Hillary Neal - Sub Acelasi Acoperis

tgtm Hillary Neal 611
SUB ACELAŞI ACOPERIŞ

5 ?
Trimitem colete cu cărţi pentru
persoane juridice şi fizice în orice
zonă a ţarii, fără taxe poştale.
Scrieţi-ne pe adresa:
S.C. ALCRIS '94 DIFUZARE SRL
Str. Teodosie Rudeanu 54, Sector 1, Bucureşti;
sau telefonaţi la numărul 021/2236307.
THE BEST
Asistenta Edwina Bell a fost adoptată de o familie, şi deşi părinţii
adoptivi au fost foarte buni cu ea, Edwina a simţit întotdeauna
că-i lipseşte ceva. îi lipsea dragostea lui John Ansdon, care i-a adus
în cele din urmă împreună. Dar se pare că nu întotdeauna bunele
intenţii şi afecţiunea se transformă în dragoste. Edwina n-a fost
foarte sigură pe sentimentele sale de la început; nu era sigură nicij
de ce simţea pentru Mark Tait, sau Bill Watson. Dar care erau
sentimentele lui John? Cât de interesat era de exotica Chui?
ISBN 10 973-646-453-9 5 LEI

ISBN 13 978-973-646-453-9
Capitolul 1
Dragul meu,
Am multe să-ţi spun. Am mai încercat s-o fac. Am încercat

chiar azi- noapte, dar n-am putut şi am preferat să te privesc
lung, fără să ştiu dacă eşti conştient de prezenţa mea.
Probabil, ai crezut că mi-am pierdut minţile. Totul este foarte
complicat. Iar tu ştii atât de puţin despre mine, despre felul cum
gândesc, despre aşteptările mele. Voi lua adevărul de la început;
nu voi omite nimic din ce ştiu. Va fi o cale lungă, dar vei înţelege.
Te rog, ai răbdare, lasă-mă s-o fac aşa cum cred de cuviinţă.
Voi încerca să fiu cât mai concisă....
Poate că la Godwin Homes realitatea ne era parţial dezvăluită
tn mod voit. Oricum, aveam în jur de nouă ani când am înţeles
Cil lumea din jur era com plet diferită de cea în care trăiam noi.
Presupun că până atunci am crezut că toţi oamenii trăiau aşa ca
6 HILLARY NEAL
noi, în case din cărămidă roşie, cu gazon pe care nu ai voie să

calci; că în fiecare casă trăiau cel puţin o duzină de copii cu cineva
care să aibă grijă de ei, drept mamă şi tată; că vieţile copiilor
acelora sunt organizate strict după reguli, aşa cum era la noi.
Poate că aş fi continuat să cred asta dacă n-ar fi venit în acest
cămin un băiat num it John Ansdon. Acum nu mai are
importanţă, dar îmi amintesc perfect ziua... era o d u p ă - amiază
de sâmbătă, de la începutul lui septembrie. Udam straturile de
m entă din faţa bucătăriei mamei Croit, când ea a scos capul pe
fereastră şi mi-a spus:
-V in o aici, Edwina, ţi-a sosit încă un frate.
Era un băiat înalt, slab, îmbrăcat cu un costum ieftin, care a
roşit văzându-mă. Chipul lui îm bujorat contrasta neplăcut cu
culoarea părului roşu. A trebuit să-mi curăţ păm ântul de pe
mâini pentru a putea să dau mâna cu el. Abia atunci am realizai
că este mai puternic decât oricare din fraţii mei.
- Mi se pare enorm , i-am spus mamei Croft.
Ea a început să râdă.
- Are doisprezece ani şi este bine dezvoltat. Du-1 în cameni
albastră, draga mea, şi arată-i unde să-şi pună lucrurile. Ceaiul va
fi gata curând. Cine este de serviciu la masă?
- Marnie şi Phil. Să-i chem?
- Nu, voi face eu asta. Tu condu-1 pe John.
Băiatul s-a aplecat să-şi ia geamantul şi a urcat după mine
scara spre camera albastră; o dată intrat, s-a dus direct la
fereastră. A privit lung pajiştea, apoi a exclamat:
SUB ACELAŞI ACOPERIŞ 7
- Grozav! Ştii că e chiar frumos? După oraşul ăla...

- Oraş? am repetat eu privindu-1 curioasă. Avea? ochii căprui,
mari, cu o lumină ciudată în ei. Vii de la altă casă de copii?
- Sigur că vin de la altă casă, mi-a răspuns privindu-mă lung.
Probabil îi păream o puştoaică.
- Sunt destul de puţin dezvoltată pentru vârsta mea, l-am
Informat. Era la fel acolo de unde vii?
- Nu cu mult diferit. Apoi s-a întors cu spatele spre fereastră.
Vin de la Ashton, strada Billesley. O casă oarecare din spatele
tribunalului.
- O! am exclamat eu. Minunat!
Iii m-a privit ciudat.
- Tu ai mai fost şi în altă parte, copilă?
- Nu. Doar cu mama Croft la o fermă. Cum arăta casa de
unde vii?
S-a aşezat pe un pat şi a început să-mi explice, risipindu-mi
Iluziile ca pe nişte tichete folosite în staţia de autobuz Rippley.
Nu era cine ştie ce; o bucată de pământ cu garduri rupte şi
porumbare. Femeile spălau rufele acolo în chiuvete de piatră,
copiii se jucau pe maidane, mâncând ziua toată un pachet de
clpsuri până le veneau mamele înapoi de la slujbă.
- De la slujbă, ai spus? am întrebat eu uimită. Şi ele se duc la
ilujbă, la fel ca taţii? Mama Croft stă aici tot timpul; tata Croft se
duce la serviciu, este profesor de tehnologie la o şcoală... dacă şi
mumele se duc la slujbă, cine mai are grijă de copii? Cine le
apune ce să facă?
| ________________________________HILLARY NEAL
Iii Inccpu să râdă, trecându-şi mâna prin păr.

- Kştl o fetiţă ciudată, Tiny, ştii? Apoi începu să despacheteze.
- Nu mă cheamă Tiny, ci Edwina! Am fost numită astfel după
lady Mountbatten. Mi s-a pus acest num e imediat ce am venit pe
lume.
- Dar ai venit aici fără nume?
-A ici m-am născut. Toţi ne-am născut aici, în afară de Marnie,
care vine de la altă casă a copilului.
- Eu am fost dat spre creştere, mărturisi John. Mama nu
putea să aibă grijă de mine; este în închisoare. Dar care este
num ele tău de familie?
- Bell, i-am spus. M-am născut în 1941. Toţi cei care s-au
născut în anul acela au primit num e care încep cu B.
- Te-ai născut aici, spui? Tu care nici nu ştii ce înseamnă asta!
Mama Croft vârî capul pe uşă.
- Edwina, John, veniţi la ceai!
- John nu are blugi! am exclamat eu. Şi mama lui este la
închisoare.
- Nu trebuie să vorbeşti despre asta, Edwina, nu este
problem a ta, mi-a spus mama Croft. Apoi, m-a luat deoparte,
spunându-mi: Edwina, trebuie să fim foarte buni cu John.
Face parte din familie, de acum.
- Acum, tu eşti şi mama lui?
- Atâta timp cât va sta aici, voi fi, draga mea.
- Dar şi a mea!
- Sigur că da!
Am privit-o lung pe mama Croft:

- Şi mama mea este în închisoare? N-a avut grijă de mine?
Am izbucnit în lacrimi, lacrimi violente, rezultatul vorbelor lui
John, care mă făcuse să mă îndoiesc că lumea liniştită căreia
crezusem că-i aparţin era a mamei Croft, iar ea era doar a mea.
Nu-mi amintesc ce mi-a răspuns, sunt atâtea lucruri pe care
trebuie să mi le amintesc. Nici nu cred c-am ascultat ce mi-a
spus. Mi-am îngropat faţa în rochia ei, care mirosea a săpun.
Dar mai apoi, după câteva zile, pe când o ajutam să găsească
nişte haine pentru John, ea mi-a spus că băiatul cel nou plecase
cu tata Croft la şcoala de gramatică.
- Şcoala de gramatică? am repetat eu. Aşa de deştept e John?
Cu toţii ştiam că aceste şcoli sunt nişte locuri m inunate, unde
ajungeai doar dacă erai foarte inteligent şi munceai mult.
- Sigur că este. O să-l rugăm să te ajute cu aritmetica. Pare un
băiat bun, n-o să se supere.
După aceea, John a început să mă ajute la tot felul de lucruri.
Chiar dacă mergeam la şcoala primară, aveam de făcut câte ceva
şi pe acasă; mie îmi revenise grădinăritul. John continua să mă
numească Tiny - micuţă - Dar nimic din ce a făcut pentru mine
nu m-a ajutat să uit ce mi-a spus atunci, în prim a zi, despre
mamei care fac închisoare pentru că nu-şi îngrijesc copiii. John
mi-a deschis ochii şi m-a făcut să văd lumea mai clar. Nu cred că
a avut intenţia asta, ci p u r şi simplu aşa au fost lucrurile.
într-o zi, m-a invitat la şcoala de gramatică. Eu l-am urmat, aşa
cum făceam în perm anenţă.
10 HILLARY NEAL
Dimineaţa, cu beretele pe cap, eu şi Marnie porneam la

plimbare în urm a tatălui şi mamei Croft.
în trimestrul al doilea, o fată pe nume Lynne Scott ne-a invitat la
petrecerea de ziua ei şi mama Croft a lucrat toată noaptea
să-mi facă o rochiţă. Auzeam toată noaptea zgomotul maşinii de cusut.
M-am repezit în camera albastră, să-i arăt rochia mea lui John:
- Uite ce rochie am pentru petrecere! Mă duc într-o casă, la
ziua unei fetiţe.
El stătea întins pe pat, citea o carte şi s-a ridicat să mă
privească:
- Arăţi grozav! Toţi băieţii vor roi în jurul tău. Să nu-i laşi să
te sărute!
- Nu fi prostuţ, am doar doisprezece ani!
- Nu pari. John a venit spre mine, m-a prins în braţe şi rn-a
sărutat pe gură. Furioasă sau puţin temătoare pentru că m-am
luptat cu el şi am înţeles că era mult prea puternic, m-am dus
imediat la tata Croft, care m-a văzut coborînd scara în fugă:
- S-a întâmplat ceva?
- A încercat să mă sărute.
-C in e ? John?
Am încuviinţat.
- Cred c-a vrut să-ţi facă un compliment, Edwina, mi-a spus
tata Croft, zâmbind. Arăţi foarte frumos. Ştii, când o să mai creşti
un pic, o să constaţi că băieţii nu prea ştiu să spună lucruri
frumoase. Se consideră datori să arate ce simt, într-un fel sau
altul.
- Dar nu-i voi lăsa!

