CUPRINS

■CAPITOLUL I
ISTORIC

■CAPITOLUL II
DEFINIŢII, GENERALITATI ALE PENICILINELOR

■CAPITOLUL III
PENICILINELE

■CAPITOLUL IV
PREZENTAREA ANTIBIOTICELOR

■CAPITOLUL V
COMUNICAREA CU PACIENTUL
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

1
 CAPITOLUL I

ISTORIC

Din cele mai vechi timpuri, grija fata de aproape a generat metode si mijloace de
alinare. Menţionam ca in acest sens primele leacuri constituite sunt din plante, rădăcini,
frunze sau flori asociate sau nu cu o gestica tămăduitoare.
După ingerarea hranei formate din anumite parţi ale plantelor si animalelor, omul
primitiv a început sa capete si cunoştinţe despre efectul acestora.
Prin acumularea cunoştinţelor care au fost dobândite întâmplător si transmise oral
generaţiilor următoare ei au cunoscut plante cu acţiune halucinogena, euforizanta,
analgetica.
Mai târziu hinduşii si chinezii au folosit in scop terapeutic opiul, reventul, si cornul
secarei substanţe folosite si astăzi.
Medicina si farmaceutica din India au un bogat conţinut empiric, îmbinat cu elemente
mistice. In concepţia medicala indiana bolile se datorează atât unor factori materiali interni
si externi, cat si cauzele supranaturale, mistice.
Iată spre exemplu cum a fost descoperita penicilina:
Penicilina este un antibiotic derivat din fungii penicillium. Cu toate că descoperirea ei îi
este atribuită lui Alexander Fleming (1928),în anul 1870 medicul englez John Scott
Burdon-Sanderson descoperise deja o legătură între mucegai și cultivarea bacteriilor.
Primul care a semnalat, in 1885, acţiunea inhibanta a substanţelor elaborate de
microorganisme a fost savantul roman Victor Babeş; tot el a sugerat ca aceste substanţe ar
putea fi utilizate in scop terapeutic pentru distrugerea agenţilor patogeni. Aceste fapte
constituie o anticipaţie geniala a savantului roman care, cu 50 de ani înaintea descoperiri
epocale a lui Fleming (obtinerea penicilinei), a intuit efectele practice ce le-ar putea avea
pentru terapeutica antagonismul microbian.

2
Penicilina acționează în special asupra bacteriilor gram pozitive, are formula chimică
C9H11N2O4S. În prezent multe tulpini de bacterii au devenit prin folosirea irațională a
antibioticului penicilino-rezistente.
Farmacologie
Există două forme uzuale de penicilină: Penicilina G (forma injectabilă) și Penicilina V
(forma acidorezistentă, care se poate administra oral). Penicilina este un antibiotic cu un
spectru bactericid relativ redus contra germenilor gramnegativi, ceea ce a determinat
obținerea derivatelor ei ca ampicilina care are un spectru bactericid contra gramnegativilor
și grampozitivilor.

Importanța
Acest medicament a avut un puternic impact asupra medicinei.
Până la descoperirea antibioticelor, infecțiile produse de răni și boli precum sifilisul erau
aproape întotdeauna mortale.
În mai puțin de un secol de când penicilina fost descoperită, antibioticele au salvat peste
200 de milioane de vieți.

3
 CAPITOLUL II

DEFINIŢIE
Penicilinele (penamii) sunt antibiotice naturale sau de semisinteza care au un nucleu
comun acidul 6-aminopenicilinamic. Acesta este format dintru-un tiazolidic si un inel beta-
lactamic, de aici provine denumirea de antibiotic beta-lactamin.

CLASIFICARE
Penicilinele se pot clasifica, după origine, in:

Peniciline naturale, care după calea de administrare pot fi:

a) Injectabile:
- cristalizate: benzilpenicilina;
- Saruri cu actiune retard(penicilina depozit):procainbenzilpenicilina,benzatinben
zilpenicilina;
b)Orale: fenoximetilpenicilina, feneticilina.

Peniciline de semisinteza,care dupa spectrul antimicrobian se pot subclasa in:

a) Peniciline antistafilococice: oxacilina, cloxacilina, dicloxacilina,fluocloxacilina,
nafcilina;
b) Peniciline cu spectru larg (aminopeniciline)
- substanţe active ca atare: ampicilina, amoxicilina, epicilina, ciclacilina;
- prodroguri:pivampicilina, bacampicilina, talampicilina;
c) Peniciline active fata de Pseudomonas:
-carboxipeniciline,ticarcilina;
-ureidopeniciline:piperacilina,azlocilina;
d) Peniciline active fata de enterobacteriacee:
-amidinopeniciline:mecilinam,pivmecilinam,temocilina.

4
Mecanism de acţiune

- Betalactaminele sunt AB degenerativ bactericide care inhibă sinteza peretelui bacterian

acţionând doar în faza de creştere log. a bacteriilor. Bacteriile lipsite de perete bacterian îşi
pierd rezistenţa şi stabilitatea la presiunea osmotică şi mor.
- Pentru a-şi putea exercita acţiunea, BL trebuie:
- să străbată peretele bacterian,
- să scape de acţiunea inactivatoare a unor enzime-betalactamaze,
- să interacţioneze la nivelul membranei citoplasmatice cu proteine care leagă penicilinele
(PBP), enzime care catalizează stadiile finale ale sintezei peptidoglicanului.
Rezistenţa la BL se realizează prin:
- modificarea permeabilităţii peretelui bacterian,
- secreţia de betalactamaze care scindează legătura betalactamică inactivând AB,
- modificări ale PBP-urilor (scăderea afinităţii sau apariţia de PBP-uri noi),
- mecanism de eflux

PENAMI (PENICILINE)
1. PENICILINE BIOSINTETICE NATURALE
- BENZIL PENICILINA (PENICILINA G)
- FENOXIMETIL PENICILINA (PENICILINA V)
- PROCAIN PENICILINA
- BENZANTIN PENICILINA (MOLDAMIN)
Spectrul bacterian:
- coci gram pozitivi şi negativi
- enterococii sunt numai inhibaţi
- bacilii gram pozitivi
- bacterii anaerobe (cu excepţia Bacteroides fragilis)
- Treponema pallidum (agentul etiologic al sifilisului)

2 . PENICILINE DE SEMISINTEZA
A)- peniciline rezistente la penicilinază (peniciline din grupul M):
- METICILINA

5
- NAFCILINA
- IZOXAZOLIL PENICILINE:
-> OXACILINA
-> CLOXACILINA
-> DICLOXALINA
-> FLUCLOXACILINA
B)- peniciline cu spectru lărgit: -Grupul penicilinelor A (aminopeniciline):
- AMPICILINA
- AMOXICILINA
- BAC-AMPICILINA
- PIV-AMPICILINA
- carboxipeniciline:
- CARBENICILINA (PIOPEN)
- DICARCILINA
- ureidopeniciline:
- AZLOCILINA
- MEZLOCILINA
- PIPERACILINA
- AMINOPENICILINELE sunt mai active faţă de:
- Hemophillus influenzae
- Escherichia coli
- Salmonella
- Schigella

CARBOXIPENICILINELE şi UREIDOPENICILINELE acţionează pe:

- Pseudomonas aeruginosa
- Enterobacter
- Proteus vulgaris
- Morganella
- Providencia
- Klebsiella

6
INHIBITORII DE BETALACTAMAZE (IBL)
- ACIDUL CLAVULINIC
- SULBACTAM
- TAZOBACTAM
– Principala cauză de rezistenţă la BL este producerea unor enzime care scindează legătura
betalactamică inactivând astfel AB. Aceste enzime se numesc betalactamaze şi, după AB
pentru care prezintă afinitate sunt considerate penicilinaze, cefalosporinaze şi cu spectru
larg.
– Inhibitorii de betalactamaze sunt AB cu structură betalactamică care acţionează ca
partener de sacrificiu, legându-se ireversibil cu betalactamazele, protejând astfel
penicilinele din asociere.
Acidul clavulanic a fost asociat cu:
amoxicilina+ac. clavulanic- Augmentin, activ pe coci gram+ (inclusiv stafilococ
producător de penicilinază), coci gram-, bacili gram+, bacili gram- producători de
betalactamaze (nu Enterobacter, Citrobacter, Serratia şi Pseudomonas).
ticarcilină+ac. clavulanic-Timentin este activ în plus şi pe piocianic.
Sulbactamul a fost asociat cu ampicilina în produsul Unasyn, cu spectru similar cu al
Augmentinului. S-a mai asociat cu piperacilina, ceftazidima, cefoperazona.
Tazobactamul, derivat de sulbactam, este un IBL cu proprietăţi superioare fiind mai activ
asupra betalactamazelor produse de BGN. Este asociat cu piperacilina în produsul Tazobac.
Se asociază şi cu ceftriaxona lărgind spectrul acestor BL pe bacteriile gram+ şi gram-
aerobe şi anaerobe.

GENERALITATI PRIVIND PENICILINELE

Penicilina este un medicament antibiotic. Ea este unul din primele antimicrobiene

descoperite si inca se mai administrează cu eficienta crescuta in anumite infecţii
bacteriene. Deşi spectrul de acţiune al penicilinei s-a îngustat si continua sa devina din ce
in ce mai restrâns, exista infecţii care răspund spectaculos la administrarea ei prompta.
Bacteriile au propriile mijloace de a lupta împotriva antibioticelor, mijloace prin care isi
dobândesc rezistenta, pe care le transmit din generaţie in generaţie, crescând astfel lupta
fata de medicamente.

7
Penicilinele acţionează ca antibiotice prin inhibarea sintezei peretelui bacteriei. Aceasta
structura vitala asigura bacteriei rezistenta in mediu si capacitate de colonizare a
organismului. In plus, se pare ca penicilina poate chiar sa stimuleze enzime autolitice
bacteriene, ducând in final la autodistrugerea peretelui. Bacteria devine mult mai fragila si
moare. Mecanismul de acţiune este cel care conferă bacteriei specificitate, dar cel care ii si
limitează eficienta, deoarece antibioticul nu poate acţiona daca bacteriile nu au perete.
Grupul infecţiilor care pot fi tratate cu penicilina începe sa fie din ce in ce mai restrâns. In
prezent penicilina este indicata in infecţiile cu streptococ (amigdalita, reumatism articular
acut), pneumococ (pneumonii), meningococ (meningita), Treponema pallidum (sifilis),
actinomicoza, gangrena gazoasa. Deoarece spectrul de acţiune se îngustează, peniciline nu
sunt administrate empiric decât in puţine cazuri. De cele mai multe ori, pentru a fi siguri ca
germenele patogen este sensibil si va fi distrus de un anumit antibiotic, medicii prefera sa
realizeze o antibiograma care va determina care este antibioticul de elecţiune in fiecare caz.
Administrarea penicilinei nu este insa restrânsa doar datorita apariţiei rezistentei
bacteriilor, dar si datorita reacţiilor ei alergice. Alergia la penicilina este încrucişata: daca
un pacient are alergie la un anumit tip de penicilina (penicilina G, V, moldamin sau altele),
cel mai probabil va avea alergie la toate antibioticele care aparţin acestei clase (beta
lactamine). Trebuie precizat ca nu toate efectele secundare si reacţiile adverse ale
penicilinei sunt reacţii alergice. Alergia adevărata este cea in care apare o activare intensa a
sistemului imun al pacientului cu declanşarea unor reacţii generale care variază de la un
simplu rash cutanat la anafilaxie ca urmare a mediatorilor biologici eliberaţi.
După cum ii spune si numele, alergia la penicilina este o reacţie de natura alergica ce apare
ca răspuns al organismului la administrarea acestui antibiotic. Reacţia poate fi iniţiata fie
de molecula propriu zisa de antibiotic fie de metaboliţii acesteia. Sensibilizat la aceşti
stimuli, organismul ajunge sa ii considere antigene, si încearcă sa ii îndepărteze imediat din
circulaţie. Sunt secretate astfel o serie de substanţe proinflamatorii, citokine, precum si
anticorpi. Paradoxal, amplitudinea reacţiei alergice a organismului, chiar daca ar trebuie sa
protejeze, este cea care determina intensitatea simptomelor si alergiei.
Alergia la penicilina nu apare de la naştere, ci in cursul vieţii, după expunerea la acest
antibiotic. După primul contact alergizant, pacientul poate dezvolta alergii la fiecare noua
administrare de peniclina sau orice alt beta lactamic. Unii pacienţi alergici la penicilina
sunt alergici si la cefalosporine, o clasa de antibiotice asemănătoare penicilinelor.

8
Aproximativ 4% dintre cei care au avut un episod clinic de alergie la penicilina pot
dezvolta reacţie încrucişata la cefalosporine.
Simptomatologie
Alergia la penicilina se poate manifesta printr-o serie de semne si simptome de intensitati
variate. Alergie este si când pacientul dezvolta o erupţie cutanata mai mult sau mai puţin
extinsa, si când face soc anafilactic cu hipotensiune, dispnee si colaps. Varietăţile alergiilor
sunt multiple si depind de terenul atopic al pacientului.
Reactiile moderate se caracterizează clinic prin:
- Urticarie;
- Rash cutanat;
- Prurit;
- Wheezing (respiraţie şuierătoare);
- Tumefacţie linguala, faciala.
Cele mai grave cazuri de reacţie alergica la penicilina sunt cele care evoluează cu
anafilaxie. In lipsa tratamentului anafilaxia poate fi fatala.
Ea apare la aproximativ o ora după ingestia medicamentului, iar simptomele includ:
- Dispnee intensa;
- Modificări cutanate: urticarie, prurit;
- Ameţeli, lipotimii, pierderea conştientei;
- Puls rapid sau foarte slab;
- Tegumente transpirate si reci;
- Cianoza periorala, unghiala;
- Greaţa, vărsături, diaree.
Reacţia anafilactica este o urgenta medicala iar pacientul sau membrii anturajului trebui sa
cheme imediat ambulanta. Alergia la penicilina ramane cea mai frecvent înregistrata alergie
la vreun medicament cunoscut. Totuşi, nu toţi pacienţii care cred ca sunt intoleranţi la
penicilina au contraindicaţii la administrarea ei.
Se pare ca, de fapt, doar 20% din totalul pacienţilor presupuşi a avea alergie la penicilina
chiar nu pot primi antibioticul. Alergia apare la 10% din populaţie, si este mai frecventa la
cei cu teren atopic manifestat prin alte alergii (alimentare, la polen, praf). Anafilaxia apare
mult mai rar, doar 0.01% dintre pacienţii cu alergie reala la penicilina fiind predispuşi la
aceasta.

9
Factori de risc
Alergia la penicilina poate fi uşoara, manifestare printr-o reacţie tegumentara discreta
(erupţie cutanata) sau poate fi ameninţătoare de viata, daca apare sub forma anafilaxiei.

