Capitolul 1

Contextul: mass-media

Din cuprins

 Influența mass-media asupra sportului

 Influența sportului asupra mass-media
 Organizarea și practica departamentelor sportive și ale jurnaliștilor sportivi
 Piața mass-media și adaptarea la specificul audiențelor
 Importanța culturală a sportului

Obiective

 Înţelegerea modului de organizare şi a necesităţilor mass-media

 Recunoaşterea importanţei jurnalismului sportiv pentru succesul comercial al mass-
media
 Identificarea constrângerilor la care sunt supuse organizaţiile mass-media atunci când
acţionează pe piaţa sportivă
 Înţelegerea factorilor care determină agenda sportivă a organizaţiilor de ştiri de pe
pieţe diferite
 Recunoaşterea modului în care audienţa mass-media determină conţinutul şi stilul
acesteia

Mass-media au un rol important, aflat într-o continuă creştere în cultura ţărilor

dezvoltate. Întrucât oamenii au mai mult timp liber, iar accesul la radio şi televiziune s-a
generalizat, fiind posibil nu numai acasă, ci şi în maşini, în baruri şi în cluburi, a crescut şi
cererea de subiecte care să umple numărul tot mai mare de publicaţii şi emisiuni mass-media.
Mărirea timpului liber a dus, de asemenea, la o dezvoltare a interesului public pentru sport şi
la o creştere corespunzătoare a succesului comercial al principalelor cluburi şi organizaţii
sportive. Manchester United, Real Madrid şi New York Yankees nu mai sunt simple cluburi
sportive, ci au devenit mărci de nivel mondial.
Dacă organizaţiile mass-media doresc să obţină succes pe o piaţă extrem de
competitivă, ele trebuie să reflecte astfel de transformări în cultura noastră şi în interesele
consumatorilor lor. Într-adevăr, mass-media nu numai că reflectă cultura în care acţionează,
precum şi interesele cititorilor şi ale telespectatorilor, dar contribuie şi la formarea acelor
culturi şi interese.

Influenţa mass-media asupra sportului

Creşterea din ultima vreme a interesului pentru sport a fost posibilă, în mare parte,
datorită mass-media, în special televiziunii prin satelit, ce a cumpărat drepturile de difuzare a
evenimentelor sportive majore şi le-a promovat cu intensitate ca fiind unul dintre cele mai
eficiente mijloace de a face reclamă serviciilor pe care le oferă. Pentru a-i face concurenţă,
canalele de televiziune terestră (şi posturile de radio) au fost nevoite să urmeze aceeaşi cale.
Aceasta a dus la creşterea costurilor pentru drepturile de preluare mass-media, mărind enorm
veniturile cluburilor sportive, ale organelor de conducere şi ale sportivilor profesionişti, ceea
ce a constituit un factor major în transformarea a numeroase cluburi sportive în afaceri de
succes.
Dar sumele de bani pe care televiziunea le-a investit în sport i-au acordat acesteia
puterea de a-l modela în funcţie de scopurile ei. Începând cu Kerry Packer, un baron al mass-
media australiene, care a introdus jocul de crichet internaţional în nocturnă în anii 1970,
televiziunea a continuat să alimenteze creşterea masivă a interesului manifestat faţă de fotbal
în lumea întreagă, precum şi extinderea competiţiilor de tipul Ligii Campionilor Europeni.
Aceasta a dat peste cap chiar şi tradiţiile unor activităţi sportive. Rugbiul în 13, un sport de
iarnă practicat în Anglia de mai bine de un secol, a devenit acum un sport de vară, spre
beneficiul posturilor de radio şi al canalelor de televiziune. Televiziunea a făcut din sport o
marfă şi un instrument de vânzare.

Influenţa sportului asupra mass-media

Organizaţiile din domeniul mass-media s-au dezvoltat şi s-au adaptat în mod
corespunzător. Au apărut noi staţii radio şi canale de televiziune dedicate cu precădere
sportului. Acestea au introdus programe noi, cum ar fi, de pildă, dialogul la telefon cu
ascultătorii pentru a capta şi menţine atenţia telespectatorilor şi ascultătorilor. S-a constatat o
dezvoltare similară în cazul publicaţiilor specializate şi al celor care tratează subiecte despre
stilul de viaţă, care vizează anumite secţiuni ale audienţei, cum ar fi tineretul. Au creat astfel
nişe pe piaţa mass-media, fie dezbătând subiecte sportive generale, fie dedicându-se
sporturilor individuale.
Ziarele din lumea modernă dedică tot mai mult spaţiu sportului. Pe de o parte, ca
răspuns la dezvoltarea generalizată a interesului pentru sport, proprie tuturor claselor
socioeconomice, iar pe de altă parte, pentru că ziarele recunosc influenţa pe care televiziunea
o exercită asupra vieţilor oamenilor şi încearcă să o reprezinte în relatările lor. Faptul că
organizaţii mass-media multinaţionale, precum grupul media internaţional al lui Rupert
Murdoch, deţin atât reţele de televiziune prin satelit, cât şi ziare a influenţat, fără îndoială,
promovarea sportului televizat în ziarele respective. Chiar şi acele grupuri de presă care nu
investesc în televiziune sunt obligate să acorde o mare atenţie sportului televizat, întrucât
cititorii lor sunt abonaţi la canalele de televiziune prin satelit şi s-au obişnuit să primească
informaţiile în această formă.
Odată cu apariţia internetului, organizaţiile mass-media au creat o serie de situri
dedicate sportului, pentru a se finanţa prin reclame şi oferirea unor servicii online. Ca în cazul
altor încercări online, multe dintre acestea nu au mai putut fi susţinute, iar explozia masivă de
dotcomuri a fost urmată de o perioadă de consolidare. Multe dintre aceste pagini web se află
acum în posesia companiilor de pariuri online, care utilizează conţinutul sportiv ca momeală
pentru a-şi atrage clienţii.
Cele mai bune şi de succes situri sunt cele conduse de organizaţii mass-media, cum ar
fi BBC, şi de cluburile şi organizaţiile sportive care utilizează internetul în scopul activităţilor
de marketing.

Departamentul sportiv
Sportul este atât de important pentru organizaţiile mass-media, încât chiar şi cele mai
mici dintre ele îşi creează propriile departamente sportive, incluzându-le în echipele lor
editoriale, din care fac parte jurnalişti sportivi experimentaţi. În sectorul ziaristic, sportul, atât
la nivel naţional, cât şi zonal, constituie unul dintre cele trei departamente tradiţionale –
celelalte două fiind reprezentate de ştiri şi feature1 – care formează echipa redacţională.
Departamentului sportiv îi revine propriul spaţiu, fie o secţiune aparte, fie în ultima
parte a publicaţiilor, fiind responsabil de umplerea propriilor pagini. Departamentul este
condus, în general, de un redactor sportiv, aflat în subordinea redactorului-şef al ziarului şi
care trebuie să participe la conferinţe editoriale, alături de redactorii de ştiri şi de features, de
redactorii-adjuncţi şi directorii de programe.
Conferinţa de redacţie determină agenda de ştiri pentru ziua respectivă, dar şi spaţiul
care va fi alocat fiecărui departament în numărul din ziua următoare. Numărul de pagini
alocat sportului variază de la o zi la alta, în funcţie de ziua săptămânii şi de agenda
evenimentelor sportive din oricare dintre zilele stabilite. Redactorul sportiv trebuie să
selecteze subiectele cu care intenţionează să umple aceste pagini (în general, acestea conţin
un amestec de ştiri, relatări despre meciuri, features şi frânturi de opinii) şi persoana ce va
trebui să furnizeze textul – reporteri angajaţi, freelanceri2 sau agenţii.

Echipa sportivă
Majoritatea departamentelor sportive au, de obicei, o echipă relativ restrânsă de
jurnalişti angajaţi. Pe lângă redactorul sportiv, există şi un redactor-şef, al cărui rol, în
general, este acela de a aduce un reportaj de atmosferă, care prezintă evenimentul major din
ziua respectivă şi acoperă o gamă largă de subiecte sportive. De asemenea, pot fi doi sau trei
reporteri care să dezbată subiecte legate de sportul dominant din zona respectivă, cum ar fi
fotbalul, şi, probabil, un reporter căruia să-i revină subiectele din alte două-trei sporturi
majore, precum rugbi, crichet şi cursele de cai. Unele ziare naţionale au reporteri care
tratează subiecte legate de sporturile importante, cum ar fi fotbalul, şi care sunt situaţi în
anumite oraşe sau zone ale ţării, unde îşi pot crea relaţii cu unele cluburi şi persoane din zona
pe care o acoperă.
Alte sporturi de vârf, cum ar fi rugbiul în 13, golful, tenisul şi atletismul, pot fi
acoperite de către freelanceri care au încheiat contracte cu ziare particulare pentru a furniza
zilnic articole şi reportaje legate de un anumit sport. Alţi freelanceri, unii dintre ei fiind,
probabil, foşti sportivi profesionişti, pot avea contracte în scopul furnizării de opinii sau de
analize de specialitate. Multe departamente de sport apelează la agenţii pentru a obţine
reportaje despre sporturile minore, cum ar fi hocheiul, hocheiul pe gheaţă şi baschetul. În
weekenduri sau pentru programele sportive semnificative de la mijlocul săptămânii, se
apelează la corespondenţi pentru a obţine relatări suplimentare despre meciuri.
Textul oferit de jurnalişti este prelucrat de editorii de desk. Rolul lor e acela de a
verifica materialul, identificând greşelile ce ţin de fapte, de ortografie şi gramatică, de a se
asigura că materialul poate intra în spaţiul care i-a fost alocat, de a-i stabili titlul şi de a
redacta legendele imaginilor. Unii editori de desk pot fi implicaţi în activităţi de
tehnoredactare şi design. În general, în zilele aglomerate, cum ar fi după-amiezile de sâmbătă,
când au loc foarte multe evenimente sportive, echipa de editori de desk va fi suplimentată cu
editori de desk „temporari” sau freelanceri.

1 Gen jurnalistic de graniţă ce defineşte un articol informativ, dar care poate avea şi valoare de divertisment,
prin care autorul transmite cititorului, într-un limbaj plastic, uneori literaturizat sau neconvenţional, ceea ce
a trăit şi a aflat prin observaţie directă sau prin alte mijloace de documentare în legătură cu un anumit
subiect (vezi Alexandru-Brăduţ Ulmanu, „Feature”, în Mihai Coman, Manual de jurnalism, Editura Polirom,
2001, p. 121) (n.r.);
2 Liber-profesionist care scrie articole, pe bază de contract, pentru o anumită publicaţie, fără a fi angajatul
acesteia (n.r.);
Standarde de redactare
Articolul despre subiectele sportive era considerat înainte o simplă proză-clişeu
scoasă pe bandă rulantă de către nişte jurnalişti delăsători. Dacă au existat vreodată astfel de
jurnalişti, astăzi le-ar fi foarte greu să-şi găsească un loc de muncă.
Calitatea jurnaliştilor sportivi care fac parte din echipa unui ziar reprezintă un factor
semnificativ în menţinerea cotei de audienţă pe o piaţă competitivă. Standardele de redactare
în secţiunile sportive au crescut considerabil în ultimii ani, presa sportivă puţind fi astăzi
comparată cu cele mai bune forme de jurnalism. Acest lucru este valabil atât în sectorul
popular al pieţei, cât şi în cel al presei „de calitate”. Unele forme de articole sportive, cum ar
fi contribuţia unor jurnalişti ca Neville Cardus şi Alan Ross la crichet, au la bază o istorie
îndelungată şi aparte. Jurnaliştii specializaţi pe alte sporturi i-au ajuns acum din urmă, cel mai
bun şi modern jurnalism sportiv fiind printre cele mai plăcute forme de scriere.

Radioul şi televiziunea
Echipa sportivă din camera de ştiri a unui post de radio sau de televiziune
funcţionează asemenea redacţiei unui ziar, chiar dacă numărul angajaţilor este de obicei mai
mic. Principala diferenţă dintre radio şi televiziune şi presa scrisă este aceea că primele
prezintă evenimentele sportive în direct. Aceasta presupune nu numai alte calităţi, ci şi mai
mult timp şi efort dedicate organizaţiei. Un ziar poate relata despre un meci trimiţând un
jurnalist şi, probabil, un fotograf. Radioul scapă, de cele mai multe ori, cu un comentator şi
un reporter, în schimb, reportajele în direct ale televiziunii despre un eveniment sportiv
constituie o activitate de proporţii. În afară de comentator şi reporter, este nevoie de jurnalişti
şi profesionişti în domeniul sportului pentru a furniza analize de specialitate, mai poate fi
nevoie de operatori, tehnicieni şi de un editor de sunet şi imagine. De asemenea, este necesar
un număr corespunzător de vehicule pentru transmisiunile făcute în aer liber. Producătorii şi
cercetătorii din televiziune, care lucrează adesea pentru companiile ce furnizează ştirile
sportive în afara spaţiului de transmisie, petrec foarte mult timp pentru a organiza toată
activitatea.

Spaţiul acordat

Jurnaliştii se văd în ipostaze diferite, de la gardieni ai adevărului şi paznici publici

până la animatori şi stilişti ai prozei, deşi realitatea este cu mult mai simplă. Misiunea
fundamentală a jurnalistului este aceea de a umple spaţiul acordat. Paginile ziarelor şi
buletinele radio şi de televiziune trebuie completate zilnic, indiferent de numărul mai mare
sau mai mic al evenimentelor importante care au loc în lume. Sportul este o marfă necesară
organizaţiilor, care au nevoie de informaţii în egală măsură precum mass-media, pentru că e
previzibil, cel puţin sub un anumit aspect.

E posibil să nu cunoaştem momentul sau locul unde se va comite o nouă crimă ori un
nou atac terorist, dar ştim cu mult timp înainte când şi unde se vor desfăşura evenimentele
sportive. Ştim că acestea vor furniza textul sau imaginile care vor completa un anumit spaţiu
din ziua respectivă. Într-adevăr, unul dintre motivele pentru care televiziunea prin satelit a
restructurat calendarul sportiv este acela de a se asigura că programele ei sunt mereu
complete. Totuşi, nu toate organizaţiile mass-media au puterea de a-şi fixa calendarul sportiv
în funcţie de necesităţi.
Dintre toate formele de mass-media, ziarele sunt cele mai solicitante în ceea ce
priveşte cantitatea şi diversitatea activităţilor sportive pe care trebuie să le acopere. Însă prin
natura lor ciclică, activităţile sportive se desfăşoară la sfârşitul săptămânii ori seara, la
mijlocul săptămânii. De exemplu, rareori un eveniment sportiv se desfăşoară într-o zi de joi,
însă ziarele trebuie să-şi umple paginile pentru dimineţile de vineri – pentru asta, trebuie să
varieze tipul de reportaj sportiv în funcţie de ziua săptămânii, acordând importanţă relatărilor
despre meciurile care urmează unui sfârşit de săptămână încărcat, dar lăsând, în acelaşi timp,
spaţiu mai multor ştiri şi features pentru zilele „slăbuţe”.

Exerciții
1. Păstraţi ediţiile din timpul unei săptămâni ale ziarului dumneavoastră preferat, de
luni până duminică (inclusiv un ziar asemănător de duminică, în cazul în care cel
pe care l-aţi ales nu are o ediţie de duminică). Analizaţi conţinutul secţiunilor
sportive, în funcţie de:
 numărul paginilor dedicate sportului în fiecare zi a săptămânii – unele ziare
broadsheet oferă, în anumite zile, secţiuni sportive în tabloid; consideraţi două
pagini tabloid ca o singură pagină broadsheet;
 tipurile de reportaje – relatări de evenimente, articole scrise înainte de
producerea evenimentelor, ştiri, features şi profiluri;
 modul în care mărimea fiecărui tip de articol variază în funcţie de ziua
săptămânii.
După ce aţi adunat toate aceste informaţii, observaţi dacă ziua săptămânii
influenţează spaţiul acordat sportului, precum şi forma jurnalistică utilizată în
oricare dintre zilele respective.
2. Observaţi calendarul sportiv din săptămâna care urmează. Îl puteţi afla din
secţiunile sportive ale ziarelor de duminică. Încercaţi să analizaţi modul în care
evenimentele obişnuite, precum şi cele ulterioare influenţează numărul de pagini
dedicate zilnic sportului, dar şi gradul în care relatările de evenimente, articolele
scrise înainte de producerea evenimentelor, ştirile, articolele de tip feature şi
profilurile diferă ca dimensiune de la o zi la alta.

Prelucrarea manuscrisului
Din momentul în care linotipurile, la care fiecare literă de pe pagina tipărită era
produsă în anumite încăperi ale ziarelor la maşini masive, iar titlurile erau scrise de mână pe
tăbliţe metalice, au fost înlocuite cu tipografiile computerizate, producţia de ziare a suferit o
transformare radicală. Practicile restrictive prin care tipografii refăceau fiecare cuvânt scris de
jurnalişti înainte de a tipări ziarele au dispărut în ultima parte a secolului XX. Ziarele
funcţionează acum cu mai puţini angajaţi decât înainte, ceea ce le permite să mărească
numărul de pagini dedicate sportului. Una dintre consecinţele acestui fapt este creşterea
gradului de implicare a jurnaliştilor în realizarea fizică a ziarelor.
Textul tipărit (şi, uneori, scris de mână), din care culegătorii extrag coloanele din
paginile ziarelor noastre, a fost depăşit de mult timp de către majoritatea redacţiilor de ştiri.
Acum, textul pe care jurnaliştii îl culeg la computer este ceea ce apare şi în ziare, însă
procesul de urmărire a reportajelor în cadrul sistemului de producţie şi de reducere la
minimum a greşelilor s-a păstrat din vremea când textul era dactilografiat.
Fiecare reportaj este numit printr-un singur cuvânt distinctiv, termen-cheie, atribuit de
jurnalistul care l-a scris, pentru a nu fi confundat cu alte reportaje din sistemul ziarului
respectiv. Ar trebui evitate cuvinte-cheie precum meci, cursă sau câştigători, deoarece aceste
denumiri pot face referire la o serie întreagă de evenimente; în schimb, pot fi utilizate
cuvinte-cheie precum Bombaytest, Kentuckyderby sau Olympichammer. În felul acesta, se
reduce posibilitatea de a face greşeli în momentul colării reportajelor pe biroul redacţiilor
sportive, având alături titluri sau imagini.
Reţelele de calculatoare ale multor redacţii de ziare le oferă jurnaliştilor modele după
care să-şi poată redacta textele. Acestea pot avea anumite spaţii pentru semnătura
jurnalistului, pentru publicaţia căreia îi este destinat fragmentul şi pentru ziua în care e
programat să apară. Jurnaliştii care trimit textele din afara biroului, cu ajutorul unui laptop,
prin e-mail sau telefon, unui culegător de manuscrise, îşi pot include numele la începutul
textului, menţionând apoi numele publicaţiei căreia îi este destinat, precum şi data publicării.
Termenele-limită impun deseori transmiterea reportajelor sportive într-o serie de
reprize (vezi capitolul 4), astfel încât stadiul în care se află textul (prima repriză, a doua
repriză sau următoarele) trebuie indicat la începutul reportajului. Dacă reportajul este
incomplet, cuvintele mai urmează sau de completat trebuie să apară în partea de jos a
textului. Aceste cuvinte se abreviază uneori prin dc. La finalul unui text complet sau la
sfârşitul ultimei reprize trebuie să apară cuvântul încheiere.
Textul unui jurnalist este întotdeauna prelucrat de un editor de desk, care verifică
acurateţea şi mărimea acestuia înainte de a apărea în ziar. Pentru a evita unele verificări
inutile, jurnalistul ar trebui să se asigure de fiecare dată că numele de persoane mai puţin
obişnuite sau cuvintele cu ortografie specială (Phillip în loc de Philip, Macmillan în loc de
McMillan) sunt urmate de cuvântul corect scris între paranteze. Acest lucru îi atrage atenţia
editorului de desk că numele persoanei a fost verificat şi că ortografierea lui este corectă.
Editorul de desk va şterge apoi cuvântul (corect) înainte de a preda reportajul spre a fi
publicat.
Majoritatea organizaţiilor mass-media au manuale de stil, care oferă indicaţii cu
privire la ortografierea unor cuvinte, la punctuaţie (mai ales la modul în care sunt incluse
citatele şi cum se folosesc semnele de exclamaţie), la problemele de gramatică şi la modul în
care persoanele şi organizaţiile ar trebui să fie descrise. Aceste manuale oferă indicaţii despre
modul în care ar trebui abordate, în sport, problemele legate de persoanele cu handicap sau de
rasă.
Pentru a citi mai uşor textul pe monitor, reţelele interne de calculatoare utilizează, în
general, un font de bază, de pildă Times sau Ariel. Jurnaliştii care transmit textul prin laptop
sau e-mail ar trebui să folosească fonturi asemănătoare.
Ulterior, manuscrisul este prelucrat, redus ca dimensiune, i se dă un titlu şi e aşezat în
pagină în locul ales, folosind un program de tipul QuarkXpress. Aceasta este etapa în care se
schimbă fontul, în funcţie de fonturile utilizate în varianta tipărită a ziarului. De obicei,
paginile sunt structurate din timp, rubricile fiind rezervate unor relatări specifice, chiar dacă
aranjarea poate fi modificată în funcţie de situaţie. Reportajul unui jurnalist devine manuscris
tipărit abia când este scos pe hârtie.

Radiourile şi televiziunile au propriile sisteme de scriere a scenariilor şi de adăugare a

unor informaţii cum ar fi subtitrarea, numele reporterului, al prezentatorului de ştiri şi al
cameramanului. Cu toate acestea, fiecare reportaj dintr-un buletin de ştiri radio trebuie să fie
denumit printr-un cuvânt-cheie, pentru a utiliza varianta corectă a înregistrării la momentul
potrivit. Ortografierea este mai puţin importantă în radio şi televiziune (cu excepţia
subtitrărilor). În schimb, trebuie acordată o mare atenţie pronunţiei şi, acolo unde pot apărea
greşeli, textele ar trebui să ofere indicaţii persoanei ce citeşte (care, de cele mai multe ori, e
alta decât cea care le-a scris):

Câştigătorul a fost călărit de John Cholmondley (Chumlee), proprietar fiind Mary

Featherstonehaugh (Fanshaw).

Prezentare
De obicei, jurnaliştii îşi redactează textele folosind maşini de scris sau laptopuri cu ecran
orizontal şi rectangular. Rândurile manuscrisului care apar pe ecran sunt asemănătoare ca
lungime cu cele din această carte. Paragrafele sunt mai lungi cu doar câteva rânduri, având
foarte mult spaţiu liber, ceea ce face ca ecranul sau pagina să fie atrăgătoare şi uşor de citit.

Totuşi, persoanele care vor
beneficia de manuscris –
cititorii de ziare – îl vor citi
pe coloane. Un paragraf de
acest tip ar putea fi greu
lizibil pe pagina unui ziar,
pentru că arată ca un cumul
de litere tipărite, de culoare
gri, fără spaţii libere. Scrisul
ar fi greu lizibil, iar cititorii
s-ar descuraja şi nu ar mai
trece dincolo de primele
rânduri ale oricărui articol,
pentru că ar presupune un
efort mult prea mare. Dacă
fiecare articol ar fi dispus în
această formă, ziarul ar fi
greu de citit, pierzându-şi
repede cititorii în favoarea
celorlalte ziare care îşi
aranjează paginile într-un
mod mai atrăgător.
Manuscrisul destinat ziarelor Primul paragraf al unui
ar trebui fragmentat în articol dintr-un tabloid este
paragrafe de dimensiuni scris, de obicei, cu litere
mici. îngroşate.
Uneori este suficientă o Al doilea paragraf este
singură propoziţie. redactat, de cele mai
multe ori, folosind
Un paragraf nu ar trebui să
conţină mai mult de două caractere mai mari.
propoziţii, relativ scurte.
Această formă de aşezare în
Manuscrisul prezentat în pagină reprezintă un element
această variantă, dispus în ajutător în facilitarea lecturii.
coloane înguste, este mult
mai atrăgător. Uneori pot fi utilizate
intertitluri, de tipul celui de
Există foarte multe spaţii mai jos.
libere.
Uşor de citit
Aceasta face mai uşoară
parcurgerea textului şi Asemenea subtitluri
exclude posibilitatea de a sări fragmentează şi ele textul.
rândurile sau de a citi acelaşi
rând de două ori. Ele constituie un element în
plus pentru a-l ajuta pe
Totuşi, lungimea paragrafelor cititor să parcurgă textul
nu este aceeaşi pe o pagină articolului.
de ziar broadsheet (sau
serios) ori pe o pagină de Acestea pornesc de la ideea
tabloid (sau popular). că cititorii lor nu au o prea
mare experienţă în privința
Propoziţiile scurte, lecturii.
paragrafele şi articolele de
mici dimensiuni sunt foarte
importante în cazul
tabloidelor.

Piața mass-media

Fiecare ziar se află într-un raport de concurenţă cu multe alte ziare, pe o piaţă extrem
de competitivă. Modalitatea în care sunt prezentate articolele constituie un factor important în
stabilirea gradului de popularitate a ziarului respectiv între cititorii cărora li se adresează.
Majoritatea organizaţiilor mass-media au fost înfiinţate în scopul câştigului bănesc. Aproape
toate aceste organizaţii sunt private, având responsabilitatea de a restitui acţionarilor lor o
anumită sumă corespunzătoare investiţiilor acestora. Pentru a reuşi acest lucru, ei trebuie să
atragă cititorii, privitorii sau ascultătorii.
Chiar şi organizaţiile mass-media care acţionează în sectorul public, precum BBC
(British Broadcasting Corporation), ABC (Australian Broadcasting Corporation) sau CBC
(Canadian Broadcasting Corporation), trebuie să justifice taxele pe licenţă sau fondurile pe
care le primesc din buzunarul public, garantând că produsul lor este la fel de captivant pentru
public precum cel din sectorul privat.
Pentru a reuşi, aceste organizaţii trebuie să acorde o atenţie deosebită pieţei căreia îi
este adresat produsul. În general, produsele mass-media sunt direcţionate către un anumit
sector de piaţă.

Piaţa ziarelor

În mod normal, ziarele principale se adresează acelor secţiuni ale populaţiei care au
anumite caracteristici comune. Ziarele naţionale, dar şi cele din oraşele mari, care au mai
mult de un singur ziar, vizează, de obicei, un anumit sector socioeconomic al populaţiei.
Acestea pot aparţine unei singure „clase” (clasa muncitorilor, clasa mijlocie, clasa
intelectualilor) sau pot avea aceeaşi bază educaţională, aceleaşi niveluri de venituri, aceleaşi
categorii de vârstă ori aceeaşi apartenenţă politică.
Ziarele regionale şi cele locale se adresează, în mod normal, întregii comunităţi.
Punctul lor forte în vânzare îl reprezintă abordarea subiectelor de interes local (despre
echipele şi sportivii locali, în cazul sportului), pe care alte ziare ce acoperă zone geografice
mai extinse nu le-ar putea prezenta la fel de detaliat sau nu le-ar menţiona deloc.
Acestea reprezintă, fără îndoială, o serie de generalizări, deoarece publicul cititor al
anumitor ziare nu se limitează nicidecum la publicul lor ţintă. Totuşi, este necesară o
clasificare a ziarelor (nu numai a jurnaliştilor care scriu pentru a umple paginile acestora) în
următoarele categorii.

Ziare broadsheet

În această categorie intră acele ziare serioase care se află în top pe piaţă. Publicul lor
ţintă este reprezentat de persoanele cu o educaţie solidă, care ocupă posturi manageriale în
domenii profesionale şi se ghidează aşadar după criterii rezonabile în ceea ce priveşte
cheltuielile.
Sporturile alese ca subiect în ziarele broadsheet reflectă interesele evidente ale
cititorilor. Acestea acordă un spaţiu mai mare celor mai populare sporturi din zonele pe care
le acoperă, dar, în acelaşi timp, comparativ cu alte ziare, dau o mai mare importanţă unor alte
sporturi, precum golful, tenisul, squash3 sau rowing4, care tind să fie practicate de persoanele
bogate.
Denumirea face referire la dimensiunea paginii pe care erau tipărite ziarele
broadsheet în mod tradiţional, care este de două ori mai mare decât cea a tabloidelor. Întrucât
cititorii de ziare broadsheet sunt consideraţi capabili să abordeze articole mai consistente, cu
paragrafe mai lungi şi cu o gramatică şi un vocabular complexe, se consideră că ei pot face

3 Joc sportiv asemănător tenisului de câmp (n.r.);

4 Canotaj (n.r.);
faţă unor ziare de dimensiuni mai mari. Totuşi, ziarele serioase nu sunt în totalitate în format
broadsheet. Unele au adoptat formatul tabloid – astfel, în 2003, în Anglia, The Independent a
început să le ofere cititorilor săi posibilitatea de a alege între broadsheet şi tabloid, o inovaţie
care a fost ulterior copiată şi de alte publicaţii.
Iată câteva exemple de ziare broadsheet din Anglia: The Guardian, The Independent,
The Daily Telegraph, The Times, precum şi ediţiile lor de duminică (The Observer, în cazul
ziarului The Guardian). Deoarece Marea Britanie este o ţară mică, cu o infrastructură foarte
dezvoltată în ceea ce priveşte transportul, distribuţia de ziare se face relativ uşor şi destul de
repede, iar piaţa ziarelor e dominată de publicaţii naţionale, care îşi au sediul în Londra.
Totuşi, vânzările de ziare broadsheet au tendinţa de a scădea – ele se situează sub jumătate
din vânzările de tabloide de pe pieţele intermediare şi sunt cu mult sub nivelul de circulaţie a
tabloidelor principale, adresate consumatorilor cu venituri mici.
În alte ţări, mai ales în cele care acoperă continente şi subcontinente, există tendinţa
ca ziarele să fie în proprietatea oraşului sau a statului. Câteva exemple de ziare broadsheet
din Statele Unite sunt New York Times, Washington Post, Los Angeles Times şi Chicago
Tribune. Ziarele broadsheet din Australia includ Melbourne Age şi The Australian, iar din
India, Times of India.

Tabloidele de pe piaţa intermediară

După cum sugerează şi denumirea lor, acestea sunt destinate cititorilor ce se situează
înspre periferia structurii socioeconomice, cu un nivel salarial mediu şi care, probabil, nu au
studii superioare. În general, este vorba despre persoane suficient de mature pentru a
manifesta interes pentru domeniile politic şi economic şi pentru a depăşi frivolitatea
băieţească a tabloidelor adresate consumatorilor cu venituri scăzute. Conţinutul lor se
situează pe un teren de mijloc, ele adresându-se, de cele mai multe ori, categoriei de
consumatori mai în vârstă. Uneori sunt destinate femeilor, pornind de la presupunerea că
mulţi familişti mai bogaţi vor cumpăra două ziare cotidiene – unul broadsheet, pentru soţ, şi
un altul, tabloid, pentru soţia acestuia.
Subiectele sportive sunt destinate sectorului de mijloc, în aşa fel încât cele mai
populare sporturi primesc din nou majoritatea subiectelor, manifestându-se deseori interes
pentru sporturile preferate sau practicate de persoanele mai în vârstă, care au timpul de partea
lor, cum ar fi bowlingul sau meciul de crichet. De asemenea, sporturile (sau evenimentele
sportive) care prezintă interes pentru femei, cum ar fi Wimbledonul5 sau Ladies Day at
Ascot6, pot aduce o cantitate mare de subiecte, centrate mai degrabă pe activităţi periferice,
cum ar fi moda, decât pe activitatea sportivă ca atare.
Două dintre exemplele de tabloide de pe piaţa intermediară sunt Express şi Mail, care-
şi au sediul în Londra, cu ediţiile lor de duminică.

Tabloidele adresate consumatorilor cu venituri mici

Se adresează clasei muncitoare şi, cel mai adesea, publicului tânăr. Deoarece
majoritatea populaţiei este constituită din cele două categorii, tabloidele înregistrează cele
mai mari vânzări. Tind să devină obraznice şi lipsite de respect, cu valori care acordă
întâietate sexului şi celebrităţii, în detrimentul evenimentelor serioase şi importante.

5 Importantă competiţie internaţională de tenis ce se desfăşoară anual la Wimbledon. în sudul Londrei (n.r.);
6 Curse de cai care se desfăşoară timp de o săptămână în localitatea britanică Ascot şi la care participă şi
membri ai familiei regale (n.r.);
Articolele lor sunt, în general, scurte şi picante, având la bază subiecte legate de diferite
personalităţi, cu un vocabular simplu şi o structură gramaticală fără complicaţii, în aşa fel
încât până şi cei mai puţin educaţi cititori să le poată înţelege.
Aşadar, sportul, prin sumedenia de celebrităţi, prin conţinutul dramatic şi capacitatea
de a atrage masele, reprezintă un ingredient important în reţeta alcătuirii unui tabloid. De cele
mai multe ori, principalele articole sportive sunt semnalate pe prima pagină. Gama de
sporturi discutate în articole se îndreaptă cu precădere spre cele mai populare, cum ar fi
fotbalul în Marea Britanie şi în Irlanda, baschetul şi fotbalul american în SUA, crichetul în
India şi Pakistan, crichetul şi variantele populare locale de fotbal în Australia, Noua Zeelandă
şi Africa de Sud. Această tendinţă este urmată chiar şi atunci când cele mai renumite sporturi
sunt în afara sezonului, reporterii căutând subiecte de-a dreptul neînsemnate pentru a
satisface pofta fanilor, uneori în detrimentul sporturilor de sezon.
Sporturile specifice clasei muncitoare, precum boxul, darts, snooker şi cursele
(supuse, deseori, pariurilor), pot fi acoperite într-o măsură mai mare decât în alte ziare.
Sporturile mai puţin urmărite pot fi acoperite numai dacă un anumit eveniment este prea
important pentru a fi ignorat, dar, întrucât tabloidele înclină să valorifice mult patriotismul,
sportivii şi echipele care se remarcă pe scena internaţională se pot trezi în centrul atenţiei
unor astfel de ziare.
Câteva exemple de tabloide adresate celor cu venituri mici sunt Mirror, Sun şi Daily
Star în Marea Britanie (numită, deseori, „tulpina-roşie”, din cauza culorii izbitoare a coloanei
în care sunt menţionaţi membrii redacţiei), Daily Record în Scoţia şi New York Post în SUA.

Ziarele regionale şi locale

Aceste ziare acoperă anumite zone geografice. în ţări precum Marea Britanie, ele se
află în concurenţă cu o presă naţională puternică şi cu multe resurse, bazându-se pe atracţia
pe care o exercită subiectele de interes local şi, nu în ultimul rând, cele din sport. în ţările mai
mari, aşa cum am putut observa mai sus, aproape toate ziarele au sedii regionale. Ziarele
broadsheet şi tabloidele care apar în anumite oraşe pot deţine un monopol virtual, deşi până şi
ţările continentale au cel puţin un ziar naţional, cum sunt USA Today şi The Australian.
Presa cotidiană regională din Marea Britanie s-a restrâns timp de mai mulţi ani şi,
chiar dacă unele oraşe, precum Leeds, Liverpool şi Birmingham, încă mai editează atât ziare
matinale (destinate consumatorilor cu venituri ridicate şi cu un conţinut bogat în ştiri de
interes naţional), cât şi de seară (adresate consumatorilor de mijloc, acoperind cu precădere
subiecte de interes local), majoritatea conţin un singur titlu, publicat de obicei după-amiaza,
dar care este considerat ediţie de seară. Acestea încearcă să se adreseze consumatorilor,
indiferent de spectrul socioeconomic, situându-se undeva între tabloidele destinate celor cu
venituri medii şi celor cu venituri reduse.
Subiectele sportive din aceste ziare abundă în elemente de interes local, relatările lor
fiind influenţate în favoarea sportivilor şi a echipelor locale. Cele mai populare sporturi
predomină în continuare, însă cele cu o puternică susţinere locală – rugbi în 13 în nordul
Angliei, rugbi în 15 în West Country, fotbalul australian (Aussie Rules) în anumite părţi din
Australia, hurling în Irlanda, curling în Scoţia – vor fi şi ele abordate din plin. Sporturile care
nu se bucură de o susţinere prea mare la nivel naţional vor fi evidenţiate dacă sportivii sau
echipele locale se remarcă intr-un mod aparte. Ziarul Star din Sheffield, de exemplu, acordă
foarte mult spaţiu hocheiului pe gheaţă şi baschetului (niciunul dintre aceste sporturi nu este
majoritar în Anglia), deoarece Sheffield Steelers şi Sheffield Sharks sunt cele mai bune
echipe britanice de hochei pe gheaţă şi, respectiv, de baschet.
Radioul şi televiziunea
Canalele de radio sau de televiziune se caracterizează prin aceeaşi tendinţă de a se
adresa unor segmente socioeconomice diferite ale populaţiei. Ele se folosesc de sport în
scopul maximizării audienţei-ţintă. Canalele principale încearcă să se concentreze asupra
celor mai populare sporturi - cum sunt fotbalul în Marea Britanie şi în multe alte ţări, fotbalul
american, baseball-ul şi baschetul în SUA, hocheiul pe gheaţă în Canada. Acele canale care
vizează un spectru socioeconomic mai ridicat pot acoperi sporturile ce se adresează în
principal unei astfel de audienţe, cum ar fi rugbi, golf sau crichet.
Dezvoltarea transmisiunii prin satelit şi prin cablu a dus la o creştere a numărului de
posturi disponibile şi la focalizarea lor. Multe dintre ele sunt dedicate anumitor tipuri de
programe, canalele sportive fiind printre cele mai populare.
Acest trend depinde într-o mare măsură de activităţile de publicitate, care reprezintă
principala sursă de venit a mass-media. Agenţii de publicitate tind să se adreseze şi nişelor
pieţei – de exemplu, tinerii care consumă bere sau femeile de vârstă medie care cumpără
detergent. Ei ştiu că anumite evenimente sportive pot ajunge pe aceste pieţe în număr mare -
aproape orice echipă sportivă principală îi atrage pe tineri, iar Wimbledonul, gimnastica sau
săriturile prezintă interes pentru femei. Una dintre modalităţile prin care agenţii de publicitate
pot prevedea dacă mijlocul de comunicare pe care îl utilizează va atrage audienţa-ţintă este
aceea de a analiza sporturile pe care le acoperă şi spaţiul sau timpul pe care le acordă
fiecăruia dintre acestea. Sporturi precum rugbiul în 13, boxul sau baseball-ul tind să placă
mai mult celor din clasa muncitoare, în timp ce pasionaţii de golf, de rugbi în 15 şi tenis
aparţin unor trepte sociale mai ridicate. Puţine sunt sporturile, aşa cum este fotbalul, care să
atragă toate clasele sociale.

Exerciţiu: Analiza mass-media

Una dintre posibilităţile de a diferenţia mijloacele de comunicare de masă este modul
în care ele abordează subiecte specializate, cum este sportul. Selectaţi câteva ziare
cotidiene, printre care broadsheet, tabloide destinate celor cu venituri medii şi celor cu
venituri mici, dar şi unele publicaţii regionale. Analizaţi conţinutul paginilor de sport,
urmărind:
 numărul paginilor destinate sportului;
 categoriile sportive alese;
 modalitatea în care sunt abordate subiectele sportive – în detaliu sau pe criterii de
personalitate;
 stilul – cum sunt scrise articolele, întrebuinţarea limbajului şi a metaforelor;
 tipul şi lungimea articolului – relatări despre meciuri, ştiri sau feature.
După ce aţi adunat toate aceste informaţii, analizaţi modul în care acoperirea
subiectelor variază în diferite sectoare ale pieţei. Încercaţi să răspundeţi la
următoarele întrebări:
 Aceste ziare acoperă aceleaşi sporturi – şi, dacă nu, din ce cauză?
 Subiectele sunt acoperite la fel de detaliat şi în articole de aceeaşi lungime?
 Se acordă o mai mare importanţă personalităţii sau faptelor?
 Cum sunt diferenţiate aceste lucruri între ziarele broadsheet şi tabloide?
 Cum se adaptează ziarele regionale la această situaţie?
 Cum variază structura limbajului? Ce anume spune acest lucru despre audienţele
respective?
Adaptarea la specificul audienţelor
Deoarece mass-media naţionale vizează anumite sectoare de populaţie, jurnaliştii care
activează în cadrul acestora trebuie să ţină cont de nivelul de educaţie, de nivelul veniturilor,
precum şi de gama de interese ale unei eventuale audienţe. Pe de altă parte, ziarele regionale,
posturile de radio şi canalele de televiziune tind să facă pe placul comunităţilor în totalitatea
lor, iar factorul-cheie care le diferenţiază este reprezentat, în acest caz, de interesele locale.
Interesul pentru sport este susceptibil în special la factorii naţionali, regionali şi
socioeconomici. În secolul al XIX-lea s-au dezvoltat foarte multe sporturi moderne în Marea
Britanie, care apoi s-au răspândit pe întregul glob. În afară de fotbal, care se bucură de o
imensă popularitate în rândul tuturor claselor sociale şi în majoritatea ţărilor, nivelul
interesului acordat sporturilor principale tinde să varieze în funcţie de ţară, chiar şi de regiune
şi de clasele socio-economice.
De exemplu, în Australia, rugbiul în 13 este principalul sport de iarnă în unele zone,
iar rugbiul în 15 şi fotbalul australian, în altele. În Africa de Sud, rugbiul în 15 este
principalul sport de iarnă în rândul populaţiei europene, iar fotbalul e de departe mai popular
în rândul celor de culoare. În Marea Britanie, rugbiul în 15 este popular în zonele rurale, în
rândul grupurilor cu un nivel socio-economic mai ridicat, în timp ce rugbiul în 13 e rezervat
aproape în exclusivitate zonelor industriale din nordul Angliei, unde se bucură de un public
numeros, format din clasa muncitoare. în Australia şi Noua Zeelandă, crichetul este popular
în rândul tuturor claselor sociale şi al tuturor categoriilor de vârstă, spre deosebire de Anglia,
unde county cricket tinde să fie preferat de către pensionari, în timp ce Test cricket şi one-day
cricket prezintă un interes mai larg. Pe subcontinentul indian, crichetul are un public masiv şi
împătimit în rândul tuturor sectoarelor comunităţii. Cu toate acestea, mass-media din
America de Nord acordă foarte puţin spaţiu vreunuia dintre aceste sporturi. Programul
acestora din urmă este dominat de jocuri indigene, cum ar fi fotbalul american, hocheiul pe
gheaţă, baseball-ul şi baschetul, în contextul în care niciunul dintre acestea (excepţie făcând
baseball-ul în Japonia) nu a obţinut statutul de sport naţional în orice alt loc din lume.
Interesul pentru sport, în special în rândul bărbaţilor, dar din ce în ce mai mult şi în
rândul femeilor, este elementul pe care majoritatea ţărilor dezvoltate îl au în comun.
Cercetările efectuate în Marea Britanie de către Newspaper Marketing Agency (NMA) au
arătat că 54% dintre cititorii de tabloide se opresc mai întâi la paginile de sport, în timp ce
mai mult de o treime dintre cititorii de broadsheet procedează la fel. Această cifră a crescut la
aproape 70% pentru cititorii de tabloide şi la 61 % pentru cititorii de broadsheet, dacă se
consideră şi numărul celor care aruncă o privire peste prima pagină şi trec apoi la paginile de
sport.
Ceea ce ei citesc din paginile respective este important pentru viaţa lor de zi cu zi.
Sportul este unul dintre cele mai disputate subiecte, trezind mai multe pasiuni decât altele. De
asemenea, sportul are o distribuţie de celebrităţi ale căror activităţi prezintă deseori interes
pentru persoanele care nu sunt pasionate cu adevărat de sport. Prin urmare, multe persoane
citesc paginile de sport atât din plăcere – relaxare şi amuzament –, cât şi pentru a se informa.

Cai de bătaie

Toate cele menţionate mai sus, precum şi corelaţia vizibilă dintre interesul pentru un
anumit sport şi statutul social au implicaţii semnificative pentru un jurnalist. Aceasta
determină nu numai gama de sporturi alese de anumite ziare sau posturi de radio şi
televiziune, dar şi modalitatea în care ele vor fi abordate.
Alegerea sporturilor care să fie acoperite şi importanţa ce li se acordă vor reflecta
preferinţele implicite ale audienţelor. La aceasta contribuie şi stilul redactării, pornind de la
dimensiunea articolelor individuale până la alegerea limbajului şi a metaforei. Jurnaliştii care
scriu pentru ziare specializate pornesc de la presupunerea că cititorii lor posedă un nivel
ridicat de cunoştinţe fundamentale, în timp ce ziariştii ce trimit articole publicaţiilor generale
se confruntă cu o misiune uneori dificilă, şi anume aceea de a furniza audienţei toate
informaţiile de care aceasta are nevoie pentru a înţelege articolul, fără a le da unor cititori
impresia că le „vorbeşte de sus”. Este mai sigură presupunerea că majoritatea persoanelor
interesate de sport din Marea Britanie înţeleg deja regulile de bază ale fotbalului şi ale
crichetului şi că populaţiile din alte ţări cunosc la fel de bine sporturile lor naţionale.
Sporturile de interes scăzut presupun mai multe explicaţii, iar jurnaliştii care se specializează
în acestea trebuie să evite capcana de a se aştepta din partea cititorilor lor să ştie despre acel
sport la fel de multe ca ei.

Exerciţiu
Alegeţi un text dintr-un tabloid sau broadsheet publicate în aceeaşi zi. Comparaţi
modurile în care sunt acoperite evenimentele sportive, acordând o atenţie deosebită
stilului, vocabularului şi lungimii propoziţiilor şi a paragrafelor. Alegeţi apoi un alt
articol sportiv din tabloid şi rescrieţi-l în stilul unui broadsheet. Comparaţi varianta
dumneavoastră cu cea din broadsheet. Luaţi apoi un articol dintr-un broadsheet,
rescrieţi-l în stilul unui tabloid şi comparaţi varianta dumneavoastră cu cea din
tabloid.

Semnificaţia culturală a sportului

Semnificaţia culturală a sportului depăşeşte cu mult importanţa industriilor de
divertisment şi a mass-media. Într-o lume ce se micşorează tot mai mult, în care oamenii se
caracterizează printr-o mobilitate socială şi geografică de proporţii, sportul ajută la păstrarea
identităţii lor locale şi naţionale. De exemplu, întrucât majoritatea celor care fac parte din
populaţia Europei sunt cetăţeni ai Uniunii Europene, utilizând aceeaşi monedă, aceştia se pot
agăţa cu putere de rădăcinile lor prin intermediul echipelor sportive locale sau naţionale.
Jurnaliştii sportivi ajută la stabilirea şi menţinerea acestei semnificaţii culturale. Ajutorul
poate fi exprimat prin atitudinea lor faţă de succesul sau eşecul echipelor naţionale, de pildă,
şi, uneori, prin metode nu tocmai sănătoase.
Deşi s-ar putea spune că pacea a cuprins teritoriile ţărilor dezvoltate, sportul
internaţional este deseori prezentat de către mass-media ca un mijloc de perpetuare a unor
vechi rivalităţi politice, şi chiar a războaielor. Toate acestea pot fi identificate cu uşurinţă în
limbajul utilizat de jurnalişti la meciurile de fotbal dintre Anglia şi Germania, când India
joacă crichet cu Pakistan sau când Noua Zeelandă joacă rugbi cu Australia.

Concluzie
Mass-media reprezintă unul dintre subiectele cel mai uşor de studiat, deoarece cu toţii
citim ziare şi reviste, ne uităm la televizor şi ascultăm radioul în fiecare zi. Nu aţi fi citit
această carte dacă nu ar fi fost aşa. Fără a fi nevoiţi să ne oprim din activităţile noastre
obişnuite, putem învăţa foarte multe lucruri despre modul în care funcţionează mass-media
dacă ne raportăm activ, şi nu pasiv, la consumul nostru zilnic de produse media.
În momentul în care ascultaţi radioul, urmăriţi o anumită activitate sportivă la
televizor sau citiţi ziare şi reviste de specialitate, încercaţi să conştientizaţi modul în care
anumite mijloace de comunicare de masă alimentează audienţe diferite. Toate acestea impun
anumite cerinţe jurnaliştilor, în special în ceea ce priveşte stilul. Analizaţi-le cu atenţie şi
încercaţi să vedeţi care dintre pieţe se potriveşte cel mai bine stilului dumneavoastră. Studiaţi
activitatea jurnaliştilor pe care îi admiraţi şi încercaţi să-i imitaţi. Nu este nimic rău în a imita
pe cineva, atât timp cât nu se ajunge la plagiat, pentru că stilul unui bun jurnalist vă va oferi
un model necesar din care să se dezvolte propria dumneavoastră voce.
O privire mai analitică asupra porţiei zilnice de jurnalism sportiv vă va ajuta să
stăpâniţi cu mai multă uşurinţă acele calităţi pe care le vom studia în capitolele următoare.

Rezumat
Jurnalismul sportiv s-a extins foarte repede în ultimii ani, reprezentând un instrument
important pentru activităţile de marketing ale organizaţiilor mass-media, mai ales pentru
televiziunea prin satelit. Sportul şi mass-media se află într-un raport simbiotic. Vânzarea
drepturilor în mass-media a dus la creşterea veniturilor unui număr mare de organizaţii
sportive, precum şi la un grad mai ridicat de profesionalizare şi comercializare a sportului. În
schimb, mass-media au transformat modul de funcţionare a sportului profesionist.
Organizaţiile mass-media au modalităţi specifice de producere a jurnalismului sportiv şi de
direcţionare a sa către anumite audienţe. Mass-media conferă sportului anumite categorii de
semnificaţie culturală.
 Capitolul 2

Redacţia de sport

Din cuprins

 Rolul redactorului sportiv

 Agenda
 Planificarea în avans
 Previziunile
 Pregătirea materialului

Obiective

 Înţelegerea modului în care se conduce un departament de ştiri sportive în cadrul unui

ziar
 Recunoaşterea responsabilităţilor redactorului sportiv
 Identificarea rolurilor altor jurnalişti-cheie
 Recunoaşterea importanţei unei planificări în avans
 Înţelegerea procesului de producţie a unui ziar

Deoarece acoperirea subiectelor sportive este o muncă de specialist, majoritatea

organizaţiilor mass-media (aşa cum am putut observa în capitolul 1) au creat departamente
sportive care funcţionează aproape independent de celelalte departamente. Dimensiunea
acestor secţii sportive variază în funcţie de mărimea organizaţiei şi de importanţa relativă pe
care aceasta o acordă sportului.
De obicei, departamentul sportiv este condus de un redactor sportiv, care este membru
al echipei redacţionale din cadrul organizaţiei, împreună cu redactorul de ştiri, redactorul de
feature şi cu alţi redactori pentru diverse domenii – afaceri, străinătate, artă, modă etc. Prin
natura sa specifică, departamentul sportiv răspunde nu numai de relatările privind
evenimentele sportive, ci şi de ştiri şi feature în domeniu, iar în cazul ziarelor, tot el se ocupă
de structurarea paginilor şi corectarea materialului primit la redacţie.

