanismului comportamentului infracţional;
- în baza analizei şi generalizării studiilor victimologice proprii ale infracţiunilor
contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunilor privind viaţa sexuală, au fost stabilite legităţi
şi particularităţi ale mecanismului infracţiunii prin prisma personalităţii şi comportamentului
victimei, relaţiilor dintre infractor şi victimă, împotrivirii victimei atentatului criminal şi a
situaţiilor victimogene. Au fost elaborate tipologii ale situaţiilor victimogene, inclusiv pentru
anumite categorii de infracţiuni;
- fiind realizat un studiu complex al semnelor ce caracterizează victima infracţiunii
din normele Codului penal al Republicii Moldova, a fost determinată importanţa acestora
pentru stabilirea gradului de pericol social atît al infractorului, cît şi a infracţiunii comise de
acesta, pentru clarificarea conţinutului psihologic real al infracţiunii, calificarea corectă a faptei
comise şi individualizarea pedepsei;
- a fost examinată „vinovăţia” victimei ca problemă a victimologiei criminologice,
fiind precizată definiţia conceptului de „vinovăţie” a victimei, stabilite deosebirile dintre
conceptul victimologic de vinovăţie şi noţiunea de vinovăţie în dreptul penal, determinate
formele de manifestare a „vinovăţiei” victimei şi importanţa acestora în clarificarea
mecanismului infracţiunii şi la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale a făptuitorului;
- a fost investigată, pentru prima dată, situaţia victimologică (nivelul, structura,
tendinţele), relevate zonele ce se deosebesc după nivelul victimizării şi determinată „cifra
neagră” a criminalităţii în Republica Moldova, fiind elaborată şi aprobată metodica cercetării
respective;
- este dezvoltat în continuare sistemul cunoştinţelor teoretice despre locul, rolul,
structura, conţinutul, obiectul, subiecţii, metodele, formele de realizare, sistemul, asigurarea
organizaţională, informaţională şi tactico-metodologică a prevenirii victimologice a
infracţiunilor;
- pentru prima dată a fost elaborată concepţia teoretică de prevenire victimologică a
infracţiunilor de către organele afacerilor interne, fiind determinate scopul, obiectul, metodele,
trăsăturile specifice, sistemul, nivelurile de realizare a acesteia; particularităţile, conţinutul şi
obiectivele activităţii de prevenire victimologică a infracţiunilor de către subdiviziunile de bază
ale poliţiei; măsurile privind organizarea şi asigurarea informaţională a tipului dat de prevenire
a infracţiunilor în cadrul M.A.I.;
- a fost realizat un studiu comparat, complex al bazelor teoretice, juridice şi
aplicative ale domeniului de protecţie şi ajutorare a victimelor infracţiunilor, fiind stabilite
strategiile de dezvoltare a domeniului dat în ţara noastră, elaborat proiectul Legii Republicii
Moldova privind protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării, precum şi fiind
formulate un şir de alte propuneri de lege ferenda privind compensarea de către stat a
prejudiciului cauzat victimei în urma infracţiunii, restituirea de către vinovat a daunei
pricinuite, inclusiv prin împăcare şi repararea benevolă de către făptuitor a prejudiciului
cauzat persoanei vătămate, privind medierea etc.
 Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Importanţa teoretică a
lucrării rezidă în cercetarea complexă a bazelor teoretice, metodologice şi juridice ale
victimologiei criminologice şi elaborarea concepţiei de prevenire a victimizării şi de protecţie a
victimelor infracţiunilor; definirea noţiunii de victimologie criminologică, analiza şi
concretizarea elementelor componente ale obiectului şi sistemului acestei discipline, precizarea
statutului ştiinţific al victimologiei;. clasificarea şi analiza izvoarelor victimologiei, realizarea
unui studiu sistematizat al procesului de dezvoltare a gîndirii victimologice într-o ramură
ştiinţifică importantă a criminologiei, determinarea problemelor şi perspectivelor victimologiei
criminologice naţionale; elaborarea, pentru prima dată, a metodologiei cercetării victimologice,
fiind elucidate structura studiului teoretico-aplicativ în victimologie, programul, metodele şi
tehnicile de cercetare, organizarea şi legătura investigaţiei cu activitatea practică; examinarea
şi concretizarea noţiunilor de victimă a infracţiunii, victimitate, victimizare, situaţie
victimogenă, „vinovăţie” a victimei; relevarea, pentru prima dată, a unor legităţi şi
particularităţi ale victimizării, stabilirea zonelor ce diferă după nivelul victimizării şi estimarea
„cifrei negre” a criminalităţii în Republica Moldova; cercetarea rolului victimei în mecanismul
infracţiunii, fiind generalizate şi analizate rezultatele unor studii concrete realizate de autor, ce
poate deschide noi perspective asupra etiologiei unor astfel de infracţiuni cum sunt
infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunile privind viaţa sexuală; elaborarea
unor clasificări şi tipologii ale victimelor, situaţiilor victimogene caracteristice anumitor genuri
de infracţiuni; examinarea bazelor teoretice ale prevenirii victimologice a infracţiunilor,
dezvoltarea şi precizarea conceptului, sistemului, obiectului, subiecţilor, măsurilor, formelor,
nivelurilor, proprietăţilor şi etapelor de realizare a acesteia; elaborarea concepţiei teoretice de
prevenire victimologică a infracţiunilor de către organele afacerilor interne; investigarea
concepţiei justiţiei restaurative, particularităţilor procedurii şi perspectivelor medierii,
instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa activă din Codul
penal al Republicii Moldova ca modalităţi de realizare a concepţiei justiţiei restaurative;
analiza legislaţiei în domeniul protecţiei victimelor şi instituţiilor de reparare a prejudiciului
cauzat prin infracţiune; cercetarea logicii interne şi premiselor obiective ale dezvoltării
victimologiei ca disciplină universitară de sine stătătoare ce are o importanţă principială pentru
pregătirea profesională a funcţionarilor organelor de drept.
Valoarea practică a lucrării constă în consolidarea bazei teoretice a elaborării şi
adoptării documentelor de directivă în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii, care
constituie, în ansamblu, o parte indispensabilă a politicii penale; asigurarea condiţiilor
necesare pentru realizarea cu succes în continuare a studiilor ştiinţifice teoretico-aplicative
privind problematica victimei infracţiunii; formularea concluziilor, propunerilor şi
recomandărilor de lege ferenda, ce iau în vedere importanţa trăsăturilor victimei infracţiunii, în
special a personalităţii şi comportamentului acesteia la calificarea faptei, stabilirea rolului real
şi gradului de vinovăţie a făptuitorului şi individualizarea pedepsei; elaborarea unor politici de
prevenire şi combatere a infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiunilor
privind viaţa sexuală, fundamentate pe datele victimologiei; crearea premiselor teoretice pentru
optimizarea organizării şi sporirea eficienţei activităţii organelor afacerilor interne de prevenire
victimologică a infracţiunilor; elaborarea indicatorilor victimologici ai statisticii penale;
determinarea victimizării latente, „cifrei negre” şi imaginii reale a criminalităţii din ţară;
formularea concluziilor şi propunerilor privind perfectarea legislaţiei naţionale în domeniul
protecţiei victimei şi reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune, precum şi desăvîrşirea
instituţiilor împăcării şi liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa activă din Codul
penal al Republicii Moldova; crearea condiţiilor necesare pentru instruirea victimologică a
colaboratorilor organelor de drept atît în sistemul de învăţămînt mediu de specialitate şi
universitar, cît şi în cadrul pregătirii profesionale; propagarea dreptului şi educaţia juridică a
populaţiei, precum şi în ridicarea culturii juridice a funcţionarilor organelor afacerilor interne.
Aprobarea rezultatelor lucrării s-a realizat sub diferite forme, şi anume: prin
predarea cursului de victimologie criminală, elaborat de autor, masteranzilor şi a
compartimentului respectiv din cadrul cursului de criminologie, studenţilor de la Facultatea de
drept a Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova, precum şi studenţilor de
la Departamentul Drept, ULIM (1994-1998) şi Facultatea de drept a USM (1998-2002); prin
elaborarea programelor analitice ale cursurilor de victimologie criminală, criminologie, drept
penal şi implementarea acestora în procesul de instruire la facultăţile de drept ale instituţiilor
menţionate; prin publicarea manualului „Criminologie generală”, capitolul IX al căruia este
dedicat problemelor victimei infracţiunii, a unui şir de lucrări metodico-didactice (programe
ale cursurilor speciale, materiale metodice etc); prin publicarea a trei elaborări metodice pentru
activitatea practică a organelor afacerilor interne asupra aspectelor ce ţin de victima infracţiunii
şi victimizare; prin propunerile făcute la proiectele Codului penal al Republicii Moldova,
Codului de procedură penală al Republicii Moldova, Legii Republicii Moldova cu privire la
poliţie, Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la
aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale”, nr.16 din
31.05.2004, proiectul Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a corupţiei. În baza
cercetării realizate, autorul a elaborat şi prezentat pentru implementare compartimente ale
Programului de stat de combatere a criminalităţii şi corupţiei pentru anii 2003-2005, ale
Planului de acţiuni întru eficientizarea interacţiunii şi colaborării organelor de drept şi de
control în combaterea criminalităţii şi corupţiei, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.898 din 3
august 2004, precum şi proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor
infracţiunilor şi prevenirea victimizării.
Rezultatele şi concluziile cuprinse în lucrare au fost expuse în peste douăzeci şi cinci
de referate şi comunicări ştiinţifice prezentate de către autor la conferinţe ştiinţifico-practice
internaţionale şi naţionale, seminare teoretice, „mese rotunde” etc., inclusiv în cadrul forurilor
ştiinţifice internaţionale „Probleme regionale în contextul procesului de globalizare” (Chişinău,
2002); „Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele afacerilor interne şi optimizarea
procesului de instruire profesională” (Chişinău, 2002); „Funcţionarea instituţiilor democratice
în statul de drept” (Bălţi, 2003); „Aspecte juridice ale societăţii civile: realităţi şi perspective”
(Chişinău, 2003); „Совершенствование деятельности органов внутренних дел по
профилактике безнадзорности и предупреждению правонарушений
несовершеннолетних” (Oreol, Rusia, 2003); „Criminalitatea în Republica Moldova: starea
actuală, tendinţele, măsurile de prevenire şi de combatere” (Chişinău, 2003); „Наука в
системе образования МВД государств-участников СНГ: проблематика, перспективы,
внедрение в практику” (Ialta, Ucraina, 26-28 aprilie 2003); „Violenţa în societatea de
tranziţie” (Chişinău, 2003); „Edificarea statului de drept” (Chişinău, 2003); Conferinţa a XI-a
internaţională a conducătorilor instituţiilor de învăţământ superior de poliţie (miliţie) din ţările
Europei Centrale şi de Est „Activitatea poliţiei în condiţiile integrării europene” (Chişinău,
2003); 22-me Conference de recherches criminologique, Comité Europeen pour les problemes
criminels „Opinions, attitudes et reprezentations à l’égard de la criminalité et de son contrôle”
(Strasbourg, 24-26 novembre, 2003); „Probleme de prevenire şi combatere a delincvenţei
juvenile, traficului de fiinţe umane şi migraţiunii ilegale” (Chişinău, 2004); „Criminalistica la
începutul mileniului trei: constatări, tendinţe, perspective” (Chişinău, 2004) ; „European
Police Model” (Sofia, Bulgaria, 30.09-01.10.2004).
Principalele teze teoretice, concluzii şi recomandări ale cercetării şi-au găsit
reflectare în 76 de publicaţii, volumul total al cărora constituie peste 100 coli de tipar, inclusiv
3 monografii – 2000, 2003 şi 2004, manualul de Criminologie generală, 72 de articole,
referate şi comunicări ştiinţifice. De fapt, toate lucrările au fost discutate în măsura elaborării
acestora la şedinţele catedrelor de drept penal şi criminologie ULIM (1994-1998), USM (1998-
2002) şi Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova (2002-prezent), fiind
expediate pentru recenzare în alte instituţii universitare, instituţii de cercetări ştiinţifice şi în
organele de drept de diferit nivel.
Structura şi volumul lucrării au fost determinate de obiectul, scopul, sarcinile,
concepţia acesteia şi ansamblul metodelor şi tehnicilor de cercetare ştiinţifico-practică
utilizate. Teza are următoarea structură: introducere, cinci capitole divizate în douăzeci şi cinci
de paragrafe, încheiere, volumul total al cărora este de 252 de pagini, referinţe, bibliografie,
anexe, adnotare şi cuvintele-cheie în limbile română, engleză şi rusă. Bibliografia include 695
de izvoare. Anexele cuprind proiectul Legii Republicii Moldova privind protecţia victimelor
infracţiunilor şi prevenirea victimizării, 4 chestionare, 12 diagrame, 3 hărţi, 9 tabele şi 4
scheme. Toate elementele structurii sunt indisolubil legate între ele şi corespund coerenţei
logice a conţinutului lucrării.