Riscurile de existenta a unui teren care sa predispună pacientului la reacţie

anafilactica sunt mai mari daca:
- Testul cutanat pentru documentarea alergiei la penicilina (intradermoreacţia la penicilina)
este pozitiv. Acesta se face tuturor pacienţilor care au indicaţie de tratament cu beta-
lactamine si care anunţa ca au avut reacţii in trecut ce ar putea fi catalogate ca alergice;
- Au fost observate erupţii sau tumefacţii la nivelul fetei după administrarea de penicilina;
- A existat o reacţie anafilactica anterioara.
In cazul in care pacienţii sunt expuşi riscului de alergie, cel mai adesea se va prefera un alt
tratament antibiotic. Se alege următorul antibiotic eficient, cu potenta si spectru
asemănător penicilinei, sau se realizează antibiograma care furnizează informaţii cu privire
la sensibilitatea germenelui fata de alte antibiotice. Este testata o baterie foarte larga de
antibiotice si in funcţie de cele care inhiba creşterea si distrug patogenul se vor orienta si
schemele terapeutice ulterioare.
In cazul in care tratamentul cu beta lactamice este esenţial si nu poate fi înlocuit, exista
posibilitate ca pacientul sa fie supus unei cure de desensibilizare. In cadrul acesteia i se vor
administra cantităţi scăzute de penicilina, si pe măsura ce sistemul imun devine mai
tolerant si pare ca se obişnuieşte cu antibioticul si cu metaboliţii săi, se poate trece la
cantităţi din ce in ce mai mari, pana se ajunge la doza dorita, cea cu efect terapeutic.
Dezavantajul curelor de desensibilizare este ca nu durează mult.
Ele sunt active doar o perioada limitata (adesea doar câteva zile, cat se administrează
tratamentul acut), iar daca pacientul va avea nevoie de un alt tratament antibiotic cu beta
lactamine, va fi nevoit sa treaza iar printr-o astfel de cura. De aceea, desensibilizarea nu
mai este o metoda terapeutica atât de des folosita in prezent. Daca apar reacţii
asemănătoare pojarului la câteva ore sau zile după administrarea unui betalactamic, acestea
nu se considera ca fiind reacţii alergice.
Alţi factori de risc pe care specialiştii ii considera importanţi in apariţia alergiilor la
penicilina, indiferent de intensitate, sunt:
- Sexul feminin;
- Coexistenta fibrozei chistice sau infecţiei HIV;
10
- Fenomene alergice in antecedente.

Frecventa alergiei la penicilina

Penicilina si antibioticele din clasa betalactaminelor sunt, poate, cel mai frecvent
incriminate in declanşarea unor reacţii alergice la medicamente. Frecventa lor este atât de
mare incat in fisa medicala a pacientului exista o rubrica speciala in care acest fapt trebuie
notat. Reacţia la penicilina este periculoasa deoarece, de cele mai multe ori, pacienţilor cu
intoleranta la penicilina nu li se pot administra si alte antibiotice, mai ales cele din clasa
cefalosporinelor. Se pare ca sunt mai frecvent afectate cefalosporinele de generatie a doua
sau cele mai recente.
Iniţial se credea ca in aceasta reacţie de alergie încrucişata sunt implicate mult mai multe
antibiotice, insa studiile si cercetările farmaceutice au demonstrat ca aceasta temere nu are
o baza ştiinţifica solida. Deşi mulţi pacienţi cred ca sunt alergici la penicilina, aceasta poate
fi doar o supoziţie bazata pe apariţia unei alte reacţii adverse, de natura digestiva sau
cutanata, dar nu a alergiei in sine.
Spectrul reacţiilor adverse ale penicilinei, ca al tuturor antibioticelor este foarte larg, iar
uneori organismul le tolerează mai greu comparativ cu medicamentele obişnuite. Cea mai
buna metoda de a afla daca alergia exista si pacientul are riscuri crescute pentru aparitia
socului anafilactic este realizarea intradermoreacţiei la penicilina. Testul consta in
injectarea intradermica a unei combinaţii de determinanţi antigenici frecvent incriminaţi in
alergia la penicilina. In cazul in care apare o modificare cutanata (zona tumefiata, irosită,
pruriginoasa) se considera ca pacientul este alergic la penicilina, si betalactamicele trebuie
eliminate din schemele terapeutice prezente si viitoare.

Tratamentul alergiei la penicilina

Alergia la penicilina este o complicaţie cu potenţial fatal. De aceea, daca in urma
administrării acestui antibiotic sau altora din aceeaşi clasa cu el, apar modificări cutanate,
tulburări respiratorii, lipotimii, ameţeli, pacientul este sfătuit sa apeleze de urgenta la un
serviciu de ambulanta.
Tratamentul de urgenta implica administrarea uneia sau mai multor injecţii cu adrenalina.
Daca medicul considera necesar se pot administra si antihistaminice si corticosteroizi
pentru a susţine funcţiile si a modera răspunsul alergic. In cazul in care reacţiile sunt
moderate, ele pot fi controlate prin administrarea unui antihistaminic eliberat fără
11
prescripţie medicala. Insa, deoarece alergia la penicilina poate evolua sever, se recomanda
ca pacientul sa se prezinte la spital chiar daca semnele par iniţial uşoare.

Prevenirea reacţiei alergice

Cea mai buna metoda de a preveni alergia la penicilina este evitarea contactului cu acest
antibiotic precum si altora asemănătoare. Daca exista alergie la o penicilina, nu înseamnă
ca organismul nu tolerează nici un alt antibiotic, ci doar ca acestea trebuie alese mult mai
atent si ca penicilina nu este tratamentul de prima intenţie. Exista foarte multe clase de
antibiotice, multe dintre ele care nu sunt deloc asemănătoare penicilinei si care nu au
capacitatea de stimulare antigenica a organismului.

De reţinut !
Alergia la penicilina nu înseamnă ca pentru dumneavoastră tratamentul cu orice antibiotic
trebuie exclus, lăsându-va astfel expus infecţiilor si complicaţiilor acestora, ci doar ca
terapia trebuie efectuata foarte atent, cu antibiotice care sa nu va pună viata in pericol, care
sa fie la fel de eficiente si care sa va asigure si confortul personal.

12
 CAPITOLUL III

PENICILINELE

Penicilinele

Antibiotice bactericide, puţin toxice şi cu bună toleranţă. Sunt antibiotice naturale obţinute
prin extracţie sau prin semisinteză. Nucleul lor de bază este acidul 6-aminopenicilanic, de
care se leagă un radical diferit pt. fiecare tip de penicilină.
Penicilna G este solubilă în apă, dar soluţia fiind instabilă, trebuie folosită în 24 h.
administrată intramuscular, se reabsoarbe complet, dând niveluri sanguine maxime după
20-30 min. Administrată pe cale orală, este inactivată de sucul gastric acid. De asemenea,
este inactivă de betalactamaza ( penicilinaza ) produsă de unele tulpini de stafilococ sau de
bacili gram-negativi. Se elimină prin urină sub formă activă. Spectrul de activitate a
antibioticului cuprinde :
coci gram-pozitivi ( streptococ, pneumococ, stafibcoc ) ;
coci gram-negativi ( meningococ )
bacili ( tetanic, cărbunos, perfningens ).
Este indicată pentru tratamentul anginelor, otitelor, sinuzitelor, pneumonii sau
bronhopneumonii ; erizipel, antrax, gangrenă gazoasă; lues; leptospiroze. Nu se recomandă
a fi administrată în infecţiile cu germeni rezistenţi sau la cei sensibilizaţi la antibiotic
13
( uneori accidentele de sensibilizare sunt foarte grave, ducând la moarte ). Înainte de
administrarea penicilinei, bolnavul va fi interogat cu grijă cu privire la alte tratamente şi la
modul cum le-a suportat. Doza zilnică de penicilină variază de la 1,2 milioane pe zi la
câteva zeci de milioane u.i pe zi, şi anume m septicemii, endocardite etc.
Penicilina V ( fenoximelil penicilină ) se administrează oral şi nu este inactivată de sucul
gastric acid. Este prezentată în comprimate de 200.000 u.i. care se administrează cu 30
min. înainte de masă sau după 3h de la masă. Se absoarbe bine din tubul digestiv. Are
aceleaşi caracteristici farmacologice ca Penicilina G, precum şi indicaţiile şi
contraindicaţiile acesteia. Uneori pot apărea greţuri şi dureri abdominale. Dozele de
Penicilina V vor fi cu 50% mai mari decât cele de Penicilină G.
Moldaminul prezentarea în flacoane de 600.000 şi 1.200.000 u.i. este o penicilină depozit,
de administrare parenterală. Administrat intramuscular se absoarbe lent, realizând niveluri
sanguine mici, dar de lungă durată ( 4-6 zile ), suficiente pt. a împiedica streptococul beta-
hemditic din gripa A. este folosit pt. profilaxia reumatismului poliarticular, a luesului cât şi
pt. tratamentul unor infecţii streptococide uşoare. Se administrează intramuscular profund,
în doză de 600.000-1.200.000 u.i. la interval de 4-6 zile.
Penicilinele semisintetice. Ampicilina ( aminobenzilpenicilina ) este o penicilină
semisintetică rezistentă la acizi, dar inactivată de penicilinază ( ca şi penicilina G şi V ). In
spectrul său de acţiune se cuprind şi uniigermeni gram-negativi, iar faţă de cocii gram-
pozitivi este mai slabă decât penicilina G. Este prezentată sub formă de capsule operculate
( 0,25 gr ) pt. administrare orală şi flacoane de 0,25 şi 0,5 gr. Pt. administrare parenterală.
Se absoarbe bine după administrarea orală şi parentală, se concentrează foarte bine în căile
biliare. Eliminarea se face pe cale renală, nemetabolizată. Prezintă dezavantajul că
sensibilizează organismul mai mult decât alte antibiotice. Doza zilnică pt. adult este între
2-6 gr. ( după severitatea şi localizarea infecţiei ).
Carbenicilina (Pyopen), penicilină semisintetică pt. administrare parenterală ( este
inactivată de acizi ) nu este rezistentă la penicilinază, dar are spectrul larg. Este folosită pt.
tratamentul infecţiilor severe ( meningite, infecţii urinare ), dar contraindicată la bolnavii
sensibilizaţi la late peniciline. Produce dureri după administrarea intramusculară.
Meticilina este penicilină semisintetică pt. administrare parenterală ( nu rezistă la aciditatea
sucului gastric ). Rezistă la penicilinază, de unde şi indicaţia ei pt. tratamentul infecţiilor cu
stafilococi penicilinazopozitivi. Se elimină în cea mai mare parte prin rinichi. Este bine
tolerată local şi general. Doza zilnică pt. adult variază între 4-6 gr., la interval de 4-6h.

14
Oxacilina ( este prezentată în flacoane de 0,25 gr. Si capsule de 0,25gr. Substanţă activă ).
Este rezistentă l apenicilinaza stafilococilor ca şi meticilina. Se administrează oral, pt. că
rezistă la acţiunea acidităţii gastrice. Este bine tolerată local şi general. Doza zilnică pe cale
orală este 2-4 gr., preferabil pe nemâncate. In bolile severe şi când calea digestivă nu este
accesibilă, se administrează intravenos sau intramuscular, la intervale de timp egale.

Procesele tehnologice de fabricare a penicilinelor de biosinteza

1. Generalităţi
In fabricarea tehnologiilor de fabricaţie a antibioticelor de biosinteza se parcurg
următoarele etape:
▪izolarea tulpinelor de microorganisme
▪selecţia tulpinelor cu productivitate maxima
▪izolarea produsului de biosinteza
▪cultivarea microorganismelor pe un mediu adecvat
▪stabilirea spectrului de acţiune si a structurii chimice
▪elaborarea procedeelor industriale de obţinere si preparare a penicilinelor
Tulpinele de microorganisme izolate din sol, aer, fructe, cereale, sunt supuse unui proces
de selecţie prin tratare cu agenţii mutageni pentru obtinerea unor surse cu productivitate
ridicata, care sunt apoi cultivate pe un mediu nutritiv adecvat, in vederea obţinerii
produsului dorit. Exprimarea conţinutului de antibiotic din mediul nutritiv se face in unităţi
internaţionale ( UI ) sau unităţi gravimetrice (/mg). Unitatea internaţionala de activitate
reprezintă cantitatea minima de antibiotic pur, necesara pentru a inhiba o cultura de 18 ore
de stafilococ auriu. Pentru determinarea conţinutului de antibiotic din biomasa se folosesc
metode microbiologice, chimice si fizico-chimice, iar separarea produsului se face prin
extracţie lichid-lichid, adsorbţie, separare cu schimbători de ioni, atomizare, cromatografie.
In tehnologia de obţinere a antibioticelor exista un număr de etape comune si etape
specifice fiecărui produs. Etapele comune vor fi prezentate la tehnologia de biosinteza a
penicilinelor, iar etapele specifice vor fi descrise la prezentarea produselor respective.

15
2. Structura generala a penicilinelor
Penicilinile de biosinteza fac parte din categoria antibioticelor β-lactamice.
Penicilinele de biosinteza sunt substanţe chimice produse de diferite specii de
micoorganisme din clasa Penicillium si Aspergillus printre care: P. cryragenum, P.
notatum, A. niger.

Penicilinile conţin in structura lor un sistem biciclic tiazolidin-β-lactatic .

Din lichidul de cultura a microorganismelor producătoare de penicilina s-au separate si
identificat mai multe tipuri de peniciline care diferă prin natura radicalului R.
In practica terapeutica a fost introdusa Penicilina G sub forma de sare de Na, K, saruri cu
amine, si Penicilina V sub forma de acid liber sau sare de Na si K.

16
Denumirea Structura radicalului Denumirea Activitate
penicilinei radicalului [UI/mg]

1 2 3 4
Penicilina F CH3-CH2-CH=CH-CH2 2-pentenil 1500

Penicilina dihidro CH3-(CH2)4 2-pentil 1670

F

Penicilina G C6H5-CH2- benzil 1667

Penicilina X HO-C6H4-CH2 p-hidroxi-benzil 900

Penicilina K CH3-(CH2)5-CH2 n-heptil 2300

Penicilina V C6H5-O-CH2- fenoximetil 1630

Penicilina O CH2=CH-CH2-S-CH2 alilmercoptometil -

Penicilina S CH3-C=CH-CH2-S-CH2 3-clor-2-butenil- -

Cl tiometil

Toate penicilinile sunt extrem de sensibile la atacul agenţilor nucleofili, electrofili si

oxidanti, iar ca produse finale ale degradării nucleofile si electrofile sunt penicilina si
fenilaldehidele, rezulta ca penicilinele au in structura lor ca părţi componente penicilina cu
β, β-dimetilcisteina si acid penaldic.
CO2
R-CO-NH-CH-CHOR-CO-NH-CH2-CHO

COOH
Confirmarea acestei concluzii s-a făcut prin sinteze parţiale precum si prin realizarea
integrala a sintezei Penicilinei G si Peniciline V.
Randamentul total al procesului de obţinere a Penicilinei G fiind sub 1%, procesul are
numai importanta teoretica, confirmând structura chimica a penicilinelor.
O sinteza mai practica a fost realizata in 1957, de către Sheehan si Henery-Logan, care au
obţinut Penicilina V conform reacţiilor prezentate.

