UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL: SIBIU

Drept financiar I

COORDONATOR:
CONF.UNIV.DR. CRISTINA ONEŢ

Student: Munteanu Dragoș-Alexandru

Anul: III
 ARIILE NATURALE PROTEJATE

Scurt istoric

Din punct de vedere istoric, prima rezervaţie naturală din Europa este considerată
Pădurea Bialowez proclamată în secolul al XIV – lea de către regele Jagello al Poloniei pentru
a păstra bourul, bizonul european şi calul sălbatic (tarpanul), specii ameninţate cu dispariţia
încă de pe atunci. Alte rezervaţii naturale au fost create în secolul al XIX – lea, primul parc
naţional din lume, Yellowstone (1872), din Munţii Stâncoşi (SUA), iar în Europa prima arie
protejată de acest gen se constituie în Suediam în 1909.
Conceptul de arie protejată, în ipostaza de parc naţional, s-a născut în SUA în secolul
al XIX – lea. Prima investiţie majoră pentru un parc naţional a fost făcută în 1878, când
Congresul SUA a aprobat pentru parcul Yellowstone un fond de 10.000 $ pentru amenajare.
Prin legi speciale au fost declarate şi alte parcuri naţionale, în California şi pe Coasta de Est,
pentru ca, în 1906, să se adopte prima lege cu caracter general privind ariile protejate ce purta
denumirea de Antiquities Act. În 1916 a fost creată prima structură de administrare şi gestiune
în domeniu, respectiv Serviciul Parcurilor Naţionale din SUA.
Pe plan european, la mijlocul secolului al XIX – lea se afirmă asociaţiile de voluntari,
precum societăţile de ocrotire a păsărilor, a pădurii şi a vânatului şi chiar o uniune naţională
pentru “protecţia patriei” în Germania, Societatea Ardeleană pentru Ştiinţele Naturii din
Sibiu, etc.
Ideea de ocrotire a unui întreg teritoriu bine determinat, cucereşte mai întâi ţările
germanofone (Germania, Austria, Elveţia) şi se extinde treptat asupra întregului continent. La
începutul secolului al XX – lea este promulgată în Prusia “Legea împotriva desfigurării
zonelor peisagistice excepţionale”, iar în Constituţia de la Weimar (1919) se arată că
monumentele naturii şi peisajele trebuie să se bucure de îngrijire şi apărare din partea statului.
Prima lege de ocrotire propriu-zisă a naturii este considerată, în spaţiul german, cea din 1920
a “statului liber” Lippe – Detmold, urmată în 1931 de cea a statului Hese şi de legea imperială
pentru ocrotirea naturii.
Numărul şi suprafaţa ocupată de ariile protejate variază de la o ţară la alta; în Franţa
acoperă 10 % din teritoriul naţional, în Islanda există 72 de situri pe 9,1 % din teritoriu,
Norvegia 5, 6 % din suprafaţa ţării ş.a. . Eforturile de amornizate a tehnologiei nu au fost
încununate de succes.
Totuşi aceste spaţii protejate se caracterizează în general fie prin interzicerea sau
limitarea activităţilor umane, fie prin interzicerea accesului în scopul ca ele să rămână
nelocuite şi, în măsura posibilă neperturbate.

Categorii de arii protejate.

Ariile protejate, prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe
teritoriul lor, sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi
seminaturale.
Ariile protejate sunt percepute încă de foarte mulţi oameni doar în sensul lor
“conservaţionist”, fiind considerate adevărate „oaze” ale naturii sălbatice care trebuie protejate
numai pentru conservarea speciilor care le populează. Foarte puţin este recunoscut faptul că
zonele aflate în regim natural şi seminatural constituie de fapt suportul “vieţii” şi implicit al
dezvoltării socio-economice.
S-au constituit astfel arii protejate care conservă zone naturale de pe glob, unde
intervenţia omului este aproape inexistentă, dar şi zone în care intervenţia omului este
prezentă, cum e cazul peisajelor modificate ce au o importanţă peisagistică şi culturală
deosebită.
Astfel, forul care şi-a propus să rezolve această problemă dificilă a fost Uniunea
Internaţională de Conservare a Naturii (IUCN – The World Conservation Union) care, prin
misiunea sa, avea competenţa necesară să o facă.
Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii încearcă să influenţeze, să încurajeze
şi să asiste societăţile din toată lumea în procesul de conservare a integrităţii şi diversităţii
naturii, urmărind ca orice utilizare a resurselor naturale să fie echitabilă şi durabilă.

