Sunteți pe pagina 1din 133

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA Facultatea de Drept

PROCEDURĂ CIVILĂ - suport de curs- Asist. univ. drd. Valentin Mitea

Cluj- Napoca

2006

1

Precizare prealabilă

Expunerea de faţă se constituie într-o sinteză a principalelor teme abordate în cadrul cursului dedicat disciplinei “Procedură civilă”, fără a oferi o prezentare completă. Astfel fiind, pregătirea pentru examen face necesară , cu privire la temele care se regăsesc în prezentul suport de curs, asimilarea informaţiei cuprinse în cel puţin una dintre lucrările indicate ca bibliografie.

2

DREPT PROCESUAL CIVIL

Titlul I

Categorii introductive

Dreptul procesual civil reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea de judecată, de către instanţele judecătoreşti, a pricinilor privitoare la drepturi subiective şi interese legitime a căror protecţie sau valorificare se poate realiza numai pe calea justiţiei, precum şi executarea silită a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.

Capitolul I

Normele de procedură civilă

Secţiunea 1-a

Clasificarea normelor de procedură civilă

A) După criteriul obiectului de reglementare, distingem:

a) norme de organizare judecătorească:

- reglementează şi determină activitatea instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor

de pe lângă acestea , compunerea completelor de judecată şi incidentele privitoare la

compunerea şi constituirea instanţelor, statutul judecătorilor, activitatea personalului auxiliar, economic, administrativ şi de serviciu, vacanţa judecătorească;

- sunt, în general, norme imperative;

b) norme de competenţă;

- reglementează atribuţiile instanţelor judecătoreşti în raport cu cele ale altor autorităţi publice, precum şi atribuţiile instanţelor judecătoreşti între ele ;

- unele sunt imperative, altele dispozitive;

c) norme de procedură propriu-zisă:

- reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii civile,dezbaterile judiciare, forma hotărârii judecătoreşti, adoptarea şi comunicarea ei, regimul căilor de atac;

- unele sunt imperative, altele dispozitive;

d) norme de executare silită:

- reglementează condiţiile şi formele în care titularul unui drept subiectiv obţine

realizarea lui efectivă, uzând de forţa de constrângere a statului în cadrul executării silite;

3

- sunt, în principal, norme imperative;

B) După criteriul conduitei prescrise, distingem:

a) norme imperative - sunt cele care, prohibitiv sau onerativ, impun o conduit ă

determinată subiecţilor procesuali, orice abatere de la ele atrăgând sancţiunea prevăzută de lege;

b) norme dispozitive- sunt cele care fie suplinesc voinţa neexprimată a părţilor, fie

le întregesc voinţa, fie protejează interesele părţilor în proces;

Ø Interesul practic al acestei clasificări are în vedere următoarele:

-încălcarea normelor imperative poate fi invocată de oricare dintre părţi, de reprezentantul Ministerului Public când participă la judecată ori de instanţă din oficiu; încălcarea normelor dispozitive poate fi invocată doar de partea în favoarea căreia norma a fost edictată; -încălcarea normelor imperative poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar pentru întâia oară în apel sau recurs; încălcarea normelor dispozitive se poate face doar până la prima zi de înfăţişare ce a urmat săvârşirii neregularităţii şi înainte de a pune concluzii în fond; -nerespectarea normelor imperative atrage sancţiuni mai severe( nulitatea absolută, decăderea, perimarea, amenda judiciară); încălcarea unei norme dispozitive atrage, de obicei, nulitatea relativă; -părţile nu pot conveni să deroge de la normele imperative ori să confirme un act de procedură făcut cu încălcarea acestor norme; dimpotrivă, încălcarea normelor

dispozitive permite confirmarea actului făcut cu nerespectarea lor, partea putând renunţa la invocarea excepţiilor procesuale privitoare la încălcarea normelor dispozitive.

C) După criteriul sferei de aplicare distingem:

a) norme generale, acestea fiind normele de drept comun, aplicabile, în principiu,

oricăror cauze şi în orice materie;

b) norme speciale, aplicabile într-un domeniu determinat expres de lege;

Ø Interesul practic al acestei clasificări are în vedere următoarele:

- normele speciale sunt de strictă interpretare, nefiind deci susceptibile de extrapolare;

- legea specială are prioritate de aplicare în raport cu cea generală;

- legea specială nouă abrogă, în limitele dispoziţiilor ei, legea generală precedentă, reciproca nefiind însă valabilă, în lipsă de dispoziţie expresă;

- norma specială se completează în măsura necesară cu cea generală, reciproca nefiind valabilă.

4

Secţiunea a 2-a

Aplicarea în timp a legilor (normelor) de procedură civilă

Conform art.15 alin.2 din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Din acest principiu constituţional decurg următoarele consecinţe: legea nouă are aplicaţie imediată; nu este interzisă ultraactivitatea legii vechi, ci doar retroactivitatea legii noi.

a) Aplicarea în timp a legilor de organizare judecătorească Acestea sunt, în principiu, de aplicaţie imediată. Dacă legea nouă desfiinţează unele organe de jurisdicţie, existente sub imperiul

legii vechi , acestea îşi încetează imediat activitatea, iar litigiile în curs se transmit din oficiu organelor jurisdicţionale competente potrivit legii noi. Dacă legea nouă modifică modul de compunere a instanţei (completului), procesele în curs vor fi soluţionate de către complete compuse potrivit legii noi. Dacă legea nouă crează noi organe de jurisdicţie, acestea sunt imediat învestite cu soluţionarea litigiilor ce intră în competenţa lor.

b) Aplicarea în timp a legilor de competenţă Şi ele sunt, în principiu, de aplicaţie imediată, deşi în unele cazuri legiuitorul preferă a lăsa să ultraactiveze legea veche, cât priveşte procesele în curs, pentru a evita neajunsurile pe care le-ar angaja trimiterea dosarului la instanţa competentă potrivit legii noi (a se vedea, pentru aceasta, dispoziţiile art.725 alin.2 C.pr.civ.)

