1.1. Analiza Interpretativ Fenomenologica (I.P.A).

Analiza interpretativ fenomenologica (I.P.A) a fost dezvoltata ca o abordare

distincta a cercetarii calitative in psihologie, oferind atat o baza teoretica cat si un ghid
metodologic-procedural detaliat (Smith si colab., 1999). In scopul unei mai bune
intelegeri a metodologiei cercetarii de fata si a motivatiei alegerii acestei strategii de
cercetare, detaliez in cele ce urmeaza principiile de baza si caracteristicile acestei metode.

Dezvoltarea si conturarea metodei este legata de numele psihologului britanic

Jonathan Smith si a fost utilizata pentru prima data in domeniul psihologiei clinice.
Autorul afirma ca “nu a inventat” cei trei termeni care definesc analiza interpretativ
fenomenologica , “fiecare dintre acestia avand o istorie intelectuala indelungata”
(Smith, 2004, p.40). In ultimul deceniu, analiza interpretativ fenomenologica (I.P.A) a
devenit o metoda consacrata in psihologia calitativa, mai ales in Marea Britanie, dar s-a
extins si in alte domenii de cercetare ( Eatough si Smith, 2006, p.115).

1.1.1. Analiza interpretativ fenomenologica (I.P.A) si cercetarea calitativa in

psihologie si in psihologie clinica.

Decada anterioara a fost martora unei cresteri dramatice a utilizarii in cercetare a

metodologiei calitative in psihologie (Smith, 2008). Aceasta explozie a fost atat de ampla
incat importanta abordarilor privind metodologiile calitative este recunoscuta tot mai
pregnant. Astfel, diverse abordari calitative au diferite accente teoretice, metodologice si
epistemologice (Smith, 2004, p.40). diversitatea epistemologica a dus la reflectii asupra
convergentei sau divergentei anumitor abordari. Reicher ( cit. in Eatough si Smith, 2006)
distinge intre cercetarea experientiala (cu focalizare pe intelegerea, reprezentarea si
interpretarea felului in care gandesc oamenii, motivatia, comportamentul s.a) si cercetarea
discursiva ( cu o focalizare pe felul in care vocabularul construieste lumea oamenilor).

Analiza fenomenologica interpretativa apartine primei categorii, recunoscand in

acelasi timp importanta limbajului in influentarea modului in care oamenii percep
experientele traite iar cercetatorii inteleg interpretarea participantilor. Totusi, ea nu este
de acord cu pretentia potrivit careia limbajul este singurul si principalul constructor al
realitatii (Eatough si Smith, 2006, p.115).

Accentul deosebit pus de I.P.A pe interpretare, atat a participantului cat si a

cercetatorului, denota faptul ca “ cognitia este vazuta ca o preocupare central analitica
ceea ce sugereaza o alianta teoretica cu paradigma cognitiva, dominanta in psihologia
contemporana” ( Eatough si Smith, 2006, p.116). Asemenea psihologiei cognitive si
cognitiei sociale, I.P.A este preocupata de descoperirea relatiei dintre ceea ce cred
oamenii, spun (relateaza) si fac (comportament). Difera insa metodologia abordata in
vederea explorarii acestei relatii. Daca psihologia cognitiva, cel mai adesea continua sa
aleaga o metodologie cantitativa si experimentala, I.P.A se bazeaza pe o analiza calitativa
de profunzime ( Smith, 2004, p.41).

I.P.A poate fi privita din doua perspective diferite si anume: din aceea a curentului
principal al psihologiei sau din aceea a psihologiei fenomenologice. Un efort mai mare a
fost depus in examinarea si explicitarea relatiei dintre I.P.A si curentul principal in
psihologie. In raport cu cel de-al doilea element, examinarea relatiei dintre I.P.A si alte
ramuri ale psihologiei fenomenologice, Smith apreciaza ca I.P.A face parte din abordari
foarte strans legate care au ca scop principal explorarea experientei personale traite, dar
care au diverse accente sau sugereaza tehnici pentru a face acest lucru. Printre aceste
abordari inrudite sunt si cele ale lui Ashworth (1999), Benner (1994), Giorgi (1985),
Halling (1994), Moustakas (1994) si Van Manen (2002) ( citati de Smith, 2004, p.41).

Smith (2004) invita la o analiza a modului in care se schimba definitiile in timp; in

acest context, “nucleul cognitiv” al I.P.A poate fi vazut aproximativ la acelasi nivel cu
conceptia originala a psihologiei cognitive, asa cum apare ea definita de Bruner ca
“stiinta a semnificatiei”. In anii 1990, Bruner (cit. de Smith, 2004) se lamenta cu privire
la viziunea psihologiei cognitive ca stiinta a semnificatiei care a parut sa se piarda, de
vreme ce ea a devenit de fapt stiinta procesarii informatiilor. I.P.A impartaseste cu Bruner
(1990) o viziune mai degraba a psihologiei cognitive ca o stiinta a intelesului si
interpretarii decat a unei stiinte a procesarii informatiei ( Smith, 2004).

Abordarea I.P.A este asociata cu domenii de cercetare cu ar fi interactionismul

fenomenologic si simbolic care sustine ca oamenii nu sunt receptori pasivi ai unei realitati
obiective, ci mai degraba ei ajung sa interpreteze si sa inteleaga propria lume prin
formularea propriilor istorisiri biografice intr-o forma care are sens pentru ei (Brocki si
Wearden, 2006, p.88).

