FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARA ȘI ȘTIINTE AGRONOMICE

BUCUREȘTI

SPECIALIZAREA: COMERTUL ȘI EXPERTIZA PRODUSELOR ALMENTARE

PROIECT TEHNOLOGIC PENTRU ÎNFIINŢAREA UNEI

FERME DE 50 DE CAPETE DE OVINE

1
 Cuprins
Capitolul 1. Importanța economic și socială a creșterii ovinelor…………….4

1.1 Imoprtanța economică a cresterii ovinelor……………………………………4

1.2 Noi orientari in creșterea ovinelor in România……………………………….5
1.3 Privirea in ansamblu a creșterii ovinelor de carne pe glob…………………...6
1.4 Creșterea ovinelor de carne in România……………………………...………7
1.5 Date privind evoluția și unele particularitați ale efectivului de ovine pe plan
mondial……………………………………………………………………….8

Capitolul 2.Prezentarea raselor de ovine de carne……………………………9

2.1 Rase autohtone…………………………………………………………………………10

2.2 Rase de oi străine......................................................................................15

Capitolul 3. Tehnologii de exploatare a ovinelor de carne………………16

3.1 Întreținerea ovinelor de carne……………………………………………….16

3.2 Organizarea bazei furajere a ovinelor de carne……………………………..19

3.3 Metode de ameliorare a ovinelor pentru productia de carne………………..20

Capitolul 4. Carnea……………………………………………………….21

4.1 Aprecierea calitații carcasei și a carnii……………………………………...21

4.2 Caracteristici organoleptice…………………………………………………23

4.3 Compoziția chimica…………………………………………………………24

4.4 Valoarea nutritivă…………………………………………………………...25

4.5 Clasificarea comercială a carnii de oaie…………………………………….26

Capitolul 5. Scopul lucrarii; Metode de lucru, material de cercetat…….26

5.1 Obiectul de activitate……………………………………………………….27

5.2 Așezare geografica, clima, vegetație, relief și soluri……………………….2

Capitolul 6. Proiectarea efectivului și a sistemului de întretinere………29

6.1 Boxa cu zona de alimentație, adăpare și odihna……………………………29

6.2 Țarcuri exterioare…………………………………………………………..30

6.3 Instalati pentru control……………………………………………………...31

2
6.4 Boxe poliuz pentu fatare……………………………………………………31

Capitolul 7. Concluzii…………………………………………………...32

Capitolul 8. Bibliogarfie

3
 CREȘTEREA OVINELOR DE CARNE

Capitolul 1. Importanţa economică și socială a creșterii ovinelor.

1.1 Importanța economică a creșterii ovinelor.

Prin valoarea sa și a producților obținute, șeptelul ovin costituie o bogăție națională a

țărilor mari crescătoare și prezintă multiple avantaje, directe și indirecte, ce rezultă din
creşterea și exploatarea rațională a acestor animale.
Oaia este un animal care procură crescătorilor și economiei țărilor atât produse
alimentare, cât și materii prime pentru industria ușoară, contribuind astfel la progresul
economic al trăsăturilor și la îmbunățărirea nivelului de trai al populației. În țarile în curs de
dezvoltare, oile sunt crescute în scopul satisfacerii necesitaților vitale ale populației rurale,
produsele obţinute fiind in totalitate absorbite prin consum intern.
Carnea de oaie, mai ales sub forma de tineret îngraşat, reprezintă astazi în multe țari
producătoare forma cea mai rentabilă de folosire a ovinelor, având în vedere cerințele
crescânde faţa de acest produs și valorificarea lui la prețuri încurajatoare, în unele țări ca de
exemplu S.U.A. și Franta, carnea de miel îngraşat este mai spumpă decât cea de pasăre. După
cum se ştie popoarele din țările asiatice preferă carnea de oaie,iar cea de miel îngrășat
reprezintă un obiect important de export pentru o serie de țari mai mari sau mai mici
producătoare. Importanța economică a cărnii de oaie, sub toate formele, rezultă din faptul că
ea completează foarte bine necesarul de consum mondial de carne, care este în continuare în
creștere.
Cojunctura actuală favorabilă de producție şi de desfacere a cărnii de ovine, asigurarea
debuşelor externe, determină ca mai multe țari să orienteze cresterea în aceasta direcție,
organizând producţia pe măsura necesară pentru satisfacerea consumului intern și pentru
crarea unor disponibilitați la export în funcţie de cerințele calitative si cantitative ale
beneficiarilor. Comerțul cu carne de oaie, cu tendintă de creştere, aduce țarilor producătoare și
exportatoare însemnate devize, cu ajutorul cărora ele își pot satisface alte nevoi ale economiei
și aceasa reprezintă un alt aspect, foarte important, al producției și comercializări carnii de
ovine.

4
 Subliniind că în tarile cu agricultură intensivă această direcție de exploatare are un
caracter prioritar în cresterea rentabilă a ovinelor mai trebuie adaugat ca ea tinde să se
dezvolte tot mai mult și in alte țări crescătoare de oi, cum este cazul și în țara noastră,
determinată fiind, pe de o parte, de solicitările sporite ca urmare a cresterii consumului
mondial al carnii de oaie și, pe de alta parte, de motivul ca acest mod de exploatare a ovinelor
prezinta eficienta economica. In ce priveste consumul cărnii de oaie, în principal sub formă de
miel îngrașat, exista o tendintă de creștere pe plan mondial, ritmul fiind, în ultimi ani, de circa
3%.

1.2 Noi orientari în creșterea ovinelor de carne în România.

Ovinele rămân, în continuare, unele din specile de baza ale zootehniei românești,
datorită a cel putin doua conditi favorabile, și anume:

a) Tradiția, pasiunea și profesinalismul crescatorilor romani de ovine, indeletnicire de

veacuri a populației din spațiul carpato-pontico-dunarean;
b) Întinsele suprafete de pajiști naturale, cu arie de raspăndire de la litoralul Marii Negre,
pana în înaltele zone alpine, multe dintre acestea neputand avea o alta valorificare mai
eficienta decat prin cresterea ovinelor. În plus, chiar in zonele cu fertile terenuri
arabie, ovinele reprezintă specia de animale care poate valorifica, la cel mai înalt grad
de eficienta, productia de masa vegtativa, de toate categoriile, ce se produc din belșug.

Situația actuala a creșterii ovinelor din România, analizată prin prisma conjuncturilor
economice interne și, mai ales, externe, impune o noua abordare a problematicii pentru
aceasta specie.

Considerăm că în ceea ce priveste indicatorii tehnici, principalele obiective care trebuie să

stea în atentie pe termen scurt, mediu și lung, sunt următoarele:

1.Ameliorarea indicilor de natalitate și, mai ales, de prolificitate, atat prin selecția în rasa
curata, cât mai ales, prin folosirea unor încrucișari de infuzie șsi industriale cu rase cum sunt:
Romanov și Filandeza, dar si a unor rase specializate în producția de carne, cum sunt: Ile de
France și Texel.

2.Cresterea parametrilor de conformatie corporala: talie,largimi, adâncimi și lungimi și,

implicit, a greutati corporale, ca și a porțiunilor anatomice valoroase (în mod deosebit jigoul),
prin:

 Selectia in rasă curata;

5
  Înbunatațirea condițiilor de hranire, ingrijire și, în general, de exploatare;
 Încrucișari de infuzie și industriale, cu rase apropiate ca tip.

3.Înbunatațirea producției cantitative si calitative de carne, la toate cele trei tipuri de

rase: Merinos, Țigaie și Țurcana, prin:

 Selecția de rasa curată

 Încrucișari de infuzie și industriale cu berbeci din rase specialezate pentru producția de
carne, urmând ca produșii, sa fie îngrașați și livrați pentru măcelarie, la peste 32 kg
greutate vie, la o vârstă de sub 6 luni, in funcție de rasa maternă.

4.Obiectiv fundamental: aplicarea uneia sau alteia dintre măsurile tehnice avute in vedere
trebuie sa permită ca, in funtie de conjucurile interne și externe, pe termen mediu și lung,
legate de cele trei produse de baza ale ovinelor: carnea,laptele si lana, să se poata”vira” facil
si eficient, cu profesionalism și cu minime costuri, intr-o directie sau alta de productie.

Este insa evident ca pe termen scurt si mediu, în orientarea obtinerii produselor de la specia
ovin, pe primul plan trebuie sa treaca produsul carne, urmat de lapte și apoi lana. Aceasta
modificare, temporară dar necesară, în orientarea obtinerii produselor de la specia ovină,
trebuie facută, insă, cu profesionalism și tehnic controlată, cu riguozitate stiințifică și
raspundere maximă, pentru a nu crea perturbații, greu, dacă nu imposibil de remediat ulterior.

1.3 Privirea in ansamblu a creșterii ovinelor de carne pe glob.

Specia ovină reprezintă o rezervă imprtantă pentru acoperirea unei bune parți din
deficitul mondial de proteină din hrana omului. În fiecare an se sacrifică pe tot globul circa
800 de milioane ovine, din care 600 milioane capete tineret ovin, obținându-se producție
toatală de aproximativ 4 milioane tone carne comercială, ceea ce reprezintă in medie 5 kg pe
cap de animal sacrificat in acest scop. De remarcat faptul ca această producție este mult prea
mica fața de numarul ovinelor sacrificate și de potențialul speciei în această directie, situația
care poate fi explicată prin o nejudicioasă exploatare a ovinelor pentru carne în farte multe
țări.

Sub raportul acestei productii, țarile crescatoare de oi se pot grupa în: țări cu tradiție și
cu orientare predominantă în direcțile producției de carne, țări care, deși producția cărnii de
ovine nu are un caracter preponderent, se gasesc totuși într-un stadiu avansat în aceasta
privință și țări în faza incipientă a revizuirii orientării și directiilor de crestere a ovinelor.
6
 În Anglia se cunosc aproximativ 35 de rase de oi din care majoritatea au ca principală
productie carnea. Cele mai valoroase rase de carne s-au format la sfarsitul sec al XVIII lea și
inceputul sec al XIX lea.

