SENSIBILITATEA

Receptorii sensibilitatii sunt

- Exteroceptori sau receptori cutanati: tactili, termici si durerosi. Ei pun in legatura sistemul nervos cu
mediul extern. Caile sensibilitatii exteroceptive sunt formate din 3 neuroni: primul se afla in ganglionul
spinal; dendrita sa merge prin nervii periferici la receptorii cutanati, iar axonul intra in radacina
posterioara a nervilor spinali si face sinapsa cu al doilea neuron din coarnele posterioare medulare.
Axonul acestuia se incruciseaza cu cel de partea opusa si merge la talamus unde face sinapsa cu al
treilea neuron senzitiv. Axonul acestuia ajunge in girul postcentral al lobului parietal.
- Proprioceptorii culeg stimulii profunzi de la nivelul aparatului locomotor: muschi, oase si articulatii,
informand sistemul nervos despre starea de tensiune si contractie a mushiului, despre pozitia
segmentelor corpului,etc. Sensibilitatea proprioceptiva este constienta – impulsurile ajung la scoarta
cerebrala, si inconstienta – impulsurile ajung la cerebel. Cei trei neuroni sunt astfel dispusi: primul in
ganglionul spinal, al doilea pentru cea constienta in nucleii Gall si Burdach din bulb cu al treilea in
talamus si de aici in girul postcentral. Pentru sensibilitatea proprioceptiva inconstienta al doilea neuron
se afla in coarnele posterioare medulare (nucleul toracic Clark) si de aici se proiecteaza pe cortexul
cerebelos.
- Exista si sensibilitatea visceroceptiva care informeaza sistemul nervos despre organele interne.
Ariile tegumentare inervate de o pereche de nervi spinali formeaza dermatoame. Formarea plexurilor nervoase
brahial si lombo-sacrat care inerveaza membrele superioare si inferioare fac ca dermatoamele sa fie mai usor de
identificat la nivelul trunchiului.
Cortexul senzitiv primar aflat la nivelul girusului postcentral are o organizare somatotopica –homunculus
senzitiv, asemanatoare cu homunculusul motor.
Tulburările de sensibilitate explorate în examenul neurologic cuprind două categorii principale de
manifestări: subiective (spontane) si obiective (provocate).
I. Tulburari subiective de sensibilitate
Paresteziile (sau disesteziile) reprezintă senzaţii anormale, neplăcute, descrise de bolnav sub formă de
amorţeli, furnicături, arsuri, senzaţie de rece sau cald, etc. Destul de frecvent paresteziile tactile sunt provocate
sau accentuate la contactul cu solul sau atingerea diverselor obiecte. Paresteziile se întâlnesc în leziuni ale
nervilor periferici : nevrite, polinevrite, poliradiculonevrite. Paresteziile viscerale (cenestopatlile) sunt resimtite,
de obicei, în sferele cardiacă şi digestivă sub formă de palpitaţii, senzaţie de oprire a inimii, de tracţiune a
stomacului, etc.
Durerile îmbracă aspecte variate, fiind întâlnite în numeroase afecţiuni neurologice, cutanate, musculare,
osteoarticulare sau viscerale.