S-a sugerat ca I.P.A ar putea avea o legatura particulara cu psihologia clinica (Smith
si colab., 1999, p.410) si majoritatea lucrarilor publicate care au utilizat I.P.A au sustinut
acest lucru. In abordarea biomedicala a bolii, clinicienii au realizat importanta intelegerii
perceptiilor pacientilor cu privire la interpretarea experientelor lor corporale si a
semnificatiilor atribuite ( Smith, 1999). Astfel, I.P.A permite explorarea experientelor
subiective, descrierea acestora si in final o intelegere mai profunda in privinta proceselor
prin care persoanele dau sens propriilor experiente.

In opinia lui Smith ( 1996, p.257) , acest mod de abordare “a suferit, pana de
curand, o neglijare din partea curentului principal al psihologiei clinice”.

Psihologia clinica a folosit initial abordari de cercetare cantitativa; adeptii I.P.A

argumenteaza ca studiile care intrebuinteaza metodologia calitativa ar putea completa
studiile cantitative tipice in aceasta disciplina. Smith si Osborn (2003, p.53) descriu I.P.A
ca fiind “utila in mod special in cazul preocuparii privind complexitatea, procesul sau
inovatia”. Desi se potriveste cu siguranta scopurilor cercetarii in psihologia clinica,
aceasta metoda poate fi si este utilizata si in alte domenii de cercetare in psihologie.
Yardley considera ca aplicarea metodologiei I.P.A intr-o arie restransa de cercetare
( psihologie clinica) se poate datora utilizarii limitate a metodologiei calitative in
psihologie in general si proliferarii corespunzatoare a metodelor calitative in cercetarea
sanatatii ( Yardley, 2000).

In plus, un alt motiv pentru utilizarea I.P.A in cercetarea sanatatii ar putea fi acela ca,
oamenii sunt interesati sa auda “povestile de boala ale altora, satisfacandu-le o nevoie
innascuta de a afla despre vietile si experientele altora” ( Smith si Osborn, 2003, p.54).

4.3.2. Ce este Analiza Interpretativ Fenomenologica?

I.P.A poate fi decrisa ca avand trei mari elemente: reprezinta o pozitie

epistemologica, ofera un set de directii principale privind conducerea cercetarii si descrie
un codice de cercetari empirice (Smith, 2004, p.40). Termenul de analiza interpretativa
fenomenologica este utilizat sa semnaleze “fatetele duale ale abordarii si reflectiile unite
ale participantului si ale cercetatorului, in forma pe care consideratia analitica le-a
produs” (Smith si colab., 1999, p.218).

Smith descrie I.P.A ca fiind fenomenologica in sensul focalizarii ei pe experienta

individului si “strans legata de traditia interpretativa sau hermeneutica” prin
recunoasterea centralitatii cercetatorului in analiza si cercetare (Smith, 2004, p.50). Este
recunoscut faptul ca interpretarile sunt legate astfel de abilitatile participantilor de a-si
articula propriile ganduri si experiente in mod adecvat, precum si de abilitatea
cercetatorului de a reflecta si de a analiza (Smith si colab., 1999, p.219).

In centrul I.P.A sta notiunea de oameni ca “fiinte umane cu interpretari proprii”

(Taylor, 1985 in Smith, 2008). Indivizii sunt activi in a interpreta evenimente, obiecte si
oamenii din viata lor iar aceasta activitate interpretativa este definita ca “making sense”
adica a da sens, a interpreta, a intelege. Principala preocupare a unui studiu I.P.A este
deci intelesul pe care il au in mod particular experientele, starile, trairile, evenimentele si
obiectele pentru fiecare participant. I.P.A tinde sa exploreze in detaliu experientele
personale traite de participanti si modul in care acestia percep aceste experiente.

Astfel, cercetarea I.P.A a incercat sa se axeze pe explorarea experientei

participantilor, a modului lor de intelegere, a perceptiilor si a punctelor lor de vedere
(Reid si colab., 2005). “Procesele” la care se face referire aici, includ toate aspectele
introspectiei si se refera la modul in care I.P.A presupune ca participantii cauta sa isi
interpreteze experientele intr-o forma pe care ei o pot intelege. Consecventa cu originile
sale fenomenologice, I.P.A vrea sa inteleaga cum este o experienta, eveniment, obiect din
punctul de vedere al persoanei.

I.P.A este deci fenomenologica prin preocuparea sa privind perceptiile indivizilor

asupra obiectelor sau evenimentelor, insa I.P.A recunoaste de asemenea rolul principal al
analistului in a da semnificatie acelei experiente personale si este astfel, legata puternic
de traditia interpretativa sau hermeneutica ( Giorgi si Giorgi, 2003).

I.P.A implica o “dubla hermeneutica sau proces de interpretare duala”: participantul

incearca sa dea o semnificatie propriei lumi personale si sociale; cercetatorul incearca sa
dea o semnificatie faptului ca participantul incearca sa dea o semnificatie propriei lumi
personale si sociale. Aceasta dubla hermeneutica este sintetizata de Jonathan Smith:
“cercetatorul incearca sa inteleaga participantii care incearca sa-si inteleaga propria
lor lume” (Smith, 2004, p. 40).

Cuvantul “intelegere” precizeaza Smith (1999), cuprinde aceste doua aspecte ale
interpretarii-intelegerii in sensul identificarii sau empatizarii cu o intelegere, in timp ce se
incearca atribuirea de sens.

Dupa Ricoeur (1970), dubla hermeneutica poate fi gandita si in alt fel si anume in
unul care combina o hermeneutica empatica cu una critica (Smith, Osborn, 1999, p.230).

