Sunteți pe pagina 1din 46

Cuprins

MEMORIU………………………………………………………………...........3
CAPITOLUL I. Analgezice antipiretice antiinflamatorii …………..................4
1.1 Generalităţi…………………………………………………………………..4
1.2 Mecanism de acţiune………………………………………………… ……10
1.3 Reacţii adverse……………………………………………………… ……..12
Capitolul II. CLASIFICARE…………………………………………………...16
2.1 Salicilaţi…………………………………………………………………….17
2.2 Analgezice antipiretice din grupa P-aminofenolului……………………….24
2.3 Derivaţi de pirazolonă şi pirazolidindionă………………………………….27
2.4 Acizii indolacetini…………………………………………………………..33
2.5 Antiinflamatorii nesteroidiene din grupa acizilor arilalifatici………………38
2.6 Fenamaţi…………………………………………………………………….41
2.7 Oxicami……………………………………………………………… ……42
CAPITOLUL III.Medicamente analgezice antipiretice şi antiinflamatorii
nestoroidiene înregistrate în România……………………………………………45
Bibliografie……………………………………………………………………….47

2
MEMORIU

Analgezia reprezintă un capitol important în practica medicală, nu numai


ca mijloc de realizare a unei intervenţii de mică sau mare chirurgie, dar mai ales
pentru ameliorarea durerilor bolnavilor aflaţi în stadii terminale. În acelaşi timp
aplicând tratament medicamentos bolnavilor cu diferite afecţiuni, asocierea
acestuia cu diferite analgezice duce la îmbunătăţirea calităţii vieţii acestora
având un efect pozitiv asupra psihicului.
Iată de ce am considerat necesară o trecere în revistă a acestora
cât şi a medicamentelor antiinflamatorii utilizate în tratamentele actuale.
Terapia medicală reprezintă un domeniu de mare actualitate în
continuă schimbare şi remaniere conceptuală şi tehnică.
Industria farmaceutică creează într-un ritm alert noi produse foarte
active, noi grupe şi familii de substanţe cu deosebiri dinamice minore, dar cu
alte acţiuni farmacologice şi cu potenţe, spectru de acţiune şi cu reacţii
diverse diferite.
Medicul, indiferent de vârstă, de experienţă şi de specializarea sa,
se află în momentul actual în faţa unui adevărat labirint, creat de noile
posibilităţi terapeutice.

3
CAPITOLUL I
ANALGEZICE ANTIPIRETICE ŞI ANTIINFLAMATORII
1.1. GENERALITĂŢI

O serie de medicamente sumează proprietăţi analgezice, antipiretice


şi antiinflamatorii, cu caracter simptomatic.
Prototipul este acidul acetilsalicilic, care are toate aceste efecte
de intensitate moderată, cu predominanţa efectelor analgezic şi antipiretic
pentru doze mici şi evidenţierea efectului antiinflamator pentru doze mari.
Fenacetina, paracetamolul, aminofenazona au efecte analgezice şi antipiretice,
dar sunt puţin eficace ca antiinflamatorii. Pentru alte medicamente - de
exemplu fenilbutazona, indometacina, ketoprofenul, naproxenul, diclofenacul,
piroxicamul - predomină proprietăţile antiinflamatorii. Ele sunt folosite în
diferite boli inflamatorii, mai ales în afecţiunile reumatice, fiind cunoscute
sub denumirea de antiinflamatorii nesteroidiene (pentru a fi deosebite de
antiinflamatoriile steroidiene, reprezentate de glucocorticoizi).
Toate analgezicele, antipireticele şi antiinflamatoriile au în
comun o acţiune de ordin biochimic - inhibarea ciclooxigenazei, cu
micşorarea formării de prostaglandine şi alţi compuşi de acest tip. Această
acţiune este probabil responsabilă de efectele terapeutice. Minusul de
prostaglandine determină o parte din reacţiile adverse proprii acestei grupe
farmacoterapeutice: iritaţia mucoasei gastrice, mergând până la formarea de
ulcer, accidente hemoragice, afectarea rinichiului şi altele.
Efectul analgezic este de intensitate slabă-medie, inferior celui al
medicamentelor opioide. Efectul analgezic se dezvoltă repede după
administrarea orală (în 1/2 - 1 oră) şi se menţine câteva ore. Durerea surdă,
pulsabilă, este mai bine influenţată decât cea ascuţită, cu caracter de

4
junghi. În condiţiile clinice, analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii sunt
eficace îndeosebi faţă de durerile de natură antiinflamatorie, de exemplu
în bolile reumatice, ca şi în cefalee, dismenoree, dureri postoperatorii.
Durerea pornită de la viscerele cavitare este mai puţin sensibilă la acest tip
de medicamente.
Substanţele folosite curent ca analgezice sunt acidul acetilsalicilic
şi paracetamolul. Ultimul este considerat ca analgezic pur deoarece este
practic lipsit de efect antiinflamator.
Antiinflamatoriile nesteroidiene foarte active, indicate ca
antireumatice, nu sunt avantajoase în scop analgezic, din cauza riscului
disproporţionat (cu situaţia clinică) al reacţiilor adverse.
Analgezia poate fi dovedită în studii de farmacologie clinică,
folosind durerea patologică - reumatică, postoperatorie. Durerea provocată
experimental la voluntari este puţin influenţată. La animalele de laborator
durerea provocată este, de asemenea, relativ existentă la aceste
medicamente. Efectul lor poate fi bine evidenţiat pe fondul de
hiperalgezie produs prin injectare de carragenină sau kaolin în laba de
şobolan (substanţe care stimulează formarea de prostaglandine, provocând
inflamaţie şi edem local).
Efectul antipiretic constă în scăderea modificării patologice a
mecanismului termoregulator. Hipotalamusul este locul principal pentru
controlul termoreglării. În aria preoptică şi în hipotalamusul anterior se
găsesc aglomerări de neuroni termosensibili, care integrează informaţiile
venite de la senzorii termici din periferie şi centrali şi controlează
modalităţile de pierdere (vasodilataţie, sudoraţie) sau producere de căldură
(creşterea catabolismului, activitate musculară). Comanda către periferie se
face prin căi nervoase prevăzute cu sinapse ce folosesc ca mediatori
diferite monoamine. Febra este provocată de infecţii, leziuni tisulare,
tulburări imunologice, unele neoplasme. Ea are mecanism chimic, fiind
5
datorită unor substanţe „pirogene”, exogene sau endogene. Pirogenii
bacterieni (cu structură lipopozaharidică) sau alţi pirogeni exogeni eliberează
din ţesuturi (îndeosebi din leucocite şi celule ale sistemului
reticuloendotelial) pirogenii endogeni, care acţionează la nivelul
hipotalamusului. Febra este considerată ca un epifenomen al altor procese cu
rol adaptiv. Beneficiile febrei sunt controversate, în schimb ea poate fi cu
certitudine dăunătoare într-o serie de situaţii clinice. Simptomele însoţitoare
- cefalee, mialgii, stare de rău - sunt adesea cauză de disconfort. Febra trebuie
deosebită de hipertermie, care este caracterizată prin creşterea temperaturii ca
urmare a expunerii excesive la căldură, a măririi producerii de căldură
sau a pierderii insuficienţei de căldură, în condiţiile unui termoregulator
nefuncţional (epuizat prin suprasolicitare sau deprimat medicamentos).
Efectul antipiretic se dezvoltă în 30-60 minute după administrarea
orală a dozei active (de exemplu 500 mg acid acetilsalicilic sau
paracetamol) şi este maxim după circa 3 ore, când temperatura scade cu
1,5-1,25 0C după aproximativ 6 ore temperatura revine la valoarea crescută
iniţială, ceea ce poate face necesară repetarea dozei. Dozele terapeutice de
antipiretice nu influenţează temperatura normală. La animalele de laborator
este caracteristică împiedicarea creşterii temperaturii produsă prin injectarea
unei suspensii de drojdie de bere, faţă de care eficacitatea este atât
preventivă cât şi curativă.
Acidul acetilsalicilic şi paracetamolul se folosesc ca antipiretice. Ele sunt
indicate în toate cazurile când febra poate fi dăunătoare, cântărind, în acelaşi
timp, riscul reacţiilor adverse la medicamentul respectiv. Febra moderată - în
jurul a 38 0C- care apare în cursul unor infecţii virotice necomplicate, în
condiţiile clinice banale, nu solicită obişnuit tratament antipiretic. Totuşi,
acesta este recomandat deseori de medici şi agreat de bolnavi, îndeosebi că
împreună cu micşorarea temperaturii sunt atenuate simptomele neplăcute
care însoţesc sindromul febril. În cazul infecţiilor bacteriene, administrarea de
6
antipiretice poate fi inoportună, deoarece evoluţia temperaturii este un
indicator important al eficacităţii tratamentului cauzal, antibiotic sau
chimioterapic. În plus, febra poate contribui la eradicarea unor germeni
patogeni. Se consideră că febra este avantajoasă în bruceloza cronică şi la
bolnavii cu neurosifilis. În alte situaţii însă febra este dăunătoare - de
exemplu creşte mortalitatea prin pneumonie pneumococică - administrarea de
antipiretice fiind utilă.
Hiperpirexia produsă prin infecţii generale, encefalită, meningită,
hemoragii cerebrale este caracterizată prin creşterea temperaturii la valori ce
depăşesc 41 0C. Ea trebuie considerată ca o urgenţă şi necesită obligatoriu
măsuri de scădere a temperaturii organismului pentru a evita suprasolicitarea
circulaţiei şi respiraţiei, hipoxia şi acidoza tisulară. Se administrează repetat
antipiretice (evitând dozele mari de acid acetilsalicilic, care pot agrava
acidoza), asociind eventual mijloace de răcire exterioară (împachetări sau băi
reci) împreună cu clorpromazină ( care favorizează răcirea prin vasodilataţie
periferică şi împiedică reacţiile de termogeneză).
Febra prelungită de origine necunoscută beneficiază uneori de
tratamentul antipiretic care, pe lângă atenuarea simptomelor neplăcute
însoţitoare, evită anumite dezechilibre metabolice (consumul proteic
exagerat, dezechilibrul hidroelectrolitic, hiposideremia cu anemie etc.). Se
administrează acid acetilsalicilic sau paracetamol, şi dacă acestea nu sunt
eficace, se încearcă ibuprofenul sau indometacina.
INDICAŢII ALE ANTIPIRETICELOR
O altă indicaţie a antipireticelor este febra la bolnavii cu risc
crescut. În această categorie sunt cuprinse, în primul rând:
1. persoanele cu boală coronariană, la care creşterea necesităţii de oxigen a
inimii este foarte dăunătoare.
2. stările febrile în timpul sarcinii pot avea consecinţe nedorite:-pentru
primele 4-6 săptămâni sunt suspectate malformaţii fetale, pentru perioada
7
dinaintea naşterii sunt posibile diminuarea maturării surfactantului pulmonar
şi favorizarea anoxiei fetale. De aceea febra la gravide trebuie combătută
prin antipiretice. Acestea se administrează ocazional şi nu numai în cure
scurte, deoarece comportă ele risc fetal.
3. copiii susceptibili pot face convulsii febrile la temperatură peste 38,8 0C ceea
ce face necesară folosirea de antipiretice; dacă convulsiile au apărut, se
injectează intravenos (cu multă prudenţă), diazepam, se administrează
paracetamol sau acid acetilsalicilic şi se fac împachetări reci.
4. creşterea temperaturii este dăunătoare la bolnavii cu traumatisme craniene,
deoarece accentuează edemul cerebral.
5. apariţia febrei în prezenţa bolilor psihice grave impune, de asemenea,
administrarea de antipiretice, deoarece creşterea temperaturii poate provoca
halucinaţii, chiar de compensare mintală.
Efectul antiinflamator al medicamentelor din grupa analgezice
-antipiretice - antiinflamatorii este de intensitate moderată (în comparaţie cu
glucocorticoizii, care au efect intens).
Acţiunea de inhibare a inflamaţiei poate fi dovedită experimental,
folosind diferite modele de inflamaţie acută sau cronică: eritem (de exemplu,
eritemul pielii de cobai provocat prin ultraviolete), edem ( de exemplu,
edemul carageninic al labei de şobolan), granulom (de exemplu, granulomul
perete de vată), artrită cu componentă imună (artrita prin adjuvant Freud,
provocată la şobolan prin injectarea unei suspensii de microbacterii moarte).
Potenţa diferitelor antiinflamatorii nesteroidiene diferă în funcţie de substanţă
şi de modelul inflamaţiei. Pe primele locuri se situează diclofenacul,
indometacina, naproxenul, acidul flufenamic, fenilbutazona. Acidul acetilsalicilic
are o potenţă relativ mică. Eficacitatea faţă de inflamaţia granulomatoasă
este relativ slabă (în comparaţie cu cea a steroizilor).
În condiţiile clinice, dovedirea efectului antiinflamator se face prin
studii controlate, folosind îndeosebi bolnavi de poliartrită reumatoidă. Pentru
8
obiectivarea şi cuantificarea eficacităţii sunt utilizaţi o serie de indici: durerea
(cuantificarea intensităţii), redoarea matinală (intensitate şi durată), puterea de
strângere a mâinii, dimensiunea articulaţiilor inflamate, sensibilitatea
articulaţiilor, numărul articulaţiilor interesate de boală, capacitatea funcţională,
temperatura pielii (termografie), circulaţia în sinovială (măsurată prin trasori
radioactivi - xenon, tehneţiu), modificările radiografice, nodulii reumatoizi
subcutanaţi. Se efectuează, de asemenea, probe de laborator corelate cu
inflamaţia, ca viteza de sedimentare a hematiilor, tirul factorului reumatoid
etc. Antiinflamatoriile nesteroidiene realizează beneficii terapeutice la
majoritatea indiciilor clinici ai inflamaţiei. Durerea şi inflamaţia articulară
sunt atenuate încă din primele zile de tratament, dar pentru eficacitatea
deplină pot fi necesare 2-3 săptămâni. Boala extraarticulară (de exemplu
nodulii reumatoizi) nu este influenţată. Viteza de sedimentare a hematiilor şi
titrul factorului reumatoid sunt mai puţin sau nu sunt modificate. Evoluţia
poliartritei reumatoide este neschimbată.
Antiinflamatoriile nesteroidiene sunt larg folosite terapeutic în
diferite afecţiuni inflamatorii. Ele sunt indicate, în principal, în bolile
reumatice, realizând beneficii faţă de fenomenele inflamatorii congestiv-
exsudative, fără să influenţeze fenomenele poliferative. În bolile reumatice,
inflamaţiile acute, cum este reumatismul poliarticular acut (febra reumatică
acută), dozele mari de acid acetilsalicilic suprimă rapid inflamaţia acută,
durerea şi febra şi pot micşora riscul afectării inimii, dar nu influenţează
complicaţiile şi evoluţia generală a bolii. În afecţiunile reumatice inflamatorii
cronice - de exemplu poliartrita reumatoidă - antiinflamatoriile nesteroidiene
reprezintă o medicaţie simptomatică, rapid eficace în atenuarea durerii, a
inflamaţiilor articulaţiilor ţin în ameliorarea funcţionalităţii acestora. Fenomenele
extraarticulare, boala sistematică, evoluţia generală şi articulară nu sunt
împiedicate. Sunt folosite, de preferinţă, antiinflamatoriile active de felul

