Sunteți pe pagina 1din 18

Capitolul 16

Fluctuaţiile activităţii economice

Planul temei:
16.1. Ciclicitatea dezvoltării economice. Tipologia ciclurilor
economice
Tabelul 16.1. Fazele ciclurilor seculare
16.2. Ciclul mediu (decenal) şi fazele sale
Figura 16.1. Fazele ciclului decenal
16.3. Cauzele evoluţiei ciclice. Politici anticiclice şi de atenuare a
disfuncţionalităţilor economico-sociale
Tabelul 16.2. Instrumentele politicii economice
Caseta 16.1. Funcţiile planificării

Obiectivele temei:
• Cunoaşterea specificului evoluţiai activităţii economice şi a fluctuaţiilor
sale;
• Evidenţierea diversităţii ciclurilor economice şi caracterizarea lor;
• Înţelegerea sensurilor dinamicii economice şi a determinanţilor săi;
• Prezentarea interdependenţelor complexe dintre măsurile/instrumentele
de politică economică prin care se urmăreşte influenţarea
comportamentului diverşilor agenţi economici.

Studiul capitolului precedent reliefează, între altele, faptul că secolul XX


a constituit o perioadă de progrese şi profunde schimbări structurale în
evoluţia economiei mondiale. Cu toate acestea, nu s-a descoperit încă acel
mod de dezvoltare ale economiei care să asigure o creştere economică
armonioasă şi viguroasă concomitent cu protecţia mediului natural.
Economia secolului trecut, dar şi a începutului secolului XXI, se
caracterizează prin importante decalaje şi dezechilibre care, “în pofida unui
bogat arsenal de teorii şi politici economice, au tendinţa de a se croniciza
afectând potenţialul de dezvoltare a unor economii sau zone economice şi
condiţiile de viaţă a milioane de oameni”1.
Ştiinţa economică modernă consideră că evoluţia ciclică a activităţilor
economice, inflaţia şi şomajul constituie cauzele celor mai importante
dezechilibre economice contemporane.
Teoria economică studiază activitatea economică din perspectiva
evoluţiei sale în timp şi în cadrul unor structuri date, istoriceşte consituite în
spaţiu. Privind dintr-un asemenea unghi de vedere, evoluţia fiecărei economii
1
Mircea Coşea, “Curs de economie”, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2003 p.210
95
naţionale, se poate afirma că acţiunea factorilor creşterii economice este
neuniformă, iar activităţile economice fluctuante. Fiecare dintre aceştia sunt
de un anumit tip istoric şi acţionează în mod diferit, de la o perioadă la alta,
asupra stării economice naţionale şi, implicit, asupra activităţilor economice în
general. Trebuie avute în vedere, totodată, influenţele pe care factorii
economici externi le pot avea asupra evoluţiei oricărei economii naţionale.

16.1. Ciclicitatea dezvoltării economice. Tipologia ciclurilor


economice

Analizele evoluţiilor economice pe bază de date statistice pe perioade


lungi de timp demonstrează că dinamica economică nu este uniformă şi
liniară; dimpotrivă, ea este fluctuantă şi neuniformă în timp şi de la o ţară la
alta. Mai mult, periodic economiile naţionale în ansamblu sau unele ramuri şi
sectoare ale economiei cunosc stări de criză. Dacă unele evoluţii ale
economiei şi rezultatelor activităţilor economice sunt accidentale sau
întâmplătoare, altele se reproduc, însă, într-o manieră mai regulată, se
încadrează într-o mişcare ciclică prin succesiunea unor faze de expansiune şi
contracţie în starea şi evoluţia procesului creşterii economice.
În caracterizarea evoluţiilor economice în timp şi spaţiu şi evidenţierea
trăsăturilor dinamicii economice se porneşte de la seriile de date referitoare la
rezultatele activităţii economice, în timp şi spaţiu. Pe această bază, analiştii
desprind o componentă de lungă durată sau trendul, o componentă ciclică, ce
relevă fluctuaţiile în cursul unei perioade, o componentă sezonieră (evoluţia
pe termen scurt) şi o componentă aleatoare, rezultată din feonomenele
neregulate2; aceste caracteristici ale evoluţiei economice mai importante sunt
consideratecele referitoare la trendurile istorice şi ciclurile activităţii
economice.
Trendul (termen din limba engleză care semnifică tendinţa generală a
unei evoluţii) este definit ca fiind direcţia principală de mişcare a economiei
într-o perioadă îndelungată de timp. Deci „trendul creşterii economice” nu
este altceva decât ritmul mediu de creştere pe termen lung al unei economii
naţionale, pornindu-se de la dinamica unor indicatori macreoeconomici cu
mare putere de sinteză, cum sunt produsul naţional brut (PNB), produsul
intern brut (PIN) sau venitul naţional (VN). Astfel, pentru a degaja trendul,
adică mişcarea regulată care se află în spatele mişcării în anumite perioade
determinate, după formula: It = I0 + (1 + r)n, unde I0 reprezintă PNB, PIB sau
VN în anul de bază, aceiaşi indicatori în anul final al pwerioadei, „r” reprezintă
rata medie anulă de creştere, iar „n” numărul anilor din intervalul de timp
considerat.

