8. TRANSMISII PRIN FRICŢIUNE.

VARIATOARE
8.1. CARACTERIZARE ŞI DOMENII DE FOLOSIRE

Transmisiile prin fricţiune sunt transmisii mecanice la care mişcarea de rotaţie şi momentul de
torsiune se transmit, de la elementul conducător la cel condus, prin intermediul forţelor de frecare,
ca urmare a apăsării reciproce a elementelor de contact.
Transmisiile prin fricţiune pot fi: cu raport de transmitere constant şi cu raport de transmitere
variabil (variatoare). Cele cu raport de transmitere constant realizează, la elementul condus, o
turaţie constantă, în ipoteza absenţei alunecărilor. Variatoarele realizează, la elementul condus, o
turaţie variabilă continuu, între anumite limite.
Principalele avantaje ale transmisiilor prin fricţiune sunt: funcţionează la un nivel redus de
zgomot şi vibraţii; asigură protecţia transmisiilor în cazul apariţiei unor suprasarcini în funcţionare;
realizează reglarea continuă a turaţiei la ieşire, în cazul variatoarelor, în funcţie de cerinţele impuse
de maşina de lucru; soluţia constructivă este simplă şi costul relativ redus, în cazul unora dintre
variatoare, comparativ cu transmisiile cu roţi dinţate.
Dintre dezavantajele transmisiilor prin fricţiune, cele mai importante sunt: nu asigură un raport
de transmitere riguros constant, ca urmare a alunecărilor dintre elementele în contact şi a erorilor de
execuţie a acestora; randamentul unora dintre variatoare este mai redus decât al transmisiilor prin
angrenaje, datorită alunecărilor elastice şi geometrice dintre elementele în contact; patinarea
produce uzuri neuniforme a elementelor în contact, conducând, în final, la scoaterea din funcţiune a
transmisiei; durabilitatea relativ scăzută a transmisiei; necesită forţe mari de apăsare, care încarcă şi
lagărele, determinând mărirea gabaritului transmisiei.
Domeniile de folosire ale transmisiilor prin fricţiune sunt determinate de avantajele acestora,
fiind limitate de dezavantajele pe care le prezintă. Acestea se recomandă la: transmisii cu rol
cinematic, puţin încărcate; transmisii încărcate cu sarcini mici, care funcţionează la turaţii foarte
mari sau la care se impune un nivel scăzut de zgomot şi vibraţii: transmisii încărcate cu sarcini
mici-medii, care necesită reglate continuă a turaţiei la ieşire, impusă de procesul tehnologic, dar
care nu necesită un raport de transmitere riguros constant.
Transmisiile prin fricţiune şi, în special, variatoarele se folosesc în cele mai diverse ramuri: în
industria de maşini; în industria extractivă, uşoară şi alimentară; în transporturi; în agricultură.

8.2. FORME DE DETERIORARE

Principalele forme de deteriorare a suprafeţelor active ale elementelor transmisiilor prin

fricţiune sunt: oboseala de contact (apariţia de ciupituri) – în cazul transmisiilor care funcţionează
cu ungere; uzarea abrazivă şi/sau griparea – în cazul transmisiilor care funcţionează fără ungere sau
cu ungere şi etanşare necorespunzătoare.
Oboseala de contact apare ca urmare a solicitării variabile – după un ciclu pulsator – a
straturilor superficiale de pe suprafeţele funcţionale ale elementelor în contact. Această formă de

79
deteriorare este caracteristică variatoarelor prin fricţiune care funcţionează cu ungere şi la care
uzura abrazivă este nesemnificativă. Primele semne de oboseală sunt microfisuri de suprafaţă, care
se dezvoltă în timp, luând aspectul unor ciupituri, care micşorează suprafaţa funcţională. Fenomenul
este identic cu cel descris la angrenaje.
Uzarea abrazivă este principala formă de deteriorare a transmisiilor prin fricţiune care
funcţionează fără ungere. Uzarea abrazivă este favorizată de vitezele mici de funcţionare şi de
sarcinile mari de încărcare a transmisiei, fiind sensibil influenţată de existenţa alunecărilor
geometrice şi a patinărilor.
Griparea poate apărea atât la transmisiile prin fricţiune fără ungere cât şi la cele cu ungere, în
condiţiile întreruperii peliculei de lubrifiant dintre suprafeţele în contact. Această formă de
deteriorare este specifică transmisiilor prin fricţiune care funcţionează la viteze mari.