9
fenilbutazonei, indometacinei, naproxenului, diclofenacului, piroxicamului. Curele
prelungite nu sunt lipsite de riscuri.
Analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii se administrează obişnuit,
oral, ocazional, în doză unică sau în câteva doze, pentru efectul analgezic şi
antipiretic. În afecţiunile reumatice se administrează repetat, pe termen mediu sau
lung, pentru efectul antiinflamator. Câţiva compuşi - diclofenac, ketoprofen,
ketorolac, piroxicam, tenoxicam,- se pot injecta intramuscular în situaţii acute sau
de urgenţă; pentru ketorolac şi tenoxicam, există şi preparate injectabile intravenos.
Oportunitatea folosirii în unguente, pentru aplicaţii locale, este discutabilă. Unele
inflamatorii nesteroidiene se pot administra topic ca soluţii oftalmice, pentru
tratamentul unor afecţiuni oculare inflamatorii, pentru împiedicarea miozei
intraoperatorii şi a inflaţiei postoperatorii, pentru profilaxia edemului macular
cistoid.
1.2.MECANISM DE ACŢIUNE

Calmarea durerii, scăderea temperaturii crescute a sindromului


febril, împiedicarea inflamaţiei sunt atribuite unei acţiuni metabolice comune -
diminuarea sintezei prostaglandinelor. Intervenţia se exercită asupra unei etape
precoce a activităţii sistemului prostaglandin - sintetazic. Este inhibată
ciclooxigenaza, enzimă care catalizează ciclizarea prostaglandinelor, tromboxanilor
şi prostaciclinei. Calea lipooxigenazei ( paralelă celei a ciclooxigenazei) nu este
influenţată, formarea acidului hidroxiarahidonic şi a leucotrienelor nefiind
împiedicată. Deprimarea biosintezei prostaglandinelor se produce, in vitro, la
concentraţii corespunzătoare datelor terapeutice şi este în corelaţie cu efectele
analgezice, antipiretice şi antiinflamatorii.
Ciclooxigenaza (COX) există în două izoforme: COX -1 şi COX -2.
COX -1 este o enzimă constitutivă, prezentă în multe ţesuturi, unde determină
formarea de prostanoizi necesari unor procese fiziologice - de exemplu,
citoprotecţia mucoasei gastrointestinale, homeostazia vasculară, funcţia renală,
10
funcţia plachetelor. COX-2 nu se găseşte practic în ţesuturile normale.
Antiinflamatoriile nesteroidiene inhibă ambele tipuri de ciclooxigenază. Inhibarea
COX 2 explică efectul antiinflamator, analgezic şi antipiretic, în timp ce inhibarea
COX 1 explică o serie de reacţii adverse, de felul lezării mucoasei gastrointestinale
sau afectări toxice a rinichiului. Există compuşi nesteroidieni care inhibă electiv
COX 2, având proprietăţi antiinflamatorii nesteroidiene convenţionale. Asemenea
proprietăţi sunt atribuite nimesulidei (introdusă în terapeutică în ultimi ani).
Celecoxib, etoricoxibul sunt inhibitori selectivi ai COX-2.
Prostaglandinele sunt substanţe tisulare active, care intervin în
generarea durerii. Prostaglandinele, îndeosebi PEG 2 şi prostaciclina PGI 2,
stimulează terminaţiile senzitive şi favorizează efectul algogen al serotoninei,
bradikininei şi histaminei. Durerea provocată de inflamaţie sau prin intervenţie
chirurgicală este atribuită inducerii ciclooxigenazei, cu formare crescută
prostaglandine, mai ales PEG 2 în ţesutul afectat. Cefalea se poate datora, de
asemenea, unui exces local de prostaglandine. Aceasta explică eficacitatea
analgezicelor antipiretice şi antiinflamatorii în durerea inflamatorie, în cea
postoperatorie, în cefalee. Pe lângă componenta periferică a efectului analgezic,
este posibilă o intervenţie centrală.
Patogenia febrei implică formarea crescută de prostaglandine, mai ales
PGE 2 la nivelul hipotalamusul centrul termoregulator pentru temperaturi mai mari
decât cea fiziologică. Analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii, inhibând
ciclooxigenaza, reduc producerea locală de prostaglandine, ceea ce permite
nominalizarea reglării temperaturii corpului.
Prostaglandinele, îndeosebi PGE 2, care se formează în cantităţi mari în
ţesuturile supuse agresiunii inflamatorii, contribuie la generarea inflaţiei. Ele
provoacă vasodilataţie, permeabilizarea capilară, eritem, edem şi durere.
Antiinflamatoriile nesteroidiene împiedică fenomenele congestiv-exsudative ale
inflamaţiei, datorită inhibării sintezei prostaglandinelor. În general, efectul
antiinflamator este proporţional cu capacitatea de inhibare a ciclooxigenazei.
11
Înrudit cu proprietăţile antiinflamatorii este efectul protector faţă de
arsurile solare şi prin ultraviolete. Administrarea unei doze unice de acid
acetilsalicilic, ibuprofen, sau indometacină, înaintea expunerii excesive a
tegumentelor la ultraviolete, împiedică sinteza locală de PEG2, respectiv apariţia
edemului dureros.