CONŢINUTUL LUCRĂRII

În Introducere este argumentată actualitatea temei investigate, sunt formulate

scopul şi sarcinile lucrării, determinate baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică, noutatea
ştiinţifică a tezei, semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a cercetărilor, sunt descrise
modalităţile de aprobare a rezultatelor lucrării.
Capitolul I. Probleme de metodologie şi de istorie ale victimologiei ştiinţifice
este consacrat cercetării obiectului, statutului, sistemului şi noţiunii victimologiei; izvoarelor şi
particularităţilor formării ştiinţei victimologice; problemelor dezvoltării şi perspectivelor
victimologiei naţionale; metodologiei cercetării victimologice.
În paragraful întîi Obiectul de studiu şi statutul victimologiei în sistemul ştiinţelor
moderne este realizată o analiză multilaterală a opiniilor din literatura de specialitate asupra
unor astfel de probleme discutabile pînă în prezent cum sunt obiectul, statutul ştiinţific şi
sistemul victimologiei ştiinţifice. Viziunile respective au fost divizate de către autor în trei
grupuri principale: 1) vic-timologia este o ramură a criminologiei; 2) victimologia este o ştiinţă
interdisciplinară despre victima infracţunii, auxiliară dreptului penal, dreptului procesual-
penal, criminalisticii, existînd şi funcţionînd paralel cu criminologia; 3) victimologia este o
teorie generală, o ştiinţă despre victimă, obiectul de studiu al căreia este victima de orice
natură, atît criminală, cît şi noncriminală. În opinia autorului, victimologia este o ramură
importantă a criminologiei, dar aceasta nu înseamnă că alte viziuni privind statutul
victimologiei nu au dreptul la existenţă. Acest punct de vedere este argumentat astfel: a)
cercetarea ştiinţifică a victimei infracţiunii s-a conturat deja ca ramură a sistemului
criminologiei; b) apariţia victimologiei ştiinţifice a fost determinată de necesitatea clarificării
rolului personalităţii şi comportamentului victimei infracţiunii în geneza atentatului antisocial,
explicaţiei mai complete şi precise a cauzelor şi condiţiilor infracţiunii, precum şi căutării
noilor posibilităţi de prevenire a criminalităţii; c) victima este un element indispensabil al
mecanismului infracţiunii; d) dacă criminologia examinează mecanismul infracţiunii, cauzele
şi condiţiile acesteia „sub aspectul infractorului”, atunci victimologia cercetează aceleaşi
subiecte, dar „sub aspectul victimei”. Potrivit autorului, victimologia criminologică va rămîne
în componenţa criminologiei chiar şi în cazul în care vor progresa cercetările asupra victimelor
de origine necriminală.
De asemenea, este investigată noţiunea de obiect al victimologiei. Competitorul
susţine că obiectul victimologiei este o parte componentă a obiectului de studiu al
criminologiei. Victimologia cercetează toate victimele infracţiunilor şi procesul de
transformare a acestora în victime (victimizarea), fiind preocupată, în mod special, de anumite
persoane care se caracterizează prin capacitatea individuală de a deveni victime ori prin
incapacitatea de a evita atentatul infracţional sau a se opune acestuia când obiectiv este posibil
(victimitatea).
Autorul afirmă că, actualmente, în virtutea proceselor de diferenţiere şi integrare,
cercetarea ştiinţifică a victimei infracţiunii se transformă într-un subsistem al sistemului
criminologiei. Sistemul victimologiei este format din Partea generală şi Partea specială, ambele
fiind indisolubil legate între ele. Partea generală constă într-un ansamblu de idei, concepţii,
explicaţii şi reguli care vizează problemele generale şi fundamentale ale victimologiei:
premisele victimologiei moderne, victimologia şi domeniul ei de cercetare, victimizarea şi
victimitatea, victimologia mecanismului infracţiunii, reacţia socială faţă de victimizare,
metodologia cercetării victimologice, prognozarea victimologică etc. Partea specială a
sistemului victimologiei criminologice cuprinde caracteristica victimologică şi măsurile de
prevenire şi de combatere a tipurilor infracţionale: victimologia criminalităţii violente,
victimologia terorismului, victimologia violenţei în familie, victimologia traficului de fiinţe
umane, victimologia corupţiei, victimologia criminalităţii economice etc.
În paragraful al doilea Definiţia victimologiei: opinii şi controverse, definiţiile
victimologiei din literatura de specialitate au fost divizate în două grupuri mari: 1) definiţiile
victimologiei ca ramură a criminologiei şi 2) definiţiile victimologiei ca ştiinţă autonomă
despre toate victimele, atît de geneză infracţională, cît şi noninfracţională. Fiind analizate
definiţiile din primul grup, se constată că acestea, de regulă, poartă un caracter tradiţional
criminologic şi tind să răspundă la întrebările: care este rolul victimei la producerea faptei
penale sau care sunt cauzele şi condiţiile victimizării în general. Definiţiile date nu reflectă cel
de-al doilea obiectiv important al studiului criminologic (victimologic) – reacţia socială faţă de
criminalitate. Potrivit autorului, victimologia criminologică este ştiinţa nu numai despre
determinantele victimizării, rolul victimei în geneza infracţiunii, dar şi despre prevenirea
victimizării, protecţia juridică, tratamentul şi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor.
Aceeaşi lacună a fost stabilită şi la analiza definiţiilor victimologiei în sens larg. Chiar dacă
unele definiţii din acest grup cuprind şi reacţia socială faţă de victimle infracţiunilor, nu iau
în consideraţie măsurile de reducere a victimizării noninfracţionale, protecţia şi ajutorarea
victimelor de geneză necriminală.
Autorul propune definiţia proprie a victimologiei criminologice care cuprinde
componentele principale ale obiectului şi priorităţile de cercetare ale acesteia.
În paragraful al treilea Originea ideilor victimologice sunt descrise şi apreciate
izvoarele juridice, religioase, operele literare şi cercetările societăţilor de asigurare asupra
personalităţii victimelor infracţiunilor şi accidentelor care au determinat, în ansamblu, apariţia
victimologiei ştiinţifice.
 Analiza izvoarelor de drept a stabilit că aspectul victimologic al legislaţiei a început
să se cristalizeze din cele mai vechi timpuri, o dată cu problema infracţiunii şi infractorului,
manifestîndu-se prin răzbunarea de sînge, autoapărarea şi repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiune. În perioada prestatală, victimei i se atribuia şi un rol important în stabilirea
făptuitorului crimei. Pentru perioada descompunerii comunei primitive este caracteristică
compoziţia. Cele mai străvechi izvoare juridice scrise (codul lui Hammurabi, „Legile Manu”)
conţin norme care luau în consideraţie comportamentul victimei. Persoana şi comportamentul
victimei era luat în consideraţie şi de normele dreptului roman la stabilirea vinovăţiei
atentatorului.
Problematica victimei, în special sub aspectul prevenirii infracţiunilor şi al necesităţii
reparării prejudiciului cauzat prin fapta penală, a fost abordată în lucrările marilor gînditori
antici (Democrit, Platon). Sunt analizate şi aspectele victimologice din lucrările
reprezentanţilor şcolii clasice şi pozitiviste: Cesare Beccaria, Jeremy Bentham, A.Feuerbach,
Rafaele Garofalo. S-a stabilit că reprezentanţii acestor şcoli abordau insuficient problemele
victimologice, examinînd „infractorul” şi „victima” ca noţiuni mecanice, statice. În opinia
competitorului, în prima jumătate a secolului al XX-lea, curentul interacţionist de abordare a
cauzalităţii criminalităţii a pus baza desfăşurării cercetărilor victimologice, în special a rolului
victimei în procesul criminalizării persoanei (Edwin Sutherland, Georg Kleinfeller etc.).
Surse deosebit de importante care au alimentat ideile victimologiei contemporane
sunt izvoarele religioase ce descriu diferitele tipuri de victime şi operele literare unde victima
era studiată prin mijloace artistice ca problemă social-psihologică. Autorul analizează, de
asemenea, operele populare, zicătorile şi proverbele moldoveneşti ca izvor al victimologiei
criminologice naţionale. Potrivit competitorului, drept izvor al victimologiei ştiinţifice pot fi
considerate şi necesităţile specifice ale societăţilor de asigurare care au stimulat cercetarea
intensă a personalităţii victimelor infracţiunilor şi accidentelor.
În paragraful al patrulea Apariţia şi evoluţia victimologiei ştiinţifice sunt cercetate
particularităţile dezvoltării şi priorităţile de cercetare ale victimologiei ştiinţifice, inclusiv ale
şcolii ruse din domeniul dat, care au determinat studiile victimologice în Republica Moldova.
Au fost stabilite cinci perioade în dezvoltarea victimologiei ştiinţifice în funcţie de priorităţile
studiilor realizate în acest domeniu: 1) etapa de constituire a victimologiei, anii 1940-1950,
studiile erau orientate, în exclusivitate, asupra contribuţiei victimei la comiterea actului şi
asupra raportului dintre infractor şi victimă; 2) etapa determinării bazelor teoretico-
metodologice ale victimologiei şi stabilirii priorităţilor acesteia, începutul anilor ’60 – mijlocul
anilor ’70, erau abordate, de regulă, probleme conceptuale ale victimologiei, aspecte
victimologice ale anumitor tipuri infracţionale, protecţia victimelor şi repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune; 3) etapa studiilor comparate ale victimizării, măsurilor de prevenire
victimologică şi statutului juridic al victimei în dreptul penal şi procesual-penal, mijlocul
anilor ’70 – începutul anilor ’80; 4) etapa victimologiei orientate spre protecţia şi ajutorarea
victimelor infracţiunilor, desăvîrşirea activităţii de prevenire a victimizării şi sporirea
eficacităţii instituţiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune, începutul anilor ’80 –
anii ’90 ai sec. al XX-lea; 5) etapa noilor orizonturi pentru victimologie, începutul anilor
2000: victimele torturilor, justiţia restaurativă, violenţa faţă de femei şi copii, victimele
corupţiei, copiii-victime, victimele terorismului, victimele transnaţionale, victimele abuzului
de putere, traficul de femei şi de copii.
În paragraful al cincilea Dezvoltarea victimologiei în Republica Moldova: probleme şi
perspective sunt analizate şi generalizate studiile ştiinţifice şi operele ştiinţifico-didactice
realizate în domeniul dat de către cercetătorii autohtoni. Se menţionează că studiile
victimologice iau amploare în ţara noastră abia în deceniul nouă al secolului al XX-lea, fiind
relevate direcţiile principale ale acestora şi apreciat gradul de cercetare a anumitor probleme
victimologice. În opinia competitorului, victimologia naţională la etapa actuală este o
victimologie criminologică, studiile fiind orientate, în exclusivitate, asupra victimelor
infracţiunilor. Sunt determinate problemele de cercetare şi perspectivele victimologiei
naţionale.
Paragraful al şaselea Metodologia, programul şi metodele cercetării victimologice
cuprinde elaborarea metodologiei şi metodicii cercetării victimologice. Este definită
metodologia victimologiei criminologce ca orientare particulară a metodologiei generale a
cunoaşterii şi elucidată importanţa acesteia pentru elaborarea teoriei victimologice, organizarea
şi reglarea activităţii de cercetare. Este propusă şi descrisă structura cercetării teoretico-
aplicative în victimologie: concepţia (modelul) cercetării (prin prisma expresiilor, noţiunilor şi
a problemelor victimologiei criminologice); premisele metodologice (principii ştiinţifice
generale, principii speciale); metode şi tehnici de cercetare; programul cercetării; organizarea
investigaţiei victimologice şi legătura acesteia cu activitatea practică.
Paragraful dat conţine caracteristica sistemului de metode şi tehnici aplicate în
victimologie şi identificarea avantajelor acestora în cercetare. Sunt analizate metodele şi
tehnicile sociologice (sondajul, interviul, metoda documentară, observarea, experimentul,
content-analiza, aprecierea experţilor); psihologice (chestionarul, interviul, observarea, testul,
în special testele proiective, experimentul, metodele sociometrice, scala de atitudini);
modelarea şi metoda tipologică. Este elaborat programul cercetării victimologice care include
două compartimente: metodologic şi procedural. Sunt determinate, de asemenea,
particularităţile organizării cercetării victimologice şi ale legăturii studiului ştiinţific cu
activitatea practică.
Capitolul II. Probleme teoretice privind victima infracţiunii cuprinde patru
paragrafe în care sunt examinate şi definite conceptul de victimă a infracţiunii, noţiunile de
victimitate, victimizare şi situaţie victimogenă, bazele metodologice ale clasificării şi tipologiei
victimelor şi situaţiilor victimogene.
În paragraful întîi Conceptul de victimă a infracţiunii este examinat conceptul dat
pornind de la originea etimologică a cuvîntului „victimă”, fiind luat în consderaţie conţinutul
social al noţiunii, adică rolul şi locul victimei în sistemul relaţiilor sociale. Drept bază a
conceptului criminologic de victimă a infracţiunii sunt luate definiţiile legale de victimă şi
parte vătămată, prevăzute de articolele 58 şi 59 ale Codului de procedură penală al Republicii
Moldova şi definiţia de victimă, stipulată în articolul 1 al Declaraţiei ONU despre principiile
fundamentale ale justiţiei privind victimele crimelor şi abuzului de putere din 29 noiembrie
1985.
Fiind examinate definiţiile legale de victimă şi parte vătămată se fac propuneri de lege
ferenda. În opinia autorului, în calitate de parte vătămată poate fi nu numai persoana fizică, dar
şi cea juridică. Este realizată o analiză comparativă a definiţiilor procesuale de parte vătămată
şi victimă, pe de o parte şi conceptul criminologic sau victimologic de victimă a infracţiunii, pe
de altă parte. Au fost stabilite deosebirile dintre noţiunea victimologică şi definiţiile procesual-
penale. Astfel, noţiunea procesual-penală de parte vătămată reprezintă (în mod obligatoriu)
unitatea criteriilor obiectiv (persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu
moral, fizic sau material) şi subiectiv (recunoscută în această calitate conform legii), iar
conceptul de victimă a infracţiunii în criminologie se bazează numai pe criteriul obiectiv –
cauzarea prejudiciului prin infracţiune. Aceste noţiuni diferă şi după funcţie.
Autorul susţine că în literatura de specialitate se conturează două viziuni cu privire la
definirea conceptului de victimă prin prisma victimologiei ştiinţifice. Unii cercetători
consideră că victima, în sens victimologic, poate fi atît persoana fizică, cît şi cea juridică, iar
alţii – doar persoana fizică. Analizînd definiţiile cuprinse de cele două viziuni, autorul scoate
în evidenţă trăsăturile caracteristice conceptului victimologic de victimă a infracţiunii. În
lucrare se optează pentru un concept victimologic lărgit de victimă a infracţiunii. Potrivit
victimologiei criminologice, infracţiuni fără victime nu există, după cum nu există infracţiuni
şi fără infractori din punct de vedere al dreptului penal. Prin urmare, trebuie să recunoaştem
că, în anumite cazuri, victimă a infracţiunilor pot fi societatea, grupurile sociale (din cauza
apartenenţei la o anumită rasă, a convingerilor religioase etc.), instituţiile de stat şi obşteşti,
organizaţiile, întreprinderile (care au statut de persoană juridică, precum şi lipsite de capacitate
juridică). În opinia competitorului, noţiunea lărgită de victimă satisface mai complet
necesităţile studiului victimologic şi nu intră în contradicţie cu viziunea răspîndită în literatura
de specialitate, precum că, din punctul de vedere al victimologiei criminologice, poate fi
considerată victimă doar persoana fizică căreia prin infracţiune i s-a cauzat un prejudiciu
moral, fizic sau material.
În paragraful al doilea Abordări ştiinţifice privind clasificarea şi tipologia
victimelor este realizată o analiză sistematică a variatelor criterii de bază (trăsături, indicatori,
caracteristici) utilizate de cercetători pentru clasificarea şi tipizarea victimelor infracţiunilor.
Sunt examinate clasificări ale victimelor în funcţie de caracterul infracţiunii, în baza semnelor
şi elementelor componenţei de infracţiune, după forma şi intensitatea prejudiciului cauzat,
caracterul şi conţinutul raportului dintre infractor şi victimă, rolul persoanei vătămate în
geneza infracţiunii, după particularităţile demografice, moral-psihologice şi sociale ale
persoanelor vătămate etc.
Sunt analizate clasificarea şi tipizarea ca metode ale cercetării ştiinţifice, principiile şi
interacţiunea acestora. În continuare, autorul descrie tipologiile victimelor infracţiunilor
propuse de Hans von Hentig, Stephen Schafer, David Rivman etc., precum şi tipologiile
elaborate în baza cercetărilor proprii. În opinia competitorului este necesară crearea unui
sistem unic al clasificărilor şi tipologiilor victimelor. Din punctul de vedere al eficienţei
aplicării practice a rezultatelor cercetărilor victimologice şi avînd în vedere că clasificările şi
tipologiile reuşite sunt în măsură să genereze noţiuni noi care ulterior pot îmbrăca haina unor
teorii victimologice de perspectivă, se impune imperios necesitatea unui efort sporit al
specialiştilor în scopul elaborării şi reglementării unui sistem unic al actualelor clasificări şi
tipologii ale victimelor infracţiunilor. Un astfel de sistem ar putea cuprinde, în viziunea
autorului, următoarele criterii de bază pentru clasificarea şi tipologia victimelor infracţiunilor:
1) trăsături ale personalităţii victimei; 2) comportamentul victimei; 3) relaţiile victimă –
infractor; 4) situaţia victimogenă; 5) starea victimei în timpul infracţiunii; 6) capacitatea
victimei de a aprecia adecvat situaţia; 7) gradul de „vinovăţie” al victimei; 8) caracterul şi
gradul prejudiciabil al infracţiunii; 9) forma şi intensitatea prejudiciului.
În paragraful al treilea Victimitate şi victimizare: delimitări conceptuale sunt
investigate noţiunile-cheie ale victimologiei criminologice – victimitatea şi victimizarea,
definirea cărora este discutabilă pînă în prezent. Mai mult decît atît, unii cercetători operează
numai cu noţiunea de victimizare, iar alţii doar cu cea de victimitate. Fiind analizate opiniile