8.3. MATERIALE UTILIZATE ÎN CONSTRUCŢIA

TRANSMISIILOR PRIN FRICŢIUNE

Principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească materialele utilizate pentru construcţia

elementelor active ale transmisiilor prin fricţiune sunt: rezistenţa mare la solicitarea de contact;
rezistenţă ridicată la uzură; coeficient de frecare cât mai mare – pentru a se evita folosirea unor forţe
de apăsare mari – şi constant în timp.
Materialele folosite pentru elementele active ale transmisiilor prin fricţiune se caracterizează
prin rezistenţă ridicată la solicitarea de contact şi uzură sau prin coeficienţi de frecare mari. Se
utilizează următoarele cupluri de materiale:
• oţel călit/oţel călit (sau oţel tratat termochimic) – pentru transmisiile puternic încărcate, la
care se cere o durabilitate mare şi care funcţionează cu sau fără ungere, caracterizate prin
gabarit minim şi randament ridicat; necesită precizii de execuţie şi montaj şi o ungere
corespunzătoare, concomitent cu reducerea alunecărilor geometrice, care ar putea duce la
apariţia gripării;
• fontă/oţel călit – pentru transmisiile care funcţionează cu sau fără ungere, prezentând
avantajul unei rezistenţe sporite la gripare;
• fontă/fontă – pentru transmisiile care funcţionează fără ungere;
• materiale nemetalice (textolit, cauciuc, piele etc.)/oţel sau fontă – pentru transmisii puţin
încărcate şi fără ungere, caracterizându-se prin coeficienţi de frecare mari – care asigură
reducerea substanţială a forţei de apăsare – şi elasticitate mărită – care permite micşorarea
preciziei de execuţie şi montaj; rezistenţa la solicitarea de contact este mai redusă,
dimensiunile de gabarit mai mari, iar randamentul mai scăzut. Materialele nemetalice se
folosesc sub formă de căptuşeli, montate, de regulă, pe elementul motor, pentru asigurarea
unei uzuri uniforme.
Valorile coeficienţilor de frecare ale diverselor cupluri de materiale, în funcţie de condiţiile
de funcţionare (cu ungere sau fără ungere), sunt prezentate în tabelul 8.1.

80
 Tabelul 8.1
Valorile coeficienţilor de frecare µ, pentru diverse cupluri de materiale
Cuplul de materiale Coeficientul de frecare µ
Condiţiile de funcţionare
Cu ungere Fără ungere
Oţel călit/oţel călit 0,04...0,05 0,15...0,18
Fontă/ oţel călit 0,07...0,08 0,17...0,18
Fontă/fontă 0,08...0,1 -
Textolit/oţel sau fontă - 0,2...0,4
Cauciuc/oţel sau fontă - 0,8

8.4. TRANSMISII PRIN FRICŢIUNE CU RAPORT DE

TRANSMITERE VARIABIL - VARIATOARE

Variatoarele mecanice de turaţie realizează transmiterea mişcării şi a sarcinii prin fricţiune, cu

modificarea continuă a turaţiei şi a momentului de torsiune la elementul de ieşire, între anumite
limite.
Multitudinea variantelor constructive de variatoare face imposibilă clasificarea unitară a
acestora, în continuare prezentându-se o clasificare pe baza unor criterii cinematice şi constructive.
După modul de transmitere a mişcării, se deosebesc: variatoare cu contact direct între
elementul conducător şi cel condus şi variatoare cu elemente intermediare.
După forma geometrică a elementelor active – a căror raze de rostogolire se modifică, în
vederea reglării turaţiei elementului de ieşire – variatoarele pot fi: frontale, conice, sferice,
toroidale, cu conuri deplasabile, multidisc.
În funcţie de sistemul de apăsare folosit, variatoarele pot fi: cu apăsare constantă, independentă
de încărcare, forţa de apăsare determinându-se din condiţia transmiterii momentului de torsiune
maxim; cu apăsare dependentă de sarcină (proporţională cu momentul de torsiune transmis).
Caracteristicile principale ale variatoarelor sunt: puterea de intrare P1; turaţia de intrare n1;
turaţia de ieşire n2x – variabilă între n2min şi n2max – gama de reglare G: randamentul η.
Gama de reglare (a turaţiei) se defineşte ca raportul dintre turaţiile limită la ieşire
n 2 max
G= . (8.1)
n 2 min
Raportul de transmitere instantaneu ix, în ipoteza absenţei alunecărilor, este
n1
ix = , (8.2)
n 2x
având valori cuprinse între imin şi imax, unde:
n1 n1
i min = ; i max = . (8.3)
n 2 max n 2 min
Determinând pe n2max şi n2min din relaţiile (8.3) şi introducându-le în relaţia (8.1), rezultă
81
 i max
G= . (8.4)
i min
Varierea turaţiei de ieşire, implicit a raportului de transmitere, se realizează prin modificarea –
între anumite limite – a razei (razelor) de rostogolire a elementelor active ale variatoarelor. Dacă se
modifică raza de rostogolire numai la unul dintre elementele active variatorul este de tip mono, iar
dacă se modifică, concomitent, razele de rostogolire la două dintre elementele active, razele de
rostogolire la două dintre elementele active, variatorul este de tip duo.
Pentru variatoarele la care reglarea turaţiei se realizează prin modificarea razei de rostogolire a
elementului conducător, gama de reglare este dată de relaţia
R 1 max
G= , (8.5)
R 1 min
pentru cele la care reglarea se face prin modificarea razei de rostogolire a elementului condus, de
relaţia
R 2 max
G= , (8.6)
R 2 min
iar pentru cele la care reglarea se face prin modificarea razelor de rostogolire la două dintre
elementele active, de relaţia
R 1 max R 2 max
G= ⋅ . (8.7)
R 1 min R 2 min