c) Aplicarea în timp a legilor de procedură propriu-zisă:

Şi aceste legi sunt, în principiu, de aplicaţie imediată, ele producându-şi efectele asupra proceselor în curs şi guvernând toate actele şi formalităţile procedurale ce trebuiesc îndeplinite din momentul intrării ţn vigoare a legii noi Întrucât legile nu retroactivează, valabilitatea actelor de procedură îndeplinite anterior intrării în vigoare a legii noi se analizează în raport cu prevederile legii vechi, actele de procedură nule sub legea veche nu dobândesc valabilitate prin efectul aplicării legii noi, chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabile

Capitolul III

Procesul civil

5

Secţiunea 1-a

Noţiunea şi fazele procesului civil

Noţiune: procesul civil reprezintă activitatea desfăşurată, potrivit normelor procedurale,

de către organul de jurisdicţie, părţile interesate, organele de executare, de alte organe sau persoane care,în condiţiile legii, participă la înfăptuirea justiţiei în pricinile civile în scopul stabilirii sau realizării drepturilor şi intereselor protejate juridiceşte, ajunse sau nu în stare conflictuală, inclusiv prin executarea silită a hotărârilor pronunţate. Procesul civil are două mari faze:

a) faza judecăţii, declanşată prin introducerea cererii de chemare în judecată şi finalizată prin pronunţarea unei hotărâri irevocabile; b) faza executării silite, în cadrul căreia hotărârile judecătoreşti cu valoare de de titlu executoriu ori alte înscrisuri cu o asemenea valoare sunt aduse la îndeplinire de către organul de executare competent, sub controlul instanţei judecătoreşti.

Secţiunea a 2-a

Principii care guvernează procesul civil

Noţiune: sunt reguli generale şi imperative care guvernează desfăşurarea şi finalizarea procesului civil.

Avem în vedere, ca asemenea principii, pe următoarele:

1) Independenţa judecătorilor

Ø în sensul acestui principiu, judecătorii se supun numai legii, având datoria de a fi

imparţiali,orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie fiind datoare să le respecte independenţa;

Ø independenţa judecătorilor este garantată de separarea puterii judecătoreşti de

celelalte puteri ale statului, de instituirea incompatibilităţii între funcţia de judecător şi orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia celor din învăţământul superior şi de formator în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii sau al Şcolii Naţionale de Grefieri, precum şi de inamovibilitatea judecătorilor. 2) Inamovibilitatea judecătorilor

Ø apare ca o garanţie a independenţei judecătorilor, presupunând o sumă de

atribute specifice funcţiei de judecător precum: judecătorul nu poate fi revocat, suspendat, sancţionat disciplinar, pensionat prematur, mutat dintr-o circumscripţie judecătorească în alta ori chiar promovat decât cu riguroasa respectare a legii.

6

Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorului sunt dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii. 3) Legalitatea

Ø presupune că: justiţia se înfăptuieşte în numele legii; nimeni nu este mai presus

de lege; justiţia se realizează de către instanţele judecătoreşti prevăzute de lege; instanţele militare funcţionează numai în condiţiile legii; competenţa instanţelor

judecătoreşti este stabilită prin lege; alcătuirea instanţei şi compunerea completului de judecată trebuiesc făcute cu respectarea riguroasă a legii; împotriva hotărârilor judecătoreşti pot fi exercitate căile de atac prevăzute de lege. 4) Executarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale

Ø desemnează obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale cu bună-

credinţă, adică fără a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi şi potrivit scopului scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. 5) Rolul activ al instanţei

Ø semnifică implicarea judecătorului cauzei în buna ei soluţionare;

Ø pentru aceasta legea stabileşte, în principal, că:

- judecătorii au îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale,

pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice; ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părţile se împotrivesc;

- cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le

invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor, judecătorul este în drept să le solicite acestora să prezinte explicaţii oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare;

- judecătorii au datoria de a le pune în vedere părţilor drepturile şi

obligaţiile ce le revin în funcţie de calitatea lor în proces şi de a stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei;

- în faţa primei instanţe judecătorii au datoria de a încerca împăcarea părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate. 6) Controlul judiciar

Ø are în vedere existenţa unui al doilea grad de jurisdicţie, astfel încât dacă la

nivelul primei instanţe legea a fost greşit aplicată sau s-a pronunţat o hotărâre netemeinică, să poată fi îndreptate aceste erori în cadrul unui al doilea grad de jurisdicţie. În mod obişnuit, legea instituie calea ordinară de atac a apelului, precum şi căi extraordinare de atac( recursul,contestaţia în anulare şi revizuirea). 7) Colegialitatea instanţei

7

Ø presupune formarea completului de judecată din doi sau mai mulţi judecători, aceasta fiind considerată atât o garanţie a independenţei şi imparţialităţii

judecătorilor, cât şi o garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti; Ø potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, judecarea apelului se face în complet format din 2 judecători, iar a recursului în complet format, în regulă, din 3 judecători, numai judecata în prima instanţă fiind realizată de un singur judecător. 8) Egalitatea părţilor Ø reprezintă corespondentul procesual al principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor prevăzut de art. 16 al Constituţiei, ea îmbrăcând două aspecte:

- egalitatea părţilor în raport cu instanţa, în sensul că aceasta are datoria de a fi imparţială, manifestându-se în mod egal faţă de părţi;

- egalitatea părţilor între ele, concretizată în recunoaşterea pentru fiecare a aceloraşi drepturi şi obligaţii procesuale, circumstanţiate însă de poziţia procesuală a fiecăreia (reclamant, pârât, intervenient); 9) Dreptul la apărare Ø este garantat prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti

şi a activităţii de judecată, precum şi prin asigurarea, în condiţiile legii, a asistenţei judiciare. 10) Gratuitatea justiţiei Ø reprezintă complementul natural al egalităţii părţilor, susţinut fiind de argumente precum:

- părţile nu îşi plătesc judecătorii;

- sumele plătite de una dintre părţi vor putea fi recuperate, în cazul câştigării procesului, de la adversarul procesual;

- legea prevede posibilitatea scutirii de la plata taxei de timbru, reducerea sau , scutirea unor categorii de cereri de plata taxei de timbru, restituirea parţială a taxei de timbru în anumite situaţii. 11) Contradictorialitatea Ø reprezintă o constantă a procesului civil (afară de etapa deliberării şi de cea a pronunţării hotărârii), reprezentând posibilitatea acordată părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau drept apărută în legătură cu judecata la iniţiativa lor sau a instanţei. 12) Disponibilitatea Ø în sens material, desemnează dreptul părţilor de a dispune de obiectul procesului, adică de dreptul subiectiv ori interesul legitim a cărui protecţie este cerută justiţiei (ex.: recalamantul poate renunţa la dreptul dedus judecăţii; părţile pot încheia o tranzacţie; pârâtul poate achiesa în totul sau în parte la pretenţiile reclamantului etc.);

8

Ø în sens procesual, desemnează prerogativa părţilor de a dispune de mijloacele procedurale recunoscute de lege (propunerea de dovezi, renunţarea la judecată, invocarea de excepţii procesuale, exercitarea căilor de atac etc.). 13) Publicitatea şi oralitatea dezbaterilor judiciare Ø sunt expresii de democratismului şi transparenţei justiţiei; Ø art. 121 alin.1 C.pr.civ. stabileşte că şedinţele de judecată vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune altfel, însă instanţa poate hotărâ ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă (nepublică) dacă dezbaterea publică ar vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi. Hotărârea se pronunţă însă întotdeauna în sedinţă publică; Ø potrivit art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea trebuie să se pronunţe în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului în timpul întregului sau al unei părţi a procesului,în interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democrată, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor în proces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură a aduce atingere intereselor justiţiei; Ø oralitatea(art.127 C.pr.civ) desemnează dreptul părţilor de a-şi susţine verbal pretenţiile, de a propune probe, de a discuta regularitatea actelor de procedură şi de a formula concluzii. 14) Nemijlocirea şi continuitatea Ø Nemijlocirea desemnează obligaţia instanţei de a cerceta în mod direct toate elementele care interesează pentru dezlegarea pricinii, existând însă şi excepţii expres prevăzute de lege de la acest principiu. Ø Continuitatea semnifică, în sistemul nostru procesual, că hotărârea trebuie să fie dată de aceiaşi judecători în faţa cărora a avut loc dezbaterea în fond a pricinii. 15) Principiul celerităţii Ø exprimă cerinţa ca procesul să se soluţioneze într-un termen rezonabil, ideal optim şi previzibil. 16) Limba oficială în justiţie - este limba română, însă cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, cetăţenii străini, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română cu dreptul de a lua cunoştinţă de actele dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret.

9

Capitolul III

Instanţele judecătoreşti şi statutul magistratului

Secţiunea 1-a

Categoriile de instanţe judecătoreşti

Conform Legii nr.303/2005 instanţele judecătoreşti sunt: judecătoriile,tribunalele, tribunalele specializate, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

a)

Judecătoriile:

-în regulă, acestea asigură primul grad de jurisdicţie, fiind instanţe de drept comun pentru judecata în prima instanţă;

-funcţionează în fiecare judeţ şi în mun. Bucureşti, numărul lor şi localitatea de reşedinţă în care funcţionează fiind stabilite prin lege;

b) Tribunalele:

-în regulă, asigură cel de-al doilea grad de jurisdicţie, fiind instanţe de drept comun pentru judecata în apel; -funcţioneză în fiecare judeţ (câte unul) precum şi în municipiul Bucureşti; -activitatea lor de judecată cuprinde: judecata în primă instanţă; judecata în apel; judecata în recurs. Notă: Potrivit dispoziţiilor art.37 alin.1 din Legea nr.304/2004, se pot înfiinţa tribunale

specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de

familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi cauze în materie maritimă şi fluvială sau în alte materii. Acestea sunt instanţe fără personalitate juridică, ele preluând cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează.

c)

Curţile de apel:

-

sunt în număr de 15, la care se adaugă Curtea Militară de Apel, în circumscripţia lor aflându-se mai multe tribunale;

-

activitatea lor de judecată cuprinde, în condiţiile legii: judecata în primă instanţă; judecata în apel; judecata în recurs.

d)

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

-

are ca principală funcţie asigurarea aplicării corecte şi unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, soluţionând recursuri şi recursuri în interesul legii.

10

Secţiunea a 2-a

Compunerea completelor de judecată

Conform legii, cauzele date în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecă de un singur juedecător. Fac excepţie cauzele privind conflictele de muncă şi litigiile de muncă, care se judecă în primă instanţă de un complet format dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari, dintre care unul reprezintă asociaţiile patronale, iar celălalt sindicatele. Apelurile se judecă de tribunalele şi curţile de apel în complet format din 2 judecători Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă, în regulă, în complete formate din 3 judecători din aceeaşi secţie. În anumite situaţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în complet de 9 judecători sau în secţiile unite.