din literatura de specialitate, autorul stabileşte trăsăturile carateristice conceptelor de
victimitate şi victimizare. Sunt precizate, de asemenea, noţiunile de potenţial de receptivitate,
vulnerabilitate victimală, grad de vulnerabilitate, grad de predispoziţie. Termenii
„vulnerabilitate victimală” şi „persoană victimală” au aceeaşi semnificaţie ştiinţifică ca şi
termenul de „victimitate”; nu trebuie confundate noţiunile de victimitate şi de „potenţial de
receptivitate victimală” care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a unui individ. În
opinia autorului, victimitatea poate fi reală şi potenţială. Victimizarea include în sine şi
noţiunea de victimitate realizată. Cercetătorul examinează mai multe tipuri de victimitate:
victimitate determinată de rolul social şi victimitate psiho-personală; victimitate individuală,
specifică, de grup şi de masă. Sunt analizate, de asemenea, nivelul (coeficientul) şi structura
victimizării.
În paragraful al patrulea Definirea conceptului şi clasificarea situaţiilor victimogene
sunt examinate definiţiile situaţiei victimogene (victimologice) din literatura ştiinţifică şi
scoase în evidenţă trăsăturile caracteristice acestora. Autorul propune o definiţie proprie a
situaţiei victimogene, înţeleasă ca ansamblu al circumstanţelor obiective şi subiective care
determină sau pot determina victimizarea persoanei. Este important faptul că circumstanţele,
condiţiile apar frecvent într-o anumită legătură cu personalitatea şi comportamentul victimei.
Sunt analizate, de asemenea, conţinutul obiectiv şi subiectiv, structura şi diferitele clasificări
ale situaţiilor victimogene. În baza studiilor teoretice şi analizei practicii judiciare din republică
au fost precizate criteriile de bază ale clasificării şi tipologiei situaţiilor victimogene: caracterul
comportamentului victimei; trăsăturile personalităţii victimei care în situaţia creată sporesc
victimitatea acesteia; perceperea de către persoana vătămată a situaţiei în care s-a pomenit;
atitudinea victimei faţă de comportamentul său şi consecinţele acestuia; atitudinea persoanei
vătămate faţă de acţiunile făptuitorului. Au fost stabilite 4 tipuri de situaţii în care se comit
infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei.
Capitolul III. Probleme victimologice ale mecanismului comportamentului
infracţional cuprinde şapte paragrafe consacrate examinării noţiunii de mecanism al
comportamentului infracţional; rolului situaţiei în mecanismul infracţiunii; tipurilor de situaţii
caracteristice anumitor categorii de infracţiuni; personalităţii şi comportamentului victimei în
mecanismul infracţiunii; „vinovăţiei” victimei; raportului dintre infractor şi victimă;
împotrivirii victimei atentatului criminal; particularităţilor victimizării şi determinării „cifrei
negre” a criminalităţii în Republica Moldova. Concluziile, recomandările şi propunerile sunt
făcute în baza analizei legislaţiei penale naţionale, generalizării practicii judiciare şi studiilor
empirice concrete realizate de autor asupra situaţiei victimologice din Republica Moldova.
În paragraful întîi Mecanimsul comportamentului infracţional sunt examinate şi
precizate noţiunea, structura şi tipurile acestuia. Se menţionează că mecanimsul
comportamentului infracţional este procesul de naştere şi dezvoltare a infracţiunii şi reprezintă
prin sine un rezultat al interacţiunii personalităţii infractorului cu condiţiile mediului social.
Procesul respectiv este un lanţ complicat şi desfăşurat de cauze şi efecte, ce îmbină elemente
obiective şi subiective care determină subiectul de a alege şi realiza comportamentul
infraţional din toate variantele posibile de comportament. În realitate există o multitudine de
mecanisme ale comportamentului infracţional. Fiecare mecanism este tot atît de individual ca
şi personalitatea infractorului. Mecanismul infracţiunii poate funcţiona în mod desfăşurat sau
concis. Cel mai complet şi amplu el se manifestă la infracţiunile premeditate. Mecanismul
unor astfel de infracţiuni cuprinde trei etape principale: 1) naşterea motivului; 2) planificarea
acţiunilor criminale; 3) săvîrşirea infracţiunii şi survenirea consecinţelor prejudiciabile. Se
afirmă că fiecare etapă este o formaţiune complicată care include diverse procese şi stări
psihice, impactul mediului exterior, luarea deciziilor de către individ şi legăturile inverse. În
lucrare sunt analizate minuţios fazele respective ale mecanismului infracţiunii.
Competitorul este de acord cu cercetătorii care disting patru tipuri de mecanisme ale
comportamentului infracţional: 1) mecanismele comportamentului infracţional determinate de
necorespunderea necesităţilor şi intereselor subiectului posibilităţilor acestuia; 2) mecanismele
determinate de deformarea necesităţilor şi intereselor personalităţii; 3) mecanismele
determinate de denaturarea reprezentărilor morale şi juridice, sistemului de valori şi
obiectivelor sociale ale personalităţii; 4) mecanismele determinate de deficienţele procesului
de luare a deciziei şi realizare a acesteia. Răspîndirea acestor tipuri de mecanisme în societate
este condiţionată atît de tipul concret de personalitate, cît şi de factorii sociali, economici,
cultural-psihologici, modul de viaţă a anumitor categorii de cetăţeni.
Potrivit autorului, victima trebuie concepută ca element de sine stătător al
mecanismului infracţiunii, adică transformarea în infractor şi transformarea în victimă urmează
a fi studiate ca procese ale interacţiunii sociale.
În paragraful al doilea Rolul situaţiei în mecanismul comportamentului infracţional
sunt examinate noţiunea de situaţie concretă de viaţă, trăsăturile caracteristice, conţinutul
obiectiv şi importanţa subiectivă a acesteia; raportul dintre situaţia concretă de viaţă şi
particularităţile personalităţii făptuitorului; noţiunile de situaţie în care nemijlocit se comite
infracţiunea, de situaţie criminogenă şi noncriminogenă. Potrivit autorului, situaţia poate fi
doar condiţie în săvîrşirea infracţiunii, provocînd, favorizînd, fiind neutră sau împiedicînd
atentatorul. În realitate există o diversitate mare de raporturi care apar între orientările
personalităţii infractorului şi situaţiile care precedă actul criminal, extremităţile acestor
interdependenţe fiind: 1) impactul puternic din partea situaţiei, cînd orientările antisociale ale
făptuitorului sunt minimale, 2) orientările negative pronunţate ale infractorului şi lipsa oricărui
impact din partea situaţiei. Studiul rolului situaţiei prin mecanismul infracţiunii este, în opinia
competitorului, un suport ştiinţific în elaborarea măsurilor de prevenire a infracţiunilor.
În baza comportamentului preinfracţional al victimei, sunt relevate patru tipuri
principale de situaţii victimogene caracteristice omorurilor, cinci tipuri de situaţii în care
frecvent sunt cauzate victimelor vătămări corporale şi trei tipuri principale de situaţii în care se
comit infracţiuni de viol. În cadrul acestor tipuri, cercetătorul distinge mai multe subtipuri de
situaţii.
Aceste tipologii de situaţii victimogene au fost elaborate de autor, fiind studiate 753
de dosare penale ce conţineau infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei şi infracţiuni
privind viaţa sexuală, inclusiv 332 de dosare – infracţiuni de omor, 240 de dosare – infracţiuni
de vătămare intenţionată gravă, medie şi uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 181 de
dosare penale – infracţiuni de viol.
În paragraful al treilea Personalitatea şi comportamentul victimei în mecanismul
infracţiunii: aspecte criminologice şi de drept penal este cercetat rolul trăsăturilor
personalităţii şi comportamentului victimei în mecanismul infracţiunii, precum şi efectele
criminologice şi juridico-penale ale acestora. Din punctul de vedere al criminologiei,
personalitatea şi comportamentul victimei au un rol de sine stătător în mecanismul cauzelor şi
condiţiilor infracţiunii şi nu pot fi confundate sau identificate cu alte elemente ale situaţiei.
Particularităţile personalităţii şi caracterul comportamentului victimei pot contribui la
comiterea infracţiunii, influenţînd asupra apariţiei şi realizării intenţiei subiectului infracţiunii,
determinîndu-i orientarea şi caracterul acţiunilor acestuia sau atrăgîndu-l într-o situaţie
favorabilă pentru comiterea faptei prejudiciabile. Sunt supuse unei analize criminologice
trăsăturile fizice, psihice şi sociale ale personalităţii, în deosebi, trăsăturile psiho-morale
negative şi rolul social, datorită cărora indivizii pot fi predispuşi a deveni, în anumite condiţii,
victime ale infracţiunilor. Este examinat, de asemenea, rolul comportamentului victimei în
mecanismul infracţiunii care poate împiedica săvîrşirea infracţiunii, poate fi neutru, adică nu
favorizează şi nu împiedică comiterea crimei, poate uşura săvîrşirea infracţiunii, avînd un
caracter neatent, neprevăzător, riscant sau uşuratic şi poate provoca crima, fiind un pretext,
adică generînd motivul şi scopul comiterii ei. Potrivit competitorului, importanţa criminologică
a studiului personalităţii şi comportamentului victimei în mecanismul infracţiunii constă în
cunoaşterea aprofundată a cauzelor şi condiţiilor săvîrşirii infracţiunilor şi elaborarea măsurilor
de prevenire victimologică a acestora.
Analiza semnelor ce caracterizează victima din legea penală permite de a determina
locul acesteia în componenţa de infracţiune. Victima nu este un element de sine stătător al
componenţei de infracţiune, semnele acesteia fiind incluse de către legislator în componenţa de
infracţiune pentru a caracteriza alte elemente: obiectul şi latura obiectivă a infracţiunii. Este
necesar a ţine cont că semnele victimei au importanţă juridico-penală numai atunci cînd au fost
reflectate (sau puteau fi reflectate) în conştiinţa şi voinţa vinovatului, adică cînd acestea au
fost cuprinse (sau puteau fi cuprinse) de intenţia sau imprudenţa acestuia.
Legislaţia penală în vigoare conţine norme în structura cărora sunt incluse semne ce
caracterizează persoana vătămată şi comportamentul acesteia: în peste 50 de articole sunt
stipulate trăsăturile fizice sau sociale ale persoanei vătămate, în 19 articole se indică asupra
comportamentului licit sau ilicit, imoral al victimei, în 11 articole este stipulată starea victimei
în momentul comiterii infracţiunii şi în 20 de articole se conţin semnele ce caracterizează
relaţiile victimei cu subiectul infracţiunii. Trăsăturile victimei se conţin în componenţele de
infracţiuni nu în toate cazurile cînd prin infracţiunea respectivă sunt cauzate prejudicii
persoanei, dar numai atunci cînd trebuie micşorat cercul persoanelor vătămate, limitîndu-l prin
anumite condiţii (analogic componenţelor cu subiect special al infracţiunii). În toate celelalte
cazuri, despre victimă putem judeca după caracterul prejudiciului pricinuit de infracţiunea
respectivă.
Trăsăturile ce caracterizează victima din legea penală sunt clasificate în: 1) trăsături
caracteristice personalităţii victimei (fizice, sociale); 2) trăsături ce vizează starea victimei; 3)
trăsături ce caracterizează comportamentul victimei (legal, ilegal, imoral, „acordul” victimei şi
persoana vătămată îşi cauzează singură dauna); 4) trăsături ce caracterizează relaţiile reciproce
dintre victimă şi vinovat; 5)trăsături ce caracterizează dauna pricinuită victimei (fizică,
materială, morală). Potrivit autorului, trăsăturile personalităţii victimei, introduse în
componenţele de infracţiuni, sunt indisolubil legate de obiectul asupra căruia e îndreptat
atentatul respectiv, deoarece atentatul asupra persoanei vătămate înzestrată cu astfel de calităţi
înseamnă cauzarea daunei relaţiilor sociale corespunzătoare apărate de dreptul penal. De aceea,
trăsăturile victimei caracterizează esenţial caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunilor
respective. Semnele ce caracterizează comportamentul victimei aparţin, de regulă, laturii
obiective a infracţiunii, deoarece sunt un element al situaţiei în care se comite infracţiunea.
Uneori, comportamentul persoanei vătămate, fiind element al situaţiei, poate caracteriza,
totodată şi latura subiectivă a infracţiunii, conţinutul şi direcţia intenţiei, motivul şi scopul.
Estimarea juridico-penală a comportamentului persoanei vătămate şi influenţa ei
acestuia asupra răspunderii penale a făptuitorului este determinată, în primul rînd, de rolul
comportamentului respectiv în săvîrşirea infracţiunii şi, în al doilea rînd, de caracteristica
socială, morală şi juridică a acestuia. Comportamentul victimei poate fi pozitiv, neutru, imoral,
ilegal sau infracţional. În primul caz, răspunderea penală a subiectului se intensifică, de regulă,
iar în ultimele trei cazuri este atenuată pînă la refuzul total de a recunoaşte pricinuirea daunei
„persoanei vătămate”. Comportamentul negativ al victimei are importanţă juridico-penală
atunci cînd a provocat infracţiunea, adică a servit drept pretext, determinînd motivele şi scopul
infracţiunii şi dacă se stabileşte raportul cauzal dintre acest comportament şi acţiunile
infractorului. Comportamentul provocator al victimei poate fi atît ilegal, cît şi imoral. În
cazurile în care comportamentul victimei poartă caracter infracţional, este abordată problema
răspunderii penale a însăşi „persoanei vătămate”.
În paragraful al patrulea „Vinovăţia” victimei şi răspunderea penală este examinat şi
definit conceptul victimologic de vinovăţie a victimei. Sunt stabilite deosebirile dintre noţiunea
de vinovăţie în dreptul penal şi conceptul de „vinovăţie” a victimei utilizat în cadrul
cercetărilor victimologice. Autorul argumentează că „vinovăţia” victimei este o categorie
social-psihologică care nu corespunde cu conţinutul şi volumul vinovăţiei în drept. „Vinovăţia”
victimei este, în mare parte, o vinovăţie morală. Spre deosebire de vinovăţia în dreptul penal,
care reprezintă atitudinea psihică a subiectului infracţiunii faţă de fapta sa şi consecinţele
acesteia, „vinovăţia” victimei este o categorie obiectivă, fiind aprecierea negativă a
comportamentului persoanei dată de către societate; „vinovăţia” victimei, ca unul din
pretextele comiterii faptei ilicite, nu poate să aparţină laturii subiective a componenţei de
infracţiune, ci îşi ocupă locul printre semnele laturii obiective a acesteia ca şi orice alte
circumstanţe ce contribuie la săvîrşirea actului. Sunt descifrate categoriile de predispoziţie
victimală vinovată şi nevinovată. În opinia competitorului, „vinovăţia” victimei se poate
manifesta prin comportamentul provocator al acesteia, prin nerespectarea de către persoana
vătămată a măsurilor de precauţie necesare în anumite condiţii (comportamentul uşuratic,
neatent, imprudent, neprevăzător ce creează condiţii favorabile pentru comiterea infracţiunii) şi
prin starea de neputinţă vinovată a victimei (creată conştient sau inconştient de însăşi persoana
vătămată, de regulă, consumînd băuturi alcoolice, droguri sau alte mijloace). O atenţie
deosebită se acordă importanţei „vinovăţiei” victimei la diferenţierea răspunderii şi
individualizarea pedepsei penale a făptuitorului. Acţiunile ilicite sau imorale ale victimei, care
au provocat infracţiunea, mărturisesc despre reducerea gradului de pericol social al faptei şi
infractorului pînă la înlăturarea caracterului penal al comportamentului victimizatorului
(legitima apărare, reţinerea infractorului, unele cazuri de extremă necesitate). În asemenea
cazuri, „vinovăţia” victimei absoarbe parcă o parte din vinovăţia subiectului infracţiunii,
devenind o circumstanţă care atenuează răspunderea penală a făptuitorului.
În paragraful al cincilea Raportul „infractor - victimă” sunt investigate un şir de
aspecte metodologice şi empirice ale raportului dintre infractor şi victimă. Este dezvăluită
importanţa analizei şi cunoaşterii relaţiilor date pentru activitatea practică de prevenire şi
combatere a criminalităţii. Sunt examinate aspectele obiectiv şi subiectiv ale raportului
„infractor - victimă”. Potrivit autorului, relaţiile dintre infractor şi victimă trebuie studiate atît
în etapele preinfracţională şi de săvîrşire a infracţiunii, cît şi în etapa postinfracţională.
Raportul dat trebuie cercetat nu numai ca relaţie, dar şi ca un oarecare eveniment perceput într-
un anumit spaţiu şi interval de timp. Este examinată şi problema „inversării rolurilor”. Autorul
analizează multiple clasificări ale relaţiilor dintre infractor şi victimă din literatura de
specilitate şi sistematizează criteriile acestora. În baza studiilor proprii sunt stabilite
particularităţile relaţiilor dintre infractor şi victimă la comiterea infracţiunilor contra vieţii şi
sănătăţii persoanei şi infracţiunilor privind viaţa sexuală.
 În paragraful al şaselea Împotrivirea victimei atentatului criminal este elucidată
importanţa şi specificul tratării victimologice a problemei date. În baza unui bogat material
empiric este analizată împotrivirea victimelor în timpul comiterii infracţiunilor contra vieţii şi
sănătăţii persoanei, infracţiunilor sexuale, huliganismului, escrocheriei etc. Sunt determinate
şapte tipuri de opunere a rezistenţei de către victime în procesul violului. Autorul
argumentează ineficienţa împotrivirii victimelor în timpul infracţiunilor de omor, vătămare
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi de viol; abordează problema privind
elaborarea şi aplicarea măsurilor de asigurare a securităţii personale a cetăţenilor împotriva
atentatelor criminale.
În paragraful al şaptelea Particularităţi ale victimizării şi „cifra neagră” a
criminalităţii în Republica Moldova este cercetată situaţia victimologică şi „cifra neagră” a
criminalităţii în ţara noastră în baza a două studii sociologice realizate de autor: în aprilie-mai
2003, un sondaj de victimizare reprezentativ pentru toată populaţia ţării ce a atins vîrsta
răspunderii penale (966 de persoane chestionate în 82 de localităţi) şi în martie 2004, un
sondaj printre elevii claselor a VIII - XII-a din municipiul Chişinău. Potrivit primului sondaj,
coeficientul victimizării populaţiei ţării este de cel puţin 17 la sută şi cel mult de 27-28 la sută.