2
Denise Flauzat, “Economie contemporaine, Croissance, crise et strategies economiques”, P.U.F., Paris, 1984, p.29
96
În evoluţia activităţii economice se disting mai multe tipuri de fluctuaţii:
variaţiile sezoniere, variaţiile întâmplătare şi variaţiile ciclice:
- Variaţiile sezoniere reprezintă fluctuaţiile activităţii economice într-o
perioadă dată (de regulă un an) generate de o serie de cauze naturale sau de
ordin social; de exemplu variaţiile în producţia agricolă sub influenţa factoriilor
climatici, sau variaţiile volumului desfacerilor de mărfuri sub inflenţa unor
împrejurări sociale, cum sunt obiceiurile şi tradiţiile, sărbătorile religioase etc.
- Variaţiile întâmplătoare reprezintă schimbări ale volumului activităţii
economice determinate de evenimente neaşteptate sau neobişnuite, cum ar
fi: cataclismele naturale, războaiele, evenimentele sociale şi politice
deosebite etc., care pot afecta o ţară sau alta. Ele pot inflenţa şi genera
puternice fluctuaţii ale activităţii economice şi în alte ţări, grupări de ţări sau în
întreaga economie mondială;
- Variaţiile ciclice reprezintă fluctuaţiile în nivelul activităţii economice
care apar independent de celelalte tipuri de fluctuaţii. Ele sunt cauzate, de
regulă, de factori care îşi au originea în interiorul sferei economicului însuşi şi
se deosebesc de variaţiile întâmplătoare prin faptul că sunt repetabile.
Ciclicitatea desemnează, deci, un mod specific de evoluţie a
fenomenelor şi proceselor economice, proprietatea acestora de a se
manifesta în mod ondulatoriu. Aceasta înseamnă că periodic activitatea
economică trece prin anumite faze, care se schimbă aproximativ în aceeaşi
succesiune şi se regăsesc în cadrul unor cicluri diferite. În caracterizarea
ciclicităţii ca formă de mişcare a creşterii economice sunt avute în vedere
două aspecte:
- Succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei,
care se aseamănă în linii generale de la un ciclu la altul;
- În înlănţuirea lor, aceste faze pregătesc premisele care duc la
schimbări calitative în condiţiile dezvoltării economice şi care-i
asigură continuitatea.
În concluzie, prin ciclu economic este surprinsă succesiunea în timp şi
schimbarea periodică a condiţiilor şi rezultatelor activităţii economice. Pe
baza analizelor empiro-statistice, economiştii au identificat mai multe tipuri de
cicluri economice, care se suprapun şi se întrepătrund:
- Ciclurile lungi, “seculare” sau Kondratiev (după numele
economistului care le-a studiat primul);
- Ciclurile propriu-zise medii, numite şi decenale sau cicluri Juglar
(de la numele economistului care le-a studiat în mod special,
publicând în 1860 cartea “Crizele comerciale şi revenirea lor
periodică în Franţa, Marea Britanie şi S.U.A.”);
- Ciclurile scurte, pe o durată de la 6 la 40 de luni, legate de
variaţia stocurilor şi care se intercalează în interiorul ciclurilor
decenale.
97
Ciclicitatea economică constă astfel, în succesiunea fazelor de
extindere şi contracţie (cicluri scurte), de expansiune şi recesiune (cicluri
medii), ascendente sau descendente (cicluri lungi), faze care se succed în
timp cu anumită regularitate. Durata fiecărei faze poate fi de la 2 la 3 luni, în
cazul ciclurilor scurte, de la 4 la 6 ani în cazul ciclurilor medii şi de la 25 la 30
de ani în situaţia ciclurilor lungi (seculare, Kondratiev).
Evoluţia pe termen lung a vieţii economice demonstrează că aceasta se
desfăşoară sub forma unor “unde” lungi cu o durată de 40-60 ani. În acest
interval de timp în economie este dominant un anumit mod tehnic de
producţie, susţinut de un anumit tip de acumulare şi investiţii. O perioadă de
timp – circa 20-30 ani – aparatul de producţie dominant funcţionează
corespunzător, îşi dezvăluie capacitatea de performanţă, progres şi eficienţă.
După aceasta, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de natură şi alte
resurse ale societăţii pe baza cărora a fost edificat. Apar tot mai evident
semne de epuizare a capacităţilor sale performante, manifestându-se o
tendinţă de scădere a eficienţei economice, în primul rând a ratei profitului.
Începe o perioadă (de 20-30 ani) în care limitele vechiului mod tehnic de
producţie ies tot mai pregnant în evidenţă, paralel cu apariţia şi extinderea în
economie a noului mod tehnic de producţie. Generalizarea noului mod tehnic
de producţie şi restructurarea profundă a economiei marchează trecerea la
un nou stadiu calitativ, la o nouă “undă” de dezvoltare economică.
Corespunzător, în evoluţa oricărei economii mature se disting două faze:
- faza ascendentă, care se caracterizează prin preponderenţa anilor
de prosperitate economică şi ritmri relativ înalte de creştere a
venitului naţional, investiţiilor, producţiei industriale şi profiturilor,
inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai;
- faza descendentă, în care are loc încetinirea ritmurilor de creştere
a producţiei, investiţiilor, profiturilor şi a venitului naţional; anii de
recesiune economică devin mai numeroşi, iar persistenţa unor
fenomene negative în economie (inflaţie, şomaj etc.) se
accentuează.
După unele opţiuni, “fazele ciclului lung în perioada ultimelor două
secole, s-ar putea prezenta după cum urmează”3:

Tabelul 16.1. Fazele ciclurilor seculare:


Perioada ciclului din care
lung
Faza ascendentă Faza descendentă
1790-1844 1790-1817 1818-1844
1845-1900 1845-1872 1873-1900
1901-1948 1901-1928 1929-1948
3
F. Poma, “Corso di economia politica”, Milano, 1948, p.416; “Tratat de economie contemporană”, vol.II, Bucureşti,
Ed. Politică, 1987, p.190-196
98
1949-2000 1949-1973 1974-2000

