Tema 6.

POLITICA DE DIVIDENDE A SOCIETĂŢII PE ACŢIUNI

1) Politica de dividende şi factorii de influenţă a acesteia.

2) Tipurile politicii de dividend.
3) Tipurile dividendelor şi rolul acestora în maximizarea valorii activelor societăţii.
4) Ordinea achitării dividendelor în corespundere cu practica autohtonă.
=1=
Una din componentele strategiei financiare a S.A. este politica de dividende care
presupune opţiunea conducerii între reinvestirea parţială sau integrală a profitului net şi/sau
distribuirea parţială ori totală a acestuia sub formă de dividend. Obiectivul principal al acestei
politici îl constituie maximizarea valorii de piaţă a SA, importante fiind şi aspectele legate de
controlul şi lichiditatea firmei, psihologia investitorilor, cele legale, precum şi consideraţiile
administrative.
Politica de dividende este aceea care determină împărţirea profiturilor obţinute în plăţi
către acţionari şi fonduri reţinute pentru a fi reinvestite în afaceri, deci cea care stabileşte rata
dividendului. Rata dividendului se calculează prin raportul procentual dintre suma din profitul
net repartizată acţionarilor sub formă de dividend şi valoarea profitului net.
Pentru investitorii de pe piaţa bursieră, politica de dividend practicată de societăţi
reprezintă un reper important în adoptarea strategiei de investiţie. Aceasta capătă o importanţă
mai mare pentru cei cu un apetit de risc mai redus, care îşi economisesc disponibilităţile băneşti
prin piaţa de capital, ca o alternativă la sistemul bancar.
Societăţile comerciale care acordă dividend prezintă interes şi pentru ceilalţi investitori,
cu o înclinaţie mai mare faţă de risc, ca o sursă de venit suplimentară câştigurilor din diferenţele
de curs.
Pentru managementul societăţii se pune problema alegerii între dividend şi
autofinanţare. Alocarea unei cote mari din profitul net ca şi dividend restrânge posibilităţile de
autofinanţare ale societăţii, ducând la creşterea gradului de îndatorare. Pe de altă parte, o
societate care practică o politică de dividend caracterizată prin rata mare a dividendului se
bucură de aprecierea acţiunilor sale pe piaţă, ceea ce are ca efect creşterea posibilităţilor de
finanţare prin noi emisiuni de acţiuni.
În stabilirea politicii de dividend, managerii unei societăţi trebuie să ţină cont de faptul că
anunţarea unui dividend estimat pentru viitor constituie un motor de creştere a preţului acţiunilor
pe piaţă. Aprecierea acestor acţiuni pe piaţă este motivată, în afară de dividendul propriu-zis care
se estimează a se acorda, şi de faptul că estimările de dividend constituie o semnalare a unor
profituri viitoare, a unor fluxuri de numerar cu sold pozitiv. Pe de altă parte, conducerea nu poate
ignora preferinţele unor acţionari mai importanţi. Astfel, un acţionar fond de investiţii poate să
aleagă o rată mai mare a dividendului, în detrimentul sumei din profituri alocată ca sursă de
investiţii sau finanţare a activităţii societăţii. Un alt acţionar ar putea să nu acorde o importanţă
aşa mare unui venit imediat din dividende, ci să susţină reinvestirea unei părţi cât mai mari din
profitul net pentru dezvoltarea firmei.
Elementele da bază a politicii de dividende sunt: sursele de plată, mărimea dividendelor,
formele dividendelor şi periodicitatea distribuirii acestora.
Drept surse de plată a dividendelor pot fi: profitul net al perioadei curente, profitul
nerepartizat al perioadelor precedente, finanţarea adiţională (credit bancar) şi fondurile speciale
(utilizate, în special, pentru plata dividendelor aferente acţiunilor privilegiate).
Mărimea dividendului se stabileşte de AGA, conform statutului SA. Potrivit Legii privind
SA, mărimea dividendelor anunţate pe fiecare acţiune de aceeaşi clasă trebuie să fie egală,
indiferent de termenul plasării acţiunilor.