Rolul redactorului sportiv

Redactorul sportiv coordonează activitatea departamentului de sport. Beneficiind de

ajutorul administrativ al unui secretar, redactorul sportiv se ocupă de selectarea
evenimentelor ce urmează să fie acoperite de către jurnaliştii angajaţi şi freelanceri, distribuie
teme reporterilor, feature, organizează colaborările cu freelancerii, selectează materialul
furnizat de agenţiile de ştiri, planifică paginile sau buletinele, analizează materialele şi se
asigură că departamentul sportiv se încadrează în bugetul pe care îl are.
Soluţia pentru a conduce liniştit departamentul de sport este caietul de note. În ciuda a
ceea ce se crede, rareori se întâmplă ca ştirile (şi mai ales ştirile sportive) să apară dintr-odată.
Multe dintre acestea pot fi plănuite cu minuţiozitate. Aici intervine caietul de note (agenda).
Asemenea celorlalte lucruri stabilite de pe lista necesară unei mari game de sporturi, agenda
cuprinde detalii în ceea ce priveşte numeroase alte evenimente, care vor genera şi ele articole
sportive: întâlniri dintre organe de conducere, audieri disciplinare, festivităţi de premiere,
aniversări ale unor ocazii sportive importante şi altele. Orice subiect despre care se ştie din
timp este numit „pentru agendă”, (cele despre care nu se ştie din timp – moartea unui sportiv
într-un accident de maşină sau un rezultat pozitiv la testele efectuate pentru depistarea unei
substanţe interzise – sunt numite subiecte „în afara agendei”).
De asemenea, agenda este importantă pentru planificarea în avans, care e esenţială în
condiţiile în care activitatea departamentului de sport trebuie să se desfăşoare cu uşurinţă.
Acoperirea unui eveniment sportiv major se poate transforma într-o operaţiune de logistică
amplă, întrucât presupune o organizare detaliată, cum ar fi unele aranjamente pentru
obţinerea acreditării, pentru călătorii şi rezervări la hoteluri, organizarea liniilor telefonice
etc.

Planificarea în avans
Chiar dacă redactorul sportiv este responsabil, în cele din urmă, pentru conţinutul
paginilor de sport şi pentru împărţirea activităţilor către fiecare jurnalist în parte, de fapt,
acestea tind să fie rezultatul unui proces mai democratic. Alţi membri marcanţi ai echipei
sportive vor contribui şi ei, iar redactorii sportivi se vor orienta în funcţie de cunoştinţele pe
care le au şi de dorinţele experţilor pe care îi consultă pentru anumite sporturi. Deseori se
procedează în acest fel pe criterii informale, dar forumul de planificare formală poate fi
identificat în şedinţa de redacţie.
Şedinţa le oferă jurnaliştilor specialişti oportunitatea de a solicita evenimentele pe
care ar dori să le acopere în zilele şi săptămânile următoare şi de a negocia spaţiul pe care îl
consideră necesar pentru sporturile respective. Sporturilor majore li se va acorda zilnic niște
spaţiu în paginile de sport şi, chiar dacă sunt în afara sezonului, majoritatea sporturilor
populare vor primi şi ele un anumit spaţiu. Totuşi, suma spaţiilor acordate fiecărui sport în
parte, precum şi numărul total de pagini oferit sportului în ziare variază în funcţie de ceea ce
se întâmplă în fiecare zi. în timpul unor evenimente precum „finala” de golf sau tenis,
Jocurile Olimpice sau campionatele mondiale de atletism, se va acorda mai mult spaţiu
sporturilor considerate în general minore, în detrimentul celor „principale”. Întotdeauna va
exista însă un motiv pentru care reprezentanţii domeniilor principale vor solicita mai mult
spaţiu.
Viziunea jurnalistului sportiv principal joacă deseori un rol important în privinţa
modului de alocare a spaţiului. El este, de obicei, un jurnalist sportiv experimentat, cu o
viziune bine definită şi cu un stil aparte, care are competenţa de a scrie despre oricare dintre
subiectele alese. Acesta este, de obicei, evenimentul principal al zilei. Rezultatul poate fi un
reportaj de atmosferă, ce prezintă un punct de vedere detaşat asupra evenimentului, ceea ce
înseamnă că va fi trimis un al doilea jurnalist – de obicei, specialistul principal în sportul
respectiv pentru o relatare convenţională. Într-adevăr, în cazul evenimentelor majore, cum
sunt jocurile internaţionale, va fi trimis pentru a furniza o relatare convenţională. Într-adevăr,
în cazul evenimentelor majore, cum sunt jocurile internaţionale, un singur ziar ar putea să-şi
trimită reporteri pentru a analiza evenimentul din perspectiva ambelor echipe, iar uneori îi
determină pe antrenorii sau pe jucătorii din echipele adverse să le ofere impresiile lor după
disputarea meciurilor. Aceste impresii devin, de regulă, „scrierile din umbră” ale multor altor
reporteri.
Ziariştii angajaţi, care sunt specializaţi în fiecare dintre sporturile principale, vor
solicita şi ei un anumit spaţiu, specificând acele evenimente pe care le vor acoperi ei înşişi,
precum şi cele pentru care vor avea nevoie de ajutorul unor freelanceri. Reporterii care îşi
desfăşoară activitatea în baza unui contract vor păstra legătura în mod regulat cu redactorul
sportiv, actualizându-şi orarul lor pentru zilele şi săptămânile următoare.
 Majoritatea redacţiilor sportive solicită serviciile unui număr de jurnalişti specializaţi
în sporturile minore, precum snooker, hochei, hochei pe gheaţă, baschet sau bowling. Ei sunt,
în general, freelanceri care lucrează nu pentru una, ci pentru mai multe organizaţii – pentru
un ziar cotidian, pentru un ziar de duminică, pentru un post de radio şi, poate, chiar
comentează unele evenimente în cadrul unor emisiuni televizate. De obicei, aceştia au relaţii
excelente cu organele de conducere şi cu jucătorii din sporturile minore, relaţii pe care niciun
reporter sportiv angajat nu ar avea timp să le cultive. De asemenea, pot acoperi şi alte sporturi
în afara sezonului.
Redacţia sportivă are acces, totodată, la textele şi imaginile produse de agenţiile de
ştiri independente, dintre care unele sunt specializate în domeniul sportiv. Principalele
agenţii, cum ar fi Press Association în Marea Britanie, oferă texte acelor organizaţii de ştiri
care beneficiază constant de serviciile lor. Textul e disponibil online şi este actualizat în
permanenţă. Agenţiile furnizează ştiri din domeniul sportiv, relatări despre evenimente
sportive, clasamente, avanpremiere, feature şi concluzii. Alte agenţii, mai mici, acţionează in
oraşe şi, pe lângă faptul că furnizează ştiri sportive generale, se specializează în afacerile
cluburilor sportive locale. Ele acceptă comenzi pentru a furniza relatări despre diverse
meciuri destinate ziarelor, radiourilor, televiziunilor şi serviciilor online.
Hotărârile ce trebuie luate se referă nu numai la care dintre evenimente urmează să
participe membrii organizaţiei, ci şi care dintre acestea vor fi redate sub formă de feature sau
de profiluri ale principalilor participanţi. Jurnaliştii sportivi nu numai că analizează
retrospectiv evenimentul sportiv care s-a desfăşurat într-o zi anterioară, dar îl au în vedere şi
pe cel ce se desfăşoară în ziua respectivă sau în zilele următoare. Avanpremierele sunt
importante nu numai pentru că oferă audienţei informaţii cu privire la evenimentele sportive
programate în perioada următoare, dar şi pentru că ocupă spaţiul în zilele în care nu există
prea multă acţiune în domeniu. De exemplu, suplimentele sportive ale ziarelor de duminici
includ, de regulă, aproape la fel de multe features în legătură cu evenimentele care urmează și
se desfăşoare ca relatările despre cele întâmplate în zilele anterioare.
Acţiunea care are loc în domeniul sporturilor se pretează foarte bine la fotografii,
imaginile având un rol important în relatarea unui eveniment. Totodată, sunt de maximă
importanţă pentru un bun design al paginii. Cu toate acestea, niciun redactor sportiv nu va
avea un număr suficient de fotografi pe care să-i trimită la fiecare eveniment pe care doreşte
să-l acopere. Deşi unele publicaţii angajează un fotograf sportiv specialist, multe redacţii
sportive sunt nevoite să apeleze la fotografii specializaţi în ştiri generale, care se vor ocupa de
evenimentele sportive în weekenduri sau seara. Ele se bazează puternic pe serviciile unor
agenţii – dintre care unele sunt agenţii foto specializate în sport – pentru obţinerea
fotografiilor. Totodată, au acces la o bibliotecă de fotografii la care pot apela în momentul în
care un jucător sau un sportiv se remarcă printr-o acţiune care merită să fie transmisă.
Un aspect important al planificării în avans este acela de a se asigura că există un fond
de materiale suficient de mare încât să completeze paginile de sport în zilele „liniştite”, cu
prea puţine evenimente demne de luat în seamă. Aceasta presupune realizarea de
avanpremiere ale evenimentelor ce vor urma şi de profiluri ale persoanelor care vor participa
la ele, features despre sporturile minore, precum lacrosse, badminton sau squash, ce nu
merită prea mult spaţiu, sau features „atemporale” pe teme sportive, care pot fi utilizate
pentru a completa spaţiile în zilele mai slabe.

Exerciţiu
Analizaţi conţinutul unei secţiuni sportive dintr-un ziar de duminică. Alcătuiţi
o listă care să răspundă la următoarele întrebări:
 Câte pagini sunt dedicate relatărilor despre evenimentele din ziua precedentă?
 Câte dintre acele evenimente au implicat mai mult de un singur jurnalist şi care
 era rolul acestora?
 Cât spaţiu se acordă fiecărui sport în parte? Depinde acesta de importanţa
evenimentelor, de interesele bănuite ale audienţei-ţintă a ziarului respectiv sau de
amândouă?
 În ce proporţie s-ar putea spune că paginile respective au fost pregătite din timp?
Ce anume cuprind aceste pagini – informaţii preliminare, comentarii obișnuite,
profiluri, clasamente, sfaturi pentru fitness, informații despre echipamentul
sportiv?
 În ce constă aportul redactorului-șef?
 S-a folosit ziarul de serviciile unor personalități sportive trecute sau prezente?
Dacă da, care a fost rolul acestora?

Previziunile

La sfârşitul unei şedinţe de redacţie se vor stabili previziuni pentru fiecare zi din
săptămâna următoare. Acestea sunt păstrate, de obicei, în memoria unui calculator din reţea,
în aşa fel încât toţi angajaţii să poată avea acces la ele.
Previziunile (pe care unele organizaţii de ştiri le numesc estimări) pentru oricare
dintre zilele respective vor cuprinde o listă a evenimentelor ce trebuie acoperite, cu data la
care au loc, numele jurnalistului desemnat să scrie textul şi diverse detalii în legătură cu alte
acţiuni necesare pentru rezolvarea problemelor privind acreditarea, transportul sau
telefoanele. Uneori pot include şi menţionări ale datelor la care reporterul trebuie să trimită
materialul la redacţie. În momentul în care distribuie subiectele jurnaliştilor, redactorul
sportiv trebuie să aloce şi timpul necesar acestora pentru a călători într-o zi dintr-un loc în
altul sau chiar într-o altă ţară, în ziua următoare.
De asemenea, se va estima care dintre ştirile referitoare la sporturile principale ar
putea să apară în ziua respectivă, oferindu-se detalii în legătură cu momentele în care se
aşteaptă transmiterea unor anunţuri, cu locaţiile în care se vor desfăşura conferinţele de presă,
precum şi unele sugestii cu privire la articolele care vor urma, în cazul în care este necesar.
Se va realiza o trecere în revistă a eventualelor materiale disponibile şi a altor
features, menţionând numele jurnaliştilor cărora le-au fost atribuite, dimensiunea textelor şi
data aproximativă la care acestea pot fi disponibile, precizându-se totodată care dintre
editorialiştii obişnuiţi va publica în ziua respectivă.
În momentul în care s-a luat o hotărâre definitivă cu privire la numărul de pagini
destinate sportului într-o ediţie, fiecărui eveniment i se va acorda un spaţiu sub forma unui
anumit număr de cuvinte. Jurnalistului în cauză i se va comunica, înainte de începerea
evenimentului, câte cuvinte va trebui să conţină articolul său.

Ce ne spun previziunile
Evenimentele şi sporturile alese de un anumit ziar pentru a fi prezentate reflectă
interesele cititorilor englezi, în general, şi ale cititorilor publicaţiei respective, în particular.
Fotbalul este sportul naţional britanic, urmărit de persoane care fac parte din toate categoriile
sociale. FA Cup, cea mai veche competiţie din lume, are un loc special în inimile pasionaţilor
de fotbal englezesc şi creează scene de un real dramatism. Tragerea la sorţi a făcut ca două
dintre cele mai bogate cluburi din Anglia, Manchester United şi Chelsea, să joace cu echipe
mai slabe, ca Northampton Town, un club de ligă inferioară, şi Scarborough, care nici măcar
nu este membră a Ligii de Fotbal. În astfel de situaţii, jurnaliştii sportivi sunt conştienţi că ar
putea obţine un reportaj despre un meci-surpriză, aşa încât celor două meciuri li se acordă
prioritate.

Cu toate acestea, faptul că despre rugbiul în 15, golf şi tenis – considerate, de obicei,
sporturi de importanţă medie – se scrie substanţial sugerează că este vorba de previziunile
unui ziar broadsheet, care se adresează consumatorilor cu venituri ridicate.
Unele alegeri şi priorităţi merg pe direcţia reliefării personalităţii. Jurnalistul principal
a ales să urmărească meciul disputat între Northampton şi Manchester United nu numai
pentru că acesta ar putea oferi un rezultat-surpriză, dar şi pentru că managerul echipei United,
Sir Alex Ferguson, este subiectul unei poveşti „din afara jurnalului”, care implică o dispută
cu doi dintre principalii acţionari ai clubului. Acţiunea de a scrie despre ambele subiecte
poate furniza un interesant reportaj de atmosferă, mai ales dacă United pierde meciul
respectiv.
În acelaşi fel, o partidă de snooker, relativ neînsemnată, aşa cum este finala Welsh
Open, probabil că nu ar necesita un spaţiu mai mare intr-un ziar broadsheet, dacă nu ar
presupune prezenţa fostului campion mondial Steve Davis, care a avut norocul să deţină titlul
mondial timp de nouă ani, de la vârsta de 46 de ani. De asemenea, se poate observa că,
întrucât partidele de snooker se prelungesc până noaptea târziu, există acele planuri pentru
situaţii neprevăzute, în caz că rezultatul nu va fi cunoscut până când ziarul intră în tipar.
Probabil aţi observat până acum că evenimentele importante, în care sunt implicate
cele mai susţinute şi de succes echipe, sunt prezentate de către jurnaliştii angajaţi şi dezbătute
pe un spaţiu mai mare. Freelancerii sunt solicitaţi pentru a acoperi evenimentele mai puţin
importante, iar spaţiul care li se oferă este mai redus.
Faptul că majoritatea elementelor cuprinse în previziunile sportive fac referire la
evenimente stabilite deja implică posibilitatea de a planifica paginile din timp, alocând un
anumit spaţiu articolelor şi imaginilor.
Previziunile constituie un instrument de lucru valoros, fiind „tiparul” pe care se
construiesc zilnic paginile de sport, în ciuda faptului că acestea sunt adăugate şi modificate în
permanenţă. Ele pot fi răsturnate pur şi simplu numai în cazul apariţiei unei ştiri în premieră,
cum ar fi o tragedie petrecută pe stadion sau demisia antrenorului unei importante echipe
internaţionale.

Trecerea graniţei
Previziunile sportive sunt comunicate şi altor departamente în cadrul unei şedinţe
generale, nu numai pentru a-i ţine pe redactori şi pe alţi membri la curent cu ceea ce va
apărea în paginile de sport, dar şi pentru că sportul ocupă acum un loc atât de important în
cultura ţărilor occidentale, încât cele mai mari reportaje ies pur şi simplu din paginile de sport
şi-şi fac loc în secţiunea destinată ştirilor de interes general. Sportivii ce câştigă medalii de
aur la Olimpiade, echipele naţionale care câştigă titluri mondiale, cluburile locale ce obţin
titluri naţionale, angajarea sau demisia unui antrenor de echipă naţională şi scandalurile în
care sunt implicate figuri marcante din lumea sportului ajung să stârnească interesul unor
cititori care, de regulă, nu urmăresc ştirile sportive. Aceste informaţii sunt deseori scoase în
evidenţă în paginile ştirilor generale, conţinând trimiteri la un articol mai detaliat care poate fi
găsit în paginile de sport.
Astfel de articole presupun deseori existenţa unei colaborări între jurnaliştii sportivi şi
reporterii de ştiri generale. Un jurnalist sportiv va acoperi evenimentul în sine şi reacţia pe
care o generează în lumea sportului; unui reporter de ştiri generale i se cere să analizeze
importanţa la nivel local şi naţional a aceluiaşi eveniment, furnizând detalii legate de reacţia
unui public mai larg.
Reporterii de ştiri generale, precum şi autorii de features sunt foarte atenţi la
previziunile sportive, deoarece acestea furnizează deseori „pretexte” pentru o serie de articole
corelate, pe care să le prezinte în alte secţiuni ale ziarului respectiv. Aceste articole apar, de
cele mai multe ori, ca fundal pentru un anumit detaliu al unei ştiri sportive şi, deoarece un
astfel de articol sportiv prin excelenţă a trecut într-o altă zonă, este denumit articol crossover
(vezi capitolul 6).

Exerciţiu
Iată un exerciţiu interactiv, în cadrul căruia un grup de studenţi poate simula
desfăşurarea unei şedinţe săptămânale a redacţiei sportive. Unul dintre studenţi va fi
redactorul sportiv, iar ceilalţi îşi vor asuma unele sau chiar toate rolurile următoare
(deşi unele pot fi modificate dacă în regiunea în care vă aflaţi predomină alte sporturi):
 jurnalist specializat în sport;
 jurnalist specializat în fotbal;
 doi reporteri pentru fotbal;
 ziaristul pentru crichet;
 ziaristul pentru rugbi în 15;
 ziaristul pentru rugbi în 13.
Stabiliţi publicaţia pentru care lucraţi – broadsheet; tabloid destinat consumatorilor cu
venituri medii, tabloid de tip „tulpină-roşie” sau cotidian regional întrucât aceasta vă va
influenţa deciziile pe care trebuie să le luaţi. Căutaţi o listă de evenimente sportive
fixate pentru weekendul următor. Acestea pot fi găsite, de obicei, în secţiunile sportive
ale ziarelor de duminică. Ea ar trebui să cuprindă informaţii despre toate sporturile
locale principale, precum şi despre orice alt eveniment major de talie internaţională
care ar putea interesa audienţa ziarului respectiv. Ceea ce trebuie să faceţi este să vă
opriţi la previziunile pentru ziarul de duminica următoare, relatând despre evenimentele
care se desfăşoară sâmbătă şi făcând avanpremiere legate de cel programat să se
desfăşoare în ziua apariţiei ziarului (duminică), dar şi de alte evenimente importante ce
vor avea loc în următoarele zile ale săptămânii. Pe lângă jurnaliştii menţionaţi mai sus,
puteţi apela la un număr mare de jurnalişti colaboratori specializaţi în atletism, tenis,
golf şi box, deşi fiecăruia dintre aceştia i se poate cere la un moment dat să-şi încerce
mâna şi în alte sporturi mai puţin importante. Totodată, aveţi fondurile necesare pentru
a angaja zece reporteri freelance pentru meciuri.
Fiecare dintre jurnalişti trebuie să analizeze evenimentele programate şi să decidă
despre care dintre ele doreşte să scrie. Trebuie să se gândească la acei sportivi,
jucători sau antrenori pe care ar dori să-i intervieveze în scopul realizării articolelor
feature care să prefigureze următoarele evenimente. După toate acestea, trebuie să se
pregătească pentru a solicita spaţiu în ediţia de duminică şi pentru a-şi susţine colţul
de pagină în faţa celorlalţi jurnalişti prezenţi. Redactorul sportiv ar trebui, aşadar, să-i
ofere fiecărui membru al echipei şansa de a-şi susţine subiectele alese, precum şi
spaţiul corespunzător. Decizia finală îi revine redactorului sportiv, care trebuie să
echilibreze cerinţele conflictuale ale echipei cu propria lui listă de priorităţi, decizie
ce va fi influenţată şi de interesele bănuite ale cititorilor ziarului respectiv, în
momentul în care s-a ajuns la o înţelegere, trasaţi lista previziunilor pentru
următoarea ediţie a ziarului de duminică.
Pregătirea materialului
Scopul întocmirii listei de previziuni este acela de a oferi certitudinea faptului că
jurnaliştii ştiu ce vor, ştiu ce trebuie să facă, precum şi momentul în care materialul poate fi
trimis la redacţie. Cel mai bun articol din lume îşi pierde valoarea dacă nu reuşeşte să fie
publicat la timp, iar dacă jurnaliştii şi reporterii nu-şi fac meseria în mod eficient, procesul
complex şi solicitant care duce la apariţia unui ziar nu va mai funcţiona. Majoritatea ziarelor
publică un anumit număr de ediţii zilnic, pentru a fi transmise în diverse locuri ale ariei lor de
distribuţie. Dacă un material nu ajunge când trebuie la departamentul sportiv, ediţiile fie îşi
vor pierde termenele-limită (ceea ce ar însemna că nu vor putea fi distribuite, ziarul pierzând
astfel bani), fie cititorii vor primi informaţii incomplete.
Totuşi, scrierea şi completarea unui material reprezintă abia prima etapă a unui proces
complex şi solicitant. În momentul în care acesta ajunge pe masa redacţiei de sport, timpul
devine esenţial, aşa că e bine să se facă din timp tot ce se poate.
Unele materiale care urmează să apară în paginile de sport, cum ar fi avanpremierele
şi articolele feature, unele reportaje în premieră, listele de evenimente planificate, cronicile
etc., pot fi pregătite cu mult timp înainte de termenul-limită al apariţiei primei ediţii. Se va
aloca spaţiul necesar, iar editorii de desk vor verifica manuscrisul, îl vor aduce la
dimensiunile necesare şi vor scrie titlurile. Odată rezolvate aceste probleme, eforturile se
concentrează asupra acţiunii urgente de a prelucra rapoartele primite despre evenimente, în
ritmul ÎN care încep să sosească, adică pe la mijlocul după-amiezii (în weekend) sau la orele
serii (la mijlocul săptămânii).
Până în acest moment, majoritatea jurnaliştilor se vor afla în afara redacţiei,
participând la evenimentele despre care vor scrie, dar o serie de alţi editori de desk, dintre
care mulţi lucrează ocazional, iar unii sunt aduşi de la departamentul de ştiri generale, vor fi
transferaţi pentru a face faţă numeroaselor manuscrise, fiecărui editor de desk i se va acorda
un anumit număr de evenimente sau articole de care să se ocupe.
Pentru a fi siguri că textul va putea fi pregătit în timp util pentru a apărea în următorul
număr, li se va cere reporterilor să trimită articolele în mai multe reprize (vezi capitolul 4).
Misiunea editorilor de desk este aceea de a pregăti reprizele fiecărui articol, aşa cum sosesc la
redacție, verificându-le din punctul de vedere al erorilor factuale și al greșelilor de ortografie
şi gramatică. Apoi reunesc aceste reprize într-un articol complet, pe care îl scurtează, dacă
este necesar, şi căruia îi dau un titlu, asigurându-se că fiecare dintre articolele de care sunt
responsabili este pregătit pentru tipar până la termenul-limită al următoarei ediţii.
La fel trebuie să procedeze şi cu relatările rescrise pe care jurnaliştii le trimit la
redacţie pentru ediţiile următoare. Paginile complete, cuprinzând articolele aşezate în spaţiile
stabilite, sunt adunate laolaltă imediat ce au fost verificate de către editorul de desk. În
momentul în care o pagină este completă, se trimite în variantă electronică pentru a fi
transformată într-o placă metalică, pentru presă. Deoarece întârzierea unui singur articol
poate să ţină în loc o pagină întreagă, se scriu aşa-numitele articole „de rezervă”, pentru a
evita asemenea neplăceri.

Rezumat

Organizarea conţinutului sportiv al unui ziar sau al unui buletin este un proces
complex. Rolul principal îl deţine redactorul sportiv, care îşi asumă totala responsabilitate în
alegerea evenimentelor ce urmează să fie acoperite şi în desemnarea personalului (angajaţi
sau freelanceri). Jurnaliştii sportivi trebuie să fie adevăraţi experţi în domeniile lor, mai ales
dacă vor să-şi desfăşoare activitatea în mod eficient, iar majoritatea dintre ei se specializează
pe un număr redus de sporturi. De obicei, materialul este redactat şi pregătit în condiţiile unor
termene-limită stricte şi trebuie să aibă o anumită dimensiune.
 Capitolul 3

Surse

Din cuprins

 Persoanele de contact și registrele

 Informațiile oficiale și conferințele de presă
 Sponsorii
 Serviciile prin cablu și agențiile de știri
 Alte media

Obiective
 Înţelegerea modului în care jurnaliştii sportivi îşi găsesc informaţiile
 Recunoaşterea importanţei construirii anumitor relaţii
 Înţelegerea diferenţelor dintre informaţiile oficiale şi cele neoficiale
 Identificarea surselor oficiale de informaţii
 Înţelegerea rolului pe care îl au serviciile prin cablu şi paginile web
 Recunoaşterea importanţei utilizării şi a altor media ca surse de informare

Jurnaliştii nu pot acţiona fără să primească un flux constant de informaţii. Aşadar,

unde anume le pot găsi ?
Una dintre principalele calităţi-cheie ale reporterului de ştiri generale este aceea că
trebuie să scrie cu autoritate despre orice subiect, indiferent dacă are sau nu cunoştinţe în
domeniul respectiv. Totuşi, jurnaliştii care se specializează trebuie să ajungă la o cunoaştere
detaliată a subiectelor pe care le discută, mai ales că audienţa lor – în cazul de faţă, fanii
sporturilor – este, de cele mai multe ori, extrem de informată.
Jurnaliștii sportivi ajung în acest domeniu având o serie de cunoştinţe elementare ca
urmare a faptului că au fost întotdeauna interesaţi de sport. Poate fi vorba despre o cunoaştere
cuprinzătoare a sportului, în general, dar majoritatea jurnaliştilor sportivi se specializează în
domenii specifice. Unii dintre ei se concentrează asupra unui sport de iarnă şi a unuia de vară.
Numai jurnaliştii foarte apreciaţi sunt trimişi în deplasare pentru a acoperi întregul spectru
sportiv.
Cunoştinţele elementare şi detaliate ale jurnaliştilor în ceea ce priveşte sportul despre
care scriu, jucătorii şi oficialităţile implicate în sportul respectiv constituie, de cele mai multe
ori, cea mai utilă sursă de informaţii. Aceste elemente le oferă posibilitatea de a anticipa
reportajele, dar şi reacţia la ele completând imediat informaţiile de bază în funcţie de
cunoştinţele pe care le au. Aceasta presupune, totodată, faptul că jurnaliştii ştiu cui să se
adreseze pentru a-şi fundamenta un articol şi cum anume să ajungă rapid la acele persoane în
orice moment din zi şi din noapte.

Relaţii

Toate acestea necesită crearea unor relaţii – cu persoane din interior, care doresc să
vorbească oficial sau neoficial despre ei înşişi sau despre alţi membri, antrenori sau
oficialităţi, despre cluburi şi alte grupări aflate la conducere. Majoritatea oamenilor sunt din
fire suspicioşi faţă de mass-media şi faţă de interpretarea ce poate fi dată unei remarci
negândite bine sau lipsite de inteligenţă. A crea relaţii înseamnă, aşadar, a dezvolta un raport
bazat pe încredere între jurnalist şi informator, care va dori să fie sigur că tot ce spune va fi
privit cu responsabilitate. În plus, persoanele de legătură vor dori să fie siguri că toate
informaţiile pe care le oferă ca detalii de bază (şi nu pentru a fi publicate) nu vor apărea în
presa scrisă sau la televiziune. Aşadar, este esenţial ca atât jurnalistul, cât şi persoana de
legătură să înţeleagă bine la ce se referă fiecare dintre ei când utilizează cuvântul neoficial
(off the record).
Se înţelege de la sine că în momentul în care un jurnalist primeşte informaţii în mod
oficial (on the record), acestea pot fi folosite în media şi atribuite persoanei care le-a furnizat.
Toţi jurnaliştii vor presupune că numai dacă nu li se sugerează altceva oamenii le vorbesc în
mod oficial.
Conversaţiile neoficiale pot genera mai multe dificultăţi. Faptul că unui jurnalist i se
comunică în mod neoficial ceva înseamnă, mai precis, că acele informaţii sunt numai pentru
el şi nu ar trebui făcute publice. Totuşi, cuvântul respectiv este utilizat uneori şi în contextul
în care informaţia poate fi folosită, fără a fi atribuită însă celui care a furnizat-o – se mai
numeşte informaţie neatribuită. Se practică foarte des în cercurile politice, în care se
utilizează un sistem de briefinguri de presă de tip „lobby” pentru a-i informa pe jurnalişti în
legătură cu opiniile celor de la guvernare şi ale celor din opoziţie. Demnitarii care
organizează aceste briefinguri sunt cunoscuţi sub numele de spin-doctors.
Această practică este mai rar întâlnită în sport, deşi se ştie că unii impresari sportivi,
ce decid să plaseze informaţii în mass-media, de care să beneficieze apoi clienţii lor (cum ar
fi, de exemplu, dorinţa unui jucător de a schimba clubul din care face parte) au procedat în
acest fel. Briefingurile de presă de tip „lobby” se întâlnesc deseori în politica sportivă, mai
ales în situaţiile în care grupările aflate la conducere din mai multe ţări vor să liciteze pentru a
găzdui un eveniment de proporţii, cum ar fi Jocurile Olimpice. Persoanele de legătură la care
se apelează în mod obişnuit cunosc foarte bine regulile pe baza cărora se desfăşoară
conversaţia cu un jurnalist, dar dacă relaţia se află la început, este important ca fiecare dintre
părţile implicate să înţeleagă condiţiile în care are loc transmiterea de informaţii.
Nu este dificil să alcătuieşti o listă cuprinzătoare care să conţină persoanele de
contact, în ciuda suspiciunilor cu care sunt priviţi jurnaliştii în unele cercuri. Multe persoane
se simt flatate de faptul că sunt urmărite de jurnalişti, multora le place să-şi audă vocile la
radio sau să-şi vadă numele tipărit în diverse publicaţii. Cu toate acestea, este mult mai dificil
să convingeţi personalităţi din lumea sportului să-şi divulge numerele de telefon de acasă.
Timpui solicitat acestora din partea mass-media poate fi uriaş, iar dacă nu aţi
dezvoltat o relaţie cu ei încă din vremea în care îşi făceau un nume, aşa cum procedează mulţi
dintre jurnalişti, singura cale de a lua legătura cu ei este prin intermediul impresarilor sau al
cluburilor.

Agende cu persoane de contact

Majoritatea jurnaliştilor au o agendă cu persoane de contact, în care îşi notează
numele, adresele, numerele de telefon şi e-mailurile persoanelor care le-au furnizat
informaţii. Este posibil ca aceleaşi persoane să fie surse utile şi pe viilor. Jurnaliştii vor ţine
legătura în mod regulat cu cele mai importante dintre aceste persoane, sunându-le pentru o
discuţie amicală sau invitându-le la un suc/bere. O listă bună de contacte îi oferă unui
jurnalist posibilitatea de a vorbi uşor şi deschis cu cele mai marcante figuri ale sporturilor
respective, crescându-i în felul acesta statutul profesional, aducându-l în situaţia de a fi
„curtat” şi de alte organizaţii mass-media, ceea ce are un efect benefic asupra salariului. Unii
jurnalişti sportivi dezvoltă relaţii atât de solide cu persoanele lor de contact, încât figuri
marcante din lumea sportului ajung să-i caute în momentele în care doresc să transmită unele
informaţii ce trebuie folosite cu mare atenţie.

Credibilitate şi autoritate
Sursele alese de un jurnalist sau pe care acesta le poate cita vor afecta credibilitatea şi
autoritatea textelor pe care le va redacta. Citatele dintr-o sursă anonimă din cadrul unui club
sportiv nu au aceeaşi autoritate comparativ cu informaţiile atribuite antrenorului sau şefului
executiv.
În mod similar, părerile fanilor şi ale suporterilor au mai multă credibilitate dacă
aceştia sunt reprezentanţii unui grup mai mare, cum ar fi o organizaţie a suporterilor sau o
grupare antirasistă. Purtătorii de cuvânt ai acestor grupări pot fi persoane de contact foarte
utile unui jurnalist sportiv, pentru că oferă elementul de „reprezentare”, spre deosebire de
opiniile fanilor consideraţi individual, care au mai degrabă un caracter personal (deşi ar putea
fi utile dacă este nevoie de voxpopuri – vezi capitolul 8 – pentru articolul respectiv).

Informaţii oficiale
Jurnalismul sportiv este o activitate cu două tăişuri. Pe de o parte, media au într-
adevăr nevoie de informaţii pentru a-şi completa paginile şi buletinele, iar pe de altă parte,
organizaţiile sportive au nevoie de publicitate pentru a atrage masele să participe la
evenimentele lor şi pentru a le cumpăra marfa. Cea mai bună formă de publicitate este gratis,
iar media sunt desigur interesate să o furnizeze.
Majoritatea cluburilor şi organizaţiilor de sport profesionist angajează un agent de
presă sau de relaţii cu publicul care să se ocupe de cerinţele mass-media şi să facă în aşa fel
încât fluxul regulat de informaţii cu privire la cluburile lor şi la persoanele angajate acolo să
ajungă în spaţiul media. Chiar dacă aceasta ar semăna cu manipularea prin mass-media,
cererea pentru accesul la media este deseori atât de mare încât un răspuns organizat este cel
mai rezonabil mod de a o satisface. Totodată, metoda asigură şi accesul tuturor jurnaliştilor.

Cele mai bune cluburi sportive le oferă jurnaliştilor surse de informaţii de-a dreptul
strălucitoare la începutul fiecărui sezon. Agenţii de presă adaugă la acestea obişnuitele
comunicate de presă, care vizează evenimentele care vor urma. Majoritatea acestor informaţii
sunt trimise astăzi prin e-mail şi pot fi găsite pe situri. Ele cuprind date despre jucătorii care
vin sau pleacă de la un club sportiv, despre accidentări şi suspendări, opiniile antrenorului în
legătură cu meciurile ce vor urma, despre selecţionările echipei, interviuri cu jucători,
declaraţii date după susţinerea unui meci, precum şi deciziile antrenorilor şi ale jucătorilor-
cheie. Pot conţine şi referiri la subiecte care nu au legătură cu jocul, cum ar fi îmbunătăţirea
sau modernizarea condiţiilor de pe teren, despre bilete şi preţuri accesibile. Majoritatea
cluburilor importante organizează cel puţin o conferinţă de presă pe zi, chiar şi în afara
sezonului, în încercarea de a menţine în mod regulat în atenţia publicului activităţile pe care
le desfăşoară.
Această informaţie devine accesibilă – uneori înainte de a fi publicată – prin
intermediul paginilor web ale cluburilor sportive. Ele includ, totodată, informaţii utile cu
caracter general, cum ar fi listele echipelor sau detalii cu privire la carierele personale ale
jucătorilor, statistici, anexe, indicaţii pentru a ajunge la diferite stadioane, precum şi o istorie
a clubului respectiv. Jurnaliştii trebuie să consulte în permanenţă paginile web ale ambelor
cluburi înainte de a scrie despre un meci: probabil că mulţi fani au procedat astfel, iar
jurnaliştii ar trebui să ştie cel puţin la fel de mult cât ştiu şi ei.
Accesul direct la antrenori şi la jucători este permis, de regulă, jurnaliştilor care au
privilegiul de a intra pe terenurile de antrenament ale cluburilor şi îi pot aborda pe jucători
imediat după încheierea sesiunilor de antrenament. De obicei, cu câteva zile înaintea unui
meci, antrenorii ţin conferinţe de presă pentru a răspunde la întrebări şi pentru a oferi detalii
în legătură cu diverse accidentări şi selecţionări ale jucătorilor.

Exerciţiu
1. Menţionarea surselor de informaţii pentru un eveniment sportiv important.
Alegeţi un eveniment care urmează să se desfăşoare în următoarele două zile.
Accesaţi paginile web ale echipelor implicate şi adunaţi detalii despre
selecţionarea echipei, accidentări şi suspendări, despre poziţia pe care o ocupă în
ligă, precum şi orice declaraţie relevantă oferită de jucători sau de persoanele
aflate la conducerea clubului în legătură cu jocul respectiv. Scrieţi o
avanpremieră de 200 de cuvinte (vezi capitolul 4) despre eveniment, pe baza
datelor adunate.
2. Conferinţă de presă interactivă. Dacă faceţi parte dintr-un grup, alegeţi o
persoană care să joace rolul antrenorului unui club de sport profesionist. Această
persoană trebuie să viziteze pagina web a clubului respectiv şi să adune aceleaşi
tipuri de informaţii ca în exerciţiul precedent. Trebuie să fie pregătită să dezvolte
subiectul pe marginea informaţiilor respective în momentul în care oferă
răspunsuri la întrebări. (Acurateţea informaţiilor adiţionale nu este importantă
pentru scopul exerciţiului.)
Ceilalţi membri ai grupului trebuie să pregătească o serie de întrebări pe care să le
adreseze antrenorului în cadrul conferinţei de presă. Apoi, antrenorul trebuie să
deschidă conferinţa printr-o declaraţie succintă în legătură cu planurile de
selecţionare ale echipei, înainte de a solicita întrebări din partea celor prezenţi. Ar
trebui să încercaţi să formulaţi întrebările în aşa fel încât răspunsurile să aducă
informaţii complementare celor adresate anterior, determinându-l pe antrenor să
acorde declaraţii dinamice şi folositoare. Adresaţi întrebările într-un mod prietenos
şi încurajator. Rezistaţi tentaţiei de a fi recalcitranţi (atitudine despre care oamenii
cred, în mod eronat, că ar fi normală pentru un jurnalist) şi comportaţi-vă astfel
numai dacă persoana intervievată refuză cu îndârjire să răspundă unei întrebări
importante.
După încheierea conferinţei de presă scrieţi o avanpremieră de aproximativ două
sute de cuvinte, precum cel de mai sus, incluzând şi declaraţiile antrenorului. Cel
care joacă rolul antrenorului ar trebui să ofere un feedback cu privire la întrebările
studenţilor şi la modul în care acestea au fost formulate.

Sponsorii
Un alt grup de persoane care ţin foarte mult să se afle în atenţia publicului îl constituie
sponsorii. Sponsorizarea joacă un rol important în finanţarea majorităţii sporturilor, fiind
totodată principala sursă de venit a unora dintre ele. În schimbul investiţiilor în cluburi, în
sportivi şi organizaţii, sponsorii se aşteaptă să-și vadă numele PE tricouri ŞI PE decorurile din
timpul şedinţelor fotografice şi al transmisiilor televizate. Mulţi dintre aceşti sponsori
cheltuiesc sume importante de bani şi depun mult efort pentru a se asigura că sportul asociat
numelui lor se bucură de cele mai bune profiluri, ceea ce presupune facilitarea, pe cât posibil,
a condiţiilor de muncă ale unui jurnalist.
De exemplu, companiile care sponsorizează ligile le oferă jurnaliştilor pachete
detaliate, înainte de începerea sezonului, ambalate de cele mai multe ori în genţi de umăr utile
şi pe care le pot lua la meciuri. Pachetelor li se adaugă serviciul de ştiri şi statisticile
săptămânale la care reporterii au acces de pe locurile destinate presei din spaţiile în care se
desfăşoară jocurile, pentru a fi apoi transmise redacţiilor sportive ale organizaţiilor mass-
media.
Sponsorul Premier League din fotbalul englezesc, de pildă, realizează un pachet
informaţional în fiecare sâmbătă, în care oferă o privire de ansamblu asupra meciurilor care
se vor disputa în weekend. De asemenea, mai cuprinde o analiză statistică a fiecărui meci, de
o pagină întreagă, şi listele complete ale echipelor, cu specificarea numărului de apariţii ale
fiecărui jucător şi a numărului de goluri marcate. Conţine, totodată, rezultatele meciurilor
recente ale ambelor cluburi, cele ale jocurilor disputate între cele două echipe în ultimele
sezoane, un istoric al meciurilor dintre cele două părţi, precum şi numele celor mai buni
marcatori. Statisticile oferă detalii subtile, cum ar fi media golurilor înscrise şi a celor primite
în timpul unui meci de către fiecare club în parte, numărul de cornere obţinute într-un meci,
media momentelor din timpul jocului în care se înscriu sau se primesc goluri, precum şi
media ratărilor. Înscrierea golurilor este observată în detaliu, analizându-se numărul celor
înscrise cu piciorul stâng, cu dreptul sau cu capul, al celor înscrise din acţiune, din alergare,
din cornere, din penaltiuri, din lovituri libere directe sau indirecte şi autogolurile. De
asemenea, se întocmesc liste cu jucătorii care au avut cele mai multe şuturi, pe poartă sau pe
lângă poartă, cele mai bune pase, alergări, ofsaiduri, faulturi şi lovituri de la 11 metri reuşite.
Pachetul mai cuprinde statistici ale echipelor şi locul pe care îl ocupă în momentul
respectiv în clasament, rapoarte ale arbitrilor care au acordat cartonaşe roşii şi galbene, o grilă
a anexelor şi a rezultatelor pentru ligă, cele mai recente clasamente, o listă a celor mai buni
marcatori, precum şi detalii în legătură cu numărul de meciuri jucate de fiecare echipă de la
ultima victorie, înfrângere, de când a înscris sau a ratat...
Chiar şi cel mai pretenţios jurnalist nu ar putea cere mai mult – în plus, la toate
acestea se adaugă programul din ziua meciului al clubului, oferit încă de pe stadion, care
cuprinde comentariile managerului, rapoarte ale meciurilor recent disputate, profiluri ale
jucătorilor, actualizări ale numărului de accidentări, cronici, ştiri despre club, profiluri ale
jucătorilor din echipa adversă, precum şi statistici mult mai detaliate ale celor două părţi
implicate în meci. De asemenea, jurnaliştilor li se oferă o listă a echipei în care sunt
menţionaţi jucătorii, rezervele şi conducătorii jocului. Unele cluburi furnizează propriile
statistici şi texte ale rapoartelor de presă cu privire la activităţile recent desfăşurate.
Sponsorii evenimentelor unice, cum sunt Jocurile Olimpice, îşi trimit agenţii de presă
în locurile de desfăşurare, pentru a le oferi celor din media un flux constant de informaţii. Cei
implicaţi în evenimente sportive în mişcare, cum ar fi Turul Franţei sau raliurile de Formula
1, se pregătesc intens pentru a răspunde nevoilor unui număr foarte mare de jurnalişti care se
deplasează dintr-un oraş în altul (chiar dintr-o ţară în alta) pentru a urmări cursa.
În momentele mai liniştite din punctul de vedere al activităţilor sportive, sponsorii
pun la cale evenimente cu caracter publicitar, desfăşurate în afara terenului, la care sunt
invitate şi mass-media, cum este, de exemplu, premierea managerului lunii.

Serviciile prin cablu şi agenţiile de ştiri

Organizaţiile mass-media nu se bazează numai pe membrii departamentelor lor sau pe
freelancerii cu care au încheiat contracte în scopul obţinerii tuturor informaţiilor. Multe
dintre acestea sunt furnizate de serviciile prin cablu sau agenţiile de ştiri.
Serviciile prin cablu se numesc astfel pentru că rapoartele lor erau transmise iniţial
prin intermediul telegrafului. Aceste rapoarte sunt disponibile astăzi abonaţilor în varianta
online. Ele sunt mijloacele prin care agenţiile de ştiri fac să circule materialele lor.
Majoritatea oraşelor mari au agenţii de ştiri care adună informaţiile locale pentru a le
vinde apoi organizaţiilor media naţionale. O mare parte din venitul acestora provine din sport,
deoarece acoperă tot ceea ce ţine de echipele şi jucătorii din zonele în care se află, în aceeaşi
măsură ca un ziar local. Acestea pot face legătura între sursele primare locale, cum ar fi
cluburile, şi media regionale şi naţionale, care nu au suficiente resurse pentru a acoperi toate
cluburile în mod corespunzător. Agenţiile de ştiri filtrează articolele locale şi le evidenţiază
pe cele de interes naţional.
Unele îşi vând articolele direct mijloacelor de comunicare de masă, în timp ce altele
sunt canalizate prin agenţiile naţionale de ştiri, cum ar fi Press Association în Marea
Britanie, care le oferă abonaţilor un serviciu complet de știri, informaţii preliminare, anexe şi
rezultate.

Alte surse
De obicei, majoritatea sporturilor importante publică un anuar de succes la începutul
sezonului sportiv, care constituie o sursă valoroasă de evidenţe şi statistici. Probabil cel mai
cunoscut este Wisden, almanahul jucătorului de crichet, ce a înregistrat statistici ale jocului
timp de mai bine de un secol şi care devine principala sursă de ştiri atunci când se exprimă
opinii cu privire la anumite aspecte ale jocului odată cu fiecare nouă ediţie.
Fanzinele şi siturile neoficiale pot deveni foarte utile pentru determinarea stării de
spirit a fanilor, mai ales când o echipă trece prin momente dificile, iar preşedintele clubului
este supus presiunilor.
Unii jurnalişti sportivi preferă încă să-şi păstreze propriile evidenţe, deşi acest lucru
este absolut inutil, având în vedere multitudinea de informaţii statistice disponibile prin
intermediul surselor oficiale şi media.

Alte media

În sfârşit, singura sursă pe care niciun jurnalist nu ar trebui să o ignore o constituie

chiar media. Primul semn care indică un articol foarte important apare deseori în cadrul unui
interviu la radio sau televiziune sau ca o prezentare „în exclusivitate” în paginile ziarelor.
Mijloacele de comunicare de masă trebuie să se supravegheze între ele dacă nu vor să rămână
în urmă atunci când e vorba de un articol în premieră. Monitorizarea concurenţilor este o
metodă simplă şi uşor de aplicat pentru a ţine pasul cu ceea ce se întâmplă în lumea sportului.
Jurnaliştii sportivi ar trebui să citească, pe cât posibil, foarte multe ziare şi reviste de
specialitate. De asemenea, trebuie să asculte posturile de radio care transmit emisiuni despre
sportul profesionist, mai ales când se află în deplasare pentru a acoperi anumite
evenimente. Ştirile legate de accidentări şi de modificările din interiorul unei echipe sunt
culese mai întâi de către jurnaliştii de radio, care ajung la locul unde se desfăşoară
evenimentele cu mult timp înainte de începerea lor, tocmai pentru a aduna astfel de informaţii
şi pentru a le utiliza ca bază pentru materialele lor.
Totodată, jurnaliştii trebuie să reziste tentaţiei de a fi prea selectivi sau prea
pretenţioşi în a alege ziarul pe care să-l citească. Poate credeţi că tabloidele sunt ziare de
senzaţie, dar ele prezintă deseori ştirile în premieră – prin urmare, joacă un rol important în
realizarea agendelor sportive. Cele mai serioase ziare, posturi de radio sau de televiziune
merg deseori pe linia articolelor apărute în tabloide.
Invers, puteţi crede că ziarele broadsheet sunt prea îmbâcsite, însă conţinutul lor este
deseori mult mai detaliat şi mai aproape de realitate. Posturile de radio şi canalele de
televiziune pot fi şi ele primele care transmit reportajele respective. Persoanele implicate în
evenimente controversate sunt mult mai dornice să acorde interviuri posturilor de radio şi
televiziune, deoarece ştiu că spusele lor nu pot fi denaturate.
Camerele de ştiri ale majorităţii organizaţiilor media primesc zilnic un set complet de
ziare naţionale şi regionale pentru a analiza articolele scrise de opoziţie. Freelancerii ar trebui
să cumpere mereu câteva ziare şi să fie la curent cu ceea ce se întâmplă prin intermediul
radiourilor de specialitate sau al canalelor de televiziune, al siturilor web, precum şi al
serviciilor care transmit textele ştirilor, aşa cum este Ceefax. Ştirile sportive din străinătate
devin imediat accesibile datorită paginilor web ale unor ziare importante din ţările respective.
Scrisorile adresate redactorilor de ziare sau programele de radio în dialog telefonic cu
ascultătorii reprezintă o altă sursă care poate fi utilă în redactarea ştirilor, atât la nivel
naţional, cât şi local. De exemplu, îi pot ajuta pe jurnalişti să determine starea de spirit a
fanilor sau îi avertizează din timp asupra unor campanii de înlăturare a unor manageri sau
antrenori.