Secţiunea a 3-a

Statutul magistratului

Potrivit art.1 din Legea nr.303/2004, magistratura este activitatea judiciară

desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali. Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt, în condiţiile legii, inamovibili, în vreme ce procurorii se bucură de stabilitate şi, în condiţiile legii, sunt independenţi. Dintre garanţiile independenţei, imparţialităţii, integrităţii şi demnităţii judecătorilor menţionăm:

Ø principalul instrument legal de garantare a bunei administrări a justiţiei şi

a independenţei judecătorilor este reprezentată de inamovibilitatea lor;

Ø inamovibilitatea este instituţia pe temeiul căreia judecătorul nu poate fi

eliberat din funcţie, suspendat, pensionat, avansat sau transferat prin voinţa arbitrară a executoriu ori altfel decât cu riguroasa respectare a formelor şi condiţiilor prevăzute de lege;

Ø inamovibilitatea implică o dublă garanţie: judecătorul are certitudinea,

fondată pe lege, că destituirea şi suspendarea sa nu pot fi arbitrare, iar transferul său la o altă instanţă nu poate fi decis cu ocolirea voinţei sale; justiţiabilii au garanţia că nu este posibilă constituirea unor instanţe speciale, alcătuită prin deplasarea unor judecători anume aleşi în scopul soluţionării cauzei lor. Astfel:

11

- eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor poate fi făcută

doar în următoarele cazuri: demisie; pensionare, potrivit legii; transferarea

într-o altă funcţie în condiţiile legii; incapacitate profesională; ca sancţiune disciplinară; condamnarea definitivă a judecătorului sau procurorului pentru

o infracţiune; încălcarea dispoziţiilor art.7 din Legea nr. 303/2004; nepromovarea examenului prevăzut de art.33 alin.14 din Legea nr.

303/2004; neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.14 alin.2 lit.a), c) şi e)

din Legea nr. 303/2004;

- suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor intervine dacă: s-a pus în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă sau rechizitoriu;

judecătorul suferă de o boală psihică ce îl împiedică să-şi exercite funcţia în mod corespunzător;

- promovarea judecătorilor şi procurorilor în funcţii la tribunale, curţi

de apel şi parchete se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, în

limitele posturilor existente, de către Consiliul Superior al Magistraturii;

- promovarea judecătorilor şi procurorilor în funcţii de conducere la

tribunale, curţi de apel şi parchete se face, de asemenea, numai prin concurs sau examen organizat de către Consiliul Superior al Magistraturii; - delegarea judecătorilor şi procurorilor la tribunale, tribunale specializate sau curţi de apel se poate dispune numai cu acordul scris al

acestora, pe o perioadă de cel mult 90 zile într-un an şi poate fi prelungită,

tot cu acordul scris al acestora, cel mult încă 90 zile;

- detaşarea judecătorilor şi procurorilor se dispune, de către Consiliul

Superior al Magistraturii, cu acordul scris al acestora, pentru o perioadă

cuprinsă între 6 luni şi 3 ani. Detaşarea se poate prelungi o singură dată, pentru o perioadă de până la 3 ani;

- transferul judecătorilor şi procurorilor de la o instanţă la alta sau de

la un parchet la alt parchet ori la o instituţie publică se aprobă, la cererea celor în cauză, de către Consiliul Superior al Magistraturii. Judecătorii şi procurorii sunt supuşi unor incompatibilităţi, interdicţii şi incapacităţi, acestea reprezintând garanţii ale desfăşurării activităţii de magistrat în condiţii adecvate misiunii lui profesionale. A) Incompatibilitatea reprezintă ansamblul măsurilor de protecţie a judecătorilor constând în incompatibilitatea acestora de a mai îndeplini, concomitent, şi alte funcţii sau sarcini.

funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri. Judecătorul nu poate exercita un mandat politic, indiferent de natura acestuia şi modul

Astfel, funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică, cu excepţia

12

în care mandatul s-a dobândit.

Judecătorul nu poate fi rechiziţionat pentru alte servicii publice decât cel militar.

B)

Interdicţiile au, de asemenea, caracterul unor măsuri de protecţie a judecătorului şi

procurorului (dar indirect şi a justiţiabilului), acestora fiindu-le interzis: să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură; să aibă calitate de asociat, membru în organele de conducere, administrare sau control la societăţi civile,

comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare sau financiare, companii naţionale, societăţi naţionale ori regii autonome; să desfăşoare activităţi comerciale , direct sau prin persoane interpuse; să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.

C) Incapacităţile

-unele sunt de aplicaţie generală(ex.: conform art.1309 C. civ., judecătorii nu pot fi cesionari de drepturi litigioase); -altele privesc un proces determinat (recuzarea, abţinerea, strămutarea).

13

Titlul II

Acţiunea civilă

Noţiune: acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat şi asigurat concursul unui organ jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau realizării unui drept ori interes, fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situaţii juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau şi prin plata unei despăgubiri.

Capitolul I

Consideraţii generale

Secţiunea 1-a

Categorii de acţiuni civile

În mod obişnuit, sunt avute în vedere următoarele categorii de acţiuni civile:

a)

Acţiuni patrimoniale şi acţiuni extrapatrimoniale:

Ø acţiunile patrimoniale sunt cele care privesc drepturi sau situaţii juridice având conţinut economic (putând fi, la rândul lor, imobiliare, mobiliare, personale, reale, petitorii, posesorii);

Ø acţiunile extrapatrimoniale protejează drepturi personale nepatrimoniale

(precum dreptul la viaţă; dreptul la sănătate şi integritate fizică şi morală; drepturi personale nepatrimoniale de autor; drepturile privind identificarea persoanei fizice). În principiu, acţiunile personale nepatrimoniale nu pot fi puse în mişcare decât de titularii lor (ex.: acţiunea de divorţ, acţiunea în anularea căsătoriei), având uneori reguli specifice de exercitare şi finalizare (ex.: acţiunea de divorţ);

b)

Acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare:

Ø acţiunea mobiliară este aceea prin care se valorifică un drept asupra unui bun mobil prin natura lui, prin determinarea legii sau prin anticipaţie;