Formele dividendelor – dividendele distribuite de către SA pot îmbrăca 3 forme: în bani,
în natură şi în acţiuni. Cea mai răspândită formă de acordare este în bani, o formă convenabilă
acţionarilor care îşi obţin câştigurile direct şi imediat. SA va aplica această formă de dividend cu
condiţia de a nu micşora prea mult volumul lichidităţilor, pentru a face faţă datorilor debitoare şi
a nu pune în pericol situaţia creditorilor. Distribuirea de dividende în acţiuni este practicată de
către SA care doresc să-şi protejeze lichidităţile sau care nu dispun, real, de astfel de lichidităţi.
În acest caz se emit noi acţiuni, distribuindu-se fiecărui acţionar corespunzător volumului
dividendelor datorate. Acţiunile noi sunt de aceeaşi categorie cu cele vechi, pe care acţionarii le
deţineau până la momentul emiterii. Acţionarii care primesc acţiuni în loc de dividend le pot
păstra sau le pot comercializa pe piaţa HV, procurându-şi, astfel, lichidităţile de care au nevoie.
Aceasta este o metodă avantajoasă din motiv că SA reduce fluxurile negative, îşi păstrează
lichidităţile existente şi se asigură o creştere a capitalului social. Distribuirea dividendelor în
natură este o formă mai rar întâlnită, se aplică cu acordul acţionarilor în cazurile când SA
produce şi desface mărfuri de interes pentru acţionarii proprii (combustibil, materiale de
construcţie ş.a.).
Periodicitatea distribuirii dividendelor presupune o operaţie periodică, cuprinsă de
intervalul de timp în care se distribuie dividendele. Astfel, acestea pot fi plătite trimestrial,
semestrial şi anual. Potrivit Legii privind SA, societatea are dreptul să plătească dividende
intermediare (trimestriale, semestriale) şi anuale pe acţiunile aflate în circulaţie.
Elaborarea politicii de dividende presupune 3 etape:
I. Estimarea factorilor care influenţează parametrii, termenii şi raţionalitatea plăţii
dividendelor;
 II. Alegerea tipului politicii de dividende reieşind din factorii evidenţiaţi şi în corespundere
cu strategia financiară a companiei;
III. Evaluarea eficienţei politicii de dividende.
Printre factorii care influenţează politica de dividend se numără:
Reglementările juridice – Legea privind SA specifică dividendele drept cota-parte din
profitul net al societăţii, care se repartizează între acţionari în corespundere cu clasele şi
proporţional numărului de acţiuni care le aparţin. Obligaţiile societăţii referitoare la plata
dividendelor apar la data anunţării hotărârii cu privire la plata lor. SA nu este în drept să ia
hotărâre cu privire la plata dividendelor:
a) până la răscumpărarea acţiunilor plasate care urmează a fi răscumpărate;
b) dacă, la data luării hotărârii cu privire la plata dividendelor, societatea este insolvabilă sau
plata dividendelor va duce la insolvabilitatea ei;
c) dacă valoarea activelor nete, conform ultimului bilanţ al societăţii, este mai mică decât
capitalul ei social sau va deveni mai mică în urma plăţii dividendelor;
d) pe acţiunile ordinare dacă nu s-a hotărât cu privire la plata dividendelor pe acţiunile
preferenţiale;
e) pe orice acţiuni, dacă nu s-a efectuat plata dobânzii scadente la obligaţiuni.
Decizia cu privire la plata dividendelor intermediare se ia de consiliul societăţii, iar
hotărârea cu privire la plata dividendelor anuale se ia de adunarea generală a acţionarilor, la
propunerea consiliului societăţii. Dividendele se plătesc cu mijloace băneşti, iar în cazurile
prevăzute de statutul societăţii, se plătesc cu acţiuni de tezaur sau acţiuni ale emisiei
suplimentare sau cu alte bunuri destinate consumului populaţiei civile, a căror circulaţie nu este
interzisă sau limitată de actele legislative.
Disponibilitatea numerarului - dividendele sunt plătite din numerarul societăţii. O criză de
lichidităţi poate crea dificultăţi în acordarea acestora. Astfel, societatea ar putea fi nevoită să
contracteze împrumuturi bancare.
Datoriile societăţii - în cazul unor datorii istorice mai mari, societatea are tendinţa normală
de a reţine o cotă cât mai mare din profiturile obţinute pentru plata acestora. Astfel, suma alocată
ca dividende va fi mică sau nulă.
Posibilitatea accelerării sau amânării proiectelor de investiţii - aceasta va permite unei
firme să îşi respecte, cu mai multă uşurinţă, politica de dividend anterior stabilită.