1.3. REACŢII ADVERSE

Acidul acetilsalicilic, indometacină, fenilbutanoza, ketoprofenul şi


alte antiinflamatorii nesteroidiene inhibă funcţiile plachetare şi au proprietăţi
antitrombonice, mai ales la nivelul arterelor. Acţiunea antiagregantă plachetară
poate fi utilă pentru profilaxia trombozelor arteriale, realizând beneficii la bolnavii
cu risc de infarct miocardic şi accidente cerebro- vasculare. Prelungirea timpului de
sângerare explică hemoragiile care pot apărea în cursul tratamentului cu
antiinflamatorii nesteroidiene, mai ales cu acid acetilsalicilic. Folosirea hematiilor
marcate de crom radioactiv a permis decelarea, la mulţi bolnavi, a unor mici
pierderi de sânge în scaun - în jur de 4 ml / zi pentru tratamente de scurtă durată.
Analgezice, antipiretice şi inflamatorii provoacă frecvent fenomene de
iritaţie gastrică şi tulburări diseptice. Tratamentul prelungit poate produce o gastrită
difuză caracteristică, însoţită deseori de sângerări în suprafaţă, care pot determina o
anemie cronică feriprivă. Sângerările masive sunt rare. Uneori se produc eroziuni
superficiale la mucoasei, vizibile gastroscopic; aceste leziuni apar şi se vindecă cu
uşurinţă, epiteliul primenindu-se continuu. Ocazional se pot dezvolta ulcere vizibile
radiologic, mai ales ulcer gastric. Medicamentul cu cel mai mare risc în această
privinţă este fenilbutanoza. Frecvenţa efectului ulcerigen este crescută la bolnavii
cu poliartrită reumatoidă, probabil în legătură cu tratamentele îndelungate cu
medicamente agresive pentru mucoasă. Potenţialul ulcerigen la om poate fi apreciat
după rezultate obţinute în cercetările poreclinice. Un studiu comparativ al
raportului între efectul antiinflamator (asupra edemului carrageninic) al raportului
12
între efectul antiinflamator (asupra edemului carrageninic) şi efectul ulcerigen (la
şobolanii stresaţi), pentru câteva antiinflamatorii nesteroidiene, a arătat următoarea
ordine a potenţialului ulcerigen crescând:
1. sulindac;
2. fenazona (bine suportată);
3. indometacin ;
4. naproxen ;
5. piroxicam ( cu risc ulcerigen mare);
Deşi apariţia de noi medicamente foarte eficace este obişnuit însoţită de
afirmarea unei toleranţe gastrice superioare, este probabil că potenţialul
antiinflamator ridicat corespunde unui risc ulcerigen crescut.
Cauza iritării mucoase gastrice şi a efectului ulcerigen constă, foarte
probabil, în inhibarea formării unor postaglandine, în special de tip E. Aceste
postaglandine micşorează secreţia clorhidropeptică şi măresc secreţia de mucus
(prin intermediul AMPc). În lipsa efectului citoprotector al postaglandinelor apar
leziunile caracteristice. Antiinflamatoriile acţionează în parte direct asupra
mucoasei gastrice, în parte pe cale sistematică, după absorbţie. Administrarea în
forme farmaceutice enterosolubile, introducerea în supozitoare sau folosirea de
medicamente care devin active numai după absorbţie, prin metabolizare,
diminuează în oricare măsură fenomenele de iritaţie gastrică.
Riscul ulcerigen a făcut ca antiinflamatorii nesteroidiene să fie
contraindicate relativ la cele cu antecedente ulceroase. Această regulă şi-a pierdut
caracterul de obligativitate în ultimii ani, când au devenit disponibile antiulceroase
care inhibă marcat secreţia gastrică de acid clorhidric. Apariţia ulcerului în timpul
tratamentului antiinflamator impune administrarea de cimetidină (800 mg o dată
/zi ) sau ranitidină (300 mg o dată /zi) timp de 2-3 luni, dacă este posibil
întreruperea medicamentaţiei antiinflamatorii sau timp îndelungat, dacă aceasta
nu este posibilă.

13
La bolnavii cu ulcer în antecedente antiinflamatoriile se pot
administra atunci când sunt indispensabile, asociind cimetidină sau ranitidină
în doze profilactice (400 mg, respectiv 150 mg o dată /zi). O altă posibilitate
constă în administrarea de misoprostol, un analog al PGE1 (0,4 mg de 2 ori
/zi, curativ sau 0,2 mg de 2 ori /zi, profilactic). Acidul acetilsalicilic,
indometacina şi alţi inhibitori ai ciclooxigenazei micşorează motilitatea
intestinală şi diminuează mişcarea apei şi electroliţilor către lumenul
intestinal. În condiţii clinice au fost semnalate rezultate bune ale unor
antiinflamatorii nesteroidiene, în formă injectabilă, la bolnavii cu diaree
consecutivă iradierii intestinului, ca şi în diareea intensă din holeră.
Acidul acetilsalicilic, ibuprofenul, indometacina, acidul mefenamic,
naproxenul inhibă contracţiile uterine. Datorită efectului tocolitic aceste
medicamente pot linişti dismenoreea şi sunt uneori eficace împotriva naşterii
premature. Administrate în doze mari, în ultimele săptămâni ale sarcinii,
prelungesc gestaţia şi durata travaliului, ceea ce reprezintă un dezavantaj.
Analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii au efecte caracteristice
asupra rinichiului. La începutul tratamentului apare o scădere a clearance-
ului creatininei, cu reţinerea sării în organism; uneori bolnavul câştigă în
greutate şi se formează edeme. Tendinţa de retenţie hidrosalină este proprie
tuturor medicamentelor din această grupă, dar mai marcată pentru
fenilbutazonă. După 2-3 săptămâni intervin mecanisme compensatorii, care
corectează în mare măsură fenomenul. Retenţia hidrosalină poate favoriza
decompensarea la bolnavii cu insuficienţă cardiacă, ascită cirotică,
hipovolemie sau afecţiuni renale cronice, analgezice antipiretice şi
antiinflamatorii scad fluxul renal şi filtrarea glomerulară şi pot fi cauză de
insuficienţă renală. Mult mai puţin frecvent este un sindrom caracterizat
prin hiporeninemie, hipoaldosternism, şi hiperkaliemie.
Tratamentul îndelungat cu antiinflamatorii nesteroidiene în doze
mari provoacă uneori leziuni renale. Fenomenul este cunoscut sub numele,
14
parţial impropriu, de „nefropatie fenacetinică”. Dacă administrarea
medicamentului continuă, se dezvoltă o nefrită interstiţială, însoţită de un
sindrom nefrotic, cu proteinurie masivă; în continuare se produce ischemie
şi necrozo papilară. Afectarea rinichiului a fost atribuită inhibării
ciclooxigenazei, cunoscut fiind rolul prostaglandinelor în controlul circulaţiei
renale şi în producţia de renină şi aldosteron. Este posibilă şi o patogenie
idiosincrazică sau alergică.
Acidul acetilsalicilic şi indometacina pot diminua nivelul crescut
al calcemiei la bolnavii cu cancer metastatic.
Antiinflamatoriile nesteroidiene pot micşora fertilitatea masculină,
ştiut fiind că prostaglandinele sunt importante pentru funcţionarea
spermatozoizilor. Tratamentul cronic cu acid acetilsalicilic sau alte
medicamente de acest tip trebuie evitate la bărbaţii cu fertilitate la limită.
Folosirea analgezicelor antipiretice şi antiinflamatorii în timpul
sarcinii impune prudenţă, deoarece există un risc dismorfogen ipotetic.
Tratamentul trebuie întrerupt în preajma naşterii, pentru a evita întârzierea
travaliului, hemoragiile postpartum şi închiderea intrauterină a canalului
arterial. Folosirea antiinflamatorilor nesteroidiene agresive, la copii mici,
necesită discernământ.
Administrarea de indometacin sau acid acetilsalicilic în cură
scurtă, la nou-născuţii la care persistă canalul arterial, poate controla
fenomenele de insuficienţă cardiacă şi favorizează închiderea acestei
comunicări între artera pulmonară şi aortă (caracteristică circulaţiei fetale).
Se presupune că persistenţa canalului arterial este în legătură cu formarea
locală crescută de PGE2, diminuarea cantităţii de prostaglandină sub influenţa
antiinflamatorilor nesteroidiene explicând beneficiul terapeutic.
Un alt fenomen comun şi încrucişat pentru antiinflamatoriile
inhibitoare ale sintezei prostaglandinelor, sunt reacţii de tip anafilactoid,
care pot merge uneori până la asfixie acută prin spasm bronşiolic şi edem
15
laringian sau stare de şoc colaps. Sindromul este mai frecvent la adulţi,
îndeosebi la bolnavii astmatici şi la alergici, în general. Mecanismul acestui
efect advers, care imită reacţiile alergice dar nu este de natură imunologică,
nu este cunoscut.

16
CAPITOLUL II
CLASIFICARE

Analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii pot masca unele


semne ale bolilor infecţioase, fapt care trebuie cunoscut de către medic
pentru a nu întârzia instituirea tratamentului antibiotic sau chimioterapic
potrivit.
Analgezicele antipiretice şi antiinflamatorii disponibile
actualmente se pot grupa în câteva familii chimice:
1. salicilaţi, de exemplu acidul acetilsalicilic;
2. derivaţi de p-aminofenol, de exemplu fenacetina şi
paracetamolul;
3. derivaţi de pirazolonă şi pirazolidindionă, de exemplu
aminofenazona şi fenilbutazonă;
4. acizi indolacetici şi analogi, de exemplu indometacina,
ketorolac şi sulindac;
5. acizi:- arilalifatici - arilpropionici, de exemplu:
ibuprofenul, flurbiprofenul şi naproxen;
- arilacetici, de exemplu: diclofenacul;
6. fenamaţi sau acizi antranilici, de exemplu acidul
mefenamic, acidul niflumic;
7. oxicami, de exemplu piroxicamul, tenoxicamul,
meloxicamul.

17
Pentru efectul analgezic şi antipiretic se folosesc obişnuit acidul
acetilsalicilic sau paracetamolul, administrate ocazional le nevoie.
În afecţiunile reumatice sunt indicate, după situaţie, substanţe cu
efect antiinflamator de intensitate moderată, cum sunt acidul acetilsalicilic şi
ibuprofenul sau compuşi cu efect mai marcat, cum sunt fenilbutazonă,
indometacina, ketoprofenul, naproxenul, diclofenacul, piroxicamul, etc.
Reacţiile adverse trebuie avute în vedere mai ales când se fac tratamente
prelungite. Accidente rare, dar cu consecinţe grave, sunt fenomenele
anafilactoid acute, posibile pentru toate inhibitoarele de ciclooxigenază, ca şi
agranulocitoza alergică, provocată îndeosebi de derivaţii pirazolidinici.

2.1.SALICILAŢII

ACIDUL ACETILSALICILIC
(acetylsalycylic acid, acesil, acetysal, acisal, albyl, alka seltzer, aspirin,
europirin, upsarin).
Cunoscut îndeosebi sub denumirea de aspirină, este esterul acidului
acetic cu acidul salicilic (la gruparea -OH a acestuia).
Are proprietăţile obişnuite grupei de medicamente analgezice-
antipiretice şi antiinflamatorii. Administrat oral, în doză de 300-500 mg, are
efect analgezic şi antipiretic moderat, care durează 3-6 ore. Este larg folosit
în scopul combaterii durerilor de intensitate slabă sau moderată, fiind indicat
în cefalee, mialgii, dureri reumatice articulare şi periarticulare, nevralgii,
dureri dentare, dismenoree. Este util şi în combaterea febrei. Dozele mai
mari, care depăşesc 3 g/zi, la adult, au efect antiinflamator. În reumatismul
poliarticular acut fenomenele inflamatorii, durerea şi febra diminuează mult
sau dispar după 1-2 zile de tratament; viteza de sedimentare a hematiilor se
normalizează treptat. În poliartrita reumatoidă atenuarea inflamaţiei articulare
asigură un confort elementar pentru bolnav şi întârzie dezvoltarea
18
deformaţiilor; mecanismele fundamentale ale acestei boli reumatice şi evoluţia
lor sunt influenţate. Efectele analgezic, antipiretic şi antiinflamator se
datoresc, în principal, inhibării sinteze prostaglandinelor.
Acidul acetilsalicilic împiedică agregarea plachetară şi prelungeşte
timpul de sângerare.
Inhibarea funcţiilor plachetare poate fi utilă pentru profilaxia
trombozelor arteriale la bolnavii cu risc de infarct miocardic sau de
accidente cerebrovasculare.
Se absoarbe relativ bine din tubul digestiv, diponibilitatea medie
după administrarea orală fiind de 68 %. Creşterea pH-ului sucului gastric
măreşte solubilitatea medicamentului şi îi uşurează absorbţia (deşi măreşte, în
acelaşi timp, proporţia formei ionizate, fenomen care tinde să micşoreze
absorbţia). Viteza, absorbţia şi concentraţia plasmatică maximă variază în
funcţie de preparat. Acetilsalicilatul de sodiu, acidul acetilsalicilic tamponat
în comprimate efervescente şi comprimatele obişnuite, desfăcute în apă caldă,
permit o absorbţie mai rapidă, realizând o concentraţie plasmatică superioară,
cu un maxim de 1/2 de oră la ingestie. Comprimatele nedesfăcute în apă
realizează concentraţii plasmatice mai mici. Comprimatele enterosolubile
realizează o absorbire lentă (şi un efect prelungit) - concentraţia este maximă
la 6 ore de la administrare.
Acidul acetilsalicilic este în mică parte hidrolizat în mucoasa
intestinală şi la primul pasaj hepatic, ajungând în sânge, în majoritate, sub
formă nemodificată. Hidroliza continuă în plasmă şi în ficat, astfel încă
proporţia salicilatului creşte repede. Aceasta face ca nivelul plasmatic de
acid acetilsalicilic să nu depăşească 20 mg/ml. Concentraţia plasmatică de
salicilat este de 60 mg/ml pentru dozele analgezice şi antipiretice şi 150-300
mg/ml pentru dozele antiinflamatorii. Fenomene toxice minore, apar la
concentraţiile ce depăşesc 200 mg/ml, toxicitatea este manifestată la peste 300