Ca urmare a activităţii desfăşurate de Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii,

în acest domeniu (timp de aproape un sfert de secol) a rezultat un sistem pentru definirea şi
clasificarea ariilor protejate:

I. = rezervaţii ştiinţifice/rezerve naturale integrale;

II. = parcuri naţionale;
III. = monumente naturale/elemente naturale marcante;
IV. = rezervaţii de conservare a naturii/rezervaţii naturale divizate/ sanctuare de
faună;
V. = peisaje terestre ori marine protejate;
VI. = rezervaţii de resurse naturale;
VII. = rezervaţii antropologice/regiuni biologice multiple/zone de gestiune a
resurselor naturale;
VIII. = regiuni naturale amenajate în scopul utilizării multiple/zone de gestiune a
resurselor naturale;
IX. = rezervaţii ale biosferei;
X. = bunuri (naturale) ale patrimoniului natural.

Categoria I (rezervaţii ştiinţifice/rezerve naturale integrale). Spaţiile din această

categorie cuprind ecosisteme remarcabile, elemente ori specii animale şi vegetale care
prezintă o importanţă ştiinţifică naţională ori sunt reprezentative pentru regiuni naturale
particulare. Acestea acoperă frecvent ecosisteme ori forme de viaţă fragile, zone prezentând o
diversitate remarcabilă din punct de vedere biologic ori geologic, care sunt în particular
importante pentru conservarea resurselor genetice. Dimensiunea lor este determinată prin
suprafaţa primită pentru a asigura integritatea teritoriului care permite atingerea obiectivelor
de gestiune ştiinţifică şi de protecţie.

Categoria a II - a (parcuri naţionale). Un parc naţional este un teritoriu relativ

întins: 1) care reprezintă unul sau mai multe ecosisteme, în general puţin ori deloc
transformate prin exploatare şi ocupare umană, ori specii vegetale sau animale, situri
geomorfologice şi habitate prezentând un interes special din punct de vedere ştiinţific,
educativ şi recreativ ori în care există peisaje naturale de mare valoare estetică; 2) în care cea
mai înaltă autoritate competentă a ţării a luat măsuri pentru a împiedica ori a elimina pe cât
posibil, pe întreaga sa suprafaţă, această exploatare sau ocupare şi pentru a face să fie efectiv
respectate entităţile ecologice, geomorfologice ori estetice care au justificat crearea sa şi a
cărui vizitare este autorizată, cu unele condiţii, în scopuri recreative, educative şi naturale.

Categoria a III - a (monumente naturale/elemente naturale marcante). Această

categorie conţine, în principiu, unul ori mai multe elemente naturale particulare de importanţă
naţională excepţională care, prin caracterul lor unic ori rar, ar trebui să fie protejate. În cel mai
bun caz elementul particular de protejat nu prezintă urmele activităţii umane
 Categoria a IV - a (rezervaţii de conservare a naturii/rezervaţii naturale divizate/
sanctuare de faună). Un teritoriu este inclus în această categorie atunci când protecţia
siturilor ori habitatelor particulare este esenţială pentru menţinerea bunăstării unei faune
sedentare ori migratoare de importanţă naţională ori mondială. Chiar dacă diferite tipuri de
teritorii intră în această categorie, acestea vor trebui să aibă ca prim obiectiv protecţia naturii;
producerea de resurse exploatabile şi renovabile poate juca un rol secundar în gestiunea unei
arii date.

