TEMA NR.

9
OBIECTIVE
1. Înțelegerea trăsăturilor caracteristice ale testamentelor ordinare;
2. Însușirea avantajelor și dezavantajelor testamentelor ordinare;
3. Prezentarea caracteristicilor testamentului sumelor de bani.

Secţiunea a II-a
Diferite feluri de testamente. Condiţii speciale de formă

12. Enumerare. În afara condiţiilor generale de formă care afectează validitatea oricărui testament
(forma scrisă şi forma actului separat), legea - permiţând testatorului să aleagă, în funcţie de împrejurări,
între mai multe feluri de testamente - prevede pentru fiecare în parte anumite reguli speciale de formă, a
căror nerespectare atrage după sine, în condiţiile şi limitele arătate, nulitatea absolută a dispoziţiilor
testamentare.
Felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica în trei categorii:
- testamente ordinare (obişnuite), încheiate în condiţii normale şi care sunt: testamentul olograf şi
testamentul autentic;
- testamente privilegiate (extraordinare), care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări excepţionale
(art. 1.047-1.048 C. civ.);
- alte forme de testament, special permise de lege pentru legatele având ca obiect sume de bani, valori
sau titluri de valoare depuse la instituţii specializate (art. 1.049 C. civ.) ori pentru dispoziţiile testamentare
ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate (art. 2.635 C. civ.).
Subliniem că diferitele feluri de testamente, astfel cum sunt reglementate de lege, au valoare juridică
egală. În acest sens, se poate vorbi de un principiu al echivalenţei formelor testamentare. Astfel fiind, la
revocarea sau modificarea dispoziţiilor testamentare nu se cere respectarea unei simetrii a formelor. De
exemplu, un testament autentic poate fi revocat - total sau parţial - printr-un testament olograf (sau invers).
§1. Testamentele ordinare
A. Testamentul olograf
13. Noţiune. Potrivit art. 1.041 C. civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf 1 trebuie
scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.
Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale, fiind confecţionat ca înscris sub semnătură
privată, testamentul olograf - ca şi orice alt testament - este un act solemn; scrierea integrală, datarea şi
semnarea de mâna testatorului sunt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad
solemnitatem, iar nu ad probationem sau pentru opozabilitate.
Precizăm că toate cele trei cerinţe de solemnitate (scrierea, datarea şi semnarea) trebuie să fie îndeplinite
„de mâna testatorului” şi „trebuie să fie întrunite cumulativ, în lipsa oricăreia dintre ele testamentul fiind
nul” 2.
14. Avantaje şi inconveniente. Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje: poate fi folosit de
oricine ştie să scrie; se poate face oricând şi oriunde, fără ajutorul altei persoane (nu necesită prezenţa
vreunui martor); nu necesită cheltuieli; asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă; poate fi
revocat uşor de testator prin distrugerea voluntară a înscrisului testamentar.
Din pricina simplicităţii sale, testamentul olograf prezintă şi unele inconveniente: poate fi uşor dosit sau
distrus după moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii, dar fără ştirea lui; nu asigură protecţia voinţei
testatorului împotriva influenţelor abuzive (sugestie sau captaţie) ale celor interesaţi; datorită simplităţii
formalităţilor poate fi mai uşor falsificat; poate fi contestat mai uşor decât celelalte feluri de testamente;
dacă testatorul nu are cunoştinţe juridice, testamentul poate cuprinde formulări neclare, confuze şi chiar
contradictorii, susceptibile de interpretări neconforme voinţei reale a testatorului.
15. Scrierea. Întregul conţinut al testamentului olograf trebuie să fie scris de mâna testatorului, cerinţă
prevăzută de lege ad solemnitatem, spre deosebire de formalitatea „bun şi aprobat pentru…” prevăzută de
lege numai “ad probationem” în cazul contractelor unilaterale (art.275 C. proc.civ.). Dacă testamentul nu
este scris de mâna testatorului, fiind dactilografiat (sau utilizându-se alte procedee mecanice ori

1
Etimologic noţiunea provine din cuvintele greceşti holos - întreg, total şi grafos - a (se) scrie.
2
CSJ, s. civ., dec.nr.1409/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.130-133.

1
electrotehnice de scriere, cu caracterele impersonale ale unei maşini), va fi nul, chiar dacă a fost făcut
personal de testator şi cuprinde menţiunea - datată şi semnată de către testator - că reprezintă ultima sa
voinţă. Dacă testamentul nu este scris de mâna testatorului nulitatea se justifică prin faptul că ar fi posibile
fraude, care nu ar putea fi descoperite prin verificarea de scripte (expertiză grafoscopică).
În privinţa scrierii de mână legea nu prevede limitări; testatorul poate scrie cu orice (cerneală, creion,
pastă, vopsea, cărbune, cretă etc.); pe orice fel de material (hârtie - inclusiv carte poştală -, pânză, lemn,
piatră, sticlă, material plastic etc.); în orice limbă cunoscută de testator, fie şi moartă (de exemplu, latina) 3;
16. Data. O altă condiţie de validitate a testamentului olograf este datarea lui exactă, de mâna
testatorului, prin indicarea zilei, a lunii şi anului în care a fost întocmit. Ea prezintă importanţă pentru că
în funcţie de data testării se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu discernământ pentru a testa, iar în
cazul pluralităţii de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau incompatibile, în raport cu data lor se
stabileşte „ultima voinţă” a testatorului, care urmează a fi luată în considerare, revocând pe cele anterioare.
În plus, data poate prezenta importanţă pentru stabilirea împrejurărilor în care testamentul a fost întocmit şi
care pot determina nulitatea; de exemplu, a existat pericolul vicierii consimţământului (captaţie sau
sugestie).
Datarea testamentului se poate face în cifre sau în litere ori prin referire la un eveniment care se poate
stabili cu certitudine (de exemplu, prima zi de Crăciun ’97, care înseamnă cu certitudine data de 25
decembrie 1997). Întrucât legea nu specifică locul unde trebuie să fie inserată data, se admite că ea poate fi
aşezată nu numai la sfârşitul testamentului, dar şi la începutul ori în cuprinsul lui, dacă rezultă că se referă
la întregul conţinut al testamentului, chiar dacă acesta cuprinde mai multe foi. Ora (şi locul) întocmirii
testamentului nu sunt elemente obligatorii; la nevoie se poate dovedi prin orice mijloc de probă.
17. Semnătura este o altă formalitate necesară pentru validitatea testamentului. Prin semnătură,
testatorul atestă că dispoziţiile din testament reprezintă voinţa sa definitivă pentru caz de moarte. În lipsa
semnăturii actul poate fi un simplu proiect de testament, nedefinitivat şi, ca atare, lipsit de efecte juridice.
Ca şi scrierea ori data, testatorul trebuie să semneze „de mână”. Nu se poate folosi parafa, sigiliul ori
ştampila. Este nul şi testamentul semnat prin punere de deget.
Întrucât legea nu stabileşte modul de semnare, se admite că semnătura nu trebuie să cuprindă obligatoriu
numele şi prenumele; semnătura poate să fie aceea pe care testatorul o folosea în mod obişnuit (de
exemplu, pseudonimul, iniţialele numelui şi prenumelui etc.) şi care permite identificarea lui.
18. Formalităţi ulterioare decesului testatorului. Art. 1.042 C. civ. prevede că înainte de a fi executat,
testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare. În cadrul procedurii
succesorale, notarul public procedează, în condiţiile Legii nr. 36/1995, la deschiderea şi validarea
testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care se
găseşte se constată prin proces-verbal.
B. Testamentul autentic
19. Noţiune. Reglementare. Potrivit art. 1.043 C. civ. „Testamentul este autentic dacă a fost autentificat
de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”.
Pe lângă notarii publici, mai pot autentifica testamente şi reprezentanţii diplomatici ai României.
Precizăm că secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale
notarilor publici nu pot autentifica testamente deoarece, potrivit art. 17 din Legea nr. 36/1995, aceştia
realizează, la cererea părţilor, legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia înscrisurilor sub semnătură
privată.
Nici avocaţii nu pot autentifica testamente. Potrivit art. 78 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, actele juridice
pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem (cum este şi testamentul autentic) vor fi redactate
numai de notarii publici.
20. Avantaje şi inconveniente. Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa şi
persoanele care nu ştiu să scrie şi să citească sau persoanele care din cauza infirmităţii, a bolii sau din orice
alte cauze nu pot semna. Pe de altă parte, contestarea testamentului de către persoanele interesate este mai
anevoioasă; actul de autentificare are autoritatea publică, iar conţinutul actului este verificat de notar pentru
a nu cuprinde clauze contrare legii sau bunelor moravuri (art. 9 din Legea nr. 36/1995) ori clauze neclare,
de natură a genera procese inutile. În toate cazurile, testamentul se bucură de forţa probantă a actelor
autentice şi, ca atare, sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Testamentul autentic prezintă şi avantajul
că se întocmeşte într-un singur exemplar original, care se păstrează în arhiva notarului public, iar părţile