17
Studiile privind stabilirea structurii penicilinelor prin sinteza si de sinteza au stabilit ca
ciclul β-lactamic asigura activitatea antibacteriana, iar restul acil (R), din catena laterala
poate avea diverse structuri, fără a influenta hotărâtor activitatea produsului.

3. Proprietăţile Penicilinelor G si V
Benzilpenicilina (Penicilina G)
Este o substanţa cristalina, cu punct de topire 80ºC, solubila in apa si solvenţi organici,
având trei atomi de carbon asimetrici (C3, C5, C7). Produsul este utilizat sub forma de săruri
de sodiu (Na) sau potasiu (K), fiind active bacteriostatic si bactericid fata de bacili si coci
gram-pozitivi.
Fenoximetilpenicilina (Penicilina V)
Este o substanţa alba, utilizata sub forma de acid liber, având punct de topire 118-120ºC,
insolubila in apa, solubil in solvenţi. In mediul bazic viteza de inactivare a Penicilinei V
este de 2.2 ori mai mare decât viteza de inactivare a Peniciliei G. Aceste date sunt luate in
consideraţie atunci când se tratează problema separării penicilinelor apoase obţinute de la
fermentaţie.

4. Tehnologia de biosinteza a penicilinelor G si V

Tehnologia obţinerii Penicilinei G, comuna in mare parte tuturor antibioticelor de
biosinteza, cuprinde următoarele faze:
Pregătire mediilor de cultura si sterilizarea lor
Fermentaţia biochimica
Filtrarea soluţiilor nutritive
Separarea si purificarea penicilinelor
Pregătirea si sterilizarea mediilor
Mediile de cultura utilizate pentru creşterea microorganismelor producătoare de antibiotic
trebuie sa conţină hidraţi de carbon, săruri minerale, surse de azot organic si anorganic,
precursori si apa, toate intr-o proporţie bine echilibrata, conform reacţiei
Deoarece sterilizarea mediului de cultura se face cu abur direct, cantitatea de apa ce se
adăuga la prepararea mediului este mai mica cu o cantitate egala cu cea a aburului ce
condensează in timpul sterilizării.
Pregătirea mediilor de cultura se face in aparate destinate acestui scop, prevăzute cu
agitatoare, conducte pentru apa, serpentine de încălzire respective de răcire. In aceste

18
aparate se introduce apa, se încălzeşte la 50-60ºC, apoi se adăuga extractul de porumb –
principala sursa de aminoacizi, si se fierbe timp de 30-60 min. După aceasta, soluţia se
raceste la 50-60ºC si se adăuga restul componenţilor mediului in următoarea ordine:
CaCO3, NH4NO3, Na2SO4, MgSO4, MnSO4, KH2PO4, ZnSO4, lactoza si glucoza. Uneori
glucoza si lactoza se dizolva si se sterilizează separate, pentru a se evita formarea bazelor
Schiff, prin reacţia grupărilor carbonil din zaharuri cu gruparea aminica din aminoacizi.
Mediul astfel preparat se sterilizează direct in fermentator sau in instalaţia de sterilizare
formate din coloana de sterilizare, menţinător si răcitor prin încălzire la 124-126ºC,
menţinerea la aceasta temperatura 10-12 min. si apoi răcire la 60-65ºC, temperatura la care
mediul steril este trimis in fermentatorul intermediar si cel de regim. Procesul de sterilizare
a mediului de cultura are o importanta deosebita deoarece fermentaţia fiind aseptica, se
impune distrugerea totala a oricăror forme vegetative de microorganisme, de fapt necesita
temperaturi mai ridicate deoarece formele vegetative au rezistenta termica mai mare. Dar
creşterea temperaturii declanşează reacţii de degradare a componenţilor mediului de
cultura, generând inhibatori ai procesului de biosinteza.
Cum degradarea mediului este favorizata mai mult de factorul timp, iar sterilizarea de
factorul temperatura, soluţia optima se obţine prin conducerea procesului de sterilizare la
temperatura mai ridicate la un timp mai scurt. Pentru aceasta se recomanda utilizarea unor
instalaţii care sa lucreze la temperaturi de 140-145ºC si care necesita un timp de sterilizare
de câteva secunde.
Pentru a evita supraîncălzirile si degradarea mediului, procesul de sterilizare este condus
cu calculator analogic.
Fermentaţia biochimica. Este etapa următoare in fluxul tehnologic ce se realizează in trei
etape:
▪fermentaţia in inoculator
▪fermentaţia in intermediar
▪
fermentaţia in regim, care corespund anumitor studii de dezvoltare a microorganismelor.
Astfel, in inoculator se realizează aclimatizarea microorganismelor la noile condiţii de
dezvoltare, in intermediar are loc acumularea de masa celulara, iar in regim se desavarseste
procesul de creştere a masei celulare si de elaborare a penicilinei. Aceasta etapa este puţin
ideala deoarece elaborarea de penicilina începe din intermediar, ca rezultat al distribuţiei
vârstelor microorganismelor. Eficacitatea procesului este determinat de următorii factori:

19
~conformaţia genetica a tulpinii producătoare de penicilina;
~folosirea unui echilibru raţional intre componenţii mediului de cultura;
~dozarea corecta a raportului dintre glucoza si lactoza;
~dozarea corecta a precursorului;
~asigurarea necesara de substanţe minerale;
~ asigurarea necesara de oxigen;
~menţinerea temperaturii si a pH-ului la valorile prescrise.
Din datele existente in literatura se poate coincide ca pH-ul afectează vitezele reacţiilor
enzimatice, permeabilitatea membranelor celulare si gradul de ionizare a sărurilor;
valoarea optima a pH-ului este cuprinsa intre 6,4-7,0.
Compoziţia mediului de cultura are un rol hotărâtor in procesul de biosinteza deoarece, in
dezvoltarea sa, microorganismele au nevoie de surse de hidraţi de carbon, azot, substanţe
minerale si precursori. Biosinteza unei molecule aşa de complexe, ca penicilina, necesita
un flux de energie din exterior; procesul de biosinteza a penicilinei fiind endoterm se poate
realiza numai daca se desfăşoară simultan si procese de oxidare a hidranţilor de carbon
care constituie sursa principala de energie. Oxidarea hidraţilor de carbon eliberează insa o
cantitate de energie mai mare decât este necesar procesului de biosinteza propriu-zis, astfel
incat pe ansamblul procesului de fermentaţie este exoterm, eliberându-se din exterior, in
perioada de creştere a masei celulare, 1600 kJ/mol glucoza, iar in perioada de elaborare a
penicilinei 66kJ/litru mediu de cultura. Cum viteaza de utilizare a hidraţilor de carbon se
înscrie in ordinea glucoza~acid lactic~lactoza, rezulta ca in faza de creştere a masei
celulare se consuma glucoza, iar in perioada de formare a penicilinei se consuma lactoza.
Prin urmare, mediul de cultura trebuie sa asigure necesarul de glucoza si lactoza pentru
desfăşurarea normala a întregului proces de biosinteza.
Prezenta substanţelor minerale este vitala in procesul de creştere a masei celulare, deoarece
ele efectuează direct permeabilitatea membranei celulare si echilibrul ionic si activează
sisteme enzimatice.
Procesul de biosinteza a penicilinei fiind aerob, alimentarea cu oxigen este unul din factorii
decisive, iar dizolvarea acestuia trebuie realizata cu o astfel de viteza, incat sa asigure
necesarul de oxigen pentru viteza maxima de creştere a masei celulare. Pentru
intensificarea procesului de dizolvare a oxigenului in lichidul de cultura, se recomanda
barbotarea aerului si agitarea mediului cu agitatoare mecanice care disperseaza bulele de
aer si intensifica transferul de masa. Viteza de dizolvare a oxigenului creste cu turatia

20
agitatorului, dar acesta nu poate depăşi anumite limite deoarece se ajunge la deteriorarea
mecanica a biomasei.
Mecanismul de transfer al oxigenului din bula de aer la celula in sistem eterogen gaz-
lichid-solid implica următoarele etape:
▪difuzia oxigenului molecular prin filmul de aer
▪dizolvarea oxigenului la interfaţa gaz-lichid
▪difuzia oxigenului solvit prin filmul de lichid
▪difuzia oxigenului solvit in întreaga masa
▪difuzia oxigenului solvit prin filmul de lichid de la suprafaţa microorganismelor
▪difuzia oxigenului prin membrana celulara
▪reacţia de consum a oxigenului
Din datele existente in literaturi de specialitate rezulta ca in sisteme eterogene gaz-lichid-
solid, bine agitate, viteza procesului de transfer de masa al oxigenului este determinate de
difuzia oxigenului dizolvat prin filmul de lichid.
Acumularea biomasei conduce la scăderea pronunţata a coeficientului de transfer de masa.
Pentru a reduce acest efect se recomanda intensificarea regimului hidrodinamic al
fermentatorului prin creşterea vitezei de agitare. Criteriul care caracterizează intensitatea
agitării este timpul de amestecare, definit ca fiind timpul in care se realizează egalizarea
concentraţiei in toata masa de lichid din fermentator.
Cunoaşterea timpului de amestecare permite programarea regimului de agitare in funcţie
de acumularea biomasei, creându-se astfel condiţiile unei fermentaţii optime.
In mod obişnuit turaţia agitatorului in procesele de biosinteza variază intre limitele 240-
270 rot\min la inoculator, 150-180rot\min la intermediar si 110-130 rotaţii\min la
fermentatorul de regim, iar debitul orar de aer este 60-72 m3 aer \m3 mediu de cultura.
Aerul utilizat in procesele de biosinteza trebuie sa fie perfect steril, iar sterilizarea lui se
face prin filtrare de pe material fibros in filtru general si filtru individual montat la intrarea
in fermentator. Parametrii procesului de sterilizare a aerului sunt: temperatura punctului de
roua a aerului comprimat, temperatura aerului după filtrul individual si la ieşirea din
laborator. Deoarece filtrele umectate isi pierd capacitatea de a steriliza, se impune
determinarea parametrilor aerului in procesul de sterilizare in funcţie de conţinutul de
umiditate din atmosfera. Aceasta se poate realiza prin utilizarea diafragmei ce corelează
temperatura aerului sterilizat in funcţie de căderea de presiune in sistemul de sterilizare.

21
Astfel, daca presiunea aerului este la ieşirea din compresor este 2.5 atmosfere, iar
d=20g/Kg aer, temperatura punctului de roua este temperatura=47.5°C. Considerând ca
acest aer se răceşte iniţial la 75°C si apoi trece prin filtrele generale si individuale unde
căderea de presiune este 0.35 atmosfere, temperatura finala la ieşire din filtru este de 60°C,
valoarea ce asigura buna funcţionare a instalaţiei de sterilizare.
Dirijarea procesului de biosinteza spre o anumita penicilina se face cu ajutorul unor
substanţe ce constituie catena laterala a penicilinelor si poarta numele de ‘precursori’.
Pentru Penicilina G se utilizează ca precursori fenilacetamina sau acidul fenaldic, iar
pentru Penicilina V acidul fenoxiacetic. Precursorii se adăuga in porţiuni, deoarece in
concentraţii mai mari de 0.1-0.2% sunt toxici pentru microorganismul producător de
penicilina.
Procesul de fermentaţie se realizează la temperatura de 26°C±1, in fermentatoare cilindrice
verticale constituite din otel inoxidabil, cu fund si capac sferic sudat, echipate cu agitator
turbina sau elice, serpentine de răcire, dispozitive de aerare, dispozitive sparge-val,
termocuple, filtru individual pentru sterilizarea aerului tehnologic si dispozitive de
transversale aseptica. Volumele fermentatoarelor - inoculator, regim si intermediar - cresc
in raport zecimal.
Trebuie menţionat faptul ca temperatura de 26±1°C, este o valoare de compromis,
deoarece ea nu corespunde nici vitezei maxime de formare a penicilinei si nici celei de
creştere a masei celulare.
Temperatura optima pentru creşterea masei celulare este de 30°C, iar pentru elaborarea
penicilinei de 24°C. In practica insa este foarte greu de separat aceste faze, mai ales in
procesele discontinue, fapt pentru care s-a adoptat valoarea 26±1°C.
Fermentaţia durează 120-125 ore si se considera terminata atunci când conţinutul de zahar
scade la 0.2-0.6 %, iar concentraţia penicilina este de 1-1.8 %.
Parametrii procesului de biosinteza a penicilinei in cele trei stadii
Filtrarea soluţiei rezultate la fermentaţie urmareste separarea micelului prin filtrare pe
filtrul tambur de vid, iar soluţia rezultata se răceşte la 3-5°C, după care se depozitează in
rezervorul de aşteptare, de unde este trimisa la extracţii.

Separarea si purificarea penicilinelor. Pentru realizarea extracţiei penicilinelor din soluţie

apoasa au fost studiate diferite tipuri de extractoare dintre care s-au detaşat extractoarele
centrifugale orizontale si cele verticale.

22
Avantajele constructive si performante in extracţie de extractoare orizontale au fost factorii
decisivi care au determinat alegerea acestora pentru activitatea industriala
Pentru separarea penicilinelor prin extracţie lichid-lichid au fost studiaţi diferiţi solvenţi,
dintre care cel mai economic s-a dovedit a fi acetatul de butil. Studiindu-se echilibrul de
faza la extracţia penicilinei cu acetat de butil s-a constatat ca:
in solvent organic trec mai multe molecule de penicilina acid nedisociate, fapt ce impune
mediul puternic acid;
intre moleculele de penicilina acid nu au loc asociaţii moleculare in condiţiile de extracţie;
in solvent organic penicilinile nu disociaza.
In aceste condiţii echilibrul de baza la extracţia penicilinei cu acetat de butil depinde numai
de temperatura si de pH.
Intr-un studiu mai recent se recomanda ca extracţia penicilinei din soluţie apoasa rezulta de
la fermentaţie. In soluţia apoasa, penicilina este extrasa in acetat de butil, iar extractul
organic se tratează cu acetat de potasiu sau cu carbonat de potasiu. Penicilina sare
precipitata se filtrează si se spăla cu butanol si cloroform. Solvenţii se recircula iar
penicilina sare se dizolva in apa, se purifica cu cărbune activ, după care se anhidrizeaza
prin distilarea apei sub forma de azeotrop cu butanol, la un vid 4-6 mm Hg. Produsul solid
obţinut se caracterizează prin puritate foarte mare si activitate biologica, conform normelor
in farmacopee.
Penicilina V se obţine prin aceleaşi tehnologii ca si Penicilina G, diferenţiate
nesemnificativ constând in faptul ca la fermentaţie se utilizează ca precursori acid
fenoxiacetic, iar extracţia se realizează in doua faze. Aceasta este posibil întrucât Penicilina
V de acid este foarte puţin solubila in apa, astfel incat după reextracţie in apa si acidulare
cu acid sulfuric diluat produsul precipita. Penicilina V separata se filtrează, se purifica din
solvenţi si se usucă la 35-40°C, sub un vid de 100-200 bar.
Termenul de penicilina denumeşte un grup de antibiotice care fac parte din familia
betalactaminelor. Betalactaminele sunt cele mai importante antibiotice folosite in practica
medicala, din punct de vedere al numărului de molecule disponibile si din punct de vedere
al numărului de prescrieri.
Toate betalactaminele au la baza o structura chimica comuna: nucleul beta-lactamic.
Pornind de la acest nucleu exista 4 familii:
• peniciline - derivate de la acidul 6 - amino – penicilanic
• cefalosporine sau cefeme - derivate de la acidul 7 - amino – cefalosporanic

23
• carbapeneme
• monobactami.
Toate betalactaminele au un mecanism de acţiune clasic: legarea antibioticului de enzimele
care participa la sinteza peptidoglicanului, un constituent principal al peretelui bacterian.
Betalactaminele sunt molecule bacteriostatice, adică sunt antibiotice care împiedica
diviziunea. In acelaşi timp, betalactaminele poseda si un efect bactericid, care se manifesta
prin mecanisme complexe, probabil fiind implicat si un mecanism de liza osmotica,
bacteria fiind distrusa prin distrugerea peretelui.
Betalactaminele au efect sinergic atunci când sunt administrate împreuna cu
aminoglicozidele si au efect aditiv când sunt administrate împreuna cu flurochinolonele.