Populaţia republicii este victimizată mai frecvent de furturi, jafuri, tîlhării, vătămări corporale,
infracţiuni legate de mită şi acte huliganice. Este analizată structura şi tendinţele victimizării
după vîrsta, sexul, studiile, statutul social, etnia şi tipul localităţii victimelor. În ţara noastră
mai frecvent sunt victimizaţi bărbaţii (52,8%). Dacă în mediul rural victime devin mai mult
bărbaţii decît femeile, apoi în oraşe, dimpotrivă, mai frecvent sunt victimizate femeile decît
bărbaţii. Coeficientul victimizării populaţiei urbane (18,3%) este mai înalt decît coeficientul
victimizării populaţiei rurale (15,9%). Cele mai victimizate grupe de vîrste sunt de 16-29 de
ani (19%) şi persoanele de vîrstă înaintată (17,4%). Dacă la sate cei mai victimizaţi sunt
bătrînii şi cetăţenii de vîrstă medie (30-45 de ani), apoi în urbe – respectiv persoanele cu vîrste
cuprinse între 16-29 de ani şi 46-59 de ani. În funcţie de sporirea nivelului de studii şi gradului
de calificare a persoanelor, are loc, de regulă, reducerea posibilităţilor de victimizare a
acestora. Astfel, printr-o vulnerabilitate victimală sporită se caracterizează persoanele cu studii
primare (20%) şi medii incomplete (19,8%). În dependenţă de statutul social, cei mai
victimizaţi sunt şomerii (36,4%), studenţii (21,9%) şi gospodinele casnice (fiecare a cincea).
Printr-o vulnerabilitate victimală redusă se caracterizează pensionarii, funcţionarii de stat şi
intelectualii. Sunt relevate, de asemenea, patru zone ce diferă după nivelul victimizării.
Prin realizarea sondajului sociologic „self-report-surveys” printre elevii claselor a VIII-
XII-a din mun. Chişinău, s-a stabilit: 1) o parte considerabilă din elevii chestionaţi destul de
frecvent comit abateri care pot fi calificate drept ilegale (fiecare al patrulea). Majoritatea
elevilor săvîrşesc, de regulă, delicte uşoare. Practic, fiecare respondent, începînd cu primii ani
de şcoală, a încălcat diferite indicaţii şi reguli; 2) o parte substanţială din respondenţi au comis
fapte penale: fiecare al cincilea – maltratări intenţionate sau alte acte de violenţă; 17 la sută –
furturi; 12 la sută – acte de huliganism; 8,5 la sută – escrocherii; 4,2 la sută – pungăşii; 2,6 la
sută – jafuri; 1,3 la sută – violuri; 3,5 la sută – consumă droguri, iar 1,3 la sută – participă la
desfacerea ilegală a substanţelor narcotice. Putem deduce că o parte enormă din numărul
infracţiunilor comise în realitate de minori nu sunt relevate de organele de urmărire penală şi
constituie „cifra neagră” a criminalităţii; 3) peste 50 la sută din respondenţi au afirmat că în
mediul în care se află au fost comise fapte ilegale şi cea mai mare parte din infracţiuni s-au
săvîrşit de mai multe ori. Deci majoritatea elevilor chestionaţi au fost singuri făptuitori ai
infracţiunilor, au devenit victime sau au fost martori ai actelor criminale; 4) este înalt şi
nivelul de victimizare a minorilor. Fiecare al treilea elev chestionat a devenit victimă a
infracţiunii. Gradul de victimizare a minorilor (30,3%) este mult mai sporit decît gradul de
victimizare a populaţiei adulte (18,1%) din mun.Chişinău. Frecvent, minorii devin victime ale
furtului, escrocheriei, şantajului, huliganismului, jafurilor, actelor de violenţă, tîlhăriilor şi
infracţiunilor sexuale.
Pentru prima dată a fost determinată „cifra neagră” a criminalităţii din
republică care constituie 2/3 din criminalitatea reală, precum şi criminalitatea
latentă naturală şi artificială.
Capitolul IV. Probleme de prevenire victimologică a infracţiunilor cuprinde patru
paragrafe consacrate bazelor teoretice şi metodologice ale prevenirii victimologice a
infracţiunilor, asigurării organizaţionale, informaţionale şi tactice a acestui tip de activitate şi
concepţiei prevenirii victimologice a infracţiunilor de către organele afacerilor interne.
În paragraful întîi Prevenirea victimologică a infracţiunilor: concept şi particularităţi
sunt examinate, dezvoltate în continuare şi concretizate conceptul, structura, sistemul, obiectul,
metodele şi formele de realizare a prevenirii victimologice a infracţiunilor. Cercetarea
sistematică şi aprofundată a problemei victimei permite a descoperi noi posibilităţi ale
sistemului de prevenire a infracţiunilor şi a valorifica rezerve necunoscute şi nefolosite pînă în
prezent, fiind modificată atît activitatea profilactică orientată tradiţional numai asupra
infractorului, cît şi aprecierea persoanei vătămate considerată drept un element pasiv al
infracţiunii. În opinia autorului, prevenirea victimologică a infracţiunilor este un subsistem al
sistemului prvenirii criminologice şi se realizează la aceleaşi niveluri ca şi cea din urmă; dacă
direcţia tradiţională a prevenirii este orientată spre infractor, atunci direcţia victimologică –
spre victimă; prevenirea victimologică este valorificarea potenţialului de rezervă în lupta
împotriva criminalităţii. Obiect al prevenirii victimologice este victimitatea (reală şi potenţală)
şi victimizarea care, în realitate, se manifestă prin situaţii victimogene obiective, situaţii
victimogene ce apar prin interacţiunea circumstanţelor obiective şi subiective; victime
înregistrate şi latente; grupuri de risc şi persoane concrete, care se caracterizează prin
vulnerabilitate victimală sporită faţă de anumite infracţiuni. Subiecţi ai prevenirii
victimologice sunt organele statului, organizaţii obşteşti şi private, persoane cu funcţii de
răspundere şi cetăţenii de rînd. Cercetătorul consideră că pentru realizarea nemijlocită a
prevenirii victimologice trebuie create organe specializate, subdiviziuni, grupe, organizaţii
nonguvernamentale ce ar asigura desfăşurarea unei activităţi profesionale în ceea ce priveşte
evitarea de către cetăţeni a riscului victimal şi victimizării, inclusiv a recidivei.
Potrivit competitorului, specificul prevenirii victimologice este determinat de
obiectul propriu (victimele reale şi potenţiale); dominarea măsurilor care nu sunt nemijlocit
reglementate juridic; utilizarea largă a ajutorului din partea populaţiei; instruirea
colaboratorilor din serviciul profilactic în domeniul victimologiei; baza informaţională care
include evidenţa victimelor infracţiunilor etc. Autorul distinge trei modalităţi ale prevenirii
victimologice a infracţiunilor: generală, individuală şi urgentă sau operativă. Sunt determinate
elementele principale ale sistemului prevenirii victimologice a infracţiunilor: subiecţii
prevenirii date; interacţiunea dintre aceştia, precum şi interacţiunea cu subiecţii altor sisteme;
măsurile prevenirii generale, individuale şi operative realizate; implementarea programelor
profilactice complexe; asigurarea social-economică, juridică şi materială a activităţii de
prevenire.
Paragraful al doilea Asigurarea organizaţională, informaţională şi tactico-
metodologică a prevenirii victimologice cuprinde o analiză detaliată a acestor particularităţi
caracteristice prevenirii victimologice a infracţiunilor. În opinia autorului, organizarea în
modul cuvenit şi asigurarea informaţională a prevenirii victimologice necesită soluţionarea
unor astfel de probleme cum sunt: 1) pregătirea specialiştilor în domeniul prevenirii
victimologice; 2) selectarea profesională pentru angajarea în serviciul organelor afacerilor
interne, ţinîndu-se cont de trăsăturile psihologice ale candidaţilor, capacitatea acestora de a se
orienta adecvat în diferite circumstanţe; 3) organizarea, în cadrul comisariatelor de poliţie, a
unui serviciu psihopedagogic unic; 4) organizarea evidenţei profilactice a persoanelor care au
devenit victime sau real pot fi victimizate; 5) crearea documentelor informaţionale speciale
pentru obiectele şi spaţiile cele mai periculoase din punct de vedere victimologic; 6)
organizarea şi realizarea sistematică a interacţiunii dintre serviciile şi direcţiile organelor
afacerilor interne şi dintre alte organe de stat şi organizaţii non-guvernamentale.
Se menţionează că prevenirea victimologică se realizează în funcţie de necesitatea
anumitor completări în activitatea informaţional-analitică, a asigurării acumulării de informaţie
victimologică operativă, precum şi căutării de surse suplimentare informative. Astfel,
problema informaţională apare sub două aspecte: a) cercetarea fenomenelor de masă şi
asigurarea serviciului profilactic cu cunoştinţe referitoare la diferite aspecte ale victimizării; b)
relevarea obiectelor concrete ale prevenirii victimologice în activitatea practică a
subdiviziunilor organelor afacerilor interne. Potrivit competitorului, o activitate eficientă de
prevenire a infracţiunilor trebuie să se bazeze pe informaţia multilaterală cu caracter
criminologic, care este concretizată în fiecare caz aparte pentru a întreprinde măsuri cu caracter
profilactic asupra persoanelor concrete.
Obţinerea unor asemenea date este posibilă doar cu condiţia organizării adecvate a
cercetărilor victimologice. Direcţiile prioritare ale unei asemenea organizări pot fi: 1)
cercetarea trăsăturilor personale ale victimei infracţiunii; 2) studiul comportamentului
victimelor în situaţiile tipice anumitor categorii de infracţiuni; 3) analiza relaţiilor infractor -
victimă în măsura în care ele determină dinamica şi caracterul evenimentelor criminale,
inclusiv alegerea de către infractor a victimei şi a modalităţii de săvîrşire a infracţiunii; 4)
cercetarea nemijlocită a situaţiilor în care se realizează trăsăturile personale atît ale victimelor,
cît şi ale infractorilor. În continuare sunt analizate şi descrise aceste direcţii prioritare ale
cercetărilor criminologice, rezultatele cărora asigură informaţional activitatea practică de
prevenire victimologică a infracţiunilor.
În scopul utilizării eficiente a măsurilor profilactice orientate asupra victimelor
potenţiale şi evidenţei detaliate a tuturor circumstanţelor victimogene, este necesar a elabora
anumite procedee tactice şi scheme metodologice moderne de prevenire a infracţiunilor.
Realizarea în ansamblu a acestor sarcini constituie, în opinia competitorului, asigurarea
tactico-metodologică a prevenirii victimologice. În lucrare sunt determinate metodele
principale care pot fi utilizate în elaborarea schemelor tactice. Autorul insistă că fiecare din
aceste metode poate fi realizată şi sub aspect victimologic. Aspectul victimologic al prevenirii
infracţiunilor constă în acţiuni de înlăturare a situaţiilor în stare să producă prejudicii.
În paragraful dat se acordă o atenţie cuvenită elaborării schemelor tactice şi
metodicilor de prevenire victimologică a infracţiunilor. În opinia competitorului, elaborarea
metodicilor este utilă, în special, la prevenirea anumitor genuri de infracţiuni, deoarece atunci
cînd trebuie prevenită o infracţiune concretă este deosebit de importantă evidenţa tuturor
datelor, inclusiv a celor care par, la prima vedere, nu atît de necesare, luarea în calcul a tuturor
circumstanţelor cu caracter victimologic. Aceste metodici trebuie să conţină recomandări de a
utiliza metodele formale şi neformale de lucru, care, în măsura necesităţii, să fie orientate atît
spre potenţialul infractor, cît şi spre posibila victimă.
În paragraful al treilea Prevenirea victimologică generală şi individuală sunt
analizate particularităţile, în special, metodele principale ale acestor două forme de realizare a
prevenirii victimologice a infracţiunilor. Prevenirea victimologică generală cuprinde relevarea
factorilor victimogeni; elaborarea şi utilizarea măsurilor orientate spre minimalizarea,
neutralizarea şi înlăturarea factorilor respectivi. Prevenirea victimologică individuală include
identificarea persoanelor care se caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită şi
promovarea unor măsuri de protecţie sau autoprotecţie a acestora; resocializarea şi reintegrarea
socială a victimelor infracţiunilor în scopul reducerii victimizării lor repetate. Potrivit
autorului, măsurile generale de prevenire trebuie să includă acţiuni de înlăturare a
circumstanţelor ce implică victimizarea persoanelor pe calea excluderii sau împiedicării
comportamentului periculos al potenţialelor victime. De regulă, asemenea măsuri sunt
îndreptate spre circumstanţele generale şi de amploare. În continuare sunt menţionate
obiectivele principale ale prevenirii victimologice generale şi măsurile, metodele şi procedeile
de realizare a acestora.
Cercetătorul susţine că realizarea eficientă a măsurilor de prevenire individuală este
determinată de faptul cît de complet şi de oportun sunt descoperite victimele potenţiale şi
situaţiile victimogene concrete. Pentru elaborarea unui sistem de acţiuni profilactice asupra
unui individ este necesar de a cunoaşte personalitatea acestuia. Asemenea cunoştinţe sunt
acumulate fiind relevate trăsăturile pozitive şi negative ale persoanei şi estimată victimitatea
generală şi particulară a acesteia, adică cum se pot manifesta negativ calităţile personale în
situaţiile victimogene. Atunci cînd lipsesc datele necesare despre personalitatea victimei,
aceasta este apreciată după comportamentul ei..
În scopul desfăşurării eficiente a acţiunilor profilactice individuale, este necesară, în
opinia competitorului, elaborarea unui plan de prevenire individuală a victimizării care ar
putea cuprinde următoarele etape: 1) determinarea unei anumite persoane drept obiect al
prevenirii individuale după comportamentul acesteia şi stabilirea tipului de victime la care
aparţine individul dat; 2) realizarea măsurilor primare, orientate spre neutralizarea influenţei
negative externe şi a manifestărilor negative în comportamentul persoanei; 3) studierea
individului la nivel psihologic şi stabilirea tipului psiho-social la care aparţine acesta; 4)
elaborarea unei viziuni complete despre personalitatea celui supus prevenirii şi realizarea
măsurilor profilactice, ţinînd cont de trăsăturile individuale ale persoanei. În continuare sunt
analizate etapele planului de prevenire individuală a victimizării şi sunt elaborate scheme
tactice de prevenire victimologică în raport cu victimele agresive, victimele active, victimele
cu iniţiativă, victimele pasive şi victimele necritice.
Paragraful al patrulea Activitatea organelor afacerilor interne de prevenire
victimologică a infracţiunilor este consacrat elaborării concepţiei prvenirii victimologice a
infracţiunilor de către organele de poliţie. Scopul acestei concepţii este de a orienta practica de
prevenire a criminalităţii din subdiviziunile MAI asupra rezervelor neutilizate, legate de
factorul „victima infracţiunii”. Prevenirea victimologică a infracţiunilor este considerată de
autor drept un subsistem al sistemului de prevenire a criminalităţii realizat de organele
afacerilor interne. Activităţile de prevenire ale poliţiei trebuie să fie orientate atît asupra
persoanelor care pregătesc infracţiunea sau comit infracţiuni, asupra indivizilor cu
comportament ilegal stabil, inclusiv asupra acelora care sunt traşi la răspundere penală, cît şi
asupra persoanelor care sunt victime potenţiale ale infracţiunilor datorită comportamentului ori
modului lor de viaţă. Deci orientarea victimologică nu înlocuieşte prevenirea tradiţională, ci
doar o completează pe aceasta. Sunt determinate şi analizate scopul, obiectul, metodele
generale şi individuale, sistemul şi trăsăturile specifice ale prevenirii victimologice desfăşurate
de poliţie. De asemenea, sunt examinate particularităţile, conţinutul şi obiectivele activităţilor
în domeniul dat, practicate de poliţia ordine publică, subdiviziunile de urmărire penală şi
investigaţii operative. Este examinată şi pusă în circulaţie noţiunea de prevenire victimologică
a infracţiunilor prin mijloace ale investigaţiilor operative, care studiază doar laturile
fenomenului victimităţii (persoanele victimale), scoase la iveală şi fixate pe cale investigativ-
operativă în scopul unei influenţe profilactice ulterioare.
Sunt formulate propuneri de lege ferenda privind modificarea Legii Republicii
Moldova cu privire la poliţie, în sensul introducerii în atribuţiile organelor de interne a
activităţilor ce ţin de prevenirea victimologică a infracţiunilor. Totodată, sunt propuse un şir de
măsuri privind organizarea şi asigurarea informaţională a activităţii organelor afacerilor interne
de prevenire victimologică a infracţiunilor.
Capitolul V. Probleme privind protecţia, reintegrarea socială şi repararea
prejudiciului cauzat victimelor în urma infracţiunilor cuprinde patru paragrafe.
În paragraful întîi Aspecte generale privind protecţia şi ajutorarea victimelor
infracţiunilor se menţionează că protecţia, reintegrarea socială şi repararea prejudiciului
cauzat victimelor infracţiunilor include accesul victimelor la justiţie şi la un tratament corect,
repararea prejudiciului material produs prin atentatele contra patrimoniului şi acţiunile
violente, compensarea daunei morale (atît prin achitări materiale, cît şi prin alte forme de
reparare a daunei), reabilitarea moral-psihologică a persoanei vătămate, precum şi apărarea
fizică a acesteia împotriva victimizării repetate. Despăgubirea victimelor infracţiunilor este o
problemă internaţională, soluţionarea căreia, în fiecare ţară concretă, caracterizează, de fapt,
nivelul dezvoltării unui sau altui sistem de drept. Repararea prejudiciului are un rol important
în restabilirea echităţii sociale, constituind baza sistemului judiciar. Comunitatea Internaţională
acordă o deosebită atenţie problemelor ce vizează prevenirea victimizării, repararea
prejudiciului cauzat prin infracţiune, statutul persoanei vătămate în sistemul dreptului penal şi
procesual-penal, reabilitarea morală şi reintegrarea socială a victimelor infracţiunilor. În
consecinţă, au fost adoptate un şir de acte normative ce reflectă aceste prevederi.
În continuare sunt analizate dispoziţiile Declaraţiei privind principiile justiţiei faţă de
victimele crimelor şi abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29
noiembrie 1985, prevederile Convenţiei Europene pentru despăgubirea victimelor
infracţiunilor violente (Strasbourg, 24 noiembrie 1983), recomandările Comitetului European
al ONU privind problemele combaterii criminalităţii „Despre statutul victimei infracţiunii în