Permiterea in cercetare a ambelor aspecte poate duce la o analiza mai bogata. I.P.A
recunoaste meritul interactionismului simbolic (Denzin, 1998), cu preocuparile lui
referitoare la modul in care sunt construite semnificatiile de catre indivizi in cadrul lumii
personale si sociale. I.P.A este implicata teoretic fata de persoana, care este o fiinta
cognitiva, afectiva, lingvistica si fizica si presupune un lant de conexiuni intre vorbirea
oamenilor, gandirea si starea lor afectiva. In acelasi timp, cercetatorii I.P.A realizeaza ca
acest lant de conexiuni este complicat, oamenii se straduie sa exprime ce gandesc si ce
simt, si pot exista motive pentru care ei nu vor sa se destainuie iar cercetatorul trebuie sa
interpreteze starea mentala si afectiva a oamenilor plecand de la ceea ce spun acestia
(Smith, 2008).

Smith descrie trei caracteristici esentiale ale I.P.A: ideografica, inductiva si

interogativa (2004, p.41), caracteristici ce vor fi prezentate in detaliu in continuare.

I.P.A este puternic ideografica prin felul in care incepe cu examinarea detaliata a
unui caz pana la atingerea unei forme comprehensive, continuand apoi cu o analiza in
detaliu a celui de-al doilea caz si asa mai departe prin tot corpusul de cazuri.

Majoritatea studiilor I.P.A cuprind un numar redus de participanti, fiind posibila

promovarea ulterioara a logicii ideografice si dirijarea unei analize I.P.A pe un caz
singular. Majoritatea autorilor considera ca o asemenea abordare poate fi valoroasa prin
evidentierea clara a contributiei semnificative a cazului in sine, neglijat din pacate de
catre psihologie (Radley si Chamberlain, 2001; Yin, 1989).

In sprijinul celor afirmate mai sus, Yin considera ca valoarea unui studiu de caz bine
realizat si prezentat detaliat este dubla: permite aflarea multor aspecte cu referire atat la
persoana respectiva cat si, foarte important, la raspunsul sau la acea situatie specifica, cat
si observarea conexiunilor dintre diferite aspecte ale aprecierilor facute de persoana in
cauza (Yin, 2001).

Astfel, in ceea ce priveste I.P.A, o caracteristica particulara a ei este tocmai acest

angajament pentru un nivel de analiza a studiului de caz ideografic. In contrast cu
principiile nomotetice care sunt in majoritatea studiilor psihologice empirice centrate pe
analiza grupurilor si populatiilor si verificarea ipotezelor probabilistice despre indivizi,
I.P.A este ideografica prin concentrarea sa pe particular (Smith si colab., 2008).

I.P.A este inductiva pentru ca “face loc” subiectelor sau temelor neanticipate care
apar in timpul analizei. Astfel, cercetatorii I.P.A nu incearca sa verifice sau sa nege
ipoteze specifice stabilite pe baza literaturii existente, ci mai degraba construiesc intrebari
de cercetare mai ample care sa duca la colectarea unor date mai vaste (Smith, 2003).

Smith apreciaza ca cea mai antrenanta analiza este adesea aceea care se dezvolta in
mod nepremeditat; colectia flexibila de date si tehnicile de analiza I.P.A faciliteaza acest
lucru (Smith, 2008). Caracteristica inductivitatii nu este una particulara pentru I.P.A, ci
din contra, a constituit unul din marcajele de lunga durata din metodologia calitativa
(Smith, 2004, p.43).

Un deziderat cheie pentru I.P.A este acela de a aduce o contributie in psihologie prin
intermediul cercetarii de tip interogativ sau revelator. In timp ce I.P.A difera in mod
considerabil de curentul principal in psihologie in unele dintre presupunerile sale
epistemologice si in majoritatea practicilor sale metodologice, este important centrul sau
psihologic. In ciuda diferentelor evidente, I.P.A impartaseste constructii si concepte cu
acest curent principal in psihologie si este capabila sa se angajeze intr-un dialog
constructiv (Smith et al., 1999).

Desi I.P.A implica o analiza ampla si profunda a unui set de studii de caz, rezultatele
analizei nu sunt sustinute pur si simplu, ci mai degraba sunt discutate in subsidiar in
relatie cu literatura psihologica existenta (Smith, 2004, p.44).

Atractivitatea metodei de cercetare calitativa I.P.A este data printre altele si de faptul
ca ofera un set de directii principale privind conducerea cercetarii, analiza si interpretarea
datelor cat si redactarea unui raport de cercetare ( Smith, 2004, p.40).

Metodologia cercetarii de fata s-a bazat pe acest set de directii principale trasate de
Jonathan Smith, fondatorul metodei analizei interpretativ fenomenologice.

4.3.3. Aspecte ale esantionarii in literatura de specialitate (I.P.A).

Structurarea si selectionarea esantioanelor pentru studiu reprezinta o caracteristica

general valabila a cercetarii sociale indiferent daca forma cercetarii este calitativa sau
cantitativa. Chiar daca o cercetare implica studii de caz efectuate pe grupuri foarte mici
sau indivizi totusi, deciziile trebuie sa fie luate in legatura cu oamenii, mediile sau
actiunile (Burgess, 1984, cit. in Bryman, 2001).

Atunci cand sunt descrise strategiile de esantionare se face o diferenta esentiala intre
esantioanele bazate pe probabilitate si cele care nu se bazeaza pe probabilitate (Bryman,
2001). Esantionarea in functie de probabilitate este considerata in general drept cea mai
riguroasa abordare in ceea ce priveste esantionarea pentru studii statistice, insa este
inadecvata cercetarii calitative (Baban, 2002).