Durerile care interesează semiologia şi patologia neurologică sunt cele care relevă o afectare a căilor
sensibilităţii. Pentru a putea evidenţia acest element diagnostic al durerii, vor trebui urmărite:
-topografia;
-modul de desfăşurare în timp;
-factorii declanşatori.
Uneori, durerea poate constitui singurul simptom al bolii (nevralgia trigeminală sau glosofaringiană); de
obicei, însă, ea este asociată şi cu alte semne neurologice.
Caracterele topografice ale durerii au o importanţă primordială pentru diagnosticul de localizare. În
leziuni ale nervilor periferici, durerea este localizată în teritoriul nervului respectiv. În atingeri radiculare
corespunde dermatoamelor (teritorii cutanate longitudinale la nivelul membrelor şi în centură la nivelul
trunchiului ; fiecărui dermatom îi corespunde o anumită rădăcină a nervului spinal). Alteori, durerea are un
caracter difuz, neprecis: în interesarea talamusului, a cordoanelor spinotalamice din maduvă sau în leziunile
traumatice ale unor nervi periferici.
In funcţie de natura şi intensitatea ei, durerea îmbracă mai frecvent urmatoarele forme:
• nevralgia: durere de intensitate violentă, cu caracter în general intermitent, localizată în
teritoriul de distribuţie al unui nerv periferic;
• cauzalgia: durere cu caracter de arsură, însoţită de rezonanţă afectivă şi tulburări vegetative
cutanate; este întâlnită, mai ales, în răniri ale nervului median sau sciatic popliteu extern; durerea
depăşeste teritoriul inervat de nervul respectiv, iradiind la distanţă ; are un caracter continuu şi poate fi
provocată prin atingeri superficiale ale tegumentelor;
• hiperpatia din leziunile talamice cuprinde, în mod difuz, teritorii întinse din hemicorpul
controlateral, traducandu-se prin senzaţii dureroase dezagreabile, însoţite de rezonanţă afectivă mare;
apare spontan sau poate fi declanşată de excitanţi care, în mod normal, nu provoacă dureri (atingere
usoara, variatii mici de temperatura în special frigul, mobilizarea pasiva a membrelor, aplicarea unui
diapazon). Durerea iradiaza difuz in hemicorpul respectiv si persista si dupa incetarea excitantului.
Dupa modul de desfăşurare în timp, se disting:
• dureri care se dezlănţuie brusc, sub formă de crize paroxistice de durată scurtă, separate de
intervale libere;
• dureri cu caracter continuu, care, chiar când sunt mai puţin
intense decât primele, devin mai supărătoare prin durata lor şi hiperpatia adesea cauzalgică.
Factorii declanşatori ai durerii trebuie căutaţi cu grijă:
- în nevralgii, zonele cutanate care pot dezlănţui accesul dureros (,,trigger zone");
- în hiperpatiile cauzalgice sau talamice, aplicarea unor stimuli simpli tactili sau termici;
- în durerile radiculare, anumite eforturi (tuse, stranut, defecatie), schimbarea de poziţie (orto sau
clinostatism) sau manevre de elongaţie (proba Lasegue, Bonnet, Neri).