Rezumat
Jurnaliştii sportivi îşi fundamentează materialele pe o serie întreagă de surse. Mulţi
dintre ei sunt specialişti, astfel încât sursa lor principală de informare o constituie propria
experienţă şi propriile cunoştinţe. De asemenea, au nevoie de o gamă largă de persoane de
contact. Păstrând numele şi numerele de telefon într-o astfel de agendă, ei pot lua uşor
legătura cu persoanele cu care trebuie să discute la un moment dat. Organizațiile sportive, dar
şi sponsorii sunt interesaţi să le asigure jurnaliştilor o bună informare, oferindu-le materiale
într-un ritm constant. Agenţiile de ştiri şi paginile web constituie şi ele surse de informare
importante, iar jurnaliştii sportivi depind cu toţii de alte mijloace de comunicare pentru a fi la
curent cu cele mai noi evenimente.
 Capitolul 4

Jurnalismul de presă scrisă: relatarea unei acţiuni

Din cuprins

 Scopul relatărilor sportive

 Elemente de bază sau de fixare a contextului
 Avanpremiere
 Reportaje de la fața locului
 Articole de analiză
 Relatări de a doua zi
 Anchete
 Implicare sau neutralitate

Obiective

 Identificarea funcţiilor relatărilor sportive

 Înţelegerea „duratei de viaţă”, în media, a evenimentelor sportive
 Identificarea diferitelor forme de relatare înţelegerea motivelor şi a modurilor de
realizare a relatărilor
 Identificarea reprizelor de jurnalism înainte de eveniment şi după eveniment
 Recunoaşterea gradului de parţialitate a unor relatări sportive

Descrierea evenimentelor sportive este una dintre principalele calităţi ale ziaristului
sportiv şi oferă conţinutul de bază al paginilor sportive. Relatările despre evenimente ocupă
mai mult spaţiu în ziare, radio şi televiziune decât în oricare altă formă a jurnalismului
sportiv. Capacitatea de a acoperi acţiunea într-un mod clar şi corect, în scop informativ,
reprezintă un instrument esenţial pentru oricare jurnalist sportiv.
Competiţiile între sportivi sau pe echipe constituie adevărata semnificaţie a sportului,
fiind elementele din care izvorăsc, în cele din urmă, toate celelalte forme de jurnalism
sportiv.
Deseori, mass-media relatează pur şi simplu acţiunea desfăşurată într-o anumită zi,
deşi cele mai importante evenimente se impun în paginile sportive pentru o perioadă mai
îndelungată. Într-adevăr, evenimentele importante, cum sunt Jocurile Olimpice, Cupele
Mondiale de fotbal, rugbi şi crichet, World Series la baseball sau Superbowl în fotbalul
american, îi vor ţine ocupaţi pe jurnalişti cu multe săptămâni (chiar luni) înainte ca ele să aibă
loc.
În asemenea cazuri, evenimentul însuşi reprezintă numai unul dintr-o serie de alte
evenimente, care, din punctul de vedere al media, debutează cu mult înainte să se petreacă în
mod concret şi continuă şi după ce s-a încheiat, determinând astfel diverse tipuri de scriere
sportivă :
 elemente de bază sau de fixare a contextului;
 avanpremiere;
 articole în serial;
 articole de analiză;
 relatări de a doua zi;
  anchete.

Elemente de bază sau de fixare a contextului

Elementele de bază mass-media în raport cu un eveniment pot cuprinde unul sau mai
multe articole, de obicei de lungimea unui feature, care au scopul de a trezi interesul pentru
evenimentul respectiv şi de a le oferi cititorilor informaţiile fundamentale de care aceştia au
nevoie pentru a-l înţelege şi a se bucura pe deplin de el. Pentru a prezenta contextul în care se
vor desfăşura aceste evenimente, jurnaliştii vor căuta acele pretexte de care să lege articolele,
concentrându-se adesea asupra unui singur concurent, pentru a induce un interes de natură
umană. Aceştia pot alege să scrie profiluri ale concurenţilor ce au mari şanse să câştige
medalii pentru ţara în care îşi are sediul publicaţia respectivă, ale celor care au fost în formă
pe parcursul competiţiei sau au jucat bine la ultima întâlnire, ce au revenit pe scenă după o
serie de accidentări periculoase sau care s-au aflat în atenţia publicului din motive ce nu au
vreo legătură directă cu sportul, cum ar fi un comportament condamnabil în afara terenului.
În cadrul procesului de realizare a elementelor de bază pentru Jocurile Olimpice sau
Campionatele Mondiale de Atletism, domeniile subiectelor alese variază de la acţiunile din
teren şi traseul parcurs până la finală până la sporturi mai puţin importante, cum ar fi tirul cu
arcul, care rareori se întâmplă să apară în paginile sportive.
În contextul unor jocuri pe echipe, pretextul va fi un jucător sau un antrenor transferat
recent la una din echipe sau care a jucat înainte pentru echipa adversă şi va putea oferi analize
despre ambele echipe. Deoarece sportul este deseori tratat de mass-media ca o telenovelă,
jurnaliştii care oferă elementele de bază îşi vor direcţiona uneori atenţia asupra „subiectelor
de bază” din episodul următor – cele mai reprezentative competiţii desfăşurate anterior sau
animozităţile dintre echipe sau dintre jucători.
Astfel de elemente de bază potolesc setea fanilor de a cunoaşte cât mai multe despre
vedetele din lumea sportului, completând totodată spaţiul din paginile sportive în zilele mai
„slabe”, cu prea puţine activităţi sportive demne de interes. Modalităţile de a scrie profiluri
sau astfel de articole de fond sunt prezentate în detaliu în capitolul 6.

Exerciţiu
Alegeţi un eveniment sportiv important care urmează să aibă loc şi alcătuiţi o listă
cu articolele de tip profil care pot fi utilizate pentru a prezenta contextul. Alegeţi
subiectul din rândul foştilor sau actualilor concurenţi, manageri şi antrenori.
Comparaţi apoi lista dumneavoastră cu articolele prezentate de ziare, radio şi
televiziune, pe măsură ce evenimentul se apropie.

Avanpremiera
Avanpremierele se concentrează asupra competiţiei înseşi pentru a o analiza mai
îndeaproape şi apar, de regulă, cu foarte puţin timp înainte de desfăşurarea evenimentului. Ele
acoperă subiecte de prim interes, cum ar fi formula şi poziţia pe care o ocupă în cadrul ligii
echipa în discuţie, rezultate recente, secvențe din momentele de glorie sau de cădere,
problemele cu care se confruntă antrenorii în selecţionarea echipei, cum ar fi accidentările sau
suspendările unor jucători marcanţi şi transferurile în interiorul şi în afara cluburilor, precum
şi posibile tactici şi formaţiuni ale echipei. Avanpremierele mai fac referire şi la jucătorii
debutanţi, la cei ce au jucat la ambele echipe, la cei mai buni marcatori, la informaţii în ceea
ce priveşte disciplina, la trecutul oficialilor care se vor ocupa de eveniment şi la problema
unei posibile renunţări la serviciile vreunuia dintre antrenori. Ziariştii sportivi îşi funda-
mentează informaţiile pe propriile lor cunoştinţe de experţi şi pe diversele surse specificate în
capitolul 3.

Avanpremierele îndeplinesc aceeaşi funcţie , dar într-o formă mai restrânsă – ca

programele oficiale scoase la vânzare în contextul competiţiilor sportive.

Exemplu
Bolton Wanderers vs Charlton Athletic
Start: ora 3.00 p.m.
Arbitru principal: A. Wiley
Televiziune: Selecţii, ITV, ora 10.30 p.m.
Preşedintele echipei Bolton, Sam Allardyce, îl va plasa pe brazilianul Emerson
Thome, transferat ieri de la Sunderland, direct în mijlocul apărării lor. Au nevoie de el, mai
ales că a înscris deja zece goluri în numai trei meciuri din acest sezon.
Accidentări şi suspendări: A. Barness (entorsă), B. N’Gotty (entorsă).
Echipa probabilă: (4-4-2) Jaaskelainen; Hunt, Laville, Thome, Gardner; Djorkaeff,
Campo, Nolan, Okocha; Pedersen, Davies.
Preşedintele echipei Charlton, Alan Curbishley, va căuta să mizeze în continuare pe
începutul impresionant de sezon, care i-a adus echipei patru puncte din trei meciuri.
Jucătorii se îndreaptă înspre Reebok Stadium plini de încredere, după ce i-au bătut pe
Wolves cu 4-0 în ultimul meci din deplasare, chiar dacă italianul Paolo di Canio nu a putut
participa din cauza unei accidentări.
Accidentări şi suspendări: P. di Canio (entorsă).
Echipa probabilă: (4-4-2) Kiely; Young, Fortune, Fish, Hreidarsson; Kishishev,
Holland, Parker, Jensen; Euell, Bartlett.
Previziuni: Charlton este o echipă prea puternică pentru fundaşii slabi ai celor de la
Bolton.

După cum vom vedea, avanpremierele sunt folositoare nu numai cititorilor ce

participă la competiţie sau care o urmăresc la televizor: ele sunt extrem de utile şi
jurnalistului ce va relata despre competiţia respectivă.

De ce să relatăm despre sport?

Nucleul în jurul căruia gravitează această categorie de articole este competiţia însăşi.
Înainte de a analiza cum sunt relatate evenimentele sportive, merită să ne întrebăm de ce
anume se fac aceste relatări, deoarece răspunsurile vor determina în ce constă această muncă.
Ce aduce în plus o relatare a unui meci sau a unei curse? Dacă ştim deja rezultatul, de
ce ne-ar mai interesa modul în care a fost el obţinut? Iată câteva motive.
Mai întâi, o relatare oferă posibilitatea unei experienţe imaginare a cititorilor care nu
au putut participa sau urmări competiţia. Aşadar, relatările ar trebui ă conţină descrieri vii ale
momentelor-cheie din timpul evenimentului.
De asemenea, celor care au participat sau au urmărit competiţia la televizor li se oferă
şansa de a retrăi experienţa şi de a-şi compara impresiile cu cele ale observatorilor
profesionişti. Relatările sunt citite cu o mai mare curiozitate de către cei care au fost prezenţi
la eveniment. Dacă aţi fost la un meci de fotbal, relatarea meciului este, cu siguranţă, primul
lucru pe care îl căutaţi în ziarele din ziua următoare. Cei care locuiesc în oraşe unde mai apar
încă ediţii sportive de duminică seara, de obicei în format color, numite, de exemplu,
Sporting Pink sau Green’Un, ce furnizează articole în serial ale meciurilor (vezi infra), îşi vor
cumpăra un exemplar în drum spre casă, după ce au plecat de la stadion. Procedează în acest
fel pentru că vor să citească o relatare din aproape în aproape a jocului pe care tocmai l-au
urmărit şi îl retrăiesc, descoperind probabil şi alte informaţii pe care le-au pierdut din vedere.
Relatările trebuie să fie corecte şi să conţină informaţii reale, mai ales dacă se doreşte
impresionarea cititorului, martor al evenimentului.
Unii cititori vor să-şi pună la încercare opiniile formate în timpul competiţiei,
raportându-le la cele ale experţilor. Relatările pot duce la dezbateri aprinse, oferind astfel un
echivalent tipărit al discuţiilor de după meciuri care se poartă prin diverse cafenele.
Totodată, oamenii citesc relatările pentru a obține informaţii despre un atlet care şi-a
depăşit recordul personal, despre un jucător de baseball ce a înscris o mie de lovituri în sezon,
despre o echipă promovată intr-o ligă superioară.
Multe persoane citesc relatările pentru a se delecta, chiar dacă nu sunt foarte
interesate de rezultatele competiţiei. Le citesc pentru calitatea scrierii, pentru inteligenţa,
umorul sau chiar iscusinţa unui ziarist talentat care se întâmplă să fie jurnalist sportiv.
Relatările ar trebui, de asemenea, să ofere analize şi critici ale tacticilor şi
performanţelor, să înglobeze rezultatul în context – ce înseamnă aceasta pentru şansele unei
echipe de a promova sau de a fi descalificată ori ale unui sportiv de a se califica pentru
Jocurile Olimpice.

Cum relatăm un eveniment

A scrie despre o competiţie pentru un ziar cotidian este, într-adevăr, una dintre cele
mai solicitante şi mai presante activităţi pe care ziariştii trebuie să le îndeplinească. Aceasta
presupune scrierea unui număr fix de cuvinte, destul de repede şi fără greşeli, în timp ce
acţiunea despre care se relatează este încă în desfăşurare sub ochii lor. Se cere nu numai o
cunoaştere în totalitate a sportului despre care se scrie, a regulilor şi a istoriei, a celor care
participă, ci şi capacitatea de a scrie corect şi captivant un text de o anumită lungime, în
contextul unor termene-limită foarte stricte. Departamentele de producţie ale ziarelor le pot
solicita reporterilor să scrie două sau mai multe reprize ale relatărilor lor într-un timp foarte
scurt.

Cerinţele departamentului de producţie

Deoarece sportul profesionist este o ramură a industriei de divertisment şi petrecere a
timpului liber, majoritatea competiţiilor sportive se desfăşoară în momentele în care publicul
le poate urmări – în weekend şi în serile de la mijlocul săptămânii. Aceasta duce la situaţii
greu de rezolvat pentru ziarele de duminică şi cotidiene ce doresc să scrie despre
evenimentele respective. Primele lor ediţii pot ajunge la tipar în mai puţin de o oră după
încheierea meciurilor.
Pentru a publica despre aceste evenimente în primele lor ediţii, sportive trebuie să
primească şi să prelucreze textul trimis de reporteri într-un timp toarte scurt şi în mod
eficient. Acest lucru depinde, într-o mare măsură, de planificările întocmite de membrii
departamentului de producţie şi propuse redacțiilor sportive şi de munca rapidă a reporterilor
aflaţi pe teren.
Din momentul în care au fost selectate competiţiile care să fie acoperite, se poate
spune că paginile de sport sunt planificate din timp, fiecare meci având locul său. Asta
înseamnă că reporterilor de pe stadioane li se cere să scrie un număr fix de cuvinte. Pentru a
maximiza timpul necesar editorilor de desk din redacţiile sportive, pentru a prelucra avalanşa
de materiale din după-amiezile și serile bogate în activităţi sportive, li se cere reporterilor ca
primele reportaje să fie trimise ca articole în serial.
Articole în serial
Articolul în serial (pe care, deseori, jurnaliştii din mediile profesionale anglofone îl
numesc „serial”) presupune completarea lui într-o serie de reprize comunicate prin telefon
unui culegător de manuscris sau transmise prin internet, de pe laptop, în reţeaua de
calculatoare a ziarului. Un jurnalist aflat în boxa presei trebuie să telefoneze la redacţie
înainte de începerea competiţiei, pentru a i se comunica numărul de cuvinte pe care să le
scrie.
Este important ca textul să conţină numărul indicat de cuvinte. În caz contrar, editorul
de desk va trebui să taie sau să adauge cuvinte pentru a ocupa spaţiul rezervat, pierzând
aşadar din timpul necesar producţiei. Reporterii care îşi redactează textele în variantă
electronică pot afla automat numărul exact de cuvinte. Cei care îşi dictează textul direct de pe
notiţe vor cere culegătorului să le spună numărul de cuvinte indicat de calculatorul pe care
acesta culege materialul. Reporterii care îşi scriu textul de mână înainte de a-l dicta îi pot
calcula lungimea cu uşurinţă dacă vor scrie în agende câte cinci cuvinte pe fiecare rând.
Dacă unui reporter i se cere să scrie un „serial” de 550 de cuvinte despre un meci de
fotbal, de exemplu, se presupune că acesta va trimite prima repriză de 250 de cuvinte la
mijlocul întâlnirii, o a doua repriză de 250 de cuvinte despre ultimele zece minute ale partidei
şi o repriză finală de 50 de cuvinte, precum şi numărul total de puncte obţinute în momentul
în care arbitrul a fluierat încheierea partidei.
Un exemplu mai concludent este reportajul scris pentru ziarele sportive scoase în
după-amiezile de sâmbătă, în unele orașe mari, ce apar în ultimele minute ale meciurilor,
pentru a putea fi vândute fanilor care se îndreaptă spre casele lor. Reporterii lor se află în
contact telefonic permanent cu redacţiile, relatând, minut cu minut, tot ce se întâmplă pe
teren.
În ambele situaţii, jurnaliştii relatează momentele-cheie ale meciului în ordine
cronologică, pe măsura desfăşurării lor, fără să ştie care va fi rezultatul final. Ultimele 50 de
cuvinte vor conţine un rezumat al meciului, fiind folosite apoi ca intro (introducere) la articol.
Editorul de desk o va plasa în prima parte a articolului.

Exemplu
Articol in serial – 550 de cuvinte
Prima repriză – 300 de cuvinte la jumătatea partidei
Judecând după numărul golurilor primite şi situaţia in clasament, nu a fost de mirare
că preşedintele echipei Bolton, Sam Allardyce, i-a adus pe experimentatul apărător Emerson
Thome, transferat liber de contract cu numai 24 de ore înaintea meciului cu Sunderland,
pentru a-l înscrie între titulari în echipa de start.
Cu Anthony Barness şi Bruno N’Gotty accidentaţi (entorse) în timpul dezastrului de
la Portsmouth, Nick Hunt a venit alături de brazilian, în apărare. Deşi cei de la Charlton şi-
au menţinut aşezarea în teren, avându-i în continuare indisponibili pe Paolo di Canio, ei au
fost primii care au condus jocul pe teren. Fundaşul stânga Hermann Hreidarsson i-a faultat
pe atacantul Kevin Davies la câţiva metri de suprafaţa de pedeapsă şi, în momentul în care
cei de la Bolton au primit a doua şansă în urma unei lovituri libere, după ce zidul apărării
celor de la Charlton nu s-a putut retrage cu zece metri, căpitanul Jay-Jay Okocha a trimis
balonul dincolo de portarul prins pe picior greşit, Dean Kiely, dar acesta a lovit puternic
transversala înainte să fie respinsă în corner.
Hreidarsson a fost apoi avertizat pentru faultul comis asupra lui Ivan Campo la
mijlocul terenului, înainte ca Thome să-şi facă simţită prezenţa deloc insesizabilă în atac,
lovind balonul cu putere şi trimiţându-l departe de poartă.
Cam după 20 de minute, linia fundaşilor lui Bolton, care-şi reveniseră între timp, a
fost din nou pusă la grea încercare. Scott Parker l-a deposedat prin alunecare pe Jason Euell
şi a rămas liber în faţa porţii, încercând să treacă balonul de Jussi Jaaskelainen, care s-a
întins destul de mult pentru a devia mingea.
Portarul echipei Bolton a părut mai puţin sigur de el când a ratat reţinerea balonului
la lovitura liberă executată înalt de Claus Jensen. Atacantul Shaun Hurtlott a trimis balonul
spre poartă, cu o lovitură de cap, însă mingea a trecut puţin peste poartă.
A doua repriză – 200 de cuvinte, ultimele zece minute de la finalul partidei
Pentru scurt timp, slăbiciunile din apărarea echipei Bolton au ieşit din nou la iveală,
apărarea fiind prinsă pe picior greşit de căpitanul echipei Charlton, Matt Holland, care
dorea cu tot dinadinsul să nu repete greşeala coechipierului său mijlocaş, Parker, în
momentul în care acesta a rămas faţă în faţă cu portarul. A lovit balonul cu putere în dreapta
lui Jaaskelainen, dar a fost oprit de plonjonul acestuia, care l-a deviat cu mâna dreaptă.
Dar, deşi a jucat foarte bine până în acest moment, portarul a reuşit să-şi strice reputaţia,
fiind avertizat pentru protestele prea vehemente cum că ar fi fost faultat în ambuscada creată
imediat după ce a salvat echipa de la gol.
Cu siguranţă, Bolton a luat în serios cerinţele lui Allardyce de a depune un efort mai
mare, având în vedere înfrângerea la o diferenţă de patru goluri înregistrată la Portsmouth,
dar, deşi au avut în mare parte posesia balonului, iar Okocha a iuţit mai tot timpul jocul, le-a
fost greu să-şi creeze ocazii de gol din acţiune.
Dar când, după pauză, Stelios Giannakopoulos a intrat în locul iui Henrik Pedersen,
atacul a devenit mai incisiv. Ritmul şi inteligenţa paselor executate de scundul internaţional
grec s-au adăugat la stilul mai elaborat al masivului Davies, constituind o adevărată
ameninţare pentru apărarea echipei adverse. Davies l-a forţat pe Kiely la un reflex pe colţul
scurt, după care portarul a plonjat imediat în cealaltă parte, deviind şutul din unghi ai
grecului.
Acum Charlton domină jocul, însă lovitura liberă executată de Jensen a fost prea
puternică şi a trecut mult peste bară.
Intro – 50 de cuvinte la încheierea partidei
Bolton Wanderers 0 Charlton Athletic 0
Nu-i puţin lucru să nu primeşti gol, iar Bolton s-a descurcat admirabil în această
privinţă, dar, dacă vor să evite retrogradarea, trebuie să-şi joace şansele în faţa altor echipe
precum Charlton.
Ei ar fi putut şi chiar ar fi trebuit să înregistreze prima victorie din sezon, dar pur şi
simplu nu au reuşit să înscrie nici măcar un gol. Apărarea a reuşit: acum să-şi caute un
atacant.

Discuţie
Constrângerile legate de timp impuse jurnaliştilor care scriu articole în serial se referă
la faptul că ei pot fi nevoiţi să realizeze cea mai mare parte materialului înainte ca un
eveniment cu adevărat semnificativ să aibă loc; în exemplul oferit, reporterul a completat
primele două paragrafe cu informații despre selecţionarea echipei şi cu un nou tip de
materiale adunate pentru recenzia discutată mai devreme. Urmează apoi o descriere a
momentelor-cheie din prima repriză a meciului, pentru a realiza numărul de cuvinte solicita.
Observaţi modul în care reporterul a trecut uşor de la elementele de fundal prezentarea
acţiunii, folosind propoziţia: „Deşi cei de la Charlton şi-au menţinut aşezarea în teren,
avându-l în continuare indisponibil pe Paolo di Canio, ei au fost primii care au condus jocul
pe teren.”
Aceste pasaje de legătură înlătură senzaţia de incoerenţă ce rezultă din schimbarea
abruptă a liniei pe care merge articolul. Cu toate că numărul tot de cuvinte este deja stabilit,
jurnaliştilor li se oferă dreptul la un anumit grad de flexibilitate în ceea ce priveşte lungimea
reprizelor. În exemplul dat, reporterul a împănat acţiunea cu informaţii generale, deoarece nu
se înscrisese niciun gol în prima repriză şi nu avea prea multe lucruri despre care să relateze.
Totuşi, dacă s-ar fi înscris mai multe goluri, reporterul ar fi putut alege să trimită jumătatea
partidei 300 sau chiar 350 de cuvinte. Dar ar fi fost scurtată a doua repriză, pentru a nu depăşi
numărul total de cuvinte al articolului respectiv.
Provocările cu care se confruntă reporterii sportivi variază în funcţie de modul în care
se desfăşoară evenimentele urmărite, iar sportul, prin natura lui, este imprevizibil. În
exemplul de mai sus, lipsa golurilor sau orice altă întâmplare senzaţională indică faptul că
adevărata provocare constă în realizarea un articol interesant şi inteligibil dintr-o materie
primă insuficientă. În cea de-a doua repriză, ziaristul a trecut din nou dincolo de graniţele
acţiunii pentru a introduce un element de fundal – dificila înfrângere a echipei Bolton în
meciul disputat anterior – cu scopul de a îngloba informaţiile legate de performanţa echipei în
defensivă. Totuşi, în multe competiţii sportive, provocarea constă în a comprima foarte multă
acţiune şi numeroase întâmplări într-un număr relativ mic de cuvinte.
Repriza finală a unui articol în serial asupra unui meci face apel LA capacitatea de a
comprima un întreg eveniment în două propoziţii, evaluând, în acelaşi timp, şi rezultatul.
Acesta va apărea în ziar ca element introductiv al respectivei relatări, care are tocmai rolul de
a extrage esenţa unui articol, atrăgând atenţia cititorilor şi convingându-i să continue lectura.
În acest exemplu, ziaristul a transformat lipsa golurilor într-un avantaj pe care şi-a
fundamentat analiza cu privire la performanţele echipelor.
În cele din urmă, merită să ne amintim că jurnaliştilor li se cere să nu depăşească
numărul de cuvinte solicitat, indiferent de numărul mai mare sau mai mic de goluri înscrise şi
de atmosfera senzaţională sau plictisitoare a meciului.

Exerciţiu
Urmăriţi un meci la un post de televiziune, fie transmis în direct, fie înregistrat pe
casetă. Înainte de a face acest lucru, analizaţi avanpremierele apărute în ziare, pe
teletext sau pe internet, notând orice informaţie de fundal care ar putea fi folosită
într-un articol în serial. Notiţele ar trebui să conţină numele jucătorilor din ambele
echipe, precum şi numerele lor de pe tricou, pentru a putea fi reperaţi cu uşurinţă.
Propuneţi-vă să alcătuiţi un text cu un număr total de 500 de cuvinte şi scrieţi o
relatare despre meci în timp ce îl urmăriţi, în reprize de 250 de cuvinte (cu detalii
din ultimele momente ale primei reprize), 200 de cuvinte despre ultimele zece
minute înainte de încheierea partidei şi o introducere (intro) de 50 de cuvinte,
completate imediat după încheierea meciului.
Relatarea dumneavoastră va fi mai aproape de realitate şi mai puţin confuză, dacă
închideţi sonorul pentru a nu auzi comentariile. Veţi avea totuşi avantajul – pe care
reporterii nu îl au întotdeauna atunci când se află în cabina presei – de a revedea
momentele-cheie ale partidei. Nu veţi avea însă acces la cunoştinţele de specialitate
exprimate de către experţii de pe stadion. Aveţi grijă să respectaţi termenele-limită,
precum şi lungimea reprizelor pe care le-aţi fixat. Faceţi o comparaţie între articolul
dumneavoastră şi relatările despre meciul respectiv apărute în ziarul din ziua
următoare.

Carnetul de notiţe al reporterului

În timp ce jocurile sunt în plină desfăşurare, reporterii trebuie să noteze în carnetele
lor principalele evenimente, dar şi momentele în care acestea au avut loc. Unii reporteri
dictează articolul în serial direct de pe notiţele luate, deşi majoritatea lor îşi finalizează
reprizele înainte de a le dicta.

Este important ca notiţele să fie luate corect, deoarece jurnaliştii vor fi, cu siguranţă,
nevoiţi să apeleze din nou la ele, în celelalte etape de realizare a reportajului. Primul lucru pe
care îl fac cei mai mulţi reporteri este să noteze membrii echipei folosind prescurtări cu
ajutorul numerelor înscrise pe tricouri. Numele jucătorilor sunt şi ele prescurtate pentru ca
reporterul să nu piardă niciunul dintre momentele acţiunii în timp ce ia notiţe. Jurnaliştii îşi
structurează informaţiile în mod diferit, iar o pagină clasică de notiţe scrise în timpul
meciului descris mai sus arată în felul următor:

Exemplu
Bolton Charlton
22 1
18-17-35-11 19-24-6-12
6-16-4-10 2-8-7-10
8-14 9-17
(4-4-2) (4-4-2)
Hreid îl faultează pe Davies 20 m (10 min) Hreid este avertizat – fault asupra lui
Lovitură liberă Okocha – în linia de Campo (12)
apărare – nu de la 10 m – reintrare în Euell – Parker – liber – lovitură slabă –
posesie – loveşte bara, prt neatent, luptă prt trimite în corner (22)
pentru corner Lovitură liberă Jensen – prt ratează –
Thome departe de poartă (15) Bartlett lovitură puternică cu capul – puţin
Okocha traversează, Kiely loveşte de la peste bară (30)
distanţă (32) Olanda pusă la punct de Euell – trage în
Prima repriză 0-0 dreapta, portarul apără (41) – aglomerare
Gian (sub) îl înlocuieşte pe Pedersen în faţa porţii – prt accidentat – protestează
Gian îl fentează pe Davies – Kiely apără – avertizat
în apropierea porţii (50) Jensen lovitură liberă – foarte ingenios –
Gian loveşte, Kiely apără rapid (54) peste bară (62)
Djork loveşte, scos din teren de Hreid (88)

În momentul în care relatează despre meciuri, mulţi reporteri îşi structurează notiţele
pe două coloane, câte una pentru fiecare echipă. Astfel, ei pot găsi mult mai uşor notiţele
despre anumite incidente.
Cifrele din capul fiecărei coloane reprezintă numerele de pe tricourile jucătorilor şi
poziţiile pe care le ocupă în teren. Majoritatea ziarelor oferă aceste informaţii în finalul
relatărilor, iar o reprezentare vizuală a formaţiei în lupă îi ajută pe reporteri să-i repereze pe
jucători în timpul meciului. Reporterii fac scurte notiţe despre momentele-cheie ale unui
meci, menţionând şi timpul corespunzător. Deseori, folosesc prescurtări ale numelor
jucătorilor sau ale posturilor (prt = portar). Aceste prescurtări reduc la minimum procesul de
luare a notiţelor, permiţându-le reporterilor să se concentreze asupra desfăşurării meciului.

Articole de analiză
Restricţiile care se impun în realizarea unui articol în serial pot da naştere, uneori,
unor relatări dezechilibrate, cu introduceri devenite clişeu şi concluzii abrupte. Dacă ar avea
la dispoziţie un timp suficient pentru a reflecta asupra meciului în ansamblul său, jurnaliştii ar
putea oferi relatări mult mai echilibrate, mai analitice şi mai bine scrise. Ar putea include şi
opiniile antrenorilor şi jucătorilor obţinute după meci cu privire la performanţele echipelor.
Răgazul dintre prima şi ultima ediţie ale ziarelor (chiar şi numai de o oră) le oferă șansa de a
face acest lucru. În aceste momente, ei trebuie să-şi rescrie articolele şi să realizeze interviuri.
Din fericire, managerii din sporturile profesioniste sunt conştienţi de aceste restricţii
temporale şi fac tot ce le stă în putere să răspundă nevoilor exprimate de jurnalişti după
încheierea meciului. Majoritatea organizaţiilor sportive le solicită preşedinţilor şi antrenorilor
– şi, în unele cazuri, şi jucătorilor – să fie disponibili la un moment dat după meci pentru a
acorda interviuri. Stadioanele principale sunt înzestrate cu camere pentru presă sau centre
media în care jurnaliştii pot lucra, iar multe dintre ele au amfiteatre cu echipamente tehnice
deosebite, în care antrenorii şi jucătorii sunt aduşi după o competiţie. Totuşi, pe stadioanele
mai mici, interviurile de după meci pot fi realizate în biroul preşedintelui echipei, în culoarul
care duce pe teren sau chiar pe terenul de joc. În America, jurnaliştii au intrare liberă la
vestiare, unde pot discuta cu cine doresc.
Scopul interviurilor realizate după încheierea partidei este acela de a le oferi
jurnaliştilor şansa de a pune întrebări personalităților marcante în legătură cu incidentele
majore şi de a-şi prezenta opiniile cu privire la rezultat şi la performanţele jucătorilor. Le
permite totodată să adune informaţii şi reacţii la orice accidentare confirmată sau la orice
decizie disciplinară luată de antrenori, precum şi să obţină comentarii în legături cu aspectele
controversate ale meciului. Într-o rescriere minuţioasă a articolelor în serial trimise anterior
mai pot fi incluse şi acele citate considerate a fi adecvate subiectului.
Dacă timpul le permite, mulţi jurnalişti vor scrie o cu totul altă relatare pentru ediţia
următoare, intercalând citatele cu o relatare mai echilibrată despre cele mai semnificative
momente ale jocului, la care vor adăuga propriile comentarii şi analize. Alţii pot alege să
păstreze o parte din materialul anterior, abandonând şi comprimând unele pasaje pentru a
scoate în evidenţă cele mai semnificative aspecte ale meciului, făcând loc citatelor, analizelor
şi acţiunii din ultima parte a meciului despre care nu au avut timp să relateze, dar nici spaţiu.
O mare parte din timpul lor va fi acordat prelucrării fragmentelor introductive pentru a le
echilibra, pentru a include şi declaraţiile semnificative făcute după încheierea meciului şi
pentru a avea un impact mai mare asupra cititorilor şi a-i determina să citească în continuare.
Reporterii care lucrează pentru ziarele regionale pot fi puşi în situaţia de a oferi două reprize
de relatări, care să reflecte punctele de vedere ale celor două echipe.
Aceste relatări pot avea aceeaşi dimensiune ca articolul în serial descris anterior, deşi
redactorii sportivi le acordă mai mult spaţiu reporterilor care se ocupă de jocuri de maximă
importanţă, reducând în acelaşi timp spaţiul oferit celor care scriu despre evenimente mai
puţin spectaculoase.
Ceea ce urmează reprezintă o relatare a meciului despre care am vorbit şi în exemplul
dat pentru articolul în serial.

Exemplu
Bolton Wanderers 0 Charlton Athletic 0
După ce au înscris patru goluri la Portsmouth, în meciul disputat la mijlocul
săptămânii, goana după goluri şi-a pierdut din forţă pentru Bolton, iar abia după aceea avea
să urmeze momentul critic. A menţine o apărare răsfirată este una, şi Bolton s-au arătat de
netrecut sub acest aspect, dar, dacă vor să evite retrogradarea, ar trebui să se străduiască
mai mult decât au făcut-o în meciul cu tinereii de la Charlton.
Ei ar fi putut, și chiar ar fi trebuit SĂ înregistreze prima lor victorie din sezon, dar nu
au putut înscrie niciun gol, în ciuda presiunii aproape constante din a doua repriză.
Apărarea a reuşit, acum Sam Allardyce trebuie să caute soluţii pentru atac.
„Am reuşit cu linia de apărare în timpul meciului de azi, iar mijlocaşii au avut un joc
mai bun”, a declarat după meci managerul echipei Bolton, „dar linia de atac nu a fost
prezentă în joc, din păcate”.
Judecând după numărul golurilor primite şi situaţia din clasament, nu a fost de
mirare că preşedintele echipei Bolton, Sam Allardyce, i-a adus pe experimentatul apărător
Emerson Thome, transferat liber de contract cu numai 24 de ore înainte de meciul cu
Sunderland, pentru a-i înscrie între titulari în echipa de start. Cu apărătorii Anthony Barness
şi Bruno N’Gotty accidentaţi (entorse) în timpul dezastrului de la Portsmouth, sarcina de a
sta în apărare alături de brazilian i-a revenit tânărutui Nick Hunt.
Observând că jucătorii de la Charlton se mişcă foarte bine pe Reebok Stadium şi
având în vedere că înainte fuseseră învinşi la o diferenţă de patru goluri, prioritatea lui
Allardyce era întărirea apărării. Însă chiar dacă şi-au menţinut aşezarea în teren, avându-i
în continuare indisponibili pe Paolo di Canio, Charlton nu au lăsat nicio clipă impresia că i-
ar putea învinge, aşa cum au făcut cu cei de la Wolves, luptători la fel de buni ca ei.
Au trecut mai mult de 20 de minute înainte ca linia fundaşilor lui Bolton, care-şi
reveniseră între timp, să fie din nou pusă la grea încercare. Scott Parker l-a deposedat prin
alunecare pe Jason Euell şi a rămas liber în faţa porţii, încercând să treacă balonul de Jussi
Jaaskelainen, care s-a întins destul de mult pentru a devia mingea.
Portarul echipei Bolton a părut mai puţin sigur de el când a ratat reţinerea balonului
la lovitura liberă executată înalt de Claus Jensen şi a răsuflat uşurat când mingea lovită cu
capul de atacantul Shaun Bartlett a trecut mult peste poartă. În momentul în care Matt
Holland a pătruns în careu printre apărători, părea că slăbiciunile din defensiva lui Bolton
ieşeau din nou la iveală, dar Jaaskelainen a plonjat spre dreapta pentru a devia balonul, iar
minutele cele mai periculoase ale lui Charlton au luat sfârşit.
„A fost un meci îndelung disputat şi îndârjit, cu puţine ocazii de gol de ambele părţi.
Ne mulţumim şi cu punctul obţinut”, a spus managerul lor, Alan Curbishley.
Nu asta au văzut şi cei din tabăra adversă.
Bolton era pe punctul de a înscrie de la început, când Hermann Hreidarsson l-a
faultat pe atacantul Kevin Davies la doar câţiva metri în afara suprafeţei de pedeapsă.
Căpitanul Jay-Jay Okocha a plasat balonul dincolo de portarul Dean Kiely, care nu era
atent, dar a lovit transversala porţii.

Dar când Stelios Giannakopoulos a intrat după pauză, Bolton păreau să-şi fi găsit
atacul de care aveau nevoie. Ritmul și inteligenţa paselor executate de scundul jucător grec
s-au adăugat stilului mal elaborat al masivului Davies, iar Charlton băteau în retragere.
Davies l-a forţat pe Kiely la un reflex pe colţul scurt, după care portarul a plonjat imediat în
cealaltă parte, deviind şutul din unghi al grecului.
În momentul în care portarul era aproape învins de Youri Djorkaeff, în ultimele
minute ale partidei, se părea că barca lui Bolton şi-a reluat cursul, însă Hreidarsson a scos
mingea de pe linia porţii, iar speranţele lor de a câştiga s-au năruit încă o dată.

Exerciţiu
Încercaţi să identificaţi principalele diferenţe dintre un articol în serial şi o relatare.

Variantă de răspuns
1. Ziaristul a modificat ordinea cuvintelor din primul paragraf, incluzând o
metaforă extinsă a îmbarcării şi a impermeabilităţii, sugerată prin referinţa la
oraşul maritim Portsmouth. Metafora este reluată pe parcursul textului. Partea
introductivă este acum mai puternică şi cu un impact mai mare, rezumă elegant
rezultatul meciului şi conduce într-un mod impresionant către miezul
articolului.
2. Al doilea paragraf nu a mai fost îmbunătăţit, iar citatul din spusele preşedintelui
 echipei Bolton din paragraful următor a fost ales pentru a susţine opinia
reporterului despre meci.
3. Celelalte două paragrafe au fost preluate, cu mici modificări, din articolul în
serial, deoarece oferă contextul în care trebuie analizată următoarea acţiune.
4. Totuşi, respectiva acţiune a fost privită într-o nouă lumină. În loc să prezinte
faptele cronologic, scăderea în intensitate a jocului, primim relatări separate
despre performanţele atacului fiecărei echipe. Cele mai nesemnificative
evenimente din timpul meciului, care au fost incluse în textul-serial pentru a
completa spaţiul liber, au fost eliminate pentru a face loc declaraţiilor
preşedinţilor, dar şi acţiunii, cum ar fi scoaterea balonului de pe linia porţii din
ultimele secunde, fapt pe care reporterul nu a avut cum să îl includă în articolul
iniţial. Ca în celălalt text, declaraţia preşedintelui echipei Charlton vine imediat
după menţionarea performanţelor echipei sale şi după comentariile în legătură
cu acest lucru. Apoi, reporterul trece uşor de la o echipă la cealaltă, schimbând
punctul de vedere al preşedintelui echipei Charlton cu tribuna oficială a celor de
la Bolton.
5. În timp ce textul-serial se opreşte brusc la lovitura liberă nereuşită (deşi
reporterul a încercat să îndulcească lovitura descriind-o într-un ritm lent –
excesiv de amplă şi mult peste bară), reportajul se încheie mult mai frumos.
Folosirea cuvintelor „barcă” şi „scufundat” în ultimul paragraf oferă
circularitate textului prin metafora din sfera maritimă, dându-i un caracter
unitar.

Relatări de a doua zi

Astfel de articole de analiză apar de obicei în ediţiile ziarelor din ziua următoare
evenimentului. Ele sunt primele relatări făcute în scris despre eveniment, primite de cititorii
care se aşteaptă ca acţiunea să fie acoperită în loialitate. Cu toate acestea, uneori ziarele decid
sau sunt obligate să prezinte relatări după un anumit timp de la încheierea unui eveniment.
Cotidienele care nu au ediţii de duminică aleg deseori să transmită relatările despre meciurile
disputate sâmbăta în ediţiile de luni, iar ziarele săptămânale sunt forţate, de cele mai multe
ori, să le publice la câteva zile după eveniment.
Diferenţele de fus orar dintre locul în care se desfăşoară evenimentul şi cel în care
apare ziarul vor decala apariţia relatărilor cu aproape 36 de ore faţă de momentul desfăşurării
evenimentului. De exemplu, relatările despre prima zi a unui meci de T EST CRICKET din
Australia vor fi publicate în ziarele din Marea Britanie abia după încheierea celei de-a doua
zile a turneului.
Este posibil ca până la apariţia acestor relatări cititorul să fi văzut câteva secvenţe la
televizor sau să fi citit relatările publicate în alte ziare, pe teletext sau pe internet. Aşadar,
relatările transmise târziu trebuie să se raporteze diferit la eveniment şi să găsească
modalitatea prin care să ofere o perspectivă nouă asupra acestuia. Este încă nevoie să
furnizeze informaţiile de bază, cum sunt cele legate de rezultat, de jucătorii care au înscris
golurile, precum şi de alte momente-cheie din timpul partidei, dar scopul principal ar trebui
să fie acela de a le oferi cititorilor informaţii noi, care nu au fost incluse în celelalte relatări.
Toate acestea presupun o analiză mai detaliată, o perspectivă mai profundă asupra
momentelor-cheie sau a celor controversate, asupra performanţelor înregistrate de fiecare
jucător în parte, asupra efectelor accidentărilor în interiorul fiecărei echipe, o analiză a
următoarelor meciuri în lumina a ceea ce s-a întâmplat în timpul partidei relatate sau aproape
un întreg articol în care să apară opiniile antrenorilor sau ale jucătorilor exprimate după
încheierea meciului.
 Întrucât cunosc foarte bine necesităţile mass-media, mulţi antrenori şi manageri
acordă interviuri separate după încheierea obişnuitei conferinţe de presă de după meci.
Intervievatorii sunt jurnaliştii care scriu astfel de relatări de a doua zi şi trebuie să găsească
noi nuclee pe care să-şi fundamenteze relatările.
Mai jos prezentăm o relatare de a doua zi despre meciul de fotbal descris anterior.
Partida s-a disputat într-o sâmbătă după-amiază, iar relatarea a fost scrisă pentru ediţia de luni
dimineaţă a unui ziar broadsheet naţional din Marea Britanie şi va fi citit la aproape două zile
după eveniment. Faceţi o comparaţie cu reportajul despre acelaşi meci, observând cu atenţie
în ce măsură relatarea de a doua zi vorbeşte despre momente din timpul jocului şi cât spaţiu
dedică citatelor, analizelor şi dezbaterilor despre punctele obţinute în funcţie de rezultatele
meciului.

Exemplu
Bolton Wanderers 0 Charlton Athletic 0
Managerii cluburilor de înaltă clasă ca Manchester United şi Arsenal privesc pauza
din Premier League din weekendul următor ca pe o dublă binecuvântare. Pe de o parte, sunt
încântaţi să aibă în echipele lor atât de mulţi jucători care merită să reprezinte ţările din
care provin. Pe de altă parte, consideră că aceasta aproape că le oferă celor mai buni
jucători ai lor – ale căror salarii considerabile sunt plătite de club – şansa de a fi
accidentaţi în partide internaţionale.
Dar membrii mai puţin norocoşi ai Managers’ Union sunt de altă părere. Niciunul
dintre aceste cluburi nu are cum să fie deranjat fără motiv în momentul în care este chemat
să aducă un serviciu naţiunii, iar ambii manageri au primit cu braţele deschise pauza de
două săptămâni, luând-o ca pe o perioadă de convalescenţă pentru jucători, în speranţa că
aceştia îşi vor lua revanşa pentru toate lipsurile atât de evidente în acest meci.
Poate că nu vor mai fi evenimente în următoarele două săptămâni, dar discuţiile din
cadrul anchetelor de după meci se referă deja la cât de bine ar fi fost, dacă măcar principalii
jucători s-ar fi descurcat cum trebuie.
„Avem un punct pe tabela de marcaj”, doar atât a putut declara managerul echipei
Charlton, Alan Curbishley, despre acest joc, înainte de a merge în sala de conferinţe. „Avem
acum o pauză de două săptămâni, în care sperăm să readucem în joc unui sau doi jucători.”
Se referea la Paolo di Canio și Carlton Cole, pe care i-au împrumutat de la un alt
club şi ale căror creativitate şi simţ pentru goluri au lipsit cu desăvârşire. Charlton avea
puţine şanse, iar când le-a avut, Scott Parker şi-a distrus propriile speranţe de a revenita
naţională în momentul în cane a ratat uşor în confruntarea unu-la-unu cu portarul echipei
Bolton, Jussi Jaaskelainen.
Căpitanul Matt Holland a ratat într-o situaţie asemănătoare, iar cei de la Charlton
au avut noroc să scape cu un punct în urma unei performanţe fără miză, având nevoie de
cineva care să conducă acţiunea din teren şi să-şi pună amprenta asupra jocului. „Dacă
Richard Rufus şi Gary Rowett reintră în joc, vor face echipa mult mai puternică”, a spus
Curbishley. „Speram că, dacă am înaintat în teren, mijlocaşii se vor pune în mişcare, dar,
imediat ce câştigam balonul, îl pasam repede altora.”
Deşi dezamăgiţi de rezultatul meciului pe care ar fi trebuit să-l câştige, managerul
echipei Bolton, Sam Allardyce, a avut măcar câteva motive pentru care să fie mulţumit.
Echipa lui nu a mai primit goluri, lucru care se datorează parţial apărătorului central
brazilian, Emerson Thome.
„A avut un debut excelent. Este într-o formă grozavă şi nu pare să fi lipsit din prima
ligă Premiership de atâta vreme”, a spus Allardyce.
Marea lui grijă se îndreaptă acum spre celălalt capăt al terenului. Puternicul Jay-Jay
Okocha a lovit transversala, iar pasa de gol a lui Youri Djorkaeff a fost respinsă pe linia
porţii, însă Bolton ar mai fi avut ce să demonstreze, prin efortul lor deosebit.
Atacantul Henrik Pedersen a fost schimbat la pauză şi, deşi cei care l-a înlocuit,
rapidul jucător în naţionala Greciei, Stelios Giannakopoulos, părea şi mai periculos decât
masivul Kevin Davies, portarul iui Charlton, Dean Kiely, bloca orice lovitură pe poartă.
Allardyce îşi pune acum speranţele în revenirea la forma ce l-a consacrat, după o
pauză de şase luni a compatriotului lui Thome, Mario Jardel, care a obţinut de două ori titlul
de golgheter pe când juca la Sporting Lisabona.
Deşi a jucat o jumătate de oră în partida disputată la mijlocul săptămânii la
Portsmouth, sâmbătă, Jardel nu se afla nici măcar pe banca de rezerve, iar Allardyce speră
că pauza de două săptămâni îl va ajuta să se reabiliteze complet.
„A luat puţin în greutate stând pe plaja din Rio”, a spus el. Trebuie să-l facem din
nou sprinten şi aprig în teren.”
Fiind încă sub influenţa primei victorii obţinute de cei de la Bolton, poate că întreaga
lui echipă trebuie să profite de cele două săptămâni de pauză pentru a lăsa în urmă începutul
jalnic şi pentru a relua traseul pe care vor să meargă în continuare.

Discuţie
În intro, reporterul îşi manifestă deja nerăbdarea cu privire la următorul weekend,
când programul Ligii va include o pauză pentru a le permite multor jucători din principalele
cluburi să joace în echipele naţionale în diverse meciuri internaţionale. Aceasta determină
lărgirea sferei de interes dincolo de suporterii celor două cluburi implicate, în ceea ce priveşte
articolul. Majoritatea cluburilor de această talie sunt afectate de faptul că jucătorii lor sunt
luaţi la echipele naţionale – şi, întrucât cluburile mari îi angajează pe cei mai buni jucători din
numeroase ţări – o mare parte din echipă poate fi implicată. Relatarea porneşte de la un
reportaj-serial prezent – tensiunile dintre antrenorii de cluburi şi cei de echipe naţionale în
legătură cu riscul accidentării unor jucători foarte bine plătiţi în diverse meciuri internaţionale
„amicale” – înainte de a se concentra asupra problemelor privind accidentările, cu care se
confruntă cele două echipe participante la acest meci.
Restul relatării aduce în discuţie opiniile preşedinţilor cluburilor respective în legătură
cu problemele cauzate de accidentări, făcând referire la principalii jucători aflaţi în această
situaţie. Relatarea despre acţiunea meciului este limitată şi apare cu scopul de a ilustra
punctele obţinute de preşedinţi.

Exerciţiu
Apelând la propriile dumneavoastră calităţi analitice şi folosind declaraţiile
transmise pe siturile media sau ale cluburilor, scrieţi o relatare de a doua zi despre
evenimentul pe care l-aţi folosit ca subiect şi în realizarea textului-serial şi a
reportajului care să fie publicată la 24 de ore după eveniment.

Anchete

Unele evenimente sportive, precum meciurile internaţionale sau finalele marilor

competiţii, devin atât de importante încât media continuă să le acorde aceeaşi atenţie prin
spaţiile acordate analizelor detaliate din zilele de după relatările transmise iniţial. Aceste
analize pot fi centrate pe importanţa performanţei şi a rezultatelor pentru viitorul echipei sau
al sportivului – ori pot fi abordate şi alte subiecte, cum ar fi situaţia sportului la nivel naţional
sau în întreaga lume.
 Exemplu
Victoria Angliei în al doilea meci DE T EST CRICKET din Port of Spain nu numai că le
asigură cea mai bună performanţă din Indiile de Vest pentru decenii, ci semnalează o
schimbare a ordinii de până atunci din lumea crichetului.
Anglia a scăpat de fantomele tuturor înfrângerilor cauzate de remarcabilii şi rapizii
aruncători din trecut de pe teritorial Indiei de Vest şi au găsit acum doi jucători dintre ai lor
care pot reprezenta viitorul în crichetul internaţional.
Astfel, au reuşit să-i înşele pe experţii care au prezis că această serie de partide va fi
dominată, cum a fost până nu demult în crichetul internaţional, de batsmani, în fruntea lor
fiind căpitanul echipei Windies, Brian Lara.
În schimb, Steve Harmison şi Simon Jones au lovit 26 de WICKETURI în patru partide,
în timp ce Lara, unul dintre cei mai mari batsmani din lume, a respins aproape 56 de mingi şi
a înscris din puţine alergări.
În timpul acestui turneu, Harmison şi Jones au devenit cei mai rapizi parteneri de
crichet ai Angliei de la Darren Gough şi Andrew Caddick încoace. Până acum, aceasta era
secţiunea la care jucătorii din Indiile de Vest erau primii în lume timp de câteva decenii.
Vremea lui Michael Holding, a lui Andy Roberts, Joet Garner şi Malcolm Marshall a
trecut de mult, iar cea mai nouă generaţie de alergători din Indiile de Vest nu a răspuns
aşteptărilor.
Dar ce se întâmplă în alte părţi ale lumii? Jucătorul Australiei, Glenn McGrath, şi cel
al Africii de Sud, Allan Donald, au ieşit de mult din scenă, iar pakistanezul Shoaib Akhtar,
deşi extrem de rapid, este la fel de încăpăţânat.