Cercetarea calitativa foloseste esantioane care nu au la baza probabilitatea pentru

selectionarea grupurilor de studiu. Obiectivul esantionului nu este acela de a fi
reprezentativ din punct de vedere statistic: sansele de selectie pentru fiecare element nu
sunt cunoscute, dar in schimb, caracteristicile grupului sunt folosite drept baza pentru
selectie.

Spre deosebire de cercetarea statistica, cea calitativa nu are ca scop evaluarea

incidentei fenomenelor asupra grupurilor mai mari. Astfel, esantionarea calitativa
necesita o logica diferita de cea care opereaza in cercetarea cantitativa; una in care nici
reprezentarea statistica, nici scara nu reprezinta consideratii cheie ci mai degraba
capacitatea de a reprezenta caracteristicile dominante are nevoie de prioritate in
structurarea esantionului.

Tocmai aceasta caracteristica le face adecvate pentru studiile la scara redusa sau
pentru cele de profunzime.

Esantionarea in cadru I.P.A tinde sa fie intentionala si in mare parte omogena,

considerand ca un lot de marime mica poate oferi o perspectiva suficienta daca este
selectionat adecvat (Smith si Osborn, 2003, p.70). In acest sens, I.P.A difera de alte
metodologii calitative , precum teoria generata (“grounded theory”), intrucat selectia
participantilor la studiu are drept scop evidentierea unei anumite intrebari de cercetare si
dezvoltarea unei interpretari complete si interesante a datelor. Pe de alta parte, teoria
generata foloseste esantionarea teoretica care presupune continuarea colectarii de date pe
masura ce analiza avanseaza, pana cand nu mai apar teme noi si se atinge nivelul de
saturatie teoretica. Astfel, in timp ce teoria generata este interesata de stabilirea unor
afirmatii valabile pentru o populatie mai larga, I.P.A tinde sa fie preocupata mai mult de
examinarea divergentelor si convergentelor in cadrul loturilor reduse de participanti
(Smith si Osborne, 2003).

Oricum, majoritatea lucrarilor care implica I.P.A nu au ca obiectiv obtinerea unui lot
reprezentativ in termeni de populatie sau probabilitate (Brocki si Wearden, 2006, p.95).

Cercetatorii I.P.A incearca de obicei sa gaseasca un esantion omogen, un grup definit

mai indeaproape, in cadrul caruia intrebarile de cercetare vor fi semnificative.

Smith si Osborn (2003, p.54) retin ca marimea lotului depinde de un numar de factori
si ca nu exista “o marime potrivita de lot”. Dintre acesti factori fac parte: gradul de
dezvoltare, implicare fata de nivelul de analiza al studiului de caz si de raportare, bogatia
cazurilor individuale si constrangerile sub care se lucreaza (ex. cine este pregatit sa
participe la lucrare). Meta-analiza facuta de Brocki si Wearden (2006, p.104-108) arata
studii I.P.A intreprinse pe esantioane de la minim un caz (Robson, 2002; Eatough si
Smith, 2006) la 6-10 cazuri (Jarman si colab., 1997; Johnson si colab., 2004; Larkin si
Griffiths, 2004) sau 14-20 de cazuri in medie (Jaret si colab., 1999; Flowers si colab.,
2003; Turner si Coyle, 2000), pana la un maxim de 35 de participanti (Reynolds si Prior,
2003; Murray, 2004). Un studiu foarte recent a lui Visser si Smith (2007) include 31 de
participanti. Cel mai mare numar de transcrieri incluse in analiza a fost de 48, studiul ii
apartine lui Clare (2002, 2003) care a intervievat 12 pacienti si partenerii lor, in doua
momente diferite.

J. Smith sugerea ca si ghid un esantion de 5-6 participanti ca fiind rezonabil pentru

un studiu care utilizeaza I.P.A. Acest esantion “ofera destule cazuri pentru a examina
deosebirile si asemanarile dintre participanti, dar nu atat de multe incat cel care face
studiul sa fie coplesit de datele generate” (Smith si Osborn, 2003, p.54). Analiza
detaliata a fiecarui caz in parte referitoare la transcrieri necesita mult timp iar scopul
studiului este de a spune ceva in detaliu despre perceptiile si intelegerile acestui grup in
particular, mai degraba decat sa aduca pretentii generale premature. Mai mult, pare sa se
evidentieze un consens in utilizarea unei dimensiuni mai reduse a lotului de participanti
(Smith, 2004; Reid si colab., 2005). Conform lui Elliot, Fischer si Rennie (1999, p.222-
223), cercetarea calitativa ar trebui sa se straduiasca sa atinga “intelegerea reprezentata
intr-un mod in care sa obtina coerenta si integrare, in timp ce pastreaza nuantele”, iar
cand cercetatorul simte ca analiza lui a atins aceste scopuri, analiza poate fi considerata
cu adevarat completa ( Elliot si colab., 1999).

4.3.4. Metode de colectare a datelor.

I.P.A se ocupa de lumea experientiala a participantului incercand sa o inteleaga din

perspectiva acelei persoane. Prin urmare, o metafora potrivita pentru un studiu I.P.A este
aceea ca cercetatorul este un hoinar care “hoinareste cu localnicii, pune intrebari care
fac subiectii sa spuna propriile lor povesti din viata traita de ei si converseaza cu ei in
sensul original latin al conversatiei “hoinarind impreuna cu “ (Kvale, 1996 cit. in Smith
si Osborn, 2003).

Exista modalitati diverse ce fac posibila obtinerea de date potrivite pentru analiza
I.P.A, dar autorul metodei opteaza in principal pentru interviul semi-structurat “probabil
cea mai buna cale de colectare a datelor” (Smith si Osborn, 2003, p.55). Autorii descriu
interviurile semi-structurate ca si metoda exemplificativa pentru I.P.A si pentru
majoritatea lucrarilor publicate care folosesc I.P.A. Broki (2006), in recenzia realizata,
arata ca 46 din cele 56 de lucrari analizate folosesc interviul semi-structurat ca metoda de
colectare a datelor.