- Foarte bine. Mai este mult timp până atunci. Dar te-aş ruga
să nu-i condamni pentru ceea ce fac. Acesta este doar modul lor
de a-ţi arăta ce simt. După cum ţi-am mai spus, ei nu ştiu să
exprime asta în cuvinte.
- Dar dumneavoastră puteţi.
- Dar eu sunt mai bătrân! Şi a trebuit să învăţ s-o fac, pentru
a-mi câştiga existenţa. Vrei să discut eu cu John?
- O, nu!
- Foarte bine. în acest caz, îţi doresc să te distrezi bine la
petrecere. Este prima oară că ieşi singură, nu? Nu-ţi face
probleme. Comportă-te aşa cum ai fost învăţată, şi bucură-te de
invitaţie.
Nu-mi amintesc prea multe despre acea petrecere, numai că
n-au venit băieţi deloc, dar n-am să uit niciodată acea discuţie pe
scară, sau ceea ce a provocat-o. N-am ştiut dacă tata Croft a
discutat vreodată cu John, dar acesta n-a mai încercat să mă
sărute până am împlinit şaisprezece ai.
La sfârşitul lui august, ne-am întors la şcoală, să ne luăm
calificativele; al meu era satisfăcător, obţinusem şase examene
din opt.
- Nu sunt prea mulţumită de biologie şi de geografie, i-am
spus eu.
John m-am prins după umeri.
- Iar eu am luat note maxime la zoologie şi chimie.
12 HILLARY NEAL
în clipa aceea am conştientizat ce avea să urm eze.

Era sfârşitul unei perioade din viaţa noastră.
- Tu o să pleci de aici, John, am spus oarecum speriată.
Dar nu o poţi face!
- Nu mai pot rămâne aici, acum că am terminat şcoala, Tiny.
Asta înseamnă că voi continua la Birmingham.
- Şcoala medicală?
- Desigur. Tu?
- Mai am doi ani, John. Este atât de mult timp! Şi nici nu ştiu
ce voi face după aceea.
- Eu ştiu. El se opri, la fel şi eu. Ştiu exact ce vreau să fac.
De data asta, n-am mai încercat să-l opresc. Venise timpul.
Sărutul lui cald, liniştit, m-a lăsat fără suflare dorindu-mi să râd
dar să şi plâng, reuşind însă să nu fac altceva decât să plutesc
alături de el pe drum ul spre casa Croft.
Marnie urâse învăţătura dintotdeauna şi nu era de mirare că
nu mersese bine cu examenele.
- Nu-mi pasă, zise ea. O să-l întreb pe tata Croft dacă pot
deveni secretară. Dacă rămân aici, vor încerca să mă facă
învăţătoare pentru nivelul elementar. Asta consideră ei c-ar fi
ambiţia mea. Aşa ţi se întâmplă dacă nu eşti pe fază. Te prind aşa
cum eşti, acolo unde eşti; nu mai contează ce-ţi doreşti.
- Eu aş vrea să mai fac un singur an, nu doi, i-am mărturisit
eu directorului şcolii.
- Dar de ce, Edwina, te descurci foarte bine. Speram să
studiezi artele, ceva. Tu ce-ţi doreşti, de fapt?
SUB ACEIAŞI ACOPERIŞ 13
- Nu ştiu, sau nu ştiu încă. Dar vreau să fac biologie, ceva

legat de asta.
- Ai discutat cu dom nul şi doamna Croft? Sau cd altcineva?
- Nu încă. Am crezut că dumneavoastră...
- Nu cred că noi trebuie să luăm decizii fără consultarea
celor care se ocupă de tine.
Oricum, n-am mai discutat despre asta, dar am pândit-o pe
profesoara de gimnastică şi i-am mărturisit că aş vrea să cresc cu
trei centimetri anul acela.
- Hm! Presupun că ai şi un motiv! Va trebui să faci mult înot
şi exerciţii la bară în fiecare zi. Să iei calciu şi proteine. Să te
odihneşti mult. Crezi că vei face faţă?
Am încuviinţat.
- Mă veţi ajuta, miss Carfrae?
- Desigur, fetiţo, dar va trebui să munceşti mult.
în fiecare zi, după şcoală, mergeam la sala de gimnastică.
Făceam exerciţii la spaliere, la bară. Ori de câte ori aveam ocazia,
mă duceam seara la înot. Am convins-o pe mama Croft să-mi dea
un litru de lapte zilnic; am început să consum carnea care nu-mi
plăcuse până atunci, cu multă conştiinciozitate.
Nu ştiu dacă toate astea m-au ajutat să cresc, pentru că am
•jurat că nu mă voi măsura timp de trei luni. Dar am simţit
imediat că sunt mai puternică şi l-am cunoscut pe Mark Tait la
înot.
Prima oară, se antrena la sărituri cu răsucire, în tehnica
num ită şurub. Nu-i păsa că este privit. Patru sau cinci fete îl
14 HILLARY NEAL
prlvcuu cu răsuflarea întretăiată, aşteptându-1 să se arunce în

itpA. Nu reuşi de prima dată şi coborî scara sub exclamaţiile
celor care-i acordaseră toată atenţia. Nimeni nu mai observă că
urcă din nou şi făcu o săritură perfectă, dispărând atât de normal
în apă, după acea teribilă răsucire ca u n ac hipodermic foarte fin
care pătrunde în piele.
A ieşit din apă strălucind, cu apa curgându-i pe trup, chiar
acolo unde stăteam eu şi m-a privit. N-am văzut niciodată ceva
mai frumos. Era ca una din acele statui de atleţi pe care le-am
văzut la galeria de artă din Birmigham, la care ne-a dus
profesoara de desen. Sau poate arăta mai bine, pentru că era şi
bronzat. Avea ochi albaştri, de irlandez, şi un ten bronzat,
frumos, de culoarea piersicii; culoarea albă a pielii se vedea doar
ca o dungă deasupra slipului, l-am zâmbit.
- A fost extraordinar. Mi-aş dori să pot face şi eu măcar a
zecea parte dintr-o astfel de săritură.
- De ce nu? Privindu-te, îmi dau seama c-ai putea.
- îmi cunosc limitele.
- Nu există nici un fel de limite, mi-a spus el. Mark Tait
emana încredere şi curaj. Nu există dacă nu le conştientizezi.
Haide, mi-a spus el dându-mi mâna ca să mă ridic. Vino.
Nu-mi spusese ca John:
- Vino, Tiny.
John mi-ar fi spus cam aşa :
- Ei bine, o să încercăm. Dacă reuşesc eu, nu văd de ce n-ai
face-o.
Mark spunea:
- Poţi s-o faci. Pentru că te pot face eu să poţi. Deocamdată,
vei face o săritură şi jumătate. Mai întâi, fă sărifura mental,
închide ochii şi fă-o. Dacă o poţi face m ental o poţi realiza şi
practic. Haide...
Nu ştiu, probabil m-a hipnotizat. M-am supus ordinelor lui
fără să crâcnesc.
După o săptămână, miss Carfrae mi-a spus c-a auzit c-am
început scufundările.
- Scufundări? am repetat eu uimită. Nu este aşa.
- Svengali, nu?
- Nu am ajuns încă la o astfel de performanţă, dar Mark Tait
este un profesor bun, nu?
- Presupun că ştii cine este?
în ceea ce mă privea, era doar un tânăr înalt şi bine făcut.
Nu m-am gândit nici un m om ent la el în afara bazinului de înot.
- Nu, nu ştiu. Contează?
Ea ridică din sprîncene.
- Este fiul lui sir Randall Tait.
- Chirurgul?
- Exact.
Imediat, şi miss Carfrae trebuie să fi ştiut că se va întâmpla
asta, Mark deveni o persoană concretă pentru mine. Cineva cu
o viaţă în afară de cea a scufundărilor. Cineva care aparţinea
lumii oam enilor cu halate albe.
16 HILLARY NEAL
După aceea, l-am făcut să-mi vorbească. Am mai zăbovit la

bazin până ce s-a îmbrăcat şi el, l-am lăsat să-mi cumpere cafea.
- Anul viitor încep rezidenţa, mi-a spus într-o seară. Păcat că
nu vrei să munceşti şi tu mai mult, am putea câştiga Cupa
Interspitale.
Cum era şi firesc, a urm at o invitaţie la balul studenţilor.
I-am arătat-o mamei Croft.
- M-aş putea duce? Te rog mult!
- Vrei să-l vezi pe John?
- Nu, aş vrea să aflu mai multe despre spital şi ....altele.
Mark se afla deja acolo, aşa că am insistat:
-Mi-aş dori mult să mă pot duce.
- Dacă am putea face rost de o rochie, zise mama Croft.
Voi vedea ce voi putea face.
Asistenta şefă a spitalului m-a chemat a doua zi, astfel că
m-am dus direct acolo. Nu vorbisem cu ea de cel puţin trei luni.
Ne vedeam duminica la capelă, dar de obicei n-o deranjam decât
atunci când existau problem e, sau voiam să solicităm ceva.
De obicei, tata Croft ne intermedia problem ele . Dar dacă aveam
problem e de ordin material, trebuia s-o consultăm direct.
Asistenta şefă stătea în grădină, pe o bancă vopsită în alb, cu
faţa spre gazon, cu cei doi câini ai ei, care se jucau în iarbă cu o
minge veche de tenis. Şi-a ridicat mâna pentru a-şi îndepărta
părul alb care-i căzuse pe faţă şi mi-a zâmbit.
- Bine ai venit, Edwina, ia loc.
- Bună seara, doamnă, am spus eu.
- Te duci la înot? Nu te voi reţine mult. Mama Croft mi-a spus