Variatoare frontale
Variatoarele frontale au elementele cu rază reglabilă de forma unor discuri, suprafaţa activă
fiind suprafaţa frontală a acestora. Se pot executa cu contact direct (variatorul frontal mono) sau cu
elemente intermediare (variatorul frontal
cu rolă intermediară cilindrică, variatorul
frontal cu bile, variatorul frontal cu role
biconice).
Variatorul frontal mono
La acest variator (fig.8.1), elementul
conducător este executat sub forma unei
role cilindrice 1, cu rază constantă R1, iar
corpul de rostogolire condus sub forma
unui disc 2, a cărui rază de rostogolire
R2x este variabilă.
Modificarea raportului de
transmitere, implicit a turaţiei la ieşire, se
realizează prin deplasarea rolei 1, în
lungul arborelui conducător, prin Fig. 8.1
intermediul mecanismului şurub-piuliţă 3. Rapoartele de transmitere se determină cu relaţiile:

82
 R 2x R R
ix = ; i min = 2 min ; i max = 2 max , (8.8)
R1 R1 R1
iar gama de reglare, având în vedere că se modifică numai raza de rostogolire a elementului condus,
se determină cu relaţia (8.6).
Funcţionarea acestui variator se caracterizează prin existenţa unor alunecări geometrice între
rolă şi disc.
Variatoarele frontale mono se folosesc pentru game de reglare G < 3 (fără a lua în considerare
posibilitatea schimbării sensului de rotaţie), la puteri ce nu depăşesc 3kW şi la turaţii ale
elementului conducător sub 1500 rot/min.
Calculul de rezistenţă se efectuează la solicitarea de contact cu relaţia
Fn 1
σH = ≤ σ HP , (8.9)
lk ρ
forţa normală Fn, în punctul median, fiind dată de relaţia (v. fig.8.1)
cM t1
Fn = , (8.10)
μR 1
în care µ este coeficientul de frecare, iar c un coeficient, supraunitar, de siguranţă.
Curbura redusă este
1 1 1 1
= + = , (8.11)
ρ ρ1 ρ 2 R 1
unde ρ1 = R1 şi ρ 2 → ∞ - pentru suprafaţă plană a discului condus, lk = b – lungimea liniei de
contact, iar σHP tensiunea admisibilă la contact.
Forţa de apăsare Q, realizată de arcul 4 (v. fig.8.1), este egală cu forţa normală Fn, dată de
relaţia (8.10), şi serveşte pentru dimensionarea sistemului de apăsare.
Variatorul conic mono
Acest variator (fig.8.2) este analog variatorului frontal mono, elementele active fiind rola
cilindrică 1 şi conul 2, fiecare din acestea putând fi element conducător sau condus.
Pentru variatorul din fig. 8.2, rola
cilindrică 1 este element conducător şi are
posibilitatea deplasării axiale, prin intermediul
mecanismului şurub-piuliţă 3; în acest mod, se
obţine modificarea razei de rostogolire a
elementului condus 2 şi, implicit, varierea
raportului de transmitere. Rapoartele de
transmitere se determină cu relaţiile (8.8), iar
gama de reglare cu relaţia (8.6).
Variatoarele conice cu contact direct au
suprafaţa activă a rolelor cilindrice placată cu
materiale nemetalice (de obicei textolit) şi Fig. 8.2
funcţionează fără ungere.

