Metabolismul glicogenului

Procesul biosintezei glicogenului

1. glucoza este fosforilată la glucozo 6 fosfat sub acţiunea hexokinazei în

muşchi şi a glucokinazei în ficat

CH2-OH CH2-O-P

O O
hexokinazã OH
OH + ATP

HO OH HO OH

OH OH
2. glucozo 6 fosfat este transformată în glucozo 1 fosfat. Reacţia este
catalizată de fosfoglucomutază. Enzima este mai întâi fosforilată şi apoi
cedează gruparea fosfat substratului. Se formează ca produs intermediar
glucozo 1,6 bisfosfat
CH2-O-P CH2-O-P CH2-O-H

O O O

OH + Enz- P OH E-P + OH

HO OH HO O-P HO O-P

OH OH OH

glucozo 1 fosfat

3. glucozo 1 fosfat reacţionează cu uridin trifosfat (UTP) formând uridin difosfat

glucoză (UDP-Glc), compus încărcat energetic.
UTP + Glucozo 1 fosfat → UDP-Glc + PPa
Hidroliza grupării pirofosfat de către pirofosfatază decide sensul de
desfăşurarespre dreapta al reacţiei.
O

CH2-OH
NH O O O
O
- OH
CH2-O-P-O-P-O-P-O +
O N
O
HO O-P
O- O- O-
OH

OH OH

UTP

OH

O CH

O O
O
O O HO
NH
+ O-P-O-P-O-
CH2-O-P-O-P-O OH
O N
OH
O O- O-
- -
O O

OH OH
4. prin acţiunea glicogen sintazei carbonul 1 al glucozei activate din
UDP-Glc formează o legătură glicozidică cu atomul de carbon 4 din
capătul unei catene de glicogen, cu eliberarea UDP. Când nu există
moleculă „primer” de glicogen pe care să se grefeze molecula de
glucoză, aceasta se grefează pe o moleculă primer proteică denumită
glicogenină.

CH2-OH CH2-OH CH2-OH

O O O
OH OH OH
UDP Glc + UDP +

O
HO HO
OH OH OH

glicogen
Adăugarea de noi molecule de glucoză în catena glicogenului se face la
capătul nereducător.
Atunci când catena cuprinde minimum 11 unităţi de glucoză, o altă
enzimă, enzima de ramificare transferă o parte a catenei (cu minimum 6
unităţi de glucoză) la un lanţ alăturat pentru a forma o legătură
glicozidică α 1-4. Se realizează astfel un punct de ramificare al
moleculei.
Catenele liniare cresc prin adiţia de noi molecule de glucoză. Cu cât
creşte numărul de capete de catenă, creşte şi numărul total de situsuri
reactive pentru hidroliză, ceea ce măreşte atât viteza de biosinteză cât şi
pe cea de degradare.
 Procesul glicogenolizei
Degradarea glicogenului se face mai întâi prin hidroliza legăturilor
glicozidice α 1-4 din zona liniară a catenelor. Unităţile de glucoză care
se deprind sunt fosforilate sub acţiunea glicogen fosforilazei.
Glicogen (Glcn) + Pa → Glicogen (Glcn-1) + Glc-1P
Legăturile α 1-4 sunt scindate secvenţial până la aproximativ cea de-a 5
a moleculă de glucoză aflată în catena liniară înaintea punctului de
ramificare.
α 1-4 glucan transferaza transferă o unitate triglucidică de pe o catenă
liniară pe alta, expunând astfel zona de ramificare hidrolizei.
Enzima care hidrolizează legătura glicozidică α 1-6 (enzima de
deramificare) eliberează catena liniară din punctul de legătură α 1-6 şi
permite acţiunea fosforilazei.
 Controlul sintezei şi degradării glicogenului