Succesiunea celor două faze ale ciclului lung este explicată în mod
diferit în literatura de specialitate. Astfel, unii autori explică ciclul lung şi fazele
sale prin ciclicitatea noutăţilor, a perfecţionărilor tehnice profunde şi atragerea
în exploatare a unor noi resurse, în special de materii prime şi energetice.
După alţi autori, ciclul lung şi fazele sale sunt legate de pregătirea şi
ducerea războaielor (perioadele de pregătire a războaielor stau la baza unor
creşteri economice şi investiţii susţinute etc.); există şi alte opinii cu privire la
cauzele ciclului lung: evoluţia producţiei şi stocului de aur, evoluţia producţiei
agricole etc.. Cea mai largă recunoaştere o are teza după care baza
materială a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi
inovaţiei tehnologice. Sub incidenţa acestora are loc schimbarea radicală la
40-60 de ani a modului tehnic de producţie. În faza ascedentă a ciclului lung
descoperirile tehnice şi inovaţiile tehnologice care stau la baza noului mod
tehnic de producţie se generalizează în economie prin intermediul unui
proces investiţional susţinut; se înregistrează o dinamică înaltă a producţiei
generalizat şi inaugurarea fazei descedente a ciclului lung impun
intensificarea cercetării şi inovării tehnologice, ceea ce determină un puternic
avânt procesului investiţional; se constată că vârfurile descoperirilor ştiinţifice
şi inovaţiilor se încadrează în faza descedentă a ciclului lung. Pe baza lor se
desfiinţează investiţiile şi inovaţiile care prin mecanismul investiţiilor imprimă
economiei un curs ascendent pe o perioadă mai lungă. Evident, şi în faza
ascedentă a ciclului lung au loc descoperiri şi invenţi în ştiinţă şi tehnică; ele
se aplică însă pe scară redusă, baza procesului investiţional constituind-o
stocul deja existent de invenţii şi tehnologii a căror eficienţă a fost verificată
de practică.
Faza descedentă a ciclului lung este o perioadă de puternică
restructurare a economiei în profil de ramură, în combinaţia factorilor de
producţie, de schimbări importante în structura internă a investiţiilor şi a
consumului populaţiei etc.. Toate acestea impun adaptări profunde, uneori
dramatice ale agenţilor economici la noile condiţii şi se soldează cu
încetinirea creşterii veniturilor şi a nivelului de trai (pentru unele categorii ale
populaţiei, chiar cu scăderea acestora).

16.2. Ciclul mediu (decenal) şi fazele sale

Cercetarea economică privind evoluţiile ciclice este concentrată în


primul rând asupra ciclului mediu (decenal), căruia îi este dedicată o bogată
literatură, dar cu o mare varietate de puncte de vedere.
În general este admisă definiţia după care ciclul economic decenal
reprezintă perioada de timp de la începutul unei crize până la începutul altei
99
crize. Se admite, de asemenea, că ciclul cuprinde mai multe faze, denumite
însă în mod diferit de către diferiţi autori. Astfel, după unii autori fazele ciclului
decenal ar fi: criza, depresiunea, înviorarea şi avântul. Profesorul american
Paul Samuelson foloseşte termenii: contracţia (restrângerea), înviorarea,
expansiunea şi apogeul. Economistul italian Franco Poma consideră că cele
4 faze ale ciclului decenal tipic sunt: expansiunea, punctul de cotitură
superior (criza), depresiunea, punctul de cotitură inferior (de începere a
refacerii şi expansiunii).
Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic, în esenţă, există
aprecieri comune asupra conţinutului şi fenomenelor economice specifice
fiecărei faze. El poate fi reprezentat în mod ideal sub formă grafică, unde, pe
ordonată este cuprins un indicator de volum al activităţii economice (venitul
naţional, produsul intern brut, producţia industrială etc.), iar pe abscisă este
reprezentat un punct după cum urmează:
Faza de expansiune (în grafic de la A la B) este caracterizată de o
creştere a investiţiilor; prin efectul de antrenare a investiţiilor (al
multiplicatorului în concepţia lui Keynes), acestea au ca efect o creştere mai
mult decât proporţională a venitului, care, la rândul său, prin intermediul unui
proces ce se autoalimentează (al acceleratorului) determină creşteri ale
investiţiilor şi apoi ale producţiei şi venitului. Sporirea investiţiilor şi a
producţiei asigură creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, inclusiv a
salariilor şi a cererii solvabile (de bunuri de consum şi de bunuri de
producţie). Întreprinderile, inclusiv cele comerciale “impulsionează” artificial
cererea, iar creşterea cererii agregate permite întrepinderilor să obţină
profituri ridicate. În acelaşi timp, băncile acordă cu uşurinţă credite, iar cerea
agregată în creştere, determină o majorare a preţurilor.
Punctul de cotitură superior sau criza (în grafic de la B la C).
Expansiunea nu poate dura la nesfârşit pentru că apar şi se consolidează
forţe care determină o inversare a conjuncturii, în special ca urmare a
epuizării cauzelor care au stat la baza expansiunii. Printre acestea, sunt
menţionate tendinţa de reducere a ratei profitului, neconcordanţa structurală
dintre cerere şi ofertă şi apariţia unor stocuri greu vandabile, reducerea
relativă a investiţiilor. Operaţiunile de la bursă anticipează uneori inversarea
conjuncturii, generând un sentiment de neîncredere. Băncile tind să restrângă
creditul, măresc rata dobânzii, amplificând procesul de restrângere a
investiţiilor, precum şi sentimentul de pesimism şi prudenţă sau chiar de
panică în rândul unor agenţi economici. Începe procesul de restrângere a
volumului producţiei, de creştere a inflaţiei şi a şomajului.
Depresiunea (în grafic de la C la D). Elementele de prudenţă şi
neîncredere deja afirmate se difuzează în întreg sistemul: întreprinderile mai
slabe dau faliment, iar altele întâmpină dificultăţi crescânde – datorită
diminuării cererii, creşterii costurilor, precum şi diminuării autofinanţării ca
urmare a insuficienţei profiturilor. Cererea tinde să se restrângă, mai întâi pe
100
seama bunurilor de folosinţă îndelungată în relaţie cu diminuarea veniturilor şi
a economiilor, apoi pe seama bunurilor de producţie datorită reducerii
investiţiilor şi, în final, şi a bunurilor de consum din cauza creşterii şomajului
şi reducerii salariilor. Acestea se corelează cu scăderea substanţială a ratei
profitului şi a cursului acţiunilor. Întreprinderile care au rezistat crizei adoptă
măsuri de reducere a costurilor, în primul rând prin reînnoirea capitalului fix
pe baza unor inovaţii tehnice, care au un rol important în depăşirea
depresiunii şi trecerea la o nouă fază a ciclului economic.
Volumul activităţii economice