Ø acţiunea imobiliară este cea prin care se tinde la valorificarea unui bun imobil prin

natura lui,prin obiectul la care se aplică sau prin destinaţie; Interesul practic al acestei clasificări este următorul:

- sub aspectul capacităţii procesuale: exercitarea unei acţiuni imobiliare este, în

14

general, considerată un act de dispoziţie; exercitarea unei acţiuni mobiliare este, obişnuit, considerată un act de administrare;

- sub aspectul competenţei instanţei: acţiunile privitoare la bunuri mobile se

introduc de regulă la instanţa de la domiciliul pârâtului; cele privitoare la bunuri imobile, la instanţa de la locul situării imobilului( art.13 C.pr.civ). Totuşi, competenţa este alternativă în cazul acţiunilor personale imobiliare (art. 10 pct.1,2 C.pr.civ);

- sub aspectul executării silite: regulile care guvernează executarea mobiliară, respectiv imobiliară sunt diferite;

- sub aspectul legii aplicabile: în cazul litigiilor cu elemente de extraneintate acţiunile privitoare la bunuri mobile sunt guvernate de legea persoanei (lex personalis); cele privitoare la bunuri imobile sunt guvernate de legea statului în care se găsesc (lex rei sitae). c) Acţiuni personale şi acţiuni reale:

Ø acţiunile personale sunt cele prin care se valorifică drepturi de creanţă, putând fi mobiliare (când dreptul de creanţă are ca obiect un bun mobil) sau imobiliare (când dreptul are ca obiect un bun imobil);

Ø acţiunile reale sunt cele prin care se tinde la valorificarea unui drept real asupra

unui bun, putând fi mobiliare sau imobiliare, după cum dreptul real are ca obiect un bun mobil sau imobil. Acţiunile reale imobiliare se subclasifică în acţiuni reale petitorii (când se tinde la apărarea unui drept real asupra unui imobil) şi acţiuni reale posesorii (prin care se urmăreşte apărarea posesiei unui bun imobil). Interesul practic al clasificării în acţiuni personale şi reale are în vedere următoarele:

-

sub aspectul calităţii procesuale pasive: în cazul acţiunilor personale, titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului pasiv al raportului obligaţional; în cazul acţiunii reale, reclamantul se îndreaptă împotriva celui care deţine bunul;

-

sub aspectul competenţei teritoriale: acţiunile personale se adresează instanţei de la

domiciliul debitorului (pârâtului); acţiunile reale se introduc instanţei de la locul situării bunului (acţiunile reale imobiliare, art.13 C.pr.civ.), de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului (acţiunile reale mobiliare), competenţa putând fi chiar alternativă în cazul acţinilor reale mobiliare şi acţiunilor personale imobiliare şi mobiliare;

- sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune: acţiunile personale se prescriu într-un termen de 3 ani; acţiunile reale sunt, unele, imprescriptibile, altele prescriptibile în diferite termene. d) Acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii:

Ø acţiunile petitorii sunt cele prin care se tinde la apărarea dreptului de proprietate sau altui drept real, ele vizând fondul dreptului şi aparţinând celui care se pretinde a fi titularul dreptului real;

15

Ø acţiunile posesorii tind la apărarea posesiei, ca stare de fapt;

Interesul practic al distincţiei între acţiuni petitorii şi posesorii vizează:

- sub aspectul probaţiunii: în cazul acţiunii petitorii, reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul dreptului real ; în cazul acţiunii posesorii, reclamantul este suficient să-şi dovedească simpla calitate de posesor, nefiindu-i cerută şi dovada calităţii de proprietar;

- sub aspectul termenului de exercitare a acţiunii: în cazul acţiunii petitorii, sunt de observat diferitele termene de prescripţie; în cazul acţiunii posesorii, termenul are durata de 1 an şi curge de la data tulburării sau deposedării, iar ca natură juridică este unul de procedură, deci în principiu nesusceptibil de întrerupere sau suspendare;

- sub aspectul autorităţii de lucru judecat: hotărârea judecătorească pronunţată în posesoriu nu are autoritate de lucru judecat într-o acţiune petitorie ulterioară (diferă cauza); hotărârea judecătorească pronunţată în petitoriu are autoritate de lucru judecat într-o acţiune posesorie ulterioară (prin proprietate se apără implicit şi posesia); hotărârea judecătorească pronunţată în posesoriu are autoritate de lucru judecat faţă de o acţiune posesorie ulterioară dacă starea de fapt şi caracterele posesiei nu s-au schimbat în raport cu cele existente la momentul judecării primei acţiuni.

f) Acţiuni în realizare, acţiuni în constatare şi acţiuni în constituire (sau de transformare):

Ø acţiunea în realizare (numită şi acţiune în condamnare, în adjudecare, acţiune cu

putere executorie) este cea prin care reclamantul ce se pretinde titularul unui drept

subiectiv încălcat solicită obligarea pârâtului la respectarea acestuia sau, după caz, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat. Hotărârea instanţei prin care se admite o asemenea acţiune valorează titlu executoriu;

Ø acţiunea în constatare (în recunoaşterea dreptului, în confirmarea lui) este cea prin

care se solicită fie constatarea existenţei dreptului reclamantului (acţiune în constatare pozitivă), fie inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva reclamantului (acţiune în constatare negativă). Hotărârea pronunţată într-o asemenea acţiune este lipsită de forţă executorie, căci ea constată, nu obligă la a da, a face sau a nu face;

Ø acţiunea în constituire (sau de transformare) este cea prin care se solicită instanţei

ca, aplicând legea la anumite fapte, să creeze între părţi o situaţie juridică nouă (ex.:

acţiunea de divorţ, acţiunea pentru desfacerea adopţiei, pentru stabilirea filiaţiei, pentru tăgada paternităţii, pentru punerea sub interdicţie ş.a.). În mod obişnuit, aceste acţiuni produc efecte doar pentru viitor şi au caracter strict personal, putând fi exercitate, de regulă, doar de subiecţii situaţiilor juridice deduse judecăţii.