II. Tulburări obiective de sensibilitate

Tulburările obiective de sensibilitate cuprind modificările puse în evidenţă de examinator prin aplicarea de
excitanţi adecvaţi.
Inainte de a începe examenul, bolnavul va fi instruit asupra modului cum trebuie să urmarească şi să dea
răspunsul adecvat. Bolnavul se examinează dezbracat, cu ochii închişi, cerându-i să comunice verbal ori de cate
ori percepe un stimul; excitaţiile vor fi aplicate disritmic, la momente suficient de distanţate între ele. Se vor
explora, succesiv, regiunile simetrice în sens vertical iar limita teritoriilor patologice va fi evidenţiată mergând
de la zonele afectate spre cele sănătoase şi apoi invers. Examenul nu va fi prelungit mult timp, pentru a nu obosi
bolnavul şi a primi date eronate.
Prin examenul clinic al sensibilităţii obiective se explorează sensibilitatea superficială, profundă şi
sintetică.
Sensibilitatea superficială (exteroceptivă) cuprinde excitaţiile cu punct de plecare de la receptorii
cutanaţi şi mucoase; este diferenţiată în sensibilitate tactilă, termică şi dureroasă.
Sensibilitatea tactilă se cercetează prin atingeri succesive disritmice ale tegumentelor cu un tampon de
vată, bolnavul comunicând percepţia fiecărui stimul. Pentru explorări de fineţe sunt utilizate esteziometrele
Frey, care conţin fire de păr calibrate ca diametru şi rigiditate.
În explorarea sensibilităţii tactile, trebuie să se ţina seama de unele teritorii hiperkeratozice mai putin
sensibile (palma, planta), precum şi de repartiţia diferită a corpusculilor tactili pe diverse zone cutanate. Astfel,
în vârful degetelor corpusculii tactili sunt în număr de 135/cm 2, în timp ce la coapsă numărul acestora este de
numai 5/cm2.
Sensibilitatea termică se examinează cu două eprubete - una conţinând apa caldă la temperatura de 40-
45C iar cealaltă, apă rece sub 15C. Acestea se aplică succesiv pe tegumente variind ordinea lor pentru a nu
crea un stereotip.
Sensibilitatea dureroasă se cercetează prin apasarea tegumentelor cu varful unui ac cu gamalie, cerând
bolnavului să diferenţieze atingerile cu partea ascuţită a acului de cele cu gămălia acestuia.
Sensibilitatea profundă (proprioceptivă) cuprinde excitaţiile recepţionate de la nivelul muschilor,
tendoanelor, articulaţiilor şi periostului. Este diferenţiată în sensibilitatea mioartrokinetică şi sensibilitatea
vibratorie.
Sensibilitatea mioartrokinetică este simţul atitudinii şi al deplasărilor diferitelor segmente ale corpului în
spaţiu. Bolnavul având ochii închisi, i se imprimă succesiv, în diferite articulaţii (în special la degete), miscări
pe care cerem să le denumească sau să le reproducă la membrul opus. Simţul atitudinilor se poate explora
folosind următoarea manevră: se cere bolnavului, acesta având ochii închişi, să atingă cu indexul de la o mână
indexul de la mâna opusă. În cazuri de tulburare a sensibilităţii profunde, bolnavul nu va nimeri ţinta, mai ales
dacă în timpul manevrei examinatorul imprimă o nouă poziţie mâinii care trebuie atinsă.
Sensibilitatea vibratorie (palestezie) se examinează cu un diapazon pus în vibraţie, care se aplică pe
eminenţele osoase superficiale - maleole, creasta tibiei, rotulă, apofizele spinoase ale vertebrelor, extremitatea
radiusului, clavicula, etc.
Tulburări de sensibilitate profundă apar în nevrite, tabes, compresiuni medulare, în leziuni ale
trunchiului cerebral, sindroame talamice şi sindroame parietale. Consecinţa tulburărilor de sensibilitate
profundă este ataxia de tip tabetic.
Tulburarile obiective de sensibilitate pot fi grupate in urmatoarele categorii:
1. Hiperestezie (perceperea exagerată îndeosebi a excitaţiilor dureroase);
 2. Hipoestezie sau anestezie (diminuarea sau abolirea senzaţiilor determinate de diverşi stimuli).
Topografia tulburărilor de sensibilitate este determinată de sediul leziunii şi are o valoare de localizare a
procesului patologic. Astfel, în tipul nevritic abolirea sensibilităţii are loc în teritoriul de distribuţie a nervului
respectiv: median, cubital, etc. Tipul radicular se traduce prin tulburări de sensibilitate la nivelul dermatomului
respectiv. Tipul polinevritic are tulburări de sensibilitate la nivelul membrelor superioare şi inferioare către
extremităţi (deci sunt simetrice, bilaterale şi distale).
Sensibilitatea sintetică (diferenţiată) cuprinde o serie de senzaţii mai complexe, care rezultă dintr-o
diferenţiere şi combinare a senzaţiilor elementare, atribuite etajelor superioare de integrare (cortexul parietal).
Sensibilitatea sintetică se poate examina numai în absenţa tulburărilor de sensibilitate superficială sau profundă
a pacientului respectiv. Ea cuprinde testarea topognoziei, a simţului discriminării tactile şi dureroase, a simţului
dermolexic, a stereognoziei şi a inatenţiei senzitive.