B C

D
A
Figura 16.1. Fazele ciclului decenal

Punctul de cotitură inferior (refacerea şi reluarea creşterii) are la


0
bază procesul timpul
investiţional conjugat cu o politică monetară expansivă şi de
uşurare a condiţiilor de acordare a creditului. Revigorarea procesului
investiţional, atât pentru noi capacităţi cât şi pentru reînnoirea capitalului fix
stimulează cererea de bunuri de producţie, creşte gradul de ocupare a forţei
de muncă, iar pe baza creşterii veniturilor sporeşte şi cererea de bunuri de
consum. Are locFigura
o fază deFazele
16.1. înviorare
ciclului(D-E) urmată de expansiunea propriu-
decenal
zisă (E-F) şi apoi de o nouă criză şi aşa mai departe.
Potrivit definiţiei ciclului economic decenal, acesta cuprinde intervalul B-
E, cu momentul B (declanşarea crizei) urmată de depresiune(C-D), momentul
de inflexiune inferior D (reluarea creşterii) apoi de înviorare (D-E) şi o nouă
expansiune (E-F) care va conduce, după un timp, la o nouă criză.
Din grafic rezultă că într-un ciclu economic clasic se disting, pe de o
parte, criza şi depresiunea, în care sunt pregnante fenomene negative şi
căutări pentru restructurări şi echilibre, care reprezintă după unele opinii
recesiunea, iar pe de altă parte punctul de cotitură inferior (începerea
înviorării) care împreună cu expansiunea definesc o evoluţie favorabilă a
economiei, denumită boom-ul.
Ciclurile economice reale nu prezintă o evoluţie similară cu cea
descrisă în schema prezentată; practic nici un ciclu economic nu seamănă cu
101
altul, pentru că diferite condiţii de loc şi de timp în care ele se derulează, cum
la fel de diferite pot fi terapiile folosite pentru atenuarea consecinţelor
negative ale recesiunii.
În această diversitate a manifestărilor sale în timp şi spaţiu, evoluţia
ciclică, ciclul decenal reprezintă o realitate a oricărei economii contemporane.
Fieacre fază a ciclului caracterizează o anumită stare a economiei şi
îndeplineşte o anumită funcţie în evoluţia de ansamblu a economiei.
Ciclurile medii sau decenale se derulează pe fondul ciclurilor lungi,
seculare. Experienţa istorică a pus în evidenţă că o fază a ciclului lung a
cuprins de regulă 2-3 cicluri decenale, fiecare cu o configuraţie şi amplitudine
proprie. Tot din perspectivă istorică apare relevant faptul că în faza
ascedentă a ciclului lung distingem pentru ciclurile decenale preponderenţa
fazelor de înviorare şi expansiune, cele de criză şi depresiune fiind de mai
mică profunzime. Dimpotrivă, în faza descedentă a ciclului secular, fazele de
înviorare şi expansiune ale ciclului mediu manifestă o anumită nesiguranţă în
timp ce fazele de criză şi depresiune sunt mai persistente şi se împletesc cu
şomaj şi inflaţie accentuate.

16.3. Cauzele evoluţiei ciclice. Politici anticiclice şi de atenuare a


disfuncţionalităţilor economico-sociale

Asupra cauzelor evoluţiei ciclice pe termen mediu şi mai ales a crizelor


economice ciclice, în gândirea economică s-au afirmat numeroase puncte de
vedere. Mai întâi, trebuie reţinută ideea că pentru o lungă perioadă de timp,
teoria economică a respins ideea că în sistemul economic pot izbucni crize. A
fost epoca în care dominantă era teoria clasică, prin cunoscuta lege formulată
de J.B. Say potrivit căreia fiecare marfă îşi creează automat propria piaţă,
asigurându-se în orice moment echilibrul dintre ofertă şi cerere şi deplina
folosire a factorilor de producţie; eventualele disproporţii s-ar corecta în scurt
timp prin mecanismele automate ale pieţei.
Pe măsură ce s-au manifestat crize economice pe parcursul întregului
secol trecut, încrederea economiştilor în capacitatea de autoreglare a slăbit
tot mai mult. Aceştia au căutat la început însă cauzele crizelor în afara
sistemului economic, dând explicaţii exogene ciclurilor economice; de
exemplu, teoria de ordin psihologic elaborată de J.S. Mill privind alternanţa
unor stări de optimism şi de pesimism.
După marea criză din 1929-1933, în explicaţia ciclului decenal au
apărut ca determinante, cauze de tip endogen. Astfel, sistemul economic
conţine în sine mecanisme destabilizatoare care generează evoluţia ciclică,
iar factorii extraeconomici pot frâna sau favoriza mecanismele
destabilizatoare.
Una din teoriile care explică evoluţia ciclică şi crizele economice prin
cauze de tip endogen este “teoria ciclului reinvestiţional” elaborată de G.
102
Haberler. Potrivit acestei teorii, originea ciclurilor trebuie căutată în capitalul
investit, care are o anumită durată de viaţă activă; ca atare, înlocuirea lui este
amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele. Alternanţa unor perioade
de înlocuire febrilă a capitalului fix cu altele când în mod necesar volumul
reînnoirii lui este redus ar explica evoluţia ciclică şi fazele sale.
Susţinătorii teoriilor monetariste explică factorii cauzali ai crizelor
economice mai ales prin creşterea excesivă a masei monetare şi a creditului
în faza de expansiune, care rupe echilibrul economic determinând faza de
recesiune. Conform aceste teorii, ciclul economic ar fi în principal un fenomen
monetar, determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica
monetară. Teoriile monetariste ale ciclului economic s-au dezvoltat şi
diversificat în special prin aportul economiştilor din Şcoala monetaristă de la
Chicago (M. Friedman, A. Schwartz etc.).
Teoriile supraacumulării de capital explică evoluţia ciclică şi crizele
economice prin fluctuaţiile procesului investiţional. Creşterea investiţiilor
stimulează consumul, generând un proces cumulativ de expansiune
economică. Criza survine ca urmare a insuficienţei de lichidităţi, după alţi
autori a insuficientei determinări a rentabilităţii investiţiilor. Acest proces are
loc mai întâi în sectorul producător de bunuri de producţie create în faza de
expansiune lansează pe piaţă cantităţi substanţiale de bunuri economice care
pot fi absorbite de cerere.
În concepţia keynesistă succesiunea fazelor de expansiune poate fi
analizată în legătură cauzală cu evoluţia eficienţei marginale a capitalului în
interdependenţă cu rata dobânzii. Când curba eficienţei marginale a
capitalului este superioară ratei dobânzii, imboldul spre investiţii al
întreprinzătorului este stimulat, şi invers.
Dezvoltând concepţia keynesiană, Paul Samuelson a elaborat modelul
evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului,
acţiunea combinată a celor două forţe fiind cauza care poate determina
expansiunea şi recesiunea. Astfel, în anumite perioade de timp, legătura de
cauzalitate dintre venit şi investiţii înregistrează tendinţe diferite din punct de
vedere relativ şi absolut şi chiar diametral opuse. Aceste tendinţe pot fi
sintetizate astfel:
- creşterea venitului determină o creştere a ofertei de credit, a
investiţiilor, a gradului de ocupare, a producţiei şi a salariilor;
- creşterea tuturor categoriilor de venit nu este însoţită de o sporire
corespunzătoare a consumului şi ca urmare apare pe piaţă un exces
de ofertă în raport cu cererea;
- productivitatea muncii şi randamentul capitalurilor înregistrează
ritmuri din ce în ce mai scăzute în timp ce costurile cunosc o
creştere continuă. În aceste condiţii întreprinzătorii majorează
preţurile, fapt ce determină o reducere şi mai mare a cererii în raport