16

Secţiunea a 2a

Exercitarea acţiunii civile

Conform art.21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exerciţiul acestui drept. Exercitarea acţiunii civile debutează cu adresarea unei cereri organului de jurisdicţie, aceasta reprezentând actul de procedură prin care persoana îndreptăţită sau care se pretinde îndreptăţită solicită restabilirea ordinii de drept încălcate.

Secţiunea a 3-a

Categorii de cereri

Avem în vedere următoarele categorii de cereri în justiţie:

a) cerere introductivă de instanţă (iniţială)- este cea care sesizează organul de jurisdicţie şi îl obligă la soluţionarea litigiului dintre părţi, sub sancţiunea denegării de dreptate;

b) cerere incidentă - desemnează orice altă cerere care intervine ulterior cererii

introductive, deci după declanşarea procesului civil şi în cursul acestuia. -distingem mai multe categorii de cereri incidente, astfel:

Ø cerere adiţională (întregitoare sau modificatoare) - este cererea prin care

reclamantul schimbă unele din elementele cererii iniţiale sau propune noi dovezi (art.132 alin.1 C.pr.civ.);

Ø cerere reconvenţională - este cererea prin care pârâtul formulează pretenţii proprii împotriva reclamantului;

Ø cerere de intervenţie voluntară (art.49-56 C.pr.civ);

- are două forme:

- intervenţia voluntară principală, prin care intervenientul

formulează o pretenţie proprie; - intervenţia voluntară accesorie, prin care este sprijinită apărarea uneia din părţile iniţiale ale procesului (reclamant sau pârât),fără ca intervenientul să invoce un drept propriu;

Ø cerere de intervenţie forţată, ce poate fi formulată de reclamant sau pârât în scopul atragerii unui terţ în proces;

- are trei forme:- chemarea în judecată a altor persoane;

- chemarea în garanţie;

- arătarea titularului dreptului.

c) cerere principală – este cererea care, pentru prima oară, stabileşte o legătură

17

procesuală între părţi şi instanţă (ex.: cererea de chemare în judecată, cererile de intervenţie)

- într-o altă accepţiune, fondată pe tipologia ce rezultă din dispoziţiile art.17 C.pr. civ., cererea principală este aceea a cărei soluţionare nu depinde de soluţia dată altei cereri; d) cerere accesorie - este cea a cărei rezolvare este influenţată de soluţia dată în cererea principală - la rândul lor, cererile accesorii se subclasifică în:

obiective (obligatorii) – sunt cele cu privire la care instanţa trebuie să se pronunţe, chiar dacă părţile nu le-au formulat (ex.: obligaţia instanţei de a hotărâ cu privire la încredinţarea copiilor minori în caz de divorţ, chiar dacă părţile nu au cerut). subiective (facultative), a căror deducere spre judecată depinde exclusiv de voinţa părţilor

Secţiunea a 4-a

Forma cererilor

Conform art.82 alin.1 C.pr.civ., orice cerere trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă arătarea instanţei, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura. Când cererea este făcută de reprezentantul titularului dreptului ori al interesului legitim, cererii trebuie să i se alăture actul doveditor al calităţii de reprezentant. Dacă cererea poartă o denumire greşită, ea se consideră valabilă făcută( art.84), instanţa fiind datoare să o interpreteze potrivit scopului urmărit de parte.

Secţiunea a 5-a

Efectele cererilor în justiţie

Orice cerere în justiţie, fie ea iniţială sau incidentă, produce, de regulă, următoarele efecte:

Ø dreptul subiectiv devine un drept litigios, astfel că, în condiţiile legii, devine posibil retractul litigios;

Ø întreruperea prescripţiei extinctive; totuşi, dacă cererea (acţiunea) este respinsă, anulată, perimată sau s-a renunţat la ea, efectul întreruptiv de prescripţie este înlăturat;

Ø operează punerea în întârziere a debitorului, cu următoarele consecinţe:

creditorul este îndreptăţit să pretindă daune compensatorii ori,după caz, moratorii; când obligaţia debitorului constă în a da un bun individual

18

determinat, riscul pieirii bunului se strămută asupra debitorului;

Ø în condiţiile legii sau în baza unei convenţii a părţilor poate opera transmiterea cererii şi, implicit, a calităţii procesuale;

De asemenea, se produc şi unele efecte specifice:

Ø naşterea de raporturi procesuale între părţi, presupunând drepturi şi obligaţii

de natură procedurală;

Ø naşterea de raporturi juridice procesuale între părţi şi instanţă;

Ø sesizarea instanţei şi obligarea ei la a soluţiona cererea în limitele

competenţei sale legale.

Secţiunea a 6-a

Condiţiile de exercitare a acţiunii civile

Condiţiile de exercitare a acţiunii civile sunt: interesul (a), capacitatea procesuală (b),calitatea procesuală (c).

a) Interesul

Noţiune: reprezintă profitul (folosul) material şi/sau moral urmărit de reclamant prin

exercitarea acţiunii, el justificând pornirea procesului.

Interesul trebuie să existe în raport cu acţiunea în ansamblul ei, dar şi în raport cu mijloacele procesuale care o compun (ex.: la exercitarea unei căi de atac). Atributele interesului sunt:

Ø să fie juridic şi legitim (deci conform cu legile în vigoare şi normele de convieţuire socială; să fie ocrotit de lege);

Ø să fie născut şi actual (în sensul că, de regulă, trebuie să existe la momentul

introducerii acţiunii şi să se păstreze pe întreaga ei durată);

Ø să fie direct şi personal (în sensul că folosul urmărit prin cererea în justiţie trebuie să aparţină titularului acesteia, neputând fi primită o cerere făcută în folosul altuia ori pentru apărarea, în general, a legii);

Ø să fie pozitiv şi concret (în sensul de a fi semnificativ, iar nu vădit insignifiant).