Efectele politicii de dividend asupra costului capitalului - aprecierea pe piaţă a acţiunilor
unei societăţi cu o politică stabilă de dividend reprezintă un mecanism de semnalizare a
rezultatelor societăţii. Managerii trebuie să ţină cont de toate acestea în adoptarea unei decizii
privind acordarea de dividende.
 Gradul de concentrare a acţiunilor şi preferinţele acţionarilor - capitalul social ale unor
societăţi este concentrat în mâna unui singur acţionar sau a unui grup de acţionari, persoane
implicate. Astfel, preferinţele acestora dictează în adoptarea unei practici privind acordarea
dividendului.
=2=
La baza delimitării tipurilor politicii de dividende se află anumite teorii. Printre cele mai
cunoscute teorii referitoare la politica de dividende sunt teoria lui Metron Miller şi Franco
Modigliani, teoria lui Myron Gordon şi John Lintner şi teoria J. Walter.
La începutul anilor ’60, Merton Miller şi Franco Modigliani au elaborat teoria irelevanţei
dividendului (teoria neutralităţii), conform căreia politica de dividende nu are efect asupra
preţului de piaţă a acţiunilor şi nici asupra costului capitalului. Cei doi au argumentat că valoarea
unei firme depinde numai de venitul pe care activele acesteia îl generează şi nu de modul în care
acest venit este repartizat între dividende şi fonduri proprii de finanţare. Concluzia la care au
ajuns ei este că, în urma acordării de dividende, societatea este nevoită să emită capital social
suplimentar, pentru finanţarea activităţii conform bugetului anterior stabilit. Astfel, creşterea
dividendului pe acţiune este neutralizată de creşterea numărului de acţiuni aflate la deţinători,
preţul de pe piaţă rămânând neschimbat. Cei doi teoreticieni şi-au bazat argumentele lor pe mai
multe condiţii cum ar fi inexistenţa costurilor de emisiune sau de tranzacţie; valoarea nulă a
impozitului pe venit; transparenţa totală a informaţiilor privind perspectivele firmei, distribuţia
veniturilor nu are nici un efect asupra costului capitalului propriu al firmei ş.a., însă în realitate
aceste criterii presupuse nu există, deoarece firmele şi investitorii trebuie să plătească impozite;
firmele au costuri cu emiterea şi tranzacţia acţiunilor; conducătorii cunosc, de regulă, mai multe
în legătură cu perspectivele firmei decât investitorii; etc.
Teoria lui Miller şi Modigliani a fost combătută de Myron Gordon şi John Lintner, care
au afirmat că investitorii sunt mult mai atraşi de plata dividendelor decât de eventualele câştiguri
ale firmei în urma reinvestirii profitului obţinut. Conform lor, investitorii acordă o mai mare
valoare unui dolar din dividende decât unui dolar din câştiguri de capital estimate.
Argumentul lui Gordon-Lintner a fost numit de către Miller şi Modigliani greşeala
„vrabiei din mână”, deoarece majoritatea investitorilor oricum planifică reinvestirea sumelor
primite ca dividende în acţiuni ale aceleiaşi firme sau în altele similare. Conform lor, gradul de
risc al fluxurilor de numerar depinde doar de activitatea firmei, de fluxurile operaţionale şi nu de
politica de dividende.
Aceste două teorii oferă sfaturi contradictorii managerilor de companii. Testarea empirică
a lor nu a dus la nici o concluzie clară, datorită faptului că ipotezele pe care se bazează acestea
nu se întâlnesc în practică. În cazul R. Moldova, instabilitatea monedei naţionale şi gradul redus
de maturitate al pieţei de capital, precum şi înclinaţia investitorilor spre câştiguri rapide fac ca
dividendul să fie foarte atractiv, ceea ce duce la aprecierea pe piaţă a acţiunilor emise de
societăţile care oferă dividend.
Teoria reziduală, formulată de J. Walter pune accentual pe utilizarea prioritară a
profitului pentru finanţarea proiectelor de investiţii, astfel, politica de dividende este o politică de
autofinanţare iar maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii se obţine prin distribuirea cât mai
redusă a dividendelor.