103
cu oferta pe piaţă; apare astfel o supraproducţie de mărfuri şi o criză
a mediului;
- reducerea profitului şi criza creditului determină o încetinire a
ritmului investiţiilor şi producţiei, o creştere a şomajului.
Recunoscând existenţa unor oscilaţii ciclice în economia de piaţă,
reprezentanţii şcolii monetariste friedmaniene apreciază ca oscilaţiile
ciclice, în primul rând crizele s-ar datora mai ales unor factori exogeni
mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă şi anume intervenţei
statului. Astfel, Milton Friedman consideră că orice intervenţie a statului în
economie se reflectă prin dereglări şi în domeniul circulaţiei monetare, crizele
economice fiind în fond expresii ale dereglării acesteia.
La polul opus se află adepţii intervenţiei statului în economie, care
explică evoluţiile ciclice şi crizele economice tocmai prin insuficienţa
intervenţiei şi mai ales a ineficienţei pârghiilor, instrumentelor şi politiciilor
elaborate şi folosite de către stat. Ca urmare, perfecţionarea şi mai buna
corelare a unor asemenea politici şi instrumente – aplicarea lor consecventă
ar fi de natură să prevină sau măcar să atenueze caracterul ciclic al creşterii
economice şi crizele economice.
În general, în ţările cu economie de piaţă agenţii economici şi guvernele
întreprind măsuri vizând atenuarea fluctuaţiilor ciclice, şi asigurarea unei mai
mari şi principiile formulate de ştiinţa economică şi pe o informare mai
promptă şi reală asupra evoluţiei activităţii economice. În acest scop se
folosesc diferite mijloace şi instrumente economice – funadamentate de
Keynes şi alţi economişti, integrate în aşa-numitele măsuri sau politici
anticiclice care se constituie mai ales în componente ale politicii economice
pe termen scurt.
Măsurile sau politicile anticiclice sunt interdependente, fiind constituite
din:
- Politica fiscală a statului, constă în a utiliza sistemul de impozite şi
taxe în scopul influenţării evoluţiei ciclului. Astfel, în condiţii de recesiune se
poate recurge la reducerea fiscalităţii, lăsând o cotă procentuală mai mare din
venituri asupra agenţilor economici, ceea ce are menirea să încurajeze
consumul şi investiţiile. În condiţiile de boom, se procedează, de regulă, la
majorarea fiscalităţii pentru a frâna cererea exagerată şi chiar inflaţia,
impozitele şi taxele sporind mai rapid decât veniturile în expansiune. Sunt
măsuri care permit în această perioadă şi încasări suplimentare la buget
menite să atenueze deficitele acumulate în faza de recesiune.
- Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea acestora în
faza de recesiune cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea globală şi,
pe această cale, producţia în vederea trecerii la faza de expansiune.
Cheltuielile favorizează cererea globală prin intermediul achiziţiilor de stat,
investiţiilor în sectorul public sau al serviciilor etc. Un rol important îl au şi