În Franța exploatarea oilor in directia producției de carne a devenit de multi ani

obiectivul principal și furnizeaza venituri mult mai mari in comparatie cu lâna si laptele. În
aceasta țară , din 6 milioane de ovine sacrificate anual, mieii îngrășați reprezintă mai mult de
75% și dau circa 67% din cantitatea totala de crne de oaie.

În S.U.A. se crează rase noi cu aptitudini de carne şi se dezvolta pe o scara tot mai
mare creşterea raselor englezeşti de carne, reprezentând aproximativ 50% din efectivul total.

Producţia mondială a cărnii de ovine , după cum s-a mai amintit, edte evaluată la circa
4 milioane de tone, la un efectiv de aproximativ 1 miliard de ovine.

1.4 Creșterea ovinelor de carne în România.

În trecut, ovicultura în ţara noastra s-a caracterizat printr-un sistem extensiv de

exploatare, urmărindu-se ca produse principale lâna, laptele si pielicelele, iar carnea în mod
secundar. Aceasta provenea, în cea mai mare parte de la animalele şi sacrificate într-o stare de
întreţinere slabă sau mediocră, precum şi de la miei neîngraşati şi valorificaţi pentru carne, la
vârste şi greutăţi corporale mici. Calitatea inferioară a cărnii provenită de la oile bătrâne
reformate, necondiţionate, determină ca ea sa fie prea puţin solicitată de către consumatorii
noştri.

În prezent,orientarea in creşterea si exploatarea ovinelor din ţara noastră a suferit o

schimbare esentială atât in ceea ce priveste direcţiile, cât si sistemele de creştere. În acest
sens, producţia de carne de la ovine a fost total reconsiderată şi declarata ca scop principal al
oviculturi noastre. Conditiile naturale existente, rezervele mari oferite de intensivitatea
agriculturii şi economicitatea sporită formează conjunctura favorabilă pentru dezvoltarea
productiei de carne la ovine, prin aplicarea de metode intensive de exploatare.

Spania si Marea Britanie, deţin peste 20 milioane de capete ovine fiecare. Urmează
Franta, Romania, Grecia şi Italia.Romania se situeaza pe pozitia a patru in UE la efectivul de
ovine si caprine, numarul acestora fiind în urcare comparativ cu 2006, potrivit Institutului

7
Naţional de Statistică (INS). La 1 decembrie 2007, in Romania, numarul acestora era de 9,33
milioane de capete, in urcare cu 11,1%, iar efectivul matcă (oi, mioare si capre) avea un avans
de 2,9%.

Creșterea ovinelor de carne în România

Tabel nr 1

Specificare u.m. 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Efective totale de ovine si mii cap 8.921 8.406 9.334 9.780 10.059 12.007
Caprine
Productia totala de carne in viu mii tone 114 101 110 104 104 112
Greutatea medie la sacrificare kg/cap 19 18 18 17 17 19
Greutate minima pentru kg/cap 30 - - - - -
acordare subventii
Cantitatea totala de carne mii tone 1.3 - - - - -
subventionata

1.5 Date privind evoluția și unele particularitați ale efectivului de ovine pe plan
mondial

Resursele naturale, posibilităţile sporite de asigurare a hranei, caracteristicile mediului,

particularităţile biologice şi fiziologice, cerinţele economice, tradiţia şi transformările sociale
derulate în anumite zone ale globului, reprezintă tot atâtea mijloace de influenţă a răspândirii
şi a creşterii ovinelor la nivel mondial.

8
 Deşi intre statisticele privind efectivul pe plan mondial de ovone nu există o
concordanţă perfectă, se poate spune că numarul total al acestor animale a avut tendinţă de
creştere, cu unele mici variaţii anuale ale caror cauye nu se pot cunoaşte cu exactitate.

Între creşterea efectivului mondial de ovine şi aceea a populaţiei umane nu este însă
un paralelism, exprimând şi din acest punct de vedere o neconcordanţă faţă de cerinţele ale
populaţiei în privinţa produselor ovine alimentare şi industriale.

Date privind evoluția efectivului de ovine pe plan mondial

Tabel nr. 2

continente Perioada de timp

2000 2001 2002 2003 2004
Africa 237.945 241.795 248.694 254.702 258.332
Asia 414.395 410.51 413.57 424.70 440.778
Europa 148.759 139.807 137.866 137.925 139.725
America de 18.613 18.782 18.848 18.984 18.864
Nord si
Centrala
Oceania 160.828 150.926 145.761 138.566 135.563
America de 76.333 73.692 71.642 69.467 69.335
Sud
Total 1056873 1035515 1036376 1044353 1062597
mondial

9
 Capitolul 2 Prezentarea raselor de ovine de carne.

Rasele de oi specializate pentru productia de carne (rase englezesti).

In Anglia se cunosc aproximativ 35 de rase de oi din care majoritatea au ca principala

productie carnea. Cele mai valoroase rase de carne s-au format la sfarsitul sec al XVIII lea si
inceputul sec al XIX lea.

Insusiri comune :

- capul este mic in raport cu dezvoltarea corporala , este scurt si larg in regiunea fruntii
- lana este slab extinsa pe membre , pana deasupra articulatiei genunchiului si deasupra
articulatiei jaretului , slab extinsa pe cap pana la nivelul liniei imaginare care uneste
unghiurile interne ale ochilor
- gatul este scurt si gros purtat aproape orizontal
- regiunile situate pe linia superioara a trunchiului sunt lungi si musculoase
- musculatura trenului posterior ( fesa , gamba ) are aspect convex si este coborata catre
articulatia jaretului si poarta denumirea de jigou
- formatul corporal lateral este dreptunghiular , pieptul larg , membrele departate si
scurte
- tip morfologic brevimorf , tip fiziologic digestiv

2.1 Rase autohtone.

2.1.1 Merinosul de Palas

Este o rasă de oi pentru lână fină şi carne, creată la fosta oierie Palas – actualmente
Staţiunea centrală de cercetări pentru creşterea ovinelor Palas (S.C.C.C.O.) din Judeţul
Constanţa – de către un colectiv sub conducerea prof. dr. N. Teodoreanu.

Acest tip al rasei a trecut prin mai multe transformări, astfel încât actualul tip
morfoproductiv, în urma lucrărilor de perfecţionare, se deosebeşte foarte mult de cel iniţial.

10
Actualmente, Merinosul de Palas este admis între rasele nou create, figurând printre cele mai
bune oi cu lână fină din lume.

Rasa de oi Merinos de Palas provine dintr-un nucleu constituit din 1000 de oi aduse în
anul 1919-1920 din Câmpia Tisei la fosta oierie Palas, situată în apropiere de litoralul Mării
Negre. Această populaţie de ovine, cu origine necunoscută, era foarte eterogenă sub raportul
rasei şi al productivităţii, fiind alcătuită din mai multe tipuri de oi: Merinos Rambouillet,
Merinos Negretti, Merinos semiprecoce german şi oi metise în diferite grade de încrucişare
între Merinos cu Ţigaie ţi Merinos cu Ţurcană.

Greutatea corporală la berbecii Merinos Rambouillet folosiţi la încrucişare

Tabel nr. 3

Nr. Greutatea corporală (kg)

matr. media limite
952 77,24 72,30-88,0
994 72,14 51,90-84
998 65 52,30-73

În linii mari, acest tip se caracteriza prin următoarele însuşiri morfologice şi de

producţie: oile adulte aveau talia la greabăn de 62 (55-71) cm şi greutate corporală de 47,8 kg
la tundere.

În scopul corectării unor defecte de exterior , a măririi greutăţii corporale la acest tip,
precum şi pentru evitarea consangvinităţii s-a preconizat încrucişarea cu berbeci Merinos
semiprecoce importaţi în anul 1928 din Germania (crescătoria Adolf Steiger – Leutewitz) în
număr de 3 capete. Greutatea corporală a acestor berbeci a fost la 1 an după aducerea lor în
ţară de 81,8 (80,0 – 83,9) kg.

11
 Capacitatea de adaptare şi – ca atare – răspândirea prin creştere în rasă curată a
Merinosului de Palas sunt strâns dependente de factorii ecologici zonei în care a fost creat, de
cerinţele biologice ale rasei faţă de condiţiile de mediu, naturale şi artificiale. De aceea, este
necesar să se prezinte un tablou succint al cadrului ecologic caracteristic zonei în care a fost
creat merinosul de Palas.

În creşterea şi exploatarea ovinelor de rasă Merinos de Palas, producţia de carne ocupă

locul al doilea ca importanţă economică, producţia principală fiind lâna. Însuşirile pentru
producţia de carne au fost moştenite de la Merinosul semiprecoce ţi precoce care au participat
la formarea acestei rase. Aceste însuşiri au fost apoi amplificate şi consolidate prin selecţie şi
hrănire abundentă. Ca urmare, tipul actual al rasei se caracterizează prin greutate corporală
ridicată, precocitate şi energie de creştere relativ mari, prin capacitate apreciabilă de folosire a
hranei, randament mare la sacrificare şi o bună calitate a cărnii.

Greutatea corporală la ovinele adulte, luată imediat după tundere, a marcat o evoluţie
ascendentă, cu unele variaţii datorate condiţiilor anuale în cursul procesului de formare,
consolidare şi ameliorare a rasei.

Rasa Merinos de Palas este înzestrată cu o mare potenţialitate genetică de creştere şi

această însuşire reprezintă importanţa nu numai pentru reproducţie, dar şi pentru producţia de
carne.

În general, carnea mieilor îngrăşaţi este de calitate bună şi cu un miros specific puţin
perceptibil. Din punct de vedere organoleptic, ea se caracterizează printr-o culoare roz
deschis, consistenţă mijlocie, bob de carne mărunt şi fibră fină, perselare moderată şi cantitate
mică de grăsime.