În statele cu o piaţă de capital dezvoltată, sunt practicate mai multe politici de dividende,
astfel încât managerii pot alege variante alternative de distribuire a profitului net obţinut de
societate, satisfăcând o categorie sau alta de acţionari. Principalele politici de dividend sunt:
1. Politica dividendelor reziduale
Aceasta declară că o firmă trebuie să urmeze următorii patru paşi pentru a decide proporţia din
profituri distribuită sub formă de dividende1:
(1) determinarea bugetului optim de investiţii;
(2) determinarea capitalului necesar pentru finanţarea acestui buget;
(3) utilizarea profiturilor acumulate în cadrul capitalului propriu, pe cât posibil;
(4) plata de dividende numai dacă profiturile obţinute sunt mai mari decât cele necesare realizării
investiţiilor propuse.
Această metodă porneşte de la premisa că investitorii preferă ca firma să reţină şi să
reinvestească profiturile, dacă rata de rentabilitate pe care o obţine în urma acestei reinvestiri este
mai mare decât rata de rentabilitate pe care investitorii o pot obţine pentru alte investiţii cu un
grad comparabil de risc. În cazul în care firma se află în situaţia unor oportunităţi de investiţii
foarte bune, atunci această politică de dividend îi va dezavantaja pe cei care preferă acordarea
unei părţi din profitul net sub formă de dividende.
2. Dividende constante sau progresiv crescătoare. Această politică prevede acordarea de
dividende în sumă constantă sau cu o rată de creştere constantă (aceasta de regulă se ajustează cu
rata inflaţiei). Prin modul de funcţionare, acordarea de dividende prin această metodă presupune
stabilitate monetară şi stabilitate economică în general. Este mai mult practicată în statele
dezvoltate. Raţiunile care stau la baza acestei politici sunt de natură de a atrage investitorii,
ţinând cont de preferinţele acestora pentru stabilitate. Astfel, investitorii conferă o valoare mai
mare dividendelor pe care sunt siguri că le vor primi. Dividendele fluctuante (reziduale) au un
grad de risc mai ridicat, ceea ce determină o apreciere mai mică pe piaţa acţiunilor respective. În
altă ordine de idei, mulţi acţionari utilizează sumele primite ca dividend pentru cheltuieli curente,
iar aceştia preferă să îşi poată planifica cheltuielile lor în funcţie de venituri stabile. Ei sunt puşi
1
Hoanţă Nicolae, Finanţele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996, pag 267
în situaţii neplăcute dacă sunt nevoiţi să-şi lichideze o parte din deţineri pentru a face rost de
numerar.
3. Rata constantă a dividendelor
Este posibil ca o firmă să urmeze o politică de dividende care să se caracterizeze printr-o
proporţie constantă din profituri distribuită sub formă de dividende. Această politică este în
dezavantajul investitorilor atunci când profiturile sunt mici. Nu are un grad mare de
predictibilitate ca şi cea a dividendelor progresiv crescătoare, însă realizează un compromis între
interesele societăţii şi cele ale acţionarilor. Pe de o parte, societatea îşi poate gestiona mai bine
profiturile obţinute, nesuportând povara unui dividend fix în perioadele cu profit mai mic. Ea îşi
poate planifica mai bine investiţiile viitoare sau angajamentele încheiate cu furnizorii. Pe de altă
parte, investitorii chiar dacă nu se aşteaptă la o sumă constantă acordată ca dividend, pot estima
dimensiunea acestuia pornind de la profiturile trimestriale înregistrate de companie, coroborate
cu bugetul de venituri şi cheltuieli. Dacă, de exemplu, prevederile din bugetul de venituri şi
cheltuieli privind profitul net sunt depăşite la finalul trimestrului al treilea, şansele ca întreg
profitul estimat să fie realizat sunt ridicate şi, ca atare, investitorii pot estima valoarea
dividendului ce urmează să-l primească. Sunt îndeplinite, astfel, atât cerinţele companiei privind
o bună autofinanţare, cât şi înclinaţia spre stabilitate a investitorilor.
4. Dividendul regulat de valoare scăzută plus surplusuri
O astfel de politică de dividend reprezintă în fapt un compromis între plata unui dividend stabil
sau cu rată de creştere stabilă şi o proporţie constantă din profit distribuită sub formă de
dividende. Pentru firmă, avantajul este o mai mare flexibilitate, iar pentru investitori, siguranţa
încasării cel puţin a unei sume minime din dividende. Conducerea firmei poate stabili o valoare
mică pentru dividendul regulat, astfel încât să poată fi plătită chiar şi în anii cu profituri mici, iar
apoi să suplimenteze această sumă cu un extra-dividend, în anii în care există disponibile fonduri
în exces. Acest dividend suplimentar constituie un adevărat semnal pentru investitori că
societatea obţine profituri considerabile. Dacă firma plăteşte acest dividend suplimentar an după
an, plata lui devine o obişnuinţă pentru investitori. Eliminarea lui va avea ca efect diminuarea
preţului acţiunilor pe piaţă, deşi iniţial era perceput ca un surplus.