Simţul localizării tactile şi dureroase (topognozia), constă în posibilitatea de a recunoaste, cu ochii
închişi, teritoriul cutanat unde s-a facut o excitaţie tactilă sau dureroasă. Imposibilitatea de localizare poartă
denumirea de atopognozie.
Simţul discriminării tactile şi dureroase constă în posibititatea de a percepe, în mod distinct, două excitaţii
tactile sau dureroase făcute simultan la o anumită distanţă. Distanţa minimă la care sunt percepute în mod
distinct reprezintă indicele de discriminare. Ea este variabilă în mod fiziologic: vârful limbii, buze, pleoape (1 -
3 mm), pulpa degetetor (1 - 2 cm), stern (4 - 5 cm), spate, coapse (6 - 10 cm). Modificările patologice sunt
considerate cele care duc la depaşirea acestor limite, mai ales în raport cu teritoriul simetric - hemicorpul opus,
sănătos. Examenul clinic se face cu compasul Weber (un compas obişnuit, cu un segment butonat şi altul
ascuţit) sau, mai simplu, în lipsa lui, cu două tampoane de vată sau cu două ace cu gămalie (folosind pentru
discriminarea tactilă extremitatea butonată, iar pentru cea dureroasa, extremitatea ascuţită).
Simţul dermolexic constă în capacitatea de a recunoaste, fără participare vizuală, literele, cifrele sau
desenele executate de examinator pe tegumentele bolnavului, cu ajutorul unui excitant tactil. Se compară uzual
palmele celor doua mâini. Cifrele trebuie desenate suficient de mari ca să ocupe aproape întreaga suprafaţă
palmară. Imposibilitatea de a recunoaşte numerele sau literele se numeste adermolexie.
Stereognozia este capacitatea persoanei examinate de a recunoaste, cu ochii inchisi, obiectele care-i sunt
puse în mână de câtre examinator. La elaborarea identificării participă un complex de senzaţii: tactile, termice,
dureroase şi barestezice.
Stereognozia se referă la capacitatea de a recunoşte obiecte obişnuite prin palpare, prin recunoaşterea
formei, texturii şi mărimii lor. Pacienţii vor identifica obiectul cu fiecare mână, pe rând. Astereognozia este
incapacitatea de a recunoaşte obiectul plasat într-o mână, fără ajutorul ochilor.
Inatenţia senzitivă se evidenţiază prin stimularea concomitentă a două puncte simetrice. Bolnavul
percepe în acest caz numai stimulul aplicat pe hemicorpul normal, deşi la stimularea separată pentru fiecare
hemicorp în parte un stimul cu aceeaşi intensitate putea să fie perceput.
 După modul cum diverse forme de sensibilitate superficială sau profundă participă la starea anestezică,
deosebim o disociaţie siringomielică şi o disociaţie tabetică.
Disociaţia siringomielică constă în pierderea sensibilităţii termice şi dureroase cu păstrarea sensibilităţii
profunde şi tactile. Se întâlneşte în leziuni ale măduvei spinării situate în regiunea canalului ependimar.
Leziunea interceptează fibrele scurte care conduc sensibilitatea termică şi dureroasă care se încrucişează
preependimar. Tulburările de sensibilitate au o topografie suspendată corespunzătoare segmentului medular
lezat. Se întâlneşte în siringomielie, în hematomielie şi în tumori intramedulare la început.
Disociaţia tabetică constă în pierderea sensibilităţii profunde conştiente, cu păstrarea celei superficiale.
Se datoreşte lezării cordoanelor posterioare ale măduvei spinării şi se întâlneşte în tabes, sindromul
neuroanemic, etc.
Sindroamele senzitive in functie de localizarea leziunii
Afectiunile nervilor periferici
Polineuropatiile se caracterizeaza prin parestezii si/sau hipoestezie simetrice cu distributie ``in ciorap si
manusa``.
Mononeuropatia produce tulburare de sensibilitate in teritoriul unui singur nerv. De exemplu nervul radial
inerveaza senzitiv treimea mijlocie de pe fata posterioara a bratului si antebratului, 2/3 laterale din fata dorsala a
miinii, predominind pe fata dorsala a primului spatiu interosos. Pareza acestui nerv determina tulburari de
sensibilitate pe acest teritoriu.
Plexopatiile afecteaza teritoriile cutanate ale mai multor nervi. Este strict necesara cunoasterea teritoriilor
senzitive si motorii ale nervilor si plexurilor nervoase pentru un diagnostic topografic corect.
Sindromul senzitiv radicular genereaza durere in dermatomul corespunzator. Un dermatom este deservit de 3
radacini: radacina posterioara care poarta acelasi nume cu dermatomul inervat, si radacinile supra si subiacente.
Pentru a obtine anestezia unui dermatom leziunea trebuie sa cuprinda cele trei radacini.
Sindroamele medulare
Sindroamele de trunchi cerebral
Siringobulbia prezinta disociatie de sensibilitate faciala de tip siringomielic.
Sindromul Wallenberg poate fi cauzat de obstructia arterei vertebrale, de obstrucţia arterei
cerebeloase postero-inferioare sau de artera fosetei laterale a bulbului. Este un infarct lateral bulbar reprezentat
clinic de o serie de simptome: de partea leziunii întâlnim:

-un sindrom vestibular (reprezentat prin vertij puternic rotator, greaţă, vărsături, nistagmus orizonto-
rotator),

-tulburări de deglutiţie şi fonaţie (datorate paraliziilor nervilor bulbari IX, X şi XI),

-sughiţ şi tulburări respiratorii (prin atingerea centrilor respiratori din formaţia reticulată),
 -un sindrom Claude-Bernard-Horner (mioză, enoftalmie, îngustarea fantei palpebrale),

-un sindrom cerebelos (cu dismetrie, ataxie),

-parestezii şi anestezia termoalgică a hemifeţei respective.

De partea opusă leziunii există anestezia termoalgică a hemicorpului respectiv. Evolutia este cel mai
frecvent favorabilă.

Sindromul talamic este rar si apare ca urmare a AVC. Initial apar parestezii sau hipoestezie pe
hemicorpul opus leziunii, urmate in timp de hiperpatia talamica care afecteaza hemifata si membrele
controlaterale leziunii. Hiperpatia talamica cuprinde, în mod difuz, teritorii întinse din hemicorpul
controlateral, traducandu-se prin senzaţii dureroase dezagreabile, însoţite de rezonanţă afectivă mare;
apare spontan sau poate fi declanşată de excitanţi care, în mod normal, nu provoacă dureri (atingere
usoara, variatii mici de temperatura în special frigul, mobilizarea pasiva a membrelor, aplicarea unui
diapazon). Durerea iradiaza difuz in hemicorpul respectiv si persista si dupa incetarea excitantului.
Se insoteste uneori de pseudoatetoza. Se trateaza cu antiepileptice si antidepresive.

Sindromul senzitiv cortical iritativ genereaza crize epileptice sensitive de tip jacksonian. In cazul
leziunii girusului postcentral sensibilitatea algica si tactila pot fi conservate dar apar tulburarile sensitive
sintetice: in leziunile de dimensiunimici corticale poate pare numai inatentia senzitiva.

In AVC afectarea arterei silviene determina deficit senzitiv predominant facio-brahial, afectarea arterei
cerebrale posterioare deficit predominant crural. Afectarea ariilor de asociatie din emisferul non-dominant
genereaza sindromul Anton-Babinski –tulburari de schema corporala: hemiasomatognozie (bolnavul uita
membrele stangi), anozognozie (bolnavul isi neaga boala, hemiplegia), anosodiaforie (indiferenta fata de boala),
neglijarea hemispatiului controlateral leziunii, hemipareza controlaterala.

Cefaleea, unul dintre cele mai frecvente sindroame algice, reprezintă şi unul din cele mai frcvente motive de
prezentare la medic.
Pentru un diagnostic adecvat IHS ( International Headache Society, 2003) a propus următoarea
clasificare:

Cefaleea primară – cefaleea ca afecţiune independentă:

1. migrena
2. cefaleea “ de tensiune”
3. cefaleea “ cluster”
4. alte cefalee primare.

Cefaleea secundară – cefaleea ca simptom în cadrul unei alte afecţiuni:

1. cefaleea posttraumatică
2. cefaleea asociată patologiei cerebro- vasculare:
- ischemia cerebrală
- hemoragia cerebrală
- hemoragia subarahnoidiană
- malformaţia arterio-venoasă
- arterite
- disecţia arterială
- tromboflebite cerebrale
- puseu hipertensiv
3. cefaleea din afecţiunile intracraniene non- vasculare:
- creşterea / scăderea presiunii LCR
- infecţii intracraniene
- neoplasme intracraniene
4. cefaleea atribuită unor substanţe
5. cefaleea din infecţiile sistemice
6. cefaleea din tulburările metabolice:
- hipoxie
- hipercapnie
- hipoglicemie
- insuficienţa renală cronică
7. cefaleea secundară afecţiunilor craniului, gâtului, ochilor, nasului, urechilor, sinusurilor, cavităţilor
bucale
8. nevralgiile craniene ale feţei:
- afecţiuni demielinizante ( nevrita optică)
- ischemia nervilor cranieni ( neuropatia diabetică)
- afecţiuni inflamatorii ( herpes zoster)
- nevralgia trigeminală primară şi secundară
- nevralgia gloso-faringiană
9. durerea talamică.

Pentru orientarea diagnostică şi abordarea terapeutică adecvată sunt utile:

- anamneza minuţioasă
- examenul clinic general şi examenul neurologic
- examen paraclinic ţintit.

Anamneza
Datele anamnestice corect evaluate orientează spre diagnostic la un număr important de cazuri:
1. datele generale: vârstă, ocupaţie, etc.
2. caracterele durerii:
- calitatea ( pulsatilă, surdă, arsură, junghi)
- intensitatea durerii : foarte mare ( HSA, migrenă, meningită, encefalopatie hipertensivă); mare
( procese expansive, abcese cerebrale, afecţiuni oculare şi ORL)
- localizarea durerii
- influenţa activităţilor cotidiene asupra durerii ( effort, ortostaţiune, clinostatism, somn).
3. circumstanţele debutului şi evoluţia
4. factori agravanţi, declanşatori, amelioranţi
5. antecedente personale şi familiale
6. răspunsul la medicaţia analgezică uzuală
7. semne şi simptome de acompaniament:
- tulburări vizuale:
a) fotofobie : migrenă, HSA, meningită
b) scotoame : migrenă
c) tulburări ale vederii colorate : glaucom.
- tulburări digestive:
a) greţuri şi vârsături : migrenă, HSA, glaucom, hematom subdural
b) vărsături ( fără greaţă) : sindrom de HIC.
c) meterorism : cefalee “ de tensiune”
 Examen clinic
Se fac examenul clinic general: temperatura, TA, puls, examen FO, şi examenul neurologic complet.