3
Se admite şi scrierea într-un limbaj convenţional (secret), dar traductibil. Ph. Malaurie, op.cit., p. 238 nr. 486.

2
vor primi un duplicat de pe actul original, care are forţa probantă prevăzută de lege ca şi originalul actului.
Pe cale de consecinţă, testamentul autentic nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, iar
dacă a dispărut poate fi obţinut un duplicat sau poate fi reconstituit în condiţiile prevăzute de lege.
Testamentul autentic prezintă inconvenientul că presupune anumite cheltuieli şi necesită pierdere de
timp pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare. Printre inconveniente se menţionează şi faptul că nu
asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă. În realitate, acest inconvenient este aproape inexistent,
deoarece testatorul poate alege pentru autentificare orice notar public din ţară, iar notarul şi personalul
biroului notarial au obligaţia să păstreze secretul profesional în condiţiile prevăzute de Legea nr. 36/1995.
21. Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de competenţa notarilor publici. Teritorial,
competenţa notarilor publici este generală, deci autentificarea testamentului se poate face la orice birou
notarial din ţară, indiferent de domiciliul testatorului.
Testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului. Notarul public se îngrijeşte de scrierea testamentului,
pe care apoi îl citeşte testatorului sau, după caz, îl dă să îl citească, făcând menţiune expresă despre
îndeplinirea acestor formalităţi. Dacă dispunătorul îşi redactase deja actul de ultimă voinţă (personal sau de
către un avocat), testamentul autentic îi va fi citit de către notarul public.
După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă, testamentul fiind apoi
semnat de către testator, iar încheierea de autentificare, de către notarul public. Testatorul ştiutor de carte
va solicita, printr-o cerere scrisă, autentificarea testamentului.
După tehnoredactarea testamentului, acesta va fi citit de către notarul public şi, la cererea testatorului, i
se va da spre citire şi acestuia. După citire, testatorul va confirma că testamentul reprezintă ultima sa voinţă
şi îl va semna. În cazul în care testatorul a fost asistat de către unul sau 2 martori, aceştia vor semna
testamentul. Semnătura martorilor urmează să figureze imediat după textul testamentului, iar nu pe pagina
rezervată întocmirii încheierii de autentificare. Dacă testatorul doreşte ca să se asigure caracterul secret al
dispoziţiilor sale faţă de martori, se recomandă ca notarul să acopere textul testamentului în momentul în
care martorii semnează 4. După semnarea testamentului, notarul public va semna încheierea de autentificare
a acestuia. Cererea testatorului şi testamentul prezentat de acesta, dacă este cazul, se vor reţine la dosarul
autentificării.
Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legii sancţiunea este nulitatea
absolută. Însă actul, nul ca testament autentic, poate valora testament olograf în cazul în care condiţiile
prevăzute de lege pentru acesta sunt îndeplinite (art. 1.050 C. civ.). De exemplu, actul autentificat de
secretarul consiliului local poate valora testament olograf dacă a fost scris, datat şi semnat de mâna
testatorului. Tot astfel, dacă lipseşte încheierea de autentificare.
22. Forţa probantă. Testamentul autentificat în condiţiile legii face deplină dovadă, faţă de orice
persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator
făcute prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus) în limita atribuţiilor conferite de lege şi menţionate
în încheierea de autentificare, cum ar fi: faptul prezentării testatorului şi a tuturor persoanelor participante
la procedura de autentificare, precum şi identificarea acestora; locul şi data încheierii actului; exteriorizarea
consimţământului, semnarea testamentului de către testator.
În schimb, declaraţiile testatorului consemnate în încheierea de autentificare, precum şi cele inserate în
testament fac dovada numai până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane,
deoarece agentul instrumentator nu a putut decât să ia act de aceste declaraţii, neavând posibilitatea să
controleze dacă ele corespund realităţii 5. Tot astfel vor putea fi combătute constatările făcute de notar, chiar
personal, dar în afara atribuţiilor legale 6.
23. Înregistrarea testamentului autentic. În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui
interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul
naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se
pot da numai după decesul testatorului (art. 1.046 C. civ.).
§2. Testamentele privilegiate
24. Noţiune. În cazurile în care o persoană se află în anumite împrejurări neobişnuite, excepţionale şi
doreşte să facă un testament în formă autentică, dar nu poate recurge la formalităţile autentificării potrivit

4
A se vedea, M.D.Bob, op.cit., p. 178.
5
A se vedea CSJ, s. civ., dec.nr.222/1994, în Dreptul nr. 5, 1995, p.82.
6
M. Eliescu, op.cit., p.220.

3
dreptului comun, legea prevede posibilitatea testării într-o formă simplificată de autentificare, potrivit unor
reguli speciale, derogatorii de la regulile autentificării înscrisurilor (Legea nr. 36/1995). Formalităţile fiind
simplificate (art. 1.047 C. civ.) şi pentru a deosebi aceste testamente de cele ordinare, ele au fost denumite
testamente privilegiate, fiind - în esenţă - testamente autentice simplificate. Evident, persoana care se
găseşte în împrejurările excepţionale care justifică posibilitatea testării într-o formă autentică simplificată,
nu este obligată să recurgă la această formă; ea poate redacta testamentul în formă olografă, potrivit
regulilor aplicabile acestei forme de testament.
25. Felurile testamentelor privilegiate. Există 4 situaţii speciale în care se pot întocmi testamente
privilegiate:
25.1. Testamentul întocmit în împrejurări excepţionale. Persoanele - bolnave sau sănătoase – pot să
testeze în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în prezenţa a 2 martori, în caz de
epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale.
25.2. Testamentul naval şi aeronautic. Dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul
României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale, ori la bordul unei aeronave sub pavilionul
României, indiferent dacă testatorul este un membru al echipajului sau un simplu călător, el poate să testeze
în faţa comandantului (sau a celui care îl înlocuieşte) vasului ori aeronavei, în prezenţa a 2 martori.
25.3. Testamentul militarilor. Dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat
ori prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa unui notar public, el poate
să testeze în faţa comandantului unităţii militare (ori a celui care îl înlocuieşte), în prezenţa a 2 martori.
25.4. Testamentul celor internaţi într-o instituţie sanitară. Pe timpul în care testatorul este internat într-o
instituţie sanitară în care notarul public nu are acces, el poate să testeze în faţa directorului, medicului şef al
instituţiei sanitare sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, în
prezenţa a 2 martori.
§3. Alte forme testamentare
26. Consideraţii preliminare. Pe lângă testamentele ordinare şi testamentele privilegiate analizate mai
sus, legea prevede reguli speciale de formă pentru:
- dispoziţiile testamentare - numite în mod tradiţional clauze testamentare - având ca obiect sumele de
bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii specializate;
- testamentele cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
A. Testamentul având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare
27. Art. 1.049 alin. 1 C. civ. prevede că dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau
titlurile de valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile cu respectarea condiţiilor de formă
prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituţii.
Prin instituţii specializate se înţelege instituţiile de credit şi orice alte entităţi care, potrivit legii, pot
primi în depozit sume de bani, valori sau titluri de valoare.
Art. 1171 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că în vederea
aplicării prevederilor art. 1.049 din Codul civil, condiţiile de formă necesare pentru valabilitatea
dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienţii
instituţiilor de credit se vor stabili prin ordin al ministrului justiţiei, după consultarea Băncii Naţionale a
României.
În acest sens, Ministerul Justiţiei a adoptat Ordinul nr. 1903 din 20.09.2011 privind condiţiile de formă
necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de
valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit 7. Cele mai importante dispoziţii din acest ordin sunt
următoarele:
i) Deponentul unor sume de bani, valori sau titluri de valoare la o instituţie de credit poate dispune de
acestea, pentru cauza de moarte, printr-o dispoziţie testamentară cuprinsă în cadrul convenţiei încheiate cu
instituţia de credit, obiectul dispoziţiei testamentare limitându-se numai la bunurile depuse de testator la
acea instituţie de credit. Aşadar, nu se poate dispune cu privire la alte sume de bani, valori sau titluri de
valoare aflate în depozit la o altă instituţie de credit. Pentru acestea trebuie să se întocmească o dispoziţie
testamentară distinctă sau să utilizeze una dintre formele obişnuite de testament (olograf sau autentic).
ii) Sub sancţiunea nulităţii absolute, testatorul va completa prin scriere olografă clauza cuprinzând
dispoziţia testamentară, prevăzută în anexa care face parte integrantă din acest ordin, care este un formular

7
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 684 din 27.09.2011

4
tipizat. Cel care nu poate sau nu ştie să scrie ori să citească nu va putea dispune în această modalitate, ci se
va putea adresa unui notar public pentru întocmirea unui testament autentic.
iii) Dispoziţia testamentară cuprinde desemnarea directă sau indirectă a beneficiarului acesteia, obiectul,
semnătura testatorului, precum şi data întocmirii. Desemnarea beneficiarului clauzei testamentare trebuie să
conţină suficiente elemente de identificare, astfel încât acesta să poată fi determinat sau determinabil la
momentul deschiderii moştenirii (iar nu neapărat la data întocmirii testamentului).
iv) Dispoziţia testamentară se completează, se semnează şi se datează de către testator numai în prezenţa
a 2 funcţionari ai instituţiei de credit, special împuterniciţi în acest scop, care semnează convenţia alături de
testator.
v) Instituţia de credit are obligaţia de a comunica de îndată Uniunii Naţionale a Notarilor Publici datele
necesare înscrierii dispoziţiei testamentare în Registrul naţional notarial, ţinut în format electronic. Este
evident că informaţii cu privire la existenţa unei astfel de dispoziţii testamentare se pot da numai după
decesul testatorului, la fel ca şi în cazul testamentului autentic (art. 1.046 teza a II-a C. civ.)
vi) Instituţia de credit are obligaţia de a furniza de îndată, la solicitarea instanţei de judecată sau a
notarului public, în cadrul dezbaterii procedurii succesorale, toate informaţiile cu privire la sumele de bani,
valorile sau titlurile de valoare depuse de către defunct.
Din prevederile mai sus-enunţate rezultă că ne aflăm în prezenţa unui testament olograf simplificat
pentru că dispoziţia testamentară trebuie doar datată şi semnată de către testator, nu şi scrisă în întregime
(scrierea se limitează la completarea unor rubrici din formularul tipizat). Legatul sumelor de bani, valorilor
sau titlurilor de valoare are natura juridică a unui legat cu titlu particular, deci este o liberalitate mortis
causa, cuprinsă într-un testament olograf simplificat.
Art. 1.049 alin. 2 C. civ. prevede că instituţiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului
având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare decât în baza hotărârii judecătoreşti ori a
certificatului de moştenitor care constată valabilitatea dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar,
prevederile referitoare la raport şi reducţiune fiind aplicabile.
B. Testamentul făcut de un cetăţean român în străinătate
28. Potrivit art. 2.635 C. civ., întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate
valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau
revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
a) legea naţională a testatorului; b) legea reşedinţei obişnuite a acestuia; c) legea locului unde actul
a fost întocmit, modificat sau revocat; d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului; e)
legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite.
După cum se observă, art. 2.635 C. civ. conţine o reglementare de favoare, foarte flexibilă, care
pune în lumină principiul legii mai favorabile. Legiuitorul a dorit ca – pe cât posibil - testamentul să fie
salvat pentru a produce pe deplin efectele pentru care a fost întocmit. „Generozitatea” legiuitorului se
observă atât în ceea ce priveşte aspectul locului întocmirii testamentului (sub aspect spaţial), cât şi din
punct de vedere temporal, testamentul fiind valabil dacă respectă condiţiile de formă prevăzute de una
dintre legile aplicabile, fie la data când testamentul a fost întocmit, fie la data deschiderii moştenirii
testatorului. 8