19
mg/ml, iar la concentraţii mai mari de 450 mg/ml survin tulburări metabolice
grave.
Se leagă de proteinele plasmatice, îndeosebi de albumină, în proporţie
medie de 50%. În cazul salicilatei, legarea este în funcţie de concentraţia
plasmatică - la concentraţiile obişnuite pentru dozele antiinflamatorii (100-200
mg/ml) proporţia de legare este de 80-95%, la concentraţiile toxice
(400mg/ml) ea scade 50% (restul reprezintă forma liberă difuzibilă).
Distribuţia se face în toate ţesuturile, dar inegal. Volumul aparent de
distribuţie corespunde aproximativ apei extracelulare, fiind de circa 0,15 1/kg ,
atât pentru acidul acetilsalicilic cât şi pentru salicilat. Difuzează parţial în
lichidul sinovial - după o doză de 0,6 g acid acetilsalicilic concentraţia în
lichidul sinovial al articulaţiei inflamate este de aproape 25% acid
acetilsalicilic şi peste 50% salicilat, faţă de concentraţia plasmatică. Salicilaţii
trec lent prin bariera hematoencefalică şi repede prin bariera placentară.
Acidoza favorizează difuziunea în creier şi în alte ţesuturi respectiv riscul
toxic, deoarece măreşte proporţia formei neionizate, liposolubile; alcaloza,
care măreşte proporţia formei ionizate, neliposolubile, favorizează reţinerea în
lichidul extracelular şi eliminarea.
Acidul acetilsalicilic este repede hidrolizat având un clearance de
9,3 ml/minut şi kg şi un timp de mediu de înjumătăţire de 15 minute.
Salicilatul este metabolizat în ficat, în principal prin înconjurare cu glicina,
rezultând acid saliciluric; se formează, de asemenea, derivaţi glucuronici
(fenolglucucoronidă, acilglucuronică) şi mici cantităţi de acid gentizic (acid
2,5-dehidroxebenzonic), un metabolic activ. Epurarea salicilatului se face
după o cinetică dependentă de doză deoarece enzimele care catalizează
formarea acidului saliciluric şi fenolglucuronidei sunt saturabile - capacitatea
maximă de metabolizare corespunde concentraţiei plasmatice de 50 ug/ml.
Clearance-ul salicilatului diminuează cu creşterea dozei, respectiv
a concentraţiei plasmatice; pentru dozele antiinflamatorii valoarea clearance-
20
ului este de 0,28-0,20 ml/minut şi kg. Timpul de înjumătăţire variază de la
2-4 ore pentru 0,3 g, la 15-30 ore pentru 3-4 g acid acetilsalicilic, la pH 8
al urinei.
Acidul acetilsalicilic se administrează oral. Pentru efectul analgezic
şi antipiretic se administrează câte 300 mg sau 500 mg, repetând după nevoie
la fiecare 4 ore. Pentru efectul antiinflamator se recomandă doze de 4g/zi, în
administrarea fracţională, la fiecare 6 ore. La copii cu reumatism poliarticular
acut se administrează 85-100mg/kg şi zi (fără a depăşi 5g), fracţionat, la 4-6
ore, până dispar semnele clinice de activitate.
Pentru efectul antiagregant plachetar (la adult) sunt suficiente 100-
300 mg odată/zi.
Acidul acetilsalicilic este un medicament relativ bine suportat în
tratamente scurte. Folosirea îndelungată este însă frecventă cauză de reacţii
adverse.
REACŢII ADVERSE
Acidul acetilsalicilic provoacă deseori epigastralgii, însoţite uneori
de greaţă şi vomă. Medicamentul micşorează rezistenţa mucoasei la
agresiunea clorhidropeptică. Secreţia de mucus este diminuată şi compoziţia
sa este modificată. Leziunile mucoasei - alături de inhibarea funcţiilor
plachetare determină mici sângerări digestive la circa 70% din bolnavi.
Asocierea de băuturi alcoolice favorizează hemoragia. Sângerarea este
comparativ mică pentru aspirina tamponată, ceea ce arată importanţa
acidităţii gastrice.
În cazul unor preparate injectabile nu se produc sângerări
digestive, dovadă că acţiunea toxică se exercită predominant local. Au fost
semnalate, în condiţiile administrării orale îndelungate de doze mari, cazuri
rare de sângerări gastrointestinale acute importante şi ulceraţii gastrice.

21
Acidul acetilsalicilic poate avea efecte dăunătoare asupra ficatului,
dar acestea sunt, de regulă, puţin semnificative clinice. Folosirea la bolnavii
cu boli cronice ale ficatului impune prudenţă.
Acidul acetilsalicilic (şi salicilaţii, în general) creşte coreza, dar
micşorează concentraţia colatului în bilă.
Ca şi celelalte antiinflamatorii nesteroidiene, salicilaţii provoacă
retenţie de sare şi apă mai ales la începutul tratamentului, dar aceasta este
rareori relevantă clinic. La bolnavii cu funcţie cardiacă la limită - de
exemplul în cardita reumatismală severă - dozele terapeutice mari pot
favoriza precipitarea insuficienţei cardiace. În general, în caz de cardită
reumatismală se recomandă, în locul acidului acetilsalicilic un glucocorticoid
(de exemplul prednisolonul).
Acidul acetilsalicilic provoacă reacţii alergice diverse - de obicei
reacţii de tip anafilactic, manifestate prin erupţii cutanate, mai ales
urticarie, edem angineurotic, crize de astmă. Un fenomen relativ rar este
reacţia anafilactoidă - mergând până la asfixiere sau colaps - de patogenie
nealergică.
Ca şi celelalte antiinflamatorii nesteroidiene, inhibă contracţiile
uterine. Medicamentul, administrat în ultimele săptămâni ale sarcinii, poate
prelungi gestaţia şi întârzia evoluţia travaliului; de asemenea favorizează
hemoragiile.
Administrarea în doze terapeutice mari, folosite în scop
antiinflamator, provoacă uneori fenomene toxice minore, dar neplăcute,
cunoscute sub numele de salicism.
Sindromul constă în ameţeli, tulburări de vedere, greaţă, vomă,
somnolenţă sau excitaţie cu stare confuză, creşterea temperaturii, erupţii
acneiforme. Tinitusul caracteristic şi surditate - fenomene reversibile - au
fost atribuite vasoconstrucţiei la nivelul microcirculaţiei cohleei.

22
Dozele toxice provoacă o stare de acidoză caracteristică, care
poate avea consecinţe grave. Patogeneza acidozei este mixtă: respiratorie
(acumulare de bioxid de carbon consecutiv deprimării centrului respirator la
aceste doze) şi metabolică.
Intoxicaţia acută cu acid acetilsalicilic poate fi de mare gravitate.
Indicele terapeutic, relativ la dozele antiinflamatori, este mic. La adult,
doze de 0,20 g/kg (14g pentru un adult de 70 kg) comportă un risc moral.
Se descrie o fază de început a intoxicaţiei acute, denumite de excitaţie
centrală, caracterizată prin cefalee, vertije, tulburări de vedere, polipnee,
greaţă şi vomă, uneori sangvinolentă, colici, hiperpirexie cu congestia pielii
şi sudoraţie, hipotensiune cu tahicardie şi cianoză, agitaţie, tresăriri
musculare, halucinaţii, delir, convulsii. Uneori se produc hemoragii datorate
deprimării formării protrombiene în ficat (care se adaugă inhibării funcţiilor
plachetare). Urmează faza acidocetozică, bolnavul intră în comă cu acidoză
marcată, hipoglicemie (uneori), oligonurie, şi colaps. Tratamentul constă în
combaterea de urgenţă a hiperpirexiei (împachetări reci), rehidratarea,
corectarea acidozei şi alcalizarea urinei prin perfuzii intravenoase cu
bicarbonat de sodiu, corectarea cetozei şi hipoglicemiei prin administrare de
glucoză, combaterea hemoragiilor prin transfuzii de sânge şi fitomenadionă.
La nevoie, se recurge la metode de epurare extrarenală a toxicului.
Folosirea la copiii cu gripă, viroze respiratorii sau varicelă nu
este recomandabilă din cauza riscului semnalat de complicaţii infecţioase şi
sindrom REXE.
Unele interacţiuni medicamentoase sunt importante clinic. Astfel,
asocierea cu anticoagulantele, îndeosebi cele orale, impune grijă, din cauza
riscului mare de accidente hemoragice - acidul acetilsalicilic inhibă
plachetele, lezează mucoasa gastrică şi, în doze mari, scade cantitatea de
protrombină. Efectul sulfamidelor antidiabetice este crescut, cu posibilitatea
apariţiei de accidente hipoglicemice. De asemenea, este mărită toxicitatea
23
metotrexatului (asocierea nu este recomandabilă). Potenţarea acestor
medicamente are un mecanism farmacocinetic şi se explică prin deplasarea
de pe proteinele plasmatice sau/şi micşorarea eliminării renale.
Acidul acetilsalicilic nu se administrează împreună cu
probenicidul sau alte uricozurice, fiind că le împiedică acţiunea de creştere
a eliminării de uraţi.
ACETILSALICILIC DE LIZINĂ
( aspegic, aspisol, doloresum)
Este mai solubil în apă decât acidul acetilsalicilic. Injectarea
intramuscular sau intravenos, în cantitate corespunzătoare la 1 g acid
acetilsalicilic, realizează repede o salicemie ridicată - peste 200 mg/ml - şi
de durată (după 6 ore nivelul plasmatic se menţine la 120 mg/ml). Este
indicat pentru combaterea durerilor de intensitate mijlocie - mare, în bolile
reumatice, cancer, traumatisme, arterite. Alergia sau hipersensibilitatea la
salicilaţi reprezintă o contraindicaţie absolută. Folosirea la bolnavii cu ciroză,
risc de sângerare şi la cei sub tratament anticoagulant impune prudenţă.
BERONIATUL
(benoriatul, benoral, bernotal)
Esterul acilsalicilic al paracetamolului, are proprietăţi asemănătoare
acidului acetilsalicilic şi aceleaşi indicaţii. Se administrează oral sub formă
de suspensie. Reacţiile adverse sunt asemănătoare celor produse de acidul
acetilsalicilic, nu au fost semnalate tulburări ale hematopoezei, retenţie
hidrosalină şi leziuni renale.
SALICILATUL DE SODIU are proprietăţi asemănătoare
acidului acetilsalicilic, dar este mai slab analgezic. Este rareori folosit în
reumatismul poliarticular acut, în aceleaşi doze cu acidul acetilsalicilic.
SALICIMIDA (salicylamide), puţin eficace, ca analgezic,
antipiretic şi antiinflamator, intră în compoziţia unor preparete antinevralgice.