Smith (2003) ii citeaza pe Alexandre si Clare (2004) care descriu procesul de

intervievare ca fiind “colaborativ”, accentuand ca “participantii sunt principalii experti”,
iar aceasta maniera de abordare nu numai ca este in total acord cu “filosofia” I.P.A, ci
reprezinta modalitatea optima de atingere a scopurilor cercetarii.

Broki (2006) arata in urma recenziei ca in majoritatea studiilor, interviurile au fost

directe, fata in fata. Turner si colab., (2002) datorita limitarilor geografice, folosesc
intervievarea prin telefon si recunosc in studiul lor posibilele distorsiuni si limitari iar
Murray (2004) si Murray si Harrison (2004) au utilizat atat interviurile fata in fata cat si
cele prin e-mail.

Majoritatea interviurilor insa au un format semi-structurat, cu intrebari in general

descrise ca fiind deschise-inchise, implica un anumit program de interviu si un stil de
intervievare indirect. Acest format ii permite cercetatorului sa se asigure ca, pe de-o
parte, opiniile participantilor au fost pe deplin intelese iar pe de alta parte este oferita
posibilitatea de a adauga orice alte puncte aditionale aparute in timpul interviului (Broki,
2006).

Smith si Osborn (2003, p.63) sugereaza utilitatea “incurajarilor minimale” (ex. “cum
te-ai simtit in legatura cu acel lucru?”) si recomanda monitorizarea efectului interviului
asupra persoanei (intervievatorul are un rol puternic in modul in care se desfasoara
interviul). Interviul se finalizeaza astfel cu introducerea de noi subiecte si rezumate.

In acest context, toate studiile I.P.A exprima dezideratul de a folosi interviul in

scopul facilitarii abilitatii participantilor de a spune propria poveste cu propriile cuvinte,
de altfel o premisa centrala a I.P.A (Smith, 1996).

O alta caracteristica importanta este aceea ca un studiu I.P.A trebuie sa fie “in
adevaratul sens al cuvantului condus de participant, si totusi ghidat de cercetator, fiind
nevoie de amandoi pentru a produce relatari teoretice folositoare si semnificative ale
fenomenului care este investigat” (Smith si Osborn, 2003). Cercetatorul, folosind
formatul semi-structurat trateaza oamenii ca experti experimentati pe tema care este
investigata (Smith si Osborn, 2003, p.52), faciliteaza raportul, empatia, permite o
flexibilitate mai mare a zonei de acoperire, permite interviului sa patrunda in arii noi sa
tinde sa produca date mai bogate. In privinta dezavantajelor, acest tip de interviu reduce
controlul investigatorului asupra situatiei, necesita un timp mai indelungat si este mai
greu de analizat, apreciaza aceiasi autori.

Desi intrebarile formulate sunt cruciale pentru raspunsurile primite, extrem de rar
articolele publicate include exemple de intrebari sau ghiduri de interviu sau de discutie
pentru focus grupuri sau detalii referitoare la modul in care poate fi obtinuta o copie a
acestora. De asemenea, putini autori dau informatii referitoare la cum anume
interpretarile ar trebui impartasite cu intervievatii (Broki, 2006). Intr-o analiza critica a
utilizarii I.P.A, Broki apreciaza ca fara aceste detalii privind construirea si structurarea
interviului, este dificila pentru cititor sa aprecieze calitatea interviului si impactul pe care
acesta il poate avea asupra datelor obtinute ulterior. Cei mai multi autori justifica aceasta
stare de fapt afirmand ca interviul a fost utilizat doar ca si cadru de lucru (Broki si
Wearden, 2006, p.99).

In urma meta-analizei efectuate de Broki si Wearden (2006, p.102), autorii

semnaleaza existenta a doua abordari diferite in proiectarea interviurilor. Prima se refera
la proiectarea interviului si utilizarea I.P.A intr-un cadru teoretic pre-existent, care poate
avea impact asupra informatiei furnizate de participanti. A doua abordare, utilizeaza
interviuri complet nestructurate iar trecerea in revista a literaturii detaliate cu privire la
subiectul cercetarii se realizeaza doar dupa finalizarea analizei datelor.

Metoda interviului semi-structurat nu este exclusiv utilizata in metodologia I.P.A;

exista studii care au folosit si alte metode de colectare a datelor. Relatari bogate pot fi
obtinute si prin mijloace ca de exemplu autobiografia, notari personale, interviuri online
(Weille, 2002), chestionare completate prin e-mail sau posta (Turner si Coyle, 2000),
observatii directe si notitele aferente (Larkin si Griffiths, 2002), completarea de jurnale
personale pe o perioada de timp (Smith, 1999) sau focus grupuri (Flowers si colab.,
2003).

4.3.5. Validitatea.
 O concluzie formulata de Smith (1996) este ca punctul de vedere al multor
cercetatori calitativi arata ca validitatea si calitatea sunt elemente importante, insa
cercetarea calitativa trebuie sa fie judecata de criterii potrivite ei. Autorul considera ca
potrivit principiilor “vechii” paradigme, cercetarea calitativa va fi intotdeauna gasita in
expectativa; devine astfel necesara o definitie mai larga a psihologiei “stiintifice” care va
implica imbunatatirea criteriilor de evaluare a valabilitatii diferitelor tipuri de cercetare.