Istoria recentă a demonstrat că alergătorii, mai mult decât alţi jucători, sunt cei care
câştigă trofeul în meciurile de T EST CRICKET , iar Anglia, cu Matthew Hoggard din Yorkshire
pe punctul de a-şi atinge potenţialul maxim, va ajunge să se impună în clasamentul mondial
de BATTING (respingerea mingii). Într-adevăr, dacă se va feri de accidentări, trioul poate
deveni cel mai bun atac de la epoca de aur a lui Fred Truman, Brian Statham şi Frank Tyson
încoace.
Singurul loc în care rapiditatea nu este neapărat principala armă împotriva
distrugerii în masă e reprezentat de WICKETUL din subcontinentul indian, aşa cum
demonstrează de fiecare dată Muttiah Muralitharan, din Sri Lanka. Dar numai el şi celălalt
jucător care a lovit 500 de WICKETURI , Shane Warne, din Australia, sunt, fără îndoială, cu
mult în faţa noii generaţii de bowleri rapizi a Angliei.
Dacă Anglia ar putea găsi doi jucători de talia celor din epoca de aur a crichetului,
Jim Laker, Tony Lock şi Johnny Wardle, ar păşi cu încredere pe treptele oricărei săli de
crichet din lume.

Discuţie

Acest articol utilizează elementul de legătură dat de victoria Angliei, pentru a analiza
condiţiile în care se află crichetul de tip bowling în lumea jocului de crichet. Jocul datează de
înainte de mijlocul secolului trecut şi aşteaptă să vadă ce anume îi rezervă viitorul. Depăşeşte
competiţia dintre Indiile de Vest şi Anglia, unde îşi are originea, pentru a cuprinde jucători
din majoritatea principalelor naţiuni amatoare de crichet din lume.

Implicare sau neutralitate

Deşi se aşteaptă, în general, ca reporterii sportivi să se comporte precum ceilalţi
jurnalişti şi să scrie reportaje imparţiale şi obiective, există unele situaţii în care li se permite
– şi chiar li se cere – să nu fie complet neutri. Cititorii ziarelor locale îşi susţin în mare parte
echipele sau sportivii locali, uneori cu foarte multă fervoare, şi se aşteaptă ca preconcepţiile
lor să se regăsească în mass-media. Dacă o echipă care provine din aria de distribuţie a unui
ziar joacă împotriva unei echipe din altă parte, competiţia va fi relatată, în mod normal, din
perspectiva echipei locale. La fel, ziarele naţionale vor relata despre evenimentele la care
participă o echipă sau cei „de acasă” dintr-o perspectivă naţională. Dar în relatările despre
evenimente locale, în care reporterii nu ştiu care dintre participanţi sunt susţinuţi de către
cititori, aceştia ar trebui să rămână pur şi simplu imparţiali.

Rezumat
Unul dintre rolurile principale ale jurnaliştilor sportivi este acela de a relata despre
acţiunea din timpul unui eveniment sportiv. Aceasta presupune o gamă largă de activităţi, de
la recenzii şi articole de fond, care fixează contextul evenimentului respectiv, până la relatări
„în direct”, reportaje şi articole analitice scrise după eveniment. Ea presupune capacitatea de
a scrie repede şi corect, în aşa fel încât să completeze un spaţiu strict limitat.
 Capitolul 5

Jurnalismul de presă scrisă: ştirile sportive şi fotografia

Din cuprins
 Cum scriem reportajele
 Cum scriem elementele introductive (intro)
 Regula celor cinci W
 Ce nu trebuie să faceţi
 Structura reportajelor
 Stilul scrierii
 Reportajele şi completările
 Etica jurnalistică
 Rolul fotografului sportiv

Obiective
 Învăţarea principiilor de bază ale redactării reportajelor
 Înţelegerea importanţei elementelor de introducere
 Cunoaşterea modului în care poate fi structurat un reportaj
 Recunoaşterea necesităţilor stilistice ale reportajului
 Înţelegerea naturii reportajelor-serial şi a suplimentelor
 Aprecierea rolului fotografului sportiv

Relatările despre acțiunea din program constituie sursa esențială a paginilor sportive ,
dar dacă nu sunt prea multe acțiuni despre care să se relateze sau dacă știrile semnificative
atrag atenţia şi dincolo de stadion, este nevoie de alte aptitudini jurnalistice. Pe lângă
calităţile de specialist ale unui reporter sportiv, jurnalistul sportiv trebuie să dea dovadă de
aptitudinile jurnalistici fundamentale – cercetarea şi redactarea reportajelor.

Acţiunea din afara terenului este aproape la fel de importantă precum cea de pe teren,
existând întotdeauna un şir constant de reportaje care aşteaptă să acapareze atenţia
jurnalistului sportiv. Este vorba despre transferul jucătorilor de la un club la altul, despre
angajarea şi concedierea antrenorilor, semnarea contractelor de sponsorizare, despre
comportamentul din afara terenului (sau problemele de comportament) al jucătorilor şi al
fanilor, despre modificările unor regulamente sportive, despre dificultăţile financiare cu care
se confruntă uneori cluburile şi organismele aflate la conducerea lor, despre testele de dopaj,
precum şi despre activităţile zilnice ale sportivilor care au devenit, pe bună dreptate,
personalităţi şi celebrităţi. Acoperirea acestor ştiri necesită acelaşi simţ pentru ştiri şi aceeaşi
tenacitate precum cele de care are nevoie orice alt reporter al unui ziar ori al unui post de
radio sau televiziune.

Cum scriem reportajele

Reportajul este elementul fundamental al tuturor categoriilor de jurnalism. El merge

pe o structură simplă, iar oricine poate scrie un bun reportaj poate comunica orice, fără nicio
problemă. Merită să depuneţi efortul de a învăţa cum să-l redactaţi bine.
 Secretul scrierii unui bun reportaj stă în capacitatea de a condensa esenţa acestuia în
elementele introductive – într-o singură propoziţie sau într-un paragraf scurt. Puteţi adăuga
informaţii suplimentare, în ordinea importanţei lor. Esenţialul unui reportaj bine scris constă
în faptul că, în orice punct ar fi oprită lectura, materialul citit capătă un înţeles deplin.
Două sunt motivele pentru care reportajele sunt scrise într-o asemenea manieră.
Primul constă în faptul că le permite cititorilor să selecteze exact cât îşi doresc (mai mult sau
mai puţin) din reportaj, înainte de a trece la următorul. Al doilea motiv este mult mai practic:
dacă spaţiul e restrâns, editorul de desk poate tăia reportajul în orice punct, de la început până
la capăt, fără să fie nevoit să-l rescrie, ştiind că textul va fi înţeles de către cititor. Din acest
motiv, reporterii trebuie să înveţe să-şi stăpânească mândria. Cei care scriu reportaje
sportive ar trebui să se aştepte ca textele lor să fie tăiate de editorii de desk, aşa încât ar
trebui să le scrie astfel încât să poată fi tăiate cu uşurinţă.
La început, multor studenţi li se pare dificil să scrie un simplu reportaj. Aceasta se
datorează faptului că structura reportajului este, în mare parte, opusă modului în care au fost
învăţaţi să scrie. Un eseu pentru şcoală sau pentru universitate începe de obicei cu o
propoziţie în legătură cu ceea ce urmăreşte, continuând apoi să ofere o serie de fapte care să
susţină un anumit argument, şi se încheie cu o concluzie. Spre deosebire de eseu, reportajul
începe cu o concluzie – o declaraţie despre lucrurile esenţiale pe care cititorul are nevoie să le
cunoască. Continuă apoi să furnizeze informaţii suplimentare pentru a justifica și explica tot
ce s-a spus deja în primele paragrafe.

Cum scriem elementele introductive (intro)

Partea intro sau primele paragrafe reprezintă esenţialul unui reportaj bine realizat. Ar
trebui să condenseze ştirea la elementele ei de bază şi să-l determine pe cititor să-şi dorească
să afle mai mult. Nu este un lucru atât de uşor precum pare, iar pe mulţi practica îi ajută să
dobândească această capacitate.
Cea mai simplă modalitate de a înţelege cum ar trebui scrisă o introducere este să vă
imaginaţi că îi relataţi ştirea unui prieten. în momentul în care avem veşti importante, este
normal să dezvăluim mai întâi punctele principale: „Ştiai că Nasser Hussain a demisionat din
funcţia de căpitan al echipei de crichet a Angliei? Îi va lua locul Michael Vaughan”.
Cu mici modificări, această ştire ar putea fi folosită ca introducere la un reportaj de a
doua zi a ziarului:

Nasser Hussain a demisionat ieri din funcţia de căpitan ai echipei de crichet a Angliei. Michael
Vaughan îi va lua locul pentru a doua competiţie de T EST CRICKET

Aceste propoziţii scurte conţin tot ce trebuie să ştim pentru a înţelege esenţa
reportajului. Faptele suplimentare vor arunca o perspectivă asupra a ceea ce s-a întâmplat şi
vor explica motivele care se ascund îndărătul lor , dar, chiar dacă nu vom citi în continuare,
vom înţelege totuşi punctele principale.

Regula celor cinci W

O modalitate mai sistematică de a obţine acelaşi lucru este să răspundeţi la
următoarele întrebări, numite uneori şi cele cinci W-uri:
 Who? (Cine?);
 What? (Ce?);
 When? (Când?);
  Where? (Unde?);
 Why? (De ce?).
Răspunzând la aceste întrebări – şi la întrebarea suplimentară cum? –, putem corela
toate informaţiile de care avem nevoie pentru a înţelege un reportaj, deşi nu este întotdeauna
necesar să răspundem la toate acestea în introducere. Exemplul anterior conţine răspunsul la
primele trei întrebări încă de la prima propoziţie. Nasser Hussain (cine?) a demisionat ieri
(când?) din funcţia de căpitan al echipei de crichet a Angliei (ce?). A doua propoziţie
răspunde aceloraşi întrebări raportate la cel care îl înlocuieşte. Michael Vaughan (cine?) îi va
lua locul (ce?) pentru a doua competiţie de Test cricket, care va începe joi (când?).
Având deja partea introductivă, miezul reportajului poate fi detaliat apoi în al doilea
paragraf, care, în cazul de faţă, ar putea suna în felul următor:

Hussain l-a anunţat pe antrenorul echipei engleze, Keith Fietcher, în legătură cu

decizia sa, imediat după ce echipa lui a făcut egal cu Africa de Sud în prima partidă de Test
cricket de la Edgbaston. „Nu am fost tocmai căpitanul de care Anglia avea nevoie sau cel pe
care şi-l dorea”, a spus el.

Acest paragraf răspunde celorlalte trei întrebări la care nu s-a răspuns în introducere.
Hussain l-a anunţat pe antrenor (cum?) la Edgbaston (unde?) pentru că nu era încă hotărât (de
ce?). Dacă un reportaj este pe punctul de a apărea, aspectele legate de răspunsul la întrebarea
de ce? pot fi omise, deoarece ele trebuie analizate şi necesită informaţii pe care reporterul nu
le are încă la dispoziţie. Suplimentele (vezi infra) se vor concentra adesea pe răspunsul la
întrebarea de ce s-a întâmplat un anumit lucru.
Introducerile trebuie să conţină întotdeauna punctul central al reportajului – în cazul
de faţă, informaţia că Nasser Hussain a demisionat. Nu încercaţi să ajungeţi la acest punct
central dând explicaţii. De exemplu: După ce Anglia a luptat ieri să facă egal cu Africa de
Sud în prima partidă de Test cricket de la Edgbaston, căpitanul Nasser Hussain şi-a înaintat
demisia; această abordare nu face decât să întârzie reacţia pe care o trezeşte reportajul şi
conferă introducerii un caracter confuz. Toate explicaţiile şi descrierile ar trebui păstrate
pentru momentul în care cititorul a fost captat de efectul principal al reportajului.
Pentru majoritatea reportajelor sportive, aceasta înseamnă că introducerea se va
concentra asupra oamenilor: un fundaş transferat, un antrenor demis, un jocheu suspendat, un
atlet descoperit pozitiv la testul de dopaj.

Ce nu trebuie să faceţi
Nu începeţi introducerile cu întrebări sau cu citate. Cititorii doresc să li se spună ce s-
a întâmplat, nu să fie interogaţi. Într-un reportaj, citatele încetinesc procesul de înţelegere a
momentelor principale.
Aveţi grijă şi la momentul în care menţionaţi când anume a avut loc evenimentul.
Puteţi folosi cuvântul „ieri” într-o ediţie matinală, întrucât cititorii ştiu că ştirile sunt de ieri.
Dar puţine sunt ziarele de seară ce folosesc acest cuvânt – chiar dacă multe dintre
evenimentele despre care vorbesc s-au petrecut în ziua precedentă –, pentru că atrage atenţia
asupra faptului că ştirea s-a petrecut cu 24 de ore în urmă şi o privează de noutatea pentru
care luptă reportajele. La fel, un săptămânal publicat într-o zi de vineri va încerca să evite
menţionarea faptului că evenimentul relatat s-a petrecut luni. Una dintre posibilităţile de a
face acest lucru şi de a reda caracterul de noutate unui reportaj este să găsiţi o modalitate de a
include în intro cuvântul astăzi:
 Michael Vaughan, deschizătorul echipei Angliei, încearcă astăzi să se împace cu
noile sale responsabilităţi în calitate de căpitan de echipă, după demisia surprinzătoare a lui
Nasser Hussain de la sfârşitul primului meci de T EST CRICKET , disputat cu Africa de Sud.

Structura reportajului
Având deja din intro rezumatul punctelor principale ale reportajului, cititorul ar trebui
să primească apoi detalii în ordinea importanţei lor. În acest caz, Nasser Hussain este
personajul-cheie, iar demisia lui şi motivele care au dus la aceasta ar trebui dezvoltate acum.

Exemplu
Deşi batsmanul din Essex, în vârstă de 35 de ani, şi-a încheiat cei patru ani de
domnie în calitate de căpitan al echipei Angliei în campionatele internaţionale (Test cricket),
ei intenţionează să continue să joace pentru ţara lui sub conducerea lui Michael Vaughan.
El a declarat: „Să fii căpitanul echipei Angliei e un lucru pe care trebuie să-l faci
sută la sută şi există numeroase momente în care trebuie să faci multe eforturi pentru echipă.
Un conducător obosit este ultimul lucru pe care şi l-ar dori.”

Al doilea personaj important este cel care vine în locul căpitanului, şi anume Michael
Vaughan. Acum trebuie să aflăm care a fost reacţia lui şi, pentru binele cititorilor cu puţine
cunoştinţe în materie de crichet, poate aflăm câte ceva despre el.

Exemplu
Mantia a fost aruncată pe umerii lui Michael Vaughan, de 28 de ani, care a mai fost
căpitan în locul lui Hussain, în versiunea One day cricket.
Batsmanul din Yorkshire, care a deschis meciul şi care a mai condus echipa Angliei,
în one-day, în două serii victorioase, spunea:
„Va fi destul de greu din punct de vedere psihic şi mult mai obositor, dar mă simt
pregătit să încep munca.”
„Nasser a fost timp de patru ani pe primul loc şi sunt foarte mulţumit că mi-a
încredinţat echipa lui”.

În condiţiile unui spaţiu limitat, reportajul s-ar putea încheia aici, dar, întrucât
succesul echipelor naţionale este important pentru cititori, un ziar britanic ar dori să-l
continue până în cele mai mici detalii. Aşadar, sfera articolului va fi extinsă pentru a cuprinde
reacţiile altor personaje-cheie din crichetul englezesc, cum ar fi antrenorul echipei naţionale
şi preşedintele comitetului de selecţionare, dar şi concurenţii, precum căpitanul echipei
Africii de Sud, care s-a grăbit să demisioneze. Contextele pentru cele două personaje-cheie
trebuie explicate, iar jurnaliştii ar mai putea cere părerile analiştilor de bază în legătură cu
acele calităţi ale lui Hussain care l-au impus în poziţia de căpitan şi cu viitorul echipei din
momentul în care va fi preluată de către Vaughan. Restul reportajului poate continua în felul
următor:

Exemplu
David Graveney, preşedintele selecţionerilor englezi, a declarat că decizia lui
Hussain de a rămâne în continuare în echipă îi poate fi de ajutor lui Vaughan.
„Michael Atherton îl considera pe Graham Gooch de mare ajutor pentru că avea cui
să ceară sfatul, iar Alec Stewart se baza, la rândul său, pe Michael.
Dar cel mai important este să i se ofere noului căpitan posibilitatea de a proceda aşa
cum doreşte. Trebuie să fie lăsat să ia propriile decizii.”
David Byas, căpitanul lui Vaughan de la Yorkshire, spunea: „Va face faţă presiunilor
pe care le implică funcţia la fel de bine ca oricine altcineva. Va savura această provocare.
Este important să-şi poată continua evoluţia. Dacă va scădea ca performanţă,
oamenii vor pune acest lucru pe seama presiunilor exercitate de funcţia de căpitan pe care o
deţine.”
Hussain a debutat în Test cricket la campionatele internaţionale din 1990 şi a devenit
căpitanul echipei engleze în 1999. Sub conducerea lui, Anglia a depăşit statutul de echipă
slabă, ajungând una dintre cele mai puternice echipe din lume. Englezii au câștigat 17
campionate şi au pierdut 15 dintr-un total de 45 de campionate în care le-a fost căpitan.
Dar grava înfrângere din seriile turneului Ashes din Australia, disputat iarna trecută,
precum şi prestaţia jalnică din timpul Campionatului Mondial au generat discuţii cu privire
la viitorul echipei.
Vaughan, considerat de mulţi drept cel mai bun batsman al Angliei, a înscris 156 de
puncte în First Test, apreciind prestaţia sa drept cea mai bună performanţă a secolului. A
urcat în fruntea clasamentului pentru batting anul trecut, iar după Campionatul Mondial a
preluat funcţia de căpitan la one-day.
Sub conducerea lui, Anglia a câştigat Natwest Challenge împotriva Pakistanului şi
Natwest Series, împotriva Africii de Sud şi Zimbabwe.

Cum intercalăm detaliile

Un reportaj important va fi fundamentat pe o gamă largă de surse şi va cuprinde multe
detalii generale, precum şi analize. Elementele trebuie structurate în mod logic, astfel încât
totul să curgă uşor. Pentru a evita trunchierea reportajului cu elemente de context, ar trebui să
le intercalaţi pe parcursul ştirii, acolo unde este posibil.

Exemplu
Batsmanul deschizător din Yorkshire, care a mai condus deja echipa Angliei, în one-
day, în două serii victorioase, spunea: „Va fi destul de greu din punct de vedere psihic şi
mult mai obositor, dar mă simt pregătit să încep munca.”

Această frază oferă foarte multe elemente de context (Vaughan joacă pentru
Yorkshire, este batsman la deschidere şi e deja căpitan al naţionalei de one-day cricket) care
trebuie cunoscute de către cititori pentru a înţelege reportajul în totalitate. Este folosită subtil
(ca un alt mod de a face referire la Vaughan), pentru a introduce un citat proaspăt, în aşa fel
încât cititorii ce cunosc contextul în care se află Vaughan să nu aibă senzaţia că li se oferă
foarte multe informaţii pe care le cunosc deja.
Această intercalare a informaţiilor din context în structura reportajului nu lasă
impresia unei atitudini de superioritate faţă de cititor. Deseori, mai ales în cazul reportajelor
sportive, este dificil de apreciat volumul de cunoştinţe pe care cititorii le au deja. Suporterii
împătimiţi ai crichetului ştiu deja multe detalii de context din acest reportaj, dar este posibil
ca mulţi cititori să nu le cunoască. Strecurând astfel aceste detalii în reportaj, puteţi ascunde
faptul că multor cititori li se oferă foarte multe detalii de context, care nu le sunt necesare.
Totodată, înseamnă că, deşi reportajul are o structură rigidă, aceasta nu este sesizată de către
cititor, care abia observă curgerea uşoară a textului. Structura unui reportaj devine evidentă
dacă este scrisă ambiguu.
Stilul scrierii
Studenţii care sunt obişnuiţi să scrie eseuri întâmpină dificultăţi în momentul în care li
se cere să scrie pentru prima dată reportaje. Acestea presupun, în mod normal, o anumită
lungime, un stil specific şi posibilitatea ca textul să prezinte opiniile celui care scrie. Eseurile
pot fi lungi şi pot conţine opinii: reportajele trebuie scrise cât se poate de concis, iar autorii
lor trebuie să-şi păstreze opiniile pentru ei înşişi.
Un eseu de 1500 de cuvinte îi permite celui care scrie să dezvolte subiectul, chiar să-l
înflorească, dar un reportaj de 150 de cuvinte nu permite acest lucru. Reportajele ar trebui
scrise concentrat, lăsând deoparte cuvintele superflue, înfloriturile stilistice şi informaţiile
inutile. Fiecare cuvânt trebuie să-şi merite locul în text.
Prin eliminarea cuvintelor inutile, reportajul poate primi mai multe informaţii
condensate sau pe pagină pot fi înghesuite mai multe reportaje. Un jurnalist trebuie să-şi
revadă mereu prima repriză a reportajului, pentru a verifica dacă textul poate fi restrâns.
Aproape întotdeauna este posibil. Multe expresii comune pot fi reduse la un singur cuvânt –
de exemplu, cu scopul de a (pentru), în preajma (aproape), în ciuda faptului că (deşi), având
în vedere faptul că (deoarece). Evitaţi tautologia, cum ar fi „cel mai rapid dintotdeauna” şi
„rezultat final”, dar şi cuvintele descriptive, fără sens, de tipul „aproape impresionant” şi
,,foarte puternic”. Înlăturarea cuvintelor superflue poate economisi foarte mult spaţiu în
cadrul unui reportaj.

Exerciţiu
Rescrieţi următorul articol reducând numărul de cuvinte la jumătate, dar fără să omiteţi
vreo informaţie din cele pe care le conţine.
S-au stabilit cele două echipe care se vor întâlni pentru a participa la cea de-a XXXVIll-a
ediţie a cupei Super Bowl care se va ţine în Houston, Texas, pe 1 februarie. Ele sunt New
England Patriots şi Carolina Panthers.
Patriots au ajuns acolo învingându-i pe Indianapolis Colts cu 24-14 în play-off-urile AFC, în
timp ce Panthers şi-au consolidat poziţia în Super Bowl învingându-i pe Philadelphia Eagles
cu nu mai puţin de 14 puncte la 3 în play-off-urile NFC.
Având în vedere faptul că New England Patriots au intrat în Super Bowl abia cu doi ani în
urmă, apariţia lor pentru a doua oară în trei ani nu ar trebui să surprindă pe nimeni.
Pe de altă parte, nimeni nu se aştepta ca echipa Carolina Panthers să ajungă atât de
departe, ţinând cont de faptul că, numai cu doi ani în urmă, ei au pierdut 15 meciuri
consecutiv. Totuşi, adversarii lor, Philadelphia Eagles, au fost învinşi în play-off-
urile din ultimele două sezoane şi se aşteaptă să fie la fel de norocoşi şi pentru a
treia oară.

Variantă de răspuns
New England Patriots vor întâlni Carolina Panthers la Houston, pe 1 februarie, în
cea de-a XXXVIII-a ediție a cupei Super Bowl.
Patrioții, care au intrat și ei în competiția pentru Super Bowl cu doi ani în urmă, i-au
bătut pe Indianapolis Colts cu 24-14 în play-off-ul AFC, în timp ce Panterele au uimit
publicul, învingând Philadelphia Eagles cu 14-3 în play-off-ul NFC.
În ultimele două sezoane, Panterele au pierdut 15 meciuri consecutiv, în timp ce
Vulturii se aflau în play-off-ul pentru al treilea an consecutiv.

Primul reportaj conţine 193 de cuvinte, al doilea, numai 91. Cu toate acestea, al doilea
text cuprinde toate informaţiile şi este mai uşor de citit. Spaţiul economisit îi permite
autorului să dezvolte reportajul sau redactorului sportiv să includă un alt reportaj pe pagina
respectivă.

Pentru a simplifica reportajul

Structura gramaticală a reportajului ar trebui să fie simplă şi organizată. Evitaţi
propoziţiile complexe, cu subordonate. Propoziţiile trebuie să fie scurte şi directe. Este
indicat să conţină cel mult 30 de cuvinte, iar paragrafele nu ar trebui să fie mai lungi de două
propoziţii. Paragrafele mai lungi par plictisitoare, descurajante şi greu de citit atunci când
sunt aşezate în coloane pe o pagină de ziar (vezi capitolul 1). Încercaţi să evitaţi utilizarea
clişeelor şi a eufemismelor, iar dacă întâlniţi în text un asemenea element, căutaţi o altă
variantă. Oamenii nu „trec în lumea de dincolo”, ci mor; echipele nu „obţin un rezultat
pozitiv”, ci câştigă.
În timp ce evitaţi eufemismele, aveţi grijă ca tonul reportajului să corespundă
subiectului ales. Umorul poate fi un instrument util în redactarea anumitor reportaje, dar
trebuie evitat dacă ar cauza suferinţă sau ar ofensa pe cineva.
Poate fi greu de observat ce anume ar putea cauza suferinţă sau ar ofensa cititorii în
momentul în care relataţi un eveniment tragic, cum ar fi o catastrofă petrecută pe stadion sau
un accident fatal al unuia dintre participanţii la o competiţie sportivă. Gândiţi-vă mereu că
este posibil ca rudele sau prietenii celor accidentaţi să vă citească reportajul. Scrieţi în
continuare despre punctele relevante, fără să intraţi în detalii neplăcute şi inutile (chiar dacă
acestea pot demonstra cât de bine v-aţi făcut datoria), evitaţi elementele de senzaţie şi
rezistaţi tentaţiei de a arunca vina în stânga şi în dreapta sau de a vă grăbi să judecaţi o
situaţie.
Evitaţi utilizarea elementelor de jargon. Găsiţi o modalitate de a spune acelaşi lucru
într-un limbaj curat. Nu folosiţi acronime fără a oferi explicaţii în legătură cu sensul lor
(TCM – Terenul de Crichet din Melbourne; CIO – Comitetul Internaţional Olimpic) decât în
cazul în care sunteţi siguri că vor fi înţelese de cititori.
În unele situaţii, poate fi necesar să dezvoltaţi denumirile oficiale ale organizaţiilor
sau competiţiilor sportive, mai ales când unele sporturi britanice sunt acoperite de mass-
media altor popoare. Britanicii au inventat sau au codificat multe dintre principalele sporturi
din lume şi, la fel cum Marea Britanie nu îşi trece numele pe timbre deoarece a fost prima
ţară care a introdus un sistem poştal modern, multe dintre organismele aflate la conducerea
sporturilor britanice şi unele competiţii sportive naţionale (dar şi mondiale) nu cuprind în
denumirile lor cuvintele „britanic” sau „englez”. Organismul care conduce fotbalul din
Anglia se numeşte pur şi simplu The Football Association. „Principala” competiţie din cadrul
golfului britanic se numeşte, în mod oficial, The Open, iar în sfera tenisului sunt The
Championships. Aceasta din urmă este cunoscută în lume drept Wimbledon, dar audienţele
care nu sunt de origine britanică trebuie să ştie dacă vă referiţi la Asociaţia de Fotbal
(Englezesc) sau la Openul britanic.

Exerciţiu
Rescrieți reportajul următor în așa fel încât să-l faceți mai simplu și mai ușor de
citit. Eliminați clișeele, eufemismele și elementele de jargon și explicați acronimele
care apar. Ștergeți orice părere sau prejudecată a autorului și asigurați-vă că nimic
din tonul reportajului sau din ceea ce conține textul nu-i ofensează sau supără pe
cititori.
F1 pare să revendice astăzi o nouă victimă, deoarece legendarul Jim Smith, cel mai
tânăr pilot care a câștigat vreodată un GP și care, după părerile multora, era
destinat să devină campion mondial, este pe moarte, într-un pat de spital.
Demonul vitezei australian și-a întâlnit propriul Waterloo când, aflat abia în a
 doua cursă din Marea Britanie și în condiții meteorologice rar întâlnite în Down
Under, a ieșit în decor la Loamshire și, în timp ce mulțimea privea mută de spaimă,
a lovit puternic parapetele, rănindu-se îngrozitor.
Inițial, se vehicula că australianul de numai 23 de ani, logodit cu Sonja Green, o
cântăreață renumită de muzică pop, care privea îngrozită din tribună, ar fi trecut
pe loc în lumea de dincolo.
A fost dus repede la LGH cu un elicopter, iar suporterii se temeau că va fi găsit
DOA, dau au răsuflat ușurați când au aflat din declarația medicilor că pilotul se
afla la ITU din cauza craniului aplatizat și a fracturilor de tibie și scapulă.
Era evident că două motive au demonstrat această fatalitate de la început, primul
fiind faptul că Bob Black, încercând o manevră de depășire demnă de un șofer
amator ieșit la plimbare cu mașina pe o vreme ploioasă, i-a smuls roata din spate;
al doilea motiv se referă la faptul că organele de control ar fi trebuit să se asigure
că traseul îndeplinește condițiile pentru raliu, iar nivelul inacceptabil al scurgerilor
de ulei de pe pistă a contribuit, fără îndoială, la alunecarea ce i-a fost aproape
fatală.
Experții HSE au demarat o anchetă amănunțită.

Discuţie
Multe paragrafe au o structură prea complicată, cu multe subordonate care întrerup
curgerea textului şi îl fac mai greu de înţeles. Ele ar trebui să fie fragmentate în propoziţii mai
scurte, iar informaţia mai puţin importantă să fie folosită treptat, pe parcursul textului.
Presupunerile autorului în legătură cu soarta probabilă a pilotului şi toate cauzele care
au dus la producerea accidentului reprezintă opinii, şi nu informaţii. Ele nu îşi au locul într-un
reportaj (deşi ar putea fi incluse aici părerile medicilor sau ale celor care se ocupă de pistă,
dacă sunt atribuite în mod corect).
Speculaţiile ziaristului, potrivit cărora pilotul va muri, nu sunt susţinute de niciuna
dintre părerile medicilor şi vor provoca suferinţă rudelor şi prietenilor victimei. În momentele
în care gravitatea rănilor pune viaţa în pericol, este mai bine să descrieţi victimele luptând
pentru viaţa lor.
Iniţialele şi acronimele, precum FI şi HSE, ar trebui explicate, măcar atunci când sunt
utilizate pentru prima dată, la fel ca abrevierile GP şi DOA. Nu toţi cititorii ştiu ce înseamnă
ele.
Cuvântul „legendar” este utilizat greşit – legenda este o poveste tradiţională, de
obicei, imaginară.
Expresiile argotice, cum ar fi „demonul vitezei” şi „Down Under”, precum şi clişeele
de genul „şi-a întâlnit propriul Waterloo” şi „mută de spaimă” ar trebui evitate, mai ales în
reportajele cu subiecte atât de grave ca acesta.
Descrierile de tipul „privea îngrozită” (cum altfel ar putea vedea accidentul logodnica
lui?) şi „îngrozitor” sunt elemente de senzaţie a căror prezenţă nu este necesară, iar
„cântăreaţă de muzică pop”, precum şi aluzia la şoferii amatori sunt mult prea superficiale
pentru a fi folosite într-un asemenea reportaj.
„A trecut în lumea de dincolo” este un eufemism, iar craniu, tibie şi scapulă sunt
termeni medicali care ar trebui înlocuiţi prin termeni uzuali. Nu este nevoie să se menţioneze
că ancheta va fi amănunţită: nimeni nu se aşteaptă să fie superficială.

Variantă de răspuns
Pilotul de Formula 1 Jim Smith se zbate astăzi între viaţă şi moarte, după ce maşina lui a ieşit de
pe traseul din Loamshire şi s-a izbit de parapete.
 A fost dus la Spitalul General din Loamshire cu un elicopter, unde se află acum în terapie
intensivă, suferind de o fractură craniană, de o fractură la nivelul piciorului şi al osului
umărului.
Australianul participa la cea de-a doua cursă în Marea Britanie când, pe o vreme ploioasă, a
ieşit de pe pistă. Logodnica lui, cântăreaţa de muzică pop Sonja Green, urmărea scena din
tribune.
Accidentul s-a petrecut în momentul în care un alt pilot, Bob Black, a încercat să
execute o depăşire şi se pare că a intrat în coliziune cu roata din spate a lui Smith.
Departamentul pentru Sănătate şi Siguranţă face investigaţii. Smith (23 de ani) este
cel mai tânăr pilot câştigător al unui Grand Prix şi era considerat un viitor
campion mondial.

Nu vă îndepărtaţi de la subiect
Opiniile nu au ce căuta într-un reportaj. Scrieţi despre fapte şi lăsaţi-i pe cititori să
tragă concluziile. În momentul în care scrie un reportaj, reporterul ar trebui să se ghideze
mereu după principiile de acurateţe, obiectivitate, neutralitate, echilibru şi egalitate,
asigurându-se că în orice punct al textului, faptele se diferențiază clar de opinii. Singura
excepţie de la regulă este permisă atunci când scrieţi pentru un ziar local despre subiecte care
vizează echipa sau jucătorii locali ori pentru o publicaţie naţională, despre interesele ţării în
materie de sport. În astfel de cazuri, cunoaşteţi interesele cititorilor ziarului dumneavoastră şi
puteţi scrie textul din punctul lor de vedere. Dar, indiferent de publicaţia pentru care este scris
un reportaj, acurateţea, egalitatea şi delimitarea faptelor de opinii rămân inviolabile.
Informaţia pe care se fundamentează un reportaj (sau orice alt text din jurnalism)
trebuie verificată cu atenţie. Nu este suficient să fiţi „foarte siguri” că tot ceea ce spuneţi este
corect. Jurnaliştii au faţă de audienţă datoria de a se asigura că informaţia lor este corectă. De
asemenea, faţă de ei înşişi şi faţă de organizaţiile pentru care lucrează, au datoria de a se
asigura că reportajele lor nu vor atrage acţionări în justiţie. Aparentele inexactităţi banale pot
transforma un reportaj într-un instrument defăimător, iar micile greşeli pot avea consecinţe
costisitoare.
Faptele conţinute într-un reportaj trebuie verificate mereu de surse de încredere.
Niciodată să nu vă fundamentaţi reportajul pe o mărturie aflată din auzite sau pe zvonuri – şi,
oricât de bun vi s-ar părea, nu-i daţi drumul până ce nu l-aţi verificat. Deseori, reportajele
senzaţionale par să fie inexacte. Chiar şi greşelile nesemnificative vă pot pune în situaţii
ridicole. Dacă dumneavoastră „credeţi” că un sportiv este ceh şi se dovedeşte a fi slovac, nu
veţi fi dat în judecată. Dar suporterii clubului la care joacă slovacul vor şti că aţi greşit şi vor
începe să vă pună la îndoială corectitudinea în tot ceea ce spuneţi. Este mult mai sigur să
verificaţi naţionalitatea jucătorului. Regula de aur pe care trebuie să o urmaţi mereu este:
Dacă aveţi dubii, mai bine renunţaţi (If in doubt, leave it out).
La fel, nu faceţi niciodată presupuneri fără a verifica dacă datele sunt corecte,
indiferent cât de clare vă pot părea. De exemplu, dacă un jucător de crichet, cunoscut pentru o
adevărată istorie a problemelor de căsnicie, se retrage dintr-un turneu de peste mări „din
motive familiale”, este tentant să presupuneţi că mariajul lui se află din nou în impas. Totuşi,
poate fi vorba de un părinte sau un copil grav bolnav. Ar fi extrem de insensibil şi ruşinos
dacă v-aţi grăbi să trageţi astfel de concluzii. Ţineţi minte: Să nu presupuneţi niciodată.7

7
În original: Never assume – it makes an ASS out of U and ME(n.tr.).
Reportajele-serial şi completările
Unele reportaje sunt autosuficiente. Odată ce le-am citit, nu mai simţim nevoia de a şti
mai mult. Dar multe dintre reportajele în premieră nu sunt decât nişte puncte de plecare.
Odată cu trecerea timpului, reportajul se va dezvolta sau va avea consecinţe care vor duce la
reportaje-supliment. Asemenea reportaje se împart în două categorii – Reportaje-serial şi
completări. Un reportaj-serial se dezvoltă odată cu trecerea timpului. Poate începe cu un
anunţ efectuat de o agenţie care face teste de dopaj, în care se spune că un atlet a picat testul,
iar din acel moment reportajul poate „continua” săptămâni întregi. Anunţul va fi urmat de o
declaraţie din partea atletului, care îşi recunoaşte sau nu vina. Imediat ce clubul sportivului
sau organul de conducere a avut timp să analizeze ştirea, vor da o declaraţie în care vor
menţiona dacă acesta va fi sau nu suspendat. Organismul aflat la conducere va anunţa
momentul în care comitetul de disciplină se va întruni pentru audierea cazului. Alţi colegi
sportivi se vor implica în dezbatere, oferind un sprijin sau criticând. Vor avea loc audieri, se
va anunţa şi decizia luată, dar va fi impusă şi o pedeapsă. Se vor realiza dezbateri publice cu
privire la corectitudinea deciziei sau pedeapsa potrivită, dar şi la efectele pe care acest
eveniment le are asupra sportului în general. Sportivul poate contesta decizia sau pedeapsa
primită. Dacă este un sportiv de talie internaţională, consecinţele pot afecta echipa naţională.
Recursul va fi făcut public. În urma acestui caz, conducerile organismelor naţionale şi
internaţionale pot modifica regulamentele cu privire la droguri şi testele de dopaj. Un reportaj
care a început cu un simplu anunţ poate continua deseori săptămâni sau chiar ani întregi.
Completările au tendinţa de a fi mai restrânse în ceea ce îşi propun, oferind informaţii
generale sau urmărind consecinţele unui reportaj iniţial. De exemplu, dacă un jucător se
transferă de la un club la altul, o completare se poate concentra asupra modului în care clubul
din care făcea parte iniţial doreşte să-l înlocuiască şi dacă acesta va hotărî să cheltuiască din
suma obţinută prin transfer în acest scop. Mai poate fi direcţionată asupra a ceea ce se
aşteaptă de la jucător ca membru al noului club şi asupra consecinţelor prezenţei lui pentru
fiecare dintre noii colegi.
Încercarea de a găsi o completare a unui reportaj poate fi o metodă utilă de a scrie
atunci când nu sunt prea multe ştiri de transmis. Ştirile multor ziare de duminică pot cuprinde
în mare parte completări ale ştirilor transmise în timpul săptămânii respective.

Etica jurnalistică
Din când în când, culegerea informaţiilor pentru cineva anume şi scrierea unor
reportaje sportive ridică inevitabil întrebări în legătură cu etica jurnalistică. Unui ziarist i se
permite foarte rar, dacă se întâmplă vreodată aşa ceva, să apeleze la minciuni ori la
înşelăciuni pentru a-şi putea continua reportajul sau să-şi înregistreze intervievaţii pe casetă
audio sau video fără ştirea acestora. (S-au făcut excepţii când erau investigate fapte grave, dar
numai după ce directorii principali de ştiri au analizat situaţia în detaliu, iar jurnalistul i-a
consultat în această privinţă.)

Intimitate
Este mai dificil să dezbatem subiectele legate de intimitate. Sportivii se află în vizorul
publicului pentru că sunt premiaţi deseori pentru aptitudinile lor, mulţi dintre ei primind statut
de celebritate datorită mass-media. Interesul publicului faţă de ei este, aşadar, mult mai mare
decât faţă de un cetăţean obişnuit. Bineînţeles, asta nu înseamnă că ei nu ar avea dreptul la
intimitate, însă activităţile lor sunt urmărite mai îndeaproape. Indiscreţiile legate de băutură,
droguri, sex sau activităţi ilegale, care ar putea trece neobservate în cazul altor persoane
obişnuite, pot deveni subiecte mari, deoarece organizaţiile media concurează între ele pentru
a obţine noi dezvăluiri. Se discută mult pe baza ideii că subiectele „de scandal” de acest tip se
află în atenţia publicului pentru că personajele sunt modele, mai ales pentru tineri. Totuşi,
linia care delimitează dreptul la intimitate de dreptul publicului de a cunoaşte este foarte
subţire, numeroase discuţii legate de etica jurnalistică referindu-se la punctul în care ea ar
trebui trasată. Dezbaterea devine mai aprinsă când e vorba despre subiecte legate de viaţa
sexuală, încercând să răspundă la întrebarea dacă media ar trebui să plătească pentru aceste
dezvăluiri de alcov ale celebrităţilor din domeniul sportului. Oare simplul fapt că o persoană
doreşte să dezvăluie detalii intime despre o relaţie acordă mass-mediei dreptul de a invada
intimitatea celeilalte persoane?

În vizorul legii
Indiscreţiile unor personalităţi sportive le pot aduce în faţa justiţiei. Într-un fel, acest
lucru face ca munca jurnalistului să fie mai uşoară. Audierile sunt evenimente publice despre
care media are dreptul să relateze. Într-adevăr, implicarea media este protejată în ideea că
trebuie să se facă dreptate, dar şi că acest lucru trebuie să se vadă. Totuşi, setea de cunoaştere
a publicului în ceea ce priveşte celebrităţile nu ar trebui să-i tenteze pe jurnalişti să-şi
depăşească drepturile şi responsabilităţile pe care le au în raport cu procedurile curţii de apel.
Ei trebuie să aleagă atent subiectele pe care le vor publica înaintea oricărui proces, căci altfel
se pot trezi că ajung în vizorul legii.
În Anglia şi în câteva alte ţări, după ce o persoană a fost acuzată de ceva, există o
serie de restricţii impuse mass-media în legătură cu ceea ce poate fi transmis înainte de
apariţia la tribunal. De exemplu, cazul fotbaliştilor de la Leeds United, Jonathan Woodgate şi
Lee Bowyer, implicaţi într-un accident în apropierea unui club de noapte, a fost suspendat de
către judecător şi s-a impus rejudecarea lui în urma unui articol apărut într-un ziar naţional.

Citate
Citatele directe nu ar trebui nicicum să fie modificate, cu excepţia cazurilor în care
este nevoie să fie mai explicite sau să corecteze o greşeală evidentă a persoanei citate. Nu ar
trebui să fie redactate sau comprimate decât cu o aprobare clară şi numai în condiţiile în care
sensul rămâne acelaşi.

Embargouri
Un embargo trebuie respectat întotdeauna, excepţie făcând cazurile în care a fost
impus cu scopul clar de a întârzia publicarea unui subiect de interes general care, în caz
contrar, ar fi apărut în media mai devreme. Organizaţiile obişnuiesc (şi este perfect legal) să
impună embargouri jurnaliştilor cu mult înainte de momentul în care respectiva informaţie ar
fi fost comunicată publicului. Astfel, mass-media au ocazia de a-şi pregăti bine subiectele şi îi
descurajează pe jurnalişti să publice articole lacunare sau incorecte, pentru a nu face față
concurenței. Într-adevăr, mulţi jurnalişti consideră util acest sistem de embargo, întrucât
înlătură necesitatea unei competiţii şi le oferă posibilitatea de a vedea reacţia publicului faţă
de subiect înainte de publicarea lui.
Embargourile nu obligă în mod legal, dar majoritatea jurnaliştilor le respectă pentru
că, în caz contrar, ar putea cădea ei înşişi victime ale unui embargo impus de alte persoane.
Totuşi, dacă un jurnalist a obţinut aceeaşi informaţie dintr-o altă sursă înainte de impunerea
embargoului, acesta nu este obligat să-l respecte. Regula de bază în cazul embargourilor este
să fiţi corecţi faţă de colegii dumneavoastră jurnalişti, dar să nu permiteţi ca următorul
embargo impus să vă refuze articolul în exclusivitate la care aţi muncit şi pe care l-aţi obţinut
cu ajutorul persoanelor de legătură de pe lista dumneavoastră.

Sensibilitate la discriminări
Jurnaliştii sportivi trebuie să fie atenţi pentru a nu ofensa moralitatea altor persoane.
Aveţi grijă să nu strecuraţi în text discriminări legate de sex, rasă, vârstă, precum şi subiecte
cu privire la anumite infirmităţi. Sportivii care apar în presa scrisă sunt, în general, tineri,
bărbaţi, caucazieni, iar interesele celor care nu intră în această categorie sunt uşor de neglijat.
Transformările din ultima vreme din domeniul sportului şi al jurnalismului sportiv
dovedesc faptul că, treptat, prejudecăţile încep să dispară. Se transmit mai multe ştiri legate
de competiţiile sportive feminine, în special în fotbal, crichet şi rugbi, asociate în mod
tradiţional cu partea masculină. De asemenea, există mai multe ziariste şi crainice TV, deşi în
cele două domenii, balanţa se înclină încă de partea bărbaţilor. în mod similar, jucătorii şi
concurenţii de culoare sunt recunoscuţi acum, reuşind în majoritatea sporturilor profesioniste,
în timp ce numărul ziariştilor de culoare este încă redus.
Cu toate acestea, problemele legate de discriminările rasiale în lumea sportului şi a
jurnalismului sportiv nu au dispărut încă. Insultele rasiale sunt des întâlnite la unele categorii
de spectatori în timpul unei competiţii, iar refuzul unui jucător de rugbi caucazian din echipa
Africii de Sud de a împărţi camera de hotel cu unul dintre colegii lui de culoare sau
dificultăţile cu care se confruntă unii jucători de crichet europeni din echipa Zimbabwe
dovedesc că rasismul este încă răspândit în unele sporturi. Observaţiile unui comentator de
televiziune american în legătură cu fotbaliştii de culoare indică faptul că rasismul nu a fost
complet înlăturat nici din spaţiul media.
Mass-media se caracterizează încă prin tendinţa de a ignora competiţiile destinate
persoanelor cu infirmităţi şi sporturile practicate în principal de persoanele mai în vârstă (cum
este bowlingul) sau de a le izola în micile „ghetouri” ale paginilor sportive.

Influențe
Relaţia dintre jurnaliştii sportivi şi sportul pe care îl acoperă este inevitabil mai
apropiată. însă ea nu trebuie să devină... incestuoasă. Jurnaliştilor li se permite aproape
întotdeauna intrarea liberă la competiţii. De asemenea, au acces la concurenţi, la jucători,
antrenori şi administratori. Li se oferă uneori bilete gratuite de călătorie, dar şi cazare gratuită
de către organizatorii sau sponsorii evenimentelor sportive. Toate acestea sunt perfect legale,
atât timp cât jurnaliştii nu se lasă influenţaţi de ele sau nu le este afectată atitudinea critică
atunci când ea se impune.

Rolul fotografului sportiv

Aptitudinile tehnice ale fotografului sportiv nu fac parte din subiectele discutate în
această carte, însă fotografia joacă un rol important în transmiterea informaţiilor din sport
prin intermediul ziarelor şi al paginilor web. Deseori, fotografii şi jurnaliştii lucrează
împreună la realizarea reportajelor şi articolelor feature, completându-se reciproc.
Rolul fotografului sportiv este unul dificil. Deseori presupune rezistenţă fizică la
temperaturi scăzute, aşezarea în locuri nepotrivite în ceea ce priveşte vizibilitatea, încercând
să urmărească acţiunea pentru a nu pierde anumite momente importante, cum ar fi golurile, în
timp ce caută să surprindă o imagine mai puţin obişnuită sau dramatică. Fotograful sportiv
lucrează, în mod normal, singur, acoperind un eveniment asupra căruia televiziunea şi-a
concentrat numeroase camere de luat vederi. O concurenţă inechitabilă.
Din acest motiv, mulţi fotografi nu încearcă să concureze cu televiziunea, care poate
acoperi momentele-cheie dintr-o serie de unghiuri diferite. Încearcă, în schimb, să creeze un
impact prin compoziţia imaginilor şi acţiunea pe care o surprind, prin expresiile
concurenţilor, contorsiunile trupurilor lor sau, poate, prin surprinderea momentului de vârf al
unei dispute între adversari. Uneori, cele mai grăitoare fotografii sunt cele luate din afara
terenului de joc, la distanţă de concurenţi, care se concentrează asupra arbitrilor sau reacţiei
spectatorilor

Majoritatea ziarelor importante angajează fotografi sportivi specialişti, dar mulţi

dintre ei trebuie să lucreze şi ca fotografi de ştiri în timpul săptămânii, dedicându-se
evenimentelor sportive numai seara sau în după-amiezile de duminică. Aceştia se confruntă
deseori cu termene-limită mult mai stricte spre deosebire de colegii lor jurnalişti, cu toate că
transmiterea fotografiilor la redacţie se realizează mult mai uşor de când au apărut camerele
şi modemurile digitale. Fotografii care, până nu demult, erau nevoiţi să plece mai repede de la
un eveniment pentru a se retrage în camera obscură şi a developa fotografiile le pot trimite
acum direct de pe stadion. De asemenea, pot vedea imaginile surprinse înainte de a le trimite
la redacţie şi le pot selecta pe cele care se potrivesc cel mai bine.
Totuşi, asemenea ziariştilor, imediat ce fotografiile au fost trimise la redacţie, ceea ce
urmează nu mai depinde de fotograf. Decizia finală în legătură cu fotografia selectată îi
aparţine designerului sau editorului de desk. În cele din urmă, alegerea fotografiei depinde
atât de spaţiul disponibil, cât şi de formatul (pe verticală sau pe orizontală) care s-ar potrivi
cel mai bine. Numai în cazuri excepţionale se recurge la repaginare pentru a include o
fotografie realmente potrivită.