2.1.2 Merinosul de Transilvania

Dintre ovinele de tip Merinos din ţara noastră, Merinosul de Transilvania este cel mai
important din punct de vedere numeric şi al ariei de răspândire, el constituind totodată, în faza
actuală de dezvoltare a creşterii ovinelor, materialul biologic principal pentru producerea lânii
fine. Din numărul total de ovine Merinos aparţinând tuturor tipurilor existente în ţară,
Merinosul de Transilvania reprezintă, după calcule estimative, aproximativ 92%.

Centrul principal de creştere al acestei rase este zona naturală în care s-a format, şi
anume regiunea de câmpie din vestul Transilvaniei. Aici se află totodată şi centrul de creştere
12
cel mai important din ţară pentru ovinele Merinos. În acest centru, Merinosul de Transilvania
– mai înainte cunoscut şi sub denumirile de Merinos de vest şi de Merinos transilvănean –
este crescut în masă compactă ţi pe o zonă geografică întinsă, reprezentând numeric circa 85%
din efectivul rasei, restul fiind diseminat în alte regiuni de şes, în special în câmpia din sud-
estul ţării.

În populaţia de ovine Merinos de Transilvania se observă un grad însemnat de

eterogenitate ca tip morfoproductiv. Această variaţie sub raportul caracteristicilor de exterior
este o consecinţă a modului de formare a rasei, la care au concurat, după cum s-a arătat, mai
multe rase de oi, de la care a moştenit unele sau altele din însuşirile lor. Mai recent,
intervenţia în scop ameliorator cu berbeci Merinos de Stavropol, Merinos de Palas şi în mai
mică măsură cu berbeci Merinos Groznensk a lărgit şi mai mult amplitudinea variabilităţii
însuşirilor. La aceasta au mai contribuit, pe de o parte, lipsa unei acţiuni sistematice de
selecţie şi, pe de altă parte, condiţiile diferite de mediu şi de hrănire.

Ca urmare, în populaţia de ovine Merinos de Transilvania se pot întâlni exemplare mai

masive, de talie mare şi mai puţin cutate, altele de talie mică sau cu pliurile cutanate mai
dezvoltate, precum şi exemplare având caracteristici intermediare în diferite grade. Se găsesc
de asemenea turme mai mult sau mai puţin ameliorate atât din punctul de vedere al
conformaţiei corporale, cât şi sub raportul productivităţii.

Actualmente, în linii mari, se pot distinge ovine având caracteristici ale vechiului tip
morfoproductiv, neameliorat al rasei, precum şi ovine având însuşiri morfologice şi de
producţie împrumutate de la rasele amelioratoare cu care s-a intervenit în ultima vreme, ele
reprezentând tipul ameliorat ce urmează a fi uniformizat, amplificat şi generalizat. Acest
proces se găseşte în prezent în curs de desfăşurare.

Tipul vechi neameliorat al Merinosului de Transilvania se caracterizează printr-un

format corporal mezomorf, talie mijlocie, trunchi potrivit de lung, de larg şi de adânc,
membre relativ scurte şi cu o osatură puternică, constituţie în general robustă către fină,
rezistenţă organică mare, capacitate bună de adaptare, grad de precocitate în general redus,
rusticitate, sobrietate şi uşurinţă în creştere.

Valorile dimensiunilor corporale la oile Merinos de Transilvania (tipul neameliorat)

13
 Tabel nr. 3

Jud. Arad şi Bihor jud. Satu Mare I.A.S. Valea lui Mihai
% din
Dimensiuni
X limite X limite X limite înălţimea
corporale
(cm) (cm) (cm) (cm) (cm) (cm) la
greabăn
Înălţimea
61,2 51-71 38,2 50-65 63,9 59-70 100
la greabăn
Înălţimea
63,2 54-74 60,3 54-69 65,4 60-72 102,3
la crupă
Lungimea
60,8 50-69 58,1 51-68 63,2 59-70 98,9
trunchiului
Lărgimea
16,6 13-21 16,1 13-20 18,5 16-21 29
pieptului
Adâncimea
27,3 17-35 29,6 23-35 29,9 26-34 46,7
pieptului
Lărgimea
15,9 12-20 15,2 12-18 18,7 17-21 29,2
crupei
Perimetrul
- - 75,1 68-88 84,2 77-93 131,7
toracelui
Perimetrul
- - 7,1 6-8 7,7 7-9 12
fluierului

Exploatarea acestei rase pentru producţia de carne are o importanţă economică

secundară, producţia principală din punct de vedere cantitativ şi calitativ fiind lâna.

Totuşi, mieii din această rasă supuşi îngrăşării intensive, după cum au arătat cercetări
recente efectuate la S.C.C.C.O. Palas, pot realiza un spor mediu zilnic de circa 180 g , cu un
consum specific de 5,9 U.N./kg spor şi cu un randament la sacrificare de 44%. Mieii metişi F1
cu rasele de carne (Suffolk, Merinofleisch), supuşi îngrăşării, au realizat sporuri medii zilnice
de peste 200 g, cu un consum specific de 5,5-5,7 U.N/kg spor şi cu un randament la
sacrificare de 48-51%.

2.1.3 Spanca

14
 Pentru ovicultura din ţara noastră , Spanca prezintă importanţă economică, întrucât
produce lână de bună calitate şi in cantitate satisfacătoare, mai cu seamă tipul de Spancă
ameliorat care produce o lână fină apropiată calitativ cu cea a rasei Merinos. În acelaşi timp
calitatea oilor Spănci se va ameliora simţitor fiind exploatată şi pentru carne.

Caracterele oii Spănci cariază în limite mai largi sau mai restrânse în raport cu gradul
de ameliorare .La efectivele în curs de transformare, aspectul exterior şi indicii de producţie
de aseamănă cu cei de la una sau alta din rasele parentale, după gradul de metisare şi nivelul
selecţiei.

Sub raportul conformaţiei, oaia Spancă se caracterizează printr-un format corporal

mezomorf, mai ales la cele de formarea cărora a participat Merinosul de Palas şi la care s-a
facut o selecţie mai atentă.

Masuratori corporale ale rasei Spanca

Tabel nr. 4

Regiunea corporala Th. Nica si colab. 1955 N. Teodoreanu 1937

𝑥̅ limite 𝑥̅
Înălţimea la greabăn 61,93 54,5-64,5 64,6
Înălţimea la crupă 64,50 56,7-65,7 65,9
Lungimea trunchiului 67,34 62,5-79,5 64,1
Lărgimea pieptului 17,39 14,5-20,5 23,3
Lărgimea toracelui 16,82 13,5-20,5 21,2
Adâncimea toracelui 27,61 24,5-31-5 32,8
Perimetrul fluierului 8,10 6,2-8,5 8,2

Spanca este o oaie de talie mijlocie, având în vedere înălțimea medie la greabăn
cuprinsă între 62- 64,5 cm. În general, corpul este potrivit de larg și de adânc.Linia spinării
nu este suficient de dreaptă, iar greabănul este ușor ridicat. Perimetrul fluierelor indică o
osatură destul de putetnică în raport cu masa corporală. Capul are o mărime mijlocie, este
suficient de larg și cu profilul aporape drept la oi și ușor convex la berbeci. Berbecii au coarne
dezvoltate, iar oile prezintă uneori pete mici pigmentate.

Producția de carne. La oile adulte supuse controlului oficial, greutatea corporală

medie este de 44,7kg și variază între 42,4- 45,0 kg; la mioare 32kg, la miori de 42,2 kg, iar la

15
berbeci de 63( 61-68,6)kg. În fermele cu cele mai bune efective, greutatea medie corporală
variază între 44 și 54 kg la oile adulte si între 63 și 85 kg la berbecii adulți. Aceste date,
ținând seama de condițiile de hrănire și de îngrijire oferite animalelor, pot fi considerate în
general sa satisfacătoare.

Greutatea medie la naștere a mieilor este de 4kg la berbecuți si de 3,7 kg la mieluțe, iar
la întărcare (80 de zile) de 23,7 kg, respectiv 22,2 kg.

În procesul de îngrașarii intensive a tineretului Spancă, rezultatele experimentale scot

în evidența aptitudinea acestei rase pentru prosucția de carne, mai ales atunci cand este
folosită la încrucișarea industrială cu berbeci din rase de carne( Suffolk, Ile de France,
Southdown, Berrichonne, Merinos de Palas) , cu un spor mediu zilnic între 171-266 g,
U.N./kg spor între 5,4-6,2, iar randamentul la sacrificare este cuprins între 47,5-57,0%.

2.2 Rase de oi străine.

2.2.1 Rasa Lincoln : cea mai veche rasa de carne ( 1750 ), este cea mai raspandita rasa
de oi si este importanta atat prin productia de carne cat si prin faptul ca a participat la
formarea unor rase de carne din alte tari. Greutatea corporala a oilor cuprinsă între 80 – 90 kg
iar a berbecilor de 140 kg. Tineretul îngrășat în sistemul intensiv realizează la varsta de 1 an
greutatea de 90 de kg cu un spor mediu zilnic realizat este de 300 – 350 g, și se sacrifica la
40-45 kg,randamentul la sacrificare intre 60 – 65 %,carcasele sunt de calitate superioară.
Această rasă a fost importată la noi in țară cu scopul îmbunătățirii producției de carne la rasa
Turcană.

2.2.2 Rasa Romney Marsh : greutatea corporală a oilor este cuprinsă între 75-80 kg,
iar a berbecilor : 120 kg. Mieii la îngrășat intensiv la 4 luni ajung la o grutate de 28-30kg de
la înțărcare, până la 12 luni realizează o greutate medie de 70 kg. Carnea este suculentă,
gustoasă, și fără miros specific pronunțat. Oile adulte au o greutate corporala medie de 66-
72kg, iar prin îngrașare pot ajunge la 100-120 kg greutate vie.
Aceasta rasa a fost importată la noi in țară și a fost folosită la încrucișări industriale în vederea
îmbunătățirii producției de carne la rasa Țigae.