104
majoritatea locaţiilor de protecţie socială (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale,
de reciclare profesională etc.), care permit ca în faza de recesiune fluctuaţiile
veniturilor disponibile pentru unele categorii ale populaţiei să fie atenuate.
- Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata
dobânzii, creditul şi masa monetară, care se folosesc în mod diferenţiat în
funcţie de starea conjuncturii economice. Astfel, în faza de boom prelungit a
unei suprasolicitări a creşterii economice, când pericolul apariţiei sau
accentuării unor dezechilibre în economie este tot mai evident, controlul
asupra masei monetare devine mai riguros şi se procedează, de regulă, la
promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite. În faza de
recesiune se poate acţiona în sens invers, respectiv la reducerea ratei
dobânzii (scontului), la acordarea unor facilităţi pentru sporirea volumului
creditului şi a masei monetare, prelungirea scadenţei unor credite. Prin
asemenea măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor şi, pe
această bază, creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de
muncă.
Menţinerea integrităţii structurii sistemului economic prin diminuarea la
un nivel minim a perturbaţiilor şi dezechilibrelor implică utilizarea de către stat
a unei palete mult mai extinse de instrumente de politică economică.
Acţiune conştientă a puterii publice, democratic stabilită, politica
economică presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice şi sociale
ale statului-naţiune pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare a
acestor obiective, pornind de la condiţiile (premisele) existente şi folosind
mijloace şi tehnici adecvate. Punctul de pornire în elaborarea politicii
economice îl constituie perceperea şi conştientizarea intereselor generale
supreme ale naţiunii la un moment dat şi în perspectiva previzibilă.4
Astfel definită, politica economică nu poate fi decât macroeconomică,
întrucât toate componentele sale se raportează la alegerile pe care le face
autoritatea publică în domeniul deciziilor economice, al obiectivelor urmărite
şi al instrumentelor utilizate pentru realizarea lor.
Economia mixtă, coexistenţa sectorului public cu cel privat constituie
premisa majoră a politicilor macroeconomice. Pe baza analizei comparative a
tipurilor fundamentale de mecanisme economice, R.Lipsey şi A.Chrystal au
ajuns la concluzia că ”problema practică nu este de a alege între economii
de piaţă liberă şi economiile de comandă complet centralizate; în loc, trebuie
ales mixul de piaţă şi intervenţia guvernamentală care se potriveşte cel mai
bine obiectivelor politicii publice.5
Fără a se substitui deciziilor private, politica economică/macroeconomică
influenţează ansamblul activităţii economice şi răspunde unor finalităţi care
îşi au sorgintea în marile obiective de natură politică şi socială. Deşi există
numeroase obiective, acestea pot fi sintetizate în patru categorii principale,
4
Niţă Dobrotă (coordonator), Dicţionar de economie, Ed.Economică, Bucureşti, 1999,p.356..
5
R.Lipsey, K.A.Chrystal, Economia pozitivă, Ed.Economică, Bucureşti, 1999, p.464.
105
reprezentate grafic prin “careul magic” şi stabilite de economistul britanic
Nicholas Kaldor; ele sunt: ocuparea, creşterea economică, stabilitatea
preţurilor şi echilibrul extern (balanţa externă echilibrată).
Politica economică este formulată sub forma unor obiective şi mijloace
de realizare a acestor obiective numite instrumente. Obiectivele de politică
economică nu apar din senin, ele sunt o reflectare a unor cauze bine
determinate în raport cu existenţa reală şi cu ţelul spre care se tinde. La
stabilirea obiectivelor, se impune mai întâi o ierarhizare a lor în funcţie de
importanţa şi rolul pe care îl joacă în rezolvarea problemelor economice;
trebuie să se ţină seama de termenele, unele mai lungi altele mai scurte, în
care trebuie soluţionate problemele; trebuie avută în vedere
complementaritatea problemelor, potrivit căreia atingerea unui obiectiv atrage
după sine instaurarea altuia, precum şi existenţa conflictelor de interese
dintre obiectivele propuse.
În funcţie de natura şi încărcătura funcţională a instrumentelor de politică
economică, acestea se disociază prioritar pe familii de politici economice,
corespunzător finalităţilor şi programelor adoptate de decidentul public. În
acest sens, Kirschen, împreună cu colaboratorii săi, a făcut prima şi cea mai
cuprinzătoare şi detaliată clasificare a instrumentelor de politică economică
disponibile pe baza unei cercetări empirice efectate pe un eşantion de opt
ţări dezvoltate. Aceasta s-a bucurat de un interes larg, mai ales din partea
economiştilor, sub aspectul selectării instrumentelor pentru intervenţia statului
în economie, ca şi sub aspectul interesului pentru analiza economică
normativă.1
În baza cercetărilor empirice şi a rezultatelor obţinute din analizele
efectuate cu ajutorul modelelor structurale prin care se relevă relaţiile
funcţionale dintre obiective şi instrumente, Kirschen şi colaboratorii săi au
desprins existenţa unui număr de cinci familii de instrumente şi anume:
finanţe publice, instrumente băneşti şi de credit, rata schimbului valutar,
instrumente de control direct, schimbări în cadrul sistemului instituţional.
Aceste familii au fost detaliate în 15 categorii de instrumente, iar acestea la
rândul lor, în 64 de instrumente. Redăm mai jos, lista cu principalele
instrumente de politică economică, rolul lor şi modul în care sunt folosite în
cadrul politicii economice guvernamentale.
Tabelul 16.2.Instrumentele politicii economice
Familia de Instrumentele politicii economice; rolul şi modul lor de
instrumente folosire
1.instrumen- Politica deficitelor bugetare şi a balansărilor bugetare
tele finanţelor (dintre venituri şi cheltuieli) curente şi generale;
1
Etienne Kirschen, Lucien Morissens, The Objectives and Instruments of Economic Policy, IRVIN, Homrwood
IL.,1989,p.29-34.
106
publice cheltuieli bugetare pentru investiţii, subvenţii şi
transferuri de capital la întreprinderi şi gospodării,
schimbarea de valori mobiliare guvernamentale, salarii,
cumpărări curente de bunuri şi servicii; venituri bugetare
provenite din impozite directe asupra veniturilor
populaţiei şi asupra veniturilor întreprinderilor, impozite
indirecte, accize, impozite asupra proprietăţilor şi taxe de
succesiune, transferuri în şi din străinătate
2.instrumen- Noi împprumuturi guvernamentale (luate şi acordate) în
tele băneşti şi străinătate şi în ţară; operaţiuni guvernamentale cu
de credit datoriile existente (vânzări şi cumpărări de înscrisuri),
rata dobânzilor ca instrumente de reglare; garanţii
guvernamentale asupra împrumuturilor, instrumente care
acţionează asupra creării de credite de către bănci,
instrumente care acţionează asupra împrumuturilor
făcute de alţi agenţi.
3.rata de Prin devalorizare şi reevaluare se încearcă să se
schimb valutar realizeze echilibrul balanţei de plăţi prin descurajarea
importurilor şi stimularea exporturilor, relansarea
producţiei pentreu export, ş.a.
4.instrumen- Exercitarea puterii statului de a controla preţurile unor
tele de control bunuri şi servicii, chirii, dividende, salarii precum şi a
direct dreptului acestuia de a controla activităţile de import-
export, relaţiile valutare, imigrările, investiţiile, alocările
de materii prime rare, condiţiile de muncă, exploatarea
resurselor naturale, poluarea mediului, impunerea şi
controlul standardelor de stat şi guvernamentale privind
produsele şi procesele de producţie, mediul, sănătatea.
5.schimbări în Schimbări care privesc sistemul instrumental
cadrul /instituţional sau părţi ale acestuia: schimbări în sistemul
sistemului de transferuri, de valor către gospodării, de subvenţii
instituţional acordate întreprinderilor, de impozite; modificarea
sistemului de credite; schimbări în instituţiile care
afectează condiţiile producţiei cum sunt: relaţiile din
aagricultură, schimbările condiţiilor concurenţiale,
creşterea influenţei muncitorilor asupra managementului,
schimbări în sistemele de proprietate, crearea unor
instituţii şi organizaţii naţionale sau internaţionale care
schimbă sau limitează prerogativele guvernelor