Rezumat
A cerceta şi a scrie reportaje constituie două dintre principalele aptitudini ale
jurnalistului sportiv. Reportajele sunt scrise conform unei formule, punctele-cheie fiind
rezumate în paragraful introductiv (intro), pentru a fi dezvoltate apoi, în ordinea importanţei,
în secţiunea principală a reportajului. Acestea ar trebui scrise în aşa fel încât ultima parte să
poată fi eliminată în cazul în care trebuie si intre în pagină. Reportajele trebuie să-şi păstreze
sensul, indiferent de punctul în care sunt fragmentate. Pe cât posibil, stilul şi limbajul trebuie
să fie simple, iar reportajele trebuie să se focalizeze pe fapte, şi nu pe opinii, transmiţând
informaţiile cu acurateţe şi onestitate.
 Capitolul 6

Jurnalismul de presă scrisă: features sportive

Din cuprins

 Ce este un feature sportiv?

 Găsirea unui „pretext” sau a unui punct de vedere
 Construirea unui feature: introuri, corpul feature şi extrouri sau concluzii
 Şapoul
 Profilurile
 Rubricile de opinie
 Editorialele
 Features de participare
 Articole crossover

Obiective

 Înţelegerea diferenţelor dintre reportaje şi alte forme de jurnalism sportiv

 Recunoaşterea pretextelor sau a unghiurilor în jurul cărora pot fi scrise features
 Cunoaşterea modului în care un feature poate fi construit şi redactat ca atare
 Înţelegerea principiilor de redactare a profilurilor, a rubricilor de opinii şi a articolelor
feature de participare

Ce este un feature sportiv?

Features sunt specii jurnalistice de mai mare amploare, care le permit autorilor să
trateze un subiect sau să analizeze o persoană în profunzime, de multe ori cu stil şi
inteligenţă. Un feature mai lung permite alocarea unui spaţiu mai mare pentru informaţii
generale, contribuţii din partea unui număr mai mare de surse, acoperind o plajă mai mare de
probleme, precum şi oportunitatea de a face mai multe comentarii şi o analiză mai
amănunţită. De asemenea, îi permite autorului să poată renunţa la constrângerile stricte ale
unui articol de ştiri şi să scrie într-o manieră mai colorată. Având în vedere că articolele
feature trebuie să menţină interesul cititorului pe o perioadă mai mare de timp – de la 500 la
câteva mii de cuvinte –, ele trebuie scrise într-un stil atrăgător şi antrenant.
Regulile de aur pentru redactarea reportajelor sunt:
 Captaţi-le atenţia;
 Menţineţi-le vie atenţia;
 Conferiţi-le un sentiment de mulţumire.

Găsirea unui „pretext” sau a unui punct de vedere

Orice text jurnalistic necesită un subiect, dar nu este suficient să scrieţi pur şi simplu
despre atletul preferat sau echipa preferată. Trebuie să aveţi un motiv pentru a stârni interesul
cititorilor. De obicei, subiectul în jurul căruia se scrie un feature este unul de actualitate sau
aflat, dintr-un motiv sau altul, în vizorul publicului – desfăşurarea unui eveniment sportiv
important; o echipă sau un sportiv care se bucură de succes sau, dimpotrivă, are parte de un
eşec; un antrenor ce a fost împuşcat; un jucător implicat într-un scandal cu droguri; cineva
ucis sau rănit pe stadion; un grup de fani este implicat în acte de huliganism sau are un
comportament rasist...
Oricare dintre aceste evenimente (sau multe altele) poate constitui un subiect de
reportaj. Evenimentele care stau la baza unor features sunt numite pretexte – pentru că sunt
elemente de care se agaţă reportajele.
După ce a găsii pretextul, jurnalistul trebuie să găsească unghiul din care să scrie. De
exemplu, înaintea unui meci important, reporterul se poate axa pe întâlnirile anterioare şi
rivalitatea dintre cele două echipe sau îşi poate construi articolul în jurul unui jucător (actual
sau fost) care a reprezentat ambele echipe ori poate analiza măsurile luate de poliţişti pentru a
preveni altercaţiile între fani. Ştirea referitoare la demiterea unui antrenor poate inspira
reportaje despre ce înseamnă să fii un antrenor de succes, o analiză în legătură cu alţi
antrenori care ar putea fi demişi sau cu cei deja concediaţi în respectivul sezon, precum şi
despre cât de mult influenţează schimbarea unui antrenor succesul sau insuccesul unei echipe.
Unii jurnalişti chiar participă la antrenamente sau merg alături de sportivi în cantonament,
pentru a surprinde un anumit eveniment din interior.

Construirea unui feature

Intro
Articolele feature sunt scrise într-un stil mai colorat decât ştirile, acest lucru
aplicându-se și la introuri. Funcţia introurilor rămâne aceeaşi – captarea interesului cititorului
– însă acest lucru poate fi făcut în foarte multe feluri, nu doar prin simpla prezentare a celor
mai importante elemente. În reportajele mai lungi, jurnaliştii pot aborda subiectul într-un mod
mai subtil. Reporterii au mai multe metode pentru a capta interesul cititorului şi a-l provoca
să continue lectura. Iată câteva dintre ele:

Intro în cădere

Acest tip de intro întârzie punctul culminant, astfel încât cititorul se întreabă care este
subiectul, acesta urmând să fie dezvăluit în text:

Când a intrat pe uşa restaurantului îmbrăcat cu un costum lăbărţat şi uşor mototolit,

părea un om scund şi respectuos, aşteptându-i calm pe chelner să-l conducă la masa mea.
Era greu de crezut că speranţele unei naţiuni se sprijineau pe aceşti umeri slabi.
Dar mâine după-amiază, cu întreaga echipă AH Blacks împotriva lui, jucătorul Will
Smith va fi ochiul calm din centrul celei mai fioroase furtuni a sezonului internaţional de
rugbi.

Intro cu citate

Ştirile încep destul de rar cu citate, deoarece îndepărtează cititorul de la subiect, dar
un citat cu impact poate fi o introducere bună pentru un feature, creionând imaginea
persoanei care vorbeşte şi schiţând oarecum cadrul:

„Când am ratat penaltiul în semifinala Cupei Mondiale, ştiam că mi-am privat echipa
de un loc în istorie. Dar, în mod ciudat, am devenit un jucător mai puternic – iar dacă şeful e
în căutarea unor voluntari pentru un alt penalti, de data aceasta voi fi primul la rând.”

Intro istoric

Unele features necesită situarea într-o perspectivă istorică. Un feature de ştiri despre
un dezastru pe stadion sau despre un scandal de pariuri poate începe cu o privire retrospectivă
asupra altor dezastre sau scandaluri asemănătoare. În mod similar, multe realizări sportive
devin şi mai interesante datorită altor realizări – sau absenţei acestora – care le-au precedat:

T OȚ I care îşi amintesc de ultima dată când Giants au câştigat Cupa vor beneficia de
un bilet la finala de mâine, pentru că se împlinesc şaptezeci de ani de când au ridicat trofeul.

Intro prin contrast

O altă metodă de a capta interesul este folosirea oricăror contraste pe care le-ar putea
genera subiectul – de pildă, compararea unui apărător gigant de la o echipă cu un înaintaş
mic, dar abil, de la echipa adversă. Sau se poate merge pe contrastul dintre trecutul sau
bogăţia unui jucător şi situaţia sa actuală:

Deşi nu a mai jucat niciodată pe Milennium Stadium, Mark Jones se va simţi ca acasă
când va intra pe teren. Î N urmă cu un an, ca zidar, a lucrat la construirea acestui loc cu
mistrie şi ciment: mâine, ca profesionist, va susţine un alt zid, fiind baza apărării echipei
United.

Intro cu întrebare

O întrebare poate reduce impactul introului unei ştiri, dar într-un feature, o întrebare
poate stârni pofta cititorului şi îl poate provoca să caute răspunsul:

Cât de mult ai fi dispus să plăteşti pentru a-ţi vedea echipa favorită masacrată ? Ei
bine, fanii echipei Gresford Rovers, care plătesc în mod normal trei lire pentru a vedea
meciurile de acasă ale echipei lor, sunt dispuşi să plătească trei sute de lire pe un bilet
pentru deplasarea echipei lor la campionatul european în următoarea rundă a cupei.

Am făcut doar o prezentare selectivă a modurilor în care pot fi introduse articolele

feature. Ceea ce au ele în comun este faptul că menţin atenţia cititorului.
Există nenumărate variaţii pe aceste teme, iar două sau mai multe tipuri de intro pot fi
uneori combinate. Citiţi întotdeauna cu atenţie intro-urile la reportaje şi încercaţi să
identificaţi ce anume urmăreşte autorul, precum şi modul în care vă tentează să citiţi textul în
continuare – de fapt, partea principală a reportajului.

Corpul unui feature

Cele mai multe features se bazează pe o ştire-pretext; de aceea, putem citi reportajul
din acelaşi unghi ca ştirea – acest aruncător urmează să joace în Campionatul Mondial, un
anumit jocheu călăreşte favoritul în marea cursă, un atlet a ieşit pozitiv la testele de dopaj de
la Jocurile Olimpice... Scopul părţii principale a unui feature este acela de a furniza
informaţii mai detaliate, creionând imaginea celor implicaţi, analizând consecinţele unui
eveniment important, încercând să prevadă ce se va întâmpla în viitor. Pentru a menţine
interesul cititorului pe o durată mai lungă, este important ca textul să fie colorat şi variat, să
parcurgă uşor o serie de elemente, de la descriere la citate, de la informaţii generale la
analiză, cu pasaje care să lege diferitele elemente, luate aceste aspecte vor fi exemplificate
ceva mai încolo în acest capitol.

Extro-ul sau concluzia

Ultimul paragraf dintr-o ştire este cel mai puţin important, fiind partea la care se
renunţă dacă ştirea e prea lungă. Dar, întrucât un feature trebuie să menţină interesul
cititorului până la final, ultimul paragraf nu trebuie neglijat. După intro, este probabil cel mai
important element, deoarece lasă o ultimă impresie cititorului. Ultimul paragraf al unui
reportaj se numeşte extro (opusul introului) sau concluzie, care ar trebui să dea o impresie
plăcută de circularitate, asemenea ultimului paragraf în cazul unui roman.
Există numeroase moduri de a crea senzaţia de totalitate. Unul dintre cel mai des
întâlnite este acela de a aduce textul în punctul de plecare:

Intro: Atacantul echipei Stratford, Steve Strong, este obişnuit să străbată zonele
aglomerate. Lucrează zilnic ca şofer de autobuz în suburbiile nordice ale Londrei.
Extro: Astfel încât, după nouăzeci de minute de încercări pentru a străpunge defensiva
echipei Liverpool, înfruntarea orelor de vârf pe North Circular îi va părea o joacă de copil.

Un articol analitic se poate încheia cu un rezumat al argumentelor dezbătute, poate

ajunge la o concluzie sau se poate termina cu o întrebare. Un profil poate fi încheiat cu un
citat semnificativ.

Şapoul
Pentru a-i reda cititorului puţin din aroma articolului şi pentru a-i capta vizual
interesul pentru pagina pe care apare, un reportaj este deseori precedat de un şapou. Acesta
este un paragraf scurt, care schiţează miza articolului; de obicei, conţine semnătura
ziaristului. Deşi este primul lucru (în afara titlului) pe care mulţi îl citesc, acesta tinde să fie
ultimul element scris, fiind deseori oferit mai degrabă de un editor de desk decât de
jurnalistul care l-a scris.

Exemplu
Jocurile Olimpice re vin în ţara for de origine în acest an, dar e posibil ca ultimele
detalii să nu fie încă puse la punct. Teatru de vară sau Tragedie greacă? Barbara Brown
relatează din Atena.

Profilurile
Cea mai obişnuită formă de feature regăsită în paginile de sport este profilul. Profilul
este un articol biografic despre un sportiv, antrenor sau administrator de actualitate. Un profil
se poate limita la numai câteva paragrafe sau poate umple câteva pagini. Prin definiţie, este o
poveste ce surprinde latura umană, de regulă a unei celebrităţi, fiind aşadar cu atât mai
preferată de cititori.
După cum am explicat şi în capitolul 4, pretextul de care se agaţă profilul este, de
multe ori, implicarea subiectului într-un eveniment sportiv important din viitorul apropiat.
Articolul este scris ca parte premergătoare unui eveniment şi a subiectului ales, pentru că,
dintre toţi jucătorii, persoana respectivă trebuie să prezinte un anumit interes – se poate să fi
jucat la o echipă adversă într-o etapă trecută, poate fi în formă maximă sau pe punctul de a
doborî un record (de exemplu, numărul de goluri sau puncte marcate într-o competiţie).
Cea mai obişnuită metodă de a aduna informaţiile pentru un profil este intervievarea
subiectului, aflarea părerilor sale cu privire la evenimentul ce urmează să aibă loc, aflarea
punctelor tari şi slabe atât ale sale, cât şi ale echipei adverse. (Tehnicile interviului sunt
discutate în capitolul următor.) Dar cele mai bune profiluri – în special cele în care se doreşte
mai degrabă o prezentare generală a subiectului, şi nu doar evidenţierea părerilor acestuia cu
privire la un anumit eveniment – sunt mai complexe. Ele includ şi părerile colegilor de echipă
sau ale oponenţilor care îl cunosc, părerile antrenorilor ce au lucrat cu persoana respectivă şi
pot spune care îi sunt punctele tari şi punctele slabe, precum şi informaţii generale despre
realizările din trecut ale subiectului. Acesta este unul dintre motivele pentru care un jurnalist
sportiv are nevoie de multe contacte.
Dacă nu puteţi intervieva subiectul căruia îi realizaţi profilul (şi adevărul e că
stabilirea unui interviu faţă în faţă cu personalităţile din sport poate fi extrem de dificilă), este
posibil să obţineţi părerile lor din alte surse. Mulţi dintre aceştia sunt obligaţi prin contract să
vină la conferinţe de presă înainte sau după evenimentele la care iau parte, iar acolo le puteţi
adresa câteva întrebări. Declaraţiile anterioare pot fi obţinute din fragmente de articole sau
din arhivele online, iar unii au situri proprii, unde sunt menţionate opiniile lor în legătură cu o
gamă variată de subiecte. Totuşi, când folosiţi materiale din aceste surse, trebuie să aveţi grijă
să nu încălcaţi legea drepturilor de autor (vezi anexa 3).

Exemplu
Următorul profil este făcut jucătorului american de tenis Andre Agassi. Paragrafele
sunt numerotate pentru a ne referi mai uşor la ele în discuţia care urmează.

1. Este evident că Andre Agassi se află la finalul carierei.

2. Priviţi-l. Nu acoperă terenul la fel de mult ca oponenţii săi mai tineri, ci joacă în
acelaşi perimetru al liniei de tuşă.
3. După 19 ani de tenis, părul lung, care era o trăsătură a sa, nu mai există – l-a
tuns, pentru a ascunde chelia apărută odată cu trecerea anilor.
4. Excesele din tinereţea sa fierbinte sunt şi ele de domeniul trecutului.
5. Acum are doi copii şi un şir de contracte publicitare profitabile. Căsătoria cu o
altă vedetă a tenisului, Steffi Graf, a făcut din el jumătatea celei mai bogate
familii din circuit, dar fără să-l fi motivat în vreun fel.
6. Dar problema lui Agassi este că el pur şi simplu nu se uită în oglindă.
7. La 33 de ani, în timp ce alţi mari campioni, ca Bjorn Borg, s-au retras de şase
ani, Andre continuă să câştige.
8. „Vârsta mea nu este relevantă atunci când sunt pe teren. Felul în care joc tenis
vorbeşte de la sine”, afirmă jucătorul din Las Vegas. Şi, în prezent, jocul său este
la fel de elocvent ca oricând.
9. Suntem la mijlocul turneului Australian Open, primul Mare Şlem al anului, iar
Agassi este încă aici. Într-adevăr, este dificil să ne amintim când nu a fost. Nu a
mai fost bătut în Melbourne de patru ani. A câştigat 25 de meciuri consecutive (nu
a intrat în 2002) şi cine ar paria că nu va lua cel de-al treilea titlu australian al
noului mileniu?
10. „Am trăit fiecare parte a jocului în prima săptămână şi mi-a plăcut nivelul la care
am fost. Mă simt capabil să merg mai departe şi să fiu şi mai bun”, spune
jucătorul, cu ochii strălucitori şi plin de entuziasm.
11. La vârsta sa relativ înaintată, cu trupul mai firav, călătorind cu soţia, cu fiul său
Jaden de doi ani şi fiica sa Jaz de trei luni, cum face oare Agassi de continuă să-i
bată pe concurenţii săi mai tineri, mai robuşti, mai puternici, mai nerăbdători şi
cu mai puţine griji?
12. „Încerc să mă asigur că totul este precis şi să am un plan de joc. Ştiu că dacă
sunt în formă, sunt puternic şi mă mişc bine, voi avea mai multe şanse să fac bine
ceea ce fac.”
13. Şi aceasta necesită multă muncă şi implicare. Când nu lucrează la sala de
gimnastică cu antrenorul său de forţă, Gil Reyes, aleargă mult în fiecare zi pe
dealul de lângă locuinţa sa din California. Inclusiv de Crăciun şi de Anul Nou.
14. „Își face antrenamentul pe ploaie, pe căldură, pe vreme rece”, spune Reyes.
„Este mai puternic acum decât în oricare alt moment al vieţii sale. Andre
sprintează până îi ard picioarele şi până simte dureri în tot corpul. În astfel de
momente vedeţi de ce e în stare.”
15. Agassi face multe eforturi pentru a se menţine în formă, pentru că, după atâţia
ani, nu mai are nimic de învăţat cu privire la tehnica de joc.
16. După cum spune şi el: „Este imposibil ca la 33 de ani să lovesc o minge de tenis
mai bine decât am lovit-o deja.”
17. Acum ştiţi de ce Agassi nu se îndepărtează prea mult de linia de tuşă. Datorită
ritmului său, nu are nevoie să facă mai mult. Oponenţii săi sunt nevoiţi să alerge.
18. Dar această tehnică a fost dobândită în timp.
19. Unul dintre vechii săi adversari, fostul jucător suedez Mats Wilander (da, Agassi
este destul de în vârstă pentru a fi jucat cu el), l-a acuzat cândva pe american că
nu ştie să obţină puncte pe un teren de tenis.
20. Dar acum Wilander spune că Agassi îşi cunoaşte jocul mai bine decât orice alt
jucător, ştiind exact de ce anume este nevoie pentru a câştiga.
21. „Şi-a rafinat tehnica de joc. De aceea este atât de proaspăt la anii carierei sale –
pentru că este atât de nouă pentru el”, afirmă acesta.
22. Copilul precoce, care a năvălit în lumea tenisului ca un adolescent nechibzuit, a
învăţat repede şi atât de bine cum să realizeze puncte, încât a câştigat opt Mari
Şlemuri şi alte 50 de titluri la individual.
23. Când a câştigat Openul Francez în 1999, Agassi a devenit, alături de Fred Perry,
Don Budge, Rod Laver şi Roy Emerson, unul dintre cei cinci jucători care au
câştigat toate cele patru titluri de Mare Şlem. Şi ar mai putea câştiga şi altele.
24. Antrenorul său, Darren Cahill, care l-a avut ca elev şi pe cel mai tânăr nr. 1,
Lleyton Hewitt, pare să creadă astfel. Se zvoneşte că Roger Federer, campion la
Wimbledon, ar dori să-l angajeze, dar pe moment Cahill rămâne la jucătorul mai
în vârstă.
25. Iar Reyes consideră că Agassi poate rămâne la acest nivel „încă doi-trei ani de-
acum încolo”.
26. Dar chiar şi Andre ştie că nu poate continua la nesfârşit. „În ziua în care voi
simţi că nu pot fi mai bun, voi lua măsuri clare în această privinţă”, spune el.
27. „În fiecare an e din ce în ce mai greu. Cred foarte mult în programul meu de
antrenament, astfel încât nu trebuie să mă lupt cu motivaţia. Dar te lupţi cu
trecerea anilor.”
28. Încercaţi să-i spuneţi asta tânărului Paradorn Srichaphan din Thailanda, ultima
victimă a lui Agassi, care l-a bătut în mod surprinzător, în seturi clare, în a doua
rundă la Wimbledon, în urmă cu doi ani.
29. „Joacă într-adevăr foarte bine şi m-a făcut să mă mişc mult dintr-o parte în alta a
terenului”, a spus Srichaphan când amândoi au ieşit ieri de pe teren.
 30. Agassi a câştigat în trei seturi, depăşind recordul său de 25 de meciuri câştigate
într-un turneu.
31. La finalul carierei? Acum, Agassi urcă pur şi simplu muntele pentru a ajunge mai
sus.

Discuţie
Paragraful 1 – Introul atrage atenţia, deoarece contrazice un fapt incontestabil.
Cititorul ştie că Agassi este într-o formă excelentă şi, de aceea, va dori să citească mai
departe, pentru a vedea cum justifică jurnalistul propoziţia de deschidere, mai ales dacă nu e
de acord cu afirmaţia făcută.
Paragraful 2 – Propoziţia scurtă – „Priviţi-l” urmăreşte două scopuri. Primul: îi
introduce pe cititori în subiect, îi invită să devină părtaşi la argumentare, transpunându-i
mental pe terenul din Melbourne. Al doilea: îi invită să creioneze în minte o imagine a
jucătorului, imagine conturată în următoarele trei paragrafe, cu detalii despre înfăţişarea sa,
despre stilul de joc şi familie.
Paragraful 6 – „Nu se uită în oglindă.” Privind în oglindă, cei mai mulţi dintre noi
constată, uneori şocaţi, că au îmbătrânit. Metafora subliniază faptul că Agassi ignoră procesul
de îmbătrânire.
Paragraful 7 – Agassi continuă să câştige. Falsa afirmaţie din intro este răsturnată.
Fiind păcăliţi să citim până aici, ne dăm seama despre ce este vorba, de fapt, în articol.
Remarcaţi cum aici şi în următoarele paragrafe detalii ca vârsta sa, recordul şi comparaţia cu
alţi jucători cunoscuţi, cum ar fi Borg, sunt fin inserate în text. Ar fi fost mai simplu ca aceste
detalii să fie grupate într-un paragraf de sine stătător, dar s-ar fi întrerupt curgerea lină a
textului şi, poate, cititorii ar fi fost descurajaţi să citească mai departe.
Paragraful 8 – După ce s-a introdus subiectul profilului, ni se reproduc chiar vorbele
lui. E de la sine înţeles ca este important să dăm citate ale subiectului, pe cât posibil. Poate fi
dificil să obţineţi un interviu faţă în faţă cu cele mai impunătoare figuri din sport, din cauza
lipsei de timp a acestora, însă multe DECLARAŢII pot fi luate în cadrul conferinţelor de presă
de după meci.
„În prezent, jocul său este la fel de elocvent ca oricând” asigură o trecere uşoară de la
comentariul lui Agassi la următorul paragraf, în care găsim mai multe detalii despre turneul
în care joacă la momentul respectiv.
Paragraful 9 – Remarcaţi folosirea timpului prezent, care apropie acţiunea de
momentul vorbirii. Articolul se referă mai degrabă la ce se întâmplă acum decât la ce s-a
întâmplat ieri. Întrebarea retorică cu care se încheie paragraful ne readuce uşor la Agassi şi la
ce crede el despre şansa lui de a câştiga turneul.
Paragraful 10 – „Cu ochii strălucitori şi plin de entuziasm.” Spre deosebire de un
interviu la radio sau televiziune, în presa scrisă nu putem vedea sau auzi persoana care
vorbeşte. Limbajul trupului şi atitudinea în general ne ajută, deseori, să interpretăm ce spun
subiecţii şi să ne facem o imagine despre persoana care vorbeşte. Cititorul are nevoie să i se
comunice detaliile pe care nu le poate vedea.
Paragraful 11 – Introducerea unei întrebări în profil este o metodă bună de a menţine
interesul cititorului. În acest caz, întrebarea include o continuare a descrierii lui Agassi şi
câteva informaţii despre familia lui, pe care cititorul poate nu le ştie. Inserarea acestor
informaţii în acest fel este de preferat „îmbuibării” cititorului cu detalii. Iar după aceste
întrebări, cititorul va fi mai tentat să continue lectura articolului, pentru a afla răspunsurile.
Paragraful 13 – Remarcile lui Agassi despre fitness sunt legate uşor de un comentariu
venit din partea celui care îl ajută să se menţină în formă. Dacă un profil trebuie să asigure o
imagine cât mai completă a subiectului său, atunci el va include şi părerile altor oameni care
îl cunosc bine.
Paragraful 14 – Comentariul lui Reyes a fost selectat nu numai pentru ce spune, ci şi
pentru maniera expresivă în care vorbeşte. Acesta creionează o imagine vie a sportivului la
antrenament.

Paragrafele 15-16 – Jurnalistul introduce propria părere despre Agassi ca jucător de

tenis, iar această opinie dobândeşte mai multă greutate atunci când este confirmată imediat
chiar de către Agassi.
Paragrafele 17-18 – Avem aici mai mult din analiza jurnalistului, care, de această
dată, explică aparenta aluzie critică din al doilea paragraf.
Paragrafele 19-21 – Este introdusă a doua părere din exterior, una importantă chiar.
Este de aşteptat ca Reyes, ca angajat al lui Agassi, să spună lucruri în favoarea acestuia, pe
când un fost concurent poate avea o părere mai obiectivă. Într-adevăr, Wilander a avut o
atitudine critică faţă de Agassi în trecut, deci este foarte bine ales pentru a-şi spune părerea
despre succesul actual al jucătorului. Şi amintind cititorului că Agassi a jucat împotriva unui
sportiv care s-a retras de mai mulţi ani ne ajută să subliniem longevitatea carierei sale.
Paragraful 22 – Descrierea lui Agassi tânăr, cu adjectivele adecvate – precoce,
năvalnic, nechibzuit – ne ajută să ilustrăm punctul de vedere al lui Wilander, oferă un
contrast puternic cu jucătorul din prezent şi ne pregăteşte pentru succesul adus de schimbare,
subliniat în paragraful următor.
Paragraful 24 – Menţionarea antrenorului lui Agassi şi implicarea sa (ori
neimplicarea) în cazul jucătorilor mai tineri sprijină ideea susţinută în articol, anume că
Agassi încă se află în vârf sau printre cei mai buni jucători.
Paragraful 26 – Întrebarea cu privire la cât timp va mai putea rămâne Agassi în top s-
a insinuat de-a lungul întregului articol, iar cititorul a fost lăsat să aştepte răspunsul. Spre
finalul articolului, tensiunea este eliberată, iar răspunsul este dat chiar de subiectul în cauză.
Paragraful 28 – Articolul se încheie cu afirmaţia că, deşi sfârşitul carierei va veni mai
devreme sau mai târziu, după cum spune şi Agassi, el încă este din ce în ce mai bun,
învingând un jucător mai tânăr care l-a bătut în urmă cu doi ani. Referirea făcută la cel mai
recent meci al său îl readuce pe cititor în prezent, mai ales că trimiterile făcute la trecut au
ocupat o mare parte din articol.
Paragraful 31 – Extroul (concluzia) creează simetrie cu începutul articolului. Reia
trimiterea din primul paragraf, cum că Agassi ar fi spre finalul carierei sale, şi îi adaugă o
metaforă referitoare la urcatul muntelui, care are o semnificaţie opusă. Reluarea unei trimiteri
din intro este o metodă utilă atunci când nu există o altă concluzie mai potrivită – de
exemplu, o referire la următorul meci sau adversar. De asemenea, are efect pentru că îl lasă
pe cititor cu senzaţia că a citit un articol bine construit, circular, care nu se încheie brusc.

Rubricile de opinii
Rubricile de opinii reprezintă elemente utile în paginile de sport, dintr-o serie de
motive. Ajută la umplerea spaţiului în zilele mai liniştite, când nu sunt foarte multe
evenimente sportive; dau ocazia celor mai buni jurnalişti să scrie cu stil şi spirit; conţin
articole scrise de unele figuri foarte cunoscute din lumea sportului, ceea ce atrage cititorii;
generează controverse şi provoacă discuţii printre cititori; ajută la menţinerea interesului faţă
de un anumit subiect, până la apariţia unui alt eveniment interesant. Aceste lucruri sunt
extrem de importante acum, când mulţi oameni își culeg informaţiile – în special cele despre
sport – din alte surse decât din ziar: radio, televiziune, teletext, internet, chiar telefoane
mobile.
Editorialiştii care semnează aceste rubrici scriu fie regulat, o dată pe săptămână, fie
numai atunci când apare ceva foarte important, iar ei sunt solicitaţi să scrie o rubrică de
opinii, fiind singurii experţi în domeniu. Aceştia sunt foşti sportivi profesionişti sau antrenori,
care se folosesc de experienţa lor pentru a comenta un subiect de ultimă oră, precum şi cei
mai buni jurnalişti sportivi, ce scriu cu stil, inteligenţă, reuşind să bine dispună, dar şi să
incite cititorul.

Cele mai bune rubrici de opinii îmbină părerile unui expert cu stilul unui jurnalist
profesionist. Rubricile de opinii trebuie să aducă informaţii, dar şi să fie foarte bine
construite. Acestea pot cuprinde un singur articol mai mare sau mai multe articole de
dimensiuni reduse.
Ca în cazul majorităţii articolelor, rubrica de opinii are nevoie de un pretext de care să
se agaţe. Acesta este, de multe ori, un subiect de actualitate controversat – un test de dopaj
pozitiv, o izbucnire a unui antrenor, modificarea regulilor unui sport etc. – care să-i dea
jurnalistului ocazia să exploreze problema respectivă din toate punctele de vedere şi să critice
tot ce este de criticat. Multe rubrici de acest tip seamănă cu discuţiile de la cârciumă sau cele
de după meci, în drum spre casă.
Cel mai important element al unei astfel de rubrici este polemica. Opiniile ziaristului
nu trebuie să fie populare, nici să reflecte părerile publicaţiei pentru care scrie. Câţiva dintre
cei mai buni redactori îşi asumă în mod intenţionat anumite păreri nepopulare, tocmai pentru
a stârni interesul cititorilor şi a le da subiect de discuţie. Dar opiniile trebuie să fie
întotdeauna bazate pe argumente solide, deci documentarea atentă este esenţială. Iar o rubrică
de opinii nu trebuie să fie folosită niciodată pentru a face răutăţi în mod gratuit.
Oamenii nu citesc aceste rubrici în primul rând pentru informaţii, deşi o rubrică bună
de opinii asigură şi informaţiile necesare pentru înţelegerea argumentelor avansate. Le citesc
pentru părerile exprimate şi pentru calitatea scrierii şi buna dispoziţie pe care o pot crea. Deci
o rubrică de efect, ca orice alt articol, trebuie să atragă atenţia cititorului de la început şi până
la sfârşit. În mod ideal, trebuie să-i lase pe cititori satisfăcuţi şi să-i încurajeze să citească şi
alte articole scrise de acelaşi redactor, ce vor apărea în următoarele numere.
Pentru a avea efectul scontat, o rubrică de opinii are nevoie, uneori, de următoarele
elemente:
 un pretext – un subiect recent de ştiri cu un element controversat pe care să se
bazeze articolul;
 un intro captivant, care să atragă atenția cititorilor și să-i determine să citească mai
departe (vezi supra, notele despre introuri);
 un stil inteligent, controversat, plin de sens, percutant, un vocabular, o gramatică
și o lungime a frazei în acord cu ziarul pentru care e scrisă;
 o privire din interior sau analiza unui expert, o argumentare completă, comparații
cu alți oameni sau evenimente, dacă este necesar;
 o atitudine hotărâtă, cu argumente care să vă justifice poziția;
 o recapitulare a subiectului și informații generale, necesare pentru a le ermite
cititorilor să înțeleagă articolul; trebuie analizat de câte detalii are nevoie cititorul;
dacă este vorba despre un eveniment major, acesta va fi, probabil, familiarizat cu
detaliile de bază;
 un final care să-i lase pe cititori satisfăcuți, cu sentimentul că au citit un articol
complet și complex.
Elemente ale unei rubrici de opinii

 găsirea unui pretext;

 scrierea unui intro captivant;
 recapitularea subiectului;
 oferirea informațiilor generale necesare;
 realizarea unor comparații, dacă este nevoie;
 argumentarea completă, din mai multe puncte de vedere;
 trasarea unei concluzii;
 justificarea acesteia;
 o scriere inteligentă, plină de umor și stil;
 controversa;
 încheierea într-un mod satisfăcător.

Features de ştiri
După cum aţi văzut în capitolul precedent, sportul generează subiecte de ştiri şi în
afara terenului de joc. Acestea pot privi administratorii, finanţele, arenele sportive,
organizarea de turnee, abuzul de droguri şi multe alte aspecte. Features de ştiri merg mai
departe de simpla structură a acestor subiecte, dezvoltându-le. Pot conţine descrieri,
comentarii, analize, informaţii istorice, opinii ale martorilor oculari şi folosesc o gamă mai
largă de surse.
Şapoul citat mai sus se referă la un feature de ştiri despre pregătirile pentru Jocurile
Olimpice de la Atena. Un feature se poate concentra asupra întârzierilor în organizare, a
motivelor acestor întârzieri şi a posibilului impact asupra competiţiei; pot fi date declaraţiile
organizatorilor, ale guvernului din Grecia, ale federaţiilor naţionale de sport şi ale sportivilor.
Jurnalistul poate oferi şi o analiză proprie şi o sinteză a dovezilor adunate pentru reportaj.

Editoriale
Sportul şi-a asumat un rol central în cultura modernă, astfel încât subiectele pe care le
generează sunt considerate destul de serioase pentru a justifica unele comentarii în ziarele
noastre. Editorialele (sau articolele de fond, cum mai sunt numite uneori) reflectă părerile
ziarului şi apar, de obicei, într-o coloană pe prima pagină, cu titlul ziarului deasupra. Pot fi
umoristice, dacă ziarul o permite, dar de obicei sunt serioase şi reflexive, analizează un
subiect din toate punctele de vedere şi formează o opinie bazată pe un argument solid. Nu
caută să stârnească o controversă de dragul controversei, aşa cum fac unele rubrici de opinii,
ci prezintă poziţia publicaţiei. Sunt scrise, de obicei, de editorialişti specializaţi, fără
semnătura lor la final, deoarece se consideră că editorialul prezintă atitudinea, părerile
întregului ziar.

Features atemporale
Golurile ocazionale în programul de evenimente sportive necesită crearea unor
articole ce pot fi folosite pentru a umple spaţiul cu puţinele evenimente care au loc, atunci
când nu există subiecte majore care să furnizeze pretexte reportajelor. Deoarece pot fi
folosite oricând, mai sunt cunoscute şi ca features atemporale. Pot oferi ocazia de a aduce în
prim-plan sporturi minore, care nu ocupă în mod normal foarte mult spaţiu în paginile
ziarului, sau de a găsi unghiuri deosebite de abordare a sporturilor importante. Exemple de
features atemporale pot fi: prezentarea vieţii mascotelor de cluburi sau a muncii oamenilor
care au grijă de teren ori de echipamentul de joc.

Reportaje de atmosferă
Jurnaliştii sunt trimişi uneori la evenimente sportive nu pentru a acoperi evenimentul
în sine, ci pentru a reda o impresie despre ce simţi când te afli acolo. Articolele ce rezultă
sunt cunoscute sub denumirea de reportaje de atmosferă şi sunt scrise, de multe ori, din
perspectiva unui spectator obişnuit, nu a unui participant sau a unui jurnalist privilegiat.
Realizarea unui reportaj de atmosferă poate implica o deplasare cu maşina alături de fani, să
beţi într-un bar cu ei înainte de joc, să vă plimbaţi cu ei pe străzile unui oraş străin, să vă
alăturaţi lor, scandând şi cântând înainte de joc, simţind veselia sau dezamăgirea alături de ei,
pe parcursul desfăşurării jocului, analizând apoi meciul cu ei, în drum spre casă. Reportajele
de atmosferă sunt centrate pe descriere, pe relatările martorilor oculari, citate şi detalii, pentru
a crea senzaţia că ne aflăm la faţa locului.

Features de participare
Unele dintre cele mai bune features sportive de tip reportaj de atmosferă sunt scrise de
reporteri care descoperă din interior cum este să fii sportiv profesionist, merg în
cantonamente şi încearcă să se antreneze alături de sportivi. Unele articole caută să
depăşească descrierea de suprafaţă a evenimentelor sportive şi să pătrundă în viaţa sportivilor
profesionişti, să ia parte la antrenamente, la discuţiile cu privire la tactica de joc, să vadă prin
ce suferinţe trec sportivii pentru a avea succes. încearcă să vadă ce este dincolo de vârful
aisbergului, care este competiţia, şi să examineze viaţa sportivilor dincolo de strălucirea
aparentă.
Asigură, de asemenea, ocazia de a le „arăta” (şi nu doar de a le „povesti”) cititorilor
cum este viaţa unui sportiv. „A povesti” şi „a arăta” sunt două arme importante din
arsenalului unui redactor, iar cea de-a doua este mai puternică. A arăta cuiva ceva se situează,
ca intensitate, imediat după a-l lăsa pe el să experimenteze. A povesti cuiva ceva înseamnă a-i
furniza informația la mâna a doua.

Exercițiu
Găsiţi un coleg care practică un sport despre care nu ştiţi prea multe lucruri. Nu trebuie
să fie de nivel profesionist. Mergeţi la o şedinţă de antrenament şi alăturaţi-vă
celorlalţi. Vorbiţi cu ceilalţi participanţi şi aflaţi ce îi interesează la acest sport şi de ce
îl practică.
Imediat după aceea, faceţi notiţe cu privire la această experienţă, cum v-aţi simţit fizic,
cât de dificil a fost să deprindeţi abilităţile şi reproduceţi diversele comentarii
interesante pe care le-aţi auzit. Scrieţi un articol de participare folosind câteva dintre
tehnicile descrise în acest capitol. încercaţi să folosiţi un limbaj interesant şi amuzant,
amintiţi-vă că este mai bine să „arătaţi” decât să „povestiţi” şi fiţi foarte atenţi la intra şi
extro.
Dacă faceţi parte dintr-un grup, citiţi articolele între voi şi identificaţi acele părţi care
oferă cea mai bună privire din interior. încercaţi, de asemenea, să identificaţi exemple
bune de stil care ne „arată” ce înseamnă sportul respectiv.
Articole crossover
Având în vedere că sportivii profesionişti sunt în atenţia publicului şi, de multe ori,
sunt foarte bine plătiţi, activităţile lor pe terenul de joc sau în afara acestuia sunt cercetate cu
acelaşi interes de către jurnalişti şi public. Ne interesează nu doar munca lor, ci şi vieţile lor
particulare. Vrem să ştim totul despre relaţiile lor, sănătatea lor, activităţile din timpul liber,
să aflăm cu ce se îmbracă, orientările lor sexuale, deviante sau nu, dacă au probleme cu
drogurile ori cu băutura, dacă au încălcat legea.
Prin urmare, subiectele de ştiri despre oamenii din sport abordează mai multe aspecte
ale vieţilor lor, furnizând, de multe ori, pretexte pentru reportaje pe teme sociale. Acestea se
numesc articole crossover.
De exemplu, cu puţin timp înainte de finala Cupei Mondiale din 2002, desfăşurată în
Japonia şi Coreea de Sud, căpitanul echipei britanice, David Beckham, şi-a fracturat
metatarsienele. Şi cum Cupa Mondială este unul dintre cele mai mari evenimente sportive din
lume, iar Beckham era unul dintre cei mai cotaţi jucători, subiectul s-a extins imediat şi în
afara paginilor de sport. Timp de câteva zile, buletinele de ştiri şi paginile de features au
realizat articole, în colaborare cu doctori şi specialişti, ce descriau natura rănii, cum se
întâmplă astfel de accidentări şi cât de mult durează vindecarea. Articolele au fost, de multe
ori, însoţite de desene ilustrând unde sunt localizate metatarsienele. Un subiect din sport a
devenit astfel şi un subiect medical.
Numeroase articole crossover tratează chestiuni de etică, sugerate deseori de cazuri
din justiţie sau de investigaţii ale poliţiei care implică staruri sportive. Acuzaţiile de viol
împotriva fotbaliştilor din Leicester City, aflaţi în cantonament în Spania, şi a unor jucători de
prim rang într-un hotel din Londra au dat naştere unor articole privind standardele moralităţii
sexuale în sportul modern. Sugestiile conform cărora jucătorii de crichet australieni şi indieni
ar fi fost în cârdăşie cu agenţi de pariuri au generat articole despre blaturi în crichet şi alte
sporturi. Afirmaţiile despre dopare pentru creşterea performanţei în rândul jucătorilor de
baschet, în rândul tenismenilor şi al atleţilor au produs articole despre efectele dopajului în
sport. Un articol despre refuzul unui jucător alb de rugbi din Africa de Sud de a împărţi
camera de hotel cu un coleg de echipă de culoare a condus la features despre rasismul în
sport.
Astfel de articole necesită cunoştinţe din afara domeniului strict sportiv. Ele sunt
scrise, deseori, de către specialişti din lumea medicală, a afacerilor sau justiţiei ori în
colaborare cu aceştia. Jurnaliştii sportivi sunt, de multe ori, bucuroşi să-i lase pe specialişti să
trateze subiectele mai controversate din afara domeniului lor, pentru a evita deteriorarea
relaţiilor cu performerii, pe care vor fi nevoiţi să-i mai abordeze şi altă dată.

Exercițiu
Răsfoiți paginile de sport ale unui ziar și încercați să identificați subiectele care s-ar
preta la articole crossover. În mod normal, acestea ridică întrebări cu privire la
chestiuni sociale mai largi. Decideți unghiul pe care l-ați alege dacă ați scrie un astfel
de articole și jurnaliștii specializați cu care ați colabora (sau cui i-ați pasa subiectul).
Analizați articolele crossover din ziare şi reviste. Deoarece subiectul acestora
interesează un segment mare de cititori, apar mai degrabă în secţiunile de ştiri şi
reportaje decât în paginile de sport.

Rezumat

Reportajele sportive deţin un număr de funcţii importante în ziare şi reviste. Fiind mai
lungi, jurnaliştii pot trata subiectele mai în profunzime, având astfel posibilitatea de a fi mai
amuzanţi şi mai creativi, ceea ce îi bine dispune pe cititori şi îi face să revină la paginile de
sport. Reportajele oferă şi oportunitatea unor analize şi exprimări de opinii, ceea ce nu se
poate în ştirile „hard”. Dar realizarea unui reportaj implică la fel de multe abilităţi, necesare şi
pentru relatarea unor evenimente sportive sau redactarea de ştiri. Cea mai bună metodă pentru
a le dobândi este să studiaţi şi să încercaţi să imitaţi tehnicile utilizate în reportaj de jurnaliştii
sportivi profesionişti.
 Capitolul 7

Intervievarea

Din cuprins

 Fixarea unui interviu

 Stabilirea regulilor
 Interviuri informale
 Importanţa documentării
 Tehnica interviului
 Pregătirea întrebărilor
 Agende şi dispozitive pentru înregistrare
 Redactarea interviurilor
 Corectitudinea şi acurateţea citatelor

Obiective

 Înţelegerea funcţiilor interviului jurnalistic

 Stabilirea regulilor de realizare a unui interviu
 Aprecierea valorii documentării şi pregătirea întrebărilor adecvate
 Înţeleqerea modului de selectare şi folosire a acelor părţi din interviu care
răspund necesităţilor noastre
 Preluarea citatelor pe principii de corectitudine şi acurateţe

Jurnalismul sportiv nu se referă doar la ceea ce fac sportivii pe terenul de joc, ci și la

ceea ce ei, antrenorii și administratorii lor spun în afara acestuia. Precum în cazul celorlalte
forme de jurnalism, una dintre cele mai importante calităţi este capacitatea de a avea acces la
oamenii care deţin rolul-cheie în acţiune, de a-i determina pe aceştia să-şi exprime opiniile şi
impresiile şi de a prezenta tot ce spun ei într-un mod clar şi precis.
Acest lucru presupune, de obicei, realizarea unui interviu cu persoana sau cu oamenii
implicaţi şi selectarea citatelor relevante (şi, poate, şi a altor informaţii) pentru a fi incluse în
materialul aflat în lucru. Aşa cum am văzut şi în capitolele anterioare, jurnaliştii care se
axează pe articole de ziar, reportaje sau relatări sportive vor căuta anumite tipuri de
informaţii. Realizarea unui interviu bun înseamnă mult mai mult decât să vă prezentaţi cu un
caiet şi să adresaţi primele întrebări care vă trec prin minte. Un interviu util presupune o
pregătire atentă şi o cunoaştere precisă a ceea ce speraţi să obţineţi. Acest capitol are rolul de
a vă ajuta să exploataţi la maximum interviurile pe care le realizaţi. (Interviurile transmise pe
cale audiovizuală necesită tehnici specifice de abordare, prezentate mai pe larg în capitolul
8.)

Fixarea interviului

Primul lucru pe care jurnaliştii trebuie să-l facă este să-i convingă pe viitorii
intervievaţi să le vorbească. Dacă fixaţi un interviu direct cu intervievatul, fiţi politicos şi nu
treceţi cu vederea faptul că, exact în momentul în care sunaţi, ei ar putea avea alte lucruri
mult mai importante de făcut decât să fie intervievaţi de dumneavoastră. Explicaţi-le de ce
doriţi să le luaţi un interviu, care va fi produsul final, unde va apărea şi cât ar putea dura.
Orice persoană căreia i se cere să dezvăluie detalii din viaţa personală are dreptul să ştie
aceste lucruri, iar dacă i se cere să renunţe la timpul său, va dori să ştie dacă merită.
Acest lucru nu înseamnă însă să fiţi de acord ca intervievatul să exercite vreun control
editorial asupra articolului final. Dacă interlocutorul îşi face griji în această privinţă, încercaţi
să-l asiguraţi că tot ce va spune va fi tratat corect şi cu acurateţe, dar nu cedaţi insistenţelor
sale de a vedea materialul înaintea publicării. Dacă nu puteţi evita acest lucru, iar obţinerea
interviului este destul de importantă pentru dumneavoastră, atunci spuneţi-i clar că singurele
modificări pe care le puteţi face vizează erorile ce ţin de fapte. Dacă îi acordaţi subiectului
dreptul de veto asupra tonului unui articol sau asupra punctului de vedere al redactorului (ori
al altor persoane citate in material), puteţi fi siguri că materialul îşi va pierde din
obiectivitate. Unii sportivi (sau agenţii lor – vezi infra) au început tot mai des să ceară
jurnaliştilor să semneze acorduri scrise prin care li se dă dreptul de a aduce modificări unui
articol terminat. Un interviu realizat în aceste condiţii abia dacă mai merită efortul; în plus,
mai există şi alte căi (vezi infra) prin care puteţi face rost de citatele necesare.
Unele interviuri trebuie aranjate prin intermediul unui agent de presă sau impresar.
Încercaţi să stabiliţi relaţii bune cu aceste persoane, deoarece ele vă pot facilita deseori
accesul la cei pe care doriţi să-i intervievaţi. Numiţi organizaţia pentru care lucraţi, scopul
interviului, unde aţi prefera să realizaţi interviul şi dacă veţi fi însoţit de un fotograf. S-ar
putea să fiţi nevoit să vă încadraţi în programul foarte riguros al unui atlet, aşa încât încercaţi
întotdeauna să precizaţi durata interviului. O durată cuprinsă între 30 de minute şi o oră ar
trebui să fie suficientă chiar şi pentru cel mai lung profil. S-ar putea să fiţi nevoit să vă
descurcaţi cu mai puţin de atât, situaţie în care pregătirea va fi şi mai importantă (vezi infra).

Unde puteţi realiza interviul

Dacă vi se oferă posibilitatea de a alege locul interviului, încercaţi să optaţi pentru
acel loc care vă permite să descoperiţi şi mai mult personalitatea intervievatului – de pildă,
casa lui – sau viaţa sa profesională – de pildă, vestiarul, terenul de antrenament sau stadionul.
Mediul ambiant în care trăieşte o persoană spune întotdeauna câte ceva despre ea, iar
descrierea sa în materialul dumneavoastră va plasa subiectul într-un context uşor de perceput
de către cititor. Va trebui, de asemenea, să vă asiguraţi că nu veţi avea parte de întreruperi sau
de prezenţa altor persoane (exceptând cazul în care vreţi să aveţi comentarii şi din partea lor)
care l-ar putea inhiba pe intervievat.
Trebuie să ţineţi cont de alegerea locului, mai ales dacă materialul dumneavoastră va
fi ilustrat cu fotografii. Fotografiile vor fi mai interesante dacă vor prezenta sportivul în
mediul său natural, iar intervievatul va fi mai puţin solicitat dacă fotografiile vor fi realizate
în timpul interviului. O metodă bună ar fi să discutați cu fotograful dumneavoastră înainte de
a fixa interviul: poate are unele sugestii la care dumneavoastră nu v-aţi gândit şi care, odată
puse în practică, ar putea face materialul mai interesant.
Alegerea locului este extrem de importantă pentru interviurile de televiziune (vezi
capitolul 8).

Regulile angajamentului
Este esenţial să stabiliţi dinainte condiţiile în care va avea loc interviul. În general,
interviurile sunt directe şi nu au la bază condiţii prealabile. Dar este posibil ca unele persoane
intervievate sau reprezentanţii acestora să solicite o listă de întrebări înaintea interviului
propriu-zis sau să afirme că anumite întrebări depăşesc cadrul discuţiei. Înainte de a continua
interviul, va trebui să decideţi dacă astfel de cereri sunt sau nu îndreptăţite. În orice caz,
interviul nu va mai fi la fel de spontan ca înainte, dar s-ar putea ca prezentarea prealabilă a
întrebărilor să nu-l influenţeze în vreun fel.
Desfăşurarea interviului ar trebui să-i determine pe subiecţi să-şi detalieze
răspunsurile. Deseori, în ciuda eforturilor depuse de reprezentanţii lor de a-i proteja, odată ce
se află faţă în faţă cu un jurnalist, ei pot fi dispuşi să răspundă unor întrebări detaliate.
În momentul în care unele întrebări depăşesc anumite limite, puteţi alege să mergeţi
mai departe sau să vă opriţi, în funcţie de importanţa pe care aceste întrebări o au pentru
materialul pe care speraţi să-l obţineţi. Puteţi continua, dacă informaţiile pe care le obţineţi
din întrebările care nu depăşesc limitele sunt esenţiale pentru articolul dumneavoastră.
Oricum, chiar dacă intervievatul nu este pregătit să răspundă la întrebările puse în legătură cu
o anumită chestiune, nu trebuie să renunţaţi la acoperirea subiectului respectiv, folosind,
poate, alte surse. Iar simplul fapt că subiectul nu este pregătit să discute pe această temă
spune deja foarte multe.
Exceptând cazurile în care organizaţia pentru care lucraţi plăteşte o taxă pentru
interviu (ceea ce nu se întâmplă foarte des), evitaţi să le permiteţi intervievaţilor sau agenţilor
lor să vadă ori să-şi dea acordul cu privire la manuscris sau la caseta înregistrată. Acest lucru
seamănă a cenzură, şi chiar dacă riscaţi să nu puteţi realiza un interviu, există şi alte
modalităţi de a obţine informaţiile necesare.