sistemul dreptului penal şi procesual-penal” , legislaţia şi practica altor state cu privire la
protecţia şi despăgubirea victimelor infracţiunilor. Competitorul subliniază că, de regulă, în
Republica Moldova se aplică o singură modalitate de reparare a prejudiciului cauzat victimei
în urma infracţiunii: prin restituire, adică prin încasarea de la persoana vinovată, inclusiv şi
prin repararea benevolă a pagubei de către aceasta. Statul nostru acordă compensări doar
familiilor unor categorii de funcţionari, în cazul morţii acestora, iar mutilările pricinuite de
infractor, ce au determinat incapacitatea temporară sau permanentă de muncă a victimei,
servesc drept temei şi pentru achitarea unor sume băneşti de compensare a incapacităţii
temporare de muncă sau pentru stabilirea pensiei (Legea cu privire la poliţie, art.35; Legea cu
privire la statutul judecătorului, art.33; Legea cu privire la Curtea Constituţională, art.21;
Legea privind Serviciul de Informaţii şi Securitate, art.16 etc.). În prezent, statul nu participă la
compensarea materială şi nematerială a prejudiciului cauzat victimelor în urma infracţiunilor.
Autorul afirmă că, deşi asigurarea persoanelor împotriva infracţiunilor corespunde legislaţiei în
vigoare, societăţile de asigurare nu oferă astfel de servicii, avînd legal asemenea posibilitate.
Potrivit competitorului, îmbunătăţirea statutului juridic al victimei (părţii vătămate) şi
consolidarea poziţiei acesteia în cadrul procesului penal poate fi realizată analizînd şi
perfectînd în continuare legislaţia procesual-penală naţională prin prisma următoarelor aspecte:
a acorda victimelor dreptul să asiste şi să fie ascultate la toate etapele procesului penal;
drepturile constituţionale trebuie aplicate în acelaşi mod atît faţă de învinuit, cît şi faţă de
victimă (de exemplu, dreptul la viaţa intimă, familială şi privată sau dreptul la inviolabilitatea
domiciliului); ar fi binevenit faptul ca victima să dispună de dreptul veto asupra începerii
urmăririi penale şi de dreptul de a ataca decizia de încetare a procesului; a atrage victima în
procesul de luare a deciziei şi în procedura de stabilire a pedepsei, victima/partea vătămată
trebuie să fie recunoscută de Codul de procedură penală drept parte independentă în proces,
dar nu parte a acuzării, deoarece, în unele cazuri, interesele victimei şi statului pot fi contrare.
Conform Codului de procedură penală al Republicii Moldova, judecarea acţiunii civile
în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii, se efectuează de către instanţa de competenţa
căreia este cauza penală (art.225 alin.1). Numai în cazul în care, pentru a stabili suma
despăgubirilor cuvenite părţii civile, apare necesitatea de a amîna judecarea cauzei pentru a se
administra probe suplimentare, instanţa poate să admită în principiu acţiunea civilă, urmînd ca
asupra cuantumului despăgubirilor să se pronunţe instanţa în ordinea procedurii civile (art.225
alin.3). În opinia cercetătorului, această excepţie, în mare parte, s-a transformat în regulă.
Persoana care nu a înaintat acţiunea civilă în cadrul procesului penal, precum şi persoana a
cărei acţiune civilă a rămas nesoluţionată, au dreptul de a înainta o asemenea acţiune în ordinea
procedurii civile (art.221 aln.5). Toate acestea duc la înrăutăţirea situaţiei persoanei vătămate
însărcinînd-o cu griji suplimentare de a depăşi tot felul de bariere, inclusiv birocratice. Chiar
dacă dispune de o hotărîre pozitivă a instanţei, persoana vătămată, de regulă, nu este real
despăgubită din diferite cauze, inclusiv a neglijenţei serviciului executorilor judecătoreşti.
Autorul propune de a organiza în Republica Moldova un sistem care ar completa
lacunele, neajunsurile actualului nivel de despăgubire a victimelor infracţiunilor, bazat pe
elaborarea şi implementarea mecanismelor compensării de către stat a prejudiciului cauzat
victimelor prin infracţiune, pe crearea de fonduri obşteşti, pe împăcarea victimei cu infractorul
şi restituirea benevolă a pagubei cauzate de către vinovat în schimbul atenuării vinovăţiei,
liberării de răspundere, iar uneori şi de pedeapsa penală. Trebuie create, de asemenea, centre
speciale care ar acorda victimelor infracţiunilor violente nu numai susţinere materială, dar şi
asistenţă şi protecţie psihologică.
În paragraful al doilea Justiţia restaurativă şi medierea: probleme şi perspective se
subliniază că actualul sistem de justiţie al Republicii Moldova se orientează, în exclusivitate,
spre reacţia socială faţă de infracţiunile comise şi mai puţin ia în consideraţie necesităţile şi
interesele părţii vătămate, precum şi respectarea drepturilor delincventului. În viziunea
autorului, legislaţia penală şi procesual-penală naţională acordă atenţie insuficientă
interacţiunii dintre infractor şi victimă care stă la baza actului infracţional. În cadrul justiţiei
represive, infracţiunea contra persoanei este „o infracţiune contra statului”, adică în faptul
infracţiunii este privită relaţia dintre infractor şi sancţiunea penală, dar nicidecum relaţia dintre
infractor şi victimă, infractor şi societate. Obţinerea înţelegerii sociale şi normalizarea relaţiilor
prin luarea contactelor personale dintre infractor şi victimă practic sunt imposibile. Deci
justiţia penală trebuie să tindă spre o armonie socială dintre infractor şi victimă, elaborînd şi
susţinînd, astfel, acele norme şi valori sociale care contribuie la împăcare. Competitorul
consideră că trecerea de la justiţia represivă la justiţia restaurativă va permite îmbunătăţirea
statutului victimei în sistemul de drept penal şi procesual-penal, nefiind afectate drepturile
procesuale ale învinuitului.
Concepţia justiţiei restaurative constă în readucerea la starea iniţială a delincventului şi
victimei, adică restaurarea relaţiilor dintre părţi, existente pînă la conflict. În consecinţă se
schimbă şi scopul justiţiei penale: nu pedepsirea persoanei, dar împăcarea, repararea
prejudiciului şi restabilirea relaţiilor sociale, existente pînă la comiterea infracţiunii. Principiul
de bază al justiţiei restaurative este de a împuternici părţile (infractorul şi victima) în scopul
soluţionării conflictului. Justiţia restaurativă este o alternativă metodelor tradiţionale ale
procesului penal, fiind orientată spre antrenarea comunităţii şi societăţii în ansamblu în
procesul de restaurare.
Autorul analizează practica acumulată de alte state în domeniul medieriii şi stabileşte
că medierea este o procedură special organizată de realizare a concepţiei justiţiei restaurative;
medierea diferă principial de procedura penală oficială, fiind opusă celei mai moderne forme a
acesteia – contradictorialităţii; medierea este o alternativă procesului penal, o procedură
neformală în cadrul căreia părţile, în cazurile prevăzute de lege, pot conveni asupra împăcării
cu concursul unei persoane imparţiale; medierea este voluntară; medierea, deşi, este neformală,
totuşi parcurge cîteva etape: 1) declararea începerii procesului de mediere, 2) declaraţiile
părţilor, 3) discuţia comună, 4) discuţiile private, 5)negocierile comune, 6) încheierea; în
procesul medierii pot fi atrase, în măsura în care permite legislaţia, asociaţiile obşteşti şi/sau
organizaţiile nonguvernamentale, de asemenea, se permite colaborarea cu organele de drept;
procedura medierii se realizează în baza următoarelor principii: 1) principiul liberului
consimţămînt, 2) principiul confidenţialităţii, 3) accesul liber şi egal, 4) admisibilitatea
medierii, 5) independenţa sistemului de mediere, 6) cooperarea părţilor în conflict cu asistenţa
mediatorului; locul medierii în cadrul procesului penal diferă în funcţie de ţară; la mediere se
poate recurge în toate fazele procesului penal; efectele medierii pot fi diferite, în unele ţări
medierea reuşită duce la încetarea procesului, în alte ţări împăcarea serveşte drept circumstanţă
atenuantă etc.; programele de mediere, de regulă, sunt finanţate din bugetul statului şi realizate
de organizaţii obşteşti, care îşi asumă responsabilitatea dată.
În opinia competitorului, este important ca medierea să fie admisă la toate fazele
procesului penal, chiar şi pînă la pornirea acestuia; participarea mediatorului este obligatorie,
statutul acestuia fiind reglementat de legislaţia în vigoare; atribuţiile mediatorului nu pot fi
exercitate de organul de urmărire penală, procuror sau avocat; avocatul poate participa la
încheierea acordului de împăcare şi la consultarea persoanelor care se împacă; medierea ar
trebui să suspende procesul oficial, iar dacă părţile nu s-au împăcat sau n-au executat
obligaţiile prevăzute de acord, procedura trebuie reluată – aceasta fiind, actualmente, unica
soluţie în cadrul căreia se respectă drepturile persoanei şi principiul prezumţiei nevinovăţiei, cu
toate că unele probe nu vor mai putea fi dobîndite; dacă organul competent constată că părţile
s-au împăcat şi prevederile acordului au fost îndeplinite, atunci el încetează procesul.
Deşi n-au fost elaborate definitiv principiile de bază şi standardele de care ar putea
să se conducă statele, asigurînd aplicarea echitabilă şi eficientă a medierii şi a altor proceduri
de împăcare şi restaurare socială, totuşi autorul apreciază înalt posibilităţile potenţiale ale
sistemului justiţiei restaurative şi consideră necesară desfăşurarea acestuia în ţara noastră
paralel cu procesele tradiţionale ale justiţiei penale.
 Paragraful al treilea „Măsuri de conciliere” în lupta cu criminalitatea prevăzute de
Codul penal al Republicii Moldova cuprinde o analiză detaliată a instituţiilor împăcării şi
liberării de răspundere penală în legătură cu căinţa activă din legea penală în vigoare ca
modalităţi de realizare a concepţiei justiţiei restaurative. În viziunea competitorului,
introducerea în Codul penal a acestor două instituţii poate influenţa serios, în viitorul apropiat,
asupra dezvoltării politicii penale. Temeiurile date privind liberarea de răspundere penală
înlocuiesc forma clasică a reacţiei statului faţă de comportamentul infracţional (pedeapsa),
fiind denumite, în literatura juridică, „măsuri de compromis în lupta împotriva criminalităţii”
sau „măsuri alternative”. Aceste norme vor contribui şi la realizarea funcţiei de prevenire a
legii penale, fiindcă vor stimula comportamentul pozitiv al persoanei vinovate.
Potrivit autorului, articolele 57 şi 109 ale Codului penal al Republicii Moldova în
vigoare, cu unele rezerve, pot fi atribuite instituţiei „mediere”, prevăzută în legislaţia ţărilor
occidentale. Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă poate fi comparată cu
„medierea complexă”, iar înlăturarea răspunderii penale în legătură cu împăcarea corespunde
în întregime concepţiei „medierii simple”. În continuare sunt analizate instituţiile „medierii
simple” şi „medierii complexe” din legislaţia ţărilor occidentale. Sunt stabilite asemănările şi
deosebirile dintre instituţiile date din legislaţia occidentală şi noile temeiuri privind liberarea
de răspundere penală sau înlăturarea acesteia din Codul penal al Republicii Moldova.
Competitorul consideră că legea penală atribuie neargumentat normele date la
instituţii diferite. Căinţa activă este considerată drept temei al liberării de răspundere penală,
iar împăcarea - o cauză care înlătură răspunderea penală. În opinia autorului, articolul 109 CP
al Republicii Moldova nu precizează cine se împacă, nestipulînd condiţia de bază a împăcării
şi, prin urmare, a înlăturării răspunderii penale – repararea prejudiciului cauzat victimei prin
infracţiune. Autorul propune introducerea acestor precizări în norma dată, considerînd, de
asemenea, că în perspectivă, o dată cu aprobarea reuşită a acestei instituţii în practica judiciară
din ţara noastră, împăcarea va putea fi aplicată şi asupra infracţiunilor mai grave.
Potrivit noilor temeiuri ale liberării de răspundere penală, fiecare participant al triadei
clasice „victimă – persoana vinovată - statul” urmăreşte realizarea scopului său. Persoana
vătămată îşi compensează mult mai repede prejudiciul cauzat, făptuitorul evită răspunderea
penală şi povara procesului penal, statul economiseşte timpul şi mijloacele necesare pentru
cercetare, examinare judiciară, executarea sentinţei etc. De aceea, cu cît mai tîrziu este luată
decizia cu privire la liberarea de răspundere penală, cu atît mai puţine şanse rămîn fiecăruia în
realizarea scopurilor.
Paragraful al patrulea Repararea prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune este
consacrat evoluţiei, modalităţilor, particularităţilor şi căilor de eficientizare a acestei instituţii.
Problema dată este abordată sub aspect naţional şi internaţional. În cadrul studiului este
analizată legislaţia penală, procesual-penală, civilă şi alte acte normative ale Republicii
Moldova, precum şi legislaţia, experienţa acumulată în acest domeniu a altor state.
În paragraf se subliniază că în prezent este unanim recunoscut faptul că înfăptuirea
justiţiei penale trebuie să fie echitabilă nu numai faţă de infractor, dar şi faţă de victimele
infracţiunii. Un argument lucid al acestei tendinţe este adoptarea de către Adunarea Generală a
ONU a Declaraţiei cu privire la principiile fundamentale ale justiţiei pentru victimele crimelor
şi abuzului de putere. Declaraţia acordă o atenţie sporită sistemului de măsuri şi mijloace
pentru apărarea victimelor, stabileşte accesul victimei la justiţie, procedura de judecare a
cauzei, comportamentul echitabil faţă de victimă, prevede restituirea şi compensarea
prejudiciului cauzat prin infracţiune. Pentru asigurarea echităţii şi acordarea ajutorului
victimelor infracţiunilor, Declaraţia prevede două blocuri de propuneri şi recomandări la nivel
naţional şi internaţional.
Deoarece sistemele de drept a ţărilor sunt diverse, este necesar a elabora unele
propuneri de implementare a acestor prvederi. În opinia autorului, propunerile trebuie să se
refere la problemele ce apar la crearea programelor de ajutor victimelor, în special, la: 1)
procedura (etapele) elaborării programelor de ajutor victimelor la nivel naţional (planificarea,
estimarea mijloacelor băneşti şi posibilităţilor, modalităţile de implementare a programului,
tipurile de asistenţă acordată victimelor etc.); 2) standardele serviciilor acordate (elaborarea
programelor pentru diverse tipuri de servicii acordate pe plan local şi naţional, serviciile
avocaţilor, susţinerea în procesul penal şi civil, ajutorul acordat în cazul unei crize de ordin
psihic/psihologic etc.); 3) caracteristicile traumelor apărute în procesul victimizării (natura şi
consecinţele traumelor fizice, psihologice, financiare, esenţa şi consecinţele victimizării
repetate în timpul colaborării cu organele justiţiei penale şi în societate); 4) participarea
victimei la înfăptuirea justiţiei (comportamentul respectiv faţă de victimă, apărarea onoarei şi
demnităţii, implicarea acesteia în procesul stabilirii pedepsei, participarea victimei la
rezolvarea conflictului pe cale neformală (alternativă) – medierea, împăcarea etc.); 5)
restituirea şi compensarea daunei pricinuite (compensarea de către stat, restituirea de către
infractor şi/sau comunitate, sursele de finanţare etc.). Totodată, se menţionează că lipsesc
prevederi atît în plan naţional, cît şi internaţional referitor la funcţionarii care, în virtutea
atribuţiilor lor, conlucrează cu victimele infracţiunilor.
În prezent, sistemul justiţiei penale trebuie să asigure echilibrul intereselor legale a trei
părţi – societatea (comunitatea), infractorul şi victima. Cercetătorul analizează detaliat statutul
procesual al părţii vătămate prin prisma corelaţiei intereselor şi drepturilor acesteia cu ale
infractorului şi comunităţii. Atenţia principală este acordată dreptului părţii vătămate la
restituirea pagubei. În opinia competitorului, problematica recuperării daunelor în procesul
penal trebuie să fie bazată pe principiul “împrumutului normelor dreptului civil şi procesual-
civil” de către procesul penal. Codul de procedură penală prevede că “normele procedurii
civile se aplică dacă ele nu contravin principiilor procesului penal şi dacă normele procesului
penal nu prevăd asemenea reglementări” (art 220 alin. 2 C.P.P.), de asemenea, este prevăzut că
“hotărîrea privind acţiunea civilă se adoptă în conformitate cu normele dreptului civil şi ale
altor domenii de drept ” (art. 220 alin. 3 C.P.P. al Republicii Moldova).
Sunt analizate, de asemenea, prevederile Codului penal al Republicii Moldova privind
restituirea de către vinovat a daunei cauzate prin infracţiune, ce se conţin în capitolele VI
Liberarea de răspundere penală, VIII Individualizarea pedepselor, IX Liberarea de pedeapsa
penală şi XI Cauzele care înlătură răspunderea penală şi consecinţele condamnării. În opinia
autorului, persoanele recunoscute vinovate nu pot fi liberate de răspundere penală sau
pedeapsă penală, dacă nu vor repara integral prejudicial cauzat. Analizînd legislaţia naţională,
cercetătorul menţionează că în prezent în Republica Moldova sunt reglementate următoarele
modalităţi de compensare a prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune: 1) acţiune civilă în
cadrul procedurii civile, adică separat de procesul penal; 2) acţiune civilă în cadrul procesului
penal; 3) plata sumei de bani în urma asigurării; 4) repararea benevolă a pagubei prin alte
modalităţi (de exemplu: în cadrul medierii, împăcării părţilor etc.). În lucrare, accentul
principal se pune pe restituirea daunei de către făptuitor şi, în special, pe despăgubirea
benevolă a victimei de către acesta. În cazul cînd nu este posibilă restituirea daunei de către
vinovat, se propune ca prejudiciul produs victimei să fie reparat de către stat, prin compensare.
Cînd compensarea nu poate fi percepută în volumul deplin, statul trebuie să întreprindă măsuri
pentru acordarea compensării financiare: a) victimelor cărora în urma infracţiunilor grave le-au
fost pricinuite vătămări corporale însemnate sau simţitor s-a înrăutăţit starea sănătăţii sau
psihică a acestora; b) familiilor şi celor care erau întreţinuţi de persoanele care au decedat sau
au devenit fizic sau psihic incapabile în urma victimizării.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