Enzimele principale care controlează metabolismul glicogenului sunt

glicogen fosforilaza şi glicogen sintaza. Ambele sunt enzime allosterice
şi pot fi reglate şi prin fosforilare – defosforilare.
Fosforilaza din muşchi este activată de adrenalină prin intermediul
AMPc. AMPc integrează mecanismele de glicogenoliză şi
glicogenogeneză prin activarea glicogen fosforilazei simultan cu inhibiţia
glicogen sintazei. Insulina acţionează inhibând glicogenoliza şi stimulând
glicogenogeneza.
În ficat glicogenoliza poate fi independentă de AMPc. Glicogenoliza
independentă de AMPc se poate produce sub acţiunea unor hormoni
cum sunt: oxitocina, vasopresina şi angiotensina II.
 Aspecte clinice
 maladia von Gierke cauzată de deficienţa enzimei glucozo 6
fosfatază, având ca patologie caracteristică încărcarea hepatocitelor
şi a tuburilor renali cu glicogen şi manifestată clinic prin hipoglicemie,
lactacidemie, cetoză, hiperlipemie;
 maladia Cori cauzată de absenţa enzimei de deramificare, având ca
patologie acumularea în ţesuturi a unor molecule poliglucidice
ramificate caracteristice;
 sindromul McArdle cauzat de absenţa glicogenfosforilazei
musculare. Se manifestă prin lipsa rezistenţei la efort fizic, încărcare
excesivă cu glicogen a muşchilor (2,5-4,1%), cantităţi foarte mici de
lactat în sânge după efort fizic.
Unele dintre maladiile cauzate de deficienţe ale metabolismului
glicogenului se tratează prin transplant de ficat.
 Şuntul pentozo fosfaţilor

Cale alternativă a metabolismului glucozei, având două funcţii importante

în celulă:

 generează NADPH pentru sintezele reductive (biosinteza acizilor

graşi, biosinteza colesterolului);

 furnizează riboză pentru biosinteza nucleotidelor şi acizilor nucleici.

 Reacţiile şuntului

Secvenţa de reacţii a şuntului pentozofosfaţilor cuprinde două etape:

 Etapa oxidativă: glucozo 6 fosfat suferă o dehidrogenare şi o
decarboxilare cu formarea ribulozo 5 fosfatului;
 Etapa neoxidativă: ribulozo 5 fosfatul este retransformat în glucozo 6
fosfat printr-o serie de reacţii catalizate în principal de două enzime:
transcetolaza şi transaldolaza.
Bilanţul căii metabolice este:
3 Glucozo 6 fosfat + 6 NADP+ + 3 CO2 + 2 Glucozo 6 fosfat +
gliceraldehid 3 fosfat + 6 NADPH + 6 H+
Este de reţinut că acceptorul de hidrogen în acest caz este NADP+
 Etapa I – oxidativa
1. Dehidrogenarea glucozo 6 fosfatului conduce la 6 fosfogluconat.
Etapa intermediară presupune formarea 6 fosfogluconolactonei.

COO-

CH2-O-P NADPH, H+ CH2-O-P

+
NADP H2O HC-OH
OH
O Mg2+/Ca2+ O
Mg2+/Mn2+/Ca2+
OH glucozo 6 fosfat OH O HO-CH
gluconolacton
dehidrogenazã hidrolazã
HO HO
HC-OH
OH OH

HC-OH
 D glucozo 6 fosfat 6 fosfoglucono
lactonã
CH2-O-P

6 fosfogluconat
2. 6 fosfogluconatul este oxidat sub acţiunea 6 fosfogluconat
dehidrogenazei. Hidrogenul este cedat unei molecule NADP+.

COO- COO-

HC-OH NADP+ NADPH, H+ HC-OH

Mg2+/Ca2+
HO-CH C O

HC-OH HC-OH

HC-OH HC-OH

CH2-O-P CH2-O-P

3 ceto 6 fosfogluconat
instabil
3. decarboxilarea spontană a 3 ceto 6 fosfogluconatului cu formarea unei
cetopenoze – ribulozo 5 fosfat.