că vei merge la dans, că va fi ceva special, şi că ai nevoie de o
rochie nouă.
Mi s-a părut din tonul ei că i se pare că solicit cam mult.
- Nu este neapărat nevoie să mă duc, doamnă, am răspuns
eu.
- Dacă s-ar putea rezolva problema rochiei, te-ai bucura mult
să te duci?
- Sigur că da, doamnă.
- Edwina, ai muncit mult, ai făcut sport, te-ai comportat bine.
Să vedem ce putem aranja. John mi-a scris c-a făcut tot ce trebuia
ca să poată avea grijă de tine. Aşadar, singura ta problemă este
rochia?
- Mama Croft spune că mi-ar putea croi una, dacă ar avea
material.
Asistenta şefă scutură din cap.
- Nu, draga mea. Ai nevoie de o rochie bună. Nu cred că
mama Croft are atâta îndemânare. Iar aceste rochii sunt foarte
costisitoare...
- Ştiu, doamnă. Dacă aş putea câştiga ceva bani...
- Nu aşteptăm asta de la tine, Edwina. Ai deja destule de
făcut. Şi ştiu c-o ajuţi şi pe mama Croft cu cei mici. Vom face rost
de o rochie, chiar dacă nu va fi nouă. Am discutat cu doam na
Harting din consiliul de conducere al spitalului, care ţi-a adus o
rochie a fiicei ei. A fost îmbrăcată de câteva ori, dar aceasta s-a
plictisit de ea. Este o rochie foarte frumoasă.
18 HILLARY NEAL
- O, doamnă ! am exclamat. Ce minunat!

Ea schiţă un zâmbet.
- Trebuie s-o vezi mai întâi, dacă ţi se potriveşte. Vino.
Avea dreptate; era o rochie superbă, de culoare bleu, din
şifon, şi, din fericire, mi se potrivea perfect, numai că Ia talie era
puţin cam mare.
- Dumnezeule, cum arăt! am exclamat eu.
- Da, puţin mai matură, dar foarte frumoasă, draga mea.
Va trebui să-ţi aranjăm puţin părul şi să-ţi găsim nişte pantofi
adecvaţi.
Părul meu a fost întotdeauna mai rebel, de aceea l-am purta
de cele mai multe ori strâns la spate.
- Va trebui să-l mai laşi să crească puţin, pentru ca să-i dai o
linie. Dar şi aşa eşti frumoasă, cu părul tău negru şi ochii căprui.
Eram chiar uimită. Nu mi-am închipuit că pot fi considerată
frumoasă. Mă consideram cam băieţoasă pentru a fi pe placul
cuiva. Ideea de a-mi aranja părul m-a entuziasmat teribil.
- Rochia îţi aparţine, draga mea. Când te vei plictisi de
culoarea asta, vei putea s-o vopseşti.
- Este minunată, nu cred că mă voi plictisi vreodată de ea!
Tata Croft luase maşina asistentei şefe şi m-a dus la
Birmingham să-l văd pe John. Părea mai m atur, mai serios, chiar
şi părul roşu îi era dat cu briantină. Nu l-am mai văzut niciodată
în haine de seară şi mi s-a părut puţin străin faţă de mine.
Tata Croft m-a privit lung, spunându-mi:
- Trebuie să plec, spuse el. Oricum, vin să te iau la ora

douăsprezece, Cenuşăreaso!
L-am condus din priviri, rămânând lângă John care-mi părea
străin acum. Nu eram în largul meu; John avea reacţii ciudate, iar
eu, aflată într-un loc străin, nu ştiam cum să mă port. Nu era o
petrecere oarecare: era o petrecere pentru maturi. In cele din
urmă, i-am mărturisit:
- O, John, mă tem.
- De ce, Tiny? Arăţi grozav! Pari adult.
- Dar nu sunt. Rochia mă face să arăt aşa.
- Acum ar trebui să te duci la garderobă, să-ţi laşi jacheta.
Dă-i fetei de acolo şase peni.
Am făcut cum m-a învăţat John, iar fata de la garderobă m-a
privit, mi-a zâmbit, spunându-mi:
- Vă mulţumesc, domnişoară.
Era prima oară în viaţă când cineva îmi spunea aşa şi m-am
simţit ciudat, mai ales că trebuia să rezist tentaţiei de a mă privi
în toate oglinzile pe lângă care treceam. Şi nu erau puţine.
Deodată, o tânăra veni spre mine:
- Ginny, ai venit!
N-o cunoşteam.
- Nu mă numesc Ginny.
- O, îmi pare rău. Am recunoscut rochia.
- Nu-i nimic, poate am şi eu una la fel.
- Oricum, semeni mult cu ea. Virginia Harting o cheamă.
O cunoşti?
20 HILLARY NEAL
Era fiica doamnei Harting.

- Nu, n-o cunosc, îmi pare rău, am spus eu.
Fata se întoarse şi plecă după ce-şi mai ceru o dată scuze.
John mă aştepta pe coridor şi acum nu mi s - a mai părut străin.
Mă obişnuisem cu felul în care arăta. Eu ştiam să dansez; învăţasem
la lecţiile domnişoarei Carfrae. Cu toate acestea, i-am spus:
- Aş prefera să mergem undeva, să stăm de vorbă. Vreau să
ştiu cum îţi merge ....
- Mai târziu, Tiny, zise el, prinzându-mă în braţe. Ce bine îmi
pare să te revăd!
- Am crezut c-ai cunoscut o mulţime de fete pe aici.
- Da, câteva, dar nici una nu este ca tine. Mi-ai lipsit mult.
John aştepta răspunsul meu, dar înainte ca eu să spun ceva,
Mark Tait îlz bătu pe umăr:
- Scuză-mă, bătrâne!
John îmi dădu drumul nu fără regret, când Mark îl asigură că
era doar un dans n u m it" scuză-mă". Nu ştiam ce înseamnă, iar
când l-am întrebat mi-a spus că asta însemna că el se putea duce
să îm prum ute partenera altui bărbat de pe ring.
- Nu mă aşteptam să te văd aici, îmi spuse Mark. El te-a adus?
- Cine, John? Da.
- Este prietenul tău?
- Da, am fost... nu i-am spus niciodată lui Mark unde am
trăit. Am făcut şcoala împreună. îl cunoşti?
- Nu... de unde... este în primul an, nu? Apropo, încep
rezidenţa luna viitoare.
- Grozav! Unde?
- La East Bromwhich General. 4
De acum, Mark era medic adevărat, mi-am spus eu.
- Probabil ţi se va părea ciudat să ţi se spună" doctore".
El se încruntă.
- Mă voi obişnui. La naiba! exclamă el. îşi trase piciorul de pe
poala rochiei mele. Cred că ţi-am rupt rochia. Era mai bine ca în
aglomeraţia asta să fi îmbrăcat una scurtă.
Eram terifiată. îmi venea să plâng.
- Ce să fac?
- Cred că la garderobă pot rezolva ceva. Uite, este acolo.
Mă îndreptam spre coridor când se anunţă un alt
dans"excuse me". M-am întrebat dacă John va fi impacientat.
La garderobă mi-au găsit un ac şi am făcut tot posibilul să
repar ruptura. Teama mi-a mai dispărut, gândindu-mă că o voi
putea scurta.
Eram absorbită de ceea ce făceam; fetele intrau şi ieşeau.
Vorbele uneia mi-au ajuns la urechi:
- Este de la o casă de copii. Am fost sigură că este Ginny, dar
apoi am aflat că a dăruit rochia unei fete de la o casă de copii.
Pe fata asta vine mai bine ca pe Ginny.
- Am ştiut că Ginny face acte cartitabile! exclamă alta.
- Nu ea, ci mama ei.
- Am văzut că fata dansa cu acel dom n Univers pe care a pus
ochii Ginny.
- Dar tipul are de unde alege!
22 HILLARY NEAL
Vocile se opriră la un m om ent dat, dar în urechile mele

continuau să răsune vorbele lor: casă de copii. Mă simţeam rău.
Am mai stat acolo o vreme, apoi m-am dus să-l caut pe John.
- Am crezut c-ai plecat, mi-a spus el. Ce-ai păţit?
- Mi-am rupt rochia. A trebuit s-o cos. Am putea pleca acum?
- Să plecăm? Abia am venit! Nici n-a început bine petrecerea!
Pentru mine nu mai putea exista distracţie, dar am suportat
restul serii. Am dansat până am obosit. Am băut limonadă, am
mâncat, şi când John a vrut să mă sărute, i-am spus:
- J o h n , am obosit.
- Plecăm curând. Nu este nici ora douăsprezece.
Atunci, am izbucnit:
- Aş vrea să plec. Am auzit la garderobă pe una din fete cum
spunea că sunt de la casa copiilor. A fost oribil.
El m-a lăsat să-i plâng pe umăr, apoi mi-a şters ochii.
- Nu te lăsa rănită de vorbe, draga mea. Sunt făcute de
oameni.
- Dar sunt adevărate.
- Curând, nu vor mai fi. Ce vei face, Tiny? Te-ai hotărât?
Da, vreau să fiu asistentă.
- Grozav! Vei rămâne în Birmingham? Te-ai înscris?
- Nu, John, va trebui să discut cu tata şi mama Croft.
Era ceva ridicol ce aveam de gând să spun. Mă hotărâsem deja
unde voiam să învăţ. Dar nu i-am spus nimic lui John. Nu venise
m omentul. I-am întins obrazul să mă sărute. Mă facea să mă simt
bine.
Capitolul 2
A treia oară când am refuzat o invitaţie a lui John, acesta i-a

scris familiei Croft, rugându-i să mă ajute să-mi bag minţile în
cap. într-o duminică dimineaţa, mama Croft m-a oprit după
micul dejun s-o ajut cu vasele, apoi când a văzut c-am terminat
şi ultima farfurie, m-a întrebat:
- Edwina, nu-ţi mai place John chiar de loc?
- Sigur că-mi place, am spus eu, închizând uşa dulapului.
Apoi m-am întors cu faţa spre ea: de ce întrebi?
- Cred că l-ai dezamăgit.
La dans, atunci, la Rugger. Se tot întreabă dacă te-a supărat cu
ceva.
Dacă n-o lămuream, avea să mă agaseze cu întrebările, să
încerce să mă facă să mă răzgândesc. Iar dacă i-aş fi explicat,
m-ar fi considerat nerecunoscătoare. Am fixat îndelung
calendarul de pe peretele din bucătărie, încât literele stacojii
24 HILLARY NEAL
s-au multiplicat, iar iarba verde crescuse şi pe acoperişuri când