Rezistenta la betalactamine poate sa apara prin 3 mecanisme:

• modificarea proteinelor ţinta, astfel incat betalactaminele nu se mai pot lega de acestea
• producerea de betalactamaze - mai ales observata la bacteriile gram negative -
betalactamaza este o enzima care inactivează nucleul beta-lactamic
• scăderea permeabilitatii membranei externe pentru bacteriile gramnegative, astfel incat
betalactaminele nu mai au acces la peretele intern.
Tipuri de peniciline:
• penicilina G, penicilina V
• peniciline A: aminopeniciline (ampicilina, amoxicilina)
• peniciline M: oxacilina, carboxipenicilina, ticarcilina
• ureidopeniciline: piperacilina, mezlocilina

Ureidopeniciline
Sunt disponibile piperacilina si mezlocilina care sunt active pe bacterii gram pozitive si pe
bacterii gramnegative aerobe care nu produc betalactamaza.
Se administrează doar pe cale parenterala, se concentrează la nivelul tactului biliar.

Sunt indicate in infecţiile severe cu bacterii sensibile, după testarea prin antibiograma, mai
ales pentru infecţiile abdominale si pelvine, pleuropulmonare, meningeene si din sfera
ORL.

24
In sens restrâns, se definesc ca substanţe antimicrobiene elaborate de celule vii. Obişnuit se
obţin prin extracţie din culturi de mucegaiuri, bacterii sau actinomicete, in ultimul timp si
prin semisinteza sau sinteza.
Antibioticele au un spectru antimicrobian mai larg decât cel al sulfamidelor (cu excepţia
penicilinei). Unele acţionează bacteriostatic (cloromicetina, tetraciclinele), altele bactericid
(penicilina, streptomicina).
Introduse in organism, antibioticele se cuplează cu proteinele serice, active fiind numai
fracţiunile libere. Concentraţiile serice maxime ale antibioticelor apar la ½ - 2 ore si se
menţin destul de puţin, circa 4 – 6 ore, impunându-se deasa repetare a administrărilor
(astăzi inconvenientul este evitat prin folosirea derivaţilor de tip retard).
Sunt medicamente puţin toxice. La fel ca si in cazul sulfamidelor, in terapie, dozele iniţiale
trebuie sa fie de atac, in caz contrar putându-se instala antibiorezistenta.
In terapie se obişnuiesc asocierile de antibiotice, care duc la lărgirea spectrului prin
potentiere reciproca; dar trebuie sa se sublinieze ca: nu se asociază oligozaharidele intre
ele, întrucât se însumez efectele lor toxice;
- nu se asociază penicilina cu tetraciclina si cloramfenicolul, pentru ca in afara de faptul ca
penicilina este bactericida, iar tetraciclina si cloramfenicolul sunt bacteriostatice, exista alta
incompatibilitate importanta: penicilina acţionează in faza de multiplicare logaritmica,
efectul sau bactericid fiind stânjenit de efectul bacteriostatic al celorlalte doua antibiotice
care se produce in aceeaşi faza.
Penicilinele sunt antibiotice obţinute pe cale de extracţie (naturale) sau de semisinteză.
Nucleul lor de bază este acidul 6-aminopenicilanic, de care se leagă un radical, care este
diferit pentru fiecare tip de penicilină.
Penicilinele acţionează în faza de multiplicare activă a germenilor, împiedicând formarea
peretelui bacterian. Sunt netoxice şi bine tolerate.
Din familia penicilinelor naturale fac parte: benzilpenicilina sau penicilina G,
fenoximetilpenicilina sau penicilina V, procainpenicilina care în amestec cu penicilina G
potasică este o penicilină de tip „subacut”, benzatinpenicilina (Moldamin),
clemizolpenicilina (Megacillin), iar din cea penicilinelor semisintetice fac parte:
ampicilina sau aminobenzilpenicilina, meticilina, oxacilina, cloxacilina, carbenicilina
(Pyopen), cefalosporinele: cefalotina (Keflin), cefaloridina (Ceporin), cefalexina
(Ceporex).

25
 PENICILINELE

REACTII ADVERSE:
Alergia la penicilina este una dintre cele mai frecvente tipuri de alergie la medicamente.
Aceasta apare atunci când sistemul imunitar reacţionează exagerat la prezenta penicilinei
sau a formelor înrudite de medicamente, precum amoxicilina sau ampicilina. Simptomele
alergiei la penicilina includ erupţii cutanate (exantem), urticarie, mâncărimi la nivelul
ochilor si umflarea buzelor, limbii sau fetei (edem angioneurotic).
Penicilina face parte dintr-o familie de medicamente cunoscute sub numele de antibiotice
beta-lactamice. Persoanele care sunt alergice la un tip de penicilina sunt de obicei alergice
la toate celelalte medicamente din grupa penicilinelor (de exemplu, amoxicilina,
ampicilina). In plus, unele persoane pot fi, de asemenea, alergice la antibioticele cunoscut
sub numele de cefalosporine (de exemplu, cefazolina, cefalexin) care sunt asemănătoare
din punct de vedere chimic cu penicilinele. Penicilinele sunt utilizate pentru a trata infecţii
ale urechilor, nasului si gatului, infecţii ale cailor respiratorii si ale tractului urinar, infecţii
ale prostatei, boli cu transmitere sexuala (sifilis), etc.
Nu se ştie de ce unele persoane dezvolta alergii la penicilina, in timp ce altele nu. Cu toate
acestea se considera ca ereditatea joaca un rol principal.
Persoanele cu alergie la penicilina, in general prezintă o scădere severităţii reacţiei alergice
in timp. Se estimează ca doar 20% din persoanele care au o reacţie alergica la penicilina
sunt sensibile la penicilina 10 ani mai târziu. Cu toate acestea, persoanele care au o reacţie
alergica la penicilina sunt sfătuite evite tratamentul cu aceste medicamente.

Care este mecanismul apariţiei alergiei la penicilina?

Reacţia alergica la penicilina se produce atunci când medicamentul pătrunde in organism
pe cale orala ,intravenoasa sau intramusculara. Reacţia alergica se declanşează atunci când
sistemul imunitar reacţionează exagerat la penicilina, confundându-o cu o substanţa
periculoasa si sistemul imunitar produce anticorpi IgE care sunt eliberaţi in sânge. Aceşti
anticorpi se fixează la suprafaţa celulelor din mucoase( nas,ochi,gat,tract digestiv). Un nou
contact cu penicilina favorizează întâlnirea penicilinei cu celulele purtătoare de IgE
(mastocite), pe care le stimulează, determinând eliberarea de mediatori ai inflamaţiei, cum
ar fi histamina.

26
Histaminele si alte substanţe chimice sunt responsabile de manifestările clinice ale alergiei,
cum ar fi pruritul (mâncărime), erupţii cutanate, urticarie, crampe abdominale, greaţa si
probleme respiratorii. Persoanele sensibile la penicilina pot avea reacţii alergice care pun in
pericol viata, cum ar fi socul anafilactic care include dificultatea de respiraţie si scăderea
tensiunii arteriale.

Care sunt cauzele?

Penicilina face parte dintr-o familie de medicamente cunoscuta sub numele antibiotice
beta-lactamice. O alergie la o forma de penicilina înseamnă ca orice antibiotic beta-
lactamic poate fi periculos. Alte tipuri de peniciline care sunt folosite pentru a combate
diferite tipuri de infecţii si care trebuie evitate de persoanele cu alergie la penicilina includ:
Amoxicilina- tipul cel mai frecvent de beta-lactamic utilizat si este folosit in special in
tratamentul infecţiilor streptocice ale gatului si infecţilor urechilor (otite).
Ampicilina - este adesea utilizata pentru tratamentul infecţiilor urechii medii, sinusurilor
(sinuzite), vezicii urinare si rinichilor.
Dicloxacilina- utilizata pentru tratamentul infecţiilor bacteriene a plămânilor si pielii.
Nafcilina- utilizata pentru tratarea infecţiilor provocate de Staphylococcus aureus
(stafilococul auriu).
Penicilina V- utilizata pentru tratarea infecţiilor urechii (otite) si amigdalitelor. Ea poate
împiedica, de asemenea, reapariţia febrei reumatice si a infecţiilor cutanate provocate de
streptococi.
Penicilina G - utilizata pentru tratamentul infecţiilor bacteriene ale urechilor, nasului,
gatului, pielii, ţesuturilor moi si ale tractului respirator.
Azlocilina- utilizata in principal pentru tratamentul infecţiilor provocate de Pseudomonas
care conduce la infecţii ale tractului urinar, sepsis si pneumonie.
Mezlocilina- utilizata in mod obişnuit pentru tratamentul infecţiilor pulmonare, ale
tractului urinar si pielii.
Oxacilina- frecvent utilizata pentru tratarea infecţiilor stafilococice rezistente la penicilina.
Piperacilina- folosita in tratamentul infecţiilor moderate si severe.

Care sunt factorii de risc?

Nu este clar de ce unele persoane dezvolta alergie la penicilina, in timp ce altele nu. Cu
toate acestea anumite persoane par a avea un risc mai mare de a dezvolta o alergie la

27
penicilina decât altele. Ereditatea poate juca un rol precum si expunerea la mai multe
medicamente timp îndelungat.
Oricine poate avea o reacţie alergica la penicilina, dar prezintă un risc mai mare:
Persoanele de sex feminin
Pacienţii cu HIV / SIDA
Persoanele care suferă de fibroza chistica (o boala genetica grava, ce afectează mai ales
plămânii si sistemul digestiv)
Persoanele care au avut reactii alergice la alte medicamente.

Care sunt simptomele alergiei la penicilina?

Semnele si simptomele alergiei la penicilina poate varia de la uşoare pana la severe.

Manifestările clinice frecvente ale alergiei la penicilina includ:

Exantemul este o erupţie cutanata,caracterizata prin pete roşii, de mici dimensiuni (cativa
milimetri),care poate sau nu sa fie însoţita de prurit(mâncărime). Aparitia sa este foarte
variabila: erupţia poate apare la începutul,la mijlocul sau la sfârşitul tratamentului, chiar si
după ce oprirea tratamentul. Exantemul dispare după 1-2 săptămâni, de obicei fără sechele.

Urticaria este o erupţie cutanata ,care apare de obicei foarte repede, in câteva minute sau
ore dupa administrarea penicilinei. Este o erupţie asemănătoare celei produse de urzica,este
de culoare alba, roz sau roşie, pe tot corpului sau o parte a acestuia. Pruritul( mâncărimea)
este important si aspectul erupţiei este adesea impresionant.

Edemul Quinke este o forma severa de urticarie, care se manifesta prin umflarea
anumitelor zone ale corpului, inclusiv fata. In cazuri rare,edemul Quinke pot ajunge la
nivelul gatul si sa împiedice respiraţia, fiind necesar tratamentul de urgenta.

Anafilaxia este o reacţie alergica severe care apare de obicei imediat după expunerea la
penicilina. Semnele unei reacţii anafilactice includ: ameţeli, sete exagerata, slăbiciune,
oboseala, leşin, respiraţie şuierătoare (wheezing) sau dificultatea de respiraţie (dispnee),
cianoza (coloraţie albastra-vânata a pielii si mucoaselor, determinata de scăderea cantităţii
de oxigen din sânge), greaţa sau vărsături, diareea, durere toracica,etc.

28
Deoarece penicilina este utilizata pentru tratarea infecţiilor si un simptom frecvent al
infecţiilor este o erupţie cutanata, multe persoane considera in mod eronat ca au o alergie la
penicilina. Efectele adverse la medicamente , cum ar fi greaţa, pot fi, de asemenea,
considerate greşit ca semne de alergie. Spre deosebire de alergia la medicamente, efectele
adverse nu implica o reacţie a sistemului imunitar.
Anumite tipuri de peniciline ( azlocilina, amoxicilina, clavulanat, mezlocilina, oxacilina si
piperacilina) provoacă închiderea la culoare a urinei (culoarea chihlimbarului), scaune
deschise la culoare, dureri de stomac sau icter (colorare in galben a pielii, albului ochiului
si a mucoaselor). Deşi aceste semne si simptome nu indica prezenta unei alergii, ele pot
semnala prezenta unei tulburări hepatice.

CAPITOLUL IV

PREZENTAREA MEDICAMENTELOR

Antibiotice bactericide, puţin toxice şi cu bună toleranţă. Sunt antibiotice naturale obţinute
prin extracţie sau prin semisinteză. Nucleul lor de bază este acidul 6-aminopenicilanic, de
care se leagă un radical diferit pt. fiecare tip de penicilină.
Penicilina G si penicilina V

Penicilina V se administrează pe cale orala si este indicata mai ales in:

29
• angina acuta streptococica
• angina Vincent necomplicata
•profilaxia erizipelului recidivant
• profilaxia infecţiilor pneumococice la pacienţii cu splenectomie
• profilaxia scarlatinei la contact
• sindroame pot streptococice majore

Penicilina G se administrează intravenos si este indicata mai ales in:

• erizipel
• actinomicoza
• leptospiroza
• gangrena gazoasa sau bacteriemia cu Clostridium perfringens
Penicilinele retard au un timp de injumatatire îndelungat, se administrează intramuscular
(de exemplu Moldamin) si sunt indicate in:
• siflisul primar, secundar sau latent
• profilaxia reumatismului articular acut
• profilaxia erizipelului recidivant
Penicilinele din aceasta grupa prezintă următoarele reactii adverse mai frecvente:
• reacţii alergice - întâlnite cu o frecventa situata intre 0,3 si 5% - este o reacţie brutala,
mediata prin imunoglobuline E (soc anafilactic, urticarie, edem Quincke) fie printr-un
mecanism cu complexe imune (vasculita, exantem maculopapular, leucopenie)
• tulburări de agregare plachetara
• se contraindica administrarea intratecala de penicilina G din cauza riscului de
encefalopatie severa.
Penicilinele din grupa A
Ampicilina are o biodisponibilitate de 40% iar amoxicilina de 80 %. Se elimina mai ales pe
cale urinara 70% si 15% pe cale biliara.
Cel mai frecvent indicaţii sunt:
• terapia empirica pentru: pneumonie pneumococica, acutizarea bronşitelor cronice,
meningita cu Listeria monocitogenes, meningita cu meningococ sensibil la penicilina,
meningita cu pneumococ sensibil la penicilina, endocardita cu streptococ, profilaxia
endocarditei bacteriene, faza primara din boala Lyme, infectia cu Pasteurella multocida,
erizipel, infecţii dentare

30
• tratament in care este identificat agentul patogen: angina acuta streptococica, eradicarea
infecţiei cu Helicobacter pylori (împreuna cu Claritromicina si omeprazol), infecţie urinara
cu germene sensibil
Ampicilina si amoxicilina nu au efect teratogen dovedit si se pot administra la femeia
însărcinata.