În practică, societăţile pot utiliza alternativ anumite politici de dividend, în funcţie de
contextul economic sau de oportunităţile de afaceri ale lor. Definirea clară a unei politici de
dividend este greu de realizat, având în vedere particularităţile economiei autohtone. Multe
societăţi cu activitate productivă se confruntă cu active fixe uzate fizic şi moral şi cu
supradimensionarea forţei de muncă. Toate acestea necesită restructurări, care fac dificilă
stabilirea unui plan pe termen lung privind dividendele. În plus, unele societăţi de mari
dimensiuni au moştenit datorii semnificative faţă de bugetul de stat sau bugetul asigurărilor
sociale. Această realitate a făcut necesară apariţia unor reglementări legale, care prevăd
eşalonarea datoriilor fiscale şi anularea majorărilor şi penalităţilor de întârziere aferente acestora,
în scopul eliminării arieratelor, şi conform cărora astfel de societăţi au obligaţia de a repartiza
rezultatul net doar ca sursă proprie de finanţare, fiind astfel anulată orice politică de dividend.
Până acum, societăţile financiare (bănci) sau de asigurare au reuşit stabilirea unor practici
privind dividendul, foarte apropiate de o politică de dividend relativ coerentă.
=3=
Dividendul este partea din profitul unei societăţi pe acţiuni care revine fiecărui acţionar în
raport cu acţiunile pe care le posedă. El mai poate fi definit şi ca o cotă parte din profitul net al
unei societăţi pe acţiuni ce se cuvine unei acţiuni.
Dividendul reprezintă rentabilitatea dorită de acţionari şi totodată suma ce remunerează
capitalul investit într-o firmă. Pentru firmă el reprezintă plăţi efective de numerar către cei
îndreptăţiţi să le încaseze – acţionari sau asociaţi. Este partea reziduală din profitul firmei după
ce el a fost repartizat în concordanţă cu legislaţia în vigoare şi cu voinţa proprietarilor.
După felul cum este distribuit dividendul poate fi2:
- dividend definitiv, adică partea de profit repartizată şi plătită după încheierea bilanţului
contabil;
- dividend fictiv, adică suma atribuită acţionarilor unei societăţi, fără ca suma în cauză să
corespundă unui profit real;
- dividend fix, care se prezintă sub forma unei sume fixe stabilită concomitent cu emiterea
acţiunilor preferenţiale şi acordată deţinătorilor de astfel de acţiuni indiferent de mărimea
profitului realizat;
- dividend provizoriu, când se plăteşte o sumă înainte de încheierea anului financiar şi a
bilanţului contabil;
- dividend real, care are aceeaşi semnificaţie ca şi dividendul definitiv, reprezentând suma
distribuită acţionarilor ca parte din profitul real al societăţii.
În ceea ce priveşte etapele în care se distribuie profitul pentru remunerarea proprietarilor
acestea sunt:
a) cuantificarea părţii de profit distribuibil fondatorilor;
b) determinarea sumei repartizabilă deţinătorilor de acţiuni preferenţiale;
c) stabilirea, prin diferenţă, a profitului distribuibil posesorilor de acţiuni ordinare.

=4=

2
Ana Gheorghe I., Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag
287
 Cota-parte din profitul net al societăţii, care se repartizează între acţionari în
corespundere cu clasele şi proporţional numărului de acţiuni care le aparţin, constituie dividend.
Societatea are dreptul să plătească dividende intermediare (trimestriale, semestriale) şi
anuale pe acţiunile aflate în circulaţie. Societatea nu are dreptul să garanteze plata dividendelor.