Interviurile informale
Personalităţile importante din lumea sportului primesc atât de multe cereri de
interviuri, încât ar fi practic imposibil să le onoreze pe toate. Dacă nu reprezentaţi un ziar, o
revistă, un post de radio sau televiziune important, şansele de a obţine un. interviu direct sau
chiar prin telefon cu sportivii ori antrenorii din topul clasamentelor pot fi foarte mici. Dar
acest lucru nu ar trebui să vă împiedice. Asemenea celebrităţilor din alte domenii, vedetele
sportive de top încearcă să se strecoare, dar de obicei, la un moment dat, sunt nevoite să-şi
găsească timp şi pentru interviuri. De multe ori, trebuie să participe la conferinţe de presă în
urma unor evenimente la care au luat parte, acest lucru fiind stipulat în contractul încheiat cu
organizatorii respectivului eveniment, care sunt direct interesaţi ca reprezentanţii mass-media
să fie mulţumiţi. De asemenea, ei au şi apariţii publice, ce includ de obicei anumite
oportunităţi mediatice, venind în sprijinul sponsorilor care îi plătesc pentru publicitatea pe
care o atrag. Deşi aceste apariţii nu mulţumesc pe deplin, aşa cum se întâmplă în cazul unui
interviu faţă în faţă, ele le oferă jurnaliştilor un nou prilej de a pune întrebări.
Şi, în ultimă instanţă, s-ar putea să fiţi nevoit să obţineţi ce se poate şi unde se poate.
Aceasta ar presupune să le vorbiţi subiecţilor imediat ce apar pe teren, în parcarea stadionului
sau pe terenul de antrenament. Acest tip de interviu este numit uneori interviu-ambuscadă,
dar el nu vă dă dreptul să vă purtaţi nepoliticos sau imoral. O atenţie specială (ce deranjează
uneori) se îndreaptă spre acei sportivi foarte bine plătiţi care trăiesc din industria
divertismentului - dar aceştia trebuie abordaţi doar în anumite circumstanţe. Celebrităţile au
şi ele dreptul la intimitate şi ar fi cu totul deplasat din partea dumneavoastră să-i deranjaţi
când îşi fac cumpărăturile în familie sau când iau masa la restaurant, doar ca să vă răspundă
la întrebări.
Dacă vă hotărâţi totuşi să realizaţi un interviu-ambuscadă, fiţi politicos, dar insistent,
clarificaţi-vă întrebările la care aşteptaţi un răspuns înainte de a aborda subiectul şi fiţi
pregătit să le formulaţi în mai multe moduri. Aceasta vă va ajuta să treceţi peste un răspuns
iniţial evaziv din partea unei persoane care nu este pregătită pentru un interviu.
Importanţa documentării
Oricare ar fi circumstanţele în care realizaţi interviul, încercaţi să vă documentaţi cu
privire la persoana intervievata şi la domeniul în care activează. De exemplu, dacă practică un
sport minor, s-ar putea să fiţi nevoit să învăţaţi regulile şi câte ceva despre sportivul respectiv.
Aflând cât mai multe lucruri despre subiectul dumneavoastră, veţi economisi timp şi, în plus,
vă veţi forma o părere corectă despre cel intervievat. Sportivii care au propriile pagini web şi
sunt obişnuiţi să fie intervievaţi la radio sau televiziune şi să-şi vadă numele în ziare îşi
închipuie că toţi ceilalţi ştiu foarte multe despre ei. în cazul în care cunoştinţele
dumneavoastră despre cariera lor sunt mult mai restrânse decât consideră ei că ar trebui să fie,
vor manifesta mai puţină bunăvoinţă, dar dacă le flataţi egoul străduindu-vă să aflaţi dinainte
informaţii despre ei, este posibil ca interviul să se desfăşoare fără probleme.
Documentarea este deosebit de importantă dacă nu dispuneţi de prea mult timp. Dacă
faceţi o documentare cât mai minuţioasă înaintea realizării unui interviu, nu va mai trebui
apoi să pierdeţi timpul cu întrebări elementare. Şi cu cât veţi lăsa mai mult impresia că ştiţi
numeroase lucruri despre ei şi sportul lor, cu atât se vor simţi mai în largul lor să atingă unele
subiecte mai puţin familiare sau uşor stânjenitoare. Desigur, va trebui să verificaţi toate datele
de care nu sunteţi foarte sigur - dar când timpul este scurt, important e să obţineţi informaţii
relevante şi, pe cât posibil, citate incitante din partea interlocutorului.

Tehnica interviului
Dacă nu aţi mai realizat până acum niciun interviu, aţi putea începe prin a urmări
interviuri la televizor sau la radio. Adoptaţi o atitudine critică, încercând să vă daţi singur
seama de ce este bine şi ce nu e bine. Puteţi învăţa foarte multe urmărind un reporter talentat
cum îşi face meseria, dar nu este suficient să ascultaţi ce spune reporterul şi să imitaţi orbeşte
tipul de întrebări adresate de acesta şi modul în care le formulează. De multe ori, puteţi învăţa
la fel de multe ascultând răspunsurile, concentrându-vă asupra modului în care oamenii
răspund la întrebările formulate diferit şi tehnicile pe care le folosesc pentru a evita să dea un
răspuns direct la o întrebare.
Asta nu înseamnă că nu puteţi învăţa la fel de multe lucruri de la un reporter mai puţin
pregătit: nu toţi jurnaliştii de radio şi televiziune se pot mândri cu tehnici de intervievare
foarte bine puse la punct. Dacă intervievatul dă răspunsuri formate dintr-un singur cuvânt ori
o singură propoziţie sau dacă evită cu uşurinţă să dea un răspuns direct, gândiţi-vă cum ar 11
trebuit să fie formulate întrebările pentru a obţine un răspuns mai deschis.
Ţineţi cont de faptul că, în momentul realizării unui interviu, jurnaliştii de presă scrisă
caută altceva decât cei de radio sau televiziune. Un reporter de radio sau televiziune poate fi
interesat în special să scoată în evidenţă personalitatea intervievatului, iar structura şi durata
unui interviu în direct pot fi la fel de importante ca răspunsurile. Niciunul dintre aceste
aspecte nu contează în vreun fel pentru un jurnalist din presa scrisă, deoarece este puţin
probabil ca răspunsurile să apară în material în ordinea în care au fost date, iar în cea mai
mare parte nici nu vor fi păstrate. Jurnalistul de presă scrisă preferă să înceapă prin a aduna
informaţii generale despre intervievat, după care încearcă să pună totul cap la cap şi să atragă
cititorul cu fragmentele cele mai interesante, presărând articolul cu citate incitante.
Niciun interviu nu seamănă cu altul. Dacă aţi fixat o întâlnire relaxantă la cineva
acasă sau în biroul său, puteţi să o luaţi pas cu pas şi să realizaţi interviul în stilul unei
conversaţii obişnuite. O asemenea metodă are tendinţa de a-i relaxa pe oameni şi de a-i
încuraja să se exprime cât mai liber. Dar dacă aveţi la dispoziţie doar două minute la telefon
sau încercaţi să intervievaţi o persoană în mare grabă, în timp ce pleacă de la antrenament, va
trebui să treceţi imediat la subiect şi să fiţi mult mai clar în privinţa informaţiilor de bază pe
care le urmăriţi. Dacă descoperiţi apoi că intervievatul este înţelegător şi dispus să vorbească,
veţi putea completa mai târziu lista întrebărilor.
Unii jurnalişti au devenit renumiţi pentru tehnicile înţepătoare de intervievare, dar în
general nu este recomandat să fiţi prea dur sau ostil. Veţi obţine rezultate şi răspunsuri mult
mai bune dacă sunteţi prietenos, iar intervievatul se simte în largul său , dar trebuie să fiţi
atent să nu treceţi drept o persoană neprofesionistă sau incapabilă. Dacă trebuie să puneţi şi
unele întrebări dure, păstraţi-le pentru final. Dacă intervievatul amuţeşte sau părăseşte
întrunirea când este confruntat cu o întrebare dificilă, nu veţi avea foarte mult de pierdut. Dar
dacă adresaţi aceste întrebări problematice la început, s-ar putea să nu vă alegeţi cu nimic.
Dacă aveţi la dumneavoastră un telefon mobil în momentul interviului, închideţi-l
înainte să înceapă interviul. Ar fi nepoliticos faţă de intervievat să lăsaţi telefonul să vă
deranjeze. În plus, aceasta ar putea influenţa desfăşurarea interviului șii s-ar putea să vă fie
greu să reintraţi în ritm.

Întrebările
Ar fi util să vă pregătiţi dinainte o listă scurtă cu principalele întrebări, doar ca să fiţi
sigur că nu vă scapă nicio informaţie vitală. Dar nu trebuie să daţi prea multe detalii, deoarece
acest lucru ar putea inhiba intervievatul, împiedicându-l să dea răspunsuri amănunţite, din
care să se poată obţine cele mai bune citate. Dacă aveţi destul timp la dispoziţie, este de
preferat să începeţi prin a solicita o opinie generală asupra unuia din subiectele abordate:
Puteţi să-mi spuneţi, în cuvintele dumneavoastră, ce s-a întâmplat? Care este părerea
dumneavoastră despre meci? Care sunt şansele dumneavoastră privind partida de mâine?
Cum merge antrenamentul?
Astfel de întrebări generale îi permit intervievatului să se deschidă şi, probabil, să
înceapă să vorbească despre unele lucruri la care dumneavoastră nu v-aţi gândit şi care ar
putea scoate la iveală zone noi de explorare. Puteţi trece oricând la anumite detalii, punând
întrebări suplimentare pentru a completa golurile pe care intervievatul le-a lăsat neacoperite.
De asemenea, această metodă permite intervievatului să simtă că deţine oarecum controlul
asupra direcţiei de desfăşurare a interviului.
Asiguraţi-vă întotdeauna că întrebările dumneavoastră sunt deschise şi nu închise.
Întrebarea deschisă este cea la care nu se poate răspunde cu „da” sau „nu”. Nu formulaţi
întrebarea astfel: Câştigarea medaliei olimpice de aur a reprezentat momentul cel mai fericit
din viaţa dumneavoastră? Mai bine întrebaţi: Ce aţi simţit în momentul câştigării aurului
olimpic? Această întrebare îi permite subiectului să descrie în propriile-i cuvinte ce a simţit el
şi sunt mai multe şanse să obţineţi o declaraţie interesantă.
Nu întrerupeţi intervievatul când acesta răspunde la o întrebare, exceptând situaţia în
care el dezvoltă foarte mult subiectul sau se îndepărtează prea mult de tema discuţiei. Poate
că în momentul acela este pe punctul de a spune ceva interesant şi, fiind întrerupt, nu-şi va
mai continua ideea. Este de preferat să adoptaţi calea opusă: lăsaţi-l să termine şi apoi
acordaţi-i un mic răgaz – o pauză semnificativă – înainte de a trece la următoarea întrebare. O
astfel de pauză în conversaţie poate fi foarte incomodă pentru interlocutori, ea încurajându-l
de multe ori pe intervievat să înceapă din nou să vorbească şi, poate, chiar să iniţieze unele
subiecte pe care nu le-ar fi atins în alte circumstanţe.
Conversaţiile sunt guvernate de convenţii informale de care un reporter bun ar trebui
să fie conştient. Uneori intervievatul va tăcea doar pentru a fi politicos, pentru a-i permite
reporterului să participe din nou la conversaţie. Dar într-un interviu – chiar şi unul de radio
sau televiziune – conversaţia ar trebui să fie, pe cât posibil, unilaterală. Opiniile persoanei
intervievate sunt cele care ne interesează şi nicidecum cele ale reporterului.
 Ştim cu toţii că, uneori, persoanele intervievate încep să vorbească despre lucruri care
le interesează în mod special. Dacă un interviu se îndepărtează mult de la subiectul pe care
vreţi să-l discutaţi, reveniţi prin formularea unei întrebări bine punctate : Putem reveni la
problemele cauzate de rănirea dumneavoastră?
Dacă intervievaţii sunt ostili din cauză că nu le plac jurnaliştii, nu le inspiră încredere
sau au avut experienţe neplăcute cu ei în trecut, încercaţi să-i liniştiţi. Nu vă asumaţi riscul de
a intra în conflict cu intervievatul, apărând media într-un mod mult prea energic şi, mai
presus de toate, rezistaţi tentaţiei de a vă implica într-o dispută.

Agendă sau reportofon?

Nu are rost să fixaţi un interviu dacă nu puteţi realiza o înregistrare corectă a
răspunsurilor la întrebări. Până nu demult, majoritatea jurnaliştilor luau notiţe stenografice. în
prezent, reportofoanele uşoare şi de mici dimensiuni, ce pot fi aşezate discret pe masă în faţa
intervievatului, sunt uşor de procurat şi foarte utilizate. Atât timp cât aparatul funcţionează
bine, înregistrarea interviului este mai uşoară, mai completă şi poate fi mai puţin stresantă
pentru intervievat decât imaginea unei persoane mâzgălind spasmodic într-un caiet.
Dar reportofonul are şi el dezavantajele sale şi nu constituie întotdeauna soluţia
ideală. Dacă interviul durează ceva timp, a-l asculta din nou pentru a selecta citatele pe care
vreţi să le folosiţi poate lua mult timp, mai ales dacă aveţi de respectat un termen-limită. De
multe ori, este mai eficient să dezvoltaţi tehnica (folosind şi reportofonul, dacă doriţi) notelor
selective. Aceasta presupune notarea răspunsurilor-cheie primite în cadrul unui interviu,
astfel încât să le puteţi transcrie uşor mai târziu. Este mai bine să notaţi mai mult decât credeţi
că aveţi nevoie, dar încercaţi să vă faceţi un obicei din a tăia materialul de care nu veţi avea
nevoie pe măsură ce interviul înaintează. Materialul va fi astfel mult mai uşor şi rapid de
manevrat ulterior. Dacă v-aţi documentat mai întâi şi v-aţi hotărât cu privire la întrebările pe
care trebuie să le adresaţi, cel mai important rol al unui jurnalist într-un interviu este acela de
a asculta.

Folosiţi-vă ochii
Nu ar trebui să vă folosiţi doar urechile – folosiţi-vă şi ochii. Când începeţi să scrieţi
articolul, în afară de spusele intervievatului dumneavoastră, veţi dori să includeţi şi o
descriere a subiectului. Putem învăţa multe lucruri din hainele oamenilor, din mediul în care
se mişcă şi din atitudinea generală pe care o adoptă. Notaţi observaţiile în legătură cu genul
de haine pe care le poartă intervievaţii, cum arată casa lor, ce tip de maşină conduc, ce
tablouri au pe pereţi, dacă îşi etalează trofeele şi medaliile. Asemenea detalii le permit
cititorilor să deducă dacă intervievaţii sunt persoane mândre ori, dimpotrivă, modeste, dacă se
dedică în întregime sportului sau dacă mai au şi alte preocupări.
Din acest motiv, interviurile de televiziune au loc de multe ori în camera de zi sau în
biroul intervievatului. Ce se vede în planul secund spune multe despre persoana respectivă. În
presa scrisă, descrierea mediului subiectului are un rol important în vizualizarea cadrului şi
permite cititorilor să-şi facă singuri o părere privind stilul de viaţă al persoanei respective.

Interviurile telefonice
Intervievarea unei persoane la telefon este rapidă şi totuşi utilă, dacă trebuie să
respectaţi un termen-limită. Uneori este singura cale prin care puteţi obţine un interviu, dar
foarte rar se întâmplă să fie la fel de eficient ca interviul luat faţă în faţă. Telefonul nu
încurajează conversaţiile lungi şi, întrucât nu vă puteţi vedea interlocutorul, sunteţi privat de
unul dintre simţuri: nu mai aveţi posibilitatea de a vă descrie subiectul.
Dacă înregistrarea nu figurează printre opţiunile telefonului dumneavoastră, va trebui
să luaţi notiţe. Acest lucru poate fi dificil şi, având în vedere că acurateţea este importantă, nu
ar trebui să vă fie jenă să le cereţi intervievaţilor să repete sau să vorbească mai rar. Dacă
sunteţi dreptaci, ţineţi telefonul în mâna stângă în timp ce luaţi notiţe.

Întrebările scrise
Întrebările scrise constituie forma cea mai puţin satisfăcătoare de a lua un interviu, dar
poate fi şi singura opţiune pe care o aveţi la îndemână. Răspunsurile scrise au tendinţa de a fi
anoste şi artificiale; dacă subiectul interviului este unul controversat şi delicat, e posibil ca ele
să fi fost scrise de avocatul lui ori de persoana care se ocupă de relaţiile cu publicul.
Întrebările suplimentare sunt, de asemenea, dificile.
O metodă de a intra în legătură cu potenţialii intervievaţi care, altfel, sunt greu de
abordat este prin e-mail. Dacă aveţi (sau puteţi ghici) adresa de e-mail a unei persoane, puteţi
trece de multe ori de „gardienii” lor şi ajunge direct la ei. Întrucât e-mailul este mult mai
rapid şi mai puţin formal decât multe alte forme de comunicare scrisă, este posibil uneori să
primiţi răspunsuri informale la întrebările adresate, direct de la persoana căreia vreţi să-i
vorbiţi. Puteţi trimite la fel de rapid şi uşor şi întrebări suplimentare.

Încheierea interviurilor

Aveţi întotdeauna grijă să încheiaţi orice tip de interviu prin a le mulţumi

intervievaţilor pentru timpul acordat. Este politicos şi, în acelaşi timp, vă asiguraţi că le veţi
mai putea lua un interviu şi în viitor. Dacă interviul a avut loc faţă în faţă, cereţi-i
interlocutorului un număr de telefon în cazul în care aţi uitat ceva şi trebuie să verificaţi mai
târziu. Multor jurnalişti le place să se întindă la vorbă şi după ce interviul a luat sfârşit, în
timp ce îşi termină de băut cafeaua sau sunt conduşi spre ieşire. Acest lucru se petrece şi
pentru că intervievatul se destinde de îndată ce agenda sau reportofonul sunt puse deoparte şi
menţionează vreun aspect interesant care nu a fost amintit în timpul interviului. Dar dacă
intenţionaţi să folosiţi ceva ce aţi aflat în afara interviului formal, este politicos să vă
înştiinţaţi intervievatul cu privire la acest lucru și să respectaţi obiecţiile lui.

Transcrierea
Încercaţi să transcrieţi notiţele luate în timpul interviului cât mai curând posibil, când
încă vă sunt proaspete în minte. Dacă lăsaţi să treacă o zi sau două, s-ar putea să vă fie mai
greu apoi să le interpretaţi ori s-ar putea să uitaţi contextul în care s-a spus un anumit lucru.
Actul transcrierii vă va ajuta în egală măsură să vă ordonaţi ideile şi să găsiţi o
structură şi poate chiar o introducere la materialul dumneavoastră (un alt motiv pentru a
folosi şi o agendă pe lângă reportofon). Acelaşi lucru se aplică şi în cazul interviurilor
transmise la radio sau televiziune, unde selectarea decupajelor (vezi capitolul 8) pe care le
veţi folosi vă va ajuta să stabiliţi modul în care decideţi să scrieţi un scenariu ori să spuneţi o
poveste.
Citatele sunt mostre ale farmecului personalităţii intervievate, iar alegerea lor îşi pune
amprenta asupra impactului materialului. Citatele directe – ascultarea cuvintelor persoanei –
au cel mai mare impact.
Este de preferat ca limbajul colorat şi opiniile convingătoare să fie mai degrabă citate
direct decât să apară sub formă de vorbire indirectă. Citatele directe creează impresia de
spontaneitate şi autenticitate, dar nu cedaţi tentaţiei de a oferi citate foarte lungi, deoarece
materialul poate deveni plictisitor. Cele mai bune citate sunt cele scurte, tăioase şi la obiect.
Citarea directă înseamnă a pune între ghilimele cuvintele subiectului:

„Câştigarea pentru prima dată a turneului de la Wimbledon a fost cel mai frumos
moment din viaţa mea”, a spus noul campion. „Pur şi simplu simţeam nevoia să plâng şi să
sărut acel gazon celebru.”

Cuvintele jucătorului sunt puse între ghilimele, ca punctuaţia care le este asociată.
Trebuie remarcat cum citatul devine mai slab şi mai puţin spontan dacă este pur şi simplu
rezumat în vorbirea indirectă:

Noul campion a spus că faptul că a câştigat pentru prima dată turneul de la

Wimbledon a fost cel mai frumos moment din viața lui, care l-a făcut să simtă nevoia să
plângă şi să sărute gazonul.

Cu toate acestea, vorbirea indirectă poate fi utilă în condensarea lucrurilor spuse de o

persoană sau în găsirea unei LOGICI ÎN FORMULAREA mai puţin clară a unei persoane.

Exemplu
Întrebare: „Ce aţi simţit în privinţa atacului dumneavoastră, care i-a rupt piciorul lui
Tom Jones?”.
Răspuns: „Mda, a fost nepotrivit. Dar lucruri de genul ăsta se mai întâmplă în joc.
Mingea era acolo. M-am aruncat asupra ei. Nu a fost cu intenţie.”
Răspunsul este mult prea lung şi nu e formulat într-o manieră elegantă, dar poate fi
rezumat de jurnalist după cum urmează:

Vorbire indirectă: Smith a admis că atacul a fost nepotrivit, dar a

pretins că s-a aruncat asupra mingii şi nu a avut intenţia de a-i rupe piciorul iui
Jones.

Un lucru foarte important în vorbirea indirectă este să nu denaturaţi sensul cuvintelor

vorbitorului.
Uneori este de efect să treceţi de la vorbirea directă la cea indirectă şi invers,
introducând un citat direct şi scurt în cea din urmă.

Exemplu
Antrenorul a spus că „deciziile îngrozitoare” ale arbitrului au costat-o pe echipa lui
meciul.

Atenţie: Discursul direct se află întotdeauna între ghilimele. Discursul indirect nu

apare între ghilimele.

Exemplu
„Mă voi plânge de unele dintre deciziile arbitrului”, a spus antrenorul. Antrenorul a
spus că se va plânge de unele dintre deciziile arbitrului.
„Sâmbătă voi candida la stabilirea unui nou record MONDIAL LA o sută de metri”, a spus
ea.
Ea a spus că sâmbătă va candida la stabilirea unui nou record mondial la o sută de
metri.

Când se trece la vorbirea indirectă, se modifică și pronumele. În exemplul de mai jos,

noi devine ei:

„Noi am avut cea mai strânsă apărare din ligă în tot sezonul”, a SPUS managerul.
Managerul a spus că ei au avut cea mai strânsă apăram din ligă în tot sezonul.

Mişcarea între discursul direct şi cel indirect are un rol important în alternarea
ritmului unui articol şi menţine interesul cititorului. Folosirea continuă a discursului indirect
poate deveni plictisitoare, în timp ce utilizarea continuă a citatelor directe poate apărea ca o
raportare literală a conversaţiei şi dă impresia că jurnalistul a renunţat la responsabilitatea
selectării celor mai bune citate şi modelării materialului.
În momentul atribuirii citatelor, sintagma „a spus” este de obicei una potrivită. Este
simplă şi neutră. Orice altă sintagmă ar părea inoportună dacă nu sunt oferite argumente
solide pentru folosirea sa. Dacă folosiţi multe citate, s-ar putea să fiţi nevoit să apelaţi la
alternative precum „a comentat”, „a explicat” sau „a adăugat”, pentru a diversifica textul.
Atenţie la folosirea unor cuvinte „încărcate”, cum ar fi „a pretins” sau „a susţinut”, dacă nu
există vreo controversă privind datele exprimate, deoarece ele aruncă suspiciuni asupra
validităţii declaraţiilor vorbitorului. în mod similar, evitaţi cuvinte precum „a admis” sau „a
dezvăluit”, dacă vorbitorul nu admite ori nu dezvăluie într-adevăr un lucru.

Corectitudinea şi acurateţea citatelor

Ca regulă generală, jurnaliştii nu trebuie să falsifice citatele pe care le-au obţinut într-
un interviu. Şi mai ales să nu le înflorească, atribuind oamenilor cuvinte pe care ei nu le-au
folosit. Cu toate acestea, puţini sunt cei care se exprimă tot timpul corect din punct de vedere
gramatical, cu toţii folosim cuvinte suplimentare pentru a câştiga timp de gândire... În astfel
de cazuri, se acceptă să aranjaţi aspectul gramatical şi să daţi la o parte tot ce este în plus, atât
timp cât sensul propoziţiei rămâne acelaşi.
Uneori este necesar ca jurnalistul să revizuiască declaraţiile unei persoane. Dacă
intervievatul face o remarcă defăimătoare, jurnalistul este obligat să renunţe la ea. Uneori,
oamenii rostesc exact opusul a ceea ce au intenţionat să spună, din pură neatenţie, adăugind
sau omiţând probabil cuvântul „nu”. De aceea, corectarea lor devine imperativă.

Exercițiu
Intervievaţi un prieten sau un coleg cu privire la echipa sportivă preferată.
Asiguraţi-vă că aveţi cunoştinţe solide despre istoria echipei şi rezultatele ei recente.
Alcătuiţi o listă scurtă de întrebări cu final deschis, în scopul stârnirii unor opinii
ferme şi, pe cât posibil, controversate – de exemplu: „Care sunt verigile cele mai
puternice şi cele mai slabe din apărare?” sau „După părerea dumneavoastră,
antrenorul face treabă bună?”.
În timpul interviului, încercaţi să luaţi notiţe în mod selectiv, alegând citatele cele mai
puternice şi cele mai utile informaţii generale. Transcrieţi notiţele cât mai repede
posibil după interviu, alegând cele mai interesante citate, care vor fi folosite direct sau
în vorbire indirectă. Asiguraţi-vă că aţi folosit timpurile gramaticale corecte. Decideţi
dacă există vreun citat care ar putea servi ca introducere la materialul dumneavoastră.
întrebaţi intervievatul dacă tot ce aţi transcris reflectă în mod corect interviul şi, dacă
nu, care este motivul.
Rezumat
Interviul este unul dintre cele mai importante instrumente de care dispune un jurnalist.
Să ştiţi cum să organizaţi un interviu, să vă determinaţi subiectul să se simtă relaxat, să
adresaţi întrebările corecte în maniera corectă şi să vă notaţi răspunsurile în mod eficient –
toate acestea sunt vitale dacă aveţi întâlniri faţă în faţă cu oameni care au foarte puţin timp la
dispoziţie. Dacă nu reuşiţi să fixaţi o întâlnire, există şi alte căi prin care puteţi obţine
informaţiile de care aveţi nevoie pentru materialul dumneavoastră. Dar, indiferent de modul
în care obţineţi informaţiile, important este să le folosiţi cu integritate şi să vă citaţi subiectul
cu acurateţe şi corectitudine.
 Capitolul 8

Radioul şi televiziunea

Din cuprins

 Cerinţele speciale ale jurnalismului de radio şi televiziune

 Limbajul folosit în radio şi televiziune
 Departamentele sportive din radio şi televiziune
 Structura reportajului
 Scrierea şi punerea în practică a scenariilor
 Interviurile de radio şi televiziune
 Drepturile la evenimente sportive
 Transmisiuni din exterior
 Comentariu

Obiective

 Înţelegerea importanţei sportului pentru radio şi televiziune

 Recunoaşterea calităţilor specifice din presa scrisă, radio, televiziune şi media online
 Identificarea elementelor specifice jurnalismului de radio şi televiziune
 Utilizarea limbajului jurnalismului de radio şi televiziune
 Scrierea şi realizarea de scenarii
 Învăţarea tehnicilor interviurilor de radio şi televiziune
 Modalitatea de alocare a drepturilor de a transmite evenimentele sportive
 Înţelegerea modului de realizare a transmisiunilor evenimentelor sportive în direct

Aşa cum am văzut în capitolul 1, sportul a avut o contribuţie importantă la schimbarea

caracterului transmisiei radio şi TV în ultimii ani. A dat naştere unor noi staţii radio şi canale
de televiziune, deţinând probabil cel mai important rol în vânzarea de sateliţi şi abonamente
la televiziunea prin cablu, iar în ţările dezvoltate s-au construit şi numeroase situri în acest
scop.
La rândul lor, radioul, televiziunea şi internetul au contribuit la creşterea profilului
sportului, la transformarea multor cluburi în afaceri importante şi a unor jucători şi atleţi în
milionari. în schimbul banilor aduşi de vânzarea drepturilor de transmitere a evenimentelor
sportive, organizaţiile sportive s-au adaptat nevoilor posturilor de radio şi, mai ales, ale celor
de televiziune. Ele au modificat orele de începere a manifestărilor sportive pentru a cores-
punde programului televiziunii, organizează evenimente sportive în mai multe zile ale
săptămânii – un exemplu edificator în acest sens este rugbiul profesionist din Marea Britanie
–, au schimbat chiar şi sezonul de desfăşurare a manifestărilor. Televiziunea a schimbat
echipamentul jucătorilor – şi nu doar pentru a încuraja excesul de sigle publicitare. Meciurile
de one-day cricket, de pildă, se joacă acum în echipamente viu colorate şi mai puţin în
echipamentele tradiţionale albe, pentru a fi în avantajul televiziunii. în unele cazuri, chiar şi
regulile s-au modificat. Meciurile de fotbal american se joacă pe segmente mici, pentru a se
conforma necesităţilor canalelor de televiziune de a insera frecvent reclame.
Aşadar, soarta evenimentelor sportive şi cea a canalelor de radio şi televiziune care le
acoperă sunt strâns legate între ele. Necesitatea formării şi menţinerii audienţei modifică
modul în care televiziunea, în special, prezintă aceste evenimente. Televiziunile din Marea
Britanie, în frunte cu canalele prin satelit şi Channel Four, un canal relativ nou în
transmisiunea terestră, au evoluat foarte mult de la a direcţiona pur şi simplu camera spre
locul acţiunii. Transmisiunile sportive – în special ale unor evenimente de durată, precum
Test cricket – oferă acum mult mai multe explicaţii, în încercarea de a lărgi cunoştinţele
telespectatorilor şi a le menţine interesul pe parcursul unei perioade mai lungi de timp.
Apariţia televiziunii digitale oferă acum telespectatorilor posibilitatea de a fi „interactivi”, de
a-şi folosi telecomanda pentru a face transmisiile sportive pe gustul lor, de a revedea fiecare
jucător în parte sau secvențe de partidă, după cum doresc.
Cu toate acestea, transmiterea evenimentelor sportive de către posturile de radio și
televiziune este similară, în multe privinţe, reportajelor sportive din ziare. Când radioul și
televiziunea erau la început de drum, cei mai mulţi jurnalişti care lucrau aici veniseră de la
ziare, aducând cu ei şi atitudinea iată de sport. Chiar şi astăzi, mulţi jurnalişti din radio şi
televiziune provin din presa scrisă.
Asemenea ziarelor, categoriile media de transmisie prin radio şi televiziune prezintă
ştiri sportive, avanpremiere la evenimente sportive, evenimente sportive, rubrici pe teme
sportive şi profiluri ale oamenilor din lumea sportului. Însă radioul, televiziunea şi internetul
au cerinţe specifice, au propriile avantaje şi limite, care impun practici specifice de lucru şi
tehnici diferite de acoperire a evenimentelor sportive.

Prin ce diferă categoriile media

Oricât de evidente ar părea diferenţele dintre radio, televiziune, presa scrisă şi media
online, să încercăm să aruncăm o privire dincolo de evidenţe, întrucât caracteristicile
specifice fiecăreia au un rol important în stabilirea modului în care operează jurnaliştii.

Presa scrisă
Producerea unui material de presă scrisă este un proces relativ rapid. Informaţiile
necesare scrierii celor mai multe subiecte sau rubrici pot fi adunate prin telefon, luându-se
legătura cu persoanele de contact ori alte surse, sau pot fi culese de pe internet, fără ca
jurnalistul să fie nevoit să-şi părăsească biroul. Deşi relatarea unor evenimente sportive
presupune prezenţa la locul faptei (uneori jurnaliştii din presa scrisă acoperă un eveniment
folosind informaţiile din transmisiile televizate), procesul scrierii este rapid, aşa cum am
văzut în capitolul 4.
Însă producerea şi distribuirea unui ziar constituie un proces lent ce ar putea dura
câteva ore sau chiar zile, înainte ca exemplarul scos de sub tipar să fie citit, fapt de care
jurnalistul ar trebui să ţină întotdeauna cont când îşi scrie materialul. Presa scrisă este
prezentată într-un format modular în cadrul unui singur pachet (deşi pachetul ar putea include
mai multe secţiuni). Formatul modular îi oferă cititorului posibilitatea de a trece de la o
relatare la alta sau de la o pagină la alta rapid şi uşor. Acest lucru influenţează, la rândul său,
dimensiunea şi stilul relatărilor, care pot varia de la rubrici ce se întind pe pagini întregi la
articole de ştiri de un singur paragraf. Ştirile sunt scrise într-o formulă care le permite
cititorilor să perceapă rapid punctele-cheie şi să abandoneze subiectul oricând doresc.

Radioul
Deşi radioul este privit deseori ca un mijloc mediatic instant, procesele sale de
colectare a ştirilor pot fi mai lente decât cele din presa scrisă. Informaţiile esenţiale pot fi
obţinute, desigur, prin telefon, însă transmiterea interviurilor poate lua ceva mai mult timp.
Interviurile prin telefon pot fi realizate rapid, dar calitatea sunetului nu mai este aceeaşi, iar
pentru interviurile importante e adesea necesar ca jurnalistul să aibă la el un microfon şi un
reportofon. Pentru pachetele mai lungi, care necesită mai multe interviuri şi un zgomot de
fond (vezi infra), poate dura câteva ore până când jurnalistul reuşeşte să adune tot materialul
necesar. Acesta va trebui apoi revizuit, de regulă de acelaşi jurnalist, când se întoarce la
birou.
Odată materialul asamblat, transmisia se poate face foarte repede – cele mai multe
staţii radio transmit la fiecare oră buletine de ştiri – sau chiar instant. Însă radioul este un
mijloc mediatic liniar. Spre deosebire de ziare şi paginile web, consumatorul nu mai are
libertatea de a se mişca între articole. De aceea, jurnaliştii de radio trebuie să capteze atenţia
ascultătorilor pe tot parcursul transmisiei, deoarece aceştia se plictisesc destul de uşor. Cu
alte cuvinte, se recomandă ca intervenţiile să fie destul de scurte (de la aproximativ 20 de
secunde la un minut), doar subiectele mai importante urmând a rula ceva mai mult. De
asemenea, se recomandă schimbarea rapidă a diferitelor elemente (voci şi sunete) care
formează materialul, înainte ca ascultătorul să se plictisească.

Televiziunea
Realizarea unui material la televiziune este un proces lent, care presupune mai mult
timp, efort şi personal decât orice alt canal mediatic. Aproape orice material de televiziune
implică o echipă de filmare şi un reporter care îşi părăsesc biroul şi călătoresc, adesea pe
distanţe lungi, până la locul evenimentului. Este posibil ca aceştia să fi petrecut deja mult
timp pregătind interviul, asigurându-se că oamenii pe care trebuie să-i intervieveze şi
lucrurile pe care vor să le filmeze sunt acolo unde vor ei şi când vor ei. Iar când ajung acolo,
chiar şi filmarea celui mai simplu interviu ia ceva timp. Procesul de revizuire cere ca
secvenţele să fie filmate din unghiuri diferite, cu tăieri (vezi infra), pentru a facilita editarea.
Pentru un minut de televiziune se poate filma o oră, la aceasta adăugându-se şi timpul necesar
interviurilor.
Iar filmarea nu este decât prima etapă a procesului. Se scrie apoi un scenariu pe baza
imaginilor, se înregistrează vocea comentatorului (dacă există unul), iar filmul este apoi editat
într-un material coerent de televiziune.
Transmisia este, de asemenea, mai lentă decât în cazul radioului, deoarece canalele de
televiziune au tendinţa de a transmite mai puţine buletine (deşi unele canale prin satelit şi
cablu transmit astăzi programe continue de ştiri sportive). Asemenea radioului, televiziunea
este un canal mediatic liniar, iar necesitatea captării atenţiei publicului impune materiale
scurte, dinamice.

Internetul
Paginile web pot combina tehnicile presei scrise, ale radioului şi televiziunii (vezi
capitolul 9) într-un singur pachet şi, în mare măsură, într-o formă modulară, ce poate fi
actualizată instant.
Cea mai importantă diferenţă dintre presa scrisă şi radio şi televiziune constă,
probabil, în atitudinea consumatorilor. Când cititorii ziarelor se plictisesc de un articol, întorc
pagina; dacă telespectatorii şi ascultătorii se plictisesc, închid aparatul sau schimbă pe un alt
canal. Persoana care schimbă pe un alt canal este principalul critic al jurnalismului de proastă
calitate şi, mai mult decât în orice alt domeniu al jurnalismului, captarea şi menţinerea
atenţiei publicului sunt vitale. În acest scop, jurnaliştii din radio şi televiziune trebuie să
exploateze la maximum limbajul extins şi unic pe care aceste categorii media îl pun la
dispoziţia lor.

Tabelul 8.1 – Compararea mijloacelor mediatice

Presa
scrisă Radioul Televiziunea Internetul
Mediu Cuvinte Sunet Imagini Mixt
Colectarea
Rapid Mediu Lent Rapid
ştirilor
Transmisie Lent Rapid Mediu Rapid
Stil Modular Liniar Liniar Mixt
Lungimea
Variază Scurt/mediu Scurt Variază
reportajului
Buletine/Emisiuni
Format Pachet unic Buletine/Jurnal Pachet unic
informative

Limbajul din radio și televiziune

Jurnaliştii din presa scrisă se folosesc în munca lor numai de cuvinte. Uneori, ele sunt
însoţite de fotografii, desene sau alte imagini, însă limbajul presei scrise rămâne cuvântul
scris. Jurnaliştii din presa scrisă pot folosi cuvinte în mai multe moduri – pentru a scrie
articole, rezumate ale principalelor ştiri, şapouri sau titluri dar, în esenţă, cuvintele sunt
singurele instrumente pe care le au la dispoziţie.
Acest lucru nu este valabil şi pentru jurnaliştii din radio şi televiziune. Cuvintele sunt
importante, dar, în funcţie de locul unde lucrează – fie că este în cadrul unui post de
televiziune, de radio sau pe internet ei dispun şi de alte instrumente care se alătură cuvintelor
pentru a forma limbaje unice, bogate şi complexe. Canalele profesioniste de radio şi
televiziune exploatează la maximum această diversitate a limbajului.

Radioul
Cu riscul de a afirma un lucru bine cunoscut de toţi, radioul se bazează pe sunet. Mulţi
oameni care nu au experienţă în radio, inclusiv jurnaliştii experimentaţi care au lucrat înainte
în presa scrisă, ignoră acest lucru şi produc materiale bazate doar pe cuvinte, ca şi cum ar
lucra la un ziar.
Cuvintele rămân baza, dar simplul fapt de a le citi la microfon oferă posibilitatea de a
impune straturi complementare de sens, folosind intonaţia şi accentul. Cu toate acestea, în
cazul radioului, cuvintele jurnalistului nu sunt altceva decât un punct de pornire pentru un
material bun. Limbajul radioului prezintă şi alte elemente.
Radioul poate purta ascultătorii la locul acţiunii folosind acele sunete pe care ei le-ar
auzi dacă ar fi acolo. Sunetul este peste tot în jurul nostru şi, mai mult decât oriunde, la
evenimentele sportive: strigătele mulţimii, fluierul arbitrului, semnalul care dă startul, galopul
cailor, motoarele maşinilor de cursă, vâslele lovind apa, sunetul bâtei lovind mingea,
anunţurile adresate publicului... Sunetul folosit în radio, pe care l-ai auzi dacă te-ai afla într-
adevăr la un eveniment sportiv, este cunoscut ca zgomot de fond.
Avem tendinţa de a privi radioul ca televiziune fără imagine, ceea ce nu este adevărat.
Radioul are într-adevăr imagini, dar noi suntem cei care le creăm cu ochii minţii şi nimic nu
aprinde o imagine în mintea noastră mai mult decât un sunet care ne este familiar.
Jurnalismul de radio profesionist combină zgomotul de fond cu vorbele jurnalistului. De
multe ori, sunetul precedă cuvintele, fiind folosit astfel în scopul plasării acţiunii.

Am văzut deja că reţinerea atenţiei ascultătorului în mediul liniar al radioului este

vitală. Un mod eficient de a realiza acest lucru este să se ofere ascultătorului sunete noi la
intervale frecvente de timp. Pe lângă alternarea vocii jurnalistului cu zgomotul de fond,
schimbările pot fi semnalate şi în alte moduri.
Interviurile sunt esenţiale pentru cele mai multe evenimente sportive, iar fragmentele
de interviuri cu una sau mai multe persoane implicate le oferă ascultătorilor posibilitatea de a
auzi sunetele pe care le doresc, de a vizualiza interlocutorii şi, mai mult de atât, adaugă
varietate sunetelor pe care le auzim. Vox pop-urile cu fanii pot fi folosite în mod similar.
O altă opţiune de care dispune jurnalistul sportiv este aceea de a realiza un material
mai interesant şi mai atrăgător folosind fragmente de comentarii. Emoţia generată de cei mai
buni comentatori în momentele culminante ale evenimentelor sportive va schimba imediat
tonul şi ritmul materialului radio şi ne va ajuta să creăm mai multe imagini în minte.
Muzica face şi ea parte din limbajul radioului. De multe ori, fanii sportului inventează
şi cântă propriile cântece care pot fi exploatate la maximum de către jurnalişti. Multe sporturi
se pretează la interpretări muzicale, fie prin cuvintele unui cântec pop, fie prin aria sau
ritmurile unei piese clasice. Muzica poate fi folosită pentru a accentua unele momente sau
pentru a sublinia cuvintele, creând astfel o anumită stare. Ascultătorii care, în alte condiţii, şi-
ar pierde interesul faţă de radio rămân pe un anumit post doar pentru a-şi asculta melodia
preferată.

Lista elementelor de radio

 zgomot de fond
 vocea jurnalistului
 fragmente de interviuri
 fragmente de comentariu
 VOX POP -uri
 muzică

Televiziunea
Televiziunea este un mediu condus de imagini, iar un sport profesional, care pentru a
exista depinde de spectatorii săi, este perfect adaptat pentru televiziune. Imaginile în mişcare
transmit acţiunea aşa cum se realizează ea, dar furnizează şi elementul-cheie în reportajul de
televiziune. Calitatea imaginilor de care dispune un jurnalist de televiziune va determina, de
regulă, şi importanţa cu care va fi tratat reportajul sau dacă el va mai fi folosit sau nu. În ceea
ce priveşte sportul, imaginile dramatice folosite în vederea ilustrării unui reportaj nu
constituie decât rareori o problemă. Totuşi, imaginile constituie doar unul dintre elementele
limbajului de televiziune.
Televiziunea foloseşte multe din elementele jurnalismului radio: zgomotul de fond
(cunoscut în televiziune ca NATSOF – natural sound on film, zgomot natural pe film), vocea
unui jurnalist pe formatul unor imagini, fragmente de interviu, fragmente de comentariu, vox
pop-uri şi muzică. Însă limbajul televiziunii este mai variat şi mai complex decât cel al
radioului. Pe lângă imaginile în mişcare, televiziunea poate folosi şi fotografii, materiale de
arhivă, titluri şi sigle care să faciliteze relatarea subiectelor; deoarece antrenează două dintre
simţurile noastre – văzul şi auzul –, poate transmite informaţia prin cele două simţuri în
acelaşi timp. Secretul unui jurnalism profesionist de televiziune constă în a folosi împreună şi
în acord perfect imaginile, cuvintele, sunetele şi, uneori, muzica, pentru a comprima cât mai
multe informaţii în fiecare moment de emisie.

În timp ce jurnalistul ne spune un lucru pe voiceover (v/o), putem vedea acţiunea sau
putem aduna informaţii suplimentare din titluri sau sigle. Aceste elemente suplimentare pot fi
folosite de către jurnalişti pentru a oferi informaţii care altfel ar trebui incluse în voiceover.
Un scenariu bun de televiziune foloseşte nu doar cuvinte, ci şi imagini şi alte elemente la
unison, aşa cum vedem mai jos.

Lista elementelor de televiziune

 imagini în mişcare
 cuvinte
 imagini statice
 materiale de arhivă
 NATSOF
 fragmente de interviu
 VOX POP -uri
 comentariu
 titluri
 sigle
 muzică

Internetul
Deoarece paginile web pot oferi un hibrid de presă scrisă şi fragmente audio şi video,
ele pot folosi un amalgam al tuturor elementelor de mai sus (vezi capitolul 9).

În interiorul departamentelor sportive din radio şi televiziune

Companiile de radio şi televiziune acoperă evenimentele sportive în moduri diferite,
în funcţie de dimensiunea lor şi de caracteristicile locale. Sportul constituie o parte integrantă
a celor mai multe buletine de ştiri de radio şi televiziune, numeroase canale angajând
reporteri specialişti pentru prezentarea ştirilor sportive. Uneori, aceştia fac parte dintr-un
departament sportiv mai mare, care realizează atât programe de ştiri, cât şi transmisiuni din
exterior (TE).
Cu toate acestea, în special în domeniul televiziunii, multe companii apelează la
companii independente de producţie pentru a realiza materiale de ştiri şi a face transmisiuni
din exterior. Datorită echipamentului specializat şi cunoştinţelor tehnice implicate, adesea
este mult mai rentabil să se achiziţioneze astfel de producţii gata realizate decât să existe
companii specializate în sport. Din acelaşi motiv, cele mai multe canale de radio şi
televiziune apelează la serviciile unor comentatori şi experţi analişti independenţi.

Ştirile sportive

Timpul dedicat difuzării unor ştiri sportive la radio şi televiziune variază de la

fragmente scurte în buletinele generale de ştiri sau în programele de ştiri la canale
specializate pe ştiri sportive, care acoperă evenimentele în permanenţă.
Deşi drepturile de transmitere a principalelor evenimente sportive sunt vândute astăzi
canalelor individuale de radio şi televiziune, acest lucru nu împiedică alte canale să transmită
ştiri legate de subiectul respectiv înainte sau după desfăşurarea evenimentului. Cluburile şi
organizaţiile sportive abia aşteaptă să-şi intensifice campaniile publicitare care precedă
evenimentul, pentru ca publicul să fie interesat de evenimentele lor şi să umple stadioanele.
În mod similar, posturile de radio şi televiziune care deţin drepturile de difuzare vor avea o
audienţă mai mare dacă transmit evenimentul înaintea posturilor concurente. La conferinţele
de presă şi la interviurile dinaintea evenimentelor cu jucătorii şi antrenorii pot participa
aşadar reprezentanţi ai tuturor posturilor de radio şi televiziune, deşi unele dintre ele ar putea
decide să nu facă publicitate unor subiecte acoperite de posturile concurente.
După eveniment, acordurile mutuale de acces la ştiri permit adesea canalelor de
televiziune care nu deţin drepturi de difuzare să prezinte secvenţe în cadrul buletinelor de
ştiri.
În ultimii ani, aspectul paginilor web a avut o influenţă deosebită asupra modului în
care sunt prezentate ştirile sportive de către televiziune, în special în cazul canalelor speciale
de ştiri sportive şi al programelor ce prezintă rezultatele diferitelor competiţii sportive. Cu
toate că televiziunea nu a renunţat la prezentatorii în direct pentru a introduce reportaje şi
pachete de ştiri, apariţia lor pe ecran este acum completată de text. În stilul paginilor web,
telespectatorul este bombardat cu informaţii în permanentă schimbare în părţile laterale şi de
jos ale ecranului, schimbare determinată de cererea tot mai mare de statistici sportive şi de
scoruri exacte şi actualizate imediat.

Structura reportajului
În timp ce majoritatea reportajelor din presa scrisă urmează o structură clasică, așa cum
am văzut în capitolul 5, formatul unui reportaj la radio sau televiziune va varia în funcţie de
importanţa reportajului, de timpul alocat producerii sale şi de elementele pe care jurnalistul le are la
dispoziţie.

Televiziunea
Reportajele din televiziune se grupează în patru categorii.

Ştirea de ultimă oră

Cel mai simplu material de televiziune este ştirea de ultimă oră. Prezentatorul
buletinului, care este tot timpul în faţa telespectatorilor, citeşte ştirile de pe un prompter.
Ştirile de ultimă oră sunt scrise pentru a transmite rapid reportajele în premieră sau atunci
când un anumit reportaj nu dispune de imagini.

Exemplu
Prezentatorul buletinului: Potrivit unei ştiri de ultimă oră, fostul fotbalist de la Leeds
United şi Wales, John Charles, a murit la vârsta de 72 de ani. Charles a marcat 42 de goluri
într-un singur sezon pentru Leeds, stabilind astfel un record al clubului care nu a fost egalat
nici până astăzi. Mai târziu a fost transferat la clubul italian Juventus contra unei sume
record.
Voiceover

Dacă există imagini filmate special pentru un anumit reportaj sau dacă ele au fost
luate din arhivă, acestea vor ilustra ştirea prezentată de crainic. Acest mod de a transmite
ştirile poartă numele de voiceover. Prezentatorul rămâne în cadru când introduce subiectul.
Imaginile sunt apoi inserate pe vocea prezentatorului, în timp ce acesta continuă să citească.
Imaginile disponibile vor dicta modul în care este scrisă ştirea.