Categoria a V - a (peisaje terestre ori marine protejate). Sunt două mari tipuri de
spaţii de acest gen: cele al căror peisaj prezintă calităţi estetice particulare, rezultate din
interacţiunea omului şi naturii şi cele care sunt înainte de toate zone naturale pe care omul le
amenajează într-o manieră intensivă în scop de relaxare şi de turism. În primul caz, peisajele
pot să fie expresia unor forţe culturale precum cutumele, credinţele, origanizarea socială, ori a
elementelor fizice, precum cele care se exprimă de-a lungul modului de utilizare a solului. Al
doilea tip cuprinde frecvent situri naturale ori panoramice situate de-a lungul coastelor,
malurilor lacurilor, în regiuni de coline şi de munţi, de-a lungul văilor şi, frecvent aproape de
marile rute turistice ori în jurul centrelor locuite.

Categoria a VI - a (rezervaţii de resurse naturale). Spaţiile din această categorie

cuprind zone întinse, relativ izolate şi nelocuite, greu accesibile ori regiuni puţin populate dar
asupra cărora se exercită presiuni considerabile de colonizare şi utilizare crescândă. Accesul
fiind limitat, aceste zone trebuie să fie supuse unui control, în funcţie de presiunile care se
exercită, în direcţia locuirii sau utilizării în diverse scopuri.

Categoria a VII - a (rezervaţii antropologice/regiuni biologice multiple/zone de

gestiune a resurselor naturale). Regiunile care intră în această categorie se caracterizează
prin faptul că influenţa tehnologiei moderne nu se exercită în măsură importantă ori că aceasta
nu a fost încorporată în modul de viaţă tradiţional al locuitorilor. Aceastea por să fie închise
sau izolate şi pot rămâne inaccesibile timp îndelungat. Societăţile umane care trăiesc aici sunt
considerate deosebit de importante pentru menţinerea diversităţii culturale a umanităţii.

Categoria a VIII - a (regiuni naturale amenajate în scopul utilizării multiple/zone

de gestiune a resurselor naturale). O arie din acestă categorie este vastă; ea conţine teritorii
întinse destinate producţiei de produse forestiere, apă, păşuni, faună sălbatică, produse marine
şi organizării relaxării în aer liber. Unele părţi ale acestor regiuni por să fie ocupate de către
om şi transformate. Aria poate să posede elemente naturale unice ori excepţionale de
importanţă naţională sau, în ansamblul său reprezintă un element ori o regiune de importamţă
naţională ori internaţională.

Categoria a IX - a (rezervaţii ale biosferei). Instituite prin programul “Omul şi

Biosfera” (MAB) al UNESCO din 1970, aceste rezervaţii constituie o reţea mondială
reprezentativă de modele de gestiune a spaţiului, servind atât conservării resurselor şi
speciilor, cât şi satisfacerii nevoilor umane. Acestea sunt zone protejate care includ habitate
reprezentative şi prezintă următoarele caracteristici:
- fiecare rezervare conservă elemente caracteristice de ecosisteme aflate în
diferite regiuni naturale ale lumii;
 - şi constituie teritorii (terestre, marine, de coastă) ce integrează populaţia şi
care sunt administrate în vederea atingerii unor obiective ce pornesc de la
protecţia integrală şi până la exploatarea durabilă.

Categoria a X - a (bunuri (naturale) ale patrimoniului natural). Sunt reprezentate

de: monumtele naturale constituite de formaţiuni fizice şi biologice sau de grupări de
asemenea formaţiuni care au o valoarea universală excepţională din punct de vedere estetic
sau ştiinţific, formaţiunile geologice şi fiziogeografice şi zonele strict delimitate, constituind
habitatul speciilor umane şi vegetal ameninţată, care au o valoare universală excepţională din
punctul de vedere al ştiinţei sau conservării, siturile naturale sau zonele naturale strict
delimitate, care au o valoare universală excepţională din punct de vedere ştiinţific, al
conservării sau al frumuseţii naturale.