Cele doua mari paradigme de cercetare, cea cantitativa si cea calitativa, difera nu
doar prin fundamentarea epistemologica, ontologica si metodele de culegere si analiza a
datelor, ci si prin ceea ce considera a fi “cunoastere credibila intr-o disciplina” (Bryman,
2001, p.11-13).

Valoarea oricarei metode stiintifice trebuie evaluata din perspectiva abilitatii ei de a

conduce la raspunsuri semnificative si utile intrebarii de cercetare (Elliott, 1999, p.216).
Totusi, una din problemele ridicate de abordarile calitative, fie explicit fie implicit, este
aceea a statutului lor stiintific (Smith, 1999). Pe fondul nemultumirii crescande privind
aprecierea cercetarii calitative in contextul traditional al validitatii si fiabilitatii aplicate
cercetarii cantitative, evaluarea valabilitatii cercetarii calitative a devenit o problema ce a
inceput sa preocupe tot mai multi psihologi.

Una dintre marile provocari pentru cercetatorii calitativi tine de stabilirea unui acord
asupra criteriilor ce trebuie aplicate in evaluarea calitatii acestora. Daca in stiintele
cantitative exista un consens larg in privinta criteriilor de “control calitativ”, cum ar fi
validitatea, esantionarea, puterea statistica, cercetarea calitativa nu poate fi evaluata in
termenii canonului validitatii deoarece cele doua paradigme au prioritati epistemologice
si angajamente diferite.

Smith (1996) considera ca discutiile cu privire la evaluarea cercetarilor calitative au

atins un prag de maturitate odata cu publicarea lucrarilor lui Elliott si colab. (1999) si lui
Yardley (2000), lucrari ce prezinta indicatii generale pentru evaluarea calitatii cercetarii
calitative psihologice. Aceste publicatii sunt considerate “mature” deoarece criteriile de
evaluare sugerate sunt mai vaste, oferind modalitati diverse de a stabili calitatea si,
extrem de important, oferind criterii ce pot fi aplicate indiferent de orientarea teoretica a
studiului calitativ, stiut fiind faptul ca exista o mare eterogenitate a orientarilor calitative
atat din punct de vedere teoretic cat si metodologic. In cele ce urmeaza, voi prezenta pe
scurt criteriile propuse de cei doi autori, criterii avute in vederea conceperii si realizarii
studiului de fata.

Yardley ofera trei principii vaste pentru evaluarea calitatii cercetarii calitative
(Yardley, 2000, p.219): primul este sensibilitatea la context iar al doilea se refera la
angajament, rigurozitate, transparenta si coerenta iar al treilea este impactul si importanta.

Primul principiu argumenteaza ca o cercetare calitativa ar trebui sa demonstreze

sensibilitate fata de contextul in care este plasat studiul.

Evidentierea contextului poate fi realizata prin mai multe modalitati, printre care:
focalizarea pe literatura in vigoare atat in ceea ce priveste alegerea temei cercetarii cat si
in ceea ce priveste sustinerea metodei de cercetare; luarea in considerare a gradului in
care studiul este sensibil fata de date, masura in care argumentul declarat este sustinut de
dovezi din materialele obtinute de la participanti; un alt mod in care cercetatorii pot
demonstra sensibilitatea fata de context este preocuparea fata de modul in care contextul
socio-cultural in care are loc studiul ar putea influenta desfasurarea si rezultatele
studiului. Relatia dintre cercetator si participant este un alt context fata de care ar trebui
sa fim sensibili.

Al doilea vast principiu al lui Yardley se refera la angajament, rigurozitate,

transparenta si coerenta (Yardley, 2000, p.221).

Angajamentul poate fi testat prin gradul de implicare demonstrat in disponibilitatea

pentru dezvoltarea competentelor si abilitatilor metodologice, imersia in procesul de
colectare a datelor.

Rigurozitatea se refera la meticulozitatea studiului in termeni de intrebari ale

cercetarii, justetea alegerii participantului/lotului si complexitatea analizei desfasurate.

Transparenta si coerenta se refera la cat de clar sunt conturate etapele procesului de

cercetare in raportul de cercetare scris. Coerenta argumentului analitic si revendicarile
facute pot fi evaluate si de catre cititor. Coerenta, sugereaza Yardley, se poate referi si la
potrivirea dintre cercetarea realizata si supozitiile filosofice care stau la baza abordarii.

Al treilea principiu al lui Yardley este impactul si importanta (Yardley, 2000, p.223).
In opinia autoarei, oricat de bine ar fi condusa o cercetare calitativa, un test cheie al
valabilitatii ei este daca este in masura sa afirme ceva folositor sau important sau
modifica situatia.

Elliott, Fisher si Rennie (1999, p.219) prezinta un set de principii de analiza a

cercetarilor calitative care vizeaza urmatoarele patru functii: legitimizarea studiilor
calitative, asigurarea de evaluari mai adecvate si valide stiintific, asigurarea cresterii
controlului calitatii studiilor calitative si incurajarea dezvoltarii in viitor a metodei
calitative.

Autorii prezinta un set de sapte principii comune cercetarilor cantitative si calitative

si alte sapte principii pertinente in mod special cercetarilor calitative in domeniul
psihologiei si al stiintelor sociale in general. Utilitatea setului de principii de analiza a
valorii cercetarilor calitative este motivata ca intentie de a demonstra traditiei cantitative
ca cercetarea calitativa este departe de a fi “o metoda non-metoda” (Kval, 1996 cit. in
Elliott, 1999).

Setul de sapte principii de conducere si aplicare a studiilor calitative propuse de

autori este urmatorul: precizarea perspectivei teoretice a cercetatorului, descrierea
esantionului cercetarii, ancorarea in exemple, verificarea credibilitatii, coerenta, scopuri
generale versus scopuri specifice, rezonanta cititorului.