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Testamentul: a) poate fi încheiat atât personal, cât și prin mandatar cu procură specială; b) poate
fi revocat de către testator până în ultima clipă a vieții, cu excepția cazului în care a renunțat la dreptul de a
revoca testamentul; c) trebuie încheiat, sub sancțiunea nulității absolute, în una dintre formele prevăzute de
lege.
2. În materia moștenirii testamentare: a) testamentul verbal este valabil în ipoteza în care este
întocmit în împrejurări excepționale; b) în materia testamentului, forma scrisă este prevăzută de lege ad
validitatem; c) în ipoteza în care testamentul olograf valabil întocmit a dispărut printr-un caz fortuit ulterior
decesului testatorului, cuprinsul testamentului poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.

8
Pentru amănunte, a se vedea C. P. Buglea, Drept internaţional privat român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013, p. 104-105.

5
 3. În materia moștenirii testamentare: a) nerespectarea formei actului separat este sancționată cu
nulitatea absolută; b) recunoașterea unui copil în cadrul unui testament reciproc autentic nu este valabilă; c)
testamentul autentic, nul ca atare pentru vicii de formă, este valabil ca testament olograf, dacă îndeplinește
condițiile de formă prevăzute de lege pentru acesta.
4. Testamentul olograf: a) este valabil încheiat dacă este tehnoredactat pe calculator, semnat și datat
de către testator; b) nu este un act solemn, întrucât nu este încheiat în formă autentică; c) se poate încheia
oricând și oriunde, nefiind necesară prezența unui martor.
5. Testamentul autentic: a) poate fi autentificat doar de către notarii publici; b) prezintă avantajul că
în această formă pot testa şi persoanele care nu ştiu să scrie şi să citească; c) face deplină dovadă, faţă de
orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la locul şi data încheierii actului.
6. În materia moștenirii testamentare: a) datarea testamentului olograf se poate face și prin referire
la un eveniment care se poate stabili cu certitudine; b) testamentul olograf poate fi semnat prin aplicarea
unei ștampile sau a unei parafe; c) testamentul autentic poate fi autentificat și de către avocați.

REZOLVARE:
1. C; 2. B și C; 3. A și C; 4. C; 5. B și C; 6. A.

TEMA NR. 10
OBIECTIVE:
1. Înțelegerea diferențelor dintre diferitele tipuri de legate;
2. Identificarea deosebirilor dintre cauzele de ineficacitate a legatelor;
3. Implicațiile dezmoștenirii asupra drepturilor diferitelor categorii de moștenitori.

CAPITOLUL II
REGIMUL JURIDIC AL
PRINCIPALELOR DISPOZIŢII TESTAMENTARE
Secţiunea I
Legatul
§1. Noţiunea de legat. Desemnarea legatarului
1. Noţiunea de legat. Aşa cum am văzut, testamentul poate cuprinde o mare varietate de dispoziţii. Însă
principala menire a testamentului este să asigure transmiterea, în tot sau în parte, a patrimoniului succesoral
- prin derogare de la regulile devoluţiunii legale a moştenirii - potrivit voinţei testatorului. Acest scop se
realizează, de regulă, prin intermediul legatelor prevăzute în testament.
Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi
legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate
(art. 986 C.civ.).
După cum rezultă din această definiţie, legatul - ca act unilateral de voinţă - este o liberalitate pentru
cauză de moarte. Legatul este o liberalitate (ca şi donaţia) pentru că testatorul urmăreşte să procure un
avantaj patrimonial (drept real şi/sau de creanţă) legatarului fără un contraechivalent. Intenţia liberală
caracterizează legatul chiar dacă este grevat de sarcini, fie şi de ordin patrimonial; în limita folosului pur
gratuit legatul este o liberalitate.
Legatul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa) deoarece produce efecte juridice
numai din momentul morţii testatorului; „testatorul stipulează ca, la decesul său,…” (art. 986 C.civ.). Spre
deosebire de donaţie, prin intermediul căreia donatorul îşi micşorează în mod actual şi irevocabil
patrimoniul său, legatul nu produce un asemenea efect; patrimoniul testatorului nu suferă modificări cât
timp el este în viaţă. Efectele se produc numai din clipa morţii testatorului în favoarea legatarului şi în
detrimentul moştenitorilor săi legali.
2. Desemnarea legatarului. Întrucât legatul este o dispoziţie testamentară ce exprimă voinţa unilaterală a
testatorului, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în formele prevăzute de

6
lege (a) şi să fie făcută personal de către testator (b). Cu respectarea acestor cerinţe, testatorul este liber să
aleagă modalitatea de desemnare a legatarului (c).
a) Potrivit art. 989 alin. 1 C.civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie să îl determine pe
beneficiarul liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi
determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice. Aşadar, desemnarea legatarului trebuie să fie
făcută prin testament, în sensul ca elementele necesare pentru identificarea legatarului să se regăsească în
cuprinsul testamentului. Noul Cod civil prevede că persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii
poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina
pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil (art. 989
alin.2). De exemplu, testatorul lasă întreaga sa avere fiicei sale cu sarcina de a-i transmite primului său
copil, după ce se va naşte, o bijuterie de familie.
b) Deoarece testamentul este un act juridic esenţialmente personal, art. 989 alin. 3 C.civ. prevede că „Sub
sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a-l desemna pe beneficiarul
liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia. Cu toate acestea, repartizarea bunurilor transmise prin legat
unor persoane desemnate de testator poate fi lăsată la aprecierea unui terţ”. În consecinţă, legatul cu
facultate de alegere, prin care testatorul a lăsat determinarea legatarului pe seama unei terţe persoane
(indicate în testament) este nul, pentru că, în acest caz, nu „testatorul dispune, pentru timpul când nu va mai
fi în viaţă” (art. 1.034 C.civ.), ci un terţ, după moartea testatorului. Astfel fiind, se admite nulitatea legatului
făcut în favoarea unei persoane a cărei alegere este lăsată pe de-a întregul la libera apreciere a unei terţe
persoane (cui voluerit), fără nicio contribuţie din partea testatorului la determinarea persoanei legatarului.
În schimb, legatul este considerat valabil în următoarele două cazuri:
- Este valabil legatul făcut unei persoane desemnate de dispunător, cu o sarcină în favoarea unei persoane
alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul său, tot de către dispunător. De exemplu, legatul
unei sume de bani făcut unei primării cu sarcina împărţirii sumei între săracii din localitate, urmând ca
alegerea săracilor să fie făcută de către primarul localităţii; legatul făcut unei universităţi cu sarcina
acordării de burse studenţilor merituoşi şi lipsiţi de mijloace materiale de la o anumită facultate, urmând ca
alegerea studenţilor să fie făcută de Consiliul facultăţii.
- Este valabil legatul făcut unor persoane desemnate de testator, dar repartizarea între ele a bunurilor
legate este lăsată la aprecierea unui terţ, care are calitatea de mandatar 9. Întinderea drepturilor legatarilor
desemnaţi de testator nu afectează validitatea legatului.
c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului, nefiind obligat să respecte formule
sacramentale. Astfel, desemnarea directă se poate face nu numai prin indicarea numelui şi prenumelui, dar
şi prin arătarea calităţii care îl (îi) individualizează pe legatari (de exemplu, nepot, frate sau soră etc.).
Desemnarea legatarului se numeşte indirectă în cazul indicării unor elemente îndestulătoare pentru
identificarea legatarului, altele decât calitatea ce-l individualizează. De exemplu, şeful de promoţie dintr-un
an de la o anumită facultate etc.
§2. Clasificarea legatelor
3. Criterii de clasificare. Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul dispoziţiei
testamentare. În funcţie de acest criteriu distingem, după cum vom vedea, legate universale sau cu titlu
universal, având ca obiect patrimoniul defunctului (cotă-parte din patrimoniu), pe de-o parte, şi legate cu
titlu particular, având ca obiect anumite bunuri determinate (art. 1.054 alin. 1 C.civ.).
O altă clasificare a legatelor se face în funcţie de (absenţa sau prezenţa) modalităţilor care afectează
liberalitatea. În funcţie de acest criteriu deosebim legate pure şi simple, respectiv legate cu termen sau sub
condiţie şi legate cu sarcină (art. 1.054 alin. 2 C.civ.).
A. Clasificarea legatelor după obiectul lor
4. Feluri. Potrivit legii, testatorul poate stipula ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să
dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate. Rezultă că, în
lumina Codului civil, legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitate de bunuri (universitas
bonorum) sau bunuri (drepturi) determinate, privite ut singuli. În primul caz, legatul este universal dacă are
ca obiect întreaga avere a testatorului ce va lăsa la moartea sa şi cu titlu universal dacă vizează o fracţiune
din acea universalitate, iar în al doilea caz legatul este cu titlu particular (singular), având ca obiect bunuri
determinate.