107
naţionale.
Sursa: A.Iancu, Bazele teoriei politicii economice,Ed.AllBeck, Bucureşti,
1998, p.502-503.
Instrumentele de politică economică produc anumite efecte asupra
obiectivelor. Unele instrumente, cum sunt cele fiscale, monetare şi
instituţionale au tendinţa de a avea efecte globale, adică acţionează asupra
mai multor obiective. Altele produc efecte specifice, cu caracter restrâns,
acţionând numai asupra unui singur obiectiv. Problema se pune de a afla
legătura dintre obiective şi instrumente şi de a alege pe acelea cu impact mai
larg şi mai eficiente. Pentru a înlătura fenomenele negative sistemul
economic ar trebui să reacţioneze, mai întâi prin ajustarea sau reglarea
fluxurilor resurselor şi redistribuirea veniturilor şi prin adaptarea instituţiilor la
noile condiţii; când sistemul economic nu reuşeşte să recţioneze adecvat,
statul ar trebui să acţioneze în acest sens prin:
- producerea acelor bunuri şi servicii care nu pot fi realizate de către
agenţii săi economici şi distribuirea lor;
- îmbunătăţirea sistemului de semnale economice şi sociale privind
funcţionarea tuturor componentelor sistemului;
-corectarea distribuţiei veniturilor pe o bază echitabilă;
-controlul asupra ciclului economic pentru soluţionarea problemelor
inflaţiei şi şomajului.
Dacă schimbarea instituţiilor se face în cadrul aceloraşi principii
economice şi de organizarea socială, ea se înscrie în limitele unei reforme.
Atunci când dereglările şi disfuncţionalităţile persistă, se trece la acţiuni de
transformare a sistemului însuşi prin modificarea instituţiilor existente sau
crearea altelor noi, ceea ce înseamnă restructurare.
Problema raporturilor dintre plan şi piaţă, compatibilitatea sau
noncompatibilitatea planului şi pieţei constituie una din cele mai controversate
probleme ale teoriei şi practicii economice.
Dincolo de nenumăratele păreri legate de abordarea acestei probleme,
realităţile economiei de piaţă evidenţiază faptul că libertatea economică,
iniţiativa şi concurenţa nu sunt incompatibile cu planificarea în general, ci
doar cu planificarea economică excesiv de centralizată şi atotcuprinzătoare.
În acest sens sunt demne de remarcat aprecierile lui Friedrich Hayek –
unul dintre cei mai înverşunaţi critici ai planificării atotcuprinzătoare,
centralizate şi birocratice – care face o distincţie netă între “planificarea bună
sau rea, înţeleaptă sau clarvăzătoare” şi “planificarea prostească sau
mioapă”.6
Existenţa planificării microeconomice – prin care firmele stabilesc în mod
riguros corelaţiile dintre capitalul fix şi capitalul circulant, dintre capitalul
tehnic şi capitalul uman, dintre înzestrarea tehnică a muncii şi volumul
6
F.A.Hayek, Drumul către servitute, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993, p.48.
108
materiilor prime ce urmează a fi prelucrate, etc. – dar şi a unor planuri şi
programe macroeconomice, clarvăzătoare, demonstrează în mod convingător
faptul că libera iniţiativă este compatibilă cu planificarea, cu reglementarea,
“planificarea şi concurenţa merg împreună numai planificând în vederea
competiţiei şi nu împotriva ei”7. Aşadar, chiar şi critica lui Friedrich Hayek se
îndreaptă nu împotriva oricărei planificări, ci doar împotriva aceleia care este
contrară concurenţei, care nu face concurenţa mai eficientă şi mai benefică.8
Împletirea mecanismelor pieţei cu cele ale planului a fost prezentă în
evoluţia şi expansiunea ţărilor dezvoltate (mai ales a Franţei şi Japoniei) şi în
realizarea performanţelor aşa-zişilor “Tigrii mici”: Hong Kong, Taiwan,
Singapore şi Coreea de Sud.
Ea este prezentă însă şi în activitatea corporaţiilor transnaţionale şi mai
ales, în formarea conştient dirijată a diferitelor pieţe internaţionale cu
caracter regional cum sunt Uniunea Europeană sau piaţa nord- americană (
SUA, Canada şi Mexic).
Planificarea răspunde unor necesităţi obiective ale economiei de piaţă,
argumentarea necesităţii îmbinării planului cu piaţa avându-şi rădăcinile în
înseşi imperfecţiunile mecanismului de funcţionare şi evoluţie a acestei
economii9:
• Insuficienţa informaţiilor oferite de piaţă, care poate fi depăşită cu
ajutorul planului ce reprezintă, într-un anumit sens un sistem de informaţii
periodice şi previzionale pe termen mediu şi lung.
• Incapacitatea mecanismelor pieţei de alocare optimă a resurselor
şi de ajustare a structurilor economice în scopul dezvoltării echilibrate a
activităţilor economice. Caracterul conştient al activităţii economice, al
producţiei propriu-zise, al distribuţiei, schimbului şi consumului intră deseori
în contradicţie cu modul de reglare a diverselor procese economice, întrucât
primul vizează anticiparea derulării unor procese economice şi deci alocarea
ex-ante a resurselor, iar mecanismele pure ale pieţei realizează, de regulă, o
verificare şi alocare reală, ex-post a resurselor.
• Existenţa unui sector public în structura economiilor ţărilor
avansate şi prezenţa unei puternice administraţii publice, capabile să
realizeze opţiunile colective. Realităţile din aceste ţări reliefează faptul că
statul a devenit un important actor economic, în calitate de proprietar,
întreprinzător, producător, distribuitor al veniturilor, etc. Astfel, potrivit unor
date statistice oficiale, ponderea sectorului public în economie a crescut în
Franţa de la 15,9% în anul 1973 la 23% în anul 1982, iar în ansamblul ţărilor
CEE, ponderea sectorului respectiv a crescut de la 13,8% la 16,6% - în