2.2.3 Rasa Suffolk : este o rasă precoce, rezistentă, cu o conformație de carne,

asemănătoare cu aceea a rasei Southdown. Prolificitatea este în medie 125-130 %. Producția
de carne este foarte bună calitate , suculentă și savuroasă, fiind egalată din acest punct de
vedere de puține rase de carne. Greutatea oilor este in medie de 60-70 kg, iar a berbecilor de
110-120 kg. Încrucișarile cu oile Spancă au dat cele main bune rezultate în comparație cu alte
16
rase de carne importate. Metișii Suffolk X Spancă au realizat comparativ cu sporurile medii
zilnice cele mai mari (266g) la un consum specific de (5,4 U.N. /Kg spor). Rezultate bune sau
mai obținut si cu Merinos de Transilvania.

3. Tehnologie de exploatare a ovinelor de carne

3.1. Întreţinerea ovinelor de carne

Potrivit condiţiilor de la noi din tară, în creşterea ovinelor se aplica sistemul de

întreţinere în adăposturi (saivane), în timpul iernii, şi de întreţinere la păşune, de la începutul
verii si pâna toamna târziu, când sunt din nou aduse în adăposturi pentru iernat. Condiţiile
climatice din ţara noastră nu permit întreţinerea ovinelor la păsune în tot timpul anului, asa
cum se practică, de exemplu, în Australia.

În ţara noastră, pe lânga sistemul mixt de întreţinere (în adăposturi şi la păşune), care
în prezent are cea mai mare extindere, în ultima vreme a început să se aplice şi sistemul
intensiv de întretinere în stabulaţie permanentă sau în semistabulaţie, în practica creşterii
ovinelor din mai multe unitaţi agricole socialiste.

Întreţinerea ovinelor în stabulaţie permanentă. Intensivizarea agriculturii prin

extinderea irigaţiilor implică schimbarea sistemelor de creştere a animalelor rumegătoare,
fiind necesar să se treacă la exploatarea în complexe industriale, pe spaţii restrânse şi fără
apsunat (zero-paturage, zero-grazing). La specia ovină, care este prin excelenţa un animal de
păşunat, se pune problema găsirii modalitaţii de integrare a acesteia la noile condiţii create de
agricultura intensivă. De menţionat că în condiţiile agriculturii neirigate, în zona de şes masa
verde pentru ovine se asigură prin cultura plantelor furajere semănate in conveier.

În condiţiile agriculturii irigate, structura care reacţionează cel mai bine la irigat, cum
sunt lucerna si porumbul. În aceste condiţii, problema hrănirii şi întreţinerii oilor pe timpul
verii se poate rezolva prin sistemul stabulaţiei permanente şi prin administrarea întregii
cantităţi de nutreţ de grajd.

Stabulaţia permanentă a ovinelor reprezintă un sistem de întreţinere şi de alimentaţie a

ovinelor care se aplică in unele unitaţi agricole socialiste, cu rezultate destul de bune.
Experienţele efectuate in această privinţa la Staţiunea centrală de cercetări pentru creşterea
ovinelor Palas (jud. Constanţa) au dus unele rezultate care arata că acest sistem de întreţinere
nu are efecte negative în ceea ce priveşte creşterea şi dezvoltarea tineretului ovin, producţiile
17
obţinute, funcţia de reproducţie, rezistenţa si sănătatea animalelor. Pentru elucidarea completă
şi complexă a problemei privind efectele biologice, productiv şi economic ale stabulaţiei
permanente se efectuează cercetari în continuare. Rezultatele experimentale obţinute vor servi
la îmbunătăţirea tehnicii de creştere a ovinelor în acest sistem de întreţinere.

Hrănirea ovinelor se face cu masa verde cosită din culturile furajere şi administrată la
grătare, cu masa verde cosită şi cu siloz, cu masa verde si fân, sau cu amestecuri unice
formate din fibroase tocate si concentrate măcinate. Acest din urmă sistem de alimentaţie,
aplicat mecanizat la I.A.S. Pestera (jud. Constanţa) de mai mulţi ani, se soldează cu rezultate
bune.

Întreţinerea în semistabulaţie. Acest sistem de întreţinere pe timpul verii a ovinelor

constă în folosirea combinată a păşunatului cu stabulaţia si se aplică în regiunile de şes
neirigat. În cadrul întreţinerii în semistabulaţie, păşunatul este limitat la o parte din zi, iar în
rest animalele sunt ţinute in stabulaţie şi alimentate asemănător ca la întreţinerea în stabulaţie
permanentă. Pentru păşunat se folosesc – după posibilităţi – păşunile cultivate, păşunile
naturale şi cele ocazionale (mirişti, porumbişti etc.).

Atât în cazul stabulației permanente, cât și în cel al semistabulației, hrana se dă în mod

normal, astfel încat să se asigure întregul necesar de principii nutritive pentru toate categoriile
de ovine.

În funcție de posibilitați și de condiții, unitațile agricole socialiste cu ferme de oi

folosesc nul sau altul din cele două sisteme de întreținere și alimentație a ovinelor pe timpul
verii, însă întreținerea în semistabulație prezintă o mai mare ușurința de aplicat în practică.
Experiența unitaților care folosesc aceste sisteme intensive în creșterea ovinelor, precum si
rezultatele obținute in țara noastră constituie premisele ca ele vor putea lua o extindere mai
mare in producție.

Oricare din sistemele de întreținere menționate – mixt, stabulație și semistabulație –

necesită un mod judicios de îngrijire a ovinelor.

Îngrijirea oilor in perioada de stabulație. În timpul iernii, oile sunt adăpostite în

saivane spațioase, igienice și pe așternut permanent de paie. În zilele cu condiții atmosferice
favorabile sunt ținute în padocuri și sunt introduse în adăposturi noaptea sau când condițiile
atmosferice se înrăutațesc. În zilele cu ger, oile sunt scoase în padoc, după ce în prealabil au

18
fost deschise ușile adăposturilor și s-au obișnuit cu aerul rece de afară. Pentru evitarea
înghesuielii, mai ales în faza de gestație avansată, îngrijitorii dirijeaza ieșirile și intrările în
adăposturi, temperând graba cu care oile dau năvală. Mai practic este procedeul ca intrările să
nu fie barate cu plași în timpul zilei si când oile stau în padoc, pentru a le putea da astfel
posibilitatea ca fiecare sa-și aleagă mediul convenabil. Și mai practic este ca ușile să fie
prevăzute cu rulouri.

În adăposturi, oile sunt ținute pe așternut permanent, îngrijitorii având sarcina să

controleze calitatea furajelor și să le îndepărteze pe cele alterate, prăfuite, mucegăite etc.
Atenție și mai mare se acordă hrănirii oilor cu gestatie avansată, a celor în lactație și a mieilor.
Nutrețurile se administrează numai în greutate și în jgheaburi.

În condițiile creșterii oilor la noi din țara, perioada de stabulație corespunde cu cea a
gestației și începutul lactației. Ciobanii își îndreaptă atenția asupra acestor oi, acordându-le
îngrijirile necesare, controleaza modul cum se desfașoară alăptarea mieilor sugari și intervin
prin măsuri adecvate ori de câte ori este nevoie.

Din măsurile de igiena mai fac parte tunderea lânii din jurul ochilor la oile Merinos,
care au o extindere exagerată a lânii pe fața, precum și efectuarea codinitului înainte de
începerea fătărilor sau imediat după fătare.

Îngrijirea oilor în perioada de pășunat. Măsurile și acțiunile privind îngrijirea ovinelor

în această perioadă sunt de regula mai simple în comparație cu cele din perioada de întreținere
la saivan.

În primul rând se are în vedere că trecerea de la regimul alimentar uscat din timpul
iernii la cel suculent din timpul verii să se facă prin obișnuire treptată, în decurs de 5-7 zile.
Mai înainte însa ca ovinele să fie scoase la pășune, ele se trec printr-un rascol și sunt
examinate. Oile care nu au fost codinite sau nu li s-a tuns lâna din jurul ochilor sunt supuse
acum acestor operații: se curăță și se retează unghiile prea mult crescute în perioada de
stabulație, se înlocuiesc crotaliile pierdute.

Pășunatul înceteaza pe la orele 10-11 dimineața și reîncepe dupa-amiază pe la orele 4-

5. În orele cu arșița mare, ovinele sunt ținute la umbră pentru odihnă sub liziera unei păduri,
sub pâlcurile de copaci sau în adierea vântului pe un loc mai ridicat, iar pe pășunile prevazute
cu umbrare sunt ținute sub acestea.

19
 În scopul prevenirii parazitozelor și al îngrașării unei suprafețe mai mare de pășune,
locul unde au fost ținute ovinele se schimbă la fiecare 4-6 zile.

Pășunile cele mai bune și situate în apropierea stânei sunt repartizate pentru miei și
pentru oile care se mulg. De asemenea, pășunatul mieilor înțărcați se face pe pășuni îndemne
de parazitoare și care nu au fost utilizate de alte ovine. Se evită pășunatul pe locurile bălțite și
pe cele invadate de buruieni agățatoare de lână. Pășunatul pe culturile de plante leguminoase
(Lucernă, trifoi, rapită etc.) se face cu prudență, pentru evitarea meteorizațiilor. La noi în țară
s-a experimentat cu bune rezultate pășunatul lucernei, prin obișnuirea treptată cu consumul
acesteia. Pășunatul combinat, mai întai pe o pășune de graminee și apoi pe lucernieră, a dat
cele mai bune rezultate.

În zona montană, adăpatul se face cu apa din râuri curgătoare, iar în zona de șes cu apă
de la fântâni instalate pe pășuni, administrarea apei făcându-se în jgheaburi pentru adăpat.

Se controlează starea de întreținere și de sănătate a ovinelor și se iau măsurile necesare

pentru corectarea situațiilor ivite, depunându-se multă atenție și din acest punct de vedere.