Reacţii adverse:
• reacţii alergice similare celor observate la penicilina G si penicilina V
• erupţie cutanata frecventa la pacienţii cu mononucleoza infecţioasa
• tulburări hematologice cum ar fi anemie, trombocitopenie, leucopenie - sunt rare si
reversibile
• tulburări intestinale: greaţa, vărsături, diaree, colita pseudomembranoasa
• afectare hepatica: rara si uşoara - creştere moderata a transaminazelor
• afectare cutanata: erupţie maculopapulara, foarte rar forme grave: sindrom Stevens-
Johnson

Peniciline din grupa M

Se folosesc mai ales oxacilina si cloxacilina, indicate in:
• infecţii diverse (bacteriemie, stafilococie maligna a fetei, endocardite, osteoartrita) cu
stafilococ sensibila la meticilina
• infecţii cutanate - impetigo, furuncul.
Absorbţia orala a oxacilinei este de 40% si se elimina pe cale renala sub forma activa.

Reacţii adverse:
• reacţii alergice
• tulburări digestive: greaţa, vărsături, diaree
• creştere moderata a transaminazelor
• nefropatie interstiţiala prin mecanism alergic
• leucopenie, anemie, trombocitopenie – reversibile
• encefalopatie - in cazuri rare, mai ales la pacienţii cu insuficienta renala care primesc
doze crescute.
Carboxipeniciline

31
Cel mai important reprezentant este ticarcilina, care are activitate medie pe cocii gram
pozitivi si pe bacteriile gramnegative anaerobe care nu produc betalactamaza.
Are efect sinergic împreuna cu aminoglicozidele asupra Pseudomonas aeruginosa.
Ticarcilina este un antibiotic are este rezervat utilizării exclusive in spital, pentru infectiile
grave cu bacili gramnegativi, in asociere cu aminoglicozide, după identificare si testare
terapeutica (antibiograma).boxipeniciline

Penicilina G este solubilă în apă, dar soluţia fiind instabilă, trebuie folosită în 24 h.
administrată intramuscular, se reabsoarbe complet, dând niveluri sanguine maxime după
20-30 min. Administrată pe cale orală, este inactivată de sucul gastric acid. De asemenea,
este inactivă de betalactamaza ( penicilinaza ) produsă de unele tulpini de stafilococ sau de
bacili gram-negativi. Se elimină prin urină sub formă activă. Spectrul de activitate a
antibioticului cuprinde :
▪coci gram-pozitivi ( streptococ, pneumococ, stafibcoc ) ;
▪coci gram-negativi ( meningococ )
▪bacili ( tetanic, cărbunos, perfningens ).
Este indicată pt. tratamentul anginelor, otitelor, sinuzitelor, pneumonii sau
bronhopneumonii ; erizipel, antrax, gangrenă gazoasă; lues; leptospiroze. Nu se recomandă
a fi administrată în infecţiile cu germeni rezistenţi sau la cei sensibilizaţi la antibiotic
( uneori accidentele de sensibilizare sunt foarte grave, ducând la moarte ). Înainte de
administrarea penicilinei, bolnavul va fi interogat cu grijă cu privire la alte tratamente şi la
modul cum le-a suportat. Doza zilnică de penicilină variază de la 1,2 milioane pe zi la
câteva zeci de milioane u.i pe zi, şi anume m septicemii, endocardite etc.

Penicilina V ( fenoximelil penicilină ) se administrează oral şi nu este inactivată de sucul

gastric acid. Este prezentată în comprimate de 200.000 u.i. care se administrează cu 30
min. înainte de masă sau după 3h de la masă. Se absoarbe bine din tubul digestiv. Are
aceleaşi caracteristici farmacologice ca Penicilina G, precum şi indicaşiile şi
contraindicaţiile acesteia. Uneori pot apărea greţuri şi dureri abdominale. Dozele de
Penicilina V vor fi cu 50% mai mari decât cele de Penicilină G.

Moldaminul prezentarea în flacoane de 600.000 şi 1.200.000 u.i. este o penicilină

depozit, de administrare parenterală. Administrat intramuscular se absoarbe lent, realizând

32
niveluri sanguine mici, dar de lungă durată ( 4-6 zile ), suficiente pt. a împiedica
streptococul beta-hemditic din gripa A. este folosit pt. profilaxia reumatismului
poliarticular, a luesului cât şi pt. tratamentul unor infecţii streptococide uşoare. Se
administrează intramuscular profund, în doză de 600.000-1.200.000 u.i. la interval de 4-6
zile.

Penicilinele semisintetice. Ampicilina ( aminobenzilpenicilina ) este o penicilină

semisintetică rezistentă la acizi, dar inactivată de penicilinază ( ca şi penicilina G şi V ). In
spectrul său de acţiune se cuprind şi uniigermeni gram-negativi, iar faţă de cocii gram-
pozitivi este mai slabă decât penicilina G. Este prezentată sub formă de capsule operculate
( 0,25 gr ) pt. administrare orală şi flacoane de 0,25 şi 0,5 gr. Pt. administrare parenterală.
Se absoarbe bine după administrarea orală şi parentală, se concentrează foarte bine în căile
biliare. Eliminarea se face pe cale renală, nemetabolizată. Prezintă dezavantajul că
sensibilizează organismul mai mult decât alte antibiotice. Doza zilnică pt. adult este între
2-6 gr. ( după severitatea şi localizarea infecţiei ).

Carbenicilina (Pyopen), penicilină semisintetică pt. administrare parenterală ( este

inactivată de acizi ) nu este rezistentă la penicilinază, dar are spectrul larg. Este folosită pt.
tratamentul infecţiilor severe ( meningite, infecţii urinare ), dar contraindicată la bolnavii
sensibilizaţi la late peniciline. Produce dureri după administrarea intramusculară.

Meticilina este penicilină semisintetică pt. administrare parenterală ( nu rezistă la

aciditatea sucului gastric ). Rezistă la penicilinază, de unde şi indicaţia ei pt. tratamentul
infecţiilor cu stafilococi penicilinazopozitivi. Se elimină în cea mai mare parte prin rinichi.
Este bine tolerată local şi general. Doza zilnică pt. adult variază între 4-6 gr., la interval de
4-6h.

Oxacilina ( este prezentată în flacoane de 0,25 gr. Si capsule de 0,25gr. Substanţă activă ).
Este rezistentă l apenicilinaza stafilococilor ca şi meticilina. Se administrează oral, pt. că
rezistă la acţiunea acidităţii gastrice. Este bine tolerată local şi general. Doza zilnică pe cale
orală este 2-4 gr., preferabil pe nemâncate. In bolile severe şi când calea digestivă nu este
accesibilă, se administrează intravenos sau intramuscular, la intervalle de timp egale.

33
PENICILINA V, comprimate

Substanta activa: phenoxymethyl-penicillinum

Indicaţii:
Forme uşoare si medii ale unor infecţii cu germeni sensibili la penicilina angine, otite,
scarlatina, erizipel, bronşita, pneumonie; profilactic, după anumite intervenţii chirurgicale
(otorinolaringologice, stomatologice etc.).

Contraindicaţii:
Infecţii cu germeni rezistenţi sau puţin sensibili la penicilina; intoleranta gastrica (greţuri,
vărsături); sensibilizare la penicilina, cefalosporine sau alte alergene (anamneza).

Reacţii adverse:
Deşi mai rare decât după formele injectabile de penicilina, pot apărea reacţii de tip alergic
(erupţii cutanate, reacţii de tipul bolii serului sau chiar soc anafilactic) necesitând masuri
terapeutice adecvate (vezi Penicilina G potasica).

Compoziţie:
Comprimate conţinând 400000 UI fenoximetilpenicilina.

Acţiune:
Penicilina pentru administrare per orala (nu este inactivata de sucul gastric).

Administrare:
Adulţi 1-10 milioane UI/zi in 6-8 prize (de obicei 2-3 comprimate la fiecare 4 ore); copii
pana la 6 ani: 0,05-0,2 milioane UI/kg corp/zi in 4 prize; nou-născuţi: 0,05 milioane UI/kg
corp/zi in 2-3 prize. Se administrează de preferinţa cu 30 minute înaintea meselor, cu
putina apa, fără a zdrobi sau sfărâma comprimatele in gura, sau la 3 ore după masa.

PENICILINA G POTASICA

34
Indicaţii: Infecţi cu germeni sensibili: pneumonie, empiem, meningita cu pneumococ,
endocardita cu streptococ viridans (in asociaţie cu streptomicina sau gentamicina),
meningococemie, meningita cu meningococ, infecţii severe cu anaerobi, sifilis
(neurosifilis, sifilis cardiovascular, sifilis congenital la nou-născuţi), actinomicoza, antrax,
gangrena gazoasa, tetanos, infecţii cu Listeria; sterilizarea purtătorilor de bacili difterici;
profilactic, la bolnavii cu valvulopatii care suferă intervenţii dentare (se asociază cu
streptomicina) si cu ocazia intervenţiilor pe intestin sau tractul genito- urinar (se asociază
cu streptomicina, kanamicina sau gentamicina). Se prefera penicilinei G sodice in caz de
retenţie hidrosalina.

Prezentare farmaceutica: flacoane conţinând: benzilpenicilina potasica 400 000 u.i., 1

000 000 u.i. sau 5 000 000 u.i. sub forma de pulbere pentru prepararea de soluţie
injectabila.

Acţiune terapeutica : Antibiotic bactericid fata de cocii grampozitivi si gramnegativi, unii

bacili grampozitivi, spirochete si actinomicete. Sunt îndeosebi sensibili streptococii,
pneumococii, gonococii, meningococii, germenii cangrenei gazoase, bacilul cărbunos,
actinomicetele, spirochetele; majoritatea tulpinilor de stafilococ au devenit rezistente
(stafilococi penicilinazo-secretori). Efectul antibacterian este rapid si de durata relativ
scurta. Realizează concentraţii plasmatice mari (comparativ cu Penicilina V si cu
Moldamin).

Mod de administrare: In injecţii intramusculare, in injecţii intravenoase sau in perfuzii

intravenoase, obişnuit 1 200 000-6 000 000 u./zi la adulţi si 400 000-1 200 000 u./zi la
copii , fracţionat, la 4-8 ore interval; in infecţiile grave, injecţii sau perfuzii intravenoase cu
10-50 milioane u.i./zi.

Reacţii adverse: Reacţii alergice: urticarie (relativ frecvent), edem angioneurotic, febra,
inflamaţii articulare (rar), dermatita exfoliativa, soc anafilactic (foarte rar) - atentie! sunt
posibile accidente anafilactice acute letale, suprainfecţii cu Proteus , Pseudomonas,
Candida ; convulsii (la doze mari, intravenos), anemie hemolitica, leucopenie,
trombocitopenie , nefropatii (la dozele mari, rareori); reacţie Herxheimer, uneori, la prima
injecţie de penicilina in sifilis; durere la locul injecţiei intramusculare.

35
Contraindicaţii: Alergie la penicilina - instituirea tratamentului cu Penicilina G sau alte
peniciline (alergia este încrucişata), pe orice cale si in orice doze, impune investigarea
anamnestica îngrijita, pentru decelarea eventualelor reacţii alergice specifice in antecedente
si evitarea accidentelor de acest tip; prudenta la bolnavii cu diferite afecţiuni alergice;
folosirea in aplicaţii locale trebuie evitata (provoacă frecvent sensibilizare ). Prudenta când
se administrează doze mari la bolnavii cu insuficienta cardiaca (aport de potasiu ). Poate
interfera cu determinarea urobilinogenului si a glucozei urinare .

AMPICILINA , capsule

Indicaţii: Infecţii urinare , biliare, digestive provocate de germeni gramnegativi,

Salmonellae, Shigellae, E. coli, Proteus , meningite, endocardite, septicemii, infecţii
respiratorii in special in cele cu H-influenzae; gonoree; piodermite, abcese, furuncule,
infecţii chirurgicale.

Compoziţie: Capsule operculate conţinând ampicilina trihidrat echivalent la 250 mg

ampicilina anhidra. Plicuri a 1 g si 2 g pulbere granulata efervescenta conţinând ampicilina
trihidrat echivalent la 125 mg si, respectiv, 250 mg ampicilina anhidra. Flacoane continand
ampicilina sodica corespunzător la 250 mg, 500 mg, 1 g si 2 g ampicilina anhidra sub
forma de pulbere pentru prepararea de solutii injectabile.
Acţiuni farmacoterapeutice: Penicilina semisintetica cu spectru larg de acţiune, cuprinzând
in afara germenilor sensibili la penicilina G si enterococi, listerii, Haemophilus influenzae,
Salmonellae, Shigellae si pentru concentraţii mari, E. coli si unele specii de Proteus .
Amplicilina fiind distrusa de penicilinaza este inactiva fata de germenii penicilinazo-
secretori. Fata de germenii grampozitivi ampicilina este mai puţin activa decât penicilina
G. Rezistenta diferitelor tulpini se poate instala frecvent in cursul terapiei. Uneori prezintă

36
rezistenta încrucişata cu penicilina G, carbenicilina, cefalosporine. Ampicilina este activa
pe cale orala, se elimina sub forma activa prin urina si prin bila.

Mod de administrare: Adulţi: oral 2-4-6 g/zi fracţionat la interval de 6 ore, cu 1/2-1 ora
înainte de mese. In infecţii severe se injectează i.m. sau i.v. 4-8 g/zi, fracţionat la 4-6 ore.
Copii: oral 50-200 mg/kg corp/zi in 4 prize. In meningite 200-400 mg/kg corp/zi in 3-4
prize. Intrarahidian in completarea tratamentului se administrează o singura data pe zi 5 mg
la sugar, 10 mg la copilul mic si 15-25 mg la copilul mare sau adult, folosind o soluţie cu
concentraţia de 5 mg/ml.