24
DIFLUNISALUL (diflunisal, dolobit, flunigel), este un derivat
fluoral al acidului salicilic. Are o potenţă mai mare ca antiinflamator şi
analgezic, dar activitatea antipiretică este relativ slabă. Se absoarbe aproape
complet din intestin. Dozele recomandate în scările dureroase şi bolile
reumatice sunt de 500 mg oral la fiecare 12 ore (la nevoie 500 mg la fiecare
8 ore) Diflunisalul nu trebuie folosit în timpul sarcinii şi la copii.
Asocierea cu anticoagulantele cumarinic impune prudenţă (risc de
hemoragii, se scade doza de anticoagulant). Poate modifica concentraţiile
plasmatice ale altor antiinflamatorii.
SALICILATUL DE METIL este un lichid uleios cu miros
aromatic. Are proprietăţi iritante-revulsive. Este folosit în aplicaţii locale
pentru calmarea mialgiilor şi artralgiilor.

2.2.ANALGEZICELE ANTIPIRETICE DIN GRUPA


p-AMINOFENOLULUI

Fenacetina şi paracetamolul, cuprinse în această grupă, au


proprietăţi analgezice şi antipiretice moderate şi sunt aproape lipsite de efect
antiinflamator. Toxicitatea lor este relativ mare.
FENACETINA (phenacetina) are efecte analgezice şi antipiretice
comparabile cu cele ale acidului acetilsalicilic, dar este puţin activă ca
antiinflamator. Principalul produs de biotransformare este paracetamolul,
metabolic activ farmacologic. Alţi metaboliţi, mai puţin importanţi cantitativ,
sunt probabili responsabili de reacţii toxice. Astfel se formează cantităţi mici
de p-fenetidină (derivat N-dezacetilat), care are acţiune methemoglobinizată.
Timpul de înjumătăţire a fenacetinei este de circa 1 ½ ore, cel al
paracetamolului de 2 ore. Fenacetina se administrează oral, doza obişnuită o
dată fiind de 300-600 mg; doza pentru o zi nu trebuie să depăşească 2,4-3

25
g. Intră în compoziţia unor preparate antinevralgice indicate pentru
tratamentul cefaleei, durerilor dentare, mialgiilor, artralgiilor, ca şi în stările
febrei. Fenacetina administrată ocazional este relativ bine suportată.
Dozele mari au efect methemoglobinizante. Dozele mari, dar mai
ales administrarea îndelungată, pot fi cauză de hemoliză, uneori cu anemie
consecutivă. Tratamentul îndelungat (timp de ani), foarte regulat, determină
uneori dezvoltarea unei nefrite interstiţiale cu necroza papilară. Medicamentul,
folosit abuziv, poate dezvolta un grad de dependenţă, întreruperea
administrării fiind urmată de tare de nelinişte şi agitaţie, de regulă minore.
Intoxicaţia acută cu fenacetină se manifestă prin methemoglobinemie,
hemoliză, necroză, tulburări renale, deprimare respiratorie şi deprimarea
inimii, convulsii, comă.
Fenacetina este contraindicată la bolnavii cu insuficienţă renală şi
la cei cu deficit de glucozo-6-fosfat dehidrozeneză. Utilizarea la copiii mici
nu este recomandabilă.
PARACETAMOLUL
(paracetamol, acetominophen, adol, aldolor, anaflon, ben-u-ron, doliprane,
eferalgan, febricent, panadol, paramol, sifenol tylenol).
Are proprietăţi analgezice şi antipiretice asemănătoare celor
fenacetinei. Ca şi pentru aceasta, efectul antiinflamator este nesemnificativ.
Mecanismul de acţiune nu este cunoscut. Lipsa efectului
antiinflamator pentru concentraţiile realizate de dozele terapeutice este
corelată cu acţiunea slabă de inhibare a cicloxigenazei, atribuită cantităţi
mari de peroxizi din ţesutul inflamat.
Paracetamolul se absoarbe repede, dar variabil, din tubul
digestiv, cu o biodisponibilitate medie de 88 %. Se metabolizează aproape
în totalitate în ficat, în principal prin sulfo-şi glu-curonoconjugare. Timpul
de înjumătăţire plasmatic este în medie de 2 ore.

26
Paracetamolul se administrează oral, 0,5-1 g o dată, cel mult
4g/zi. La copii dozele utile sunt de 120-500 mg o dată (după vârstă). Se
foloseşte mult în scop analgezic şi antipiretic, ca medicaţie unică sau în
asociaţii antinevralgice. Este util şi la bolnavii reumatici, care suplimentarea
efectului analgezic al antiinflamatoriilor nesteroidiene.
Paracetamolul este în general mai bine suportat decât fenacetina.
Administrat timp îndelungat , în doze mari, poate provoca nefrită interstiţială
şi necroză papilară.
Intoxicaţia acută se manifestă prin vomă, hemoragii digestive,
leziuni hepatice, necroză tubulară renală, edem cerebral, hiperglicemie sau
hipoglicemie. Semnele clinice se dezvoltă la 24-48 ore de la ingestie, iar
insuficienţă hepatică este după 2-7 zile. Este caracteristică o citoliză hepatică
masivă- valoarea transaminazelor creşte, poate apărea icter, fenomene de
encefalopatie, comă. Pentru doze de ordinul 25g evoluţia poate fi fatală.
Afectarea marcată a ficatului se produce atunci când concentraţia plasmatică
de paracetamol depăşeşte 200 mg/ml după patru ore de indigestie şi 50
mg /ml după 12 ore.
Toxicitatea hepatică este datorită, probabil, analogului chinoninal
paracetamolului, rezultând prin biotransformarea acestuia. În cazurile de
intoxicare gravă se introduce intravenos N- acetilcisteină, 150 mg/kg ( 200 ml
soluţie glucozoizotonă) în decurs de 15 minute, apoi 50 mg /kg (500 ml) în
patru şi în continuare, 1001 mg /kg (în 1000 ml) următoarele 16 ore în total
300 mg /kg în 20 ore. În cazurile de intoxicaţii uşoare se administrează
metionină 2,5 g la intervale de 4 ore, până la o doză totală de 10 g.
Paracetamolul este contraindicat la bolnavii cu insuficienţă renală gravă,
insuficienţă hepatocelulară şi deficit de clucozo-6- fosfat dehidrogeneză.
Abuzul de băuturi alcoolice măreşte, de asemenea, riscul accidentelor
hepatotoxice.

27
2.3. DERIVAŢI DE PIRAZOLONĂ ŞI PIRAZOLIDINDIONĂ
Câţiva derivaţi de pirazolonă, compuşi neacidici - având drept
prototip aminofenazona - au priorităţi analgezice şi antipiretice moderate şi
proprietăţi antiinflamatorii slabe. Sunt folosiţi limitat, din cauza riscului unor
reacţii adverse, grave de felul agranulocitozei. Alte medicamente cu structură
asemănătoare acizi enolici derivaţi de pirazolidindionă- de exemplu
fenilbutazona- au proprietăţi antiinflamatorii marcate, fiind utilizate ca
antireumatice.
FENAZONA (penazona, antipiryn ) este un compus cu caracter
bazic, derivat de pirazol -5-onă, are proprietăţi analgezice şi antipiretice de
intensitate medie şi efect antiinflamator relativ slab. Este folosită limitat
pentru tratamentul cefaleei, nevralgiilor, dismenoreei, durerilor reumatice
diverse şi stărilor febrile. Intră în compoziţia unor asociaţii antinevralgice.
Aplicată local provoacă hipoestenezia mucoaselor şi poate opri hemoragiile
capilare. Fenazona se absoarbe bine după administrarea orală. Este
metabolizată în majoritate, fiind transformată în proporţie de 30-40% în
hidroxiaminofenazonă inactivă. Se elimină urinar, în mare parte sub formă
conjugală. Timpul de înjumătăţire este de 11-19 ore ( cifrele mai mari
pentru bătrâni).

28
Se administrează obişnuit oral, 300-500 mg o dată fără a depăşi
4g în 24 de ore. Poate fi introdusă în poţiuni calmante gastrice, supozitoare
antihemoroidale, clisme. Soluţia 25% se foloseşte în aplicaţi nazale, pentru
tratamentul epistaxisului, iar soluţia 5% intră în conţinutul unor picături pentru
ureche destinate tratamentului otitelor medii.
Fenazona este în general bine suportată . Provoacă uneori erupţii
cutanate. Ca şi alţi compuşi pirozolici, comportă un risc de agranulocitoză -
nu trebuie administrată la persoanele cu antecedente de agranulocitoză sau la
medicamentele pirazolidine.