Regimul juridic al ariilor protejate în România

O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea

habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice

Reglementările legale în vigoare stabilesc o serie de reguli generale, categorii de arii

protejate, procedura de instituire şi regimul juridic aplicabil acestora. Vorbim în prezent
despre Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.
Având în vedere necesitatea şi urgenţa compatibilizării depline a legislaţiei naţionale
cu cea a Uniunii Europene în domeniul protecţiei naturii şi ţinând cont de faptul că
prevederile Directivei 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice şi ale Directivei
92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatice
trebuie transpuse în legislaţia naţională, iar pentru aplicarea Regulamentului Consiliului (CE)
nr. 348/81 privind regulile comune pentru importul produselor derivate din balene sau din alte
cetacee, a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 3.254/91 privind interzicerea utilizării
capcanelor de picior şi a importului de blănuri şi produse obţinute din animale capturate prin
utilizarea capcanelor de picior sau a altor tipuri de capcane care nu sunt conforme cu
standardele internaţionale şi a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 338/97 privind protecţia
speciilor de floră şi faună salbatică prin reglementarea comerţului cu acestea, cu modificările
şi completările ulterioare, s-a simţit necesitatea creării cadrului instituţional şi sancţiunile
pentru încălcarea prevederilor conţinute în acestea.
Această Ordonanţă de Urgenţă este structurată pe şapte capitole: Cap. 1 Dispoziţii
generale; Cap. 2 Regimul ariilor naturale protejate; Cap. 3 Conservarea habitatelor naturale
şi a speciilor sălbatice de floră şi faună; Cap. 4 Conservarea altor bunuri ale patrimoniului
naţional; Cap. 5 Organizarea şi exercitarea controlului; Cap. 6 Sancţiuni; Cap. 7 Dispoziţii
finale şi tranzitorii.

Pe data intrării în vigoare a O.U.G. nr 57/2007 au fost abrogate:

a) O.U.G. a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 625 din 4 decembrie 2000, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 462/2001, cu modificările şi completrile ulterioare.
b) Art. 2 pct.7, 36, 37, 62 – 65, art. 50, art. 51, alin. (4^1), (5), (6), art. 96, alin. 1 pct. 24 şi
art. 103 din O.U.G. a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului publicată în
 Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1191 din 30 decembrie 2005, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 265/2006.

Scopul şi obiectul O.U.G. nr. 57/2007

Art. 1 din această ordonanţă stabileşte că scopul acesteia îl constituie garantarea

conservării şi utilizării durabile a patrimoniului naţional, obiectiv de interes public major şi
componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă.
Conform prevederilor cuprinse în art. 2 aceasta reglementează:
 asigurarea diversităţii biologice, prin conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
salbatice pe teritoriul României;
 menţinerea sau restabilirea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale
şi a speciilor din floră şi fauna sălbatică;
 identificarea bunurilor patrimoniului natural care necesită un regim special de
protecţie, pentru conservarea şi utilizarea durabilă a acestora;
 categoriile de arii naturale protejate, tipurile de habitate naturale, speciile de floră şi
faună salbatică şi alte bunuri ale patrimoniului natural ce se supun regimului special de
protecţie, conservare şi utilizare durabilă;
 constituirea, organizarea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii naturale protejate,
precum şi a regimului acesteia;
 regimul de administrare a ariilor naturale protejate şi procedurile de instituire a
regimului de protecţie pentru alte arii naturale şi bunuri ale patrimoniului natural;
 măsurile pentru protecţia şi conservarea speciilor de animale şi plante sălbatice
periclitate, vulnerabile, endemice şi/sau rare, precum şi cele pentru protecţia
formaţiunilor geomorfologice şi peisagistice de interes ecologic, ştiinţific, estetic,
cultural-istoric şi de altă natură, a bunurilor naturale de interes speologic,
paleontologic, geologic, antropologic şi a altor bunuri naturale cu valoare de
patrimoniu natural, existente în perimetrele ariilor naturale protejate şi/sau în afara
acestora;
 responsabilităţile şi atribuţiile pentru punerea în aplicare a prevederilor prezentei
ordonanţe de urgenţă.