am mişcat capul.
- Nu are nici o vină, am spus în cele din urmă. Nu el este
vinovatul, este acea blestemată rochie...
- Edwina!
- Bine... îmi pare rău. Dar n-am suportat ca Virginia Harting
şi prietenele mele să mă numească orfană crescută de milă.
Mâinile grăsulii ale mamei Croft întinse după un prosop cu
care să şteargă ceştile de ceai rămaseră un m om ent în aer, apoi
continuă:
- Cum ţi-au spus, draga mea?
- Ţi-am spus cum. Eram aşezată la un colţ al mesei bine
curăţate şi i-am explicat. Când am terminat, am ridicat privirea.
Crezi că fac mare zarvă pentru nimic?
- Nu, nicidecum. Mama Croft cotrobăi în sertarul mesei,
scoase pachetul, îşi aprinse o ţigară, din care trase un fum din
care se vedea că este lipsită de experienţă, strângând din ochi.
Ştiu cum te simţi, draga mea. Numai că asta nu-ţi dă dreptul să-i
faci şi pe alţii să sufere.
- Pe alţii?
- Pe John.
- Dar sunt atâtea fete cu care ar putea ieşi. Ştiu că par
încăpăţânată, dar...
- Ar trebui să fii încântată că te-a ales pe tine şi nu pe altele.
Cred că John ţine mult la tine. Chiar vrei să iasă cu altcineva?
Sau să se ţină departe de tine?
Munceşte mult, are dreptul să se şi relaxeze puţin.

- Poate că are. Dar eu nu mai vreau să îmbrac acea rochie, iar
alta nu-mi permit. Nici să închiriez una...
- Nu te-ai gândit s-o vopseşti? Mama Croft stinse ţigara.
Nu se gândise că şi vopsită avea să fie tot rochia Virginiei
Harting, din punctul meu de vedere, şi o mare umilinţă pentru
mine.
- Nu, ar fi păcat. Ce-ar fi să i-o dau lui Marnie? Va avea nevoie
de o rochie de Crăciun.
- Cum crezi, draga mea. Mama Croft mă privi printre gene.
Nu vrei să te duci, aşadar?
- Aş prefera să nu mă duc.
- Nu te pot forţa. Dacă aş fi în locul tău, i-aş scrie lui John
spunându-i că nu am nimic cu el. Băieţii de vârsta lui pot fi răniţi
foarte uşor în amorul propriu...mai ales când...dar mai bine să
fim gata pentru capelă, nu crezi?
N-am mai discutat această problemă. Nici John nu mi-a
răspuns la scrisoarea în care-mi exprimam scuzele. Am mai
primit o invitaţie de la Mark Tait.
Tocmai reuşisem să fac partea mea de săritură într-un plonjon
dublu n u m it" înger pe spatele calului" când Mark m-a tras pe
treptele care ieşeau din apă şi privindu-mă lung mi-a spus:
- Ai văzut că n-a fost atât de greu? Apoi m-a întrebat: ce vei
face mâine după-amiază?
- Sâmbătă? Nimic special. Probabil voi veni aici. De ce mă
întrebi?
26 HILLARY NEAL
Mark mă ţinea de mână.

- Nu vei veni, Edwina, pentru că vei merge cu mine.
- Adevărat? Mi-am retras mâna, nevrând să observe că
tremuram. Unde să merg? Mi-a fost greu să par indiferentă.
- Ai fost vreodată la o cursă de maşini? Este destul de dură, e
adevărat. Merg cu maşina şi am nevoie de un însoţitor.
M-am gândit imediat. Până acum reuşisem să-i ascund unde
locuiesc. Nici el nu mi-a pus prea multe întrebări.
Ne-am putea întâlni la Bastille. Mark nu mă privea când îmi
spunea asta, ci urmărea copiii care făceau salturi în piscină.
Cred că ai tăi nu se supără, nu?
Eu am roşit.
- Aşa îi spuneţi locului?
- Godwin Homes? El îmi zâmbi; care este problema, Edwina?
- De unde ştii că locuiesc acolo? Cine ţi-a spus?
- Am legăturile mele. Nu este un secret, nu? Te iau de acolo
sau nu?
- Nu, am spus eu cu multă hotărâre. Ne vom întâlni la Green.
La ce oră?
- La două şi jumătate e bine?
- Dacă voi putea, am început eu. Va trebui să cer
permisiunea, ştii prea bine. Vor vrea să ştie la ce oră mă întorc.
Mark se încruntă uşor.
- Dumnezeule, de unde să ştiu? Se term ină pe la cinci, dar
apoi ştii cum este. Nimeni nu se grăbeşte. Contează ?
- Contează, sigur că da! Am promis că voi avea grijă de cei

mici în timp ce familia Croft va ieşi. Mai am şi lecţiile de biologie
şi altele.
- Foarte bine. El zâmbea. Relaxează-te, fetiţo. Dacă te aduc
înapoi pe la şase, e bine?
- Cred că da. Dar unde mergem? Mă vor întreba.
- La Hopwas, lângă Tamworth. Nu este departe.
Mai erau şi alte întrebări pe care mi le va pune mama Croft,
eram sigură.
- Cine mai merge, Mark? Dintre fete.
El începu să râdă.
- Trebuie să fii păzită?
- Nu chiar. Simţeam că faţa îmi arde din nou. Dar ar fi mai
simplu dacă aş putea da nişte nume...aşa trebuie...
- Edwina, maturizează-te! Spune-le doar că mergi cu mine.
Au auzit de tatăl meu, asta va fi de ajuns. Ce orgii îşi imaginează
că se pot petrece la cursele de maşini?
Făcea ca totul să pară foarte simplu. Atât de simplu, încât
atunci când am plecat, n-am spus nimic acasă, ca şi cum m-aş fi
dus la bazin. Era prima oară în viaţă că mă purtam astfel şi mă
simţeam teribil de vinovată când Mark veni să mă ia de la Green.
El deschise portiera, zâmbind:
- Asta înseamnă că te-au lăsat să vii? Fără împotriviri?
- Nu ştiu. Am venit, asta-i tot. Mă cred la bazin. Va trebui să
mărturisesc când mă voi întoarce.
28 HILLARY NEAL
- Ce poate fi mai nevinovat decât un eveniment sportiv în

aer liber?
- Ce maşină este asta? am întrebat eu, privind teribila maşină
sport.
- Este ceva special, marca Tait. Eu îi spun Fred. Este un
Austin cu m otor Ford, de şaptezeci şi doi. Tu însă, va trebui să te
achiţi de sarcina care-ţi revine.
- Ce sarcină, Mark? am întrebat eu clipind des de câteva ori.
El a început să-mi explice.
- Nu luăm pasagerul din dreapta doar pentru distracţie.
Maşina ar fi mai uşoară fără el. Va trebui să sari în sus şi-n jos în
funcţie de cât de accidentat este terenul. Altfel nu există
tracţiune dacă este mult noroi. Şi va fi, aşa este întotdeauna.
Face parte din distracţie.
- N-ar fi mai indicat un bărbat pentru asta?
- Un bărbat este prea greu. Şi apoi, celor mai multe fete le
face mare plăcere.
- Asta înseamnă că ai nevoie de mine cu adevărat?
El mă privi lung.
- Sincer? Nu. Dar mi-am dorit să vii. Ar fi trebuit să porţi
pantaloni.
- Nu m-am gândit la asta. De fapt, nu am pantaloni, am
adăugat eu. Ba am o pereche veche de blugi cu care lucrez în
grădină. Oricum, nu mi s-ar fi dat voie să ies îmbrăcată cu ei din
casă. Mama Croft ar fi făcut un atac de cord!
- Mama Croft?
- Da, mama adoptivă.

Mark îmi arată că deja ne aflam la locul de^ întâlnire al
maşinilor. O fată coborî dintr-o altă maşină, venind spre noi.
- Salut, Mark! Văd că nu ai nevoie de mine de data asta!
Nu era nevoie de prea multă inteligenţă să vezi că era
supărată.
- Nu şi astăzi.
L-am urmărit pe Mark, cum salută pe toată lumea. Apoi se
auzi o voce:
- Mark, te-am văzut!
- Mark, cine este fata aceea? l-am întrebat eu.
- Nu ştii? Ginny Harting.
Chiar după ce începu cursa, vorbele lui au continuat să-mi
răsune în minte. Mark m-a îmbrăţişat.
- N-a fost rău pentru început.
- Nici n-a fost greu!
-A sta înseamnă că te voi aduce din nou. Ne-am distrat destul
de bine. Vino să-i aşteptăm şi pe ceilalţi care n-au ajuns încă.
Cele trei maşini aflate înaintea noastră aveau probleme;
numai ultima care veni după noi ne salută.
- Era Bill Watson, zise Mark. Numai de el îmi este teamă.
Dar eu nu-1 remarcasem pe şofer, ci pe Virginia Harting,
îmbujorată alături de el.
- Virginia vine de fiecare dată la aceste curse?
- Ginny este o împătimită. Majoritatea celor de la şcoala de
asistente vin aici.
30 HILLARY NEAL
Dar în clipa aceea am simţit o lovitură şi maşina a fost

întoarsă pe loc.
- La naiba! a exclamat Mark.
- Este lovită rău? am întrebat.
- Cred că nu, dar va trebui să fim rem orcaţi de aici. Idioţii!
Fotografii care ajunseseră în dreptul nostru începură să
imortalizeze scena. Unul din ei spuse:
- Felicitări, bătrâne. Extrem de puţin între tine şi Watson, dar
tu ai avut o cursă mai... curată.
- Grozav! Ai auzit, Edwina? Cred că ţie trebuie să-ţi fiu
recunoscător pentru asta.
- Mark, mi-am amintit eu, cât este ora? Trebuie să ne
i
întoarcem.
- Nu este cinci încă. Dar de ce-ţi faci probleme?
- Trebuie să găsim pe cineva să ne rem orcheze de aici, nu?
- Nu va fi foarte greu. De fapt, pentru el nimic nu era greu.
Aranjez imediat. Bill te va lua. Este vina lui că m-a lovit, nu poate
refuza. Pot lua o singură persoană.
- Nu, Mark, dacă e vorba despre... dar n-am mai apucat să
termin, pentru că Mark se şi dusese la cealaltă maşină, de unde
se întoarse mulţumit; ai văzut, te pot lua...doar pe tine.
- Dar tu?
- Timpul meu nu este drămuit acum. Vor merge destui spre
oraş, mai târziu. Ar trebui să te duci cu Bill, dacă eşti în
întârziere. Eu trebuie să rămân să rezolv problem a maşinii.
Şi pentru premiu.
Era de preferat să merg înapoi spre oraş între Bill şi Virginia,

decât să întârzii acasă. Am privit-o pe Ginny, simţindu-mă ca şi
cum mi-aş fi zâmbit într-o oglindă aburită.
- Vă sunt recunoscătoare că mă luaţi cu voi. Trebuie să ajung
înainte de şase la Whitley Green.
Virginia însă îmi zâmbi cât putu de afectat.
- Te vom lăsa în faţa casei familiei Croft. După aceea, m-a
Ignorat cu desăvârşire, vorbind fără oprire cu Bill.
Când am ajuns, Bill s-a întors spre mine.
A
- II cunoşti pe John Ansdon? Provine tot de aici.