9
Mandatul poate fi conferit mortis causa cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege pentru
dispoziţiile testamentare.

7
 I. Legatul universal
5. Noţiune. Potrivit legii (art. 1.055 C.civ.), „Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă
uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire”.
Legatul este universal dacă conferă vocaţie (chemare) la întreaga moştenire. Prin urmare, ceea ce
interesează este nu culegerea efectivă a întregii moşteniri, ci posibilitatea conferită legatarului (dreptul lui
eventual) de a culege întreaga universalitate succesorală. Astfel se explică dispoziţia legală potrivit căreia
pot exista doi sau mai mulţi legatari universali; dacă ei pot şi vor să vină la moştenire, universalitatea
succesorală se împarte în mod egal.
Legatul universal nu se referă la bunuri determinate, ci conferă vocaţie la întreaga moştenire, conţinutul
ei concret (emolumentul) determinându-se numai la data decesului testatorului. Până în acel moment pot
interveni schimbări (vânzări, cumpărări, donaţii etc., inclusiv pieirea unor bunuri) care să mărească sau să
micşoreze patrimoniul testatorului, dar care nu modifică vocaţia legatarului la întreaga succesiune în
componenţa ei concretă de la data decesului testatorului.
În sfârşit, precizăm că legatarul (legatul) universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire,
dar şi prin termeni echivalenţi, de exemplu:
- legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile.
- legatul întregii averi.
- legatul cotităţii disponibile a moştenirii, căci în lipsă de moştenitori rezervatari la data deschiderii
moştenirii sau dacă cei existenţi nu pot ori nu vor să vină la moştenire, legatarul are vocaţie la întreaga
moştenire 10, dacă din conţinutul testamentului nu rezultă intenţia testatorului de a limita vocaţia legatarului
la cotitatea disponibilă calculată în raport de datele din ziua întocmirii testamentului (de exemplu, 1/2 din
moştenire dacă, în acel moment, testatorul are un copil; în acest caz, dacă copilul rezervatar - după
deschiderea moştenirii - va renunţa la moştenire sau va fi declarat nedemn, vor beneficia moştenitorii legali
subsecvenţi, legatarul putând culege numai 1/2 din moştenire, ca legatar cu titlu universal).
- legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri este, de asemenea, un legat universal, deoarece legatarul
devine proprietarul universalităţii, iar la stingerea uzufructului va avea proprietatea deplină a întregii
moşteniri.
- legatul prisosului (rămăşiţei), adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor (cu titlu universal şi/sau
cu titlu particular) cuprinse în testament; un astfel de legat este universal pentru că, dacă ceilalţi legatari nu
pot sau nu vor să vină la moştenire, legatarul prisosului va culege întreaga moştenire (dacă testatorul nu a
limitat vocaţia sa la o parte din moştenire şi dacă nu există moştenitori rezervatari).
II. Legatul cu titlu universal
6. Noţiune. Potrivit art. 1.056 alin. 1 C.civ. „Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care
conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii”.
Rezultă că ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o fracţiune din moştenire
(universalitate), iar nu emolumentul care va fi cules de legatar şi care poate fi micşorat de existenţa
moştenitorilor rezervatari, a unor legate cu titlu particular sau datorii şi sarcini.
7. Precizări. Legatul cu titlu universal şi legatul universal au aceeaşi natură juridică, diferenţa dintre
ele fiind numai cantitativă.
Alin. (2) al art. 1.056 C.civ. prevede că prin fracţiune a moştenirii se înţelege:
a) „fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta” (cum ar fi, 1/2, 1/4, 3/4, 25%, 75% etc. din moştenire).
Legatul cu titlu universal poate îmbrăca în acest caz aceleaşi forme ca şi legatul universal, cum ar fi: legatul
unei cote-părţi din totalitatea bunurilor mobile şi imobile(adică din întreaga moştenire); legatul unei cote-
părţi din cotitatea disponibilă a moştenirii; legatul unei cote-părţi din prisosul moştenirii, adică a ceea ce
rămâne după executarea legatelor cu titlu particular (eventual şi cu titlu universal) cuprinse în testament;
legatul nudei proprietăţi asupra unei cote-părţi din moştenire.
b) „fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire”
(respectiv, legatul uzufructului asupra întregii moşteniri sau legatul uzufructului asupra unei cote-părţi - de
exemplu, 1/2, 1/4, 3/4, 25%, 75% etc. - din moştenire);
c) „fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din
universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor”. De exemplu:

A se vedea, de exemplu, Notariatul de stat al raionului 1 Mai Bucureşti, încheierea succesorală nr. 308/1956, cu
10

Notă de O. Căpăţînă, în LP nr.11/1956, p.1390-1393.

8
 i) proprietatea asupra totalităţii bunurilor determinate după natura lor vizează legatul proprietăţii
tuturor bunurilor imobile sau legatul proprietăţii tuturor bunurilor mobile. Legatul este cu titlu universal
numai dacă el este determinat cu referire la totalitatea bunurilor imobile sau mobile. Dacă determinarea se
face prin referire la altă categorie sau grup de bunuri(de exemplu, mobilele dintr-un apartament, imobilele
dintr-o localitate etc.), legatul nu va mai fi cu titlu universal, ci cu titlu particular.
ii) proprietatea asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura lor – de
exemplu, legatul proprietăţii a 1/2 din totalitatea bunurilor imobile sau legatul proprietăţii a 1/4 din
totalitatea bunurilor mobile;
iii) proprietatea asupra totalităţii bunurilor determinate după provenienţa lor - legatul proprietăţii
tuturor bunurilor achiziţionate de către de cuius sau moştenite de acesta;
III. Legatul cu titlu particular
8. Noţiune. Potrivit noului Cod civil, orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat
cu titlu particular (art. 1.057). Din această definiţie negativă s-a tras concluzia că legatul este cu titlu
particular în cazul în care conferă legatarului vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate
(art. 986 C.civ.) privite izolat (ut singuli). Prin urmare, legatarul cu titlu particular nu are un drept eventual
(vocaţie) la universalitatea succesiunii sau la o fracţiune din acea universalitate, ci numai asupra unor
bunuri determinate sau determinabile, specificate în testament, indiferent de numărul şi valoarea acestor
bunuri. Astfel fiind, valoarea legatului cu titlu particular ar putea depăşi emolumentul cules de legatarul
universal sau cu titlu universal. De exemplu, legatul casei poate valora mai mult decât tot restul averii
defunctului cules de către legatarul universal.
9. Varietăţi de legate cu titlu particular. Constituie legate cu titlu particular, de exemplu:
a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (casă, autovehicul etc.) sau bunuri de gen
determinate sau determinabile după număr, măsură etc. (o sumă de bani, o cantitate de grâu etc.).
b) Legatul unor bunuri incorporale (de exemplu, legatul creanţei - legatum nominis - pe care testatorul o
are împotriva unui terţ sau alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul
asupra unor dividende sau alte beneficii etc.), căci orice legat care nu este universal sau cu titlu universal
este cu titlu particular (art. 1.057 C.civ).
c) Legatul prin care testatorul-creditor iartă datoria legatarului-debitor (legatum liberationis), caz în care
datoria se stinge din momentul deschiderii moştenirii.
d) Legatul unui fapt (posibil şi licit) prin care moştenitorul universal sau cu titlu universal este obligat să
facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului, de exemplu, să repare casa lui, să plătească datoria acestuia
faţă de un terţ etc.
B. Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi.
10. Legatul pur şi simplu. Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nicio modalitate. În acest
caz drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moştenitorilor legali, se nasc din momentul deschiderii
moştenirii. Din momentul morţii testatorului legatarul devine titularul dreptului real sau de creanţă ce intră
în conţinutul legatului (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), indiferent de momentul
exercitării dreptului de opţiune succesorală sau de punerea sa în posesiune.
11. Legatul cu termen. Dacă testatorul a supus legatul unui termen, efectele se vor produce, în principiu,
potrivit dreptului comun în materie de modalităţi ale actului juridic, după cum termenul este suspensiv sau
extinctiv11.
Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naşte şi se vor putea transmite inter vivos şi
mortis causa - ca şi în cazul legatului pur şi simplu - din momentul deschiderii moştenirii; numai
executarea, exigibilitatea legatului este amânată până la împlinirea termenului (de exemplu, la împlinirea
vârstei majoratului).
În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea moştenirii întocmai ca un legat pur
şi simplu, dar la împlinirea termenului dreptul legat se stinge pentru viitor (de exemplu, dreptul la o rentă pe
o perioadă determinată) 12.

11
Potrivit art. 1.411 C.civ., «(1) Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde
de un eveniment viitor şi sigur. (2) Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege.», iar art.
1.412 C. civ. dispune că «(1) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa
obligaţiei. (2) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge.»
12
Potrivit art. 882 alin. 2 C.civ., termenul extinctiv se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât şi al înscrierii
provizorii.