Sancţiunea exercitării unei acţiuni fără a avea interes este respingerea acesteia,

excepţia lipsei interesului fiind una de fond, absolută şi peremptorie.

b) Capacitatea procesuală

Reprezintă aplicaţia procesuală a capacităţii civile, ea îmbrăcând două aspecte:

- capacitatea procesuală de folosinţă (1)

- capacitatea procesuală de exerciţiu (2) 1) Capacitatea procesuală de folosinţă

19

Noţiune: desemnează aptitudinea persoanelor fizice de a avea, în principiu, orice drepturi şi obligaţii de natură procesuală ori, în cazul persoanelor juridice, acele drepturi ţi obligaţii necesare realizării scopului lor. Ca şi în dreptul material, şi în dreptul procesual capacitatea este regula, iar incapacitatea, excepţia. În cazul persoanelor fizice, capacitatea procesuală de folosinţă începe la naştere şi sfârşeşte la moartea lor. În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă se dobândeşte diferit, după cum sunt supuse sau nu înregistrării (de la data înregistrării ori de la data actului de dispoziţie care le înfiinţeză, de la data actului de dispoziţie ori a autorizării înfiinţării) şi încetează la data încetării persoanei juridice însăşi prin divizare, dizolvare sau comasare. Pot sta în judecată, ca pârâte, asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică, dacă au organe proprii de conducere. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este nulitatea absolută a actului sau actelor procedurale făcute de parte, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă fiind una de fond, absolută şi peremptorie. 2) Capacitatea procesuală de exerciţiu Noţiune: desemnează aptitudinea persoanei fizice sau juridice care are folosinţa unui drept subiectiv de a şi-l apăra sau valorifica în proces, personal sau printr-un reprezentant. Sunt lipsiţi de capacitate procesuală de exerciţiu minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie. Are capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă minorul care a împlinit 14 ani. Au deplină capacitate procesuală de exerciţiu majorii, dacă nu sunt puşi sub interdicţie. Ca instrumente de protecţie, trebuie remarcat că pentru minorul de până la 14 ani, precum şi pentru cel pus sub interdicţie, funcţionează instituţia reprezentării judiciare legale, iar pentru minorul între14-18 ani, funcţionează instituţia asistării. Aşa fiind, minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicţie nu pot sta personal în proces, ci doar prin reprezentanţii lor legali. Când persoana fizică lipsită în totul sau în parte de exerciţiul drepturilor sale nu are reprezentant legal şi există urgenţă, instanţa va numi, la cererea părţii interesate, un curator special care să o reprezinte până la numirea, în condiţiile legii, a reprezentantului legal. De asemenea, se va putea numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentant sau când o persoană juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal( art.44 C. pr. civ). Conform art. 45/1 C.pr.civ., actele procesuale de dispoziţie reglementate de

20

art.246, 247, 271-273 C.pr.civ. ori de alte dispoziţii legale, făcute în orice proces de reprezentanţii persoanelor prevăzute la art.45 alin.1 C.pr.civ( minori, persoane puse sub interdicţie, dispăruţi) nu vor împiedica judecata, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acelor persoane. Sancţiunea îndeplinirii unui act de procedură de către cel ce nu are exerciţiul drepturilor procesuale este nulitatea relativă a actului, excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu putând fi invocată în orice stare a pricinii de către oricare dintre părţi, de instanţa din oficiu ori de către procuror când participă la judecată. În cazul invocării acestei excepţii, instanţa va acorda un termen în interiorul căruia ocrotitorul legal va putea ratifica actul, în caz contrar urmând a se dispune anularea lui. 3) Calitatea procesuală Noţiune: desemnează puterea de a sta în justiţie ca reclamant sau pârât şi presupune, în regulă, existenţa unei identităţi între, pe de o parte, persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului subiectiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă), iar pe de altă parte între persoana

pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă). Sub aspectul justificării calităţii procesuale reţinem că sarcina de a-şi dovedi propria calitate procesuală, dar şi pe aceea a pârâtului, îi revine reclamantului, căci el a exercitat acţiunea, instanţele fiind datoare să verifice chiar din oficiu existenţa calităţii procesuale active şi pasive. Calitatea procesuală poate fi transmisă unei alte persoane, această transmisiune putând fi legală sau convenţională:

Ø în cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală a calităţii procesuale se realizează prin moştenire, astfel că moştenitorii acceptanţi vor dobândi poziţia

procesuală a autorului lor, afară doar de cazurile în care legea interzice aceasta (ex.: acţiunea de divorţ, caz în care căsătoria încetează prin deces, iar dosarul se închide);

Ø în cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală se realizează prin reorganizarea persoanei juridice parte în proces, în sensul că persoana juridică nou-creată prin fuziune, absorbţie sau divizare dobândeşte calitatea procesuală

a persoanei juridice supuse reorganizării, devenind, după caz, reclamant sau

pârât;

Ø transmisiunea convenţională intervine atât în cazul persoanelor fizice, cât şi al celor juridice, în temeiul unei înţelegeri( convenţie) născute între una din părţile

cauzei şi un terţ, convenţie prin care terţul devine titular al dreptului litigios, (ex.:

în cazul vânzării, schimbului sau donării bunului litigios, al cesiunii de creanţă);

Ø sub aspectul efectelor transmisiunii, cel care dobândeşte calitatea procesuală preia procesul în stadiul în care se găseşte, actele procesuale îndeplinite

21

anterior de transmiţător fiindu-i opozabile. În procedura necontencioasă, legea recunoaşte calitatea procesuală în căile de atac oricărei persoane interesate (art.336 alin.3 C.pr.civ), în sensul că recursul poate fi făcut de orice persoană interesată chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea cererii. Sancţiunea lipsei calităţii procesuale active sau, după caz, pasive constă în respingerea acţiunii întrucât a fost introdusă de o persoană fără calitate procesuală sau pentru că a fost introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Excepţia lipsei calităţii procesuale poate fi invocată în orice stare a pricinii de către oricare dintre părţi, de instanţă din oficiu sau de procuror când participă la judecată, fiind o excepţie procesuală absolută, de fond şi peremptorie.