- Sigur că-1 cunoaşte, răspunse Ginny în locul meu, el a
adus-o atunci la dans la Rag. Probabil că ar fi adăugat: iar eu i-am
dat rochia. Ştiam că asta va spune. Eu eram orfana care purta
lucrurile aruncate de alţii.
Bill era mai bun decât ea. Dacă Ginny n-ar fi fost cu noi, aş fi
putut discuta cu el despre John. Dar aşa, n-am putut să spun decât:
- Transm iteţi-i toată dragostea mea, dacă vă vedeţi.
Mulţumesc că m-aţi adus în oraş. La revedere, miss Harting.
Apoi am alergat spre casă fără să mă mai uit înapoi.
Nici nu mă dezmeticisem bine când apăru tata Croft. îşi agăţă

haina în cuier şi-mi spuse:
32 HILLARY NEAL
- Mai înveţi şi acum? N-ar fi mai bine să te culci, fetiţo?

- Presupun că da. Toţi ceilalţi s-au culcat. Numai Marnie mai
este trează, se spală pe cap. Am închis cartea din care învăţam şi
i-am spus.- de fapt, te-am aşteptat.
- Adevărat?El îşi aprinse pipa lângă şemineu, apoi se întoarse
spre mine: s-a întâmplat ceva?
-A ş vrea să-ţi fee o confesiune; nu va dura mai mult de cinci minute.
L-am lăsat să se aşeze comod, şi am început:
- Este despre această după-amiază.
- Da, ai fost la bazin, nu?
- Nu, am ieşit cu Mark Tait.
- Şi? Cum a fost?
- M-a dus la o cursă de maşini, la Hopwas. Trebuie să-ţi
mărturisesc că m-am dus fără să cer aprobarea mamei Croft.
N-am mai făcut asta înainte şi presupun că n-o voi mai face.
îmi cer iertare, oricum.
- Edwina, am ştiut că nu te-ai dus la bazin.
Eu am deschis ochii mari.
- De unde?
- Ţi-ai lăsat costumul de baie pe frânghia din grădină.
- Cum? Aţi ştiut şi nu mi-aţi spus nimic la cină?
- Nu, fetiţo, am ştiut că vei mărturisi tu.
Aşa era tata Croft.
A venit şi clipa în care să mă duc la şcoală singură, ca să-mi

iau rezultatele la biologie. După aceea, am rămas câteva clipe cu
privirile aţintite spre pădurea de pini, amintindu*mi zilele în
care veneam aici cu John. M-am rezemat de unul din copaci cu
ochii închişi şi am repetat ce aveam să-i spun directoarei şcolii
sanitare. Apoi peste mine a dat buzna un grup de şase colegi, să
mă ia la o cafea la Green.
- Ce-ar fi să dăm o petrecere? a sugerat unul din ei.
Chiar diseară!
înainte de a-mi da seama, m-am auzit fiind de acord cu ei.
Am hotărât să mergem toţi la Lynne Scott acasă, pentru că era
cea mai mare. Mi-am amintit petrecerea la care am fost la
doisprezece ani, rochia pe care i-am arătat-o lui John, primul lui
sărut. Apoi, spusele tatălui Croft acolo, sus pe scări.
- Să aduceţi discuri fiecare, ne-a spus Lynne. Câţi vom fi?
Ne-a numărat, apoi s-a întors spre mine. Tu poţi să aduci un
băiat?
- Nu ştiu, am răspuns, dar voi încerca.
- Te rog, altfel vom fi mai multe fete.
Iar eu voi fi singura fără pereche, am înţeles eu.
întotdeauna voiau să fie perechi la toate aceste petreceri
organizate sporadic. De aceea, nu prea le frecventam. Dacă la
vârsta noastră nu aveai un prieten, era ceva rău cu tine.
Dar nu-mi mai făceam problem e în privinţa asta. Curând, ieşeam
din cercul lor unde se schimbau m ereu partenerii. Nu voi mai fi
o orfană prea mult timp.
34 HILLARY NEAL
Mama Croft mi-a spus:

- Sigur că te poţi duce, draga mea. Nu trebuie să ai ţinută
specială, nu?
- Nu, o simplă rochie de vară. Mi-a spus să aduc un băiat cu
mine, dar...
- De ce nu-1 inviţi pe John?
- La el m-am gândit şi eu.
- Vrei să-l sun eu?
- Nu, mă descurc.
Am format numărul lui John cu atenţie. Telefonul suna fără
să răspundă cineva. După o vreme, am realizat că greşisem.
Era vacanţă, doar!
Când i-am spus mamei Croft, nu s-a arătat mirată.
- Draga mea, nu ştii că John lucrează de două luni?
- N-am ştiut. Nu mi-a mai scris de la dansul de la Rugger.
Unde lucrează?
- Nu ştiu nici eu, conchise mama Croft. Este clar că nu-1 poţi
invita. Dar de ce nu-1 inviţi pe Mark Tait?
- Nu cred că l-ar entuziasma prea tare ideea unei petreceri de
puşti.
Mama Croft mă privi lung:
- Edwina, îmi spuse ea, acum că ai trecut examenul de
biologie, te-ai gândit ce ai vrea să urmezi?
- Vreau să lucrez la spital şi să şi învăţ.
Ea a părut foarte mulţumită.
- Te-ai hotărât?
- Da, vreau să vorbesc cu asistenta şefă. Iar acum, îl voi suna

pc Mark. De ce să nu vină cu mine? Doar vom fi colegi de spital!
I-am telefonat, şi Mark a fost foarte încântat de invitaţie.
- Foarte bine, voi veni a spus el, şi-mi voi aduce şi chitara.
Petrecerea a fost aşa cum am plănuit noi. Mai ales când Mark
a început să ne cânte melodiile lui Johny Halliday. Ne-am aşezat
cu toţii pe podea şi l-am ascultat. Am simţit atunci pentru prima
oară că eram şi eu în rândul celorlalţi, că fusesem acceptată.
Nu că mi-ar fi păsat prea mult de ce credeau alţii despre mine.
Dar oricum, faptul că eram integrată undeva îmi dădea un
sentiment plăcut.
Doamna Scott ne-a dat afară la ora zece. Pe hol, în timp ce-mi
legam eşarfa, Mark m-a întrebat:
- La ce oră trebuie să fii acasă?
Mi-a ţinut haina să mă îmbrac şi m-a privit lung, mâinile lui
întârziind o clipă pe umerii mei.
- Abia am putut să schimbăm o vorbă toată seara. Am putea
fkcc o plimbare? Doar jumătate de oră.
De data asta, Mark luase maşina tatălui lui, un automobil
toarte elegant, negru.
36 HILLARY NEAL
- Mă vei duce acasă înainte de unsprezece şi jumătate, da?

Unde mergem?
- Să bem ceva, desigur. După toată plictiseala de la
petrecere...
- Nu ştiu dacă se cuvine, Mark, să beau la vârsta mea...
N-am mai făcut-o până acum.
Mama Croft îmi împuiase capul cu teoriile ei despre băutură
şi efectele ei nocive.
- Foarte bine, dacă asta doreşti, dar, te rog, relaxează-te.
Mergem la Highwayman, terasa de vară. Ai auzit de ea?
Nu auzisem. Dar erau atâtea lucruri complet necunoscute
mie şi, ca de obicei, Mark lua deciziile în locul meu. Am trecut
aşadar de Sutton Coldfielcl, am trecut prin tunel şi când am ajuns
la Shenstone W oodenend am oprit brusc.
- Iată-ne, spuse Mark. El coborî şi veni să-mi deschidă
portiera. Apoi a pornit înaintea mea în salonul plin de lume.
M-am aşezat la o masă într-un colţ, iar el s-a dus la bar.
- O să ne aducă ceva de băut? 0 ţigară doreşti?
-Mă tem că te voi refuza. Sunt începătoare în toate, după cum
se vede.
- Toţi am trecut prin asta; dar poate tocmai de asta îmi şi
placi, Edwina, eşti diferită. Da, diferită de majoritatea tinerilor.
Nu fumezi, nu bei...
Am privit peste capul lui chelnerul care ne aducea băuturile.
Era John, cu chipul palid, de parcă văzuse o stafie. Ne-a pus băuturile
pe masă, a luat banii şi a plecat fără să-mi adreseze un cuvânt.
IUB ACELAŞI ACOPERIŞ 37
Mark îmi urmărea reacţiile.