9
 12. Legatul sub condiţie. Ca şi în dreptul comun, condiţia care afectează existenţa (naşterea sau
desfiinţarea) legatului poate fi suspensivă sau rezolutorie 13.
a) Dacă condiţia este suspensivă legatarul nu devine proprietar sau creditor la deschiderea moştenirii, ci
numai în momentul realizării condiţiei (îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, după cum condiţia
este pozitivă sau negativă) 14. Din acel moment însă, condiţia produce, în principiu, efecte retroactive;
legatarul devine proprietar sau creditor de la data deschiderii moştenirii.
b) În cazul în care condiţia este rezolutorie, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii
moştenirii; pendente conditione legatul produce efecte ca şi legatele pure şi simple. În consecinţă, legatul
este transmisibil prin acte între vii, iar în caz de moarte a legatarului, proprii săi moştenitori dobândesc
dreptul la legat (indiferent că este legat universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, dar în caz de
retransmitere prin moştenire testamentară având ca obiect acest legat determinat, legatul va fi în toate
cazurile cu titlu particular) 15.
13. Legatul cu sarcină (sub modo). Specifică liberalităţilor, sarcina - ca modalitate a legatului - este o
obligaţie impusă de testator legatarului, care - după acceptarea legatului - este ţinut s-o execute. Sarcina
poate fi prevăzută de testator atât în cazul legatelor universale sau cu titlu universal, cât şi în cazul legatelor
cu titlu particular 16.
Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul gratificatului
însuşi.
a) Dacă sarcina este prevăzută în favoarea unui terţ, ea reprezintă o stipulaţie pentru altul şi constituie fie
o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă.
b) Sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal are un interes - material sau moral - în
executarea sarcinii (de exemplu, plata unei datorii, suportarea cheltuielilor de înmormântare sau organizarea
unei slujbe religioase de pomenire etc.).
c) Dacă sarcina este stipulată chiar în interesul legatarului, suntem în prezenţa unei liberalităţi cu
afectaţiune specială, testatorul având şi el un interes - cel puţin moral - în executarea sarcinii. De exemplu, o
sumă de bani cu titlu de legat este lăsată pentru finanţarea continuării unor cercetări ştiinţifice începute de
testator.
14. Revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor. Sediul materiei îl reprezintă art. 1.006-1.008 C.civ.
Potrivit art. 1.006 „Dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite
acceptării liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit
extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a
condiţiilor”.
Art. 1.007 dispune: „(1) Cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispunătorului, instanţa de judecată
sesizată cu cererea de revizuire poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale
sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalităţi. (2)
Instanţa de judecată poate autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului liberalităţii, stabilind ca preţul
să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să menţină pe
cât posibil destinaţia urmărită de acesta”.
În fine, potrivit art. 1.008 „Dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai
subzistă, persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii”.
Există multiple situaţii în practică în care liberalităţile (atât donaţiile cât şi legatele) sunt afectate de
sarcini sau condiţii. Mai mult decât atât, sarcinile şi condiţiile nu vizează obligaţii, respectiv evenimente
care urmează să se execute, respectiv să se îndeplinească imediat după ce liberalitatea începe să producă

13
Potrivit art. 1.400 C.civ., «Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea
obligaţiei.», iar potrivit art. 1.401 C.civ., «(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină
desfiinţarea obligaţiei. (2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa
obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini.»
14
Condiţia se consideră realizată dacă cel obligat la predarea legatului a împiedicat cu rea-credinţă realizarea ei
(art.1.405 C.civ.).
15
Vezi supra nr.145 lit.e.
16
Potrivit art. 882 alin. 2 C.civ., sarcina liberalităţii se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât şi al
înscrierii provizorii.

10
efecte, ci uneori se întind pe perioade de timp foarte mari (mai multe decenii sau chiar peste un secol). În
acest interval de timp, situaţiile avute în vedere de către dispunător şi beneficiar pot suferi modificări
însemnate astfel încât îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor să devină extrem de dificilă ori
excesiv de oneroasă pentru beneficiar. Se pune problema adaptării condiţiilor şi a sarcinilor în aşa fel încât
să se respecte spiritul liberalităţii consimţite de către dispunător.
Ne aflăm în prezenţa unei aplicaţii a teoriei impreviziunii în materia liberalităţilor afectate de sarcini sau
condiţii. Trebuie menţionat că nu orice dificultate în îndeplinirea condiţiilor sau în executarea sarcinilor
conferă dreptul beneficiarului de a obţine revizuirea acestora. Legiuitorul foloseşte sintagmele „extrem de
dificilă” şi „excesiv de oneroasă”, ceea ce înseamnă că este absolut necesar să ne aflăm în ipoteza unor
dificultăţi foarte serioase, care nu au putut fi prevăzute de dispunător la momentul întocmirii testamentului
sau de legatar la momentul acceptării legatului. Instabilitatea monetară, criza economică, deprecierea valorii
imobilelor şi alte asemenea evenimente întâlnite în ultima vreme şi cunoscute de către testator şi beneficiar -
dacă se vor repeta în viitorul apropiat fără a se înregistra intensităţi cu totul neobişnuite – nu vor mai
justifica revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor. Trebuie să fie vorba aşadar despre circumstanţe economice,
financiare, politice sau sociale noi ori evenimente şi obstacole pe care donatorul sau testatorul nu le-a
prevăzut 17.
De exemplu, au fost situaţii în care o clădire a fost lăsată legat unei localităţi cu sarcina ca această clădire
să servească drept şcoală. La un moment dat, printr-un fapt al autorităţii, şcoala a fost închisă fie din cauza
lipsei elevilor, fie pentru că nu mai corespundea normelor legale în vigoare (iar aducerea la standardele
cerute necesita cheltuieli uriaşe, lipsind fondurile băneşti aferente). În aceste condiţii, a fost admisă cererea
de revizuire a sarcinilor, care poate însemna chiar şi autorizarea vânzării bunului respectiv, iar preţul să fie
folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului (de exemplu, clădirea urmează să fie folosită ca
bibliotecă sau banii obţinuţi din vânzarea clădirii să fie folosiţi pentru scopuri legate de sprijinirea copiilor
din acea localitate pentru realizarea instruirii şi educării lor). La fel au stat lucrurile şi în situaţia în care
bunul a fost folosit, potrivit voinţei testatorului, cu destinaţia de casă parohială, iar la un moment dat postul
de preot din acea localitate a fost desfiinţat.
§4. Ineficacitatea legatelor.
15. Noţiune. Cauze. Noţiunea generică de ineficacitate a legatelor desemnează acele ipoteze în care
dispoziţia testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate este lipsită de efecte juridice,
deci este ineficace, din cauze prevăzute de lege. Aceste cauze pot fi grupate în patru categorii.
Nulitatea absolută sau relativă a legatelor intervine în caz de nerespectare a regulilor de formă sau de
fond prevăzute de lege pentru validitatea lor (lit. A).
Reducţiunea legatelor, având drept consecinţă ineficacitatea parţială sau totală a legatelor se produce - la
cererea moştenitorilor rezervatari, a succesorilor acestora şi a creditorilor chirografari - în cazul în care, prin
liberalităţile făcute de defunct (ţinând seama şi de donaţiile făcute în timpul vieţii) s-a depăşit cotitatea
disponibilă. Problemele privind reducţiunea liberalităţilor excesive urmează să le analizăm în capitolul
consacrat rezervei succesorale.
Revocarea testamentului sau a unora din dispoziţiile sale (aici ne interesează legatele) poate fi voluntară,
când este opera testatorului, sau judecătorească, pronunţată de instanţă pentru cazurile prevăzute de lege
(lit. B).
Caducitatea legatelor intervine când executarea lor devine imposibilă din cauze posterioare momentului
întocmirii testamentului (lit. C). În sfârşit, urmează să analizăm şi consecinţele ineficacităţii legatului,
inclusiv problema dreptului de acrescământ (lit. D).

A. Nulitatea legatelor
16. Regim juridic. Nulitatea absolută sau relativă a legatului intervine în cazul în care testamentul,
respectiv dispoziţia testamentară prin care a fost prevăzut, nu întruneşte condiţiile de validitate, de fond sau
formă, prevăzute de lege. Poate fi vorba de cauze de nulitate comune tuturor actelor juridice, cum ar fi
viciile de consimţământ, sau de cauze de nulitate specifice legatelor, cum ar fi nerespectarea regulilor de
formă prevăzute de lege pentru testamente (inclusiv cerinţa actului separat). În toate cazurile, nulitatea

17
J. Patarin, Révocation des libéralités pour l'inexécution des charges: conditions de recevabilité d'une demande
reconventionnelle en révision des charges (art. 900-2 et 900-5 c. civ.) et indemnisations consécutives à la révocation,
în RTD Civ. 1995, p. 167-169.

11
 legatelor se apreciază în raport de elementele, cauzele existente la data întocmirii testamentului şi care
împiedică naşterea valabilă a legatului. Cauzele ivite ulterior şi care determină imposibilitatea executării
legatului nu constituie cauze de nulitate, ci atrag caducitatea legatului.