Examen paraclinic
1. examinări biochimice
2. examen LCR – dacă e posibil, să fie precedat de neuroimagistică, dar obligatoriu de examenul FO
Examenul LCR se indică dacă se suspectează:
- HSA ( în cazul în care CT e normal)
- Meningită, encefalită
- Carcinomatoză leptomeningiană.
Puncţia LCR e contraindicată dacă:
- trombocitopenie < 50000/mm3
- sindrom de HIC.
3. neuroimagistica – în cazul în care anamneza şi examenul neurologic arată semne îngrijorătoare:
- cefalee severă brusc instalată
- agravarea progresivă a intensităţii/ frecvenţei unei cefalee
- vârsta peste 50 ani
- cefalee + semne neurologice de focar
- cefalee + simptome generale: febra, redoare de ceafă, vărsături
- cefalee + somnolenţă, dezorientare, sindrom confuzional
- cefalee în relaţie cu un TCC
- cefalee + edem papilar.

Migrena
Este o cefalee recurentă, având caracter pulsatil şi de hemicranie, care apare pe fondul unei predispoziţii
genetice şi în contextul existenţei unor factori predispozanţi şi declanşatori.

Factori predispozanţi:
- sexul feminin
- vârsta ( în 50% din cazuri primul atac este înainte de vârsta de 20 ani, şi 90% înainte de 40 ani)

Factori declanşatori:
- variaţii importante ale mediului înconjurător ( presiune atmosferică şi temperatură, lumină şi
zgomote puternice)
- alimente: ciocolata, vin roşu
- emoţii, stress, efort intelectual prelungit, privarea de somn, menstruaţia.

Tabloul clinic:
Migrena poate fi precedată de aură.
Aura dureaza 5 – 60 min şi este sub formă de: scotoame, fosfene, parestezii, tulburări de limbaj.
Cefaleea:
- durata între 4 -72 ore
- caracter de hemicranie
- pulsatilă
- intensitate severă
- agravare la efort
- în timpul crizei pot să apară: greţuri, vomă, fotofobie, fonofobie.

Tratamentul:

Măsuri generale:
 Se vor evita:
- alimentele care pot declanşa criza
- anticoncepţionalele orale
- temperaturile extreme, efortul fizic excesiv, privarea de somn, hipoglicemia
În criză:
- repaus într-o încăpere liniştită.

Tratamentul crizei:
AINS:
- Aspirină 500 – 1000 mg
- Paracetamol 500 – 1000 mg

Sumatriptan 100 mg /zi

Metoclopramid 10 -30 mg/zi.

Tratamentul profilactic:
Beta- blocante:
- propanolol : 60 – 120 mg/zi
- metoprolol 50 – 150 mg/zi
- atenolol 50 – 100 mg/zi.

Antidepresive triciclice:
- amitriptilina
- doxepin

Antagonişti Ca:
- verapamil 240 mg/zi.

Antiepileptice:
- acid valproic : 500- 1500 mg/zi.
- topiramat: 50-100 mg/zi.

Cefaleea ‘ cluster’
Cefalee de mare intensitate, cu localizare strict unilaterală, cu tendinţă la grupare şi revenire a crizelor
( evoluţie ‘ în ciorchine’).
Este mai frecventă la sexul masculin.

Tabloul clinic:
Debut brusc, la ore fixe, în general noaptea şi cu durată a crizei între 15-180 min. Frecvent durerea este
însoţită de hiperemie conjunctivală, lacrimare, edem palpebral, catar nazal unilateral.
În timpul crizei pacientul are tendinţa de a se mobiliza permanent.

Tratament:
În criză: oxigenoterapie.
Profilactic:
- prednison 50 -60 mg/zi cu scădere progresivă ( 2- 3 săptămâni).
- Verapamil 240 – 480 mg/zi.
- Anticonvulsivante: acid valproic, gabapentin, topiramat.
la.