Prepararea soluţiilor: Pentru administrarea i.m. conţinutul unui flacon se dizolva in 1,5
ml apa distilata sterila si se injectează profund. Pentru injectarea i.v. conţinutul unui flacon
se dizolva in 10-20 ml apa distilata sau soluţie fiziologica sterila. Se agita energic pentru
dizolvarea întregii cantităţi de substanţa. Soluţiile se inactivează rapid prin păstrare, chiar
la frigider, de aceea se vor prepara imediat înainte de întrebuinţare. Conţinutul unui plic se
dizolva in 40-50 ml de lichid; soluţia se bea imediat.

Reacţii adverse: Relativ frecvent reacţii alergice: prurit, erupţii cutanate, urticarie, edem
angio-neurotic, febra, tulburări gastro-intestinale (inapetenţa, greaţa, vărsături, diaree ,
dureri abdominale), cresterea tranzitorie a GOT; foarte rar anemie, trombocitopenie ,
purpura trombocitopenica si agranulocitoza de natura alergica, de obicei reversibile la
oprirea tratamentului; suprainfectiile intestinale cu Candida , Klebsiella sau Pseudomonas.

Contraindicaţii si precauţii: Alergie la penicilina; mononucleoza infecţioasa. Prudenta la

bolnavii cu insuficienta renala (posologie redusa).

Prezentare farmaceutica: Flacoane cu 20 capsule sau blistere a 10 capsule. Plicuri

termosudate cu 1 g si 2 g pulbere. Cutii cu 25, 50 sau 100 flacoane a 0,250 g, 0,500 g, 1 g
si 2 g pulbere injectabila.

AMPICILINA , soluţie injectabila

Compoziţie
Capsule operculate conţinând ampicilina trihidrat echivalent la 250 mg ampicilina anhidra.

37
Plicuri a 1 g si 2 g pulbere granulata efervescenta conţinând ampicilina trihidrat echivalent
la 125 mg si, respectiv, 250 mg ampicilina anhidra. Flacoane conţinând ampicilina sodica
corespunzător la 250 mg, 500 mg, 1 g si 2 g ampicilina anhidra sub forma de pulbere
pentru prepararea de soluţii injectabile.

Prezentare farmaceutica
Flacoane cu 20 capsule sau blistere a 10 capsule. Plicuri termosudate cu 1 g si 2 g pulbere.
Cutii cu 25, 50 sau 100 flacoane a 0,250 g, 0,500 g, 1 g si 2 g pulbere injectabila.

Indicaţii
Infecţii urinare, biliare, digestive provocate de germeni gramnegativi, Salmonellae,
Shigellae, E. coli, Proteus, meningite, endocardite, septicemii, infecţii respiratorii in
special in cele cu H-influenzae; gonoree; piodermite, abcese, furuncule, infecţii
chirurgicale.

Mod de administrare
Adulţi: oral 2-4-6 g/zi fracţionat la interval de 6 ore, cu 1/2-1 ora înainte de mese. In
infecţii severe se injectează i.m. sau i.v. 4-8 g/zi, fracţionat la 4-6 ore. Copii: oral 50-200
mg/kg corp/zi in 4 prize. In meningite 200-400 mg/kg corp/zi in 3-4 prize. Intrarahidian in
completarea tratamentului se administrează o singura data pe zi 5 mg la sugar, 10 mg la
copilul mic si 15-25 mg la copilul mare sau adult, folosind o soluţie cu concentraţia de 5
mg/ml.

Reacţii adverse
Relativ frecvent reacţii alergice: prurit, eruptii cutanate, urticarie, edem angio-neurotic,
febra, tulburări gastro-intestinale (inapetenţa, greaţa, vărsături, diaree, dureri abdominale),
creşterea tranzitorie a GOT; foarte rar anemie, trombocitopenie, purpura trombocitopenica
si agranulocitoza de natura alergica, de obicei reversibile la oprirea tratamentului;
suprainfectiile intestinale cu Candida, Klebsiella sau Pseudomonas.

Contraindicaţii si precauţii
Alergie la penicilina; mononucleoza infecţioasa. Prudenta la bolnavii cu insuficienta renala
(posologie redusa).

38
Acţiuni farmacoterapeutice Penicilina semisintetica cu spectru larg de acţiune,
cuprinzând in afara germenilor sensibili la penicilina G si enterococi, listării, Haemophilus
influenzae, Salmonellae, Shigellae si pentru concentraţii mari, E. coli si unele specii de
Proteus. Amplicilina fiind distrusa de penicilinaza este inactiva fata de germenii
penicilinazo-secretori. Fata de germenii grampozitivi ampicilina este mai puţin activa decât
penicilina G. Rezistenta diferitelor tulpini se poate instala frecvent in cursul terapiei.
Uneori prezintă rezistenta încrucişata cu penicilina G, carbenicilina, cefalosporine.
Ampicilina este activa pe cale orala, se elimina sub forma activa prin urina si prin bila.

OXACILINA FORTE

Indicaţii : Este antibioticul de elecţie în infecţiile stafilococice localizate la diferite nivele:

ţesut cutanat, ţesut osos, tract respirator, urechea medie, tract urinar , organe urogenitale.
Este recomandat în infecţii stomatologice cu stafilococ , infecţii mixte cu streptococ si
stafilococi penicilinazo-rezistenti.
În asociere cu ampicilina se poate folosi în tratamentul infecţiilor cu gramnegativi pentru a
proteja ampicilina de inactivare.
Calea parenterala se utilizează de regula pentru septicemii si endocardite. Se poate folosi
ca tratament preventiv de scurta durata în intervenţiile chirurgicale, cu risc înalt (intervenţii
ortopedice, cardiovasculare). Se recomanda evitarea utilizării în infecţii cu germeni
sensibili la penicilina G, în sifilis, gonoree.

Contraindicaţii :
Alergie la peniciline.

39
Precauţii la nou-născuţi si la bolnavii cu insuficienta hepatica. Prudenta la alergici si
bolnavi bronsici. Nu este indicata pe cale orala în infecţii grave.

Reacţii adverse : Incidenta reacţiilor adverse este scăzuta: manifestări alergice: urticarie,
eozinofilie, rar soc anafilactic; manifestări gastrice: greaţa, voma, diaree ; suprainfecţii cu
Pseudomonas, Proteus , Candida , foarte rar enterocolita pseudomembranoasa; rareori
creşteri moderate ale transaminazelor, hepatita ; reacţii hematologice reversibile: anemie,
trombocitopenie , leucopenie.

Compoziţie :
Oxacilina 250 mg; Oxacilina Forte 500 mg - capsule continând cantitatea echivalenta de
oxacilina sodica monohidrat echivalenta cu 250, respectiv 500 mg oxacilina. Oxacilina 500
mg; Oxacilina 1 g - pulbere pentru solutie injectabila continând oxacilina sodica
corespunzătoare la 500 mg, respectiv 1 g oxacilina .

Acţiune :
Oxacilina face parte din grupa penicilinelor de semisinteza antistafilococice. Datorita
radicalului izoxazolil grefat pe nucleul penicilanic este împiedicata stereochimic acţiunea
beta-lactamazelor, antibioticul fiind eficient asupra majorităţii tulpinilor de stafilococi
penicilinazo-secretori. Spectrul microbian este identic cu al penicilinei G, dar intensitatea
acţiunii este mult mai mica. Este utilizata în special pentru acţiunea sa antistafilococica
sinergica cu a aminoglicozidelor. Rezistenta unor germeni gramnegativi (Neisseria sp.,
Enterobacteriaceae, Pseudomonas) se datorează imposibilităţii de a penetra în interiorul
celulei bacteriene datorita unei afinităţi scăzute pentru proteinele membranare. Prezintă o
absorbţie suficient de buna după administrare orala (30%), care asigura concentratii
terapeutice de 1,65 microg/ml după o ora de la administrarea unei doze unice de 250 mg.
Legarea de proteinele plasmatice este de 92-95%. Se distribuie în tot organismul, inclusiv
la nivelul oaselor si în lichidele pleural, sinovial, pericardic si peritoneal. Timpul de
înjumatatire este de 30-40 minute, necesitând o administrare la intervale de 4-6 ore.
Metabolizarea este rapida, 45% trecând în forme inactive terapeutic. Eliminarea se
realizeaza preponderent renal, prin filtrare glomerulara si secreţie tubulara. Datorita
metabolizarii rapide oxacilina nu se acumulează în organism la pacienţii cu insuficienta
renala.

40
Administrare :
Adulţi: oral 500 mg la fiecare 6 ore, minim 5 zile, cu o ora înainte sau doua ore după mese.
Doza maxima este de 6 g în 24 de ore. Parenteral 1 g la 12 ore. Maxim 12 g/zi. Copii: 50
mg/kg corp/zi fracţionat în 4 prize. I.m. 50 mg/kg corp/zi. În infecţii grave se poate creste
pâna la 300 mg/kg corp/zi.
Doza : 500mg
Ambalaj : Cutie x 1 blist. x 10 caps.; (1 an)

MOLDAMIN, flacoane a 600000 UI

Indicaţii profilactice: Moldaminul este indicat in prevenirea infecţiilor cu streptococ

hemolitic (scarlatina, angine, reumatism Sokolski-Bouillaud), precum si in sifilis.

Compozitie: Moldaminul este o forma de penicilina depozit pentru administrare

parenterala care conţine 600000 UI N.N. dibenzil-aethylendiamindipenicillinum G pe
flacon.

Mod de acţiune: Moldaminul are un spectru de activitate anti -microbiana asemănător

celui dat de sarea de potasiu a penicilinei G cristalizata.
Datorita solubilităţii sale scăzute (0,02%) administrarea Moldaminului asigura: O resorbtie
lenta si prelungita dar utila timp de mai multe zile, proprietăţi care-i conferă calitatea de
penicilina depozit; Aceasta penicilinemie prelungita nu este insa destul de crescuta ceea ce
il face indicat in special in infecţii cu germeni foarte sensibili si constant sensibili la
penicilina: streptococ beta-hemolitic si Treponema Palidum.

Indicaţii: Având in vedere proprietăţile mai sus arătate Moldaminul este indicat înainte de
toate in infecţiile cu germeni foarte sensibili si constant sensibili la penicilina (streptococi
beta-hemolitici si Treponema Palidum) si numai in anumite etape si forme clinice ale
infecţiilor respective, precum si in scop profilactic. Scarlatina (forme medii si uşoare): in
cadrul tratamentului de sterilizare de streptococ se va începe cu penicilina cristalizata sau
efitard (endocilin) in doze si pe o durata dictata de caz (2-4 zile) dupa care se vor aplica 2

41
flacoane de Moldamin, cate unul la 3-4 zile. Durata totala a tratamentului cu penicilina va
acoperi astfel 10 zile. Angine cu streptococ beta-hemolitic: se va urma aceeaşi schema ca
mai sus in scarlatina. Erizipel : aceeaşi schema de mai sus. Purtători de streptococi
hemolitici: vor primi cate un flacon de Moldamin la 3 zile interval (total 2 flacoane).
Glomerulonefrita acuta difuza: după primele 10 zile de tratament cu penicilina cristalina
sau efitard (endocilin). Moldaminul este indicat in intervale de 3-4 zile pentru a împiedica
reinfecţiile cu streptococi hemolitici. Reumatismul Sokolski Bouillaud (faza acuta) la fel ca
la glomerulonefrita. Sifilis : după schemele de tratament in vigoare. In afara tratamentelor
preventive si a sifilisului primar recent sero-negativ, când Moldaminul se poate administra
chiar la inceputul tratamentului, bolnavul va fi pregătit in prealabil in scopul evitării
reactiilor de tip Herxheimer. Pregătirea se va face prin administrarea a doua injecţii de
bismut si apoi prin administrarea timp de 1-3 zile de penicilina cristalina in doze de
100000-400000 UI/zi, in mod progresiv. Pregătirea se va face cu atenţie deosebita in
cazurile de sifilis la gravide si de sifilis cardio-vascular. După aceasta pregătire,
Moldaminul se va administra in doze de 1200000 UI cate 2 injecţii pe săptămâna. Infecţiile
cutanate primitive sau secundare, cu germeni foarte sensibili la penicilina. O.R.L. Afecţiuni
inflamatoare cu agenţi patogeni sensibili la penicilina si la care este indicata forma de
penicilina depozit.

Contraindicaţii: Persoanele sensibilizate la penicilina G sau celelalte forme de penicilina.

Este, de asemenea, contraindicata in infecţiile determinate de germeni penicilinosensibili,
dar care necesita nivele sanguine ridicate sau mijlocii in care cazuri se administrează
penicilina cristalizata, efitard (endocilin) sau propamicin (policilin). Nu se recomanda la
copii in primul an de viata, precum si la hipotrofici in prima copilarie (pana la 2 1/2 ani).

Tehnica de administrare: Administrarea Moldaminului se face numai la indicatia si sub

supravegherea medicului. Se introduc in fiola 3-4 ml soluţie izotona de clorura de sodiu
sterila sau apa distilata, se agita puternic si se obţine o suspensie care se injectează cu
ajutorul unui ac gros profund intramuscular pentru a evita reacţiile locale. Este strict
interzisa utilizarea seringilor din material plastic.
Forma de prezentare: Flacon cu 600.000 UI N.N. dibenzilaethylendiamin-dipenicillinum
G. Cutie cu 25, 50 sau 100 flacoane a 600.000 UI
N.N.`dibenzilaethylendiamindipenicillinum G.

42
Condiţii de păstrare: Moldaminul se păstrează in ambalaj original la loc uscat si la
temperatura camerei.

Amoxicilina

Amoxicilina 250 mg;

Amoxicilina Forte 500 mg – capsule conţinând cantitatea echivalenta de trihidrat de
amoxicilina corespunzatoare la 250, respectiv 500 mg amoxicilina baza.
Amoxicilina 125 mg/5 ml;
Amoxicilina 250 mg/5 ml,
Amoxicilina 375 mg/5 ml – pulbere suspendabila pentru prepararea a 60 ml suspensie
orala, continand 1,5 g, 3 g, respectiv 4,5 g amoxicilina anhidra sub forma de trihidrat si
excipienti pana la 30 g.
O linguriţa dozatoare (5 ml suspensie) conţine 125 mg, 250 mg, respectiv 4,5 g
amoxicilina anhidra sub forma de trihidrat.
Suspensia reconstituita are gust dulce aromat de frăguţe.