Secţiunea a 7-a

Mijloacele de acţiune ale pârâtului

Întrucât în procesul civil interferează două acţiuni( a reclamantului, respectiv a pârâtului), este firească identificarea mijloacelor de acţiune ale pârâtului în procesul civil, deci mijloacele ce compun propria lui acţiune. Acestea desemnează, în sens larg, posibilele forme în care pârâtul se manifestă înprocesul civil, şi anume: mărturisirea (a); achiesarea (b); excepţiile procesuale (c); renunţarea – ca modalităte de înlăturare a sancţiunii decăderii(d); renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate relativă, confirmarea sau acoperirea nulităţii relative a actului de procedură (e), apărările în fond (f); cererea reconvenţională (g).

a) Mărturisirea

Noţiune: desemnează recunoaşterea de către una dintre părţi a unui fapt, ori chiar a exactitudinii lui, pe care cealaltă îşi întemeiează pretenţiile sau apărările. Trăsăturile mărturisirii sunt următoarele:

-este un act unilateral de voinţă, în principiu irevocabil (excepţie: mărturisirea judiciară poate fi revocată pentru eroare de fapt- art.1206 alin.2 C.pr.civ.); -este un act procesual de dispoziţie, deci care poate fi făcut doar de către parte, mandatarul ei neputând mărturisi decât în baza unei procuri speciale care îi recunoaşte, în mod expres, acest drept; -trebuie să provină de la o persoană capabilă şi conştientă, cel care mărturiseşte trebuind să ştie că, făcând mărturisirea, aceasta va putea fi întrebuinţată împotriva sa.

22

Prin urmare, minorii şi cei puşi sub interdicţie nu pot face mărturisire, cu excepţia recunoaşterii de paternitate sau maternitate; -voinţa de a recunoaşte trebuie să fie neechivocă, sinceră, adevărată şi neviciată; -în principiu, mărturisirea trebuie să fie expresă, tăcerea nevalorând mărturisire (excepţie: art.225 C.pr.civ prevede că dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează la interogatoriul ce s-a propus, instanţa poate socoti aceste împrejurări fie ca o mărturisire deplină, fie doar ca pe un început de dovadă în folosul părţii potrivnice). Din dispoziţiile art.1204 C.civ. rezultă că mărturisirea poate fi judiciară sau extrajudiciară. -este judiciară mărturisirea făcută în cursul judecăţii şi privitor la însuşi procesul în curs; la rândul ei, mărturisirea judiciară poate fi: spontană (voluntară) sau provocată (obţinută la interogatoriu); scrisă ori verbală; -este extrajudiciară mărturisirea făcută în afara procesului în curs; la rândul ei, poate fi scrisă ori verbală.

După conţinutul ei, mărturisirea poate fi: simplă; calificată sau complexă.

- este simplă mărturisirea unui fapt făcută pur şi simplu, deci fără rezerve sau

adăugarea altor elemente;

- este calificată mărturisirea ce conţine o recunoaştere a faptului, însă acestui fapt

autorul mărturisirii îi atribuie o altă semnificaţie sau îi asociază anumite circumstanţe sau elemente concomitente faptului care îi schimbă efectele juridice, astfel că, în realitate, nu se mărturiseşte (ex. am primit o sumă de bani, dar nu ca împrumut, ci ca preţ al unui bun);

- mărturisirea este complexă în situaţia în care faptul este recunoscut, însă lui i se

asociază un altul, ulterior şi distinct de cel recunoscut, care tinde să diminueze ori să înlăture în totul efectele mărturisirii primului fapt (ex.: am primit un împrumut, dar am restituit suma); -deşi art.1206 alin.2 C.civ, prevede că mărturisirea este indivizibilă, această dispoziţie legală este astăzi socotită ca fiind de recomandare, considerându-se, obişnuit, că mărturisirea calificată, precum şi cea complexă pot fi în principiu scindate.

b) Achiesarea

Noţiune: este o manifestare de voinţă unilaterală şi voluntară prin care pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantului ori prin care, după caz, partea care a pierdut procesul se conformează hotărârii judecătoreşti. Achiesarea îmbracă două forme: achiesarea pârâtului la pretenţii(1); achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărâre(2).

23

1) Achiesarea la pretenţii poate fi spontană sau provocată prin interogatoriu, semnificând

recunoaşterea caracterului fondat al cererii recalamantului şi, în consecinţă, renunţarea pârâtului la apărare; -achiesarea la pretenţii poate fi parţială (se recunosc doar unele dintre pretenţii) sau totală (se recunosc în totalitatea lor pretenţiile reclamantului); când achiesarea este parţială, instanţa poate pronunţa, în baza art.270 C.pr.civ, o hotărâre parţială ce are avantajul că este executorie de drept. 2) Achiesarea la hotărâre semnifică renunţarea părţii la calea de atac acordată de lege, astfel că hotărârea devine irevocabilă şi dobândeşte putere de lucru judecat; -această formă a achiesării poate fi implicită (tacită) sau expresă:

Ø achiesarea implicită constă în executarea voluntară a obligaţiei stabilite prin hotărâre;

Ø achiesarea expresă constă într-o declaraţie explicită în sensul achiesării (precum:

declaraţia de renunţare la calea de atac făcută imediat după pronunţarea hotărârii, consemnată într-un proces verbal întocmit şi semnat de preşedinte şi grefier; declaraţia de renunţ