Precizarea perspectivei teoretice a cercetatorului presupune ca autorii sa descrie

perspectiva teoretica, metodologica si personala pe care o adopta fata de tema cercetarii si
aspectele pe care le anticipeaza (ex. convingeri personale legate de subiectul cercetarii).

Descrierea esantionului cercetarii se refera la prezentarea datelor descriptive precum

si a altor date relevante criteriilor de selectare a participantilor, astfel incat cititorul sa
cunoasca tipul persoanelor si situatiilor pentru care experienta descrisa este relevanta.

Ancorarea in exemple are un dublu rol: pe de o parte ilustreaza procesul analitic dar
si rezultatele, cunoasterea dobandita in urma acestuia.

Verificarea credibilitatii se poate face prin folosirea mai multor proceduri:

 Verificarea rezultatelor cu participantii la cercetare sau cu alte

persoane similare;
  Folosirea de analisti multipli sau a unui “auditor” care sa verifice
pasii urmati in analiza si eventualele discrepante, supra-estimari
sau erori aduse de analistul principal;

 Compararea a doua sau mai multe perspective calitative de analiza

a datelor;

 Folosirea triumviratului, acolo unde este posibil.

Coerenta presupune ca rezultatele cercetarii sa fie prezentate intr-un mod care sa

asigure coerenta si integrare, in timp ce se evidentiaza nuantele prezentate. Rezultatele
formeaza fie o descriere narativa ancorata in date, o “mapa”, “fotografie”, un cadru sau o
structura de intelegere a fenomenului studiat.

Scopurile generale versus cele specifice se refera la limitele legate de

generalizarea rezultatelor la alti subiecti sau la alte situatii, concluziile fiind restranse in
grupul cercetat. Prin urmare, valoarea rezultatelor cercetarii este aceea de a arata unele
din formele de manifestare ale fenomenului studiat.

Rezonanta cititorului presupune stimularea audientei, evaluatorilor lucrarii spre a

vedea in text o prezentare clara, relevanta a subiectului in discutie sau clarificari,
extinderi privind intelegerea temei tratae (Elliott si colab., 1999, p.221-224).

Giles (2002) considera ca cele doua seturi de principii propuse de Elliott si colab.
(1999) si Yardley (2000), alaturi de altele descrise de alti autori, sunt clare in ceea ce
priveste nevoia de standarde riguroase de analiza si rapoarte convingatoare pentru aceia
care sunt sceptici in privinta meritelor cercetarii calitative. Pe de alta parte, acest aspect a
dus la anumite divergente de opinii in randul psihologilor calitativi si/sau critici. Reicher
merge pana la a sugera ca exista “psihologii calitative” diferite care necesita criterii
radical diferite de evaluare (Reicher cit. in Gilles, 2002).

Dupa Smith (1999), desi nu se poate vorbi inca de existenta unei “liste de criterii”
definitive si unanim acceptate de catre cercetatori, efortul cercetatorilor de a evalua
pertinent cercetarea calitativa marcheaza un progres in eforturile de validare a cercetarii
calitative. Autorul considera ca cele mai des invocate criterii de evaluare a calitatii unei
cercetari calitative sunt: coerenta interna, prezentarea dovezilor, bilantul independent,
triumviratul (atunci cand este indicat) si validarea membrilor.

Coerenta interna, criteriu ce reprezinta cel mai ridicat consens intre cercetatori,
este apreciata ca fiind un mod potrivit de evaluare a cercetarii calitative (Smith, 1999).
Argumentul este acela ca in locul preocuparii pentru reprezentativitatea esantionului
folosit intr-un proiect de cercetare calitativa, concentrarea trebuie sa fie pe consistenta
interna si coerenta acestuia.

Prezentarea dovezilor sugereaza ca un bun raport de cercetare calitativa trebuie sa

prezinte destule date brute pentru a permite cititorului sa participe la un dialog
interpretativ cu datele adunate in studiu.

Bilantul independent este propus de Yin (1989) ca un mod de verificare a

valabilitatii unui raport de cercetare. Arhivarea tuturor datelor trebuie facuta in asa fel
incat o alta persoana interesata sa poata urmari sirul dovezilor care conduc la raportul
final. Astfel, luand drept exemplu un proiect bazat pe interviuri, sirul ar putea include
note initiale asupra intrebarilor cercetarii, programarea interviului, casete audio,
transcrieri, coduri si clasificari initiale, rapoarte ciorna si raportul final. Smith si colab.
(1999) ii citeaza pe Lincoln si Guba (1985) care propun un bilant prin intermediul unui
cercetator extern care va verifica daca raportul final este unul veridic in termenii datelor
adunate si ca o progresie logica se desfasoara prin sirul de dovezi. Verificatorul
independent incearca sa se asigure ca bilantul produs este unul credibil si garantat, bazat
pe datele adunate , insa nu neaparat singurul bilant sau cel definitiv ce ar putea fi generat.
Prin urmare, un bilant independent nu incearca sa opreasca lecturile alternative sau sa
ajunga neaparat la un consens, ci mai degraba sa valideze un anumit tip de lecturare.