Sunt excluse de la reglementare după cum prevede art. 3 din prezenta ordonanţă:
 parcurile şi grădinile publice sau private de agrement, cu excepţia cazurilor în care
acestea au elemente şi bunuri cu valoare de patrimoniu natural;
 rezervaţiile semincere agricole şi silvice cu scop productiv, rezervaţiile de resurse
genetice vegetale şi animale terestre şi acvatice destinate reproducerii unor specii
vegetale şi animale în scopuri economice, rezervaţiile destinate unor scopuri ştiinţifice
sectoriale existente pe terenurile unor instituţii publice sau private de cercetare şi
producţie, precum şi altele asemenea, organizate şi gestionate de proprietarii sau
administratorii lor legali, cu excepţia cazurilor în care acestea au elemente cu valoare
de patrimoniu natural;
 grădinile botanice, parcurile dendrologice, grădinile zoologice, acvariile, terariile, cu
excepţia cazurilor în care acestea deţin specii de plante şi animale sălbatice aflate sub
regim special de protecţie şi conservare ca bunuri ale patrimoniului natural;
 colecţiile muzeistice, cu excepţia celor care deţin piese a căror valoare de patrimoniu
natural este atestată de autorităţile ştiinţifice competente;
 zonele de protecţie specială - sanitară, hidrologică, hidrogeologică şi altele asemenea -
cu perimetre delimitate şi gestionate ca zone de protecţie specială pentru diverse
 obiective, potrivit unor reglementări speciale, cu excepţia cazurilor în care pe aceste
terenuri există bunuri ale patrimoniului natural;
 administrarea ariilor naturale protejate de interes judeţean sau local.

Categorii de arii naturale. Instituirea regimului juridic

Aria naturală protejată este definită ca fiind zona terestră, acvatică şi/subterană în
care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice,
peisagistice, geologice, paleontologice, speologice, sau de altă natură, cu valoare ecologică,
ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecţie şi conservare, stabilit
conform prevederilor legale.
Pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie şi conservare in-situ a bunurilor
patrimoniului natural se instituie un regim diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare,
potrivit următoarelor categorii de arii naturale protejate:

 de interes national: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale

naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale;
 de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal,
geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;
 de interes comunitar sau situri "Natura 2000": situri de importanţă
comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;
 de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al
unităţilor administrativ - teritoriale, după caz.

Prin stabilirea categoriilor de arii naturale protejate se asigură regimul corespunzător

de ocrotire, conservare şi utilizare pentru:

 cele mai reprezentative habitate naturale ale spaţiului biogeografic naţional, cu

diversitatea biologică floristică şi faunistică specifică, incluzând zone marine, de
litoral şi de coastă, zone de câmpie, de deal şi de munte, zone umede, aride şi zone de
ecoton, cursuri de apă cu zone de lunca şi lacuri naturale, asigurându-se protecţia şi
conservarea patrimoniului natural floristic şi faunistic, de resurse genetice vegetale şi
animale şi menţinerea echilibrului ecologic;
 habitatele terestre, acvatice şi/sau subterane în care trăiesc permanent sau temporar
specii de plante şi/sau animale sălbatice periclitate, vulnerabile, endemice ori rare,
specii de plante şi animale sălbatice aflate sub regim special de protecţie, specii cu
valoare ştiinţifică şi ecologică deosebită, precum şi pentru acele habitate în care există
şi alte bunuri ale patrimoniului natural ce necesită măsuri de protecţie şi conservare în
situ;
 zonele cu resurse biogeografice importante sub aspect biogenetic, ecologic, ştiinţific,
educaţional, sanogen şi recreativ;
 elementele şi formaţiunile naturale geomorfologice, peisagistice, geologice,
speologice, paleontologice, pedologice şi altele asemenea, cu valoare de bunuri ale
patrimoniului natural;
 tipurile de habitate naturale, precum şi pentru speciile de plante şi animale de interes
comunitar, prevăzute în anexele nr. 2-5 la lege;
 coridoarele ecologice definite şi identificate pe bază de studii ştiinţifice avizate de
Academia Română.
 Categoriile de arii protejate, cu excepţia celor de interes judeţean sau local, se pot
modifica şi completa prin Hotărâre a Guvernului la propunerea autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului, cu avizul în prealabil al Academiei Române, luându-se în
considerare recomandările organizaţiilor internaţionale autorizate, precum şi criteriile pentru
selectarea siturilor de importanţă comunitară.
Instituirea prioritară în raport cu alte obiective a regimului de arie naturală protejată se
face:
a) prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal şi pentru
rezervaţiile biosferei;
b) prin hotărâre a Guvernului, pentru parcuri naţionale, parcuri naturale, geoparcuri, zone
umede de importanţă internaţională, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială
avifaunistică, rezervaţii ştiinţifice, monumente ale naturii, rezervaţii naturale;
c) prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului,
pentru propunerile de situri de importanţă comunitară, cu avizul Academiei Române, al
autorităţii publice centrale cu competenţe în domeniul administraţiei publice, al autorităţii
publice centrale în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale şi al autorităţii publice
centrale în domeniul transporturilor, al autorităţii publice în domeniul amenajării
teritoriului şi al autorităţii publice în domeniul turismului;
d) prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale, pentru arii naturale protejate, de interes
judeţean sau local.