I. În domeniul teoriei şi metodologiei ştiinţei victimologie criminologică:

1. Propunem a defini victimologia criminologică drept o ştiinţă socio-juridică despre
legităţile şi particularităţile proceselor, etiologiei, consecinţelor şi prevenirii victimizării şi
victimităţii, precum şi despre protecţia juridică, tratamentul şi reintegrarea socială a victimelor
infracţiunilor. Victimologia criminologică este o ramură ştiinţifică a criminologiei naţionale.
2. Obiectul victimologiei criminologice este parte componentă a obiectului
criminologiei şi include: victimizarea şi victimitatea; personalitatea şi comportamentul
victimei; raportul dintre infractor şi victimă; situaţiile victimogene (preinfracţionale şi
infracţionale); comportamentul postinfracţional al victimei; sistemul măsurilor cu caracter
profilactic, în care sunt luate în consideraţie şi sunt utilizate posibilităţile de protejare atît a
victimelor potenţiale, cît şi a victimelor reale; căile, posibilităţile, metodele de reparare a
prejudiciului produs prin infracţiune şi de resocializare a victimei.
3. Victimologia criminologică este un subsistem al sistemului criminologiei.
4. Formulăm următoarele probleme principale de cercetare ale victimologiei
criminologice naţionale: 1) legităţile şi particularităţile victimizării şi victimităţii în ţară; 2)
rolul victimei în mecanismul infracţiunii; 3) prevenirea victimologică; 4) victimologia tipurilor
infracţionale şi victimizarea anumitor categorii de persoane; 5) protecţia şi ajutorarea
victimelor infracţiunilor.
5. Sunt definite şi puse în circulaţie noţiunile de metodologie a victimologiei
criminologice şi metodică a cercetării victimologice. Metodologia victimologiei criminologice
este teoria ştiinţifică despre metoda cunoaşterii personalităţii şi comportamentului victimei
infracţiunii, victimizării şi victimităţii; este sistemul de principii istorico-filozofice şi socio-
filozofice care explică căile şi argumentează modalităţile de amplificare, creare şi aplicare a
cunoştinţelor victimologice. Prin metodica cercetării victimologice înţelegem sistemul de
metode şi tehnici care asigură colectarea, prelucrarea şi analiza informaţiei despre victimizare
şi victimitate, personalitatea şi comportamentul victimelor infracţiunilor, raportul infractor -
victimă, situaţiile victimogene, măsurile de prevenire a victimizării, de protecţie şi
resocializare a victimelor, de elaborare a propunerilor privind desăvîrşirea practicii de luptă cu
criminalitatea, a tratamentului şi resocializării victimelor, de verificare şi apreciere a
eficacităţii realizării propunerilor formulate anterior.
6. În baza analizei diverselor definiţii de victimă a infracţiunii, deducem următoarele
trăsături caracteristice conceptului victimologic respectiv: 1) victimă a infracţiunii poate fi atît
persoana fizică, cît şi cea juridică; 2) victimă poate fi persoana căreia, direct sau indirect, i s-a
cauzat o daună prin infracţiune; 3) victimele pot fi relevate sau latente; 4) victimele pot fi
materiale sau nemateriale, abstracte, adică societatea, orînduirea socială, grupurile sociale,
instituţiile de stat şi obşteşti etc.; 5) victimă este persoana căreia i-a fost pricinuit sau a fost
pusă în pericol de a i se cauza un prejudiciu prin infracţiune.
7. Nu societatea, nu o anumită organizaţie suportă o daună nemijlocit prin
infracţiune, dar persoanele care le constituie. Prin dauna produsă nemijlocit indivizilor,
prejudiciul este suportat mijlocit şi de legăturile, relaţiile în care se află aceştia unii faţă de
alţii, adică de societate ca ansamblu de indivizi organizaţi într-un anumit mod. Putem afirma că
victima infracţiunii poate fi nemijlocită (persoana fizică) şi mijlocită (diferitele formaţiuni
sociale). Deoarece victimologia criminologică cercetează victimele nemijlocite, trăsăturile
acestora, precum şi rolul lor în geneza infracţiunii, precizăm că drept obiectiv al studiului
victimologic sunt victimele infracţiunilor ca persoane fizice concrete sau totalităţile de indivizi
care au ori nu au statut de persoană juridică.
8. Conceptul criminologic de victimă a infracţiunii are un conţinut mai larg decît
noţiunea procesual-penală de victimă: 1) definiţiile criminologice de victimă cuprind nu numai
persoanele fizice şi juridice, dar şi alte formaţiuni sociale care nu au statut de persoană
juridică; 2) în sens victimologic, victime sunt persoanele care au suferit direct sau indirect în
urma infracţiunilor, iar prin noţiunea procesual-penală de victimă sunt recunoscute în calitatea
dată persoanele cărora direct le-a fost cauzată prin infracţiune o daună morală, fizică sau
materială; 3) în sens procesual-penal, persoana devine victimă din momentul în care organul de
urmărire penală este informat despre cauzarea prejudiciului prin infracţiune (persoana s-a
adresat cu cerere). Prin urmare, victimele latente nu sunt victime în sens procesual-penal, în
schimb, au calitatea dată din punctul de vedere al victimologiei criminologice.
9. Noţiunea de parte vătămată (art.59 Cod de procedură penală al Republicii
Moldova) trebuie să cuprindă, în opinia noastră, nu numai persoana fizică, dar şi persoana
juridică.
10. În baza studiilor empirice proprii au fost sintetizate două tipuri de victime ale
omorului (bărbatul-victimă şi femeia-victimă), elaborată o tipologie a victimelor infracţiunilor
contra vieţii şi sănătăţii persoanei (6 tipuri) şi o tipologie a victimelor omorului la comandă (7
tipuri).
11. Victimitate este predispoziţia, „capacitatea sporită” a unor indivizi de a deveni
victime ale infracţiunilor; predispoziţia, „capacitatea sporită” a persoanei de a deveni victimă a
infracţiunii este determinată de ansamblul trăsăturilor personale, ce interacţionează cu factorii
exteriori într-o anumită situaţie; pot fi persoane victimale şi nonvictimale; victimitatea nu are
un caracter fatal; victimitatea poate fi realizată prin infracţiune sau poate rămîne drept un
potenţial, adică nerealizată; victimitatea este şi rezultatul procesului de transformare a
persoanelor victimale în victime ale infracţiunilor (aspectul statistic).
12. Victimizare este procesul transformării unei oarecare persoane (indiferent este
victimală sau nonvictimală) în victimă a infracţiunii; victimizarea este rezultatul procesului de
transformare a persoanelor în victime; victimizarea include în sine şi noţiunea de victimitate
realizată; victimizarea este subsistem al sistemului criminalităţii şi se caracterizează prin nivel
(coeficient) şi structură.
13. Este definită şi pusă în circulaţie noţiunea de situaţie victimogenă, înţeleasă ca
ansamblu al circumstanţelor obiective şi subiective care determină sau pot determina
victimizarea persoanei. Este important faptul că circumstanţele, condiţiile apar frecvent într-o
anumită legătură cu personalitatea şi comportamentul victimei.
II. În domeniul victimologiei mecanismului infracţiunii:
1. Subliniind importanţa majoră a personalităţii victimei la crearea situaţiei
victimogene, nu admitem existenţa unor „victime înnăscute”, dar susţinem că, pe parcursul
vieţii, unele persoane pot căpăta anumite trăsături fizice, psihice şi sociale (de exemplu,
deficienţe fizice sau alte anomalii, incapacitatea sau gradul insuficient de pregătire pentru
autoapărare, farmecul exteriorului, particularităţile psihologice, starea materială şi financiară,
rolul social al victimelor), datorită cărora ele pot fi predispuse a deveni, în anumite condiţii,
victime ale infracţiunilor.
2. Comportamentul victimei în mecanismul infracţiunii poate avea un rol diferit:
poate împiedica săvîrşirea infracţiunii, poate fi neutral, adică nu favorizează şi nu împiedică
comiterea crimei, poate uşura săvîrşirea infracţiunii, avînd un caracter neatent, neprevăzător,
riscant sau uşuratic şi poate provoca crima, fiind un pretext, adică generînd motivul şi scopul
comiterii ei.
3. Importanţa criminologică a circumstanţelor care caracterizează personalitatea şi
comportamentul victimei constă în: 1) relevarea cauzelor şi condiţiilor comiterii unei anumite
infracţiuni; 2) elaborarea măsurilor de prevenire a criminalităţii; 3) desfăşurarea unor activităţi
profilactice eficiente, cu scop bine determinat.
4. Importanţa juridico-penală a circumstanţelor ce caracterizează personalitatea şi
comportamentul victimei constă în: 1) determinarea gradului de pericol social atît al
infractorului, cît şi al infracţiunii comise de acesta; 2) clarificarea conţinutului psihologic real
al infracţiunii (conţinutul intenţiei sau imprudenţei, orientarea intenţiei şi orientarea acţiunilor
din imprudenţă, motivul şi scopul infracţiunii etc.) şi, prin urmare, stabilirea prezenţei sau
lipsei temeiului juridic al răspunderii penale, adică a componenţei de infracţiune; 3) calificarea
corectă a faptei comise; 4) stabilirea rolului real şi gradului de vinovăţie al infractorului la
comiterea infracţiunii; 5) individualizarea pedepsei ţinîndu-se cont de personalitatea şi
caracterul comportamentului victimei, deoarece semnele ce caracterizează victima, stipulate în
legea penală, influenţează nu numai asupra calificării faptei, dar pot fi luate în consideraţie ca
circumstanţe atenuante (art.76, pct. „f” şi „i” Cod penal al Republicii Moldova) sau
circumstanţe agravante (art.77, pct. „d”, „e”, „f”, ”h” Cod penal al Republicii Moldova).
5. Deoarece infracţiunea poate fi comisă nu numai nemijlocit asupra persoanei,
dar şi împotriva apropiaţilor acesteia în legătură cu îndeplinirea de către ea a îndatoririlor de
serviciu sau obşteşti, propunem ca în pct. ”f” din art.77 Cod penal al Republicii Moldova, după
cuvintele „săvîrşirea infracţiunii faţă de o persoană”, a introduce cuvintele „ori apropiaţii ei”.
A introduce completarea respectivă şi în articolele din Partea specială care prevăd în calitate de
circumstanţă calificativă agravantă – în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor
de serviciu sau obşteşti (art.145 (2) pct. „d”, art.145 (3) pct. „e”, art.151 (2) pct. „c”, art.152
(2) pct. „d” etc.).
6. În victimologia criminologică, „vinovăţia” victimei este o noţiune etico-morală
şi juridico-criminologică, care este în legătură strînsă cu răspunderea socială a persoanei
vătămate pentru comportamentul său imoral sau ilicit. „Vinovăţia” victimei reprezintă
atitudinea negativă a acesteia faţă de valorile sociale, care se exprimă prin comiterea de către
persoana vătămată a faptelor ilicite sau imorale, ce pot duce la încălcarea funcţionării normale
a valorilor date, contribuind, în aşa mod, la săvîrşirea atentatului criminal asupra sferei de
interese a victimei; „vinovăţia” victimei este, în mare parte, o vinovăţie morală; despre
vinovăţie, în victimologie poate fi vorba doar în acele cazuri, cînd comportamentul victimei
infracţunii s-a caracterizat prin astfel de elemente care au contribuit la apariţia intenţiei
criminale şi realizarea acesteia.
7. Acţiunile ilicite sau imorale ale victimei, care au provocat infracţiunea,
mărturisesc despre reducerea gradului de pericol social al faptei şi infractorului pînă la
înlăturarea caracterului penal al comportamentului victimizatorului (legitima apărare, reţinerea
infractorului, unele cazuri de extremă necesitate). În asemenea cazuri, „vinovăţia” victimei
absoarbe parcă o parte din vinovăţia subiectului infracţiunii, devenind o circumstanţă care
atenuează răspunderea penală a făptuitorului. Conform regulii stabilite de legea penală, numai
„vinovăţia” victimei care a provocat infracţiunea diminuează vinovăţia infractorului, alte
forme de „vinovăţie” a victimei nu sunt considerate drept circumstanţe atenuante.
8. Cercetarea victimologică a „vinovăţiei” victimei reprezintă cheia de
soluţionare a problemei cauzalităţii criminalităţii şi clarificării mecanismului
comportamentului infracţional individual, este importantă, de asemenea, la individualizarea
răspunderii şi pedepsei penale a făptuitorului, precum şi la elaborarea şi realizarea măsurilor de
prevenire victimologică. Totodată, problema „vinovăţiei” victimei nu trebuie supraapreciată în
cadrul teoriei şi practicii luptei împotriva criminalităţii. Supraestimarea acestei probleme poate
duce la denaturarea perspectivei investigaţiilor victimologice şi aplicării lor incorecte în
practică.
9. Indiferent de impactul produs asupra săvîrşirii faptei infracţionale, situaţia poate
fi numai condiţie, iar drept cauză a infracţiunii sunt orientările antisociale ale personalităţii
infractorului; situaţia poate provoca, favoriza, împiedica sau poate fi neutrală faţă de atentator.
10. În funcţie de rolul comportamentului victimei în mecanismul infracţiunii au
fost relevate 4 tipuri principale de situaţii victimogene caracteristice omorurilor, 5 tipuri –
infracţiunilor de vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi 3 tipuri de
situaţii – infracţiunilor de viol. În cadrul acestor tipuri au fost distinse mai multe subtipuri de
situaţii victimogene.
11. În Republica Moldova, criminalitatea latentă naturală constituie aproximativ
40-50 la sută, iar criminalitatea latentă artificială – respectiv 18-20 la sută din numărul total al
infracţiunilor comise de facto anual. „Cifra neagră” a criminalităţii constituie, în opinia
noastră, circa 2/3 din criminalitatea reală. Raportul dintre infracţiunile înregistrate şi latente
este de 1 : 2, adică din trei infracţiuni comise în realitate, se înregistrează numai una. Mai
puţin latente sunt infracţiunile de furt şi vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a
sănătăţii. Printr-un grad înalt de latenţă se caracterizează violul, traficul de fiinţe umane,
huliganismul, escrocheria, tîlhăria şi, în deosebi, mita şi înşelarea clienţilor.
12. Pe teritoriul republicii pot fi relevate 4 zone ce se deosebesc după nivelul
victimizării: 1) zona cu nivelul de victimizare redus (sub 15%) – fostele judeţe Edineţ,
Chişinău, Lăpuşna şi UTA Găgăuzia; 2) zona cu nivelul de victimizare mediu (15-17%) –
fostele judeţe Soroca, Bălţi (fără mun. Bălţi), Tighina, Cahul; 3)zona cu nivelul de victimizare
înalt (17-20%) - mun.Chişinău; 4) zona cu nivelul victimizării deosebit de înalt (peste 20%) –
fostele judeţe Ungheni, Orhei, Taraclia şi mun.Bălţi.
13. În baza analizei complexe a nivelului criminalităţii, nivelului criminalităţii
grave şi coeficientului victimizării populaţiei au fost relevate 3 zone criminogene –
victimogene pe teritoriul Republicii Moldova: 1) zona cu nivel redus, situată în partea de nord
a republicii (fostele judeţe Edineţ, Soroca şi Bălţi, fără mun.Bălţi); 2) zona cu nivel mediu,
situată în centrul ţării – fostele judeţe Lăpuşna, Chişinău şi Tighina; 3) zona cu nivel înalt şi
deosebit de înalt – fostele judeţe Cahul şi Taraclia, mun.Chişinău şi Bălţi.
14. Prin realizarea sondajului sociologic printre elevii claselor a VIII-XII-a din
mun. Chişinău, s-a stabilit gradul înalt de victimizare şi criminalizare latentă a elevilor,
precum şi săvîrşirea frecventă a faptelor ilegale în anturajul acestora. Astfel, fiecare al treilea
elev chestionat a devenit victimă a infracţiunii, fiecare al patrulea – comite frecvent abateri
ilegale, iar cincizeci la sută – au afirmat că în mediul în care se află au fost comise fapte
ilegale. Aceste rezultate denotă despre „cifra neagră” enormă a criminalităţii din municipiu şi
necesitatea unirii eforturilor organelor de drept, administraţiei publice locale, pedagogilor,
părinţilor şi societăţii civile întru realizarea măsurilor cu caracter educativ şi profilactic în
rîndul minorilor.
III. În domeniul prevenirii victimologice a infracţiunilor:
1. Prevenirea victimologică poate fi generală, individuală şi urgentă sau
operativă: 1) prevenirea victimologică generală cuprinde realizarea măsurilor cu caracter
general în scopul înlăturării sau neutralizării cauzelor şi condiţiilor victimizării; măsuri
speciale de reducere şi neutralizare a nivelului de victimizare a populaţiei şi educaţia juridică a
acesteia sub aspect victimologic; 2) prevenirea victimologică individuală constă în
identificarea persoanelor care, datorită particularităţilor lor, au un grad sporit de victimizare şi
organizarea în privinţa acestor persoane a educaţiei, instruirii şi asigurării securităţii necesare;
3) prevenirea victimologică urgentă (operativă) cuprinde prevenirea infracţiunilor premeditate,
inclusiv în etapa pregătirii acestora, fiind utilizat potenţialul de apărare al victimei, precum şi
posibilităţile tactice care apar în procesul organizării activităţii profilactice orientate asupra
victimei.
2. Au fost stabilite un şir de trăsături specifice prevenirii victimologice a infracţiunilor
realizate de către organele de interne: a) orientarea asupra victimelor reale şi potenţiale ale
infracţiunilor, precum şi asupra neutralizării situaţiilor victimogene; b) prevenirea
victimologică se desfăşoară, de regulă, prin metode de convingere; c) prevenirea victimologică
trebuie realizată cu stimă profundă faţă de persoană şi respectînd normele etice; astfel de
intervenţii profilactice sunt posibile doar cu acordul benevol al potenţialelor victime sau la
rugămintea acestora; d) asigurarea informaţională a acestei preveniri se bazează atît pe sursele
de date utilizate de prevenirea criminologică tradiţională, cît şi pe aplicarea schemelor speciale
de descoperire a victimelor şi situaţilor victimogene; e) prevenirea victimologică poate fi
realizată, de asemenea, prin implementarea posibilităţilor ajutorului acordat de către populaţie;
f) sistemul de măsuri cu caracter victimologic cuprinde mijloace juridico-penale, de drept
administrativ, procesual-penale, metode ale investigaţiilor operative, precum şi un şir de alte
măsuri de prevenire a victimizării; g) prevenirea victimologică se caracterizează prin
particularităţi organizaţionale, determinate de instruirea specială a colaboratorilor de poliţie,
crearea unor evidenţe speciale ale obiectelor ce se caracterizează prin vulnerabilitate
victimologică, organizarea subdiviziunilor psiho-pedagogice în cadrul organelor de interne.
3. Propunem ca la pct.9 din art.12 Atribuţiile poliţiei al Legii Republicii Moldova cu
privire la poliţie, propoziţiile „să înfăptuiască o muncă de profilaxie în mediul persoanelor
criminogene; să participe la educarea juridică a populaţiei” să fie înlocuite cu propoziţiile „să-
şi orienteze activitatea de prevenire atît asupra infractorilor sau potenţialilor infractori, cît şi
asupra victimelor, posibilelor victime ale infracţiunilor, utilizînd măsuri de apărare ale acestora
împotriva atentatelor criminale; să participe la educaţia juridică a cetăţenilor, să acorde
consultaţii populaţiei asupra problemelor de protecţie împotriva atentatelor criminale, să
elaboreze recomandări cu privire la comportamentul optimal în situaţii extremale, să informeze
cetăţenii despre „situaţiile-capcane” victimogene”.
4. Activitatea practică a organelor de interne în domeniul prevenirii victimologice a
infracţiunilor necesită soluţionarea următoarelor probleme:
a) instruirea poliţiştilor în domeniul prevenirii victimologice. Pentru realizarea
acestei sarcini este necesar: 1) stabilirea direcţiilor prioritare de instruire în domeniul
victimologiei a cadrelor din sistemul organelor afacerilor interne; 2) organizarea şi
desfăşurarea seminarelor în vederea instruirii victimologice diferenţiate a poliţiştilor în funcţie
de genul de activitate al acestora, în special, a şefilor de post, ofiţerilor de urmărire penală şi
lucrătorilor operativi; 3) introducerea în planurile de învăţămînt ale Colegiului, Facultăţii de
drept şi Centrului de instruire din cadrul Academiei „Ştefan cel Mare” a victimologiei în
calitate de disciplină obligatorie, precum şi alte cursuri de specializare în problema dată;
b) selectarea profesională pentru angajarea în serviciu în organele de interne,
ţinîndu-se cont de calităţile psihologice ale candidaţilor, capacitatea acestora de a se orienta
corect în situaţii periculoase, exercitîndu-şi obligaţiile de serviciu, fiindcă un poliţist
dezechilibrat, distrat sau neatent, este o victimă potenţială a infractorului;
c) crearea în cadrul subdiviziunilor de ordine publică a comisariatelor de poliţie a
unor secţii psihopedagogice şi de instruire, unde ar fi angajaţi ofiţeri operativi şi inspectori de
sector experimentaţi, specialişti în domeniul tehnicii de pază, psihologi şi pedagogi care vor
consulta cetăţenii atît în sfera mijloacelor tehnice de pază a patrimoniului, cît şi privitor la
modalităţile de comportament în diferite situaţii victimogene;
d) funcţionarii organelor de interne trebuie să fie „accesibili” populaţiei. În acest
context, este important ca orice poliţist să fie capabil să acorde ajutor de diferită natură
solicitanţilor;
e) implementarea programelor poliţieneşti speciale de prevenire a criminalităţii,
potrivit cărora, funcţionarii organelor afacerilor interne vor prelua metodele lucrătorilor sociali
– patronajul asupra victimelor infracţiunilor, copiilor, acordarea ajutorului social şi a
consultaţiilor;
f) organizarea unei evidenţe profilactice a persoanelor care au fost sau real pot
deveni victime ale infracţiunilor, dacă este evidentă vulnerabilitatea sporită a acestora.
Sistemul evidenţei profilactice a persoanelor care funcţionează în prezent nu ia în consideraţie
trăsăturile victimologice ale acestora şi, prin urmare, nu poate servi drept sursă obiectivă de
informaţie. Totodată, cetăţenii care respectă legile, dar se caracterizează printr-o victimitate
potenţială sporită rămîn, în genere, în afara cîmpului vizual al organelor de interne;
g) organizarea evidenţei cererilor ce parvin la organele de poliţie din partea
cetăţenilor în aşa mod ca să se excludă atitudinea sceptică a populaţiei faţă de perspectivele
soluţionării problemelor vizate în adresările respective;
h) dezvoltarea statisticii victimologice care, practic, lipseşte actualmente în organele
afacerilor interne. În lucrare a fost elaborat sistemul necesar de indicatori statistici ce vizează
trăsăturile personalităţii victimei infracţiunii, comportamentul acesteia, relaţiile dintre infractor
şi victimă, caracterul şi gradul prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune. Este importantă,
de asemenea, elaborarea unor acte informative speciale (fişe, dosare) pentru cele mai
victimogene obiecte şi sectoare teritoriale;
i) organizarea şi realizarea sistematică a interacţiunii tuturor subdiviziunilor
organelor de interne, precum şi conlucrarea acestora cu alte organe de stat şi organizaţii
neguvernamentale în domeniul prevenirii victimologice.