B. Revocarea legatelor
17. Consideraţii generale. Legatul născut în mod valabil poate deveni ineficace prin efectul revocării
lui, fie că este vorba de revocarea testamentului în întregul lui, fie că revocarea vizează numai legatul (ori
numai o parte dintr-un legat) sau legatele instituite prin testament.
Revocarea legatelor poate fi voluntară când îşi găseşte sorgintea în voinţa unilaterală a testatorului sau
judecătorească când se pronunţă de către instanţă pentru faptele (de regulă, culpabile) prevăzute de lege
săvârşite de legatar.
a. Revocarea voluntară
18. Reglementare. Noţiune. Potrivit art. 1.068 alin. 1 C.civ., legatele sunt supuse dispoziţiilor privind
revocarea voluntară a testamentului. Aceasta înseamnă că legatele pot fi revocate în cazurile în care
intervine revocarea voluntară a testamentului, reglementate de art. 1.051-1.053 C.civ., existând însă şi cazuri
de revocare voluntară caracteristice numai legatelor, prevăzute de art. 1.068 alin. 2-4 C.civ.
În principiu, testamentul, ca şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice esenţialmente
revocabile, dacă legea nu prevede altfel în mod expres. În orice caz, legatele pot fi revocate prin voinţa
unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieţii. El nu poate renunţa valabil la acest drept - orice clauză
de renunţare făcută prin testament sau alt act este nulă absolut (art. 1.034 C.civ) - şi îl poate exercita în mod
discreţionar, nefiind susceptibil de abuz. Iar legatarul nu poate invoca vreun drept câştigat, deoarece legatul
nu produce efecte decât la data deschiderii moştenirii.
După modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau tacită şi este
valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat.
19. Revocarea voluntară expresă (directă). Potrivit art. 1.051 C.civ. un testament nu poate fi revocat
expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior.
Actul autentic notarial trebuie să fie autentificat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 36/1995.
Testamentul ulterior trebuie încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege pentru testamente.
Rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn; sub sancţiunea nulităţii absolute, actul
revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică notarială.
Testamentul care revocă un testament anterior trebuie să fie valabil ca atare, dar poate fi întocmit într-o
formă diferită de aceea a testamentului revocat; nu se aplică regula simetriei formelor.
20. Revocarea voluntară tacită (indirectă). Alături de revocarea expresă, se admite şi revocarea tacită a
legatelor. Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar neîndoielnic, din
anumite acte sau fapte, săvârşite de testator sau cunoscute de el.
Noul Cod civil prevede patru cazuri de revocare tacită: întocmirea unui testament nou (posterior) care -
fără a revoca expres pe cel anterior - conţine dispoziţii inconciliabile (incompatibile sau contrare) cu
dispoziţiile testamentului anterior (art. 1.052 alin. 3 C.civ.); distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului
olograf (art. 1052 alin.2 şi 3 C.civ.); înstrăinarea voluntară a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu
particular, consimţită de către testator (art. 1.068 alin. 2 şi 3 C.civ.); distrugerea voluntară de către testator a
bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular (art. 1.068 alin.4 C.civ.).

b. Revocarea judecătorească
21. Noţiune. Cauze. Revocarea judecătorească a legatelor - cauză de ineficacitate ca şi revocarea
voluntară sau nulitatea ori caducitatea - intervine în cazurile în care legatarul săvârşeşte, de regulă în mod
culpabil, o faptă dintre cele limitativ prevăzute de lege drept cauze de revocare judecătorească. Fapta care
justifică revocarea poate fi săvârşită înainte sau după deschiderea moştenirii, după caz, dar revocarea poate
fi pronunţată de instanţă, la cererea persoanei (persoanelor) interesate, numai după moartea testatorului.
Cazurile în care poate interveni revocarea judecătorească a legatelor - cu aplicabilitate în materia
moştenirii testamentare - sunt, în principiu, cele prevăzute drept cauze legale de revocare a donaţiilor, şi
anume: neîndeplinirea sarcinilor şi ingratitudinea legatarului (art. 1.069 alin. 1 şi 2 C.civ).
Printre cauzele de revocare judecătorească a legatelor pentru ingratitudinea legatarului, legiuitorul nu a
reţinut însă „refuzul de alimente” (art. 1.023 lit. c C.civ.), deoarece testamentul produce efecte numai la
moartea testatorului şi legatarul nu poate avea obligaţii (alimentare) anticipate rezultând din testament. Prin

12
 urmare, «refuzul de alimente» nu justifică revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine. În
schimb, legea prevede o altă cauză de revocare judecătorească pentru ingratitudine, şi anume, injuriile
grave la adresa memoriei testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. b teza finală C.civ.).
22. Revocarea legatului pentru neîndeplinirea sarcinii. După cum am văzut,sarcina de care este afectat
legatul îl obligă pe legatarul acceptant al liberalităţii să o execute, persoanele interesate (terţul beneficiar al
sarcinii, creditorii lui sau executorul testamentar) putând cere prin justiţie executarea silită. Legea prevede
însă şi o altă posibilitate: revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii instituite de
testator.
Acţiunea în revocare poate fi intentată (sau opusă pe cale de excepţie) de persoanele care, în caz de
admitere, urmează să beneficieze de efectele revocării: moştenitorii legali (indiferent dacă sunt sau nu
rezervatari), legatarii universali sau cu titlu universal, chiar şi cei cu titlu particular dacă pot justifica un
interes în revocarea legatului (de exemplu, legat cu titlu particular conjunctiv 18 sau legatarul cu titlu
particular este însărcinat cu executarea legatului), inclusiv creditorii lor pe calea acţiunii oblice (art. 1.560
C.civ.). Terţul beneficiar al sarcinii nu poate cere revocarea, neavând niciun interes în acest sens, cu
excepţia cazului când are şi calitatea de succesibil al defunctului, iar în această din urmă calitate revocarea îi
profită, legatul (parte din legat) ce-i revine în calitate de moştenitor legal fiind mai valoros decât sarcina
stipulată în favoarea sa.
Potrivit art. 1.070 C.civ., dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea
sarcinii se prescrie în termen de un an de la data la care sarcina trebuia executată. Dacă sarcina trebuie
executată imediat, nefiind stabilită o dată pentru executare, termenul de un an începe să curgă de la data
deschiderii moştenirii, când legatul afectat de sarcină începe să producă efecte.
Revocarea judecătorească a legatului intervine în cazul neîndeplinirii sarcinii fără justificare. În toate
cazurile, interpretând voinţa testatorului, instanţa este chemată să aprecieze dacă neexecutarea sarcinii (care
nu are caracterul unei simple recomandări 19) este suficient de gravă pentru a justifica revocarea (de
exemplu, obligaţia alimentară este executată defectuos).
23. Revocarea legatului pentru ingratitudine. Potrivit legii, revocarea judecătorească poate fi pronunţată
dacă legatarul a săvârşit următoarele fapte:
a) în timpul vieţii testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. a şi lit. b teza I C.civ.):
- dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat.
- dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de testator;
b) după moartea testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. b teza a II-a C.civ.):
- dacă legatarul se face vinovat de injurii grave la adresa memoriei testatorului.
Acţiunea în revocare poate fi intentată după deschiderea moştenirii (sau opusă pe cale de excepţie) - ca
şi revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii - de persoanele interesate care, în caz de admitere, urmează să
profite de efectele revocării.
Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine se prescrie în termen de
un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine (art. 1.070 C.civ.). Aşadar, termenul
de un an este un termen de prescripţie, iar nu un termen de decădere, fiind supus regimului juridic al
prescripţiei extinctive. În sistemul Codului civil de la 1864 termenul de un an era termen de decădere de
drept substanţial, nefiind supus cauzelor de întrerupere şi suspendare prevăzute în materie de prescripţie.
C. Caducitatea legatelor
24. Noţiunea de caducitate. Caducitatea este o cauză de ineficacitate a legatului, constând într-o
imposibilitate de executare a legatului, instituit valabil de către testator şi nerevocat de acesta, ca urmare a
unor împrejurări străine de voinţa testatorului.
25. Cazurile de caducitate. Art. 1.071 C.civ. prevede 6 cazuri de caducitate: a) legatarul nu mai este în
viaţă la data deschiderii moştenirii; b) legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii
moştenirii; c) legatarul este nedemn; d) legatarul renunţă la legat; e) legatarul decedează înaintea împlinirii
condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal; f) bunul ce formează
obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în
timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul.
D. Destinaţia bunurilor care au constituit obiectul unui legat ineficace.