COO-
CH2-OH

HC-OH
C O
CO2
C O
HC-OH

HC-OH
HC-OH

HC-OH
CH2-O-P

CH2-O-P ribulozo 5 fosfat

 Etapa II neoxidativă
1. Ribulozo 5 fosfat poate servi ca substrat pentru două enzime. Ribulozo 5
fosfat 3 epimeraza îl transformă în xilulozo 5 fosfat. Ribulozo 5 fosfat
cetoizomeraza îl transformă în ribozo 5 fosfat, precursor în biosinteza
nucleotidelor.
CH2-OH

C O

HO-CH
ribulozo 5 fosfat
3 epimerazã
HC-OH
CH2-OH
CH2-O-P

C O xibulozo 5 fosfat

O
HC-OH
C
ribozo 5 fosfat
cetoizomerazã H
HC-OH
HC-OH

CH2-O-P
HC-OH

HC-OH

CH2-O-P

ribozo 5 fosfat
2. Trancetolaza transferă o unitate cu 2 atomi de carbon dintr-o cetoză la
gruparea aldehidică a unei aldoze. Cetoza se transformă într-o aldotrioză
iar aldoza într-o cetoheptoză.

CH2-OH

C O
CH2-OH CHO

HCO HO- CH
O CH-OH
C
Mg2+ CH -OH
HC-OH HC-OH +
+
HO-CH transcetolazã
HC-OH
HC-OH H2C-O-P
HC-OH
HC-OH
gliceraldehid 3 fosfat
CH2-O-P H2C-O-P

xibulozo 5 fosfat ribozo 5 fosfat H2C-O-P

sedoheptuloz 7 fosfat
3. Transaldolaza permite transferul unei unităţi cu trei atomi de carbon
din sedoheptuloz 7 fosfat la gliceraldehid 3 fosfat. Se formează fructozo
6 fosfat şi eritrozo 4 fosfat (o tetroză).

CH2-OH
CH2-OH
HCO HCO
C O
C O
HC-OH + + HC-OH
transaldolazã HO-CH
HO-CH
H2C-O-P HC-OH
HC-OH
HC-OH
H2C-O-P
HC-OH
HC-OH

H2C-O-P eritrozo 4 fosfat

HC-OH
fructozo 6 fosfat

H2C-OH
4. Urmează o reacţie catalizată de transcetolază. În cadrul acesteia,
xilulozo 5 fosfatul serveşte ca donor al unei grupări cu 2 atomi de carbon
pentru molecula de eritrozo 4 fosfat.

CH2-OH CH2-OH
HCO
C O C O CHO
HC-OH
Mg2+
HO-CH + HO-CH + HC-OH
transcetolazã
HC-OH
HC-OH HC-OH H2C-O-P
H2C-O-P
H2C-O-P HC-OH

H2C-O-P
 Glicoliza şi şuntul pentozofosfaţilor au puţine puncte comune. Deşi unii
intermediari sunt comuni (glucozo 6 fosfatul de exemplu) şuntul pentozofosfaţilor
este foarte diferit de glicoliză:
 oxidarea se face prin cedarea potenţialului reducător către molecula NADP+
încă de la prima reacţie a căii metabolice;
 şuntul nu produce molecule ATP;
 sunt produse pentoze fosforilate, compuşi care nu se întâlnesc în glicoliză.
Semnificaţia metabolică a şuntului pentozofosfaţilor
Şuntul este activ în ficat, ţesut adipos, cortexul glandelor suprarenale,
tiroidă, eritrocite, testicule şi glanda mamară în lactaţie. Activitatea sa este
scăzută în muşchii scheletici.Toate ţesuturile unde şuntul este activ utilizează
NADPH pentru biosinteze reductive (acizi graşi, colesterol, glutation redus). Se
presupune că activitatea de lipogeneză sau prezenţa altor sisteme care
utilizează potenţialul reducător înmagazinat în NADPH stimulează o degradare
activă a glucozei prin această cale. Sinteza enzimelor căii poate fi indusă de
către insulină, atunci când organismul este hrănit. La nivelul eritrocitelor calea
pentozo fosfaţilor produce NADPH necesar menţinerii glutationului în stare
redusă cu ajutorul enzimei glutation reductază.
 Glucozo 6 fosfat Glucozo 6 fosfat Glucozo 6 fosfat
NADP+ + H2O

Glc 6 P dh
NADPH, H+
6 Fosfogluconat
NADP+
6 P glucozo
dh
NADPH, H+
CO2
Ribulozo 5 fosfat