IV. În domeniul protecţiei, reintegrării sociale şi reparării prejudiciului

cauzat victimelor în urma infracţiunilor:
1. În baza analizei practicii de protecţie şi ajutorare a victimelor existente în statele
lumii, propunem următoarele soluţii ale acestor probleme pentru Republica Moldova: 1)
îmbunătăţirea statutului juridic al victimei în sistemul justiţiei penale, trecerea de la justiţia
represivă la justiţia restaurativă şi implementarea mecanismelor informale pentru rezolvarea
conflictelor; 2) repararea prejudiciului cauzat victimei în urma infracţiunii, prin compensările
statului; 3) repararea prejudiciului cauzat victimei prin încasarea de la delincvent; 4) repararea
prejudiciului cauzat victimei prin achitarea primei de asigurare, în cazurile cînd această
persoană anterior a fost asigurată împotriva infracţiunilor; 5) repararea prejudiciului cauzat
victimei din contul donaţiilor benevole ale cetăţenilor, realizate din sentimentul solidarităţii
faţă de persoanele vătămate (fonduri, organizaţii obşteşti); 6) reabilitarea fizică şi moral-
psihologică, reintegrarea socială a victimelor, care cuprinde tratamentul rănilor, patologiilor,
depresiunilor de nervi, depăşirea complexului de vinovăţie, acordarea ajutorului psihologic,
social, juridic, formarea opiniei publice în favoarea victimei, crearea unui confort moral la
nivelul micromediului social al victimei; 7) realizarea programelor şi măsurilor de apărare
fizică a victimelor împotriva atentatelor în perioada postinfracţională.
2. Considerăm că în procesul elaborării legislaţiei victimologice în ţara noastră este
necesar: a) adoptarea concepţiei de stat privind acordarea de ajutor victimelor infracţiunilor
care ar stabili principiile creării sistemului statal şi nestatal de ajutorare a victimelor
infracţiunilor, precum şi particularităţile structurii, resurselor şi asigurării materiale a
sistemului statal de ajutorare; b) elaborarea, în baza prevederilor Declaraţiei ONU despre
principiile de bază privind justiţia pentru victimele crimelor şi abuzului de putere, Convenţiei
Europene pentru despăgubirea victimelor infracţiunilor violente şi a altor acte normative
internaţionale, a Declaraţiei cu privire la drepturile persoanelor vătămate în urma infracţiunilor
care ar stipula principiile generale ale statutului juridic al victimelor infracţiunilor în sistemul
de drept naţional, servind, prin urmare, ca îndrumar pentru elaborarea legislaţiei victimologice
speciale.
3. Este necesar a introduce în Codul penal al Republicii Moldova drept principiu de
bază al acestuia – restituirea prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune.
4. Propunem a organiza în Republica Moldova un sistem de despăgubire a victimelor
infracţiunilor, bazat pe elaborarea şi implementarea mecanismelor compensării de către stat a
prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune, pe crearea de fonduri obşteşti, pe împăcarea
victimei cu infractorul şi restituirea benevolă a pagubei cauzate de către vinovat în schimbul
atenuării vinovăţiei, liberării de răspundere, iar uneori şi de pedeapsa penală.
5. Concepţia justiţiei restaurative constă în readucerea la starea iniţială a
delincventului şi victimei, adică restaurarea relaţiilor dintre părţi, existente pînă la conflict.
Acest tip de justiţie asigură restabilirea armoniei sociale prin împăcarea delincventului cu
victima atît în cadrul sistemului justiţiei penale, cît şi în afara acestuia prin compensare şi
mediere. Aplicarea reuşită a măsurilor justiţiei restaurative va resocializa atît victima, cît şi
infractorul şi va contribui, astfel, la reducerea victimizării şi recidivei infracţiunilor în
republică. Implementarea ideilor justiţiei restaurative va permite, de asemenea, utilizarea mai
eficientă a sistemului judiciar penal, care îşi va concentra eforturile şi mijloacele modeste
asupra infracţiunilor mai serioase, contribuind, în aşa fel, la scăderea numărului de
condamnaţi în instituţiile penitenciare, suprapopularea acestora micşorînd-o pînă la limitele
normale, reducînd, totodată, şi cheltuielile pentru întreţinerea acestor instituţii.
6. Pentru a elabora un program de mediere în Republica Moldova, sunt necesare acte
normative care ar reglementa procesul dat. Legea despre mediere trebuie să reglementeze, în
opinia noastră, următoarele momente conceptuale privind procedura respectivă: 1) participarea
obligatorie a unei terţe persoane imparţiale sau aceasta trebuie lăsată la discreţia părţilor; 2)
influenţa medierii asupra procesului de urmărire penală şi judecare a cauzei; 3) executarea şi
supravegherea executării acordului de împăcare. Este necesar, totodată, ca legiuitorul să
stabilească drepturile şi obligaţiile mediatorului, cazurile de recuzare şi incompatibilitate şi
procedura de desemnare a mediatorului; obligaţiile părţilor în procesul de mediere;
documentele ce trebuie prezentate mediatorului şi de către cine; cazurile de încetare şi
suspendare a procesului de mediere; clauzele obligatorii unui acord de împăcare, recunoaşterea
consecinţelor acestuia etc.
7. Optăm pentru menţinerea echilibrului dintre metodele tradiţionale şi alternative de
soluţionare a conflictelor de drept penal în aşa mod, încît interesele victimei să nu acopere
interesele ordinii de drept şi să nu ducă la slăbirea justiţiei penale şi la creşterea toleranţei faţă
de criminalitate în general. Precizăm că sistemul menţinerii ordinii sociale nu se poate baza
exclusiv pe principiile justiţiei restaurative.
8. Legea penală trebuie să prevadă atît liberarea de răspunderea penală în legătură cu
căinţa activă, cît şi împăcarea în calitate de forme ale instituţiei liberării de răspundere penală,
avînd dreptul a libera persoana vinovată de răspundere penală în temeiurile menţionate nu
numai instanţa de judecată, după cum este stipulat în art. 53 CP, ci şi procurorul, din oficiu sau
la propunerea organului de urmărire penală. Astfel, dacă procesul penal a fost pornit, atunci, în
baza căinţei active sau împăcării, el poate fi încetat în faza urmăririi penale sau a examinării
cauzei în instanţă.
9. Este necesar ca Codul de procedură penală să ofere dreptul organelor competente nu
numai a înceta procesul penal, dar şi a nu porni urmărirea penală, dacă există temeiurile
prevăzute de art.57 şi 109 Cod penal. Potrivit noilor temeiuri ale liberării de răspundere penală,
fiecare participant al triadei clasice „victima – persoana vinovată - statul” urmăreşte realizarea
scopului său. Victima îşi compensează mult mai repede prejudiciul cauzat, făptuitorul evită
răspunderea penală şi povara procesului penal, statul economiseşte timpul şi mijloacele
necesare pentru cercetare, examinare judiciară, executarea sentinţei etc. De aceea, cu cît mai
tîrziu este luată decizia cu privire la liberarea de răspundere penală, cu atît mai puţine şanse
rămîn fiecăruia în realizarea scopurilor.
10. Considerăm raţional a completa Codul d procedură penală al Republicii Moldova
cu o normă care ar obliga judecătorul, procurorul, ofiţerul de urmărire penală să invite victima
şi persoana care a comis fapta infracţională pentru a li se explica drepturile la împăcare, iar
ultimului – separat, condiţiile unei astfel de împăcări (atenuarea daunei). Este posibil chiar a li
se stabili un anumit termen, la expirarea căruia, părţile iarăşi sunt chemate pentru a verifica
dacă a fost obţinută împăcarea sau nu. Dacă răspunsul este pozitiv, atunci procesul penal va fi
încetat, iar dacă negativ – procedura continuă în mod obişnuit.
11. Este important ca legislaţia victimologică naţională, la compartimentul
compensarea de către stat a prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune, să cuprindă
principiile şi condiţiile compensării date prevăzute în Convenţia Europeană pentru
despăgubirea victimelor infracţiunilor violente şi în legile altor state despre compensarea
prejudiciului produs victimelor prin infracţiune: victimele infracţiunilor contra vieţii sau
sănătăţii ori familiile persoanelor decedate în urma infracţiunilor respective pot primi
compensaţii băneşti de la stat; compensarea de către stat trebuie aplicată numai în cazurile cînd
repararea daunei este imposibilă din alte surse; nu este admisă o compensare dublă;
infracţiunea trebuie să fie violentă, premeditată, să cauzeze vătămări corporale serioase ori o
daună sănătăţii; violenţa poate fi fizică sau psihică, otrăvirea, violul şi incendierea sunt forme
ale violenţei premeditate; victime ale infracţiunilor sunt considerate şi persoanele care au
suferit în timpul curmării faptelor penale, acordării de ajutor poliţiei sau victimei; condiţie
obligatorie a compensaţiei este contribuţia persoanei vătămate la cercetarea şi examinarea
judiciară a cauzei penale, comunicarea oportună a acesteia despre infracţiunea comisă, precum
şi comportamentul ei pozitiv; opunerea victimei poliţiei şi judecăţii, precum şi „vinovăţia”
acesteia exprimată prin provocarea infracţiunii sunt considerate drept temei de a i se refuza
compensarea; acţiunile legii nu se extind asupra victimelor care se află în relaţie de rudenie cu
infractorul.
12. În baza cercetărilor de drept comparat, analizei legislaţiei naţionale în vigoare şi
studiilor victimologice realizate, propunem proiectul Legii Republicii Moldova privind
protecţia victimelor infracţiunilor şi prevenirea victimizării.

Tematica tezei este reflectată în următoarele publicaţii:

I. Monografii, manuale:
1. GLADCHI, Gh. Determinantele victimologice şi mecanismul infracţiunilor de mare
violenţă. Chişinău: Centrul de Drept, 2000. 239 p.
2. BÎRGĂU, M., GLADCHI, Gh., DODON, U., PLOTEAN, N. Opinia publică despre
situaţia criminogenă şi activitatea poliţiei în Republica Moldova. Sondaj sociologic. Chişinău:
Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., 2003. 104 p.
3. GLADCHI, Gh. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. Monografie. Chişinău:
Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., 2004. 312 p.
4. GLADCHI, Gh. Criminologie generală. Manual pentru facultăţile de drept.
Chişinău: Museum, 2001. 312 p.
II. Articole ştiinţifice:
5. GLADCHI, Gh. Cine sunt victimele violului şi care este comportarea lor
preinfracţională. În Legea şi viaţa, nr.4, 2000, p.19-25.
6. GLADCHI, Gh. Situaţiile tipice mecanismului cauzării vătămării intenţionate
grave a integrităţii corporale. În Legea şi viaţa, nr.6, 2000, p.34-38.
7. GLADCHI, Gh. Particularităţi privind studiul criminologic al infracţiunilor de
vătămare gravă intenţionată a integrităţii croporale şi vinovăţia victimei. În Legea şi viaţa,
nr.7, 2000, p.24-27.
8. GLADCHI, Gh. Particularităţile sistemului „Infractor – situaţie victimogenă” în
procesul săvîrşirii infracţiunii de viol. În Probleme actuale privind infracţionalitatea. Anuar
ştiinţific. Ed. I-a. Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2000, p.117-144.
9. GLADCHI, Gh. Victimizarea şi victimitatea în timpul omorului săvîrşit cu intenţie
în circumstanţe agravante. În Analele ştiinţifice ale Academiei de Poliţie „Ştefan cel Mare”.
Ed. I-a. Chişinău, 2000, p.57-70.
10. GLADCHI, Gh. Prevenirea infracţiunilor de violenţă sexuală. În Revista
naţională de drept, nr.1, 2001, p.4-8.
11. GLADCHI, Gh. Originea criminologiei. În Revista naţională de drept, nr.3, 2001,
p.10-13.
12. GLADCHI, Gh. Unele aspecte privind analiza criminologică şi prevenirea
furturilor în Republica Moldova. În Analele ştiinţifice ale USM „Proprietatea şi rglementarea
ei juridică”. Serie Nouă, nr.4, Chişinău, 2000, p.155-167.
13. GLADCHI, Gh. Probleme metodologice privind obiectul criminologiei. În
Analele ştiinţifice ale USM. Ştiinţe socio-umanistice. Vol.I. Chişinău, 2001, p.222-226.
14. GLADCHI, Gh. Cercetarea cauzelor şi condiţiilor infracţiunii – direcţie
prioritară a criminologiei. În Revista naţională de drept, nr.8, 2001, p.9-13.
15. GLADCHI, Gh. Mecanismul comportamentului infracţional individual: concepte,
structuri, particularităţi. În Revista naţională de drept, nr.9, 2001, p.36-40.
 16. GLADCHI, Gh. Situaţiile săvîrşirii infracţiunilor de omor (Studiu criminologic).
În „Studii criminologice şi juridice privind criminalitatea”. Anuar ştiinţific. Ed. a II-a.
Chişinău: Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p.87-109.
17. GLADCHI, Gh. Rolul situaţiei în mecanismul comportamentului infracţional. În
Revista naţională de drept, nr.10, 2001, p.32-34.
18. GLADCHI, Gh. Victimologia criminologică: o nouă orientare ştiinţifică. În
Revista naţională de drept, nr.11, 2001, p.48-51.
19. GLADCHI, Gh. Victimizare şi victimitate (analiza şi definirea conceptelor). În
Revista naţională de drept, nr.12, 2001, p.19-21.
20. GLADCHI, Gh. Probleme privind cauzalitatea în criminologie. În Revista
naţională de drept, nr.1, 2002, p.26-30.
21. GLADCHI, Gh. Necesitatea cunoaşterii „cifrei negre” a criminalităţii în
societatea noastră. În Revista naţională de drept, nr.2, 2002, p.36-39.
22. GLADCHI, Gh. Reacţia socială împotriva criminalităţii – delimitări
concenptuale. În Analele ştiinţifice ale USM. Ştiinţe socio-umanistice. Vol.I. Chişinău: CE
USM, 2002, p.187-192.
23. GLADCHI, Gh. Tipuri de situaţii criminogene (victimogene) după
comportamentul victimei. În Analele ştiinţifice ale USM „Probleme actuale ale jurisprudenţei”.
Serie Nouă, nr.5. Chişinău: CE USM, 2001, p.284-289.
24. GLADCHI, Gh. Caracteristica criminologică şi clasificarea infracţiunilor. În
Analele ştiinţifice ale USM „Probleme actuale ale jurisprudenţei”. Serie Nouă, nr.5. Chişinău:
CE USM, 2001, p.290-294.
25. GLADCHI, Gh. Probleme metodologice privind obiectul şi domeniul de cercetare
al victimologiei. În Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii. Anuar
ştiinţific. Ed. a III-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., 2002, p.16-30.
26. GLADCHI, Gh., OPINCĂ, E. Originile victimologiei. În Legea şi viaţa, nr.2,
2003, p.30-40.
27. GLADCHI, Gh. Definiţia victimologiei (opinii şi controverse). În Analele
ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., Chişinău, 2003, p.27-31.
28. GLADCHI, Gh., SPOIALĂ, A. Medierea: concept şi particularităţi de realizare.
În Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., Ed. a IV-a, Chişinău,
2003, p.47-57.
29. GLADCHI, Gh. Justiţia de restabilire şi medierea: probleme şi perspepctive. În
Avocatul poporului, nr.11-12, 2003, p.20-22.
30. GLADCHI, Gh. Apariţia şi evoluţia victimologiei criminologice ştiinţifice. În
Legea şi viaţa, nr.6, 2003, p.11-21.
31. GLADCHI, Gh. Problemle dezvoltării victimologiei în Repbulica Moldova. În
Legea şi viaţa, nr.2, 2004, p.4-8.
32. GLADCHI, Gh. Metodologia, programul şi metodele cercetării victimologice. În
Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii. Anuar ştiinţific. Ed. a IV-a.
Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., 2003, p.33-58.
33. GLADCHI, Gh., DODON, U. Situaţia criminogenă şi victimizarea populaţiei în
Republica Moldova (Sondaj sociologic). În Probleme actuale de prevenire şi combatere a
criminalităţii. Anuar ştiinţific. Ed. a IV-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al
R.M., 2003, p.59-66.
 34. GLADCHI, Gh., SPOIALĂ, A. Repararea prejudiciului cauzat victimei prin
infracţiune. În Legea şi viaţa, nr.3, 2004, p.16-22.
35. GLADCHI, Gh. Conceptul de victimă a infracţiunii – subiect al controverselor
teoretice. În Legea şi viaţa, nr.4, 2004, p.12-22.
36. GLADCHI, Gh. Personalitatea şi comportamentul victimei în mecanismul
infracţiunii: aspecte criminologice şi de drept penal. În Legea şi viaţa, nr.6, 2004, p.4-10;
nr.7, 2004, p.11-15.
37. GLADCHI, Gh. Particularităţi ale victimizării şi „cifra neagră” a criminalităţii
în Republica Moldova. În Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii. Anuar
ştiinţific. Ed. a V-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., 2004, p.44-55.
38. GLADCHI, Gh. Asigurarea organizaţională, informaţională şi tactico-
metodologică a prevenirii victimologice. În Probleme actuale de prevenire şi combatere a
criminalităţii. Anuar ştiinţific. Ed. a V-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al
R.M., 2004, p.135-142.
39. GLADCHI, Gh. „Vinovăţia” victimei şi răspunderea penală. În Avocatul
poporului, nr.8-9, 2003, p.7-12.
40. GLADCHI, Gh. Cu privire la unele noţiuni-cheie ale victimologiei criminologice.
În Legea şi viaţa, nr.9, 2004, p.11-19.
41. GLADCHI, Gh. Noi temeiuri ale liberării de răspundere penală: necesitate şi
probleme de aplicare. În Analele ştiinţifice ale USM şi Academiei de Drept din Moldova
„Probleme actuale teoretice şi practice privind noua legislaţie a Republicii Modlova”, nr.7,
Chişinău, 2004, p.258-263.
42. GLADCHI, Gh. Unele aspecte victimologice ale criminalităţii. În Analele
ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M. Ştiinţe socio-umanistice. Ed. a V-
a. Chişinău, 2004, p.46-50.
43. GLADCHI, Gh., PLĂCINTĂ, N., SPOIALĂ, A . Criminalitatea în perioada de
tranziţie (Studiu statistico-criminologic). În Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel
Mare” a M.A.I. al R.M.. Ştiinţe socio-umanistice. Ed. a V-a. Chişinău, 2004, p.51-59.
44. GLADCHI, Gh., DODON, U. Criminalzarea şi victimizarea minorilor (Studiu
socio-juridic). În Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.. Ştiinţe
socio-umanistice. Ed. a V-a. Chişinău, 2004, p.146-152.
45. GLADCHI, Gh. Abordări ştiinţifice privind clasificarea şi tipologia victimelor.
În Analele ştiinţifice ale ULIM. Seria Drept. Vol.V. Chişinău, 2004, p.27-36.
III. Rapoarte şi comunicări la conferinţe ştiinţifice:
46. GLADCHI, Gh. Problema mecanismului comportamentului infracţional. În
materialele Conferinţei corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe
anii 1998-1999” , 27.IX-02.X.2000. Ştiinţe socio-umanistice. Chişinău, 2000, p.17-18.
47. GLADCHI, Gh. Clasificarea criminologică a victimelor infracţiunilor de omor şi
vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale. În materialele Conferinţei corpului
didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 1998-1999” , 27.IX-
02.X.2000. Ştiinţe socio-umanistice. Chişinău, 2000, p.19-20.
48. GLADCHI, Gh. Orientarea geoecologică în criminologie. În materialele
Simpozionului Internaţional „Probleme regionale în contextul procesului de globalizare”, 9-
10.X.2002. Chişinău: Ed. ASEM, 2002, p.400-402.
 49. GLADCHI, Gh. Definiţia criminologiei (opinii şi controverse). În materialele
Conferinţei ştiinţifice „Starea actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice în Republica
Moldova”, 06.VII.2002. Chişinău, 2002, p.39-42.
50. GLADCHI, Gh. Problema infracţiunii în criminologie. În materialele Conferinţei
ştiinţifice „Starea actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice în Republica Moldova”,
06.VII.2002. Chişinău, 2002, p.89-94.
51. GLADCHI, Gh. Protecţia victimei infracţiunii prin prisma justiţiei de restabilire.
În materialele Conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale „Funcţionarea instituţiilor
democratice în statul de drept”, 25-26 ianuarie 2003, Bălţi. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia
Centrală”, 2003, p.740-744.
52. GLADCHI, Gh. Probleme actuale privind protecţia juridică şi ajutorul social
acordat victimelor infracţiunilor. În materialele Conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale
„Aspecte juridice ale societăţii civile: realităţi şi perspective”, 26-27 februarie 2003, Chişinău:
F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003, p.299-303.
53. GLADCHI, Gh. Organele de ocrotire a normelor de drept în calitate de subiecţi
ai prevenirii victimologice. În materialele Conferinţei ştiinţifico-practice, 09-XII.2002,
Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M., Chişinău, 2003, p.74-78.
54. ГЛАДКИЙ, Г. Деятельность Центра временного содержания для
несовершеннолетних города Кишинэу по профилактике правонарушений среди детей и
подростков: проблемы и перспективы. В материалах международной научно-
практичской конференции «Совершенствование деятельности органов внутренних дел
по профилактике безнадзорности и предупреждению правонарушений
несовершеннолетних», 27 февраля 2003 года. В журнале Орловского Юридического
Института МВД России «Наука и практика», № 2 (13), 2003, с.21-24.
55. GLADCHI, Gh., OPINCĂ, E. Necesitatea de cunoştinţe în domeniul victimologiei
în procesul de formare a specialiştilor pentru organele afacerilor interne. În materialele
Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale „Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele
afacerilor interne şi optimizarea procesului de instruire profesională”.MAI, Academia „Ştefan
cel Mare” a M.A.I. al R.M., 20-21.XII.2002. Chişinău: Ştiinţa, 2003, p.84-86.
56. GLADCHI, Gh. „Măsuri de conciliere” în lupta cu criminalitatea prevăzute de
noul Cod penal al Republicii Moldova. În materialele Conferinţei ştiinţifico-practice
internaţionale „Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, tendinţele, măsurile de
prevenire şi de combatere”, 18-19.IV.2003, M.A.I. al R.M., Academia „Ştefan cel Mare”,
Academia de Ştiinţe a Moldovei, SIS al Republicii Moldova, Ministerul Justiţiei al R.M.,
Chişinău, 2003, p.67-71.
57. GLADCHI, Gh., OPINCĂ, E. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. În
materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale „Criminalitatea în Republica
Moldova: starea actuală, tendinţele, măsurile de prevenire şi de combatere”, 18-19.IV.2003,
M.A.I. al R.M., Academia „Ştefan cel Mare”, Academia de Ştiinţe a Moldovei, SIS al
Republicii Moldova, Ministerul Justiţiei al R.M., Chişinău, 2003, p.140-145.
58. GLADCHI, Gh. Rolul justiţiei de restabilire în soluţionarea conflictelor penale
însoţite de violenţă. În materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale „Violenţa în societatea
de tranziţie”, 16-17 mai 2003. Chişinău, 2003, p.80-84.
59. GLADCHI, Gh. Perspectivele justiţiei de restabilire în Republica Moldova. În
materialele Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Edificarea statului de drept”.
Chişinău, 2003, p.267-275.
 60. GLADCHI, Gh. Victimizarea în familie – determinantă a trafcului de fiinţe
umane şi a criminalităţii juvenile. În materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale
„Probleme de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile, traficului de fiinţe umane şi
migraţiunii ilegale”, 23-24 aprilie 2004, M.A.I. al R.M., Academia „Ştefan cel Mare”.
Chişinău, 2004, p.76-80.
61. GLADCHI, Gh. Poliţia şi prevenirea victimologică în condiţiile integrării
europene. În materialele Conferinţei a XI-a internaţionale a conducătorilor instituţiilor de
învăţămînt superior de poliţie (miliţie) din ţările Europei Centrale şi de Est. Chişinău, 2003,
p.89-98.

RESUMS

Gladchi Gheorghe, Criminological victimology: theoretical, methodological and

applied problems.
Dissertation for doctor in law degree, specialty: 12.00.08. Penal law (with
specification: penal law; criminology; penal procedural law; criminalistics; legal expertise;
correctional law; theory of investigative-operative activity).
Academy “Ştefan cel Mare” of Ministry of Internal Affaires, 2004, the manuscript.
In dissertation are investigated in integrity the theoretical, methodological and legal
bases of national criminological victimology and are worked out the concepts on
victimization’s prevention and protection of crimes’ victims. Is defined notion of
criminological victimology; analyzed and come true objects’ and systems’ elements of this
discipline; specified the scientific status and determined the interaction between object and
system of criminological victimology and objects and systems of penal law, penal procedural
law, criminalistics, sociology, psychology and others. Are classified and analyzed the sources
of victimology; is made a systemized research of development’s process of victimological
thinking as an important scientific branch of criminology; are determined the problems and
expectation of national criminological victimology. For the first time was worked out the
methodology of victimological research, being cleared up the structure of theoretical-applied
study in victimology, the program, methods and techniques of research, organization and
liaison of investigations with practical activities. Are investigated and came true the notion of
crime’s victim, ability to begin a victim, victimization, victimogene situation and victim’s
“guilty”. For the first time was emphasized the regularities and specific features, established
zones which differs by level of victimization, estimated “the black number” of delinquency in
Republic of Moldova. Is researched the victim’s role in the mechanism of crime, being
generalized and analyzed the results of concrete investigations made by author. Are worked
out classifications and typologies of victims, victimogene situation, inclusive typical of some
kinds of crime. Was investigated theoretical basis of victimological prevention of crime and
specified the concept, system, objects, subjects, measures, forms, levels, features and the
stages of achievement of this kind of prevention. Is worked up, for the first time, theoretical
concept of victimological prevention by internal affaires’ bodies. Was investigated the
concept of restorative justice, being determined the advantages of its implementation in our
country; are established the typical features of procedure and expectation of mediation; was
analyzed the institutions of reconciliation and release from criminal responsibility in cases of
active repentance of the perpetrator form Penal code of Republic Moldova as a modalities of
achievement of restorative justice’s concept; is investigated the national and international
legislations and the practical activity of other states in field of victim’s protection,
rehabilitation and compensation.
The work contains concrete recommendation on application of knowledge in
practical activity of law bodies, advices to people on avoiding the danger situations, lex
ferenda proposals. Was worked up the Law of Republic Moldova on protection of victims and
prevention of victimization.

АННОТАЦИЯ

Гладкий Г.Н., Криминологическая виктимология: теоретические,

методологические и практические проблемы.
Диссертация на соискание ученой степени доктора хабилитат юридических наук
по специальности 12.00.08. уголовное право (со спецификацией: уголовное право;
криминология; уголовно-процессуальное право; криминалистика; судебная экспертиза;
исполнительное право; теория оперативно-розыскной деятельности). Академия МВД
Республики Молдова имени Штефана чел Маре 2004, Рукопись.
В диссертационной работе комплексно исследованы теоретические,
методологические и правовые основы национальной криминологической виктимологии
и разработана концепция предупреждения виктимизации и защиты жертв преступлений.
Дается определение понятия криминологической виктимологии; анализируются и
уточняются составные элементы предмета и системы этой науки; рассматривается место
и взаимосвязи предмета и системы криминологической виктимологии с предметами и
системами уголовного права, уголовно-процессуального права; криминалистики,
социологии, психологии и др. Классифицированы и анализированы источники
виктимологии; проведено систематическое исследование процесса развития и
превращения виктимологической мысли в важную научную отрасль криминологии;
определены проблемы и перспективы развития отечественной криминологической
виктимологии. Впервые была разработана методология и методика виктимологического
исследования, были раскрыты особенности структуры теоретико-прикладного
исследования в виктимологии, программы, методов, способов и приемов исследования,
организации и связи исследования с практической деятельностью. Диссертационное
исследование раскрывает природу, сущность и эволюцию таких понятий, как жертва
преступления, виктимность, виктимизация, виктимогенная ситуация, «вина»
потерпевшего. Впервые были выявлены закономерности и особенности виктимизации,
установлены территориальные зоны которые отличаются по уровню виктимизации и
определены размеры латентной преступности в Республики Молдова. На основе
обобщения и анализа результатов конкретных исследований автора изучена роль
жертвы в механизме преступления. Разработаны классификации и типологии жертв,
виктимогенных ситуаций, в том числе характерных для определенных видов
преступлений. Были рассмотрены теоретические основы виктимологического
предупреждения преступлений и конкретизированы понятие, система, объект, субьекты,
меры, формы, уровни, особенности и этапы осуществления этого вида предупреждения.
Впервые была разработана теоретическая концепция виктимологического
предупреждения преступлений органами внутренних дел. Исследована концепция
реституционного правосудия и определена выгодность ее реализации в нашей стране;
установлены особенности порядка, процедуры и перспективы медиации;
проанализированы институты примирения и освобождения от уголовной
ответственности в связи с деятельным раскаянием, предусмотренные уголовным
кодексом Республики Молдовы как способы осуществления концепции
реституционного правосудия; изучено национальное и международное
законодательство, опыт других государств в обасти защиты, рессоциализации и
возмещения вреда причиненого жертвам.
Диссертационная работа содержит рекомендации о применении
виктимологических знаний в практической работе правоохранительных органов, советы
адресованные гражданам по предотвращению опасных ситуаций, предложения по
изменению и дополнению уголовного, уголовно-процессуального законодательства и
закона о полиции. Автором разработан проект Закона Республики Молдова о защите
жертв и предупреждении виктимизации.

Cuvintele-cheie ale tezei

Victimologie, victimologie criminologică, metodologia victimologiei

criminologice, metodica cercetării victimologice, victimă, persoană vătămată, parte
vătămată, clasificare, tipologie, victimitate, victimizare, nivelul (coeficientul)
victimizării, structura victimizării, vulnerabilitate victimală, persoană victimală,
grad de vulnerabilitate victimală, situaţie victimogenă, situaţie victimologică,
situaţie concretă de viaţă, mecanismul comportamentului infracţional individual,
„vinovăţia” victimei, „cifra neagră” a criminalităţii, prevenire criminologică,
prevenire victimologică, protecţia victimei, resocializarea victimei, repararea
prejudiciului cauzat victimei prin infracţiune, restituire, compensare, justiţie
restaurativă, mediere, împăcare.

The keywords of dissertation

VICTIMOLOGY, CRIMINOLOGICAL VICTIMOLOGY, METHODOLOGY

OF CRIMINOLOGICAL VICTIMOLOGY; THE TECHNIQUE OF
VICTIMOLOGICAL RESEARCH; THE CRIME VICTIM; THE INJURED; THE
CLASSIFICATION; THE TYPOLOGY; THE ABLENESS TO BEGIN A VICTIM;
THE VICTIMIZATION; THE STRUCTURE OF VICTIMIZATION; THE VICTIM’S
VULNERABILITY; THE LEVEL OF ABLENESS TO BEGIN A VICTIM; THE
VICTIM PERSON; THE VICTIMOLOGICAL SITUATION; THE VICTIMAL
SITUATION; THE CONCRETE SITUATION OF LIVE; THE MECHANISM OF
INDIVIDUAL CRIMINAL BEHAVIOR; THE VICTIM’S “GUILTY”; LATENT
DELINQUENCY; THE CRIMINOLOGICAL PREVENTION; THE
VICTIMOLOGICAL PREVENTION; THE PROTECTION OF VICTIMS; THE
REHABILITATION OF VICTIMS; COMPENSATION OF HARM CAUSED TO
VICTIMS; THE RESTITUTION; THE COMPENSATION; THE RESTORATIVE
JUSTICE; THE MEDIATION; THE RECONCILIATION.
 Ключевые слова диссертационной работы

Виктимология, криминологическая виктимология, методология

криминологической виктимологии, методика виктимологического исследования, жертва
преступления, пострадавший, классификация, типология, виктимность, виктимизация,
виктимальная уязвимость, виктимное лицо, степень виктимности, виктимогенная
ситуация, виктимологическая ситуация, конкретная жизненная ситуация, механизм
индивидуального преступного поведения, «винa» жертвы, латентная преступность,
криминологическое предупреждение, виктимологическое предупреждение, защита
жертвы, ресоциализация жертвы, возмещение вреда причиненного жертвам, реституция,
компенсация, реституционное правосудие, медиация, примирение.