3.2. Organizarea bazei furajere a ovinelor de carne

Asigurarea bazei furajere necesară hrănirii raționale a întregului efectiv de ovine din
țară constituie una din problemele actuale principale ale agriculturii socialiste. Ea reprezintă
totodată o măsură de bază în vederea sporirii numărului de ovine la nivelul planificat anual, a
creșterii producțiilor medii și a celor globale, potrivit cerințelor economiei noastre socialiste.

Programul național de dezvoltare a zootehniei și de sporire a producției animaliere

conține măsurile necesare care să ducă la întarirea bazei furajere și pentru ovinele ce vor
crește în perspectivă până în 1980, astfel încat unele deficiente ce mai există în asigurarea
integrală a bazei furajere pentru ovine să fie înlaturarea. Printre măsurile tehnico-
organizatorice prevazute în acest program realizarea în fiecare an a indicilor cantitativi si

20
calitativi prevăzuți pentru sectorul ovin, asigurarea cantităților necesare pe sortimente de
nutrețuri constituie una din măsurile fundamentale.

Pășunile și fânețele naturale. În România, pajiștile naturale reprezintă o componentă

principală a bazei furajere pentru ovine. Cele 4,4 milioane ha pajiști naturale (circa 3 milioane
ha pășuni si 1,4 milioane ha fânețe) de care dispune țara noastră. Suprafețele întinse de pășuni
din zona motană sunt folosite vara timp de 3-4 luni, în cea mai mare parte de către ovine care
găsesc aici necesarul de hrană prin consumul ierbii, fără suplimetare cu concentrate.
Primăvara, ovinele din zonele din relief mai înalt fac această pendulare către pășunile
montane, iar toamna sunt aduse să pășuneze otava de pe fânețele naturale din zona colinelor și
dealurilor, rezervate în special pentru taurine.

Asociațiile și formațiile de pajiști naturale, de origine primară și secundară, formează

împreună cu formele de relief și cu factorii climatici de pe teritoriul țării pe care se găsesc
răspândite complexe naturale cu vegetația lor caracteristică.

În continuare se redau principalele caracteristici ale vegetației ierboase de pe pajistile

naturale din țara noastră.

3.3Metode de ameliorare a ovinelor pentru productia de carne

Obiectivele ameliorarii :

 Pentru productia de carne :

- cresterea sporului mediu zilnic si reducerea consumului specific
- cresterea insusirilor organoleptice ale carcasei pentr-un continut redus de grasime
- obtinerea unui randament la sacrificare cu valori ridicate
cresterea prolificitatii si a precocitatii

21
 Organizarea amelioararii ovinelor

Se face pe baza piramidei ameliorarii . In varful piramidei ameliorarii se gasesc fermele de

elita ( crescatorii tata ) , rolul lor este de a produce şi de a difuza in treptele inferioare berbeci
de mare valoare genotipica si fenotipică.

In treapta a II a se gasesc ferme care se numesc crescatorii fiică , în acestea se folosesc la

montă berbeci din treapta I dar şi din prasila proprie.

In treapta a III a se gasesc ferme de înmultire care au rolul de a multiplica materialul de

reproducţie femel cu masculi din cele 2 trepte superioare dar şi din prasila proprie.

In treapta a IV a se gasesc fermele de productie în care se cresc rase specializate pentru

productia de lână , carne , lapte , pielicele.

I. Estimarea valorii de ameliorare dupa fenotipul ascendentilor respectiv părinti si rude

apropiate:

Această estimare se face pe baza evidentelor zootehnice consemnate în pedigreul

fiecarui individ . Atunci cand valorile coeficientului de heritabilitate sunt mari , amelioratorul
poate interveni într-o masură mare asupra însuşirii respective.

Ex: pentru productia de carne h2 = 0,45

In cazul in care se cunosc date şi despre colaterali , creste certitudinea aprecierii iar aprecierea
aceasta se face atunci cand însuşirile fenotipice ale unui individ nu sunt exteriorizate.

II. Estimarea dupa performantele proprii :

Se apreciează la diferite vârste : la fătare dupa greutatea corporală , la inţărcare dupa

greutatea corporală, la tunsul de baza dupa greutatea corporală, conformatia corporală si
constitutie , dupa însuşirile cantitative si calitative ale lânii.

III. Estimarea dupa descendenţi :

Contituie criteriul cel mai sigur şi constă in modul ( viteza ) în care însuşirile
valoroase se transmit descendenţilor. Un berbec candidat pepinier este folosit pentru monta a

22
50 de oi din aceeaşi rasă si se testează dupa 20 de fiice pentru producţia de lână şi dupa 10 fii
pentru productia de carne. Rezultatele descendenţilor se compară cu ale contemporanilor lor.

Capitolul 4. Carnea

4.1 Aprecierea calitații carcasei și a carnii

Vom începe acest subcapitol prin a spune că în proiectarea sistemelor de realizare și

valorificare a produselor animale, deci inclusiv de la ovine, preocupările în sec al XXI-lea
trebuie sa alinieze necesitații de satisfacere integrală a cericetelor si exigențelor
consumatorului, care dorește, din ce în ce mai mult, produs ieftin, cu calitați nutriționale
superioare si sănătos.

Pentru produsul carne, care se obține din creșterea și îngrășarea ovinelor, sortiment
care, din ce în ce mai mult trece din categoria „delicatese” în caregoria produselor ce „acoperă
nevoile alimentare ale omului”, aprecierea calitați carcasei și a caărnii a evoluatm de-a lungul
timpului semnificativ. Astăzi, asemănator cu celelalte specii de animale care sunt crescute
pentru producția de carne, se folosesc metode modern, de maximă exactitate, determinările
fiind facute, pentru obiectivitate în apreciere, cu folosirea unor echipamente și aparate de
mare finețe și înalta precizie. Această conduit a fost determinată decisive, de creșterea
consumului de carne de ovină pe locuitor, chiar și în țarile cele cum sunt in Europa de Vest,
dar și în țarile în care carnea de ovine are o pondere ridicată în consumul pe locuitor.

Metode și procedeele folosite în timp, pentru aprecierea calitații carcasei si a cărnii de

ovine.

Aprecierea calitații de viu, “din ochi”, la ovine este oarecum îngreunata datorita
învelisului lânos, care marchează dimensiunile determinate de grupa factorilor valabili. De
aceea, devine o necessitate chiar și pentru operatorii cu experiență, palparea anumitor regiuni
corporale, pentru a constata, mai obiectiv dezvoltarea musculaturii si gradul de acoperire cu
seu. Principalele regiuni care trebuiesc palpate sunt: spinarea, șalele, baza cozii, spatele,
spatele si regiunea ingvinală. Trebuie menținat ca trebuie tinut seama in special de varsta la
aceasta apreciere.

23
 Aprecierea calitații carcaselor este metoda care maximizează obiectivitatea în acest
demers, acesta luând în considerare conformatia carcasei, starea de îngrașare, precum și
finetea, culoarea și consistența mușchiilor.

Conformația carcasei, din punct de vedere comercial este foarte importantă, mai ales
în ceea ce privește ponderea individuală a portiunilor cu crne mai valoroasă, cum sunt: jigoul,
partea de la rinichi și altele, ca și din punct de vedere al raportului între masa musculară și
cantitatea țesutului osos. Sunt considerate bine conformate carcasele care prezintă masa
musculară bine dezvoltată, mai ales in grosime, în tot ansamblul corpului și în special la
nivelul pulpelor, șalelor și spatelui, care trebuie să fie în detrimentul schieletului, caracterizat
prin oase scurte si subțiri.

Starea de îngrașare. Grăsimea carcasei de ovine se încadreaza în urmatoarele categorii,

în funcție de distribuție: grăsimea de suprafată, grăsime internă și grăsime intra- și
intermusculară. Pentru grăsimea de suprafată, prin repartiție optimă se depune un strat de 1-12
mm, distribuit pe șale, pe spate și , in general,pe întregul ansamblul corpului. O repartite
optimă a grasimii interne, în special a grăsimii rinichiului și a bazinului, corespunde unei
depuneri abundente de grăsime dar fara excese, rinichiul fiind intodeauna acoperit de tesutul
adipos.

Finetea muschiului se costantă la nivelul pilierilor diafragmei. Se poate aprecia o

caltate bună în cazul în care, trecundu-se cu degetul peste sectiune, se costată o senzatie de
untuozitate foarte fină sau o usoară exudatie.

Culoarea muschiului roz-pal exprimă o caracteristică optimă și se contată în același

loc ca și finețea.

Consistența muschiului se examinează în același loc ca și finețea și culoarea aceasta

fiind considerată optimă atunci cand se constată o usoară rezistentă la presiunea cu degetul
(consistența fragedă).

Gustul și mirosul carnii de ovine, destul de specifice, depind foarte mult de rasă și
varstă, ca și tehnicile de nutritie și, nu în ultimul rand,de zonele geografice, cu conditii
pedoclimatice diferentiate.

Pe baza informatilor obtinute prin efectuarea determinărilor la care ne-am referit,

carcasele de ovine se pot clasa in 3 categorii, respectiv calitatea I, a II-a, a III-a existand în
mod exceptional și calitatea „extra”.

24
Grila EUROP de clasificare după calitate a carcaselor de ovine este astăzi folosită în aproape
toate țările europene, fără excepție în cele membre ale Uniunii Europene. Ca și la taurine și
porcine, specii făcând parte din cele principale furnizoare de carne, după repetate și
indelungate teste, s-a ajuns ca și la ovine, calitatea carcaselor sa fie apreciată prin grila
EUROP, considerată ca sistem modern, care dă posibilitatea unei evoluări corecte a calității
carcasei. Prin această apreciere obiectivă, se așează pe alte baze, mai concrete și mai reale,
relațiile dintre producători și comercianți, în valorificarea ovinelor destinate pentru producția
de carne.