Triumviratul reprezinta o cale de a imputernici rezultatele cercetarii si

revendicarile facute de catre cercetatori pentru a obtine o poveste mai bogata si mai
completa. Tindall (1994) subliniaza patru tipuri diferite de triumvirat care pot fi utilizate
intr-un proiect de cercetare (cit. in Giles, 2002): (1) triumviratul datelor, obtinut prin
intervievarea unor participanti diferiti sau prin efectuarea unor interviuri in locatii
diferite, fie prin colectarea unor tipuri diferite de date arhivate pentru analiza textuala; (2)
triumviratul investigatorului implica cercetare efectuata in mod colaborat care are ca
avantaje faptul ca ajuta la adunarea mult mai multor date intr-un timp scurt, permite
generarea mai multor idei in analiza si o gama larga de intuitii aduse in cercetare; (3)
triumviratul metodei, o abordare “cu mai multe metode” este adesea preferata in
cercetarea calitativa desi aceasta poate dura destul de mult daca sunt urmate procedurile
complexe ca teoria de baza; (4) triumviratul teoretic presupune abordarea unei teme prin
perspective diferite, multidisciplinar de exemplu.

Validarea membrilor implica discutarea analizei cu participantii pentru a le

permite sa verifice sau sa comenteze asupra interpretarii. Dintr-o perspectiva
fenomenologica, daca se doreste o inregistrare cat mai apropiata a modului in care o
persoana percepe o anumita situatie, atunci are logica verificarea interpretarilor aduse de
cercetator cu persoana insasi. In opinia lui Smith (1996) validarea membrilor poate juca
un rol folositor in cercetare, insa nu trebuie perceputa ca fiind lipsita de probleme. Oricat
de dedicat este cercetatorul unei practici de cercetare democratice, problema relatiilor de
putere nu poate fi evitata. In timp ce participantilor li se va parea usor atunci cand sunt de
acord cu o parte din interpretare, daca exista dezacord ar putea fi mai dificil pentru ei sa
puna sub semnul intrebarii interpretarea cercetatorului, care adesea va fi perceput ca
persoana care detine autoritatea (Smith si colab., 1996).

Smith (2008) este de parere ca atat triumviratul cat si validarea membrilor nu

reprezinta incercari de a ajunge la un adevar absolut, ci mai degraba incercari de a obtine
o intelegere mai deplina a situatiei prin includerea unor puncte de vedere multiple.

4.3.6. Stadii de analiza. Niveluri de interpretare.

Indiferent daca studiul ia forma unui caz singular sau implica un lot de participanti,
este indicat sa se inceapa intotdeauna cu analiza detaliata a transcrierii primului interviu,
inainte de a incorpora si celelalte transcrieri. Abordarea idiografica a analizei incepe prin
urmare cu exemple particulare si avanseaza incet catre categorisiri sau teorii mai generale
(Smith si colab., 1999). Autorul precizeaza ca analiza calitativa este un proces inevitabil
personal, iar analiza in sine este munca interpretativa pe care o realizeaza cercetatorul pe
parcursul fiecarei etape. In acest context, analiza interpretativ fenomenologica nu este o
abordare prescriptiva ci mai degraba furnizeaza un set de directii principale flexibile care
pot fi adaptate de cercetatori in lumina scopului de cercetare urmarit (Smith, 1996).
 Primul nivel de interpretare presupune transformarea temelor obtinute intr-o
apreciere narativa. Daca analiza este a unui grup de indivizi, un bun studiu I.P.A isi va
permite in orice moment sa fie analizat in doua feluri diferite: ar trebui sa fie posibil sa fie
cunoscuta atat importanta temelor generice cat si experienta de viata narativa a
participantilor in mod particular.

Sectiunea de analiza a raportului este cea mai importanta parte. Aici cititorul va
trebui sa fie convins de importanta povestilor participantilor si a analizei interpretative a
cercetatorului. Folosind matricea temelor ca baza pentru aprecierea raspunsurilor
participantilor, aceasta sectiune ia forma argumentarii presarate cu extrasele textuale din
transcrieri. Procesul este iterativ sustine Smith (2003). Rezultatele pot lua forma unei
prezentari a unei tipologii de raspunsuri care apar in timpul analizei sau pot reprezenta
incercarea de a teoretiza sau explica raspunsurile participantilor. De obicei, aprecierile
tematice sunt prioritizate si folosesc extrasele textuale pentru a elucida sau exemplifica
fiecare tema, ca parte a unei naratiuni construite clar (Smith, 2003).

Smith afirma ca raportul calitativ are o flexibilitate considerabila in relatia dintre

rezultate si discutii (Smith, Osborn, 2003). Temele desprinse in urma analizei pot fi
prezentate intr-o singura sectiune de analiza, in timp ce o sectiune separata poate fi
alocata explorarii relatiilor acestora cu literatura existenta. Poate fi abordata si o alta
modalitate de redactare: fiecare tema poate fi in acelasi timp analizata si conectata cu
lucrarile existente.

Broki (2006) semnaleaza faptul ca exista si autori ai unor studii calitative care fac
referire la I.P.A, fara a pretinde ca au folosit metoda intru totul si ofera spre exemplu pe
Walker, Holloway si Sofaer (1999), care, desi se refera la lucrarea lui Smith (1996),
descriu metodele lor de analiza ca fiind “interpretari inductive, folosind un cadru
fenomenologic”, iar Jarrett, Payne, Turner si Hillier (1999) descriu analiza lor ca fiind o
“abordare bazata pe” I.P.A (cit. in Broki si Wearden, 2006, p.96).

Indiferent de varianta de analiza aleasa, I.P.A cere interactiunea apropiata intre

analist si text: analistul cauta sa inteleaga aprecierea prezentata, in timp ce simultan se
foloseste de propriile “resurse interpretative” (Smith si colab.,1999, p.223).

Smith (2004, p.40) argumenteaza ca, in final, calitatea analizei este determinata de
“munca analitica personala facuta in cadrul fiecarei etape a procedurii”.