3 epimerază

Xilulozo 5 fosfat Ribozo 5 fosfat xilulozo 5 fosfat

Trans cetolaza

Gliceraldehid 3 Sedoheptulozo 7
fosfat fosfat
Gliceraldehid 3 fosfat

Trans aldolaza Trans cetolaza

Fructozo 6 fosfat
Fructozo 6 fosfat Eritrozo 4 fosfat
 Calea acidului glucuronic

Prin această cale sunt excretaţi compuşi străini organismului

(xenobiotice) dar şi produşi de catabolizare proprii (bilirubina).
Se desfăşoară în ficat, unde are loc sinteza de acid glucuronic
pornind de la glucoză. În această secvenţă de reacţii se produc de
asemenea pentoze şi -cu excepţia primatelor- acid ascorbic.
Calea metabolică, deşi cuprinde etape oxidative, nu generează ATP.
 Secvenţa de reacţii a căii acidului glucuronic

1. glucozo 6 fosfat este transformat în glucozo 1 fosfat

CH2-O-P CH2-OH

O O
OH OH
fosfoglucomutazã

HO OH HO O-P
OH OH

2. glucozo 1 fosfat reacţionează cu uridin trifosfat (UTP) formarea unei nucleotide

încărcate energetic (UDP-Glucoză).
CH2-OH CH2-OH

O O
OH OH
+ UTP + PPa
UDP-Glc
pirofosforilazã
HO O-P HO O-UDP
OH OH
3. UDP glucoza este oxidată la atomul de carbon 6 pe parcursul a două reacţii
până la UDP-glucuronat

CH2-OH COO-

O
UDP glucozo O
OH dehidrogenazã OH

2 NAD+ 2 NADH, H+
HO O-UDP +H O HO O-UDP
2
OH OH

4. UDP-glucuronatul este forma activă a glucuronatului în reacţii care implică

integrarea moleculei de acid glucuronic în proteoglicani sau pentru reacţiile în
care acidul glucuronic este conjugat cu alte molecule (hormoni, steroizi,
bilirubină, unele medicamente, compuşi toxici).
COO- COO-

O
O O
OH OH
+ HO + UDP

HO O-UDP HO
fenol
OH OH
 METABOLISMUL LIPIDELOR
Digestia şi absorbţia lipidelor din aport alimentar

Sursa principală de acizi graşi şi de trigliceride pentru organismul uman

o constituie lipidele din aportul alimentar.
Digestia lipidelor începe din stomac, sub acţiunea mediului acid din acest
compartiment.
Bolul semifluid rezultat este supus ulterior hidrolizei de către lipazele
pancreatice în intestinul subţire.
Sărurile biliare şi acizii biliari realizează la nivelul intestinului subţire
emulsifierea lipidelor alimentare.
Absorbţia acizilor graşi liberi rezultaţi din hidroliza triacilglicerolilor are loc
prin mucoasa enterală, de unde sunt vehiculaţi în sânge.
 Transportul lipidelor din aport alimentar

După absorbţie, diacil şi monoacil-glicerolii împreună cu colesterolul din aport

exogen, călătoresc în torentul sanguin sub formă de chilomicroni, repartizându-
se la nivelul diferitelor ţesuturi din organism.
Chilomicronii devin din ce în ce mai mici până când se reduc la un agregat
rezidual.
Agregatele reziduale sunt internalizate în hepatocite printr-un sistem mediat de
receptori celulari. Hepatocitul desface reziduul şi reciclează moleculele
componente.
 Transportul lipidelor prin sânge

Transportul lipidelor în torentul sanguin se realizează în principal prin intermediul

a 5 tipuri de agregate lipoproteice:
 chilomicronii, sintetizaţi în intestin în timpul absorbţiei lipidelor, secretaţi în
sistemul limfatic şi de acolo, în sânge.
 lipoproteinele cu densitate mare (HDL).
 lipoproteinele cu densitate scăzută (LDL)
 lipoproteinele cu densitate foarte scăzută (VLDL)
o clasă suplimentară de lipoproteine, IDL (lipoproteine cu densitate intermediară)
sunt un produs al metabolismului lipoproteinelor în plasmă.
Lipoproteinele cresc solubilitatea lipidelor şi permit transportul lor către toate
celulele corpului.
Fiecare clasă de lipoproteine are în componenţa sa apoproteine specifice.