Criteriile de apreciere a calității carcasei prin grila EUROP, pe care le vom prezenta în
continuare, reliefează faptul că sunt luate în considerare însușirile a patru elemente, și anume:
tipul de conformație, jigoul si șalele, zona rinichilor și spata, acestea fiind considerate ca
producătoare ale unei mase musculare de cea mai bună calitate.

4.2 Caracteristici organoleptice

În mod practic, cosumatorul apreciază calitatea carniila cumpărare, dupa culoare și

cantitatea de grăsime iar prin prepararea culinară, dupa fragezime, suculentă, gust și miros.

Culoarea carnii este dependentă de unii factori in primul râmd este influențată de
mioglobină, care la randul ei, poate varia cu varsta, rasa și alimentația. Carnea provenită de la
animalele tinere are o cularea roz-deschis, datorită alimentatiei cu lapte, care este saracă în
fier dupa culoare, carnea de miel de lapteface parte din caregoria cărnurilor albe. Pe masură ce
animalele înaintează în varstă și consumă altă hrană, cantitatea de mioglobină creste, iar
carnea devine mai rosie la culoare, cu nuante din ce în ce mai vii caracteristică ovinelor
batrâne. Comparativ cu celalate specii de animale, oaia produce la aceiași varstă canea cea
mai deschisă la culoare.

Este stabilit de asemenea pH-ul, modifivâand structura proteinelor din carne,

influentează într-o măsură înemnată culoarea acesteia. Astfel, un pH redicat determină o carne
mai roșie la culoare. Această actiune a pH-ului explică de ce carnea este mai roșie la culoare
în timpul iernii, prin faptul ca temperatura exterioară actionează asupra lui, marindu-i
valoarea.

25
 Fragezimea este factorul de calitate considerat cel mai important și exprimă gradul de
rezistență a cărnii la taiere, rupere sau zdrobire prin actul masticatiei. O carne tare, lipsită de
fragezime, este masticată mai greu, astfel că în mod practic această caracteristică
organoleptică se apreciază subiectiv prin degustare și scordare de note. În laboratore se
determină obiectiv cu ajutorul unor aparate, cum este penetrometrul Tressler-Muray sau
aparatul Warner-Bratzler, aceta din urmă fiind cel mai mult utilizat.

Suculența este legată de cantitatea de suc din carne, precum și de compozitia chimică a
acesteia, având influentă asupra secreției salivare. Suculența este mai putin pronunțată la
canea provenită de la animalele mai putin tinere, deoarece este conditionată de modificarea
compozitiei proteinelor din carne și mai ales de grasimea intramusculară, care se depune
tardiv.

Mirosul carnii de oaie este specific anoniacal și unii consumatorii îl consideră

neplacut. La rasele specializate pentru producția de carne, acest miros este diminuat, iar la
rasele rustice, la oile rau îngrijite, batrâne și la berbeci batrăni, este mai pronunțat. La ovinele
ăngrașate, în special la tineretul ovin, mirosul specific este mult diminuat, aproape
inperceptibil. Gustul și mirosul carnii de oaie pot fii însă favorabil influentate prin
modalitaăile de pregătire culinară.

4.3 Compoziția chimica

Compoziţia chimică a cărnii de ovine este determinată de factori genetici, specie, vârstă,
sex, starea de ingraşare. Conşinutul de apă din carne este aproximativ invers proporțională cu
conținutul de grăsime și variază în functie de starea de sănătate şi îngrăşare.
Proteinele, ca si alte substanţe din carnea de oaie pot juca un rol important în
menţinerea sănătăţii.
Carnea de oaie conţine o larga varietate de aminoacizi, majoritatea vitaminelor principale şi aproape
toate elementele minerale necesare oraganismului. Aceşti aminoacizi sunt extrem de rar întîlniţi în lumea
animalelor, ca și unele minerale precum cobaltul şi

manganul. Compoziţie complexă justifică incadrarea cărnii de oaie în categoria alimentelor complete, necesare
unei bune sănataţi.Carnea de ovine in stare proaspătă obţinută în condiţii naturale de munte este cea mai
sănătoasă dintre alimente. Este cu digestibilitate ridicata, bogată în minerale, oligoelemente,continut foarte
26
ridicat de proteine si vitamine - A, B 1 , B2 , B6 ,B12 , D , şi acizi graşi nesaturaţi OMEGA 3
- acid linoleic, CIA,orotic (vitamina B 13 ). Cercetăriile au aratat că carnea de miel are cele mai valoroase
componente şi în concentraţia cea mai mare in comparaţie cu celelalte specii de animale.
Proteinele sunt reprezentate de: proteinele stromei ( colagen,elastină, reticulină ); proteinele
miofibrilare (miozina, actina,tropomiozina, meta-miozină); proteine sarcoplasmatice (miogenul, mioalbumina,
globumina X); proteinele granulelor dinsarcoplasmic; proteinele nucleelor. Proteinele cărnii au o
valoare biologică ridicată, deoarece conţin toţi aminoacizii esenţiali necesari
menţinerii unei balanţe azotoase normale.
În carnea pe lângă proteine, se găsesc şi substanţe
e x t r a c t i v e azotoase (creatina, fosfocreatina, carnozina, conţin fosfor şi oferăun gust
deosebit supelor) şi neazotoase (glicogenul, acidul lactic,acid formic, glucoza). Conţinutul de lipide
din carne variază în funcţie de starea de îngrăşare a animalelor. Ele se găsesc sub formă de grăsime depusă la
suprafaţa corpului animalelor grase, în jurul organelor interne şi în cantitate mai mică în muşchi. Prezenţa
grăsimii în muşchi seamănă ca o marmură cu vene albe, iar carnea poartădenumirea de carne marmorată.
Lipidele cărnii sunt constitute incea mai mare parte din lipide neutre (2—18%) şi, în cantităţi maimici,
fosfolipide (0,5—0,85%), precum şi colesterol (0,20— 0,80%). Glucidele sunt reprezentate mai ales de
glicogen, care se gaseşte în ficat, muschi sau viscere. Sarurile minerale sunt prezente in proporție de 0,7—1. 8
%,fiind reprezentate mai ales de fosfor.În carnea de ovine se afla un procent apreciabil de vitamine,mai ales
din grupul В (B1, B2, PP, B6), acid folic, acid pantotenic, ciancobala-mina etc.
Spre deosebire de rasele de ovine crescute in sistem intensiv,rasa de oi de munte are o rată de crestere
mai scazută ce face ca conţinutul fibrei musculare în colesterol să fie scazut, fapt ce se datorează şi alimentaţiei
în care predomină în general păşunatul liber.

4.4 Valoarea nutritivă

Carnea de oaie - carnea de miel slabă are valoare biologică ridicată și o compoziție
medie prezentată în continuare:
proteine....................20g%
grasimitotale...........14g%
colesterol.................75mg%
fier.............................2,5mg%

calciu.........................10mg%
sodiu..........................80mg%,
27
potasiu......................350mg%
zinc............................3,3mg%
vitaminaB1..............0,14mg%
vitaminaB2..............0,28mg%
vitaminaB3..............6,0mg%
vitaminaB6..............0,3mg%
acidfolic...................6,0ig%
vitaminaD................0,4ig%,
vitamina E .................0,09 mg%

4.5 Clasificarea comercială a carnii de oaie

În vederea comercializării, carcasele sunt transate în mai multe bucăti calitativ

deosebite și cu destinație diferită de utilizare. Tranșarea carcaselor se face în funcție de baza
anatomică ți de calitate, astfel că parțile rezultate se deosebesc ca dimensiuni, greutate și
valoare. Ea diferă însă de la o țară la alta și chiar în aceleași țari, în funcție de exigențele
cumpărătorilor din diferite regiuni.

În raport cu diferitele regiuni corporale se disting la oaie 4 calități de carne:

- Calitatea I, care cuprinde jigoul, partea de la rinichi și antricotul; jigoul este format din
copasă, fesă, gambă și partea posterioară a crupei, iar partea de la rinichi este formată
din regiunea lombară.
- Calitatea a II-a, care include spata, bratul și coastele, adică sferturile anterioare și
coastele.
- Calitatea a III-a, care cuprinde mijlocul de piept, sfarcul de la piept și gâtul.
- Calitatea a IV-a, care include rasolul din fată, rasolul din spate și capul.

La miel există 3 calități de carne: I jigoul, partea de la rinichi și antricoatele, a II-a spata și
coastele, și a III-a pieptul, gatul, pantecele, capul și coada.

28
 Capitolul 5. Scopul lucrarii; Metode de lucru, material de
cercetat

Lucrarea de faţă are ca principal obiectiv stabilirea unui modul de ferma privata de 50
de capete oi de carne, in concordanta cu cerintele actuale si de perspectivă pentru
imbunatatirea performantelor si eficientei acestor tipuri de ferme. proiectarea adaposturior, a
instalatiilor de muls, adapare şi evacuare si a constructiilor.
 Metodologia de lucru utilizata s-a bazat pe urmatoarele elemente:
 elaborarea miscarii anuale a efectivelor de ovine pe o perioada de 10 ani, cu ajutorul
unor programe adecvate, precum programul "Excel";
 stabilirea necesarului de furaje pe an luând in consideratie ca 183 zile reprezinta
sezonul rece si 182 zile sezonul cald, pe baza ratiilor furajere intocmite în
conformitate cu necesarul de substanţe nutritive si disponibilul de furaje;
 pe baza necesarului de furaje, a producţiilor la hectar si a necesarului pentru rezerva se
proiecteaza suprafata de baza furajera;
 cunoasterea numarului maxim de animale din diferite categorii, proiectarea
adăposturilor, a instalaţiilor de muls, adăpare şi evacuare a dejecţiilor şi a
construcţiilor anexe.
Sectorul ovin traverseaza un moment deosebit de tranzitie si de reinnoire. De la obiceiurile cu
caracter arhaic si pastoral, se trece la noi exigente mai profesionale si organizate. Este nevoie
deci de tehnici innovatoare de usoara aplicare, simple si imediate. Aceste nevoi apar mai
accentuate in sectorul lapte , in care traditiile sunt mai inradacinate si consolidate, si pentru
care este mai importanta , pe plan economic, realizarea imbunatatirilor tehnologice si
structurale, tinand cont de tendinta si marea potentialitate a sectorului spre acest proces
evolutiv.