Propunerile pentru instituirea regimului de arie naturală protejată se pot face din
iniţiativa oricărei persoane fizice şi juridice şi se înaintează Agenţiei Naţionale pentru Arii
Naturale Protejate în vederea avizării acestora. La bază stă documentaţia prevăzută de lege, al
cărui conţinut pentru instituirea regimului de arie naturală protejată de interes naţional, este
stabilit de către Autoritatea Publică Centrală pentru protecţia mediului şi se aprobă prin ordin
al conducătorului acesteia. Zonele şi siturile naturale care întrunesc criteriile de sit al
patrimoniului natural universal, zonă umedă de importanţă internaţională, geoparc,
rezervaţie a biosferei şi ariile speciale de conservare dobândesc acest regim conform
procedurii prevăzute la lit. a) şi b), pe baza documentaţiei cerute de organismele internaţionale
autorizate şi cu condiţia recunoaşterii lor prealabile de către aceste organisme.
Pentru propunerile de situri de importanţă comunitară şi pentru ariile de protecţie
specială avifaunistică se completează Formularul Standard "Natura 2000", stabilit de Comisia
Europeană prin decizia 97/266/CE şi adoptat prin Ordinul Ministrului Mediului şi
Gospodăririi Apelor nr. 207/2006 privind aprobarea conţinutului Formularului Standard
"Natura 2000" şi a manualului de completare a acestuia.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului stabileşte lista siturilor de
importanţă comunitară şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică, pe care o transmite
Comisiei Europene. În momentul primirii documentaţiei necesare instituirii regimului de arie
naturală protejată, autorităţile competente pentru protecţia mediului trebuie să înştinţeze
deţinători şi administratori de terenuri şi să iniţieze consultări cu toţi factori interesaţi.
În constituirea şi administrarea ariilor naturale protejate se iau în considerare interesele
comunităţilor locale, facilitându-se participarea reprezentanţilor acestora în consilile
consultative pentru aplicarea măsurilor de protecţie, conservare şi utilizare durabilă a
resurselor naturale, încurajându-se menţinerea practicilor şi tradiţiilor locale în valorificarea
acestor resurse, în beneficiul acestor comunităţi.
Odată instituită ariile naturale protejate se evidenţiază în mod obligatoriu de către
Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în planurile naţionale, zonale şi locale
de amenajare a teritoriului şi de urbanism, în planurile cadastrale şi în cărţile funciare.
 În perimetrele ariilor naturale protejate şi în vecinătatea acestora, precum şi a altor
bunuri din patrimoniul naţional supuse unui regim special de protecţie şi conservare este
interzisă orice lucrare sau activitate susceptibilă să genereze un impact negativ asupra
acesteia.
Principalele obiective de gestionare a ariilor naturale protejate se referă la: cercetarea
ştiinţifică, protecţia zonei sălbatice, conservarea speciilor şi diversităţii genetice, menţinerea
funcţiilor ecologice, protecţia elementelor naturale şi culturale specifice, turism şi recreere,
educaţie, utilizarea durabilă a resurselor ecosistemelor naturale, conservarea particularităţilor
culturale şi tradiţionale.

Bibliografie:

-CONF.UNIV.DR. CRISTINA ONEŢ, DREPTUL MEDIULUI - Suport de curs

pentru învăţământul la distanţă;
-O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice;
- Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura CHBeck, Bucureşti, 2007.