18
A se vedea D. Chirică, op.cit., p.252.
19
A se vedea, TS, col. civ., dec. nr. 1229/1959, cit. supra.

13
 26. Regula. Dacă legatul este ineficace din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării pentru
nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii se pune întrebarea, care va fi
soarta bunurilor (drepturilor) care au format obiectul legatului ineficace 20.
Problema este asemănătoare, dar nu identică, cu situaţia ce se poate întâlni în materia moştenirii legale,
când o persoană care ar fi avut vocaţie succesorală concretă (utilă) nu poate (de exemplu, din cauza
nedemnităţii sau a lipsei capacităţii succesorale) sau nu vrea să vină (renunţă) la moştenire. Potrivit
regulilor devoluţiunii legale a moştenirii, în astfel de cazuri moştenirea, respectiv cota parte
corespunzătoare din moştenire, va fi culeasă de comoştenitori - ale căror cote succesorale vor creşte în
mod corespunzător - sau va trece la moştenitorii subsecvenţi, inclusiv moştenitorii care pot culege
moştenirea prin reprezentare succesorală în cazul în care ascendentul lor este decedat sau nedemn la data
deschiderii moştenirii (împiedicând creşterea porţiunii comoştenitorilor de acelaşi grad de rudenie cu
defunctul ca şi cel reprezentat).
Şi în domeniul moştenirii testamentare, din ansamblul dispoziţiilor care guvernează materia, se poate
desprinde o regulă călăuzitoare care însă nu va primi aplicare dacă testatorul a dispus altfel.
Regula în materia devoluţiunii testamentare a moştenirii este prevăzută în art. 1.072 C.civ. potrivit cu
care ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării pentru nerealizarea
condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii profită moştenitorilor ale căror drepturi
succesorale ar fi fost micşorate sau, după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia
să execute legatul. Cu alte cuvinte, vor profita moştenitorii în dauna cărora legatul ar fi fost executat.
Secţiunea a II-a
Dezmoştenirea (exheredarea)
27. Noţiune. Referitor la patrimoniul succesoral, în lumina art. 1.035 C.civ. testamentul poate conţine nu
numai dispoziţii pozitive - legate - dar şi dispoziţii negative - dezmoşteniri (exheredări) - prin care testatorul
înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali, rude sau soţ supravieţuitor.
Potrivit art. 1.074 alin. 1 C.civ., dezmoştenirea este dispoziţia testamentară prin care testatorul îi înlătură
de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali.
Prin dezmoştenire, moştenitorii legali care nu sunt rezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire cu de-
săvârşire (rudele colaterale şi ascendenţii ordinari), iar moştenitorii rezervatari (descendenţii, ascendenţii
privilegiaţi şi soţul supravieţuitor) pot fi dezmoşteniţi din acea parte a moştenirii care excedează cota lor de
rezervă, numită cotitate disponibilă.
28. Feluri. În funcţie de modul de manifestare a voinţei de dezmoştenire, ea poate fi de mai multe feluri:
directă, indirectă şi cu titlu de sancţiune.
28.1. Dezmoştenirea directă. Dezmoştenirea este directă atunci când testatorul dispune prin testament
înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali (art. 1.074 alin. 2 teza I C.civ.).
28.2. Dezmoştenirea indirectă. Dezmoştenirea este indirectă când testatorul, fără să menţioneze expres
înlăturarea de la moştenire a moştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari care urmează să
culeagă moştenirea, în tot sau în parte (art. 1.074 alin. 2 teza a II-a C.civ.). Înseamnă că prin instituirea de
legatari moştenitorii legali nerezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire total, iar cei rezervatari în limita
cotităţii disponibile. De exemplu, prin desemnarea unui legatar universal 21 sau a doi legatari cu titlu
universal fiecare pentru o jumătate de moştenire.
28.3. Dezmoştenirea sancţiune. Dezmoştenirea sancţiune, numită şi clauză penală, este acea dispoziţie
testamentară prin care testatorul prevede înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori care ar ataca
testamentul sau dispoziţiile testamentare cu acţiune în justiţie. O asemenea dispoziţie vizează, de regulă, pe
moştenitorii legali care ar ataca testamentul ce cuprinde legate, dar poate fi îndreptată şi împotriva
legatarului, de exemplu, împotriva legatarului universal care ar ataca dispoziţia testamentară prin care s-a
prevăzut un legat cu titlu particular în favoarea unei alte persoane.
În principiu, dezmoştenirea sancţiune este valabilă; fiind liber să dispună de moştenirea pe care o va lăsa
după moarte, testatorul poate lua şi măsuri de apărare, de respectare a dispoziţiilor sale de ultimă voinţă,
inclusiv cele care conţin dezmoşteniri determinate de sentimente de supărare, de mânie etc.
29. Efecte. Art. 1075 C.civ. reglementează efectele dezmoştenirii. Deosebim mai multe situaţii:

20
Dacă ineficacitatea intervine din cauza distrugerii bunului care formează obiectul legatului cu titlu particular,
evident, problema arătată nu se pune.
21
A se vedea, de exemplu, cauza soluţionată prin dec. civ.a TJ Suceava nr.839/1980, în RRD, nr.3, 1981, p.61.

14
 a) Alin. (1): În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în
concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a
dezmoştenirii.
De exemplu, defunctul are 2 copii şi soţ supravieţuitor şi l-a dezmoştenit pe acesta din urmă. Soţul
supravieţuitor va culege rezerva de 1/8 din moştenire, iar copiii vor împărţi în mod egal cota de 7/8 (aceasta
fiind partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei de 1/8 cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a
dezmoştenirii). Textul se referă la „cotă”, iar nu la „rezervă” pentru că este posibil ca defunctul să prevadă o
înlăturare de la moştenire doar în parte, adică o diminuare (reducere) a cotei legale. De exemplu, se prevede
că soţul supravieţuitor este dezmoştenit în parte, urmând să primească doar 1/6 din moştenire, în loc de 1/4
cât ar fi primit ca moştenitor legal. În acest caz, constatându-se că rezerva soţului supravieţuitor de 1/8 nu a
fost încălcată, soţul supravieţuitor va primi 1/6 din moştenire, iar cei doi copii vor împărţi în mod egal cota
de 5/6 din moştenire, revenind fiecăruia câte 5/12 din moştenire.
Pentru a nu reveni, subliniem faptul că în sistemul noului Cod civil dezmoştenirea poate fi nu numai
totală, constând în înlăturarea de la moştenire în tot a unuia sau mai multor moştenitori legali, ci şi parţială,
constând într-o diminuare a cotei pe care moştenitorul legal ar fi primit-o în absenţa dezmoştenirii.
b) Alin. (2): Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel
dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după
atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit.
De exemplu, defunctul are soţ supravieţuitor, un copil, doi părinţi şi un frate, iar prin testamentul întocmit
l-a dezmoştenit pe copil. Soţul supravieţuitor va culege cota de 1/4 (deşi vine în concurs cu moştenitori din
două clase, cota se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată, respectiv
clasa I, conform art. 972 alin. 2 C.civ.), copilul va culege rezerva de 3/8, iar restul de 3/8 se va împărţi între
moştenitorii din clasa a II-a (respectiv, părinţii defunctului vor primi împreună 3/16, câte 3/32 fiecare, iar
fratele defunctului va primi 3/16 din moştenire).
Precizăm că, pentru ca soţul supravieţuitor să vină la moştenire în concurs cu moştenitori legali din două
clase diferite, este absolut necesar ca moştenitorii din clasa subsecventă - care prin dezmoştenirea celor din
clasa preferată au dobândit vocaţie concretă la moştenire - să accepte moştenirea în termenul de opţiune
succesorală prevăzut de lege. În caz contrar, de exheredarea moştenitorilor din clasa preferată va profita soţul
supravieţuitor, care - în virtutea vocaţiei sale la întreaga moştenire - va culege tot ceea ce rămâne după ce se
atribuie cota celui dezmoştenit. De exemplu, dacă a fost dezmoştenit direct şi total copilul defunctului şi
nimeni în afară de soţul supravieţuitor nu mai acceptă moştenirea, copilul va primi rezerva de 3/8 din
moştenire, iar soţul supravieţuitor va primi restul de 5/8 din moştenire 22. Numai dacă ar fi fost dezmoşteniţi
direct şi total atât soţul supravieţuitor, cât şi copilul şi nu mai există alţi moştenitori legali şi/sau testamentari
acceptanţi, cota de 1/2, adică ceea ce rămâne după atribuirea rezervei globale de 1/2 (dintre care 1/8 rezerva
soţului supravieţuitor şi 3/8 rezerva copilului), va constitui moştenire vacantă şi va reveni comunei, oraşului
municipiului sau statului, după caz.
c) Alin. (3): Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale
legale, moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
De exemplu, defunctul are doi fraţi, F1 şi F2; şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea în
parte a fratelui F1 încât acesta să primească doar 1/4 din moştenire (în loc de 1/2 cât ar fi primit ca
moştenitor legal). Fratele F2, care nu a fost instituit legatar, va primi ca moştenitor legal 3/4 din moştenire,
culegând astfel şi partea care ar fi revenit fratelui F1 dacă nu ar fi fost dezmoştenit. În calitate de moştenitor
legal F2 are vocaţie universală şi de aceea culege şi partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
Tot astfel, dacă defunctul are doi părinţi, P1 şi P2 (moştenitori rezervatari), şi prin testamentul întocmit a
prevăzut dezmoştenirea părintelui P1, acesta va primi la cerere rezerva de 1/4, iar celălalt părinte va primi, ca
moştenitor legal, 3/4 din moştenire, culegând astfel şi partea care ar fi revenit părintelui P1 dacă nu ar fi fost
dezmoştenit (dacă părintele P1 nu ar fi fost dezmoştenit, ambii părinţi ar fi primit câte 1/2 din moştenire).
d) Alin. (4): Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota ce i s-ar fi
cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor
subsecvenţi.

22
Această soluţie se corelează cu prevederile art. 1.090 alin. 3 C.civ. şi cu cele ale art. 1.075 alin. 3 C.civ. De
altfel, în exemplul prezentat, soţul supravieţuitor nu mai concurează cu moştenitori din două clase, ci cu un moştenitor
dintr-o singură clasă şi, în vreme ce vocaţia copilului se întinde doar asupra rezervei (rezerva se dobândeşte cu titlu
universal), vocaţia soţului supravieţuitor se întinde asupra întregii moşteniri.