83
 Alunecările geometrice care apar sunt mai reduse comparativ cu variatoarele frontale de
construcţie asemănătoare, deoarece – la aceeaşi lăţime b a rolei cilindrice – diferenţa dintre razele
de rostogolire limită este mai mică.
În funcţie de corelaţiile dintre R1, R2min şi R2max, variatorul poate funcţiona: ca reductor de
turaţie (R 2 min > R 1 ) ; ca multiplicator de turaţie (R 2 max < R 1 ) ; ca reductor sau multiplicator
(R 2 min < R 1 < R 2 max ) .
Forţa normală Fn, necesară transmiterii momentului de torsiune prin frecare, se determină cu
relaţia ( v. fig.8.2)
cM t1
Fn = . (8.12)
μR 1
Razele de curbură, corespunzătoare punctului median al rolei, sunt ρ1 = R 1 şi ρ 2 = R 2 x / cos δ ,
rezultând curbura redusă
1 1 1 1 cos δ
= + = + , (8.13)
ρ ρ1 ρ 2 R 1 R 2 x
necesară în calculul la solicitarea de contact.
Forţa de apăsare Q, realizată de arc, se determină cu relaţia (v. fig.8.2)
Fn
Q= . (8.14)
sin δ
Variatoarele conice mono se folosesc pentru puteri P1 < 15kW, la turaţii n1 < 1500 rot/min şi
game de reglare G ≤ 12.
Variatoarele conice mono se execută într-o mare varietate constructivă.
Variatoare cu conuri deplasabile şi curea
La aceste variatoare, se folosesc elemente intermediare flexibile, sub formă de curele
trapezoidale late (STAS 7503/1-85) sau
curele trapezoidale clasice (STAS
1164/1-87), iar atunci când este necesară
o flexibilitate mărită a elementului
intermediar, se folosesc curele
trapezoidale dinţate.
Capacitatea de transmitere a
momentului de torsiune şi gama de
reglare a variatoarelor cu curele
trapezoidale late sunt superioare celor cu
curele trapezoidale clasice.
Cureaua trapezoidală se înfăşoară pe
cele două perechi de conuri, din care cel
puţin o pereche are geometrie variabilă.
Fig. 8.3 Variatoarele care au o singură
pereche de conuri cu geometrie variabilă,

84
numite şi variatoare mono, realizează varierea raportului de transmitere prin modificarea razelor de
rostogolire ale acestei perechi de conuri. Concomitent cu deplasarea unuia (fig. 8.3, a) sau a
ambelor (fig. 8.3, b) conuri ale perechii cu geometrie variabilă, se modifică şi distanţa dintre axele
conurilor, prin deplasarea (apropierea sau îndepărtarea) unuia din arbori. Deplasarea
subansamblului mobil trebuie să asigure menţinerea planului median al curelei paralel cu el însuşi.
Pentru ambele soluţii, rapoartele de transmitere se determină cu relaţiile
R 2x R R
ix = ; i max = 2 max ; i min = 2 min . (8.14)
R1 R1 R1
iar gama de reglare cu relaţia (8.6).
Variatoarele la care varierea raportului
de transmitere se realizează prin
modificarea simultană a razelor de
rostogolire ale ambelor perechi de conuri –
fără a fi necesară modificarea distanţei
dintre axe – se numesc variatoare duo.
Varierea razelor de rostogolire se poate
realiza prin modificarea simultană a
poziţiei relative a două discuri – câte unul
din fiecare pereche (fig. 8.4, a şi b) sau a
tuturor celor patru discuri (fig. 8.4, c).
Rapoartele de transmitere, pentru Fig. 8.4
aceste variatoare, se determină cu relaţiile:
R 2x R R
ix = ; i min = 2 min i max = 2 max . (8.15)
R 1x R 1 max R 1 min
Variatoarele cu conuri deplasabile şi curea se realizează pentru puteri P1 ≤ 55 kW şi game de
reglare G ≤ 3 – la variatoarele mono şi G ≤ 9 – la variatoarele duo.
Tensionarea curelei se poate realiza prin sisteme de tensionare permanentă (cu arcuri) sau prin
sisteme de tensionare automată, iar modificarea raportului de transmitere se realizează prin
deplasarea axială a subansamblului mobil (v. fig. 8.3) sau prin roţi de variator comandate (v. fig.
8.4).
Variatoarele cu curele sunt de o mare diversitate constructivă, acelaşi rol funcţional fiind
îndeplinit de diferite soluţii constructive de roţi de variator.

85