5.1 Obiectul de activitate

PF PLETEA ION deţine şi exploatează o fermă zootehnică, constituită din 50 de ovine

de carne pe raza Comunei Osica De Sus, judeţul Olt.

5.2 Așezare geografica, clima, vegetație, relief și soluri

29
 Comuna Osica de Sus este situată în centrul Județului Olt, la o distanță de 26 km de
orașul Slatina și la 15 km de orașul Caracal. Comuna este așezată pe șoseaua
națională Slatina-Caracal, iar calea ferată Piatra Olt-Caracal trece prin această comună. In
documentele CFR, comuna se numeste Vladuleni. Din punct de vedere al așezării matematice
pe glob, prin comună trece paralela de 44 grade, 15 minute, 06 secunde latitudine nordică, și
meridianul de 24 grade, 22 minute, 30 secunde, longitudine estică. Socotit în kilometri în linie
dreaptă, comuna se află la 9828 km depărtare față de Ecuator; la 10.022 km față de Polul
Nord și la 2708 km față de Londra. Comuna este formată din satele: Vlăduleni cu 158
gospodării, Greci cu 367 gospodării, Osica de Sus cu 1017 gospodării, Ostrov cu 55
gospodării, Tomeni cu 104 gospodării. Satul Greci a fost comună până în 1968. Moșia
comunei are o suprafață de 50 km2. Se învecinează cu
comunele: Brebenei, Coteana, Fălcoiu,Osica de Jos, Pârșcoveni și Brâncoveni. Din punct de
vedere geografic, satul Osica de Sus și satul Vlăduleni, sunt situate pe interfluviul Olt-Olteț,
în capătul terminal al acestuia, și pe terasa a II-a a celor două râuri. Aici se întâlnesc terasele
celor două râuri. Satul Greci, Tomeni și Ostrov sunt situate pe terasa I aOltului.
Clima
În ceea ce privește caracteristicile climatice specifice comunei Osica de Sus, putem să le
estimăm numai în corelare cu regiunile vecine, deoarece elementele climatice acoperă
suprafețe mari. Clima de aici este temperat-continentală. Radiația solară depinde de
înălțimea Soarelui deasupra orizontului, de opacitatea atmosferei, de nebulozitate. Valoarea
medie anuală a radiației solare este de 125 kca/cm2. Există trei forme de circulație a aerului în
straturile inferioare ale atmosferei cu implicații directe asupra vremii și anume: circulația
vestică are o frecvență de 45% din totalul cazurilor, cirrculația polară reprezintă 30% și
circulația tropicală. Caracterul continental al climei este exprimat de valorile medii ale
temperaturii aerului. Numărul zilelor cu temperaturi medii pozitive este în jur de 300, cea mai
ridicată temperatură înregistrată în timp de 100 de ani a fost +40,8oC, iar cea mai scăzută
temperatură înregistrată până în prezent a fost de -31 grade C. Precipitațiile atmosferice sunt
influențate de circulația maselor de aer, media anuală a precipitațiilor este de 522ml/m2.
Precipitațiile întâlnite în această zonă sunt atât sub formă de ploaie, cât și sub formă de
ninsoare. În timpul anotimpului geros își apariția înghețul, iar în timpul verii fenomenele de
secetă își fac simțită apariția.

Vegetatie
Prin poziția sa geografică, teritoriul comunei Osica de Sus este plasat în aria de dezvoltare
a silvostepei și a vegetației de luncă. La limita estică a comunei întâlnim
pădurea Bercica formată din stejar pedunculat, stejar brumăriu, stejar
pufos,ulm, frasin, păr și măr sălbatic, arțar și jugastru. Arbuștii din această pădure
sunt: păducelul, gheorghinarul, lemnul câinesc, cornul, sângerul. Stratul ierbos este alcătuit
din: firuță, trifoi, colilie, păiuș, pir, coada șoricelului, volbură,măturică, pelin, laptele
cucului, ceapa ciorii. La marginea pădurii Bercica, sau pe coasta D. Bobului și D. Viilor,
crescporumbarul, măceșul și mărăcinișuri. Datorită condițiilor de umiditate ridicată a solului,
naturii aluvionare a acestuia, lunca Oltețului ocupă albia majoră a acestuia. Vegetația
arborescentă este alcătuită din plopi, anini negrii, sălcii, răchite numite zăvoaie. Aici arbuștii
sunt alcătuiți din sânger, soc,gheorghinari, măceși, iar stratul ierbos este alcătuit
din mur,laptele cucului, coada vulpii, firuța și pirul. De asemenea aici crește o vegetație
agățătoare alcătuită din curpen și iederă.
Relieful

30
Relieful acestei comune este alcătuit din câmpul înalt, care face parte din Câmpia Piatra Olt și
din interfluviul Olt-Olteț. Pe moșia comunei, se dezvoltă larg terasele celor două râuri,
confuluiază în dreptul morii și C.A.P.-ului. În valea Oltului, terasa I are o lățime de 3-4 km,
iar în valea Oltetului are o lățime de circa 1 km. Ultima eră geologică, numită Cuatenar,
durează de aproximativ 1 milion de ani încoace. În această eră, au alternat perioade foarte reci
cu climă polră, cu perioade calde, când ghețarii se topeau, numite perioade interglaciare. Azi
ne aflăm în era geologică numită Holocen. Acum circa 30.000-40.000 de ani a fost ultima
perioadă cu climă polară, când Carpații erau acoperiți cu ghețari. Când clima s-a încălzit,
gheața a început să se topească masiv, iar râurile aveau debite deosebit de mari, cu mare
putere de eroziune și transport. Oltul și Oltețul confluiau în dreptul morii și C.A.P.-ului.
Pietrișul de prund, se află și sub satul Vlăduleni și are grosimi de circa 20 m. Albia Oltului era
lată din Vlăduleni și până în malul de la Ipotești. În urmă cu circa 300 de milioane de ani, pe
aici trecea un lanț muntos, ce ținea din Dobrogea și până în Franța, numit de geologi azi
Munții Hercinici. Ulterior o parte a acestor munți s-au scufundat în ocenul ce-i înconjura.
Forajele care se fac pentru descoperirea de petrol și gaze naturale, la adâncimi de 1.500-2.000
m, dau de vârfurile foștilor munți. În picioare au mai rămas Munții Dobrogei și Podișul
Central Francez, care au fost tociți de eroziune, semănând azi cu niște podișuri. După ce s-au
ridicat Carpații din ocean în urmă cu circa 200 milioane de ani, apele curgătoare și torențiale
au cărat aluviuni și au umplut treptat marea ce se găsea aici, și încet, încet relieful a început să
prindă aproximativ până în Cuaternar, conturul pe care îl are azi.
Solurile
Între componentele peisajului geografic al comunei Osica de Sus, solurile ocupă și ele un loc
aparte. Formarea și evoluția solurilor sunt o rezultantă a conlucrării factorilor pedogenetici
naturali specifici comunei noastre și anume: rocă, relief, climă, ape și vegetație. Factorul de
rocă intervine în formarea solurilor prin compoziția mineralogică, gradul de duritate al rocilor,
alcătuirea granulometrică a lor. Factorul de relief intervine în formarea solurilor prin plantele
sale care pot accelera spălarea solurilor sau nu. De asemenea factorul climatic influențează
formarea și dezvoltarea solurilor precum și factorul de vegetație.

31
 Capitolul 6. Proiectarea efectivului și a sistemului de întretinere

Cu scopul de a obtine o rationala gestionare a

crescatoriei, si o adecvata remuneratie economica
fara a neglija bunastarea si deci performantele
animalelor, este deci necesara impartirea stanei in
urmatoarele zone functionale:

-boxa animale in productie

-boxa animale in crescatorie si partea de reproductie
-zona(treapta) de alimentare
- allea de furajare
-coridoare de serviciu si imprejmuiri externe
-sala asteptare pentru mulgere
-sala de muls
-zona tanc de racire
-boxa post-mulgere
-boxa berbeci
-boxa fatare
-boxa izolare
-boxa intarcare
-platforma stocaj dejactii solide
-bazin captare dejectii lichide
-depozite fan si furaje
-adapost unelte

BOXA CU ZONA DE ALIMENTATIE, ADAPARE SI ODIHNA

Foarte adoptata este in schimb solutia ce priveste boxele pe pat adanc constituit din paie sau talaj (de grosime
30-40 cm), a se extirpa de circa 2-3 ori pe an in corespondenta cu operatiile de fertilizare a terenurilor. Se adopta
de regula boxe multiple, care sa poata gazdui un grup de animale cu un numar variabil in functie de dimensiunile
crescatoriei si de organizarea sa.

-Structura portanta din otel zincat la cald

-Fundatii din beton armat cu grinzi perimetrale de jur imprejur care tin loc de pereti de limitare ai bazinelor de
colectare a dejectiilor.

32
Zona de alimentare este constituita dintr-o treapta cu pardoseala in panta (aproximativ 3 cm) care este dispusa
in interiorul boxei intre zona de pat permanent si peretele grilajului de furajare. De latime egala cu 80 / 100 cm,
este delimitat, spre iesle, de peretele care tine grilajul de furajare. Acesta, a carui deschidere pe cap adult
variaza intre 25 si 33 cm in functie de rasa, va trebui sa fie de tip “ autocapturant” (disponibil in tipologia
animalelor cu sau fara coarne), pentru a facilita blocarea animalelor, facilitand astfel operatiunile de ingrijire si
control. In ceea ce priveste adaparea, solutia universal adoptata si valabila este tot aceea cu adapatoare cu nivel
constant de dimensiuni normale echivalente cu 20x80 cm, astfel incat sa permita accesul a doua animale
simultan, fara a avea un volum mare de apa statatoare.