Exemplu
Introducere: Fostul fotbalist de la Leeds United şl Wales, John Charles, a murit la
vârsta de 72 de ani.
V/o (Vocea prezentatorului de ştiri peste imagini)
Astfel de goluri i-au adus lui Charles reputaţia unuia dintre cei mai mari fotbalişti ai
tuturor timpurilor. El a marcat 42 de goluri într-un singur sezon pentru Leeds, iar mai târziu
a fost transferat la clubul italian Juventus contra unei sume record.

Upsound

Dacă există unul sau mai multe interviuri, pot fi difuzate fragmente din acestea la
finalul unui voiceover, transformându-l într-un upsound. Ceea ce spun intervievaţii va
influenţa modul în care este scrisă ştirea.

Exemplu
Prezentatorul buletinului: Lumea fotbalului i-a adus omagiu lui John Charles, fostul
fotbalist de la Leeds United şi Wales, care a murit la vârsta de 72 de ani.
V/o
Înaintaşul de centru care a marcat 42 de goluri într-un sezon pentru Leeds s-a îmbolnăvit
în timpul unei vizite în Italia şi a suferit o intervenţie chirurgicală la picior, din cauza
unui cheag de sânge. A fost transportat înapoi în Anglia într-un avion particular
aparţinând fostei sale echipe, Juventus, dar a murit în această dimineaţă într-un spital
din Wakefield. În cariera sa, jucătorul nu a fost niciodată avertizat sau dat afară şi a fost
cunoscut ca Blândul Uriaş.
Fragment de interviu (Managerul clubului Wales, Mark Hughes)
„M-a impresionat dintotdeauna umilinţa de care dădea dovadă de fiecare dată când îl
întâlneam – şi totuşi a fost cel mai bun jucător care a îmbrăcat tricoul galez. Îl vom
regreta.”

Package

O ştire importantă sau complexă va fi de regulă prezentată ca package. Acest lucru

presupune ca reporterul să înregistreze pe casetă mai multe elemente, care includ de obicei
voiceover şi fragmente de interviu. Packages pot include şi vox pop-uri, un stand-up al
reporterului, material de arhivă, imagini statice, NATSOF şi muzică. Prezentatorul
buletinului citeşte un text pentru a introduce materialul video înregistrat în prealabil, care a
fost realizat de către un alt jurnalist. Fiecare element durează puţin – de obicei maximum 20
de secunde –, pentru a menţine atenţia telespectatorului.

Exemplu
Introducere: John Charles, unul dintre cei mai mari jucători de fotbal din generaţia
sa, a murit. Golgheterul clubului Leeds United a devenit cel mai scump jucător al generaţiei
sale când a fost transferat la clubul italian Juventus. Un reportaj de Jim Smith.
Package (vocea lui Jim Smith comentând imagini de astăzi în care apar
jucători şi fani care ţin un moment de reculegere)
Un omagiu tăcut adus unul om blând. Jucători şi fani îşi arată respectul faţă de o
legendă a fotbalului înaintea meciului de astăzi dintre Manchester United şi Leeds.
Vox pop-uri (scurte fragmente din declaraţiile fanilor)
„A fost cel mai mare jucător pe care l-am văzut vreodată în tricoul echipei Leeds.”
„A fost un om minunat. Niciodată nu l-am văzut comiţând în mod deliberat un fault.”
„Avea totul – putere, viteză, lovea excelent mingea cu capul.”
V/o (imagini din arhivă cu jucătorul Charles în timpul carierei sale
fotbalistice)
John Charles avea 17 ani când s-a mutat din oraşul său natal, Swansea, în Yorkshire,
iar golurile lui au atras atenţia întregii lumi fotbalistice asupra sa.
Fragment de interviu (Jimmy Armfield, fost manager al clubului Leeds)
„Era deosebit. Avea un echilibru bun – era puternic şi de aceea avea o săritură
extraordinară. Şi nu doar înălţimea era cea care îl făcea atât de bun. Săritura lui era
fantastică.”
V/o (imagini din arhivă cu Charles pe vremea când juca pentru Juventus şi
Wales)
A fost unul dintre primii fotbalişti britanici care au jucat în Italia, fiind transferat la
Juventus contra unei sume record. Charles a fost încoronat de cei de la Wales chiar din
timpul adolescenţei şi a jucat în finala Cupei Mondiale.
Fragment de interviu (Mark Hughes, manager al clubului Wales)
„M-a impresionat dintotdeauna umilinţa de care dădea dovadă de fiecare dată când
îl întâlneam – și totuşi a fost cel mai bun jucător care a îmbrăcat tricoul galez. Îl vom
regreta.”
V/o (imagini din arhivă cu Charles ţinând un discurs la un dineu)
La retragerea sa, Charles a început cea de-a doua cursă, implicându-se în acţiuni de
caritate.
S-a îmbolnăvit în timpul unei vizite în Italia.
(Fotografie statică recentă)
Nu a fost niciodată sancţionat sau dat afară, toți l-au cunoscut ca „Blândul Uriaş”.
John Charles a murit în această dimineață.

Discuţie
Observaţi cum un package trece rapid de la un element la altul şi de la acţiune la
discuţie, pentru a menţine interesul telespectatorului. Combinarea de packages cu voiceover
sau upsounds în cadrul unui buletin contribuie la menţinerea interesului telespectatorului.

Exercițiu
Scrieţi un PACKAGE de televiziune de aproximativ 90 de secunde, folosind ca sursă
următorul articol de ziar. Textele sunt de regulă citite cu aproximativ trei cuvinte pe
secundă, dar, folosind toate elementele limbajului de televiziune pe care le aveţi la
dispoziţie, veţi putea comprima multe informaţii într-un minut şi jumătate.
Să presupunem că puteţi filma orice doriţi şi intervieva pe cine doriţi. Ordonaţi
scenariul asemenea celui de mai sus, indicând unde începe fiecare element şi descriind
imaginile care vor însoţi comentariile. încercaţi să concepeţi o introducere de impact
(sau sunete care să stârnească interesul ascultătorilor, dacă realizaţi un scenariu pentru
radio), pentru a capta atenţia publicului.
Mai întâi, scrieţi un text pentru a introduce ştirea. Scrieţi scenariul pentru întregul
PACKAGE, inclusiv cuvintele din fragmentele de interviuri sau VOX POP-urile pe care le
folosiţi. Enumeraţi între paranteze, deasupra textului pe care îl veţi ilustra, imaginile pe
care intenţionaţi să le folosiţi. Aceasta vă va ajuta să observaţi dacă elementele alese se
potrivesc. Ar trebui să folosiţi titre pentru a afişa numele şi funcţia intervievaţilor.
Aceasta înseamnă că nu va trebui să le menţionaţi numele în comentariu. În mod
similar, locaţiile pot fi identificate prin imagini cu sigle sau clădiri.
Subiect de ştire
Jucătorii echipei de crichet din Marea Britanie au ajuns astăzi în Jamaica pentru
debutul meciurilor cu West Indies.
Ei vor încerca să câştige, pentru prima dată din 1968, seriile unei competiţii de TEST
CRICKET desfăşurate în Caraibe.
Jucătorii echipei West Indies tocmai s-au întors dintr-un turneu în Africa de Sud, unde
au fost bătuţi măr, aşa încât ar putea fi cea mai bună ocazie pentru englezi să pună
capăt unei perioade nefaste.
Windies era cândva o echipă de temut, datorită unor bowleri precum Courtney Walsh şi
Curtly Ambrose. Acum echipa se bazează pe batsmani, în special pe căpitanul Brian
Lara, care rămâne în topul celor mai buni din lume.
Căpitanul englez Michael Vaughan speră la meciuri mai bune decât recentele înfrângeri
din Sri Lanka. Echipa va fi susţinută şi de rapidul bowler Simon Jones, reîntors la Test
cricket pentru prima dată după accidentarea suferită la ligamentele genunchiului, ca
urmare a unui oribil incident survenit pe terenul de joc într-un med contra Australiei, la
Brisbane, cu aproximativ 18 luni în urmă.
Variantă de răspuns
Introducere: Jucătorii englezi de crichet şi-au început astăzi seria de meciuri cu West
Indies, încercând să câştige, pentru prima dată din 1968, seriile unei competiţii de Test
cricket. Jane Jones este alături de ei.
Scenariul PACKAGE - ului
(se foloseşte calypso ca muzică de fundai pe întregul PACKAGE )
NATSOF (comentariu original peste imaginile de arhivă de la victoria din 1968, APOI
VOICEOVER , dar imaginile de arhivă se păstrează în continuare)
„Ş I ACESTA ESTE MECIUL CÂŞTIGĂTOR – A NGLIA A REPURTAT O VICTORIE FANTASTICĂ ...”
V/o
Formaţia Beatles era în vârful clasamentelor muzicale, Harold Wilson era prim-
ministru, iar americanii tocmai trimiseseră un om pe Lună,
(cadrul se schimbă pe prim-plan cu luna pe cer de zi, camera face apoi o transfocare
înapoi, pentru a lărgi cadrul şi a cuprinde plaja din Caraibe, cu copii jucând crichet)
dar de atunci Anglia a fost învinsă de generaţii de jucători de crichet de la West Indian.
Astfel de bowleri
(cadre scurte cu bowleri rapizi de ia West Indian care-i resping pe batsmanii englezi)
au făcut din Windies o echipă de top mondial. Dar asta e de domeniul trecutului.
Jucătorii tocmai au luat bătaie în Africa de Sud,
(cadru din meciul din Africa de Sud)
dar încă mai deţin unul dintre cei mai buni batsmani din lume.
(cadru cu Brian Lara cu bâta în mână)
(Fragment de interviu cu Lara)
„Oamenii au început să ne uite, dar jucând aici pe teren propriu vom fi foarte greu de
învins.”
(Cadre care arată cum se taie trestia de zahăr)
 V/o
Anglia se bazează pe propria generație de bowleri rapizi pentru a-i contrazice, iar viața
poate deveni mai dulce doar pentru una dintre echipe.
(Imagini de arhivă, comentariu cu NATSOF), când Simon Jones este rănit în Australia)
„O, dar e o rană chiar serioasă.”
(Cadre cu Jones și alți jucători englezi făcând cumpărături într-un magazin din
Jamaica)
V/o
Dar Jones revine în branșă, iar în capul listei sale de cumpărături se află câteva porți ale
echipei West Indies.
(Cadre cu căpitanul englez Michael Vaughan servind mingea, pe plajă, unor copii
autohtoni)
(Interviu cu Vaughan)
Fragment de interviu
(Cadru cu Vaughan scoțând din joc pe unul dintre copii)
V/o
Șansele Angliei de a câștiga aici sunt cele mai promițătoare din ultimii zeci de ani, dar
un lucru este sigur – nu va fi prea ușor.

Discuţie

Package-ul de televiziune se foloseşte cel mai mult de resursele limbajului mediului

înconjurător. Remarcaţi faptul că introducerea este aproape identică cu cea din ziar.
Pronunţarea numelui reporterului accentuează faptul că acesta se află alături de echipă, ceea
ce conferă mai multă autoritate ştirii.
Muzica dansului calypso localizează acţiunea şi conferă unitate întregului package, în
timp ce scenariul este conceput în funcţie de imaginile folosite de reporter. Începând cu
imagini alb-negru de la ultima victorie a Angliei, se sugerează că este vorba de o altă epocă,
iar vocea comentatorului (care mai degrabă completează decât descrie direct imaginile)
subliniază acest lucru.
Trecerea de la amintirea unui om ce a ajuns pe Lună la un cadru cu Luna realizează o
legătură lină cu prezentul, iar lărgirea cadrului pe plajă este o manieră simplă de a localiza
acțiunea în Caraibe. Cadrele cu copiii jucând crichet acolo subliniază diferențele dintre cele
două culturi şi sugerează că așa au început și jucătorii echipei West Indies.
Având în vedere că, în cea mai mare parte, evenimentele sportului profesionist sunt
acum filmate, materialul de arhivă reprezintă unul dintre cele mai utile instrumente ale
jurnalistului sportiv de televiziune. Aproape tot timpul puteţi găsi cadre cu oameni sau
evenimente de care aveţi nevoie. Aceste cadre ar trebui totuşi alternate cu imagini noi, atunci
când este posibil. În cazul de faţă, cadrele cu magazinul şi plantaţia de trestie-de-zahăr
adaugă parfumul locului şi potenţează interesul privitorului, iar vocea comentatorului îi
introduce subtil în subiect.
Reportajul se termină mulţumitor şi simetric, cu cadrul unui jucător englez de crichet
în clipa în care îl învinge pe unul de la West Indies, dar cu o tentă amuzantă. Cadrele cu plaja
ne readuc şi ele la începutul package-ului, în care s-au folosit multe elemente din limbajul de
televiziune, pentru a reda mai multe informaţii într-un interval scurt de timp.

Radioul
Buletinele de radio sunt realizate tot dintr-un mixaj de subiecte, aproximativ
echivalente cu cele de televiziune. Cea mai simplă variantă este ştirea pe scurt, un text citit
de prezentator – echivalentă cu ştirea de ultimă oră din televiziune. Dacă există mai multe
informaţii, reporterul poate fi solicitat să scrie un voicepiece (depeşă), un subiect de sine
stătător introdus de prezentator printr-o simplă intervenţie, echivalentă cu introducerea din
televiziune. Dacă sunt şi fragmente de interviu, acestea pot fi ataşate la finalul unei ştiri pe
scurt sau al unei voicepiece – echivalentul unui upsound din televiziune.
Ca în televiziune, un subiect important sau complex va fi prezentat ca un package,
dacă elementele necesare sunt disponibile. În radio, packages se aseamănă foarte mult cu
echivalentele lor din televiziune (vezi supra). Ele includ, de regulă, voiceovers şi fragmente
de interviu, dar pot conţine şi vox pop-uri, fragmente din comentariul meciului, material de
arhivă, zgomot de fond şi muzică.

Exercițiu
Elaboraţi un package radio despre meciul de crichet folosind elementele amintite mai sus,
identificând zgomotul do fond sau alte elemente pe care le veţi folosi.

Alte opţiuni
Atât radioul, cât şi televiziunea mai dispun şi de alte opţiuni ce ajută la îmbunătăţirea
ilustrării subiectelor sportive şi la o mai mare varietate. Packages sunt folosite deseori ca
bază pentru o discuţie de studio, cu invitaţi care comentează subiectul în cauză.
Packages pot avea un impact mai mare dacă reporterul relatează în direct sau ca şi
cum s-ar afla la faţa locului. Plasarea unui reporter în afara unui stadion creează impresia că
acesta poate comenta evenimentul chiar în momentul desfăşurării lui. Atunci când reporterii
îşi introduc şi îşi încheie subiectele astfel, packages se mai numesc şi doughnuts („gogoşi”),
deoarece umplu golul din mijloc.

Tabelul 8.2 – Tipuri de ştiri

Radio TV
Ş TIREA PE SCURT – CITITĂ DE PREZENTATORUL DE ŞTIRI Ş TIREA DE ULTIMĂ ORĂ
Voicepiece ( DEPEŞĂ ) – CITITĂ DE PREZENTATORUL DE ŞTIRI Voiceover
Ş TIREA PE SCURT SAU voicepiece CU FRAGMENTE Upsound
Package – MIXAJ DE REPORTAJE ŞI FRAGMENTE Package
I NVITAŢI ÎN STUDIO / INTERVIEVAŢI – ADESEA , DUPĂ package
ÎN DIRECT / CA ŞI CUM AR FI ÎN DIRECT
I NTERVENŢIE ( ASEMENEA UNUI INTRO DIN PRESA SCRISĂ ) I NTRODUCERE

Dacă un subiect este abia la început şi niciun package nu e disponibil, acelaşi efect
poate fi obţinut prin realizarea unui interviu în duplex sau prin trimiterea reporterului la faţa
locului, în vederea realizării unui interviu în direct cu un expert care să poată comenta
subiectul.
Dacă nu se pot transmite imagini live de la faţa locului, acelaşi efect poate fi obţinut
prin înregistrarea unui fragment ca şi cum ar fi în direct şi trimiterea acestuia înapoi la studio.
Aceste fragmente sunt cunoscute sub denumirea de as-lives („ca şi cum ar fi în direct”).

Cum realizaţi un scenariu

În transmisiunile de radio şi televiziune nu este de ajuns ca scenariile să fie la obiect,
informative şi antrenante, deşi aceste lucruri sunt importante. Scenariile trebuie redactate într-
un mod care să le facă uşor de citit – adică frazele să fie scurte, simple, fără multe propoziţii
secundare.
Emisiunile de radio şi televiziune sunt ca un spectacol, iar modul în care un jurnalist
citeşte un scenariu în emisie influenţează percepţia auditoriului cu privire la subiect.
Scenariile trebuie citite cu siguranţă şi autoritate (ocazional, şi cu puţin farmec sau
solemnitate). Acest lucru este mai uşor de realizat dacă citiţi un text redactat de
dumneavoastră, deoarece puteţi scrie aşa cum consideraţi că vă este mai uşor să citiţi. Cei mai
mulţi dintre noi consideră unele cuvinte sau expresii greu de pronunţat. Este o idee bună să
citiţi fiecare propoziţie cu voce tare după ce aţi scris-o, pentru a fi siguri că nu veţi avea
probleme de pronunţie. Citiţi întregul scenariu cu voce tare după ce îl terminaţi, înainte de a
începe să-l înregistraţi. Faceţi modificările necesare, pentru a vă fi mai uşor să-l citiţi – adică
reformulaţi o propoziţie sau înlocuiţi un cuvânt. Şi întotdeauna repetaţi-vă textul înainte de a
înregistra sau a citi în direct.
Scenariile trebuie citite într-o manieră care să le accentueze semnificaţia pentru
ascultător. Aceasta înseamnă că trebuie să reliefaţi cele mai importante cuvinte (vezi infra).
Încercaţi să evitaţi monotonia, altfel veţi pierde atenţia ascultătorului. De multe ori, este o
idee bună să puneţi accentul pe primul cuvânt, deoarece astfel veţi atrage atenţia
ascultătorului.
Nu ezitaţi să schimbaţi un scenariu scris de altcineva (cu condiţia să nu îi modificaţi
sensul), dacă vă vine greu să-l citiţi, pentru că nu există doi oameni care să aibă acelaşi stil de
a citi. Prezentatorii de ştiri parcurg întotdeauna tot buletinul înainte de a intra în emisie şi
modifică toate cuvintele sau frazele care nu se potrivesc.

Exercițiu
Citiți package-ul pe care l-ați scris și subliniați cuvintele-cheie pe care doriți să le
accentuați când faceți înregistrarea. Încercați să variați intensitatea vocii și tonul,
pronunțând mai puternic cuvintele pe care vreți să le scoateți în relief.
Apoi, citiți scenariul și permiteți-le colegilor să vă critice constructiv sau înregistrați-vă
și criticați-vă singur. Repetați exercițiul și observați dacă vă puteți îmbunătăți rostirea.
Urmăriți întotdeauna cu atenție felul în care pronunță jurnaliștii profesioniști și
încercați să învățați de la ei.

Cum faceţi o relatare video

Jurnaliştii de televiziune fac uneori atât relatări video, cât şi înregistrări audio pentru
packages. Dacă realizaţi o intervenţie video, încercaţi să o faceţi cât mai interesantă.
Imaginea unui reporter mergând printr-un anumit loc – şanţurile de pe traseul unei curse pe
motociclete, de exemplu, sau printre greutăţi şi biciclete într-o sală de gimnastică – este mult
mai interesantă şi mai plină de informaţii decât imaginea unui jurnalist care rămâne nemişcat
în acelaşi loc. Schimbarea de cadru introduce mult mai mult privitorul în atmosferă. Şi mai
eficient este să explicaţi în faţa camerei despre ce vorbiţi: rostiţi o parte a relatării în timp ce
schiaţi pe o porţiune a pârtiei de slalom ori de la bordul unui monopost de Formula 1 sau al
unei maşini de raliu.

Interviurile de radio şi televiziune

Interviul reprezintă un ingredient important pentru aproape orice formă de jurnalism
sportiv de radio şi televiziune. Este un element vital pentru upsounds şi packages şi în
acoperirea în direct sau înregistrată a evenimentelor sportive. Multe dintre regulile pentru
interviurile din presa scrisă (vezi capitolul 7) se aplică în egală măsură şi în cazul interviurilor
de radio şi televiziune. Totuşi, este destul de uşor pentru un jurnalist de presă scrisă să
selecteze fraze la întâmplare sau chiar expresii din cel mai anost interviu şi să obţină un
produs interesant. Pentru ca un interviu de radio sau televiziune să fie eficient, este important
ca, pe de o parte, intervievatul să vorbească şi să pară interesant. De asemenea, este
important ca intervievatorul să obţină un interviu captivant, mai ales dacă e în direct și nu
poate fi montat.

Fixarea unui interviu

Este mai uşor să convingeţi anumite personalităţi sportive să ofere interviuri în
exclusivitate pentru radio sau televiziune decât pentru presa scrisă. Aceştia ştiu că nimic din
ceea ce spun nu poate fi denaturat (deşi poate fi folosit selectiv). Apariţia la radio sau
televiziune mângâie orgoliul multor oameni, iar cei care au fost implicaţi în sportul de
performanţă sunt obişnuiţi cu audiovizualul, fiind puţin probabil să devină agitaţi din cauza
microfoanelor sau a camerelor de luat vederi.
În plus, trebuie avute în vedere şi alte cerinţe impuse de audiovizual. Deseori, trebuie
să convingeţi persoanele intervievate să vină într-un studio sau să meargă într-o anumită
locaţie care să asigure un cadru potrivit pentru interviu. În astfel de situaţii, jurnaliştii trebuie
să fie mereu pregătiţi să asigure transportul sau decontarea acestuia, dacă este necesar, şi să
aibă grijă să nu irosească timpul interlocutorilor, făcându-i să aştepte.

Tehnica interviului
Alegerea locaţiei pentru un interviu este primul lucru ce trebuie avut în vedere. Un
cadru potrivit (sau un zgomot de fond adecvat) ajută la crearea atmosferei. La radio, strigătele
agenţilor de pariuri îl vor face pe ascultător să se simtă pe hipodrom. La televizor, dacă faci
un interviu cu un antrenor de hochei pe gheaţă sau cu un canotor în faţa ambarcaţiunii, obţii
acelaşi efect, în mod similar, felul în care este îmbrăcat intervievatul – cu un trening sau un
tricou – ajută la stabilirea contextului adecvat.
Importanţa tot mai mare a sponsorilor în sport face ca unii intervievaţi să insiste ca
interviurile să se realizeze în faţa panourilor cu numele sau siglele sponsorilor. Multe
instituţii de radio şi televiziune acceptă acum acest fapt ca fiind inevitabil, dar pot intra în
conflict cu unele prevederi ale organismelor ce reglementează activitatea acestor instituţii.
Puteţi fi nevoit să-i cereți unui intervievat să-şi scoată o şapcă sau un alt obiect de
vestimentație pe care apare numele unui brand sau unui operator să fixeze cadrul în așa fel
încât să nu apară numele firmei.
Oricât de experimentaţi ar fi cei pe care îi intervievezi (mulți manageri și antrenori fac
zeci de interviuri de radio și televiziune pe săptămână), important este să-i faceţi să se simtă
în largul lor înainte de a începe interviul. O glumă înainte de a începe filmarea va sparge
gheaţa, îl va relaxa pe intervievat şi va crea o relaţie mai plăcută. Acest lucru este extrem de
important pentru a scoate la iveală personalitatea intervievatului.
Cele mai multe interviuri de radio sunt unu-la-unu, dar interviurile de televiziune pot
implica mai multe persoane (un jurnalist, un operator, un sunetist şi, uneori, un regizor sau un
producător). Acest lucru poate să-i facă pe unii intervievaţi mai agitaţi, deşi acum această
problemă devine mai neînsemnată. Echipele de televiziune s-au redus ca mărime în ultimii
ani. Acum se obişnuieşte să fie doar un reporter cu un operator, iar unele companii de
televiziune au început să reducă echipa la un singur om – video jurnalist sau VJ. Dacă un
intervievat este intimidat de mărimea unei echipe, numărul membrilor poate fi redus, lăsându-
l pe jurnalist să ţină microfonul.
 O altă metodă de a-i relaxa pe intervievaţii la televiziune este să încercaţi să-i faceţi să
ignore camera. În niciun caz, intervievaţii nu trebuie să privească fix în cameră. În schimb,
trebuie să se uite uşor în afara camerei, la intervievator. Acest lucru dă privitorilor impresia
că trag cu urechea la o conversaţie. Cel mai uşor mod de a obţine această senzaţie este să-i
spuneţi intervievatului: „Ignoraţi camera şi vorbiţi doar cu mine.”
Cele mai multe interviuri de radio şi televiziune sunt preînregistrate, iar în cele mai
multe cazuri jurnaliştii vor fi interesaţi doar de un scurt fragment, pe care-l vor folosi ca parte
a unui package. În astfel de cazuri, este important să obţineţi cea mai potrivită exprimare,
într-un mod viu şi concis.
Intervievatorul trebuie să asculte cu atenţie modul în care sunt formulate răspunsurile.
Dacă nu sunt destul de interesante, conţin prea multe ezitări sau limbajul folosit este mult
prea complex, intervievatorul trebuie să găsească o altă modalitate de a mai adresa o dată
întrebarea, atunci când intervievatul e mai relaxat. Astfel, puteţi obţine o versiune mai bună a
răspunsului. în ultimă instanţă, dacă persoana a vorbit despre două lucruri cu legătură între
ele în două răspunsuri diferite, pe care le puteţi edita cu greu, rugaţi-o să repete răspunsurile
într-o singură propoziţie. Intervievatorii trebuie să se ferească însă să influenţeze
răspunsurile.
Unii oameni pot fi foarte volubili şi chiar greu de oprit atunci când camera nu este
pornită, pentru ca după începerea interviului să dea răspunsuri scurte, monosilabice sau dintr-
o singură propoziţie. Este util uneori să le spuneţi oamenilor înainte ce intenționați să-i
întrebați şi să le explicaţi scopul interviului. Bineînţeles, trebuie întotdeauna să procedaţi
astfel, dacă ei vă solicită acest lucru. Interviurile nu au scopul de a-i lua pe oameni prin
surprindere, ci de a-i ajuta să-şi exprime clar punctul de vedere. Totuşi, rareori merită să
repetaţi un interviu de radio şi televiziune sau să petreceţi mult timp discutând fără formalităţi
despre subiectul în cauză înainte de a începe. Intervievaţii pot avea impresia că au răspuns
deja la întrebări, astfel că rareori sunt la fel de deschişi în interviul propriu-zis.
Încercaţi întotdeauna să formulaţi întrebări deschise, la care nu se poate răspunde prin
„da” sau „nu”. Evitaţi să anticipaţi în întrebare posibilul punct de vedere al intervievatului
(Probabil că sunteţi foarte mulţumit de rezultat, nu-i aşa?), deoarece puteţi obţine doar o aprobare.
Este important ca intervievatorul să fie sigur pe el şi bine informat. Este o idee bună
să pregătiţi întrebările înainte. Nu veţi avea timp (mai ales dacă interviul e în direct) să
încercaţi să vă amintiţi întrebările pe care le-aţi uitat, aşa că scrieţi-le, dacă este necesar.
Este bine să începeţi cu o întrebare generală (Cum priviţi meciul?) şi să adresaţi apoi
întrebări exacte, dacă nu s-a răspuns deja cu privire la subiect. Dacă nu vreţi să pierdeţi
atenţia publicului, evitaţi ca răspunsurile să fie prea lungi – 20 sau 30 de secunde sunt de
ajuns. Nu vă întrerupeţi interlocutorul prea des, dar fiţi pregătit să faceţi acest lucru dacă
răspunsurile sunt prea extinse, se îndepărtează de subiect sau pur şi simplu sunt plictisitoare.
Dacă un interviu este în direct, trebuie să vă încadraţi într-un interval strict de timp.
Spuneţi-i intervievatului dinainte cât va dura interviul şi stabiliţi un semn prin care să-l
avertizaţi când se termină timpul alocat. Încercaţi să realizaţi interviul în aşa fel încât să
acoperiţi toate punctele care vă interesează în intervalul de timp disponibil.

Exercițiu
Rugaţi un coleg de facultate sau de serviciu să citească un raport despre un meci sau
un eveniment şi să joace rolul unui concurent sau al unui antrenor într-un interviu.
Pregătiţi-vă întrebările şi înregistraţi interviul pe cameră video, dacă se poate.
Derulaţi caseta şi ascultaţi sau priviţi cu atenţie. Dacă nu aveţi acces la un
echipament de înregistrare, realizaţi o serie de interviuri în grup. Ascultaţi şi priviţi
interviurile colegilor dumneavoastră şi oferiţi-le un feedback constructiv.
 Întotdeauna priviţi sau ascultaţi cu atenţie interviurile realizate de jurnalişti
profesionişti de radio sau televiziune şi încercaţi să învăţaţi de la ei. În cazul unor packages,
ascultaţi fragmentele de interviu utilizate şi gândiţi-vă în ce fel acestea l-au ajutat pe reporter
să relateze subiectul.

Acoperirea evenimentelor
Marele avantaj al radioului şi televiziunii (în special al televiziunii), comparativ cu
presa scrisă, este acela că pot transmite evenimentele în direct. Pot acoperi un eveniment live
ori îl pot transmite ulterior, integral sau ca selecţii. Dar accesul lor la evenimente depinde în
mod normal de cumpărarea drepturilor de difuzare (de obicei, de la consiliul de conducere
sau, uneori, de la cluburi individuale sau promotori).

Drepturi
Drepturile pentru un eveniment sportiv sunt vândute, în mod obişnuit, instituţiei care
oferă mai mult, deşi poate fi preferată o organizaţie de radio sau televiziune cu o audienţă mai
bună sau cu un standard mai ridicat de acoperire. În mod obişnuit, evenimentele individuale
sunt incluse într-un package mai mare, care acordă aceleiaşi instituţii de radio sau televiziune
acces la toate meciurile dintr-o anumită ligă sau cupă ori la toate seriile – de exemplu, toate
cursele de pe o anumită pistă. În mod normal, drepturile sunt vândute pe mai mulţi ani, fapt
care este şi în avantajul financiar al instituţiilor media, acestea permiţându-şi să investească
într-o infrastructură costisitoare, necesară pentru acoperirea evenimentelor transmise în
direct.
Reprezentanţii organizaţiilor sau cluburilor sportive îşi pot mări veniturile prin
vânzarea drepturilor de difuzare în mai multe ţări (deşi imaginile vor fi, in mod normal,
asigurate de o singură instituţie de televiziune), prin vânzarea drepturilor secundare de a
difuza cadre selectiv, imagini dintr-un singur meci ori prin vânzarea drepturilor de difuzare la
radio.

Transmisiunile în direct
Având în vedere că instituţiile de radio şi televiziune plătesc foarte mult pentru
drepturile de difuzare, acestea încearcă să profite la maximum de transmiterea evenimentelor
sportive. Evenimentele în direct (cunoscute şi ca transmisiuni din exterior) sunt acum
transmise ca părţi dintr-un package, între introducere şi comentariile ulterioare. Pentru a
personaliza programele şi a le face mai incitante, instituţiile de radio şi televiziune cheltuiesc,
în general, foarte mulţi bani pe generice sau secvenţe de început, difuzate înainte ca
prezentatorul să facă introducerea programului. De obicei, înainte de eveniment au loc
discuţii cu experţi invitaţi în studio (actuali şi foşti jucători sau antrenori) ori sunt difuzate
materiale montate despre jucătorii sau echipele implicate. Evenimentul în sine poate fi urmat
de interviuri luate după meci, de o analiză făcută de experţi sau de selecţii din alte meciuri din
aceeaşi competiţie. Transmisiunea se termină, de obicei, cu o secvenţă formată din
principalele incidente, difuzată pe un fond muzical. Din nou, prioritar este să existe varietate,
pentru a menţine viu interesul audienţei.
Acoperirea unor evenimente în radio şi televiziune urmează un model similar cu cel
din presa scrisă, discutat în capitolul 4 – articole premergătoare evenimentului, acoperirea
evenimentului, comentarii –, dar condensat într-un interval de timp mult mai mic, inclus, de
regulă, într-un singur program.
 O transmisiune din exterior a unui eveniment sportiv presupune o logistică mai
complexă, o planificare atentă, mobilizarea unui echipament costisitor şi contribuţia unor
profesionişti din diverse domenii. Din acest motiv, de asemenea transmisiuni se ocupă, de
multe ori, companii specializate, contractate de instituţiile media care deţin principalele
drepturi de difuzare. Având în vedere că sportul televizat reprezintă acum o industrie globală,
compania ce acoperă evenimentul poate furniza imagini şi altor instituţii, care vor face
propriile comentarii şi analize.

Transmisiunile din exterior

Transmisiunile radio din exterior sunt relativ simple, implicând, de regulă, un jurnalist
însoţit, poate, de un redactor – pentru sintetizarea informaţiilor – şi de un tehnician, care
foloseşte o linie de legătură permanentă cu studioul. Pe de altă parte, o transmisiune din
exterior la televiziune implică o logistică şi o tehnică mai complexe. Cele mai mari
evenimente sportive, cum ar fi Jocurile Olimpice, pot necesita foarte multe camere şi
jurnalişti care să lucreze în diverse locaţii, timp de mai multe săptămâni. Dar chiar şi un
singur eveniment transmis din exterior implică o echipă numeroasă şi un echipament foarte
sofisticat.
Realizarea unei transmisiuni din exterior depinde de natura sportului ilustrat, însă
abordarea este, în general, asemănătoare. Iată cum trebuie acoperit un meci de fotbal transmis
în direct.

Camere
Acoperirea principală va fi asigurată de două camere fixe, plasate pe o schelă de
televiziune, care, de obicei, este suspendată de acoperişul tribunei principale a stadionului, la
acelaşi nivel cu linia de la jumătatea terenului. O cameră asigură cadre largi cu spaţiul de joc,
iar cealaltă asigură cadre strânse.
Există şi alte camere pe lateral, pentru prim-planuri cu jucătorii, antrenorii sau
rezervele şi cu suporterii. Aceste cadre sunt folosite pentru a arăta bucuria după un gol,
pentru a vedea cum sunt trataţi jucătorii accidentaţi sau cum reacţionează suporterii şi
antrenorii la principalele incidente. Cel puţin o cameră va fi purtată chiar de un cameraman –
steadicam. Camera este ataşată de operator printr-un dispozitiv special care îi permite să se
deplaseze pe marginea terenului, pentru a surprinde mai bine un incident.
Există camere şi în spatele fiecărei porţi şi uşor în lateral, pentru a înregistra golurile
şi incidentele din spaţiul porţii şi pentru a furniza reluări din alte unghiuri decât cele filmate
de camerele de pe schelă. De asemenea, pot fi camere la jumătatea distanţei dintre poartă şi
linia de la mijlocul terenului, în special pentru a acoperi semnalările de ofsaid. Poate fi o
cameră şi pe macara sau chiar ataşată de un balon suspendat deasupra stadionului, pentru a
furniza cadre de sus.
Toate camerele sunt situate pe aceeaşi parte a terenului, pentru a evita confuzia
telespectatorilor cu privire la direcţia de joc a echipelor. Operatorii respectă instrucțiunile
unui regizor. Ei pot să audă, de asemenea, comentariul meciului.

Comentatori şi analişti
Comentatorii privesc, de regulă, dintr-un unghi foarte bun, situat la mijlocul terenului.
Sunt şi ei în legătură cu regizorul. Prezentatorul şi analiştii ce asigură comentariile înainte şi
după meci vor sta, de obicei, într-o cabină separată sau în studio.
Regizori şi tehnicieni
Imaginile sunt controlate dintr-un car aflat, de obicei, în afara stadionului, înăuntrul
acestuia se găsesc monitoare de televiziune, pe care pot fi văzute imaginile filmate de fiecare
cameră în parte. Regizorul selectează imaginea care trebuie difuzată într-un anumit moment
şi le cere operatorilor să ia anumite cadre. Acoperirea evenimentelor sportive constă, în
general, dintr-o combinaţie de cadre largi, medii şi strânse, alternate rapid. Regizorul trebuie
să se asigure că trecerile de la un cadru la altul se fac uşor şi nu deranjează ochiul, iar
momentele-cheie sunt filmate din mai multe unghiuri.
Toate imaginile sunt înregistrate de o serie de maşini controlate de un tehnician, care
trebuie să asigure pe loc reluări atunci când regizorul le cere. Echipa include şi un inginer de
sunet, plus alţi tehnicieni.
Evenimentele filmate pentru a fi difuzate selectiv sunt, în mod normal, înregistrate de
un singur operator, care filmează de pe o schelă fixată deasupra arenei, având astfel o bună
perspectivă asupra acţiunii. Operatorul trece de la cadre largi la cadre medii şi la prim-
planuri, în funcţie de ceea ce se petrece pe teren.
Deoarece secvenţele pentru difuzare selectivă trebuie montate rapid, este important ca
operatorul să ţină o evidenţă corectă a momentelor-cheie. Casetele de televiziune au time-
code (timpi) în ore, minute şi secunde, iar decupajul indică la ce momente se află golurile,
ratările, accidentările, prim-planurile interesante şi cadrele de insert, cum ar fi reacţia
mulţimii. Acest decupaj le permite editorilor care trebuie să reducă, de exemplu, un meci de
90 de minute la un montaj de două minute să găsească rapid în casetele neprelucrate
(materialul needitat) secvenţele de care au nevoie.

Figura 8.1 – Plasarea pentru transmisiuni importante din exterior

1 – Cadre largi
2 – Prim-planuri
3 – Gros-planuri/manageri
4/5 – Reluări ale acțiunii
 6/7 – Ofsaiduri
8 – Steadicam
9 – Cameră pe macara

Decupaj
Dayton vs Exfield

00.08.20 Dayton atacă

00.11.40 Șansă bună pentru Exfield
00.17.00 Robins înscrie 1-0
00.22.10 Exfield trage peste poartă
00.34.50 Dayton lovește puternic cu capul
00.42.10 Jameson înscrie 1-1
00.47.50 Exfield lovitură liberă şi portarul prinde mingea
00.56.00 Dayton şutează bine, dar portarul apără
01.01.30 Dayton trece pe partea cealaltă şi ratează
01.07.10 Smith înscrie 1-2
01.10.20 Exfield cere penalti
01.19.10 Dayton atacă şi portarul apără
01.26.20 Jones înscrie 2-2

Comentariu

Abilităţile pe care telespectatorii şi ascultătorii le observă cel mai mult în timpul

transmisiunilor sunt cele ale jurnaliştilor, comentatorilor şi redactorilor care descriu şi explică
acţiunea. Aceştia au nevoie de aceleaşi cunoştinţe sportive precum colegii lor din presa
scrisă, dar abilităţile şi maniera de lucru sunt, deseori, diferite.
Cei mai mulţi jurnalişti din presa scrisă acoperă un eveniment sportiv singuri, în timp
ce jurnaliştii de radio şi televiziune lucrează întotdeauna în echipă. Aceasta poate include şi
comentatori, redactori, precum şi un regizor şi tehnicieni. Pentru evenimentele desfăşurate pe
un interval mare de timp, cum ar fi meciurile de crichet sau tenis, aceştia pot lucra în
schimburi de aproximativ o oră, participând la comentarii alături de alţii. Este extrem de
important să existe o bună relaţie între toţi membrii echipei.
Deşi meseriile celor care fac transmisiuni sportive sunt privite ca fiind ceva fascinant,
munca lor poate să implice deplasarea pe distanţe mari, program de lucru prelungit, sosirea la
un eveniment cu mult înainte şi plecarea cu mult mai târziu. Iar cine îşi face bine meseria
acordă câteva ore şi pregătirii.

Pregătirea
Cei care acoperă transmisiunile evenimentelor sportive trebuie să cunoască toate
informaţiile necesare în amănunt – de preferat să le știe pe de rost. Comentariul în direct
necesită reacţii imediate și, de multe ori, nu mai este timp pentru a consulta notiţele.
Este foarte important ca persoanele care comentează să-i recunoască pe jucătorii şi pe
concurenţii ce iau parte la eveniment. Mulţi poartă acum numele şi numărul pe tricou, dar,
desigur, nu poţi mereu să le citeşti în toiul acţiunii. În cazul anumitor sporturi, numele şi
numărul nu apar pe tricou, astfel încât comentatorii trebuie să poată identifica oamenii după
figură. Dacă intră jucători necunoscuţi, comentatorii studiază înainte de eveniment imagini
filmate sau fotografii cu echipa, dar chiar şi feţele pot fi cu greu deosebite din celălalt capăt al
terenului de joc. Mulţi comentatori încearcă să găsească detalii prin care să-i identifice
imediat pe jucători – un jucător are ghete albe, altul are tricoul ieşit din şort, unul este gras,
altul chel, înalt sau slab.
Identificarea oamenilor este una dintre cerinţele de bază, dar un comentariu implică
mult mai mult. Dacă un jucător face un lucru ce merită luat în considerare, e nevoie să se
vorbească mai mult despre el, astfel încât sunt necesare informaţii generale despre fiecare
membru al echipei. Cei mai mulţi comentatori îşi scriu notiţe despre fiecare jucător sau
concurent, cuprinzând detalii despre câte goluri a înscris, câte apariţii naţionale sau
internaţionale a avut, câte cartonaşe galbene ori roşii a primit, la ce echipe a mai jucat etc.
Comentatorii trebuie să aibă informaţiile necesare pentru a plasa evenimentul în
context. Trebuie să ştie cât de mult contează rezultatul pentru fiecare echipă, rezultatele altor
meciuri dintre acestea, urmările victoriei sau înfrângerii, consecinţele acestora asupra
antrenorilor şi managerilor.

Exercițiu
Alegeţi un eveniment sportiv ce urmează a fi televizat şi pregătiţi-vă un comentariu
despre el. Va trebui să recunoaşteţi concurenţii care vor lua parte la eveniment şi să
luaţi notiţe despre ei. Va trebui şi să vă documentaţi, pentru a plasa evenimentul în
context. Folosiţi câteva dintre sursele subliniate în capitolul 3. După ce aţi scris
notiţele, citiţi-le şi încercaţi să reţineţi cât mai multe informaţii.

Acoperirea unui eveniment sportiv în direct diferă de celelalte forme de transmisiune

de radio şi televiziune. Conţine multe discuţii neregizate. Publicul obişnuit cu materiale scrise
cu grijă pretinde un standard la fel de ridicat. în direct se mai spun şi lucruri fără noimă.
Deşi acţiunea în sine este, de multe ori, destul de incitantă pentru a menţine interesul
publicului, schimbările de ton ale vocilor comentatorilor ajută la captarea audienţei. Cele mai
bune comentarii sunt cele în care ascultătorul are senzaţia că trage cu urechea la o conversaţie
între doi foni înfocaţi şi bine informaţi. Dar comentariile de radio şi televiziune impun
strategii diferite.

Radio
Deoarece ascultătorii nu pot vedea ce se întâmplă, principala funcţie a comentatorilor
este de a descrie evenimentul, pentru a le permite acestora să vizualizeze ce se întâmplă. Pe
lângă talentul de a descrie, comentatorii trebuie să fie capabili să comenteze performanţele şi
tacticile şi să fie pregătiţi să umple momentele goale cu informaţii generale şi analiză.
Tăcerea nu este permisă la radio: îi dă ascultătorului senzaţia unei întreruperi a transmisiei.
Cel mai bun comentariu radio simulează emoţia pe care un fan o poate avea la
eveniment, iar descrierile vii ale momentelor-cheie pot fi folosite din nou în reportajele de
după meci, pentru a reface starea de emoţie.

Televiziune
Deoarece telespectatorii pot vedea acţiunea, comentariul are o funcţie uşor diferită.
Uneori, este preferabil să laşi imaginile să vorbească de la sine, comentatorul intervenind din
când în când, numind jucătorii la care se află mingea sau oferind informaţii generale, ce îi
ajută pe privitori să înțeleagă meciul mai bine.
Acest lucru nu înseamnă însă că pregătirea nu este la fel de importantă, întrucât
telespectatorii îşi dau seama dacă un comentatorul greșeşte. Și, pentru că evenimentele sportive
sunt privite deseori în grup, în cafenele sau în baruri, e mult mai posibil ca telespectatorii să
atragă atenţia asupra greșelilor și să fie mai critici. Cea mai bună metodă de a studia
comentariul este să-i asculți pe comentatorii profesionişti, să-i analizezi şi să încerci să-i
copiezi pe cei mai buni. În timp, îţi poţi dezvolta propriul stil, după ce înveţi de la cei mai
buni.

Riscurile unei transmisiuni în direct

Acoperirea în direct a evenimentelor sportive impune responsabilităţi speciale din
partea celor implicaţi. Jurnaliştii de presă scrisă, chiar şi atunci când au un termen-limită
foarte strict, au timp să se gândească la ceea ce urmează să scrie; în schimb, comentatorii de
radio şi televiziune pot avea la dispoziţie doar o fracţiune de secundă. În timpul unor
evenimente sportive pot apărea multe momente polemice sau dificile, pe terenul de joc sau în
afara acestuia: încăierări în tribune, scandări rasiste, răniri grave ale concurenţilor sau, în
cazuri extreme, chiar şi dezastre precum cele de pe stadionul Hillsborough din Sheffield,
unde aproape o sută de spectatori au murit, ori incendiul fatal de pe terenul de fotbal din
Bradford City. Jurnaliştii care transmit live trebuie să ţină cont de faptul că prietenii şi rudele
celor implicaţi pot privi sau asculta meciul.

Exercițiu
Priviţi transmisiunea pentru care v-aţi pregătit, opriţi sunetul şi comentaţi acţiunea.
înregistraţi transmisiunea TV şi priviţi-o din nou, de data aceasta lăsând şi sunetul.
Fiţi atenţi la diferenţele dintre comentariul dumneavoastră şi cel al jurnalistului
profesionist.

Interviuri de după meci

Având în vedere că interviurile de după eveniment trebuie să se încadreze într-un
interval scurt de timp, este de preferat ca acestea să fie pregătite inamic, iar intervievaţii să
ştie exact ce vor fi întrebaţi. Cele mai multe stadioane mari au o cameră specială pentru
interviurile de după meci sau anumite facilități pentru organizarea de interviuri în tunelul ce
duce de la vestiare la arenă ori pe marginea terenului.
Unii jurnaliști preferă să facă interviuri şi cu antrenori sau concurenţi ce nu sunt
implicaţi direct în acțiune în timpul evenimentului. Astfel de interviuri ajută la umplerea
pauzelor de joc sau la explicarea momentelor-cheie, cum ar fi accidentările grave ale
concurenţilor, schimbările de tactică sau înlocuirile. Aceste interviuri sunt luate, de obicei, în
timpul pauzelor survenite, de exemplu, în urma unei accidentări, a unor schimburi de final la
tenis sau badminton, a prăbuşirii unei porţi la crichet sau în timp ce jucătorii se îndreaptă spre
următoarea gaură la golf. Este esenţial ca potenţialii intervievaţi să ştie de interviu şi să
accepte să-l dea dinainte – şi, în plus, să ştie că interviurile trebuie să fie scurte.

Rezumat
Jurnaliştii sportivi care lucrează în audiovizual au aceleaşi obiective precum colegii
lor din presa scrisă şi trebuie să-şi trateze îndatoririle cu aceeaşi implicare, să se documenteze
în amănunt şi să cunoască subiectul în profunzime. Trebuie, de asemenea, să poată profita de
instrumentele suplimentare pe care le oferă radioul şi televiziunea. Jurnaliştii sportivi din
audiovizual trebuie să stăpânească un limbaj mai complex, să se adapteze la lucrul în echipă
şi la limitările impuse de tehnologie.
 Anexa 2

Instrumentele necesare unui jurnalist sportiv

Iată o parte din echipamentul de care aveţi nevoie ca jurnalist sportiv:

Computer şi imprimantă – echipamentul de bază pentru a scrie articole şi a stoca
informaţiile în format electronic. Trebuie să aveţi acces la internet, care este vital pentru
documentare, şi e-mail, ce vă ajută să comunicaţi cu secretariatele de redacţie şi să trimiteţi o
copie a articolelor.
Laptop – folositor pentru a scrie articole de la locul desfăşurării evenimentelor
sportive şi pentru a trimite o copie prin modem sau o linie telefonică. Cele mai multe
laptopuri oferă acum acces la internet şi e-mail.
Telefon mobil – este vital în comunicarea cu secretariatele de redacţie atunci când
sunteţi pe teren, precum şi pentru dictarea articolului prin telefon, dacă nu aveţi la dispoziţie,
pe moment, o altă metodă.
Carnet de notiţe – folosiţi carnete mici, cu arcuri, pe care le puteţi pune uşor în
buzunar şi pe care le puteţi răsfoi repede. Vă vor fi de folos când veţi lua notiţe în mare
viteză. Nu scrieţi niciodată pe spatele plicurilor sau pe simple bucăţi de hârtie, pe care le
puteţi pierde uşor. Carnetul trebuie să fie scris ordonat, cu numele dumneavoastră şi numărul
de telefon (în cazul în care îl pierdeţi) şi cu data la care aţi început să notaţi. Este bine să
notaţi dala pentru fiecare informaţie scrisă, pentru a vă reîntoarce uşor la anumite notiţe.
Numele oamenilor care vă furnizează informaţii trebuie să fie scrise clar lângă notele
respective.
Agendă – alegeţi o agendă mică şi cu coperte tari, pe care să o puteți pune în buzunar.
Este de preferat să fie ordonată alfabetic, pentru a găsi mai ușor detaliile despre persoana cu
care doriţi să vorbiţi. Introduceți numerele de telefon (de acasă, de la serviciu şi mobil),
adresa poștală și e-mailul tuturor persoanelor de contact – chiar și pe cele pe care le folosiți
rar, deoarece s-ar putea să vă fie de folos într-o zi. Încercați să mențineți agenda la zi,
deoarece oamenii își schimbă adresele și numerele de telefon (în special mobilele) destul de
frecvent.
Cronometru - folositor pentru a înregistra timpii la care au fost marcate golurile (dar
bazați-vă întotdeauna pe timpul oficial la întrecerile de atletism sau alte evenimente de cursă).
Binoclu – folositor pentru a vedea mai bine acțiunea în desfășurarea unui eveniment.
Locurile pentru presă pot fi situate la o distanță destul de mare. Alegeți un binoclu micuț, pe
care puteți să-l transportați ușor, de preferință cu o cutie pe care să o puteți strecura rapid în
buzunar sau în geantă, ori atașa de o curea.
Stenografie – abilitatea de a scrie rapid și cu acuratețe este extrem de folositoare
jurnaliștilor din presa scrisă, în special la conferințele de presă și la interviuri. Aceasta
permite ca declarațiile să fie scrise rapid și corect, fără a mai avea nevoie de înregistrări.
Consiliul Național pentru Pregătirea Jurnaliștilor cere un minimum de 100 de cuvinte pe
minut stenografie. Pitmans (inventat în secolul al XIX-lea, dar care încă este cel mai bun și
perfecționat sistem) și Teeline (conceput în secolul XX, special pentru jurnaliști) sunt cele
mai populare. Unii jurnaliști creează propriile sisteme, bazate, de obicei, pe omiterea
vocalelor din cuvinte și pe reducerea cuvintelor uzuale la simple litere. Astfel, articolul
hotărât the din engleză devine t, iar would devine wd. Cele mai multe ziare din provincie cer
solicitanților o bună stăpânire a stenografiei.
Reportofoane – reportofoanele mici și ușor de mânuit pot fi folosite ca rezervă pentru
notițele scrise și pentru înregistrarea interviurilor în situații dificile, cum ar fi învălmășeala la
ieșirea din vestiar sau în parcarea de la stadion. Dacă folosiți un reportofon pentru interviuri,
întrebați întotdeauna intervievatul dacă nu-l deranjează că este înregistrat. Unii oameni pot fi
intimidați de reportofon. Ori de câte ori este posibil, luați și notițe, pentru a avea o rezervă în
cazul apariției unor probleme tehnice și pentru că sunt ușor de transcris.
Anuare – se realizează pentru majoritatea sporturilor importante și oferă detalii despre
principalele cluburi și jucătorii lor, precum și despre consiliile de conducere. Includ, de multe
ori, și biografii ale celor mai importante figuri și arhive din competițiile anterioare. Cel mai
cunoscut este Wisden, almanahul de crichet.
Casetă pentru arhivă – informațiile sportive pot fi păstrate acum în format electronic,
dar multe sosesc pe hârtie, în special la evenimentele sportive. O casetă pentru arhivarea celor
mai importante informații este foarte folositoare. Mulți jurnalişti sportivi îşi păstrează singuri
documentele.
Transport – jurnaliştii sportivi au nevoie de o mare mobilitate. Accesul la o maşină şi
carnetul de conducere sunt aproape esenţiale (deşi unii jurnalişti sportivi folosesc mijloacele
de transport în comun).