15
 Un prim exemplu: defunctul are doi fraţi, F1 şi F2, şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea
în tot a fratelui F1.Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi înlăturat în totalitate de la
moştenire. Fratele F2, deşi nu a fost instituit legatar, va primi ca moştenitor legal întreaga moştenire,
culegând astfel şi partea de 1/2 care ar fi revenit fratelui F1 dacă acesta din urmă nu ar fi fost dezmoştenit.
Un al doilea exemplu: defunctul are un frate, F1, şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea în
tot a fratelui F1. Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi înlăturat în totalitate de la
moştenire. În acest caz, moştenirea va reveni moştenitorilor subsecvenţi (de exemplu, bunicilor – care sunt
moştenitori din clasa a III-a sau unchilor - care sunt moştenitori din clasa a IV-a), iar aceştia vor culege
moştenirea ca moştenitori legali, testamentul fiind invocat de ei doar pentru a justifica vocaţia succesorală
concretă.
e) Potrivit art. 1.075 alin. (5), dispoziţiile prevăzute la alin. (1)-(4) nu pot profita persoanelor incapabile
de a primi legate.
Deşi comoştenitorii sau moştenitorii legali subsecvenţi - care vin la moştenire datorită dezmoştenirii alor
moştenitori legali - nu au fost gratificaţi şi culeg moştenirea ca moştenitori legali, totuşi situaţia lor este
asemănătoare cu cea a legatarilor. Pentru a nu se permite eludarea dispoziţiilor privitoare la incapacităţile de
a primi legate, legiuitorul a prevăzut că dezmoştenirea nu poate profita persoanelor incapabile de a primi
legate. De exemplu, de cuius-ul îl dezmoşteneşte direct şi total pe fratele F1 şi de această dezmoştenire
urmează să profite fratele F2, care a avut calitatea de tutore al său şi nu a primit de la instanţa de tutelă
descărcare pentru gestiunea sa (art. 988 alin. 2 C.civ.). În acest caz dispoziţia testamentară prin care fratele
F1 a fost dezmoştenit este lovită de nulitate relativă (aceeaşi sancţiune s-ar fi aplicat şi în cazul în care F1 ar
fi fost gratificat printr-un legat).
30. Nulitatea dezmoştenirii. Potrivit art. 1.076 C.civ. „(1) Dispoziţia testamentară prin care moştenitorii
legali au fost dezmoşteniţi este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege. (2)
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat
cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data
deschiderii moştenirii”.
Având în vedere faptul că dezmoştenirea poate interveni fie în mod direct - printr-o dispoziţie
testamentară prin care se înlătură în mod expres de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali -, fie
în mod indirect - prin instituirea unuia sau mai multor legatari (deci prin consimţirea unor legate) – oricare
dintre aceste dispoziţii testamentare sunt supuse cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de
lege. Poate fi vorba de cauze de nulitate relativă, cum ar fi viciile de consimţământ, în special dolul sau
violenţa. De asemenea, nerespectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru testamente atrage
sancţiunea nulităţii absolute.

Secţiunea a III-a
Execuţiunea testamentară
§1. Noţiunea şi natura juridică a execuţiunii testamentare
31. Noţiune. Execuţiunea testamentară este o dispoziţie cuprinsă în testament prin care testatorul
desemnează una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară pentru a putea asigura
executarea dispoziţiilor testamentare (art. 1077 C.civ.).
Testatorul recurge la instituirea de executor testamentar, de regulă, pentru a-i degreva pe moştenitori de
această sarcină sau în cazurile în care apreciază că moştenitorii chemaţi în puterea legii să execute
dispoziţiile testamentare (succesori universali) nu ar vrea sau nu ar putea asigura îndeplinirea dispoziţiilor
sale de ultimă voinţă (de exemplu, sunt minori sau persoane puse sub interdicţie).
În baza dispoziţiei testamentare nerevocate, notarul public competent a desfăşura procedura succesorală
eliberează persoanei instituite executor testamentar un certificat de executor testamentar.
Executor testamentar poate fi orice persoană (moştenitor legal sau testamentar ori o terţă persoană, de
exemplu, un avocat), cu singura condiţie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
32. Natură juridică. Potrivit părerii dominante, execuţiunea testamentară este un mandat special, care -
ca atare - se aseamănă, dar se şi deosebeşte de mandatul de drept comun, motiv pentru care regulile de
drept comun în materie de mandat se aplică în această materie numai în măsura în care legea nu prevede
altfel sau nu sunt contrare scopului execuţiunii testamentare.
§2. Atribuţiile (puterile) executorului testamentar
33. Dreptul de administrare. Executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral
pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod

16
expres acest drept. Aşadar, orice executor testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral în
virtutea legii, neavând importanţă faptul că testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept.
Administrarea vizează atât bunurile mobile, cât şi cele imobile, iar executorul testamentar poate să
efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca bunurile să
poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite. De asemenea, poate culege fructele bunurilor şi poate
exercita drepturile aferente administrării (de exemplu, intentarea acţiunii în justiţie pentru obligarea
chiriaşului care locuieşte într-un imobil care face parte din masa succesorală la plata chiriei restante sau,
după caz, solicitarea executării silite împotriva acestuia, solicitarea evacuării chiriaşului care nu plăteşte
chiria etc.).
34. Puterile executorului testamentar. Potrivit art. 1.077 alin. 3 C.civ., puterile executorului testamentar
pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin declaraţie autentică notarială.
Executorul testamentar are următoarele atribuţii:
a) va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori, persoane puse
sub interdicţie judecătorească sau dispărute.
b) va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor.
c) va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru executarea
legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moştenitori
rezervatari;
d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a apăra
validitatea sa. În acest sens, dacă se solicită anularea sau constatarea nulităţii testamentului, executorul
testamentar are obligaţia să solicite respingerea acţiunii, pe baza apărărilor corespunzătoare pe care le va
efectua în faţa instanţei;
e) va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa unei
asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei;
f) va încasa creanţele moştenirii.
§3. Încetarea execuţiunii testamentare
35. Cazuri de încetare a execuţiunii testamentare. Misiunea executorului încetează în următoarele
cazuri:
a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite (de exemplu, din
cauza îmbolnăvirii);
b) prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale. Nu va fi angajată răspunderea
executorului testamentar numai dacă dovedeşte că executarea în continuare i-ar fi cauzat lui însuşi o
pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării misiunii (art.2.034 alin.3 C.civ.).
c) prin decesul executorului testamentar;
d) prin punerea sub interdicţie judecătorească a executorului testamentar;
e) prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi îndeplineşte misiunea ori o
îndeplineşte în mod necorespunzător;
f) prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară de cazul în care
instanţa decide prelungirea termenului.
36. Obligaţia de a da socoteală. Asemănător mandatarului de drept comun, executorul testamentar
este obligat faţă de succesorii universali să dea socoteală de gestiunea sa şi să le predea tot ce a luat în
primire (de exemplu, creanţe succesorale încasate). Totodată, el are dreptul să i se înapoieze cheltuielile
făcute din patrimoniul propriu în îndeplinirea funcţiilor sale (pentru inventar, cheltuieli de judecată,
onorariu plătit notarului etc.) şi care sunt sarcini ce grevează moştenirea, precum şi să fie dezdăunat,
potrivit dreptului comun, pentru pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii misiunii încredinţate de testator.
Potrivit art. 1.082 alin. 1 C.civ., la sfârşitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul
testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori rezervatari.
Această obligaţie se transmite moştenitorilor executorului.
37. Răspunderea executorului testamentar. Art. 1082 alin. 2 C.civ. prevede că executorul
testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare. Ca şi mandatarul
contractual, executorul răspunde - sub forma daunelor-interese - de orice culpă comisă în legătură cu
executarea (neexecutarea) dispoziţiilor testamentare. Diligenţa cerută se apreciază mai sever (culpa levis in
abstracto) dacă executorul primeşte o remuneraţie, indiferent sub ce formă, decât dacă a lucrat fără plată
(culpa levis in concreto). Răspunderea lui poate fi atenuată de testator, după cum am văzut, prin scutirea de

17
obligaţia de a da socoteală. În niciun caz el nu răspunde de pieirea fortuită (dovedită) a bunurilor pe care le-
a deţinut.
În ipoteza pluralităţii de executori testamentari, noul Cod civil prevede că dacă au fost desemnaţi mai
mulţi executori testamentari, răspunderea acestora este solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a
împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredinţată.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. În materia moștenirii testamentare: a) legatul produce efecte juridice numai din momentul morții
testatorului; b) este întotdeauna valabil legatul făcut în favoarea unei persoane a cărei alegere este lăsată pe
de-a întregul la libera apreciere a unei terțe persoane; c) desemnarea directă a legatarului se poate face și
prin arătarea calității care îl (îi) individualizează pe legatari (de exemplu, nepot, frate sau soră etc.).
2. În materia moștenirii testamentare: a) în ipoteza în care testatorul dispune prin testament că dorește ca
întreaga sa avere să fie culeasă de către A și B, aceștia din urmă au calitatea de legatari cu titlu universal
pentru 1/2 din moștenire; b) legatul universal conferă vocație la întreaga moștenire și în situația în care
există moștenitori rezervatari; c) legatul tuturor bunurilor mobile și imobile conferă legatarului vocație
universală la moștenire.
3. În materia moștenirii testamentare: a) legatul tuturor bunurilor mobile ale defunctului este un legat cu
titlu universal; b) legatul bunurilor mobile aflate în casa în care defunctul își are domiciliu este un legat cu
titlu universal; c) legatul nudei proprietăți a întregii moștenirii este un legat cu titlu universal.
4. În materia moștenirii testamentare: a) revocarea legatelor poate fi atât voluntară, cât și judecătorească;
b) dreptul la acțiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine se prescrie în termen de
un an de la data la care moștenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine; c) revocarea voluntară a legatelor
poate fi doar expresă.
5. Dezmoștenirea directă: a) a soțului supraviețuitor profită moștenitorilor legali cu care acesta vine în
concurs; b) a unui descendent al defunctului profită soțului supraviețuitor care vine la moștenire în concurs
cu descendentul exheredat și fratele defunctului; c) nu este valabilă dacă este efectuată printr-un testament
reciproc.
6. În ipoteza în care moștenirea defunctului este acceptată de către S (soț supraviețuitor), C1 și C2
(descendenții lui X, exheredați de către X prin testament), M (mama defunctului) și T (tatăl defunctului),
cotele succesorale ce se cuvin moștenitorilor acceptanți sunt: a) S primește 1/8, C1 și C2 primesc câte 3/16
fiecare, M și T primesc câte 1/4 fiecare; b) S primește 1/4, C1, C2, M și T primesc câte 3/16 fiecare; c) alt
mod de împărțire a moștenirii.

REZOLVARE

1. A și C; 2. B și C; 3. A; 4. A și B; 5. A și C; 6. B.

18