CORIDORUL DE SERVICIU – TARCURI EXTERIOARE

Zona externa, intotdeauna utila, este cu siguranta de recomandat in masura de 2.5-3.5 m2/cap daca este pe
pardoseala, si 5-8 m2/cap daca este pe pamant. Este de regula delimitata de imprejmuiri metalice din otel zincat
la cald, prevazute cu deschideri adecvate, de minim 3 m, pentru intrarea mijloacelor necesare operatiunilor de
curatare.
Folosirea carului unifeed in cresterea ovi-caprinelor a avut rezultate foarte interesante, atat pentru recuperarea
produselor firmei , cat si pentru marile productii verificate in crescatoriile care l-au adoptat .Cand, din motive de
spatiu, nu e posibil sa avem alei atat de ample, sau cand se doreste dezvoltarea mecanizarii crescatoriei, se pot
adopta benzi automate care, cu front de utilizare simpla sau dubla, distribuie alimentul in diferite boxe. Este
vorba de benzile motorizate, de diferite latimi, (30 cm cu iesle simpla la perete; 60 cm cu iesle centrala dubla
pentru animalele fara coarne, 75 cm daca este dubla, pentru animalele cu coarne).

33
INSTALATII PENTRU CONTROL
Pentru a garanta maxima functionalitate a adaposturilor, mai ales in centre de dimensiuni mari, va sfatuim la
predispunerea tuturor structurilor de gestiune secundare, care ca exemplu culoarele de triere / triaj a animalelor,
de adunare si culoarele pentru controalele si tratamentele sanitare. Fiecare “corral” va trebui sa contina de regula
toate animalele unei boxe si sa aiba suprafata de 0,3 m2 / cap. Este posibil sa dotezi coralul cu o aparatura
speciala de blocare a animalului, care are grija sa-l intoarca si sa-l imobilizeze, favorizand ulterior toate
operatiunile de gestionare si control asupra animalelor.

BOXE POLIUZ PENTRU FATARE, INFIRMERIE, BERBECI SI BOXE PENTRU INTARCAREA MIEILOR SI A
IEZILOR
Intarcarea precoce in boxe singulare, este de regula utilizata pentru masculii destinati ingrasarii sau pentru
gemeni si respinsi de mama.
Sunt in mod substantial boxe prefabricate cu pereti lavabili cu functia de a gazdui animalul singur in perioadele in
timpul carora au nevoie de ingrijiri si atentie deosebita. Boxele pentru masculi trebuie sa aiba dimensiuni si
predispozitii confortabile. Se divid in boxe multiple pentru animalele tinere si boxe singulare pentru animalele
adulte. Intarcarea mieilor, se obtine, de regula, prin doua tehnici diferite:

 intarcarea precoce in boxe singulare

 intarcarea pe pamant in boxe multiple

Intarcarea in boxe multiple este realizata in boxe cu divizori cu plase care gazduiesc, in grup, circa 20-40 de miei.

34
SALA DE MULS
Instalatia de muls conditioneaza rezultatele productive si de gestionare ale crescatoriei si poate fi:

- liniara, in forma de pieptene

- rotativa, in carusel
Numarul locurilor si grupurilor de muls va fi ales in functie de numarul total al capetelor in productie, de
numerositatea grupurilor de animale si de organizarea personalului angajat.
- Pentru crescatoriile mici, sunt disponibile rampe de muls a cate 8-12 locuri cu 2-3 bidoane de muls, care
consimt avantajele instalatiei de muls chiar si pentru micile crescatorii.
- Pentru crescatoriile fractionate si / sau dislocate este posibila utilizarea unei masini de muls speciala. Este o
instalatie completa, montata in intregime pe o remorca tractata de tractor, care ofera toate caracteristicile si
avantajele unei instalatii fixe chiar si crescatorilor care, pentru probleme de logistica, detin mai multe grupuri de
animale care nu sunt concentrate.

35
 Capitolul 7. Concluzii
1 Prin valoarea sa și a producților obținute, șeptelul ovin costituie o bogăție națională a
țărilor mari crescătoare și prezintă multiple avantaje, directe și indirecte, ce rezultă din
creşterea și exploatarea rațională a acestor animale.
Oaia este un animal care procură crescătorilor și economiei țărilor atât produse
alimentare, cât și materii prime pentru industria ușoară, contribuind astfel la progresul
economic al trăsăturilor și la îmbunățărirea nivelului de trai al populației. În țarile în curs de
dezvoltare, oile sunt crescute în scopul satisfacerii necesitaților vitale ale populației rurale,
produsele obţinute fiind in totalitate absorbite prin consum intern.

2. Dintre ovinele de tip Merinos din ţara noastră, Merinosul de Transilvania este cel
mai important din punct de vedere numeric şi al ariei de răspândire, el constituind totodată, în
faza actuală de dezvoltare a creşterii ovinelor, materialul biologic principal pentru producerea
lânii fine. Din numărul total de ovine Merinos aparţinând tuturor tipurilor existente în ţară,
Merinosul de Transilvania reprezintă, după calcule estimative, aproximativ 92%.

Centrul principal de creştere al acestei rase este zona naturală în care s-a format, şi
anume regiunea de câmpie din vestul Transilvaniei. Aici se află totodată şi centrul de creştere
cel mai important din ţară pentru ovinele Merinos. În acest centru, Merinosul de Transilvania
– mai înainte cunoscut şi sub denumirile de Merinos de vest şi de Merinos transilvănean –
este crescut în masă compactă ţi pe o zonă geografică întinsă, reprezentând numeric circa 85%
din efectivul rasei, restul fiind diseminat în alte regiuni de şes, în special în câmpia din sud-
estul ţării.
3. Lucrarea are ca principal obiectiv stabilirea unui modul de ferma privata50 de
capete de ovine, în concordanta cu cerintele actuale si de perspective pentru imbunatatirea
performantelor si eficienţei acestor tipuri de ferme.
4. Conceptul de marime a fermei reflecta latura cantitativa a organizarii productiei si
nivelul de intensificare a acesteia.
Marimea optima a efectivelor de animale. Spre deosebire de marimea optimă a
producţiei vegetale, în zootehnie aceasta este dependentă nemijlocit nu numai de nivelul
tehnic, ci si de baza furajera, deci in mod direct de marimea suprafetelor.
5. Factorii care condiţionează mărimea fermelor sunt factori naturali, tehnici,

36
organizatorici, sociali şi conjuncturali:
 suprafaţa de teren cultivata cu furaje repartizata pe cap de animal;
 existenta centrelor urbane, care sa reprezinte pieţe de desfacere pentru fermieri;
 cerinţele consumului modern (calitate, siguranta alimentara, ritmicitate in
aprovizionare);
 aplicarea rezultatelor stiinţifice;
 introducerea utilajelor moderne de mare productivitate;
 automatizarea proceselor grele de munca;
 existenta resurselor de forta de munca;
 existenţa unei ritmicităţi;
 posibilităţi de depozitare şi utilizare a dejectiilor;
 existenţa altor unităţi cu aceeasi specializare sau cu care se poate intra în relaţie de
interconditionare.
Scopul optimizarii mărimii fermei este asigurarea folosirii raţionale a resurselor
materiale, financiare şi umane în vederea obţinerii unor producţii superioare de lapte, de
calitate buna si in conditii de eficienţa maxima.
6. În vederea amplasarii unei ferme într-o anumita zonă trebuie sa se respecte
urmatoarele cerinte:
-să se utilizeze pe cât posibil pentru construcţii suprafetele de teren care au avut
aceasta destinatie, iar acolo unde nu exista sa se utilizeze terenuri slab productive;
-să se respecte normele privind protecţia mediului înconjurator, astfel încat direcţia
vântului dominant să fie dinspre localitate spre ferma, iar distanţa de la perimetrul fermei la
centrul populat să fie de 300 m pentru fermele de pana la 500 capete peste 500 m la cele cu
peste 500 capete;
-incinta fermelor trebuie sa fie cu minimum 50 cm peste nivelele maxime de inundare;
-terenul pe care se amplaseaza ferma sa aiba umiditate redusa, sa fie stabil pentru a
oferi stabilitate fundatiilor, sa prezinte o panta naturala de 0,5-2% pentru a asigura scurgerea
apelor, apa freatica sa se gaseasca la minimum 0,5 m adancime;
-sa existe posibilitatea depozitarii si folosirii dejecţilor rezultate din
cresterea .animalelor, iar apele reziduale sa se deverseze într-un emisar, fara a deveni
poluante; -distantele faţa de sursele de furaje, fata de alimentare cu apa, fata de energie sa fie
cat mai reduse;
-incinta fermelor sa nu fie strabatuta de conducte de gaze, retele electrice, drumuri de
circulatie.
7. O parte din miei se valorifica prin vânzare spre alte unitati, iar berbeci se vând
37
pentru carne.
8. Asigurarea optima a condiţiilor de microclimat, presupune menţinerea în adapost a
temperaturii de 9-14° C, umiditatea de 70-75%, curenţii de aer 0,3 m/s-iarna şi 1,2 m/s vara, 2‰
CO2, 0,026% NH3, 0,01‰H2S.
9. Hrănirea mieilor până la vârsta de 3 luni se va face pe baza de lapte integral si cu
supliment de fan de lucerna şi concentrate.
Din analiza raţiei din perioada de vara se observa ca în alcatuirea acesteia sunt incluse
urmatoarele furaje: paie de ovaz -5,5%, lolium masa verde - 59%, lucerna masa verde 20%,
borhot de bere 8,5%, amestec de ferma 7% (252 g concentrate pentru fiecare litru de lapte).
În perioada de iarna se utilizeaza în ratie: fân de lucema - 3,75%, fan de iarba de
Sudan - 5%, borhot de bere - 18,75%, sfecla furajera - 43,75%, amestec de fermă - 18,75%
(391 g concentrate pentru fiecare litru de lapte).
.

38