- Ce ai văzut, Edwina, de ai aerul ăsţ£ speriat?
Vreo nălucă?Apoi mi-a împins paharul spre mine. Bea, te rog
»l*mi spui dacă-ţi place.
Nu ştiu ce era în paharul acela, dar era rece şi dulceag, aşa că
l*im băut foarte repede. După câteva minute, când în faţa mea
K afla un alt pahar plin, l-am băut şi pe acela.
- Mark, te rog să mă duci acasă.
- Ar fi bine să te ţii de braţul meu când te ridici.
Am urcat în maşină şi am pornit pe drumul de întoarcere.
După o vreme, intrând pe Bentley, Mark a oprit motorul.
- Este cazul să ne luăm rămas-bun cum se cuvine, nu?
Sau este ceva ce n-ai mai făcut?
Apoi m-a sărutat.
- Draga mea, nu ţi se întâmplă nimic, nu mai strânge buzele
aia
Am încercat să mă relaxez, dar când sărutul lui a devenit
foarte insistent, am început să plâng.
- Iubito, sper că nu boceşti, nu?
■ - Nu mă pot abţine, mă simt atât de ciudat...
- Este mai bine să te duc acasă, nu?
(
38 HILLARY NEAL
Tata Croft mă aştepta în salon. Nu zicea nimic, ci doar mă

privea lung.
- Am întârziat, nu? îmi pare rău...
- Edwina, ştii că este trecut de miezul nopţii? Unde-ai fost,
fetiţo?
- La Lynne Scott.
- Edwina, ai plecat de acolo la ora zece. Am fost acolo să te
iau şi nu mai erai.
Am început să plâng.
- Nu mai sunt copil...de ce nu mă lăsaţi să mă maturizez?
- Asta şi vrem să faci, fetiţo. Numai că trebuie s-o faci într-un
mod decent. Ai şi băut nu?
- Ce urât sună cuvintele acestea în gura ta!
- Cine ţi-a dat să bei, Edwina? Mark Tait?
- L-am văzut pe John acolo, am spus eu.
- Ştiu, era foarte îngrijorat din pricina ta. Ne-a telefonat.
- De ce era îngrijorat? Mă aflam într-un restaurant, doar!
Era un local unde merg oameni respectabili. Nici el n-ar fi lucrat
acolo, dacă n-ar fi fost aşa.
Privirea lui blândă pe care se citea o reală îngrijorare, m-a
făcut să-mi dau seama că am greşit.
- Tată Croft, ştiu că am greşit. Te rog să mă ierţi.
- Bine, Edwina. Vreau însă să-mi spui dacă tânărul Tait s-a
purtat decent cu tine.
- M-a sărutat, asta-i tot.
- Bine, Edwina, dar te rog să nu se repete.
- Mama Croft a aflat?

- încă nu. S-a culcat devreme. Acum, du-te şi ta la culcare.
Noapte bună, fetiţo.
Capitolul 3
A doua zi, am fost chemată la asistenta şefă.

- Edwina, am aici formularul tău de înscriere. Trebuie doar
să-l completezi şi să-l trimitem. Dar aş vrea să te mai gândeşti o
dată, draga mea, apoi să iei o hotărâre. Este un pas foarte
important.
- M-am gândit destul, doamnă. Am avut câteva luni la
dispoziţie. Asta este ce-mi doresc.
- Consideri că vei putea fi o bună asistentă?
De unde să fi ştiut dacă nu încercasem?
- Nu ştiu, dar mă voi strădui.
- Va trebui să-ţi impui un regim de disciplină militară.
Adesea, te vei simţi descurajată, obosită. Vei face faţă?
- Cred că da.
- Foate bine. In acest caz, voi trimite formularele şi vei fi
chemată curând la interviu. Şi la examenul medical.
■Sper că aşa va fi. Asistenta şefă trase sertarul biroului şi

începu să caute ceva. 4
- Am ceva pentru tine. A, uite, este aici. Edwina, am ceva
pentru tine. îţi dăruiesc acest ceas, care să marcheze începutul
Instruirii tale ca asistentă. Mi l-a dăruit tatăl meu când, ca şi tine,
am pornit pe acelaşi drum . Pe spatele lui este gravată
"rugăciunea asistentei". O vezi?
M-am dus cu ceasul lângă fereastră şi am citit:
"Doamne, dă-mi o inimă care niciodată să nu fie insensibilă la

durere, o fire care nu oboseşte niciodată şi o atingere care alină
pe toată lumea."
- Doamnă, nu puteţi să mi-1 dăruiţi mie!

- L-am păstrat tocmai pentru a-1 dărui unei tinere ca tine.
Iar tu eşti prima din şcoală care doreşte să îmbrăţişeze cariera de
soră medicală. Şi mai este ceva ce nu ţi-am spus. Sora mea mică
este asistentă şefă acolo, la East Bromwhich.
Interviul a fost aranjat petntru a doua zi d u p ă - amiază.
I-am arătat invitaţia mamei Croft.
- Va trebui să te prezinţi la vizita medicală, draga mea. Vrei să
te însoţesc?
- Nu ştiu. Este obiceiul ca noii elevi să vină cu părinţii?
- Da, draga mea.
- în acest caz, eu nu voi face excepţie.
Mama Croft mă privea cu ochii strălucind.
42 HILLARY NEAL
- Vom face o adevărată sărbătoare, Edwina! Iar eu voi

îmbrăca pardesiul cel nou!
- Eu ce-ar trebui să îmbrac, mamă Croft?
- Cred că tata Croft are un plan în privinţa ta, Edwina.
Asta însemna că nu trebuia să-mi fac probleme.
Vineri dimineaţa, la micul dejun, el îmi spuse:
- Edwina, avem ceva pentru tine. Vrei să te duci să aduci
pachetul?
în hol, am văzut o servietă nouă şi elegantă.
- Deschide-o, draga mea, este a ta.
- A mea? am întrebat clipind des. N-am avut servietă până
acum.
- Acum, ai. Dar deschide-o, nu te sfii.
- Doamne, ce rochie frumoasă! am exclamat. Şi o haină
nouă! Sunt ale mele? Le pot păstra?
Am început să plâng şi l-am îmbrăţişat.
- De unde le aveţi?
- Le-am cumpărat pentru tine, draga mea. Sunt darul nostru
de despărţire.
- Nu trebuia să faceţi acest gest. Cred c-au fost foarte scumpe.
După ce tata Croft a plecat cu copiii cei mici la un meci de
crichet, mama Croft m-a luat în salon:
- Edwina, trebuie să afli ceva. A venit tim pul să afli adevărul.
Când ai fost adusă aici la noi, ai avut un plic prins de scutece şi
în el se aflau 50 de lire. Asistenta şefă consideră c-a venit timpul
să-ţi spunem.
- înţeleg, am spus. Mama mi-a lăsat nişte bani. Deci nu avea

nici o scuză, nu era o femeie săracă si totuşi a renuntat la mine.
Cum am ajuns aici, mamă Croft? Te rog, spune-mi totul, nu mă
cruţa.
- A fost la câteva zile după ce ne-arn stabilit noi aici. Ai fost
primul nostru copil. Ascultam ştirile de la ora nouă şi am auzit
motorul unei maşini care a oprit aici, apoi a pornit din nou.
Am auzit plânsetul unui nou-născut. Tata Croft a ieşit să vadă ce
s-a întâmplat şi te-a văzut în faţa porţii.
- Pe pământ?
- Da, dar într-un coşuleţ foarte elegant, Karricot.
Aveai scutece foarte curate şi scumpe, dar erai în pericol, te
putea muşca vreun câine. Te-am luat înăuntru, te-am hrănit, am
anunţat poliţia, dar nu au găsit nimic... Mai era şi un bilet în care
eram rugaţi să avem grijă de tine.
- Dar ea de ce n-a avut grijă de mine? Doar avea bani!
- Nu ştiu, draga mea. Poate că te-a adus tatăl tău aici.
- Iar mama să fi murit?
- Am putea găsi o mulţime de explicaţii, draga mea.
- Cât aveam, mamă Croft?
- Nu mai mult de două săptămâni.
- înseam nă că s-a dispensat de mine imediat ce a născut!
Nu m-a vrut!
- Edwina...
- Bine, nu mai vorbim niciodată despre acest subiect. Aş fi
vrut să nu-mi fi spus. Eu nu te-aş fi întrebat.
44 HILLARY NEAL
- Da, draga mea, nu m-ai întrebat. Chiar m-am întrebat de ce

n-ai făcut-o.
- Pentru că n-am vrut să ştiu. Nu ştii că atunci când eram
mică mă credeam a voastră?
- Noi n-am avut copii, iar tu ai fost o mare consolare pentru
noi.
- Vei fi întotdeauna mama mea? Nu mă pot gândi la cealaltă
femeie ca la mama mea!
- Cum ai crezut că ar putea să nu fie aşa? Aici este casa ta şi
aici va trebui să vii des.
- Dar John nu vine.
- Da, draga mea, este adevărat, nu vine.
- De ce?
- Draga mea, cred că din cauza ta. Poate că simte...
- Ce simte, mamă? Nu l-am îndepărtat pe el, totul a fost din
cauza acelei rochii...
- N-a fost rochia singurul motiv.
Poate din cauza lui Mark Tait?
- Eu ţin mult la John, ştii asta, nu?
- Da, eu ştiu asta, dar poate John nu. Edwina, ai vrea să-l
revezi?
- Sigur că da! am exclamat. Dacă vrea să vină... am mai
adăugat.
Mama Croft m-a împins spre uşă.
- Să nu te îndoieşti de asta.
Mai erau două tinere la interviu, dar nici una nu venise cu