7
Op. cit. p.56.
8
Op.cit.,p.56.
9
Problemele privind compatibilitatea sau incompatibilitatea pieţei şi planului, necesitatea, rolul şi formele planificării în
economia de piaţă sunt prezentate şi argumentate în mod ştiinţific în lucrarea “Tranziţia raţională”(vezi Negucioiu, A.,
op.cit., pag 109-144).
109
aceeaşi perioadă. În anul 1982 ponderea acestui sector reprezenta 20% în
Italia, 17% în U.K., 14% în Germania, 15% în Irlanda, 22% în Grecia, 24% în
Portugalia şi Austria.10
• Necesitatea modificării comportamentului agenţilor economici
corespunzător exigenţelor dezvoltării economico-sociale durabile, ceea ce
implică, între altele, trecerea de la organizarea producţiei ce urmăreşte
profitul imediat, la organizarea acesteia cu “bătaie lungă” – în cadrul căreia
obţinerea profitului să fie tot mai compatibilă cu cerinţele privind calitatea
mediului înconjurător. Altfel spus, “planurile pe termen lung trebuie să
înlocuiască planurile pe termen scurt”.11
• Caracterul impur şi imperfect al concurenţei. Aşa cum remarca Fr.
Perroux, “Pieţele acestui sfârşit de secol sunt foarte impure şi foarte
imperfecte, indiferent dacă sunt pieţe de mărfuri, de servicii sau de capitaluri.
Ele comportă combinaţiile cele mai variate de monopoluri şi monopsonuri, de
oligopoluri şi oligopsonuri, de concurenţe eterogene, de concurenţă
imperfectă însoţită de cheltuieli de vânzare. Mai mult, toate aceste forme
monopoliste sunt influenţate de către puterile publice, în cazul unei economii
mixte în care sectoarele publice şi sectoarele particulare se combină şi se
influenţează reciproc. A interpreta lumea contempoană în termeni de
concurenţă completă constituie o sfidare a spiritului ştiinţific.”12
• Necesitatea planificării economice şi sociale este impusă şi de
internaţionalizarea, mondializarea vieţii economico-sociale, ea fiind prezentă
în toate structurile interstatale care dau conţinut integrării economice
internaţionale.
Toate aceste realităţi-argument ce susţin necesitatea planificării şi
prognozelor economico-sociale sunt prezente, desigur, şi în România; mai
mult, caracterul complex şi de durată al tranziţiei la economia de piaţă,
coroborat cu necesitatea realizării concomitente şi a tranziţiei la economia
informaţională, procese ce urmează a fi realizate în condiţiile unui mediu
economic internaţional deseori nefavorabil amplifică importanţa planificării
micro şi macroeconomice.

Caseta 16.1. Funcţiile planificării


Rolul planificării în condiţiile economiei capitaliste este evidenţiat prin
funcţiile sale:
a. Funcţia de reductor de incertitudini; după cum sublinia Pierre Masse, unul
din cei mai remarcabili arhitecţi ai planificării franceze, “planul este un
reductor de incertitudini”. Întrucât universul economic, politic, social şi natural
în care oamenii trăiesc, acţionează şi evoluează este încărcat de incertitudini
– caracterizate prin diverse grade de risc, sau chiar de indeterminare – ele
10
A.Silem (sous la direction de), Encyclopedie de l’economie et de la gestion, Hachette, 1994, p.407.
11
John Naisbitt, Megatendinţe, Ed.Politică, Bucureşti,1989,p.132.
12
Fr.Perroux, Tehnicile cantitative ale planificării, Ed.Academiei RSR, Bucureşti, 1969, p.14.
110
făcând parte pur şi simplu din condiţia umană,13 lupta împotriva
incertitudinilor
nu constă atât în eliminarea lor, cât în diminuarea lor şi, deci, în reducerea
indeterminării.
b. Instrument al gestionării şi controlului riscurilor. Rolul planului în reducerea
incertitudinilor şi a indeterminării la niveluri acceptabile în situaţii date, în
controlul, contracararea sau atenuarea consecinţelor negative ale riscurilor
poate fi evidenţiat prin următoarele:
- planul este un instrument de anticipare a celor mai importante repere ale
activităţii viitoare;
- prin intermediul planificării se realizează corelaţiile esenţiale ale combinării
şi substituirii factorilor de producţie la nivel microeconomic;
- planul constituie o modalitate de alocare a principalelor resurse materiale,
financiare şi umane, corespunzător priorităţilor fundamentale ale economiei
naţionale.
c. Mijloc de orientare a activităţilor economice, planul reprezentând, în fond, o
decizie, o opţiune sau un ansamblu de decizii şi opţiuni, micro, mezo şi
macroeconomice; el reprezintă şi un ghid care orientează activitatea agenţilor
economici.
d. Multiplicator de şanse, contribuind la extinderea sferei certitudinii şi la
crearea premiselor îndeplinirii obiectivelor şi scopurilor stabilite, creşterii
performanţelor activităţilor economice şi dezvoltării durabile a societăţii.
În realizarea funcţiilor planificării trebuie îmbinată, desigur, experienţa
dobândită de ţările cu economie avansată de piaţă în acest domeniu cu
condiţiile specifice României, cu mediul economic şi social din ţara noastră.
( vezi şi Negucioiu, A., Tranziţia raţională, Ed. Economică, Bucureşti, 1999,
pag.120-123).

13
Orio Giarini, Walter Stahel, Limitele certitudinii, Edimpress-Camiro, Bucureşti, 1996,p.103.
111
Concepte cheie:
• ciclu economic; • cicluri „seculare”
• trend; • cicluri decenale
• variaţii sezoniere; • depresiune;
• variaţii ciclice; • boom;
• ciclicitate economică; • recesiune;
• fază de expansiune; • politica fiscală a statului;
• supraacumularea de capital • politica monetară şi de credit.

Probleme de reflecţie:

• În ce constă, în esenţă, ciclicitatea economică?


• Caracterizaţi principalele tipuri de fluctuaţii economice.
• Precizaţi elementele definitorii ale fazelor ciclurilor „seculare”.
• Analizaţi comparativ ciclurile lungi şi ciclurile decenale.
• Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu constituie o problemă
teoretică deosebit de controversată. Prezentaţi câteva puncte de
vedere privind factorii endogeni ai evoluţiei ciclice.
• Care sunt principalele instrumente/pârghii economico-financiare ce
definesc politicile anticiclice. Argumentaţi interdependenţele dintre ele.
• Pe baza trăsăturilor mecanismului de funcţionare a economiei
capitaliste, arătaţi dacă planificarea este sau nu compatibilă cu
principiile economiei de piaţă.

112