AMINOFENAZONA
(aminophenazona, amidopyrine, pyramidon).
Este un alt compus neacidic derivat de pirazol -5-onă. Are efecte
analgezice şi antipiretice comparabile cu cele ale acidului acetilsalicilic,
dar este mai puţin activ ca antiinflamator. Este folosită ocazional ca
analgezic în cefalee, mialgii, artralgii, dismenoree, şi pentru combaterea
febrei.
Se absoarbe repede şi complet din tractul gastrointestinal,
realizând concentraţia plasmatică maximă la 1-2 ore de la administrare.
Este în majoritate metabolizată, 40% prin N-demetilare, apoi
acetilare. Timpul de înjumătăţire este de circa 3 ore.
Aminofenazona se administrează oral 300-6000 mg o dată, fără a
depăşi 2 g/zi.
Deşi are avantajul de a nu fi agresivă pentru mucoasa gastrică,
aminofenazona este pe cale de dispariţie din terapeutică din cauza riscului
unor reacţii adverse severe. Pericolul principal este agranulocitoza, care are o
frecvenţă (semnalată îndeosebi în ţările anglo-saxone) de 0,1-8,5 %.
Accidentul apare în mod neaşteptat şi este independent de doza şi de durata
tratamentului. Principalele manifestări sunt febra, angina ulcero-necrotico şi
29
sângerări. Hemograma arată dispariţia aproape totală a polinuclearelor, iar în
măduvă se constată blocarea maturării la nivelul promielocitelor. Mecanismul
este alergic, sângele conţinând leucoglutinie specifice. Alergia este încrucişată
pentru toţii compuşii pirazolici. Bolnavii care prezintă stare febrilă, angină,
hemoragii cutanate spontane în cursul tratamentului cu aminofenazonă, trebuie
să se adreseze imediat medicului. Antecedentele alergice la derivaţii de
pirazol, antecedentele de agranulocitoză (la derivaţii de pirazol sau de orice
altă cauză) reprezintă contraindicaţii absolute. Asocierea cu alte medicamente
cunoscute ca mielotoxice nu este recomandabilă. Dozele mari de
aminofenazonă pot fi cauză de necroză tulburară renală. Medicamentul
trebuie considerat ca potenţial cancerigen. Riscul este crescut la fumători.
METAMIZOL SODIC
(metamizole sodium, dipyrone, noramidopyrine, algocalmin
analgin, novalmin, ).
Este un derivat de aminofenazonă bine solubil în apă, ceea ce
permite prepararea de soluţii injectabile. Este indicat îndeosebi ca analgezic.
Se administrează oral 0,3-0,5 g de 3 ori/zi sau intramuscular 0,5-1 g o dată;
doza în 24 de ore nu trebuie să depăşească 3g.
Metamizolul sodic trebuie folosit cu prudenţă. Riscul de
agranulocitoză este probabil similar ca pentru aminofenazonă.
PROPIFENAZONA
(propyhenazona, cibalgina, eufibron, isoprochin).
Este un derivat de pirazolonă asemănător fenazoneonei. Are
proprietăţi analgezice şi antipiretice. Se administrează oral. Dozele
recomandate sunt de 200-600 mg de 3 ori/zi. Ca reacţii adverse, poate
provoca erupţii cutanate, foarte rar reacţii alergice severe: sindrom Stevens
Johnson, anafilaxie acută, afectarea sângelui; au fost semnalate câteva cazuri
de nefrită interstiţială şi insuficienţă renală. Este contraindicată la persoanele
cu alergie la pirazoli şi în prezenţa porfiriei.
30
FENILBUTAZONA
(phenylbutazone, butadion, butazolidin elmedat spondiryl).
Este un acid enolic derivat de pirazolidin-3,5-dionă, este capul de
serie al unei grupe de antiinflamatorii nesteroidiene foarte eficace.
Fenilbutazona are un predominant efect antiinflamator. Potenţa la
nivelul diferitelor modele de inflamaţie congestiv-exudativă, provocată
experimental, este superioară celei a acidului acetilsalicilic, dar inferioară
celei a indometacinei; nu influenţează inflamaţia granulomatoasă. În condiţii
clinice este eficace îndeosebi în inflamaţiile acute de felul accesului de gută.
Dintre fenomenele cronice de reumatism inflamator, efectul terapeutic este
superior în spondilartria anchilopoietică.
Se administrează oral, se absoarbe în proporţie de 80-100%.
BIODISPONIBILITATE
Fenilbutazona şi metaboliţii activi se leagă de proteinele
plasmatice în proporţii mari 90-98%; la dozele mari procentajul scade din
cauza saturării sediilor de legare. Concentraţiile plasmatice terapeutice se
situează între 50-100 mg/ml; doza de 10 mg/kg, care produce efectul
antiinflamator maxim, realizează o concentraţie plasmatică de 100-175 mg/ml.
Volumul de distribuţie este în medie de 0,1 1/kg, cantitatea cea
mai mare de medicamente acumulându-se în ficat şi în rinichi.
Pătrunde în lichidul sinovial unde realizează o concentraţie de
circa 50% faţă de concentraţia plasmatică şi se menţine timp îndelungat
(până la trei săptămâni după oprirea medicaţiei). Metabolizarea, interesând
aproape în întregime doza administrată, se face lent sub acţiunea enzimelor
microzomale din ficat. Se formează 2 metaboliţi activi: oxifenbutazona
(derivat hidroxilat la unul din inelele benzenice), cu proprietăţi
antiinflamatorii şi de reţineri a sării şi a apei comune cu fenilbutazona şi
gama-hidroxifenilbutazona (derivat hidroxilat la catena laterală butirică), cu
proprietăţi uricozurice, majoritatea metaboliţilor eliminaţi urinar sunt
31
glucuronoconjugaţi. Timpul de înjumătăţire este de circa 56 ore pentru
fenilbutazonă şi 12 ore pentru gama-hidroxifenilbutazonă.
DOZE UZUALE
Fenilbutazona se administrează obişnuit pe cale orală. În
cazurile acute se recomandă, în primele 1-2 zile, 600-800 mg/zi, dar dozele
uzuale sunt de 200-400 mg/zi (200 g la mese sau cu un pahar cu lapte).
Tratamentul nu trebuie să depăşească 10 zile. În situaţii de excepţie se pot
administra cronic, cu prudenţă doze de 200mg/zi. La nevoie se injectează
intramuscular profund 600 mg (efectul se instalează lent în 6-7 ore). Există
şi preparate pentru uz local - de exemplu unguent 4%. La copii (mai mari de
6 ani) se administrează oral 5 mg/kg şi /zi (se poate creşte până la 10
mg). Principalele indicaţii sunt artrita gutoasă acută, spondilartrita
anchilozantă, poliartrita reumatoidică. Este de ales în bolile reumatice severe,
pentru combaterea episoadelor acute. Folosire împotriva durerilor reumatice
banal nu este recomandabilă. O altă indicaţie este flebita superficială.
REACŢII ADVERSE
Este un medicament greu de suportat. Reacţiile adverse sunt
frecvente şi determină oprirea tratamentului în 10-15 % din cazuri. Bolnavii
se plâng deseori de neplăcere epigastrică, pirozis gastralgii, greaţă şi vomă,
diaree, tulburări dispeptice diverse. Sângerările oculte sunt curente, dar
sângerările masive rare. Relativ rar se dezvoltă ulcerul gastric; riscul activării
bolii ulceroase latente este mare. La bolnavii cu deficit de pompă cardiacă
poate apărea decompensarea. Ocazional survin cefalee, ameţeli, nervozitate,
insomnie, rareori stare depresivă. Au fost semnalate cazuri rare de
leucopenie, trombocitopenie, anemie plastică, agranulocitoză, pancitopenie. A
fost scris un „sindrom pulmonar acut”, grav, cu dispnee, febră, opacităţi
radiografice şi eozinofilie, care survine rareori, în cursul tratamentului
îndelungat.

32
INTERACŢIUNI MEDICAMENTOASE
Fenilbutazona nu trebuie utilizată la persoanele în vârstă, din
cauza riscului, mult crescut de reacţii adverse.
Utilizarea este strict în caz de antecedente alergice la orice
compus din grupa pirazolonelor şi pirazolidinelor sau la cei cu antecedente
de agranulocitoză.
Nu trebuie asociată cu alte antireumatice puternic active şi cu
săruri de aur, din cauza frecvenţei sporite a reacţiilor adverse. Administrarea
simultană de fenilbutazonă şi anticoagulante cumarinice (trombostop) poate fi
cauză de accidente hemoragice. La fel asocierea cu sulfamidele antidiabetice
impune prudenţă, din cauza riscului de reacţii hipoglicemice (prin deplasarea
moleculelor sulfamidelor de pe proteine, inhibarea metabolizării şi micşorarea
eliminării renale). Administrarea în timpul tratamentului cu digitoxină
determină micşorarea nivelului plasmatic.
Asocierea fenitoinei poate determina fenomene toxice datorită
inhibării eliminării antiepilepticului.

2.4.ACIZII INDOLACETINICI

INDOMETACINA (indometacina, amuno, indocin, metindol)


Este un derivat de acid indolacetin foarte activ ca antiinflamator.
Prin potenţa sa mare se situează pe primele locuri între medicamentele
antiinflamatorii în combaterea diferitelor tipuri de inflamaţii congestiv-
exudative experimentale (eritem prin ultraviolete, edem carrageninic); de
asemenea, este inhibitor activ al inflamaţiei granulomatoase (granuloame prin
perete de vată).

33
Efectul analgezic este de intensitate moderată, dar potenţa este
mai mare în comparaţie cu alte medicamente antiinflamatorii; potenţa
efectului antipiretic este de asemenea mare.
Clinic este un antiinflamator cu acţiune marcată, eficace în
artrita acută gutoasă, în poliartrita reumatoidă şi în alte boli reumatice
inflamatorii. Dozele terapeutice mici, care sunt bine suportate, au o eficacitate
asemănătoare sau ceva mai mare decât cea a acidului acetilsalicilic; potenţa
este de 10-40 ori mai mare.
BIODISPONIBILITATE
Indometacina se absoarbe bine când este administrată per os sau
rectal, disponibilitatea sistematică pentru cele 2 căi fiind de 98%, respectiv
80%. Concentraţia plasmatică este maximă la 1-2 ore de la administrarea
orală, ceva mai târziu când se introduce în supozitoare rectale. Concentraţiile
terapeutice în plasmă sunt de 0,3-3 mg/ml; reacţiile adverse sunt frecvente
la concentraţii ce depăşesc 5 mg/ml. Volumul de distribuţie mediu este de
0,26 l/kg. Pătrunde în lichidul sinovial, unde realizează o concentraţie de
25% faţă de cea plasmatică. Indometacina este metabolizată în proporţie de
80% prin O-demetilare, N-dezacilare şi glucoronoconjugare, formând
metaboliţi inactivi, care se elimină prin bilă şi urină. Derivaţii conjugaţi intră
în parte în ciclul enterohepatic. Între 10 şi 20 % din medicamente se elimină
neschimbat prin urină. Clearance-ul indometacinei este de 2 ml/min şi kg, iar
timpul de înjumătăţire mediu este de 2,4 ore (mai mult la nou-născuţi şi
prematuri).
DOZE UZUALE
Se administrează oral, dozele uzate fiind de 75-150 mg / zi,
fracţionat în 3 prize la mese. Se poate administra şi pe cale renală, în
aceleaşi doze (provoacă uneori iritaţie locală). Principalele indicaţii sunt
poliartrita reumatoidă, osteoartroza, spondilita anchilopoietică, artrita psoriazică,