părinţii.
Mama Croft m-a privit lung, spunându-mi:
- Draga mea, te aştept la cafeneaua din colţ. Iţi urez succes!
După ce a plecat, cele două fete s-au apropiat de mine.
- Cum te cheamă? m-a întrebat una.
- Edwina Bell.
- Eu sunt Jean Morgan, iar ea este Min Paisley. Am fost
colege la King's Edward. De la ce şcoală vii?
- De la Whitley Gramamar. Am privit-o pe cealaltă fată care
avea chipul plin de pistrui şi părul tuns scurt.
- Cred că tu vei intra prima, în ordine alfabetică. Ai emoţii?
N-am mai apucat să-i răspund, pentru că am fost invitată să intru.
Asistenta şefă avea un chip foarte obosit. Tot timpul cât a
vorbit cu mine, a înşurubat şi a deşurubat capacul unui stilou
verde.
- Sper că ştii ce te aşteaptă, nu? Munca de asistentă nu
înseamnă doar uniforma.
- Da, doamnă, ştiu.
- Foarte bine. Vei face un curs pregătitor de şase săptămâni;
dacă nu iei examenele finale, nu poţi merge înainte. Clar?
46 HILLARY NEAL
- Da, doamnă.
- Doctorul Matheson mi-a spus că eşti perfect sănătoasă.
Aşa va trebui să rămâi. Va trebui să faci exerciţii zilnice în aer
liber şi nu ai voie să sari vreo masă. Va mai trebui să faci zilnic
baie. Iar acum eşti liberă, după ce te duci să discuţi cu asistenta
care se ocupă de elevele noi.
Am ieşit fericită din şcoală şi m-am dus s-o iau pe mama Croft
de la cafenea. De cum am deschis uşa, l-am văzut pe John
îmbrăcat în haina de tweed, care fusese darul lui de despărţire.
Stătea în spatele mamei Croft. Am încercat să-i citesc în priviri;
nu mai era supărat pe mine, se vedea.
- Arăţi grozav, Tiny, mi-a spus. Ai crescut foarte mult.
Aşadar, pleci?
- Da, luna viitoare, la East Bromwhich.
- Sper că vei fi mulţumită acolo, este o şcoală bună, a zis el
fără a mă privi.
Mama Croft interveni:
- Dar tu ce veşti ne dai, John?
- Eu? zise el roşind uşor. De unde ştii că am veşti?
- Crezi că nu te cunosc de destul timp, dragul meu? Ei bine?
- Nu ştiu, nu sunt sigur, aş vrea să vorbesc cu tata Croft.
- Şi el abia aşteptă să te vadă; vii cu noi?
- De ce nu? E seara mea liberă!
Am urm ărit cu mama Croft o piesă la televizorul cel nou, în

timp ce John şi tata Croft făceau o plimbare în grădină. Dura mai
bine de o oră plimbarea lor şi la un moment dat, ricfîcându-mă,
l-am văzut unul lângă altul cu mâinile la spate, străbătând
încruntaţi grădina.
- Despre ce este vorba, mamă Croft?
Ea a ridicat din umeri.
- Nu ştiu, draga mea, au ceva de lămurit.
- Ceva important?
- Da, cred că este ceva important. Eşti îngrijorată, Edwina?
- Nu îngrijorată, ci preocupată.
- Ne vor spune ei, dacă va fi cazul. Lasă-i acum să discute.
- Este legat de mine?
Ea m-a privit surprinsă.
- Nu cred. De ce ar fi aşa?
- N-aş putea spune un motiv anume, numai că... dar nu
contează.
- Edwina, ţii mult la John?
- Sigur că da. Doar îmi este prieten!
Chiar atunci cei doi reveniră în casă.
Desigur, nu m-am putut abţine şi am izbucnit:
- Ce aţi avut de discutat atâta timp?
John se aşeză lângă mine.
- Am vrut să discut cu tata Croft înainte să...m-am gândit
mult...
- La ce, John?
48 HILLARY NEAL
- La viitor, la totul... apoi se întoarse spre mine; cred c-am

făcut o greşeală. Oricum, nu vreau să mă mai pregătesc să devin
medic. Nu sunt făcut pentru asta.
- Şi ce-ai vrea să faci? l-am întrebat.
- Tocmai asta este problema; ceea ce vreau să fac este mai
greu decât medicina, din unele puncte de vedere. Numai că, vezi
tu, acum sunt sigur că asta vreau să fac...John îmi luă amândouă
mâinile în palmele sale şi mă făcu să ridic privirea spre el: vreau
să mă înţelegi, Tiny, nu există cale de întoarcere.
- Promit că voi încerca să te înţeleg, am zis eu.
Dar n-a fost aşa.
- Tiny, vreau să devin pastor. Nu râde. Nu al bisericii
anglicane, ci al congregaţiei. Aş putea studia la colegiul Patton,
lângă Nottingham. Ţi se pare absurd?
- John, dar tu n-ai fost niciodată un tip religios. Şi n-aş fi
crezut că un om ca tine...
- Ce vrei să spui, Tiny?
- Un om ca tine, care nu s-a bucurat de dragostea
creştinească, nici măcar în copilărie...
- Poate tocmai din acest motiv... te deranjează, draga mea?
Mă deranja cumplit, mai mult decât puteam spune în cuvinte.
Jumătate din bucuria că fusesem acceptată la Bromwhich
dispăruse. Nu-1 voi mai vedea pe John în şcoală; era ca şi cum
n-am mai avea nimic în comun.
Capitolul 4
Decizia lui John m-a afectat mai mult decât aş fi vrut să

recunosc. Nu mai aveam nici o bucurie din plecarea la
Bromwhich. Imaginile pe care le anticipasem: John devenind
medic, John îmbrăcat în uniforma albă, nu mi le puteam şterge
din minte. Nu ştiam nimic despre acel colegiul Patton, şi ca atare
nici nu mi-1 închipuiam pe John acolo. Dar mai ales, nu-1 vedeam
predicând.
în ultima zi pe care am petrecut-o în casa familiei Croft, în
timp ce mă ajuta să-mi împachetez cele două rochii noi, şorţurile
şi bonetele, mama Croft mi-a spus:
- Nu fi îngrijorată, îţi vei face prieteni acolo. Sper că nu ai
emoţii sau îndoieli?
- Ştii, mamă Croft, am fost convinsă că John va fi acolo, că-l
voi vedea mereu, că-i voi putea cere ajutorul...iar acum... totul
50 HILLARY NEAL
- Draga mea, nu poţi trece prin viaţă depinzând de alţii să-ţi

rezolve problemele, sau să se integreze în planurile tale...
trebuie să te bazezi doar pe tine. Cred că John n-a realizat că te
bazai pe el.
-Nu, dar chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi continuat să procedeze
aşa cum doreşte să-şi materializeze intenţiile.
- Draga mea, dar te poţi baza pe noi în continuare. Doar nu
te gândeşti că pleci pentru totdeauna? Aici este casa ta, Edwina.
Şi tata Croft îmi spusese cam acelaşi lucru. Dar se înşelau cu
toţii. Am ştiut asta imediat ce taxiul pe care mi l-au chemat s-a
angajat în prima curbă. Le-am făcut semn tuturor cu mâna şi am
simţit atunci că acea casă a ieşit din viaţa mea. Eram pe propriile
mele picioare de acum, doar cu un geamantan cu uniforme şi
două rochii noi. Ştiam că vechii mei blugi vor fi reparaţi şi spălaţi
şi vor fi puşi în dulap pentru altcineva, care-mi va lua locul.
Etichetele cu numele meu vor dispărea.
Noua mea camera de la şcoală mi s-a părut străină. Era prima
oară că aveam o cameră doar a mea. Pe uşă, se afla o etichetă pe
care sta scris" asistenta Edwina Bell".
- Sper că-ţi place bleul, pentru că asta este culoarea
predom inantă a acestui etaj.
Am privit încăperea cu draperii albastre şi covor de aceeaşi
culoare şi am încuviinţat:
- Da, îmi place bleul. M-am gândit la rochia lui Ginny
Harting. Este o cameră frumoasă, mulţumesc. Nu i-am mai spus
că orice cameră mi s-ar fi părut la fel de frumoasă.
- Mă bucur, Edwina, spuse sora şefă. Ai o oră să

despachetezi, să-ţi pui uniformele pe umeraşe, apoi să suni
portarul să-i predai cufărul. Uite cheile tale; sunt de la toate
dulapurile şi sertarele din încăpere.Ţine-le mereu închise.
Dacă fac o verificare şi găsesc ceva deschis, vei plăti amendă.
- Dar la casa Croft n-am încuiat nimic niciodată!
- Pe aici circulă multă lume, iar dacă va lipsi ceva, ar fi o
situaţie neplăcută pentru toţi.
- Foarte bine, soră, am spus.
După ce mi-a mai dat şi alte instrucţiuni privind felul în care
urma să-mi duc viaţa aici, sora şefă îmi vorbi despre celelalte
colege:
- Cred că le-ai cunoscut pe Paisley şi pe Morgan, pe sora
Chui, care a venit tocmai acum din Malaya.
După plecarea sorei şefe, o altă colegă, sora Benbow, veni să
mă cheme la ceai. Era înaltă, palidă şi cam tristă.
- Le-ai cunoscut pe celalalte începătoare? Da, colegele tale, a
adăugat ea, observând că o priveam uimită. Apoi, după ce le-a
adunat şi pe Jean Morgan şi Min Paisley a pornit spre altă masă,
aflată în altă parte a salonului.
Jean Morgan a început să toarne ceaiul, Min Paisley ne-a
întins coşuleţul cu pâine, iar eu şi Chui ne priveam. Era mică de
statură, cu ten măsliniu şi neted, ca o figurină de Tanagra.
Cred că ne-am plăcut de la prim a vedere. Mi-a întins borcanul cu
gem, spunându-mi:
- Cred că tu stai în camera de lângă mine.
52 HILLARY iNEAL
- Da, am confirmat eu. Mă cheamă Edwina Bell.