Obligaţiile societăţii referitoare la plata dividendelor apar la data anunţării hotărârii cu
privire la plata lor. Societatea nu este în drept să ia hotărâre cu privire la plata dividendelor:
a) până la răscumpărarea acţiunilor plasate care urmează a fi răscumpărate;
b) dacă, la data luării hotărârii cu privire la plata dividendelor, societatea este insolvabilă sau
plata dividendelor va duce la insolvabilitatea ei;
c) dacă valoarea activelor nete, conform ultimului bilanţ al societăţii, este mai mică decât
capitalul ei social sau va deveni mai mică în urma plăţii dividendelor;
d) pe acţiunile ordinare dacă nu s-a hotărât cu privire la plata dividendelor pe acţiunile
preferenţiale;
e) pe orice acţiuni, dacă nu s-a efectuat plata dobânzii scadente la obligaţiuni.
Decizia cu privire la plata dividendelor intermediare se ia de consiliul societăţii, iar
hotărârea cu privire la plata dividendelor anuale se ia de adunarea generală a acţionarilor, la
propunerea consiliului societăţii. În hotărârea cu privire la plata dividendelor se va indica:
a) data la care este întocmită lista acţionarilor care au dreptul să primească dividende;
b) cuantumul dividendelor pe o acţiune de fiecare clasă aflată în circulaţie;
c) forma şi termenul de plată a dividendelor.
Pentru fiecare plată a dividendelor, consiliul societăţii asigură întocmirea listei
acţionarilor care au dreptul să primească dividende. În lista acţionarilor care au dreptul să
primească dividende intermediare vor fi înscrişi acţionarii şi deţinătorii nominali de acţiuni
înregistraţi în registrul acţionarilor cel mai târziu cu 15 zile până la luarea hotărârii cu privire la
plata dividendelor intermediare, iar în lista acţionarilor care au dreptul să primească dividende
anuale vor fi înscrişi acţionarii şi deţinătorii nominali de acţiuni înregistraţi în registrul menţionat
la data fixată de consiliul societăţii.
Adunarea generală a acţionarilor este în drept să aprobe dividendele anuale în cuantum nu
mai mic decât dividendele intermediare plătite.
Mărimea dividendelor anunţate pe fiecare acţiune de aceeaşi clasă trebuie să fie egală,
indiferent de termenul plasării acţiunilor.
Dividendele se plătesc cu mijloace băneşti, iar în cazurile prevăzute de statutul societăţii,
se plătesc cu acţiuni de tezaur sau acţiuni ale emisiei suplimentare sau cu alte bunuri destinate
consumului populaţiei civile, a căror circulaţie nu este interzisă sau limitată de actele legislative.
 Pentru plata dividendelor fixate pe acţiunile preferenţiale poate fi constituit un fond
special din contul defalcărilor din profitul net al societăţii.
Dividendele pe acţiunile de aceeaşi clasă pot fi plătite cu acţiuni de altă clasă numai în
temeiul hotărârilor luate în modul prevăzut de legislaţia în vigoare.
Termenul de plată a dividendelor se stabileşte de organul care a luat decizia de plată în
conformitate cu statutul societăţii, însă nu poate fi mai mare de 3 luni de la data luării deciziei cu
privire la plata lor.
Societăţile pe acţiuni al căror capital social cuprinde şi o cotă a proprietăţii publice
transferă la bugetul respectiv, până la 1 iulie a anului imediat următor anului de gestiune,
dividende, calculate în funcţie de rezultatele activităţii din anul de gestiune, pe baza hotărârii
adunării generale a acţionarilor şi în conformitate cu structura capitalului social. În acelaşi
termen, darea de seamă privind dividendele calculate în funcţie de rezultatele activităţii societăţii
pe acţiuni se prezintă inspectoratului fiscal de stat teritorial. În caz de neachitare în termen la
buget a dividendelor aferente cotei proprietăţii publice în capitalul social al societăţii pe acţiuni,
organele Serviciului Fiscal de Stat vor aplica majorarea de întârziere, precum şi executarea silită
a obligaţiilor neonorate în termen, conform titlului V al Codului fiscal.
Decizia cu privire la plata dividendelor de către societatea va fi publicată în termen de 15
zile de la data adoptării ei. Decizia cu privire la plata dividendelor de către societatea care nu
corespunde unuia din criteriile prevăzute trebuie să fie adusă la cunoştinţa fiecărui acţionar
personal, în termen de 15 zile de la data luării ei, precum şi poate fi publicată în mijloacele mass-
media conform hotărârii adunării generale a acţionarilor.
Dividendele care nu au fost primite de acţionar din vina lui în decurs de 3 ani de la data
apariţiei dreptului de primire a lor se trec la venitul societăţii şi nu pot fi revendicate de acţionar.