34
artrita gutoasă, pseudoguta. În poliartrita reumatoidă rezultatele sunt
asemănătoare celor obţinute prin fenilbutazona.
Uneori este posibilă şi avantajoasă administrarea unei singure doze
în 24 ore, seara la culcare, aceasta permiţând liniştirea durerii, un somn bun
peste noapte şi reducerea redorii matinale. Alte indicaţii sunt bursitele,
tendinţele sinovite, capsulitele, entorsele, şi întinderile musculare, reacţiile
infamatorii postintervenţii chirurgicale stomatologice, inflamaţiile după
manevrele sau intervenţiile chirurgicale generale şi ortopedice. Indometacina
este eficace şi pentru combaterea stărilor febrile. Poate linişti durerea în
dismenoree şi poate preveni naşterea prematură -se administrează câte 25 mg
de 4 ori /zi, timp de 2 zile. La nou- născuţii cu persistenţa canalului arterial
şi fenomene de insuficienţă cardiacă , administrarea de 2 mg /kg şi zi, timp
de două zile, favorizează uneori închiderea canalului. În sindromul Bartter
efectele sunt de multe ori bune, dar tratamentul îndelungat este deseori
greu de suportat.
REACŢII ADEVERSE
Indometacina provoacă reacţii adverse la 10-45% din bolnavi, 10-
15% fiind nevoiţi să întrerupă tratamentul. În general dozele mici -75 mg /
zi -sunt bine suportate, dar intensitatea şi frecvenţa reacţiilor adverse creşte
mult când se depăşeşte 150 mg/ zi. Tulburările digestive - jenă epigastrică,
dureri abdominale, greaţă, vomă, diaree, sau constipaţie - sunt cele mai
obişnuite. Mulţi bolnavi se plâng de cefalee, care poate apărea încă de la
începutul tratamentului, îndeosebi când se utilizează doze mari. Durerea este
localizată mai ales frontal, este pulsabilă, mai supărătoare dimineaţa şi
rebelă la tratament. Patogenia cefaleei este probabil vasomotorie. Uneori se
supraadaugă ameţeli şi stare confunzibilă.
Erupţiile urticariene sunt relativ frecvente. Există posibilitatea de
reacţii anafilactoide la persoanele cu hipersensibilitate, fenomen încrucişat
pentru indometacina, salicitaţi şi alte inflamatorii inhibitoare ale
35
ciclooxigenazei. Uneori se produce înceţoşarea vederii sau apar dureri
orbitoare sau preorbitoare. Opacităţile corneene şi alterări retiniene, descrise
la unii bolnavi cu poliartrită reumatoidă trataţi timp de câţiva ani cu
indometacină, nu au putut fi corelate, cert cu administrarea medicamentului,
este recomandabil ca în condiţiile folosirii cronice a indometacinei să se
efectueze periodic controlul oftalmologic.
Indometacina trebuie utilizată cu multă prudenţă sau evitată la
bătrâni, copii şi în timpul sarcinii. Ulcerul evolutiv şi antecedentele de
leziuni gastrointestinale, alergia şi hipersensibilitatea la indometacină şi
salicilaţi reprezintă contraindicaţii. Medicamentul trebuie folosit cu precauţie
la bolnavii cu tulburări psihice, epilepsie, sau parkinsonism deoarece poate
agrava aceste afecţiuni. Prezenţa bolilor infecţioase impune prudenţă şi
acoperirea cu antibiotice sau chimioterapice. Alte interacţiuni , câte o dată
relevante clinic, constau în micşorarea efectului hipotensiv şi natriuretric al
furosemidului de către indometacină, scăderea eficacităţii propranololului ca
antihipertansiv, posibilitatea dezvoltării insuficienţei renale când se asociază
cu triamterenul, creşterea riscului reacţiilor toxice la sărurile de litiu
(măreşte concentraţia plasmatică a litiului datorită inhibării eliminării sării
urinare). Probenecidul, micşorează excreţia renală a indometacinei.
SULINDACUL (sulindacul, arthrocine, clinorin, sindac), analogul
inden al indometacinei, are ½ din potenţa acesteia ca antiinflamator
analgezic şi antipiretic, în condiţii experimentale. La bolnavii cu poliartrită
reumatoidă a dovedit o eficacitate egală sau ceva mai mare decât a acidului
acetilsalicilic. Dozele considerate drept echiactive ca antiinflamatorii sunt 400
mg sulindac, 125mg indometacină 400-600 mg fenilbutazonă şi 4g acid
acetilsalicilic.
BIODISPONIBILITATE
Sulindacul este transformat de către flora intestinală şi la nivelul
ficatului într-un metabolic sulfidic activ, responsabil de activitate biologică..
36
După administrarea orală are o biodisponibilitate de 96%. Se elimină prin
urină şi prin scaun (intră în circulaţia enterohepatică). Timpul de înjumătăţire
al sulindacului sulfuric este de circa 7 ore, cel al compusului sulfidic este
de 15 ore. Epurarea lentă face posibilă administrarea a 2 prize /zi .
DOZARE
Se administrează oral obişnuit 100 mg dimineaţa şi seara, crescând,
la nevoie până la cel mult 400 mg /zi.
Poate fi introdus în supozitoare rectale.
Este indicat în artroze, diferite manifestări de reumatism
extraarticular, poliartrită, reumatoidă, spondilartrită anchilopoetică.
REACŢII ADVERSE
Este mai bine suportată decât indometacina . Provoacă relativ
frecvente dureri abdominale, fenomene dispeptice, greaţă vomă, constipaţie
sau diaree. Ulceraţiile şi sângerările digestive sunt mai rare. Bolnavii se
plâng uneori de ameţeli, cefalee, somnolenţă sau insomnie. Rareori survin
erupţii cutanate, prurit stomatică. Au fost semnalate câteva cazuri de sindrom
Stevens - Jonshon, trombocitopenie marcată, agranulocitoză. Sunt posibile
reacţii de hipersensibilitate comune sau sulindac salicilaţi şi alte inflamatorii
nesteroidiene.
CONTRAINDICAŢII
Sulindacul este contra indicat la bolnavii cu alergie sau
hipersensibilitate la antiinflamatorii nesteroidiene şi la cei cu ulcer activ,
antecedentele ulceroase impun prudenţă. Folosirea la femeile însărcinate şi la
copii trebuie evitată.
KETOROLACUL
(keterolac, ketorolac trometamol, ketorol, ketrodol, toradol, toratex)
Este un derivat de acid pirolitincarboxilic înrudit cu indometacina. Are
proprietăţi analgezice antipiretice şi antiinflamatorii. Pe cale sistematică , este

37
eficace îndeosebi ca analgezic. Topic este un antiinflamator activ la nivelul
ochiului.
BIODISPONIBILITATE
Se absoarbe bine din intestin şi de la locul injectării intramusculare.
Biodisponibilitatea după administrarea orală este de circa 80%. Se leagă de
proteinele plasmatice în proporţie de 99 %. Este epurat atât prin
metabolizare, cât şi prin eliminarea renală. Timpul de înjumătăţire este de 4-
6 ore, mai mult la bătrâni (6-7ore) şi în insuficienţa renală (9-10 ore).
DOZE
Este indicat ca analgezic, mai ales pentru combaterea durerii
postoperatorii. Se injectează intramuscular, iniţial 10 mg, apoi câte 10-30 mg
la 4-6 ore, fără a depăşi 90 mg /zi ( mai puţin -60 mg- la vârstnici) şi 2zile de
tratament. Se poate continua apoi pe cale orală, câte 10 mg la 4-6 ore, fără a
depăşi 40 mg /zi şi 7-10 zile de tratament. Poate fi folosit şi în soluţii
oftalmice. Pentru tratamentul conjunctivitei alergice şi profilaxia inflamaţiei
oculare după intervenţiile pentru cataractă.
REACŢII ADVERSE ŞI CONTRAINDICAŢII
Provoacă uneori ameţeli, somnolenţă cefalee, greaţă, dureri abdominale.
Injecţia intramusculară este dureroasă. Au fost semnalate şi reacţii adverse
severe mai frecvente pentru dozele mari şi tratamentul îndelungat: ulceraţii şi
sângerări gastrointestinale, reacţii alergice inclusiv sub tratament anticoagulant,
la persoanele alergice sau cu intoleranţă la antiinflamatorii nesteroidiene, la
renali şi la hepatici. Nu se administrează în timpul sarcinii şi alăptării.

2.5. ANTIINFLAMATORII NESTEROIDIENE DIN GRUPA


ACIZILOR ARIL ALIFATICI

IBUPROFENUL

38
Are proprietăţi antiinflamatorii, analgezice şi antipiretice, cu o potenţă mai mare
decât acidul acetilsalicilic, dar ceva mai mică decât indometacina şi fenilbutazona.
BIODISPONIBILITATE
Efectul este rapid şi de scurtă durată, 99% de proteinele
plasmatice, este epurat în majoritate prin metabolizare: are un timp de
înjumătăţire de 1-2 ore. Se utilizează ca antireumatic, cu o eficacitate
asemănătoare sau ceva mai mare decât cea a acidului acetilsalicilic. În
inflamaţiile acute se administrează câteva zile 1-2g/zi (în 3 prize la mese):
doza de întreţinere, obişnuită este de 600 mg/zi.
REACŢII ADVERSE ŞI CONTRAINDICAŢII
Este mai bine suportată decât indometacina dar reacţiile adverse
sunt relativ frecvente -îndeosebi iritaţie gastrică, chiar ulceraţii sau sângerări,
mai rar nervozitate, ameţeli, tinitus, retenţie hidrosalină, erupţii urticariene,
tulburări ale hematopoizei. Ibuprofenul se administrează oral, doza obişnuită
fiind de 1,2g/zi, în trei prize. Poate fi introdus rectal, sub formă de
supozitoare. Poate fi util pentru calmarea dismenoreei şi pentru împiedicarea
naşterii premature. Ibuprofenul este contraindicat la bolnavii cu ulcer în
evoluţie şi la cei cu alergie specifică. Nu trebuie folosit la copii şi în timpul
sarcinii. Dacă apar tulburări de vedere sub tratament trebuie efectuat un
examen oftalmologic complet.
FLURBIPROFENUL (cebutid, froben)
Este un derivat arilpropionic şi antipiretic activ: este recomandat
în afecţiunile reumatice, la început 300 mg/zi apoi 150/200 mg/zi, (în 3
prize). Este contraindicat la bolnavii cu ulcer în evoluţie şi la cei cu
insuficienţă hepatică sau renale avansate.

KETOPRFENUL (ketoprofen, profenid, fastum, flexen, ketonal)


Este un acid arilpropionic, are efecte antiinflamatorii şi antipiretice
marcate cu o potenţă superioară indometacinei. Se absoarbe repede şi
39
complet după administrarea orală. Se fixează în proporţie de 99% de
proteine plasmatice. Se administrează oral 150-300 mg/zi, la nevoie
intramuscular 100-200mg. Uneori este mai avantajoasă introducerea rectală,
câte 100 mg de 2 ori pe zi sau 100 mg la culcare supozitoarele provoacă la
unii bolnavi iritaţie locală. Frecvenţa în timpul sarcinii trebuie evitată. Este
necesară prudenţa în prezenţa insuficienţei renale avansate.
FENOPROFENUL (fenoprofen, fenopron, nalfon, nalgesic)
Este un acid ariloxarilpropionic, are acţiune asemănătoare
ketoprofenului. Se absoarbe din intestin în proporţie de 85%, se fixează mult
la proteinele plasmatice (99%), este epurat în majoritate prin metabolizare
timpul de înjumătăţire este în jurul a 2 ore. Fenoprofenul se administrează
oral, câte 600 mg de 3-4 ori/zi; în accesul de gută se poate creşte la 3-3,6 g
zi. Reacţiile adverse, contraindicaţiile sunt cele obişnuite atiinflamatoriilor
nesteroidiene. Fenoprofenul asociat fenitoinei şi sulfamidelor le poate creşte
activitatea respectiv riscul reacţiilor adverse.
NAPROXEN
(naproxen, , proxen, reuxen)
Este un derivat policicloaromatic de acid propionic, este
antiinflamator activ. Absorbţia rectală este bună. Se administrează oral sau
intrarectal, în supozitoare, câte 250 de mg dimineaţa şi seara, fiind indicat în
diferite afecţiuni reumatice articulare. Poate fi util în dismenoree şi pentru
împiedicarea naşterii premature. Provoacă frecvent efecte nedorite, mai ales
când se administrează timp îndelungat. Asocierea cu anticoagulante cumarinice
şi sulfamide implică grija în dozarea acestora, din cauza timpului sporit de
accidente toxice.