Acţiune terapeutica
Face parte din grupul penicilinelor de semisinteza cu spectru larg, inhiba mai multe specii
microbiene decât penicilina G naturala. Influenteaza toti germenii sensibili la penicilina G
(coci si bacili gram pozitivi, coci gram negativi, spirochete), cu acţiune in general mai
slaba decât aceasta. Are efect slab sau nul asupra stafilococilor penicilinazo-secretori. Are
efect asupra unor bacili gram negativi (E.coli, Haemophilus influenzae, Salmonella,
Shigella, Enterobacter, Klebsiella, Brucella, Proteus mirabilis). Spectrul de activitate este
asemănător ampicilinei, dar efectul bactericid este mai intens.
Următoarele microorganisme sunt sensibile la amoxicilina: Activitate CMI in vitro 0,01-
0,1 mg/l 0,1-1 mg/l 1-10 mg/l
43
Gram pozitivi:
Streptococcus pneumoniae
Staphilococcus aureus*
Streptococcus faecalis Streptococ α si Beta hemolitic
Listeria monocytogenes

Gram negativi:
Helicobacter pilori
Haemophilus influenzae
Salmonella spp
Neisseria gonorrhoeae
Pasteurella multocida
Shigella sonnei
Neisseria meningitidis
Borrelia burgdorfei
Proteus mirabilis
Escherichia coli

Tulpini nesecretoare de penicilinaza.

Amoxicilina este inactivata de penicilinaza. Streptococii de grup alfa-beta hemolitici sunt
mai putin sensibili in vitro la amoxicilina decât la penicilinele G si V: CMI fiind de 0,02
pentru amoxicilina, respectiv 0,005 (penicilina G) si 0,01 (penicilina V).
Nu sunt sensibile la amoxicilina: Acinetobacter, Citrobacter, Proteus indol pozitiv,
Providentia, Pseudomonas, Serratia, Chlamidia, Mycoplasma, Rickettsia. Pe cale orala are
o biodisponibilitate net superioara ampicilinei. Prezintă reacţii adverse mai reduse la copil.
Se absoarbe 80% din doza administrata oral; dupa doza de 250 mg a jeun realizează
concentraţia maxima sanguina de 5 g/ml. Absorbtia nu este practic influentata de alimente,
putând fi administrat oricând in raport cu mesele. Legarea de proteinele serice este de 17%.
Traversează bariera placentara si se excreta in laptele matern in cantităţi mici. Datorita
ciclului enterohepatic, amoxicilina atinge concentraţii ridicate inbila, dar inferioare
ampicilinei. Biotransformarea se face in proporţie mica, 20% este biodegradata in acid
penicilinoic. Se elimina renal, prin filtrare glomerulara si secreţie tubulara, in cea mai mare

44
parte netransformat, 64% in primele 6 ore, dar este întârziata de probenecid. Dupa o doza
terapeutica nivelele serice se menţin eficace timp de 6 ore. Semiviata este de o ora la
persoanele sănătoase si de 7 ore când clearance-ul creatininei scade la 10 ml/min, la nou-
născuţi este de 3 ore.

Indicaţii
In infecţiile aparatului respirator are avantajul ca difuzează bine, menţinându-si eficacitatea
si după ce procesul inflamator local si permeabilitatea ţesuturilor scade, fiind mai eficace
decât ampicilina: sinuzite, otite, faringite bacteriene, bronşita acuta si episoadele acute ale
bronşitei cronice; infecţii din sfera ORL si stomatologica; infecţiile cailor genitourinare:
cistite, pielonefrite, gonoree; enterocolite; se recomanda in profilaxia endocarditei
infectioase, in cazul unor intervenţii chirurgicale la pacienţii cu risc.

Mod de administrare
Infecţii de gravitate medie:
-adulti si copii peste 10 ani: 250 mg de trei ori pe zi (la optore);
-copii pana la 2 ani: 62,5 mg de trei ori pe zi, intre 2 – 10 ani:125 mg de trei ori pe zi.
In cazuri grave dozele pot fi mărite.
In gonoree se administrează o doza unica de 3 g.
In febra tifoida: la adulţi 2 – 4 g pe zi, timp de 14 zile; la copii 62,5 g pe zi timp de 21 zile.
La purtători de bacili tifici 2 – 4 g pe zi, pana la negativarea coproculturii.
In enterocolite 1 – 2 g pe zi.
In episoadele acute ale bronşitei cronice: 3 g de doua ori pe zi timp de 3 zile.
Pentru profilaxia endocarditei infecţioase: 3 g cu o ora înaintea intervenţiei chirurgicale.
Posologie in caz de insuficienta renala:
Clearance creatininic Doza/ administrare Interval intre prize 10 – 30 ml/min 500 mg –1 g
12 h ;<10 ml/min 250 mg – 500 mg 12 h
Tratamentul cu amoxicilina se continua 2 – 3 zile după dispariţia simptomelor clinice.

Contraindicaţii
Hipersensibilitate la beta-lactamine, leucemie limfoida acuta, mononucleoza infecţioasa.

Precauţii

45
Alergia la beta-lactamine trebuie depistata printr-o anamneza prealabila. Alergia
încrucişata cu cefalosporinele este frecventa: 10-15% din cazuri. Se recomanda controlul
funcţiei hepatice, renale si hematologice pe întreaga durata a tratamentului.

Sarcina si alăptare
Administrarea amoxicilinei pe timpul sarcinii nu duce la efecte teratogene sau embriopate.
Se impune totuşi prudenta ca si in timpul alăptării. Se va lua in considerare si posibilitatea
apariţiei unei reacţii alergice la sugarii hipersensibili la peniciline.

Interacţiuni medicamentoase
Nu se va asocia amoxicilina cu chimioterapice bacteriostatice. Probenecidul inhiba excreţia
renala a amoxicilinei crescând valoarea timpului de injumatatire. S-a semnalat si o posibila
diminuare a eficacităţii contraceptivelor orale in cazul administrării lor, simultan cu
antibioticul. Aminopenicilinele pot sa reducă concentraţia plasmatica a sulfasalazinei. Nu
se asociază cu Allopurinol – risc crescut de reacţii cutanate. Influenţarea testelor de
laborator: La doze mari amoxicilina poate influenta dozarea glicemiei, dozarea proteinelor
totale din ser prin reacţii de culoare (ninhidrina, reacţia Ehrlich), determinarea glicozuriei
prin metoda semicantitativa colorimetrica, dozarea estriolului la femeia însărcinata.

Supradozare
In caz de supradozare pe cale orala pot apărea vărsături, diaree. Se administrează cărbune
activ si un aport important de lichide. La doze masive se produc concentraţii urinare
ridicate, putându-se ajunge la cristalurie chiar daca se intervine cu o hidratare adecvata
pentru menţinerea unui volum urinar suficient. La pacienţi cu insuficienta renala severa
amoxicilina poate fi eliminata prin hemodializa.

Reacţii adverse
In mod excepţional pot apărea reacţii alergice acute de tipul socului anafilactic. Ca si in
cazul celorlalte peniciline sunt posibile următoarele manifestări: greţuri, vărsături, diaree,
dispepsii, dureri abdominale, apariţia glositei sau stomatitei. Acestea nu necesita
întreruperea tratamentului. Daca se administrează in timpul mesei se reduce incidenta
tulburărilor digestive.

46
Eritemul “din a 5-a zi” se intalneste la 2 % dintre pacienţii trataţi cu aminopeniciline.
Incidenta lui este mai ridicata la cei ce suferă de mononucleoza infecţioasa sau leucemie
limfoida. Reacţiile imunoalergice adevărate manifestate prin rash cutanat si urticarie apar
mai puţin frecvent, dar necesita oprirea imediata a tratamentului si evitarea oricărei
administrări ulterioare a beta-lactaminelor. Pot surveni suprainfecţii cu germeni rezistenţi;
s-a semnalat si creşterea tranzitorie si moderata a transaminazelor, nefrite interstiţiale
acute, anemie, leucopenie, trombopenie – toate tulburări reversibile.

Augmentin

Augmentin este un agent antibiotic cu un spectru de activitate deosebit de larg, împotriva

agenţilor bacterieni patogeni intalniti de obicei in practica medicala generala si in spital.
Activitatea inhibitori a clavulanatului de potasiu asupra beta-lactamazelor extinde spectrul
amoxicilinei la o gama larga de microorganisme, inclusiv la multe dintre cele rezistente la
alte antibiotice beta-lactamice.

Indicaţii :
Preparatele de Augmentin oral sunt indicate in tratamentul de scurta durata al infecţiilor
bacteriene cu următoarele localizări:
Infecţii ale tractului respirator superior (inclusiv nas, gat si urechi): de exemplu,
amigdalite, sinuzite, otite medii.
Infecţii ale tractului respirator inferior: de exemplu, bronşite acute si cronice, pneumonie
lobara, bronhopneumonie.
Infecţii ale tractului genito-urinar: de exemplu, cistite, uretrite, pielonefrite, gonoree;
Infecţii ale pielii si ţesuturilor moi.
Infecţii osteo-articulare. Infecţii dentare: de exemplu, abcese alveolodentare.
Alte infecţii: de exemplu, avort septic, infecţii puerperale, infecţii intraabdominale.

47
Deşi Augmentin este indicat doar in situaţiile de mai sus, orice infectie produsa de
microorganisme sensibile la amoxicilina poate fi tratata cu Augmentin. De aceea, infecţii
mixte cu microorganisme sensibile la amoxicilina si microorganisme producătoare de beta-
lactamaza si sensibile la Augmentin pot sa nu necesite adăugarea altui antibiotic.
Augmentin este bactericid pentru un număr mare de microorganisme incluzând:
Germeni gram pozitivi: Aerobi- Streptococcus faecalis, Streptococcus pyogenes,
Staphylococcus aureus; Stafilococi coagulazo-negativi (inclusiv Staphylococcus
epidermidis), Bacillus anthracis, Streptococcus pneumoniae, Streptococcus viridans,
Corynebacterium spp, Listeria monocytogenes; Anaerobi: Clostridium spp., Peptococcus
spp., Peptostreptococcus;
Germeni gram negativi: Aerobi- Haemophilus influenzae, Proteus mirabilis, Klebsiella
spp., Shigella spp., Neisseria meningitidis, Brucella spp., Pasteurella multocida, Moraxella
catarrhalis, Escherichia coli, Proteus vulgaris, Salmonella spp., Bordetella pertussis,
Neisseria gonorrhoeae, Vibrio cholerae, Helicobacter pylori, Gardnerella vaginalis;
Anaerobi: Bacteroides spp. (inclusiv Bacteroides fragilis), Fusobacterium spp., Leptospira
ictero-haemorrhagiae, Treponema pallidum; Altii: Borrelia burgdorferi, Chlamidiae.

Mod de administrare
Dozele utilizate in tratamentul infecţiilor:
Adulţi si copii peste 12 ani: un comprimat de 625 mg de 2 ori pe zi in tratamentul
infecţiilor uşoare si medii, fără potenţial de evoluţie severa. In infecţiile severe, cate un
comprimat de 1 g de 2 ori pe zi. Terapia poate fi începuta parenteral si continuata cu
preparate orale.
Copii: doza zilnica recomandata este de 25 mg/kg corp/zi administrata divizat la fiecare 8
ore. Mai jos se prezintă indicaţiile de dozare pentru copii.

Augmentin suspensie:

Copii intre 3 luni-1 an: 25 mg/kgcorp/zi; de exemplu, un copil cu o greutate de 7,5 kg va

necesita 2 ml de Augmentin suspensie 156 mg/5 ml de 3 ori pe zi.
Copii intre 1-6 ani (10-18 kg): 5 ml Augmentin suspensie 156 mg/5 ml de 3 ori pe zi. Copii
peste 6 ani (18-40 kg): 5 ml Augmentin suspensie 312 mg/5 ml de 3 ori pe zi.

48
In infectii mai severe, doza poate fi crescuta pana la 50 mg/kg corp/zi si administrata
divizat la 8 ore.
Comprimatele de Augmentin de 625 mg sau de 1 g nu sunt recomandate copiilor in varsta
de 12 ani sau mai mici.
Posologia in infecţiile dentare (de exemplu: abcese alveolodentare):
Adulţi si copii de peste 12 ani: se administrează un comprimat de Augmentin de 625 mg de
doua ori pe zi, timp de cinci zile.
Posologia in afecţiuni renale:
Adulţi:Afecţiuni uşoare (clearance creatinina 30 ml/min): nu sunt necesare modificări ale
dozelor. Afecţiuni moderate (clearance creatinina 10-30 ml/min): un comprimat de 625 mg
la 12 ore. Comprimatele de 1 g nu sunt recomandate. Afecţiuni severe (clearance creatinina
10 ml/min): cel mult 1 comprimat de 625 mg la 24 ore. Comprimatele de 1 g nu sunt
recomandate.
Copii: Afecţiuni uşoare (clearance creatinina 30 ml/min): nu sunt necesare modificări ale
dozelor. Afecţiuni moderate (clearance creatinina 10-30 ml/min): amoxicilina maximum 15
mg/kg corp la 12 ore. Afecţiuni severe (clearance creatinina 10 ml/min): amoxicilina
maximum 15 mg/kg corp/zi, intr-o doza unica.
Posologia in afecţiuni hepatice:
Se va administra cu prudenta; se va monitoriza funcţia hepatica la intervale regulate.
Fiecare comprimat de 625 mg Augmentin conţine 0,63 mmoli (25 mg) de potasiu. Oral:
comprimate sau sirop. Pentru evitarea apariţiei intolerantei gastrointestinale, Augmentin se
va administra imediat înainte de masa. Absorbţia Augmentinului este favorizata atunci
când acesta se administrează la începutul mesei. Pentru prepararea siropului, iniţial agitaţi
flaconul cu pulbere. Adăugaţi apoi volumul de apa înscris pe eticheta si agitaţi bine sau
iniţial adăugaţi 2/3 din cantitatea de apa, agitaţi, apoi completaţi pana la linie. Se lasă apoi
5 minute pentru a asigura dizolvarea totala a pulberii. Odată dizolvat, Augmentin sirop
trebuie păstrat in frigider si utilizat intr-un interval de cel mult 7 zile. Se agita bine flaconul
înaintea fiecărei administrări. Tratamentul cu Augmentin nu trebuie prelungit peste 14 zile
fără avizul medicului.

Contraindicaţii :

49
Hipersensibilitate la beta-lactamine, de exemplu peniciline si cefalosporine. Antecedente
de disfuncţii hepatice/icter asociate cu administrarea de Augmentin sau de peniciline.