Alte instrumente
Înainte de a merge la un eveniment, jurnaliştii sportivi trebuie să se asigure
întotdeauna că sunt la curent cu ultimele ştiri, aflând ce se spune despre respectivul subiect în
media. Aceasta înseamnă că trebuie să citească ziarele şi să asculte programele sportive la
radio în timp ce se îndreaptă spre locul desfăşurării evenimentului. Când ajung, nu trebuie să
uite să ia un program oficial şi o foaie cu prezentarea echipelor.
Înainte de a încerca să acoperiţi un sport care nu vă este familiar, asiguraţi-vă că ştiţi
cel puţin regulile. Există, de obicei, situri (vezi infra) care vă pot ajuta.

Aspecte legate de sănătate

Dacă nu sunt folosite cu grijă, instrumentele unui jurnalist pot determina probleme de
sănătate. Folosirea pe perioade lungi a tastaturii poate duce la microtraumatisme repetate,
care se resimt de obicei la tendoanele de la încheieturile mâinilor. Statul prelungit în faţa
monitorului poate afecta ochii. Mergeţi cu regularitate la oftalmolog dacă lucraţi mult la
computer. Şi utilizarea telefonului mobil poate avea efecte nocive, deşi acestea nu sunt încă
dovedite, încercaţi să vorbiţi mai puţin la mobil şi să folosiţi telefonul fix ori de cile or i este
posibil. Unele evenimente sportive pot fi periculoase şi este recomandat să vă faceţi analizele
şi asigurările medicale înainte de a merge la ele. Evitaţi locurile periculoase la rafturile de
maşini şi la curse.
Anexa 5

Aspecte legale şi de etică

Jurnaliştii şi legea

La fel ca jurnaliştii, cei care se specializează în domeniul sportului trebuie să respecte

legile ţării în care activează şi în care rezultatele muncii lor sunt publicate sau transmise la
radio sau televiziune. Jurnaliştii sportivi nu sunt constrânşi atât de des de factori legali cum
sunt reporterii care relatează despre infracţiuni sau procese, dar aceasta nu înseamnă că-şi pot
permite să neglijeze aspectele legale.
Uneori apar ocazii – de exemplu, când se relatează despre sportivii acuzaţi de omor,
trafic de droguri sau de alte fapte mai puţin grave – în care un jurnalist sportiv va trebui să
cunoască legile defăimării şi ale sfidării.
 Defăimarea presupune scrierea sau transmiterea la radio sau televiziune a unor
informaţii pe care nu le puteţi demonstra, dar care pot face ca persoanele respective să fie
supuse urii, situaţiilor ridicole ori dispreţului, sau să-şi piardă afacerile şi statutul profesional.
Se ştie că sportivii dau în judecată acele publicaţii care îi acuză, de exemplu, că ar fi trucat
meciurile. Nu uitaţi că orice declaraţie sau secvenţă dintr-un interviu pe care o folosiţi poate
fi defăimătoare. Nu le utilizaţi dacă vă îndoiţi de acurateţea lor.
Sfidarea legii presupune scrierea sau transmiterea prin radio sau televiziune a unor
informaţii care pot influenţa inechitabil procedurile legale. De exemplu, procesele
fotbaliştilor Lee Bowyer şi Jonathan Woodgate de la Leeds au fost suspendate după ce un ziar
a publicat un interviu luat unei rude de-a bărbatului despre care se spunea că ar fi fost atacat
de ei.
De asemenea, jurnaliştii sportivi trebuie să cunoască legile privind dreptul de autor şi
protejarea informaţiilor.
Bineînţeles, asemenea legi, dar şi altele care îi vizează pe jurnalişti, diferă de la o ţară
la alta. De exemplu, legile cu privire la ceea ce se poate publica despre un anumit subiect
înainte, dar şi în timpul procedurilor legale, sunt mai puţin restrictive în SUA, spre deosebire
de Marea Britanie sau alte ţări. Chiar pe teritoriul Marii Britanii, legea din Anglia şi din Ţara
Galilor diferă de cea din Scoţia. Aşadar, nu putem include în această carte îndrumări detaliate
în această privinţă. În schimb, trebuie să vă asiguraţi că sunteţi la curent cu legile din ţara în
care vă desfăşuraţi activitatea. În multe ţări există o serie de lucrări de referinţă adresate în
special jurnaliştilor. În Anglia, principala lucrare de referinţă este McNae’s Essential Law for
Journalists, editată de L.C.J. McNae, T. Welsh şi W. Greenwood (ediţia a XVII-a, OUP,
2003).
Cea mai bună cale de a evita dificultăţile impuse de lege este să verificaţi toate
subiectele cu scrupulozitate, să nu transmiteţi ceea ce presupuneţi şi să nu vă grăbiţi să trageţi
concluzii. Dacă aveţi îndoieli, consultaţi departamentul juridic al organizaţiei pentru care
lucraţi.

Etica
Pe lângă restricţiile impuse de lege, jurnaliştii sportivi trebuie să se asigure că modul
în care se comportă şi în care îşi exercită munca este conform standardelor etice la care sunt
supuşi toţi jurnaliştii. Majoritatea principalelor organizaţii de presă scrisă şi de radio sau
televiziune, precum şi organele de control ale media din multe ţări au propriile coduri etice,
pe care conducerea, dar şi colaboratorii trebuie să le respecte, fiind adesea menţionate şi în
contractele de muncă.
Ele vizează aspecte legate de imparţialitate, corectarea greşelilor, abordarea
persoanelor care suferă sau sunt traumatizate, limbajul jignitor, plagiat, intimitate, probleme
rasiale şi de gen, protecţia surselor şi apelarea la subterfugii pentru obţinerea de informaţii.
Totodată, ele se referă şi la comportamentul individual al jurnaliştilor, cum ar fi conflictele de
interese (de exemplu, când subiectul este echipa favorită sau un sportiv cu care aveţi o
anumită relaţie) şi acceptarea sumelor de bani sau a cadourilor de la persoanele despre care
scrieţi.
Trebuie să studiaţi cu atenţie codul etic al organizaţiei pentru care lucraţi sau al unuia
dintre organele de control ale media din ţara în care vă desfăşuraţi activitatea. The Code of
Practice of the British Press Complaints Commission (Codul Practic al Comisiei pentru
Plângerile împotriva Presei) (www.pcc.org.uk) este o declaraţie utilă cu privire la
comportamentul etic al jurnaliştilor.
Lista următoare vă va fi de folos în momentele în care vă confruntaţi cu aspecte de
natură etică în calitate de jurnalist sportiv.
Listă
 Metodele pe care le-am folosit pentru a aduna informaţiile necesare au fost cinstite,
legale şi transparente?
 Am respectat intimitatea persoanei? Dar a altora?
 Dacă nu, am făcut aceasta pentru a sluji interesul publicului? De ce?
 Textul meu este echilibrat, imparţial, cinstit, corect şi obiectiv?
 Conţine prejudecăţi legate de rasă, gen, vârstă sau infirmităţi?
 Textul sprijină stereotipuri legate de rasă, gen sau aspecte cu privire la senilitate ori
infirmităţi?
 Ar putea cauza neplăceri subiectului sau familiei şi prietenilor săi?
 Am fost corect faţă de sursele mele, chiar dacă nu le-am putut numi?
 Este posibil ca limbajul pe care l-am folosit să ofenseze o persoană raţională?
 Am încălcat dreptul de autor al vreunei persoane?
 Am reprodus în text fragmente din alţi autori fără să fac referire la ei?
 Obiectivitatea mi-a fost compromisă prin anumite stimulente de ordin financiar sau
prin cadouri?
 Fotografiile modificate digital sau îmbunătăţite sunt menţionate aşa cum trebuie?
 Cuvinte-cheie

Acces la ştiri – înţelegere prin care li se permite canalelor de televiziune care nu deţin
drepturi de difuzare să prezinte secvenţe în cadrul buletinelor de ştiri.
Agenda – conţine informaţii despre evenimentele pe care redacţia sportivă intenţionează să le
acopere.
Agendă cu persoane de contact – listă cu persoanele de contact, conţinând numerele de
telefon de acasă şi de mobil, precum şi adresele de e-mail ale acestora.
Agent – reprezentantul unui sportiv, care dirijează negocierile în privinţa salariului,
sponsorizarea şi contractele de transfer; de asemenea, poate să vorbească în numele
sportivului şi să se ocupe de interviurile solicitate.
Analiza manuscrisului – evaluare a importanţei relative a unui subiect pentru a decide locul
acestuia în pagină sau în buletin.
Arhivă – material utilizat anterior care poate fi accesat prin intermediul unui sit.
Articole crossover – feature pe o temă generală, care foloseşte subiectele sportive ca
pretexte.
As-live („ca în direct”) – fragment ce pare a fi transmis în direct, deşi a fost înregistrat mai
devreme.
Cadru – o secvenţă filmată având în prim-plan persoana intervievată, de preferat implicată în
sportul pe care îl reprezintă, care apare exact înaintea unei secvenţe de interviu, pentru a
stabili identitatea persoanei în orbii telespectatorilor.
Casetă neprelucrată – material needitat, care conţine secvenţe filmate pentru un documentar
sau pentru o ştire.
Citate directe – cuvintele folosite de intervievat, introduse între ghilimele – de exemplu:
„Cred că am jucat foarte în această după-amiază.” Verbele se folosesc întotdeauna la timpul
prezent. Completare – articol care dezvoltă un alt articol, publicat anterior.
Comunicat de presă – informaţii oferite mass-media de către o persoană sau organizaţie
pentru a fi publicate.
Conferinţă de presă – întâlnire realizată de o persoană sau de o organizaţie pentru a le furniza
informaţii jurnaliştilor şi pentru a le permite să adreseze întrebări.
Corespondent – jurnalist freelancer angajat temporar pentru acoperirea unui anumit
eveniment.
Crainic – prezentator la un canal de televiziune sau la un post de radio care citeşte relatările
şi introduce noi elemente.
Crawler – text în mişcare, situat de obicei în partea de sus sau de jos a ecranului.
Culegător – persoana care trece în format electronic manuscrisul dictat prin telefon de către
un jurnalist aflat pe teren.
Doughnut („gogoaşă”) – package „cap-coadă” realizat de un reporter aflat în locul în care se
desfăşoară un eveniment.
Editor de desk – jurnalist de birou care corectează greşelile de ordin factic, gramatical şi
ortografic ce apar în manuscrisul unui reporter, care îl reduce sau îl dezvoltă pentru a ocupa
spaţiul alocat şi le oferă titluri.
Embargo – dată stabilită până la care informaţiile furnizate jurnaliştilor nu trebuie să fie
publicate.
Evidenţă – o listă a momentelor-cheie.
Exclusivitate – subiect la care nicio altă organizaţie nu are însă acces.
Extro – termen opus lui „intro”; paragraf final care conferă circularitate unui text.
Fanzine – revistă neoficială ce prezintă evenimentele din perspectiva suporterilor, care pot
utiliza în acelaşi scop şi situri neoficiale.
Feature – articol de dimensiuni mai mari şi mai detaliat care oferă informaţii generale despre
persoane sau evenimente.
Fragment video – secvenţă dintr-o emisiune de televiziune sau dintr-un interviu televizat.
Freelancer – jurnalist independent, care scrie articole, pe bază de contract, pentru o anumită
publicaţie, fără a fi angajatul acesteia. Poate încheia contracte de colaborare cu una sau mai
multe organizaţii media.
Intertitluri – subtitluri formate, uneori, dintr-un singur cuvânt, care apar în cronici sau în alte
texte, pentru a le fragmenta şi a le face mai uşor de citit.
Interviu-ambuscadă – un interviu luat în momentul în care subiectul este abordat într-un
spaţiu public sau pe treptele locuinţei sale.
Interviu în duplex – dialog între prezentatorul buletinului de ştiri şi reporter.
Intro – primul paragraf sau partea introductivă a unei relatări sau a unui reportaj, care
prezintă, de regulă, un rezumat al subiectelor ce urmează să fie discutate.
În direct – subiect de televiziune sau de radio filmat sau transmis în momentul desfăşurării.
Întrebări deschise – întrebări care impun un răspuns bine gândit şi la care nu se poate
răspunde prin „da” sau „nu” – de exemplu: „Ce credeţi despre performanţa pe care aţi
înregistrat-o?”.
Întrebări închise – întrebări ce anticipează răspunsul sau la care se poate răspunde printr-un
singur cuvânt – de exemplu: „Probabil că te-a bucurat mult performanţa obţinută?”.
Laptop – calculator portabil, utilizat de ziarişti atunci când se află pe teren, de pe care trimit
textul la redacţie cu ajutorul unui modem şi al unei linii telefonice.
Manual de stil – îndrumar cuprinzând regulile de ortografie, de gramatică şi de punctuaţie
impuse de organizaţiile mass-media.
Manuscris – text al unui reportaj sau feature realizat de un jurnalist (de la care un culegător a
preluat versiunea listată).
Manuscris tipărit – articol tipărit.
NATSOF (Natural Sound on Film) – echivalentul în televiziune al zgomotului de fond.
Neatribuit – informaţii ce pot fi publicate, dar nu pot fi atribuite în mod public persoanei care
le-a furnizat.
Neoficial (off the record) – informaţie ce îl poate ajuta pe un jurnalist să înţeleagă subiectul,
dar care nu este destinată publicării.
Oficial (on the record) – informaţie ce poate fi publicată fără nicio restricţie şi care este
atribuită unui informator.
Online – acces prin internet.
Package – ştire de televiziune construită de un reporter şi care este alcătuită din mai multe
elemente, precum voiceover şi fragmente de interviuri.
Payoff – vezi extro.
Persoană de contact – orice persoană dornică să furnizeze informații unui jurnalist.
Pregătire – perioadă în care novicele nu lucrează, pentru a urma un curs de training.
Pretext – evenimentul de bază (de obicei, un reportaj) în jurul căruia se construieşte un
feature.
Previziuni – listă de reportaje şi features despre care se presupune că vor fi disponibile la o
dată bine precizată.
Profil – text biografic despre o persoană.
Prompter – dispozitiv care le oferă prezentatorilor de ştiri de televiziune posibilitatea de a citi
textul de pe cameră.
Puncte de editare – porţiuni în care redactorul trebuie să treacă de la un moment la altul al
acţiunii, de obicei prin tăiere.
Reportaj de atmosferă – articol antrenant, descriptiv, uneori mergând pe linia unei singure
opinii, amuzant şi generalizat, spre deosebire de o relatare de ştiri precisă.
Reportaj de la faţa locului – reportaj sau relatare trimisă la redacţie într-o serie de „reprize”.
Reportaj de reacţie – reportaj care conţine reacţii la un reportaj anterior.
Reportaj-serial – reportaj care se dezvoltă odată cu trecerea timpului şi care generează o serie
de completări ce apar cu regularitate.
Reportaje atemporale – reportaje sau features care pot fi utilizate oricând pentru a completa
spaţiul în momentele în care nu sunt prea multe evenimente demne de interes.
Repriză – parte a unui manuscris transmis ca parte a unui reportaj-serial.
Rubrică de fapte – coloană în care sunt precizate acţiunile ce însoţesc un reportaj.
Rubrică de opinii – rubrică în care sunt exprimate opiniile ziaristului în legătură cu probleme
controversate.
Secvenţă de sunet – fragment de scurtă durată (de obicei între 10 şi 30 de secunde) dintr-un
interviu, selectat pentru a fi inclus într-un package.
Selecţie – variantă restrânsă a unui eveniment sportiv, centrată pe momentele-cheie ale
acestuia.
Semnătură – numele jurnalistului care a scris reportajul.
Servicii prin cablu – informaţii oferite mass media prin intermediul agenţiilor de ştiri,
denumite astfel deoarece iniţial erau transmise prin cablu, cu toate că au început să fie
disponibile în variantă online încă din anii 1980. Majoritatea ţărilor îşi au propriile servicii
prin cablu. În Marea Britanie, majoritatea ştirilor sportive sunt furnizate de Asociaţia de
Presă, deşi sunt şi alte servicii specializate de transmitere a acestora.
Site – sursă online de obţinere a unor informaţii despre o persoană sau o anumită organizaţie;
se poate afla prin tastarea numelui clubului, al sportivului sau al departamentului de
conducere într-un motor de căutare de tipul Google, Yahoo sau Lycos.
Stand-up – parte componentă a unui pachet de televiziune, avându-l pe reporter în prim-plan.
Steadicam – cameră legată de operator printr-un dispozitiv special, care îi permite să se
deplaseze cu uşurinţă şi să se apropie de acţiune.
Subiect în premieră – subiect care este discutat pentru prima dată.
Şapou – paragraf introductiv prin care este comunicat subiectul unui feature, conţinând şi
semnătura ziaristului.
Ştire de ultimă oră – ştire de televiziune fără imagini, prezentatorul fiind în prim-plan.
Ştire pe scurt – ştire radio citită de prezentatorul buletinului de ştiri.
Ştiri suplimentare – casetă aşezată lângă un reportaj online care conţine informaţii
suplimentare.
Tăieri – secvenţe filmate ce îi permit unui editor să treacă cu uşurinţă de la o acţiune la alta,
care se petrece mult mai târziu – de exemplu, secvenţe în care este filmată mulţimea sau
antrenorii în timp ce urmăresc acţiunea.
TE (transmisiune din exterior) – acoperirea (de obicei, în direct) a unui eveniment sportiv din
locul în care se desfăşoară.
Termen-cheie – nume dat unui text pentru a-l distinge de celelalte.
Termen-limită – ultima dată la care manuscrisul poate fi primit la redacţie sau la care o ediţie
trebuie trimisă spre a fi publicată.
Trimitere – transmiterea unui manuscris de pe teren la redacţia sportivă, de regulă prin
intermediul unui laptop, prin e-mail sau telefonic.
Underlay – ştiri de televiziune citite de prezentatorul buletinului de ştiri, în timp ce pe ecran
apar imagini corespunzătoare.
Unghi – perspectiva din care este scris un feature.
Upsound – asemenea voiceover-ului, urmat de secvenţe de interviuri.
Voiceover – cuvintele reporterului suprapuse imaginilor filmate.
Voicepiece (depeşă) – text de radio citit de reporter, dar introdus de prezentatorul buletinului
de ştiri.
Vorbire indirectă – cuvintele persoanei intervievate sunt rezumate de reporter, fără a utiliza
ghilimelele – de exemplu: El a spus că a considerat că a jucat foarte bine. De asemenea,
vorbirea indirectă este cunoscută şi sub denumirea de citare indirectă, iar verbele sunt
folosite întotdeauna la un timp trecut.
Vox pop-uri (din latinescul vox populi, „vocea poporului”) – scurte secvenţe de interviuri
luate persoanelor obişnuite, cum sunt fanii sportului, folosite pentru a oferi interes şi varietate
pachetelor de radio şi televiziune.
Zgomot de fond – efecte sonore naturale, cum ar fi zgomotul unei mulţimi sau al unor cai în
galop, folosite în radio pentru ca ascultătorii să-şi poată reprezenta scena.
 Capitolul 20

Jurnalismul pe internet

Literatura este arta de a scrie ceva care va fi citit de două ori;

jurnalismul – ceva care va fi citit o singură dată.
(Cyril Connolly, 1938)

Orice ziarist care abordează jurnalismul pe internet considerând că abilităţile sale sunt
direct transferabile şi că poate lăsa cu uşurinţă restul pe seama „băieţilor de la Tehnic” este
pierdut, la fel de redundant, în viitor, aşa cum s-a întâmplat brusc în 1929 cu actorii din
filmele mute care aveau voci piţigăiate.
Este o analogie deliberată, deoarece crearea paginilor web se aseamănă cu producerea
filmelor – reprezentând un efort de colaborare ce reuneşte o serie de capacităţi creative,
pentru a obţine un produs finit. Acest fapt are implicaţii uriaşe pentru jurnaliştii care lucrează
online, pentru că e vorba despre un teritoriu în care nu e bine să fii ignorant. Nicio companie
producătoare de filme nu i-ar permite scenaristului să dea ordine; aceasta este meseria
regizorului, ce are cunoştinţe atât despre scrierea scenariilor, cât şi despre fotografie, actorie,
lumini, decor şi – extrem de important – editare. La fel, nimeni nu va lăsa în seama unui
jurnalist care nu se pricepe deloc la chestiuni tehnice coordonarea alcătuirii unei pagini web
de dimensiuni mari. Cel care se va ocupa cu acest lucru trebuie să aibă cunoştinţe legate de
calculatoare şi browsere, despre plug-inurile audio şi video, culori şi baze de date. Nu trebuie
să ştie absolut totul, ci măcar ce sunt acestea, cum funcţionează şi cât de relevantă e folosirea
lor pentru a obţine un anumit efect. De asemenea, trebuie să-şi dezvolte în permanenţă noi
abilităţi şi să fie la curent cu ultimele noutăţi în domeniu. Alternativa o reprezintă un rol de
fundal, asemenea scenariştilor de la Hollywood – trudind din greu intr-un cotlon întunecat,
apostrofaţi, consideraţi dispensabili şi puţind fi înlocuiţi oricând, fără a avea niciun control
asupra rezultatului final al muncii lor.
Acest capitol îşi propune să le ofere jurnaliştilor un ghid pentru a ieşi din umbră şi a
prelua controlul. Sunt prezentate elementele pe care le presupune crearea unui ziar online
local sau regional, precum şi câteva idei şi exemple legate de modul de funcţionare online al
jurnalismului.

Realizarea unei pagini web

Planificarea unei noi pagini web şi a conţinutului ei se bazează pe patru întrebări.

Cui se adresează pagina respectivă?

Este posibil ca pagina să fie accesată şi de vizitatori ocazionali care se întâmplă să dea
peste acest sit, precum şi de persoane ce au interese oficiale legate de regiunea respectivă sau
îşi desfăşoară activitatea acolo, însă marea majoritate a celor care o vor frecventa vor fi
locuitorii zonei respective (eventual, foştii locuitori). Deoarece sunt direct implicaţi în
evenimentele locale (chiar dacă îşi fac doar cumpărăturile în zonă), vor vizita pagina web şi
vor reveni la ea, dacă prezintă interes pentru ei. Cu ce se ocupă aceşti oameni? Ce fac în
timpul lor liber? Acestea sunt elementele pe care trebuie să le aveţi în vedere pentru web.
Cum va arăta şi care va fi conţinutul ei?

În cazul paginilor web, există o mare varietate de elemente disponibile: text, imagini,
titluri, baze de date în care se pot efectua căutări, arhive, linkuri interne şi externe, grafică
(interactivă sau statică), elemente audio şi video, precum şi conţinutul pe care îl pot genera
înşişi utilizatorii sitului, prin intermediul mesajelor şi al chaturilor. Există însă pericolul ca
aceasta varietate de elemente să genereze confuzii, iar dorinţa iubitorilor de tehnică de a
aglomera cât mai multe dintre ele duce la subminarea de către formă a conţinutului sitului
sau, cel puţin, a prezentării clare a acestuia. Pentru a asigura primatul conţinutului asupra
formei trebuie să cunoaşteţi reacţia utilizatorilor faţă de aceste elemente, aşa cum jurnaliştii
din presa scrisă au un instinct în legătură cu ceea ce îi atrage şi îi interesează pe cititori.

Ce îşi propune să realizeze situl?

Va promova ziarul, îl va reproduce sau va oferi un conţinut diferit sau poate chiar mai
relevant? Situl unui ziar care nu face decât să promoveze versiunea tipărită nu trebuie deloc
desconsiderat. Date fiind problemele legate de crearea unui model de afacere profitabilă
pentru publicarea online, acesta poate fi un început foarte bun, în unele cazuri. Scurte
fragmente din articole pot deschide apetitul pentru lectura ziarului şi, în funcţie de resurse,
poate oferi unele servicii (grupuri de discuţii, arhivă etc.) care nu sunt la îndemâna presei
scrise. De asemenea, reproducerea online a ziarului, numită adesea peiorativ „la lopată”, se
poate dovedi utilă în unele circumstanţe, deşi uneori se apropie în mod periculos de oferirea
unui motiv pentru ca publicul să nu cumpere ziarul. Elaborarea unui sit diferit şi inovator se
dovedeşte mai aventuroasă şi mai costisitoare, însă aduce potenţialul unei valori şi al unui
profit de lungă durată.

Ce are în plus internetul faţă de tipar?

Webul are dezavantaje, însă oferă: o capacitate aproape nelimitată, posibilitatea

actualizării constante (aproape în timp real), animaţii grafice, sunet, posibilitatea de a
monitoriza numărul de accesări ale unei pagini şi interacţiunea. Secretul elaborării unui bun
sit de ştiri este încercarea de a exploata aceste avantaje. Aceasta înseamnă punerea la
dispoziţie a unui conţinut care nu poate fi oferit cu uşurinţă în versiune tipărită (materiale din
partea surselor, transcrieri de dimensiuni mari, materiale de referinţă a căror tipărire ar fi
costisitoare etc.). Realizarea unor astfel de iniţiative se îndepărtează mult de jurnalismul
tradiţional/ştirea convenţională şi se situează mai degrabă în domeniul serviciilor
informaţionale şi al forumurilor de discuţii. Totodată, mai înseamnă şi testarea capacităţilor
unui nou mediu informaţional, şi nu doar simpla convertire a materialului din versiunea
tipărită.

Prima pagină
Fie că doriţi o primă pagină calmă şi autoritară, fie una aglomerată şi încărcată ca o
vitrină cu jucării în perioada Crăciunului, există un element-cheie care dă startul corect al
oricărui sit: contextul. Ziarele oferă un context chiar prin aspectul lor. Pentru cititori e de
ajuns să arunce o privire pe un ziar ca să ştie ce anume este, cine l-a produs şi cui se
adresează. Mărimea, caracterele tipografice, calitatea hârtiei, limbajul, folosirea fotografiilor,
grosimea, gradul de profesionalism – toate acestea indică imediat dacă un ziar este o foaie
publicitară locală, o revistă mondenă sau suplimentul în format tabloid al unei publicaţii
importante. Cititorii îşi pot face o părere despre credibilitatea unei publicaţii doar printr-o
simplă examinare. Cu toate acestea, siturile web nu pot fi evaluate la fel de repede. Ele
trebuie să pună la dispoziţie un context, răspunzând astfel unor întrebări din partea cititorilor:
ce pot citi aici? Cât de mare e situl? E un sit cu şase pagini promoţionale sau un ziar online de
1560 de pagini, care cuprinde şi o arhivă? Răspunsurile trebuie oferite pe prima pagină,
formulate clar.
În cadrul contextului, aspectul cel mai evidenţiat trebuie să fie credibilitatea şi
profesionalismul sitului. Efectul nivelator al internetului constă în faptul că orice începător
poate să creeze un sit şi, investind puţin în design şi în grafică, să îl facă să arate asemănător
siturilor unor companii editoriale multimilionare. Cu siguranţă, un nume celebru în presă este
un instrument puternic pentru dobândirea credibilităţii, dar creditul offline nu se transferă
întotdeauna online. Cu toate acestea, pentru siturile mari şi mici, ale unor companii mai mult
sau mai puţin prospere, iată o modalitate infailibilă de a avea credibilitate online. Aceasta
derivă din probabil cea mai frecventă caracteristică a siturilor non-academice: reputaţia de a
stârni, mai presus de toate, dezamăgire.
Această reputaţie a fost consolidată de-a lungul anilor de siturile care au promis mai
mult decât puteau oferi, de exagerările ce însoţesc chiar şi cel mai prozaic sit, de linkurile
spre pagini aflate în construcţie, de situri care sunt de fapt o colecţie de linkuri sau care
sugerează profunzimi, dar oferă superficialităţi şi de cele ce cred că o imagine care se roteşte
poate înlocui informaţiile reale. Evitaţi situarea acestor elemente pe prima pagină, oferiţi un
ghid exact al conţinutului sitului, într-un mod clar, coerent, iar situl dumneavoastră va începe
să câştige credibilitate şi cititori fideli.

Structura sitului
Planificarea structurii unui sit mare necesită aptitudini foarte diferite de cele pe care
trebuie să le aibă în mod normal un jurnalist. Acestea sunt mai apropiate de cele ale unui
bibliotecar sau specialist în prelucrarea datelor. Un sit poate avea peste 1000 de pagini, dintre
care multe plasate în categorii familiare, iar altele nu. Apare tentaţia de a inventa categorii
noi, însă aceasta îngreunează mult indexarea sitului, cel puţin într-o formă care să poate fi
afişată pe ecran. Apoi, apare problema materialelor care se încadrează, pe bună dreptate, în
mai multe categorii – le enumerăm în cadrul ambelor categorii sau doar în una, sperând că
utilizatorii vor descoperi rapid logica indexului? Mai există şi paginile care se dezvoltă până
când ajung să necesite câteva subpagini. Le listăm şi pe acestea? Dacă da, cum anume?
Imaginaţi-vă că încercaţi să planificaţi şi să indexaţi un ghid atotcuprinzător al unui
oraş şi al unui serviciu de ştiri referitoare la acesta – noutăţi, sport, viaţă culturală, timp liber,
anunţuri de interes comunitar, informaţii despre comerţ, anunţuri, reclame pe categorii,
informaţii despre călătorii, orare etc. Când m-am ocupat de aşa ceva, a fost nevoie de trei
persoane care au lucrat cu normă întreagă, timp de două săptămâni, pentru a realiza o
structură funcţională a sitului, care să permită dezvoltarea lui. După indexarea structurii,
aceasta trebuie afişată în întregime pe prima pagină, rezumată sub forma unui meniu-listă,
sau utilizatorii trebuie trimişi la o altă pagină pentru a o accesa? Sau trebuie indicate doar
titlurile principalelor secţiuni, care, dacă dai clic pe ele, afişează într-un colţ indexul detaliat?
Nu există reguli precise în aceste privinţe.

Navigarea
În cazul unui ziar, cititorii ştiu, evident, dacă se află la începutul acestuia, la mijloc
sau la sfârşit. De asemenea, au o mulţime de indicii oferite de tipografie şi design, prin care
disting o pagină de ştiri de una cu articole tip feature sau de una de afaceri. Designerii au
grijă ca anumite semnale eficiente să contureze o „hartă” a ziarului în mintea cititorilor fideli.
Reproducerea acestui efect de „hartă mentală” în cadrul unui sit web implică mai multe
aspecte.

Orientarea cititorilor în privinţa dimensiunilor, scopului şi structurii sitului

Indexul (sau, dacă e un sit mare, rezumatul indexului) trebuie să fie vizibil şi accesibil
de pe fiecare pagină. De asemenea, încercaţi să indicaţi prin grafică locul în care se află
utilizatorul în cadrul sitului. Lucrul acesta poate fi realizat în multe moduri, de la sublinierea
secţiunii curente în cadrul indexului până la folosirea unei mici hărţi grafice. În cazul unui
articol care are mai multe pagini, indicaţi numărul lor, de preferinţă prin sintagme de genul
„pagina 2 din 4”.

Oferirea posibilităţii ca utilizatorii să se deplaseze rapid de la A la B sau la V, dacă doresc

Puneţi la îndemâna utilizatorilor o modalitate simplă de a reveni la indexul principal,

complet, iar în cadrul paginilor mari, oferiţi o cale uşoară de deplasare către partea de sus sau
de jos a acestora. În cazul paginilor care cuprind liste de informaţii, apelaţi la alfabet pentru a
ajunge rapid la o anumită secţiune. Meniurile care se accesează prin deplasarea cursorului şi
ocupă puţin spaţiu permit accesarea întregului index când se dă clic pe ele şi reprezintă o
modalitate excelentă de acces la întreaga hartă a sitului. Un efect asemănător poate fi obţinut
cu ajutorul afişării unei secţiuni (adesea a unui index) prin plimbarea cursorului peste aceasta.

Identificarea diverselor secţiuni ale sitului prin culoare sau elemente tipografice

Analizaţi un sistem eficient de orientare în cadrul unei reţele de metrou. Liniile

diferite sunt identificate prin culori, prin indicatoare colorate în pasaje; la fiecare colţ şi în
fiecare vagon se găsesc hărţi. Prin urmare, oamenii se rătăcesc foarte rar. La urma urmei,
studiaţi alte situri – cea mai simplă şi mai enervantă strategie – pentru a vedea ce anume
merită să copiaţi şi ce trebuie evitat.

Realizarea unui meniu clar al articolelor

În mod convenţional, acesta este alcătuit din titlurile ordonate după importanţă, dată
sau subiect. Dacă articolele nu sunt deja grupate pe categorii, adesea este util să indicaţi
subiectele articolelor (de exemplu, Rusia, economie, alegeri etc.) înaintea titlurilor, ca, de
pildă: „Infracţiuni: Un deţinut a jefuit o bancă.” Dacă nu sunt elaborate de persoane talentate,
titlurile se pot dovedi insuficiente pentru a descrie subiectul sau conţinutul articolului. Un
aliniat cuprinzând rezumatul, situat sub titlu, este adesea util.

Redactarea ştirilor online

Cea mai mare eliberare de constrângeri în cadrul siturilor web o reprezintă absenţa
limitărilor referitoare atât la lungimea articolelor, cât şi la numărul de pagini. Nu există nicio
diferenţă între costul publicării a 5000 de cuvinte, în comparaţie cu 50; odată cu stabilirea
structurii de bază, o pagină sau zece pagini înseamnă acelaşi lucru din acest punct de vedere.
Prin urmare, apar mai multe posibilităţi.

Versiunile dezvoltate ale articolelor tipărite

În 1999, ziarul Virginian-Pilot a publicat un articol de 2100 de cuvinte, scris de Holly

Heyser, pe tema atitudinii „ruşinoase” de dezinteres a comunităţii în legătură cu persoanele
cu handicap fizic şi mental. Pe situl web al ziarului, articolul avea 3800 de cuvinte,
cuprinzând mai multe detalii şi explicaţii. Pot fi adăugate şi alte materiale sau articole
relevante pentru context. Articolele lungi pot fi divizate în segmente, pe pagini diferite.
Chicago Tribune publică aproape 500 de cuvinte pe pagină, deşi în cazul articolelor foarte
mari sunt mai potrivite paginile mai cuprinzătoare.

Coloanele laterale

Acestea includ glosare, cronologii, biografii ale persoanelor importante, liste şi tabele
(oficiale sau elaborate de jurnalişti) care sunt prea lungi pentru a fi publicate în ediţia tipărită.

Transcrierile

Pe siturile ziarelor pot fi publicate şi transcrieri ale interviurilor şi şedinţelor publice.

În secţiunea online a ziarului Sun-Sentinel, microbiştii pot citi transcrieri ale conferinţelor de
presă ţinute de antrenorul Jimmy Johnson.

Publicarea materialelor originale

Evenimentul cu cel mai mare succes din istoria internetului a fost determinat de un
simplu text lipsit de elemente grafice sau de orice publicitate. Este vorba despre publicarea
raportului Starr, la 11 septembrie 1998. Peste 25 de milioane de oameni din întreaga lume au
accesat raportul în primele două zile – un număr mai mare decât totalul cititorilor celor mai
importante 50 de ziare din America. Într-o singură zi, utilizatorii au petrecut 10,1 milioane de
ore pe AOL. Este o ilustrare semnificativă a dorinţei de a citi sursele neprelucrate ale ştirilor.
Puţine rapoarte oficiale sunt la fel de picante precum cel al lui Starr, însă siturile de ştiri ar
trebui să caute mereu materiale legate de şedinţele de guvern, procese, şedinţe ale
comitetelor, memorandumuri, dări de seamă, schimburi de scrisori, declaraţii, proiecte şi alte
documente oficiale de interes general.

Ştirile de ultimă oră

Datorită posibilităţii de actualizare permanentă, reţeaua este ideală pentru dezvăluirea

ştirilor importante de ultimă oră. Una dintre tehnici este să nu uitaţi să scrieţi o relatare
coerentă până la încheierea incidentului; creaţi o pagină nouă şi începeţi să introduceţi noutăţi
la fiecare cinci-zece minute. Astfel, se obţine un desfăşurător care poate fi lăsat în această
formă cronologică sau reformulat ulterior într-un articol cuprinzător. În acest mod pot fi
relatate şi evenimentele sportive.

Linkurile
Este mai indicat ca linkurile către alte pagini web să fie situate pe o coloană, şi nu în
cadrul textului. Un bun punct de plecare este alcătuirea unui mic „indice” de organizaţii şi
subiecte care prezintă importanţă în cadrul articolului respectiv şi conectarea acestora la
paginile web proprii. De asemenea, este utilă şi facilitarea deschiderii acestor linkuri sub
forma unor pagini separate – fapt care se aplică şi în cazul oricărei coloane sau ferestre de
fundal pe care o deschideţi. Situl ziarului The Electronic Telegraph şi cel al BBC obişnuiesc
să ofere linkuri către siturile care au legătură cu articolele.
Arhivele
Datorită posibilităţii de a adăuga oricâte pagini doriţi, internetul este mediul perfect
pentru arhivele de articole, pagini sau resurse. Un index clar este esenţial. Articolele din
arhive, dacă nu au lungimi foarte diferite, trebuie afişate pe câte o pagină.
Modul în care apare textul pe reţea se află încă într-un stadiu primitiv, deoarece
browserele pot modifica fonturile originale de pe pagina web. Singura modalitate de a
exercita un control absolut asupra a ceea ce văd utilizatorii pe monitoarele lor este redarea
paginilor sub formă de imagini; totuşi, acest procedeu încetineşte viteza de descărcare şi
micşorează flexibilitatea actualizării paginilor. O lăţime de o coloană poate fi controlată şi
merită să i se acorde atenţie. Un studiu realizat de Jakob Nietsen pentru Sun Microsystems a
relevat faptul că ritmul lecturii este cu 25% mai lent pe monitoare faţă de pagina tipărită. Nu
au fost identificate cauzele, însă una dintre ele ar putea fi lăţimea coloanelor folosite pe
ecrane. Apelaţi la coloane mai înguste şi experimentaţi cu două sau chiar trei coloane afişate
simultan. Un rezumat al articolului, evidenţiat prin buline, este eficient online. Folosiţi acest
element grafic ori de câte ori este nevoie.

Elementele vizuale
În cazul elementelor vizuale şi al funcţiilor interactive, secretul constă în cunoaşterea
diferenţelor dintre elementele care atrag utilizatorul şi cele ce sunt prezente doar pentru a
arăta aptitudinile designerilor sitului. Iată o regulă generală: dacă utilizatorii trebuie să
descarce plug-inuri sau elementele respective măresc durata de descărcare a paginii,
eliminaţi-le. Timpul de descărcare este important, de aici derivă gluma de-acum răsuflată a
denumirii World Wide Wait. în spatele acestei sintagme se află însă un adevăr. Imaginile
online se încarcă într-un timp mult mai mare în comparaţie cu textul; iată preţul plătit de
utilizator. Dacă vreţi să vedeţi cât timp suplimentar necesită încărcarea imaginilor, vizualizaţi
o pagină în mod normal, apoi accesaţi-o după ce aţi deselectat opţiunea pentru imagini. Cu
toate acestea, odată cu perfecţionarea tehnologiei, timpul de descărcare va scădea şi doar cele
mai aride situri nu vor furniza imagini.

Fotografiile

În afară de postarea fotografiilor obişnuite care însoţesc articolele, ziarele îşi pot
utiliza situl web pentru a oferi şi alte fotografii. În cazul oricărui eveniment, se realizează
mult mai multe fotografii decât pot apărea în ediţia tipărită. Multe ziare din SUA le publică
pe siturile lor. Adevărata problemă în cazul fotografiilor nu este selectarea lor, ci modul de
prezentare. O fotografie mare se încarcă în mai mult timp decât patru fotografii mici. Prin
urmare, aglomerarea multor fotografii mari pe o pagină nu e o idee bună. E mai bine să
folosiţi thumbnails sau viniete (versiuni în miniatură ale imaginilor, care prin accesare
conduc utilizatorul către o altă pagină, cu fotografia în mărimea ei actuală). În acest caz,
asiguraţi-vă că se deschide o nouă fereastră. O alternativă mai rapidă este crearea unei liste de
linkuri către fotografii.

Grafica

Mai ales dacă reprezintă hărţi sau alte elemente esenţiale pentru înţelegerea
articolului, trebuie realizate la dimensiuni destul de mici pentru a fi situate alături de text. Un
sit foarte bun pentru exemplificarea utilizării graficii este cel al ziarului The Philadelphia
Inquirer.
Elementele video

Sunt foarte variate, de la cele distractive (The Los Angeles Times a postat pe situl său
clipuri din discursurile de la decernarea Premiilor Oscar) la cele serioase (The Pilot Online a
postat un clip înfăţişând (ciocnirea dintre un distrugător şi un cargo şi a înregistrat 5000 de
accesări în prima zi). Cu toate acestea, poate fi un procedeu costisitor (puţine ziare regionale
din afara SUA deţin dreptul de a prezenta montaje video), care scade viteza de descărcare.
Înainte de a folosi cu încredere secvenţele video pe situri de interes general, se impune
reducerea timpului de descărcare şi accesul larg la plug-inurile necesare. Aceleaşi observaţii
se aplică şi în cazul secvenţelor tridimensionale.

Opţiunile interactive
Baze de date în care se pot efectua căutări

Pot fi modeste, ca, de exemplu, o listă de servicii, de date oficiale sau de informaţii
descoperite pe parcursul documentării. The Seattle Times, de exemplu, a realizat o
investigaţie referitoare la rezultatele examenelor şcolare şi a publicat pe situl său o bază de
date în acest sens. The Atlanta Journal-Constitution a făcut acelaşi lucru, postind un director
cu locaţiile radarelor. Iată un exemplu clasic de aplicaţie web care nu poate fi oferită de presa
scrisă.

Elemente de grafică interactivă

Le permit utilizatorilor să dea clic pe o hartă sau pe un orar şi să vadă detaliile

respective. Chicago Tribune a aplicat o modalitate extrem de neobişnuită: reporterul Stephen
Henderson, conectat la reţea, le-a solicitat reporterilor din presa scrisă detalii despre crime –
data, locul, cauza morţii etc. – şi apoi a elaborat o hartă cu ajutorul căreia utilizatorii puteau
urmări situaţia din regiunea lor. În 1997, MSNBC a postat o aplicaţie în legătură cu drumurile
primejdioase, care le permitea utilizatorilor să introducă un cod poştal şi apoi să afle rata
accidentelor mortale din zona respectivă. Într-un interval de 12 ore de la lansare, aplicaţia
fusese accesată de 68000 de utilizatori. Programele de calcul bazate pe JavaScript se pot
dovedi eficiente. În Londra, secţiunea referitoare la modificările taxelor de pe situl web al
ziarului The Guardian avea o opţiune prin care utilizatorii erau invitaţi să-şi introducă cifra
veniturilor şi tipul lor, pentru a obţine o estimare a scăderii taxelor pe venit.

Feedback şi discuţii
Linkuri spre adrese de e-mail

Orice sit de ştiri credibil trebuie să aibă un link către adresele de e-mail ale
principalelor departamente (editare, ştiri, sport, afaceri, publicitate etc.). Cu toate acestea,
linkurile spre adresele de e-mail ale reporterilor reprezintă o altă chestiune. Poate fi periculos
– literalmente, în cazul jurnalistelor cărora li se publică şi fotografia lângă semnătura din ziar
– şi în mod sigur riscaţi să enervaţi mulţi cititori, dacă nu puteţi garanta că fiecare e-mail
rezonabil primeşte câte un răspuns.
Grupurile de discuţii şi forumurile

Paginile pe care oamenii pot să posteze mesaje şi să răspundă sunt foarte populare. În
general, ele funcţionează mai bine dacă există un forum pentru dezbaterea chestiunilor de
interes local şi altele specifice pentru persoanele singure etc. În cazul zonelor mai mari, pot
funcţiona §i forumuri mai specializate. Editorii de ştiri trebuie încurajaţi să acceseze
forumurile şi să răspundă la mesajele mai relevante. Mesajele foarte utile şi replicile la
acestea pot fi marcate şi accesate prin linkuri direct din paginile de ştiri. Totuşi, forumurile
necesită două lucruri: monitorizare pentru a elimina postările irelevante sau cu caracter clar
publicitar şi un program software pentru interceptarea mesajelor în care apar cuvinte obscene.

Chaturile

Acestea pot fi obişnuite, dedicate unor grupuri cu interese comune sau cu vârste
apropiate ori iniţiate în mod special pentru anumite evenimente. Ambele tipuri, alături de
interviurile online cu reporterii şi cu redactorii de ştiri, trebuie să satisfacă o condiţie înainte
de a avea o şansă de succes: situl trebuie să fie accesat de un număr mare de utilizatori.
Un număr de câteva sute de vizitatori pe zi, pe întregul sit, este insuficient pentru a
menţine chaturile active.

Storyboarding
Datorită marii diversităţi a elementelor potenţiale dintr-un sit, planificarea secţiunilor
online este mult mai solicitantă decât cea a versiunii tipărite a ziarului. De exemplu, să
analizăm modul în care a fost reflectat congresul Partidului Democrat din 1996 de către
Chicago Tribune. Situl a avut 100000 de vizitatori pe zi şi a cuprins relatări, ştiri audio
preluate de la postul de radio al ziarului, montaje video preluate de la cele două posturi TV şi
articole din ziar. De asemenea, era inclus şi un tur istoric al celorlalte 24 de congrese politice
desfăşurate în oraş, o perspectivă asupra evenimentelor din acei ani şi o arhivă de discursuri
şi caricaturi politice. Pentru a învinge dificultatea planificării unei asemenea varietăţi de
materiale, Tribune, la fel ca multe alte ziare din SUA, foloseşte tehnica de storyboarding,
preluată din industria filmului. Se schiţează structura fiecărei pagini, cuprinzând elementele
grafice şi linkurile, plus o schemă a modului în care se relaţionează paginile. Există o cale
standard de urmat, dar utilizatorii pot opta să acceseze ce anume doresc.

Date despre utilizatori

Ziarele investesc mult în sondaje despre cititori şi despre potenţialii cititori,
identificând ce anume le place şi ce nu în formula actuală a ziarului sau în macheta unui nou
prototip, apoi, în mod frecvent, ignoră rezultatele, mai ales pe motivul că nu au încredere în
metodologia de investigare, însă mai probabil din cauza faptului că rezultatele le contrazic
propriile prejudecăţi. Siturile web nu ridică astfel de probleme. Programele de monitorizare
indică nu doar câţi utilizatori au accesat o anumită pagină, într-un interval măsurat în
ore/zile/săptămâni, ci şi dinspre ce sit au venit utilizatorii, ce sit au accesat ulterior, domeniul
de unde au venit (co.uk/.com/.edu etc.) şi dacă au un PC sau un Apple. Aceste informaţii de o
valoare inestimabilă pot dezvălui mai multe decât s-ar putea crede. Un mare număr de
vizitatori în toiul nopţii nu indică faptul că mulţi au insomnie, ci că sunt din alte părţi ale
lumii. Aceste programe de monitorizare pot dezvălui informaţii şocante. Nu sunt singurii care
au aflat că unele pagini de jurnalism tradiţional pline de acurateţe pot avea un număr mult
mai mic de vizitatori în comparaţie cu, spre exemplu, o simplă bază de date sau un forum. În
faţa acestor rezultate, riscaţi să pierdeţi pariul.

Încercarea de a fi un reporter de mâna întâi la un ziar obişnuit seamănă cu

încercarea de a interpreta Patimile după Matei, de Bach, la ukulele. Instrumentul e
prea primitiv pentru muzică, pentru public şi pentru solist.

Ben Bagdikian