ACIDUL TIAPROFENIC (tiaprofenic acid, surgam)


Este un alt derivat de acid propionic, folosit pentru calmarea
durerii şi atenuarea inflamaţiei în diferite boli reumatismale. Se administrează
40
oral 600 mg/zi. La nevoie se injectează intramuscular. Efectele nedorite sunt
cele obişnuite antiinflamatoriilor nesteroidiene. Provoacă unele fenomene de
iritaţie urinală, care obligă la oprirea tratamenului..
DICLOFENAC
(diclofenac, almiral, artex, diclofen, tratul,reumavek, vurdon)
Este un antiinflamator deosebit de eficace experimental. Se
absoarbe repede şi complet din tubul digestiv. Timpul de înjumătăţire
plasmatic este de 1-2 ore dar medicamentul se menţine mai mult în lichidul
sinovial. Este metabolizat în mare parte, prin hidroxilare şi
glucuronoconjugare. Se administrează obişnuit pe cale orală, la început sau
pentru tratamente de scurtă durată 150 mg/zi. Este indicat în poliartrita
reumatoidă, criză de gută, dureri după extracţii dentare, inflamaţii dureroase
în sfera genitală. Este mai bine suportat ca indometacina.
Diclofenacul este contraindicat la bolnavii de ulcer şi la cei cu
alergie specifică sau reacţii de hipersensibilitate. Diclofenacul nu prezintă
interacţiuni de ordin farmacocinetic. Nu se asociază tratamentului cu litiu,
deoarece îi creşte concentraţia plasmatică şi riscul reacţiilor toxice.
ALCLOFENAC (alclofenac, mervan)
Este un alt antiinflamator nesteroidian activ, cu eficacitate clinică
comparabilă celei indometacinei, ceva mai bine de suportat ca aceasta. Este
considerat a avea o acţiune specifică în poliartrita reumatoidă, care îl apropie
de penicilamină şi sărurile de aur.

2.6. FENAMAŢII

Grupa fenamaţilor cuprinde o serie de acizi antranilici cu


proprietăţi antiinflamatorii utilizaţi în boala reumatică.
ACIDUL FLUFENAMIC (flufenamic acid, arlef)
41
Este un antiinflamator şi antipiretic cu potenţă mare în condiţii
experimentale. Efectul analgezic este comparativ slab. Se absoarbe lent,
realizând concentraţia plasmatică maximă după 6 ore de la administrarea orală.
Se administrează oral, doza obişnuită fiind de 600 mg/zi. Nu se
administrează în timpul sarcinii şi la copiii mai mici de 14 ani. Potenţarea
anticoagulantelor ca şi alte interacţiuni medicamentoase, sunt cele cunoscute
pentru antiinflamatoriile nesteroidiene.
ACIDUL MEFENAMIC (mefenamic acid, vidan)
Are efect antiinflamator, analgezic şi antipiretic moderat. Este
utilizat în diferite afecţiuni reumatice, pentru combaterea durerilor musculare,
traumatice dentare şi pentru combaterea febrei. Este contraindicat la ulceroşi
sau în prezenţa bolii inflamatorii a intestinului şi la astmatici. Creşte riscul
hemoragic al anticoagulantelor.

ACIDUL NIFLUMIC
( nifluril, novopone).
Este alt fenamat antiinflamator şi analgezic. Se utilizează în
afecţiuni reumatice , articulare şi extraarticulare, gută, dureri traumatice. Doza
uzuală este de 250 mg de 3 ori/zi. Tratamentul îndelungat poate afecta
funcţia renală, funcţia hepatică şi sângele. Este contraindicat la persoanele
bolnave de ulcer, în timpul sarcinii. Potenţează efectul anticoagulantelor.

2.7. OXICAMII

PIROXICAM (piroxicam, flamexin)


Este un acid enolic benzotiazincarboxamidic. Împiedică sinteza
prostaglandinelor. După administrarea orală se absoarbe din stomac şi
42
intestin în 1-2 ore. Se administrează oral, piroxicamul este relativ bine
suportat. Sângerările sunt mai rare decât pentru acidul acetilsalicilic. Se
recomandă evitarea în timpul sarcinii şi la copii. Administrarea la bolnavii
cu antecedente ulceroase compune un control strict. Piroxicamul asociat
anticuagulantelor cumarinice , determină uneori creşterea efectului acestora.
Nu modifică echilibrul glicemic la bolnavii sub tratament cu sulfamide
antidiabetice. Creşte toxicitatea litiului.
TENOXICAM (tenoxicam, neo-endusix, tilcotil).
Are proprietăţi asemănătoare piroxicamului. Este antiinflamator activ
analgezic, antipiretic şi antiagregant plachetar. Inhibă marcat ciclooxigeneza,
de asemenea împedică formarea de oxigen activ în ţesutul inflamat.
BIODISPONIBILITATE
Administrat oral se absoarbe complet, pentru calea rectală se
absoarbe în proporţie de 80%. Se leagă de proteinele plasmatice în proporţie
de 99% , pătrunde bine dar relativ lent, în lichidul sinovial. Este metabolizat
aproape în întregime cu un timp de înjumătăţire mediu de 72 de ore. În
cazul administrării orale a 20mg o dată/zi, concentraţia plasmatică constantă,
de 10-15ug/ml, se obţine după 10-15 zile de tratament.
INDICAŢII
Tenoxicamul este indicat în afecţiune reumatice articulare -artrită reumatoidă,
osteoartrită, artrită, spondilită anchilozantă şi în afecţiuni reumatice
extraarticulare. Tendinite, bursite, periartrite. De asemenea poate fi eficace în
gută.
DOZARE
Doza uzuală este de 20mg odată/zi, oral şi rectal (în supozitoare). La
nevoie, se începe cu 20mg injectate intravenos sau intramuscular odată/zi
timp de 2zile, continuând cu calea orală sau rectală. Pentru tratamentul
prelungit se foloseşte doze de 10mg odată/zi. În criza de gută se

43
administrează 40mg odată/zi oral sau rectal, timp de 2 zile, apoi 20mg/zi
încă 5 zile.
REACŢII ADVERSE
Tenoxicamul este bine suportat. Frecvenţa reacţiilor adverse este de 12-13%
dar acestea sunt obişnuit uşoare şi trecătoare. Se pot produce: epigastralgii,
greaţă, diaree sau constipaţie (cu o frecvenţă de circa 11%), ameţeli cefalee
(3%), erupţii cutanate şi prurit, creşterea creatinemiei şi enzimelor hepatice
(1-2%).
CONTRAINDICAŢII
Tenoxicamul este contraindicat la persoanele cu hipersensibilitate, inclusiv la
salicitaţi şi alte antiinflamatorii, la ulceroşi şi la renali. Asocierea cu
anticoagulante sau antibiotice orale obligă la supravegherea renală.
MELOXICAM (Movalis)
BIODISPONIBILITATE
La doze repetate picul seric se realizează în 4-5ore. Absorţia este puţin influenţata
de alimente. Biotransformare în ficat în doi metaboliţi inactivi. Eliminare prin
urină şi fecale. Inhibă COX-2 mai intens decât COX-1 in vitro şi nu interferă cu
agregarea trombocitelor.
REACŢII ADVERSE
Diaree,dispepsie,greaţă, creşterea transaminazelor, eritem multiform, efect
protrombotic, rar perforaţii gastrointestinale, ulceraţii, sângerări.
COTRA INDICAŢII
Sarcină.
INTERACŢIUNI
Colestiramina creşte eliminarea meloxicamului. Meloxicam creşte concentraţia
litiului şi scade efectul inhibitor ACE. Nu interacţionează cu cimetidina, digoxin,
furosemid, metotrexat.
DOZE UZUALE
Se administrează obişnuit pe cale orală, iniţial 7,5mg /zi. Se poate creşte la 15mg.
44
Capitolul III
MEDICAMENTE ANALGEZICE ANTIPIRETICE ŞI
ANTIINFLAMATORII NESTOROIDENE ÎNREGISTRATE ÎN
ROMÂNIA

ANALGEZICE - ANTIPIRETICE
Acid acetilsalicilic -Acid acetilsalicilic cpr. 100mg,300mg,500mg
-Acid acetilsalicilic tamponat cpr. 500mg
-Alka –Seltzer cpr. Ef. 500mg
-Europirin cpr. 500mg
-Upsarin cpr. Ef. 325mg,500mg
-Aspirin C Bayer cpr. Ef. 500mg

METAMIZOL -Algocalmin cpr. 500mg , fiole 1g/2ml,supoz. 300mg,1g


-Analgin cpr. 500mg
-Novocalmin cpr. 500mg

PARACETAMOL -Paracetamol cpr. 500mg,supoz. 125mg, 250mg


-Paracetamol cpr. mastic. 80mg
-Panadol cpr. 500mg,susp.int.120mg/5,pulb.int.240mg
-Eferalgan cpr. Ef. 500mg, pulb.Ef.80mg,150mg,
supoz.80mg, 150mg,300mg,600mg
PROPIFENAZONĂ -Propifenazonă supoz. 100 mg,200mg, 300mg
-Propifenazonă cps. 100mg, 300mg

ANTIINFLAMATORII NESTEROIDIENE
ACID NIFLUMIC -Nifluril cps.250mg,cremă 3%

45
ACID MEFENAMIC
FENILBUTAZONA - Fenilbutazona supoz.250mg,ung.4%
IBUPROFEN - Paduden cps.200mg
- Paduden ret.cpr.ret. 300mg
- Nurofen cpr.200mg,400mg,sirop100mg/5ml,gel 5%
- Marcofen sirop100mg/5ml,cps.ret.400mg
INDOMETACIN - Indometacin cps25mg,50mg,supoz.50mg,ung.4%
KETOPROFEN - Fastum gel 2,5%
- Profenid cps.50mg,cpr.filmate ret.200mg,gel2,5%,
flac. inj.125mg/5ml
- Ketonal forte cpr.filmate 100mg
- Ketonal ret.cps.filmate 150mg
- Ketonal fiole 100mg/2ml,supoz.100mg
KETOROLAC - Ketorol cpr.10mg,30mg
NIMESULID - Aulin- draj., plic.
- Nimesil plic.
- Nimesulid
PIROXICAM - Piroxicam cpr.20mg,40mg,gel3%,supoz.20mg,40mg
- Flamexin cps.20mg
- Hotemin cps.10mg
- Feldene cps.10mg,fiole 20mg/1ml,gel 0,5%
TENOXICAM - Neo-Endusix cpr.filmate20mg,flac.inj.20mg
- Tilcotil cpr. 20mg,supoz.20mg,flac.inj.20mg

46
BIBLIOGRAFIE

Valentin Stroescu- Bazele farmacologice ale practicii medicale,


Ediţia a VI a, Editura Medicală, 1998

D. Dobrescu- Farmacoterapie, Vol. I, Editura Medicală, 1989

D. Dobrescu- Farmacoterapie, Vol. II, Editura Medicală, 1989

Memo Med, Editura Minescu 2006

Agenda Medicală – Editura Medicală, 2006

47