Reacţii adverse
Efectele adverse, ca si la amoxicilina, sunt rare si in majoritate tranzitorii si de intensitate
mica. Au fost raportate diaree, indigestie, greţuri, vărsături, colite pseudomembranoase si
candidoze intestinale. Greaţa, de altfel rara, este mai frecvent asociata cu dozele orale
crescute. Daca efectele adverse gastrointestinale apar la terapia orala, ele pot fi reduse prin
administrarea de Augmentin la începutul meselor. O creştere moderata de ASAT si/sau
ALAT a fost remarcata la pacienţii care au urmat tratament cu antibiotice din clasa
ampicilinelor, dar semnificaţia acestei creşteri este necunoscuta. Rar in cursul tratamentului
cu Augmentin s-au semnalat hepatite si ictere colestatice. Ele pot fi severe si se pot
menţine câteva luni. Au fost raportate ca apărând predominant la adulţi sau vârstnici si uşor
mai frecvent la barbari. Semnele si simptomele pot apărea in timpul tratamentului, dar sunt
mai frecvent întâlnite după întreruperea acestuia pana la o perioada de 6 săptămâni.
Reacţiile hepatice sunt de regula reversibile.
Totuşi, in câteva cazuri extrem de rare, s-a semnalat decesul. Acestea au fost aproape
întotdeauna cazuri asociate cu afecţiuni grave sau cu medicaţii concomitente. Uneori poate
apărea rash urticaria si eritematos. Au fost semnalate cazuri rare de eritem multiform,
sindrom Stevens-Johnson, necroza epidermica toxica si dermatite exfoliative. Tratamentul
trebuie întrerupt la apariţia oricăruia dintre aceste tipuri de rash. Ca si pentru alte
antibiotice beta-lactamice, s-au semnalat angioedem si anafilaxii. Rar pot apărea nefrite
interstiţiale. Ca si pentru alte antibiotice, incidenta reacţiilor adverse gastrointestinale poate
fi crescuta la copiii sub 2 ani. Totuşi, in studiile clinice, numai 4% dintre copiii sub 2 ani au
necesitat întreruperea tratamentului. Ca si in cazul altor beta-lactamine, s-au raportat
leucopenie tranzitorie, trombocitopenie tranzitorie si rar anemie hemolitica.

Precauţii :
La unii pacienţi care au urmat tratament cu Augmentin s-au observat modificări ale testelor
funcţionale hepatice. Semnificaţia clinica a acestor modificări nu este certa, dar Augmentin
trebuie utilizat cu atenţie la pacienţii care prezintă disfuncţii hepatice evidente severe.
Icterul colestatic a fost rar semnalat, fiind de regula reversibil, uneori si sever. Semnele si
simptomele pot sa nu devina evidente o perioada de pana la 6 saptamani de la intreruperea

50
tratamentului. La pacienţii cu afecţiuni renale moderate sau severe, dozele de Augmentin
trebuie ajustate conform recomandărilor de la Posologie. La pacienţii cu penicilino-terapie
s-au înregistrat ocazional cazuri severe sau fatale de reacţii de hipersensibilitate
(anafilaxie). Aceste reacţii apar cu precădere la indivizii care au prezentat in antecedente
hipersensibilitate la penicilina. Daca apare o reacţie alergica, tratamentul cu Augmentin
trebuie întrerupt si instituit un tratament alternativ adecvat. Reactiile anafilactice serioase
necesita un tratament de urgenta cu adrenalina. De asemenea, ar putea necesita
oxigenoterapie, administrare intravenoasa de steroizi si reanimare respiratorie pana la
intubaţie. La pacienţii care au primit amoxicilina rash-ul eritematos a fost asociat cu
mononucleoza infecţioasa. Administrarea prelungita poate duce, de asemenea, la creşterea
microorganismelor rezistente. Suspensia de Augmentin conţine 12,5 mg de aspartam per
doza de 5 ml si de aceea trebuie administrat cu prudenta in fenilcetonurie.
Utilizarea in timpul sarcinii si alăptării: Studiile de reproducere la animale (şoareci si
sobolani) cărora li s-a administrat Augmentin nu au evidenţiat efecte teratogene. Exista o
experienţa limitata in ceea ce priveşte utilizarea de Augmentin in timpul sarcinii. Ca si in
cazul tuturor medicamentelor, terapia cu Augmentin in timpul sarcinii trebuie evitata, in
special in primul trimestru de sarcina, utilizându-se numai atunci când medicul considera
administrarea absolut necesara. Augmentin poate fi administrat in perioada alăptării. Cu
excepţia riscului de sensibilizare, asociat cu o excreţie in cantitate mica in laptele matern,
nu au fost remarcate efecte negative asupra copilului alăptat.

Interacţiuni medicamentoase :
La unii pacienţi trataţi cu Augmentin s-a constatat o prelungire a timpului de protrombina
si a timpului de sângerare. Augmentin trebuie utilizat cu atenţie la pacienţii care urmează
un tratament cu anticoagulante. Nu se recomanda administrarea concomitenta de
probenecid. Probenecidul scade secreţia tubulara renala a amoxicilinei. Utilizarea
concomitenta cu Augmentin poate duce la menţinerea unui nivel sangvin crescut al
amoxicilinei, dar nu si a acidului clavulanic. Administrarea concomitenta a alopurinolului
si ampicilinei creste semnificativ incidenta rash-ului la pacienţii care urmează tratament cu
ambele medicamente, comparativ cu pacienţii care urmează tratament doar cu ampicilina.
In orice caz, este cunoscut faptul ca posibilitatea apariţiei rash-ului la ampicilina este

51
datorata alopurinolului. Nu exista date referitoare la administrarea concomitenta de
Augmentin si alopurinol. Ca si in cazul altor antibiotice cu spectru larg, Augmentin poate
reduce eficienta contraceptivelor orale si pacienţii trebuie avertizaţi asupra acestui aspect.

Supradozare
Probabilitatea apariţiei unor probleme legate de supradozarea cu Augmentin este redusa;
daca apare supradozarea, exista evidente simptome gastrointestinale si tulburări ale
echilibrului hidroelectrolitic. Ele se trateaza simptomatic, cu atenţie la balanţa
hidroelectrolitica. Augmentin poate fi eliminat din circulaţie prin hemodializa

CAPITOLUL V

COMUNICAREA CU PACIENTUL

1. Istoric
Comunicarea a fost perceputa ca un element fundamental al existentei umane inca din
antichitate. Cuvântul se trage din latinescul c o m m u n i s = a p u n e d e a c o r d , a

52
f i i n legătura cu, a fi in relaţie cu. In vocabularul anticilor cuvântul era transmis cu sens
de a transmite si celorlalţi, a impartasi ceva celorlalţi. Cu toate ca acest cuvânt are rădăcini
latine, primele preocupări legate de comunicate le-au avut grecii. Pentru aceştia, arta
cuvântului , măiestria de a-si elabora discursurile si de a le exprima in agora era o condiţie
indispensabila a statutului de cetatean. Elemente concrete de teorie a comunicării au apărut
inca din sec VI (înainte de Hristos),in lucrarea lui Corax din Siracuza “Arta retoricii”.
Platon si Aristotel vor continua aceste preocupări instituţionalizând comunicarea ca
disciplina de studiu alături de filosofie si matematica, in Lyceum si Academia Greaca.
Rolul comunicării instituţionalizate in Evul Mediu se reduce. Odată cu
dezvoltarea bisericii si creşterea rolului ei in viata oamenilor si odată cu
dezvoltarea drumurilor comerciale, comunicarea începe sa aibă noi dimensiuni: de
obicei in fiecare stat, pe ranga liderul autohton, exista un om care se ocupa de
redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea legilor. In
aceasta perioada începe sa se contureze primul sistem comun de semne si simboluri,
pentru anumite zone ale lumii. In epoca moderna, comunicarea suporta un boom de
dezvoltare, sub toate aspectele ei:ştiinţific, tehnic etc.

2. Definiţie
Exista un număr imens de încercări de definire a procesului de comunicare, de la cele mai
simple (comunicarea este un proces de transmitere si recepţionare a unor informaţii intre
cel puţin 2 persoane) pana la definiţii tehniciste, foarte complicate. In accepţiunea noastră,
ca proces important in relaţia cu clientul,comunicarea este un proces activ de transmitere
si recepţionare de informaţii, in care cel puţin unul dintre partenerii de comunicare
(terapeutul) trebuie sa aibă abilitaţi:
1. de ascultare activa,
2. de înţelegere a mesajului si de a răspunde unor întrebări,
3. de interpretare a limbajului nonverbal
4. de motivare a interlocutorului pentru ca acesta sa susţină conversaţia.
Pentru a comunica eficient respectam următoarele doua reguli de baza:
1. Transmite mesajul clar si concis
2. Asculta si înţelege mesajul pe care celalalt îl transmite
Este foarte importa ca asistentul de farmacie sa comunice cu pacienţii atunci când
eliberează un medicament fie pe baza de prescripţie medical fie fara prescripţie.

53
Asistentul are datoria de a pune toate întrebările cu privire la starea de sănătate a
pacientului mai ales atunci când e vorba de admnistrarea de peniciline deoarece reacţiile
adverse ale acestor pot fi fatale.
In primul rând trebuie sa se asigure ca pacientul nu este alergic la peniciline. Trebuie
întrebat daca am mai luat pana acum peniciline sau nu. Daca acesta nu ştie sa răspundă la
întrebare atunci trebuie sa-i spun care sunt acelea peniciline si ii dau câteva denumiri
(ampicilina, oxacilina, augmentin,etc.) pentru a fi sigura ca nu este alergic.
Daca am stabilit clar ca nu are nici o alergie sau nu administrează ale medicamente care sa
interacţioneze cu penicilinele atunci ii pot spune cum sa administreze penicilinele.
Penicilina se administra astfel:
Adulţi 1-10 milioane UI/zi in 6-8 prize (de obicei 2-3 comprimate la fiecare 4 ore); copii
pana la 6 ani: 0,05-0,2 milioane UI/kg corp/zi in 4 prize; nou-născuţi: 0,05 milioane UI/kg
corp/zi in 2-3 prize. Se administrează de preferinţa cu 30 minute înaintea meselor, cu
putina apa, fără a zdrobi sau sfărâma comprimatele in gura, sau la 3 ore după masa.

Penicilina g:
In injecţii intramusculare, in injecţii intravenoase sau in perfuzii intravenoase, obişnuit 1
200 000-6 000 000 u./zi la adulţi si 400 000-1 200 000 u./zi la copii , fracţionat, la 4-8 ore
interval; in infecţiile grave, injecţii sau perfuzii intravenoase cu 10-50 milioane u.i./zi.
Penicilinele se administrează înainte de masa, trebuie sa recomand de fiecare data atunci
când se administrează penicilina sa se asocieze cu probiotice pentru a proteja flora
intestinala. Comunicare dintre asistentul de farmacie si pacient trebuie sa fie una foarte
buna pentru a întâmpina unele probleme legate de eventualele alergii ale pacientului, daca
asistentul nu recomanda administrea corecta sau nu întreabă pacientul de ce anume suferă
sau daca este alergic la peniciline atunci poate sa facă o grava greşeala care poate fi fatala
pentru pacient.

CONCLUZII

54
Antibioticele sunt substanţe chimice organice produse de microorganise sau obţinute prin
sinteza sau semisinteza care in doze foarte mici, inhiba dezvoltarea microorganismelor
parogene.
Introducerea, in 1941, in practica medicala a antibioticelor de biosinteza caracterizate prin
spectru larg de acţiune, eficacitate ridicata si toxicitate redusa, constituie cea de-a doua
etapa extrem de importanta in dezvoltarea chimioterapiei.
Numărul mare de antibiotice cunoscute in prezent a pus problema clasificării acestor
produse :
~după originea microorganismului producător
• antibiotice produse de bacterii
• antibiotice produse de actiomicete
• antibiotice produse de fungi
~după structura chimica
~după bioceneza
~după acţiunea farmacologica
Tulpinele de microorganisme izolatedin sol, aer, fructe, cereale, sunt supuse unui proces de
selecţie prin tratarea cu agenţi mutageni pentru obtinerea unor surse cu productivitate
ridicata, care sunt apoi cultivate pe un mediu nutritiv adecvat, in vederea obţineri
produsului dorit.
In tehnologia de obţinere a antibioticelor de obţinere a antibioticelor exista un număr de
etape comune si etape specifice fiecărui produs. Etapele comune vor fi prezentate la
tehnologia de biosinteza a penicilinelor iar etapele specifice vor fi descrise la prezentarea
produselor respective.
Din lichidul de cultura a microorganismelor producătoare de penicilina s- au separat si
identificat mai multe tipuri de penicilina care diferă prin natura radicalului R.
In practica terapeutica a fost introdusa penicilina G sub forma de sare de natriu, de potasiu,
săruri amine si penicilina V sub forma de acid liber sau sare de natriu si potasiu.
Mediile de cultura utilizate pentru creşterea microorganismelor produse de antibiotic
trebuie sa conţină hidraţi de carbon, săruri minerale, precursori si apa, toata intr-o proporţie
foarte bine echilibrata, conform reacţiei.
Compoziţia mediului de cultura are un rol hotărâtor in procesul de biosinteza deoarece, in
dezvoltarea sa, microorganismelor au nevoie de surse de hidraţi de carbon, azot, substanţe
minerale si precursorii.

55
Fermentaţia biochimica este etapa următoare in fluxul tehnologic. Aceasta etapa este puţin
ideala deoarece elaborarea de penicilina începe din intermediar, ca rezultat al distribuţiei
vârstelor microbiene.
Extracţia penicilinelor din soluţia apoasa se realizează cu extractoare centrifugare.
Antibioticele au acţiune deosebit de importanta in tratarea organismelor de acţiunea
fermentaţilor patogene care duc la slăbirea lor si scăderea intensităţi

BIBLIOGRAFIE

1. Dobrescu Dumitru, Gerontofarmacologie, Editura Mondan, Bucureşti,

1995

56
2. Constandini Michaela, Panoiu Laurentia, Marinescu Zoe, Farmacologie,
Editura Universul, Bucureşti.
3. Stroescu Valentin, Bazele farmacologice ale practicii medicale, Editura
Medicala.
4. Dobrescu D., Farmacodinamie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1970.
5. Dobrescu Dumitru, Subtirica Victoria, Dobrescu Liliana, Dragan Anca,
Negres Simona, memorator de medicamente, Ghid Farmacoterapic, Editura
Minesan, Bucureşti 2003.
6. Panaitescu Gheorghe, profesor doctor, Mincu Iulian, profesor doctor
docent, Vademecum Terapeutic, Editura Medicala, Bucureşti, 1973.
7. Dragomir, N. Feszt, Gh. Gheorghiu, P. Marcu, C. Popovici, Gh. Teitel, A.
Veluda, C.C. Farmacologie, Bucureşti, Editura didactica si pedagogica, 1964.
8. Profesor doctor docent, Longinus Enescu, Farmacologie, Editura Dimitrie
Cantemir, Targu Mures 1998.
9. Ionescu Dunarea, G. Diaconescu, Victor Mungiu, Ostin C., Algeziologie
experimentala, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
10. Manolescu E., Farmacologie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucureşti,
1975.
11. Stroescu Valentin, Corciovei Iosefina, Constantinescu Michaela, Editura
All, Bucureşti 1995.
12. Samuel Izsak, Farmacia de-a lungul secolelor, Editura stiintifica si
enciclopedica, Bucuresti, 1979.
13. Gheorghiu Emil, Pagini din trecutul farmaciei romanesti, Editura medicala
, Bucuresti 1967.
14. Leucuta, Sorin E si Pop, Radu D., Farmacocinetica, Cluj Napoca, 1981.
15. Dobrescu Dumitru Farmacoterapie, Bucuresti, Editura Medicala, 1981.
16 Ivan Aurel medicina omului sanatos, Ed. Medicala, Bucuresti, 1993

57
58