- Iar eu sunt Chui, Tan.
- Gata cu adresările pe numele mic, de acum eşti Bell, mă
întrerupse Jean Morgan. Sora mea, care este într-un an mai
mare, spunea că nimic nu te trădează mai repede decât atunci
când te adresezi cu prenum ele. Cred că vom avea prăjituri de
trei ori pe săptămână, doar. Uite, la celelalte mese unde sunt
fetele din anii mai mari, au ecler.
Ne-am mâncat pâinea cu gem şi ne-am uitat prin jur la
celelalte fete şi la tresele pe care le purtau.
- Uite, sora mea este blonda de acolo, i-a spus Morgan.
- Aş fi vrut să am şi eu o soră aici, să-mi spună tot ce trebuie
ştiut, interveni Paisley.
Morgan se încruntă.
- Nu fi caraghioasă! Doar nu-ţi închipui că ne vedem tot
timpul! Ea este în ultimul an şi nu are voie să se amestece cu
bobocii.
Sala de clasă părea cam goală doar cu patru eleve, deşi erau
douăzeci de bănci. M-am aşezat cam nervoasă în prima bancă şi
imediat a apărut asistenta tutore.
- Vă voi da câteva noţiuni introductive. Când apare asistenta

şefă într-o încăpere, vă ridicaţi. La fel şi în faţa doctorilor.
- Ca la şcoală, m urm ură Morgan.
- Ei bine, aceasta este clasa voastră şi vom petrece destni
timp îm preună în următorii trei ani.
-Vom avea teme pentru acasă, soră? întrebă Morgan.
- DestuleîVeţi avea nevoie şi de notiţele pe care le veţi lua
pentru examenul de intrare în şcoală. Este un program încărcat;
cred că v-a spus asistenta şefă.
- Şi gărzile când le începem? întrebă Paisley.
Sora începu să râdă.
- Este o întrebare care nu-i scapă nici unui începător!
Numai după ce încheiaţi prim ul trimestru al cursului veţi face
gărzi. La început veţi trece prin toate serviciile, toate
departamentele. Dacă nu luaţi testul, veţi putea da încă o dată
examenul. Dar dacă se decide că nu suteţi dedicate acestei
meserii, cu părere de rău va trebui să ne despărţim .
Oricum, dacă munciţi şi vă comportaţi bine, nu vor fi probleme.
Nu vă mai ţin mult, decât ca să vi-i prezint pe doam na Smith,
copilul Smith şi pe Jimmy. Aici locuieşte Jimmy, zise sora şi
deschise brusc şi larg uşile unui dulap. Chui lăsă să-i scape un
strigăt de teamă, ducându-şi speriată mâna la gură. Jimmy,
scheletul, ne privea din dulap.
- Vă veţi sătura de el în lecţiile următoare. Va trebuie să-i
recunoaşteţi fiecare oscior la examen. Sora închise dulapul, apoi
ne conduse într-o altă încăpere, unde se aflau două paturi şi un
54 HILLARY NEAL
pătuţ de copil. într-unul din paturi, se afla o femeie de cauciuc

cu faţa în sus.
Sora ne spuse:
- Aceasta este doam na Smith. O pacientă extrem de
ascultătoare. A fost arsă, scăldată, a avut friguri, dar a trecut cu
bine de ele. Este din polietilenă, o puteţi hrăni şi să-i faceţi
injecţii. Copilaşul Smith nu este la fel de ascultător. Iar acum, vă
rog să vă îmbrăcaţi uniformele, să văd dacă ştiţi să le purtaţi cum
trebuie. Puteţi pleca în camerele voastre. Aveţi douăzeci de
m inute să reveniţi îmbrăcate corect.
Dar întrucât noi venisem din direcţie opusă, ne era destul de
greu să ne orientăm. Morgan a decis că toate drumurile trebuie
să ducă la Roma, aşa că a luat-o pe primul coridor.
A bătut la ultima uşă de pe coridor şi de acolo i-a răspus chiar
Mark Tait; aşadar, ne aflam în zona rezervată rezidenţilor.
Acesta tocmai voia să-şi manifeste indignarea c-a fost deranjat de
nişte boboci, dar văzându-mă a exclamat:
- Edwina! Eşti în primul an? Ce bine! Te voi scoate în oraş.
- Deocamdată, dacă suntem surprinse stând de vorbă cu
tine, nu ne va fi prea bine. Arată-ne repede pe unde trebuie s-o
luăm, Mark. Trebuie să ne îmbrăcăm în uniformă, ca să fim
văzute de sora şefă.
- în acest caz, o luaţi înapoi pe acest coridor, apoi la stânga,
treceţi de centrala telefonică şi de uşile de sticlă.
- Mulţumesc Mark, sper să ne mai vedem.
- Te caut eu, Edwina.
Pe scări, Paisley m-a întrebat uimită:

- E un prieten de al tău? Nu ne-ai spus nimic E teribil, tipul!
- Am uitat de Mark, pentru că am avut alte probleme la care
sâ mă gândesc, am mărturisit eu.
- Cum să uiţi că îl cunoşti pe Mark Tait?Tatăl lui este cel mai
bun chirurg.
Am ajuns în camere şi ne-am îmbrăcat uniformele. Chui, cu
tenul ei măsliniu, arăta superb.
Deodată, ea m-a privit curioasă.
- Bell, la ce te gândeşti?
M-am gândit că era foarte atentă şi o fină observatoare. Va fi
o asistentă bună, am reflectat.
- Mă gândeam la un prieten, i-am mărturisit, va intra în
rândul clerului.
- Devine preot?
- Nu, predicator.
- Şi nu se poate însura?
M-am concentrat asupra bonetei pe care trebuia să mi-o fixez
cu mai multe ace, ca să nu cadă.
- Ba da, dacă doreşte, desigur.
Chui izbucni în râsul ei cristalin.
- Sunt sigură că va dori, Bell.
Am pornit spre sala de clasă. Eram în întârziere.
- Nu trebuie să uitaţi nici un moment, le spunea sora şefă
celor două care ajunseseră înaintea mea şi a lui Chui, că regula
acestui spital este ca medicul să nu vadă o pacientă decât în
56 HILLARY NEAL
prezenţa asistentei. Veţi schimba şorţurile în fiecare dimineaţă,

apoi vă întoarce în camere şi vă împrospătaţi, după munca grea
pe care o depuneţi încă de cum răsare soarele. Puteţi trimite opt
şorţuri pe săptămână la spălat, două sau trei bonete şi manşete.
Iar acum, aş vrea să văd ce are fiecare prin buzunare.
Celelalte nu aveau decât batistele, eu aveam şi ceasul dăruit
de asistenta şefa de la şcoală. Sora şefă ne-a enum erat lista de
obiecte pe care o asistentă le poate purta în buzunare.
Deodată, se opri:
- Asculţi ce vă spun, soră Bell? Poţi sugera vreo altă piesă de
echipament care n-ar trebui să vă lipsească? Ea zâmbi citind
mesajul scris pe spatele ceasului.
- Spune-Ie şi celorlalte, soră.
" O inimă care nu se împietreşte niciodată... atingere care nu

doare..." presupun că nu multe persoane au asta.
- Totul se poate atinge... soră... şi trebuie să se atingă...dacă

vrei să fii o asistentă bună. Nu este de-ajuns să fii inteligentă sau
bine pregătită, dacă nu ai milă pentru pacient. Ai grijă să obţii tot
ce este scris aici, soră, îmi spuse ea înapoindu-mi ceasul.
Când am ajuns la etajul în care se aflau camerele noastre,
Chui m-a privit lung:
- Va veni să te vadă acest preot?
Am fost luată prin surprindere a doua oară în aceeaşi zi de
perspicacitatea ei.
- John? Nu ştiu...Poate este prea ocupat... Va fi la

Nottingham.
- Cum arată?
Mi-era greu să-l descriu.
- Un om obişnuit, numai că are părul roşu.
- Doar nu încerci să spui că te gândeşti la altul şi nu la Mark
Tait? Bell, nu eşti chiar aşa nevinovată cum pari!
- Nu mai cunosc alt bărbat în afară de ei doi. Ei bine , mai
cunosc unul, dar este prea bătrân să vă intereseze. Mă gândeam
la tata Croft.
- Nu fi aşa de sigură, zise Paisey, mie îmi plac bărbaţii maturi.
Chui îşi aşeză mâna pe braţul meu, observând că eram cam
iritată. Mă împinse spre camera mea, înainte de a apuca să le
răspund celor două.
- Trebuie să înveţi să te controlezi, îmi spuse ea.
Te-ai supărat, nu?
- Nu m-am supărat, doar mi-am pierdut cumpătul. Se pare că
sunt cam obosită.
- Mâine va fi o zi şi mai grea. Noapte bună, Bell. Doar nu eşti
nefericită!
Am scuturat din cap.
- Nu sunt nefericită. Noapte bună, Chui, fii binecuvântată.
Ajunsă în camera mea, n-am p utut să adorm imediat.
Aveam atâtea de gândit! Mi-am amintit că nu sunasem la familia
Croft, să le spun că totul este bine. O voi face mâine la prima oră.
Ceasul cel mare bătu chiar atunci ora douăsprezece şi l-am
58 HILLARY NEAL
perceput ca pe pendula din casa Croft. Mi-am spus atunci că

m-aş fi simţit mai bine dacă aş fi simţit respiraţia regulată a lui
Marnie în încăpere sau pe tata Croft târându-şi picioarele prin
faţa uşii noastre.
Capitolul 5
Primele trei săptămâni ale cursului de pregătire au trecut

repede, chiar în viteză, aşa cum trec stâlpii de telegraf în mersul
trenului. Programul foarte încărcat nu ne lăsa timp să ne gândim
la lumea de afară.
în fiecare dimineaţă, primeam instructajul făcut de sora şefa,
căreia toată lumea îi spunea Tut, apoi directoarea şcolii ne ţinea
cursul de etică sanitară, d u p ă - amiaza ne ocupam de doam na
Smith, pe care o îmbrăcam, o hrăneam şi schimbam scutecele
copilului Smith, sau studiam scheletul lui Jimmy. Serile ni le
petreceam recapitulând ce învăţasem în cursul zilei, iar după ce
terminam, ne adunam într-una din camere să bem ceaiul şi să
mai schimbăm impresiii.
în cea de a treia vineri stăteam pe patul lui Chui şi ne
plângeam una alteia. Testul practic ne cam luase prin
iurprindere.
60 HILLARY NEAL
- Cred că n-o să învăţ niciodată să fac colţurile aşternutului

cum trebuie, ne spuse Paisley. Am două mâini stângi, când
trebuie să fac asta. Dar, de fapt, ce contează? Scopul nostru este
să facem patul să fie confortabil şi nu să transformăm pacientul
într-un pachet de Crăciun.
Morgan îşi dădu ochii peste cap.
- Să-i spui asta lui Tut! Eu am făcut-o. Răspunsul ei a fost că
acest confort fizic despre care spui nu este de-ajuns, că pacientul
trebuie să se şi relaxeze.
Eu n-am auzit ciocănitul în uşă, dar Chui l-a auzit. S-a dat
repede jos din pat şi i-a deschis surorii Tut. Ne simţeam cam
ciudat, aşa cum eram, îmbrăcate în cămăşile de noapte şi în
papuci, cu chipurile strălucind de uleiul de noapte al lui Chui.
Dar lui Tut nu-i păsă. îşi ceru scuze că ne-a deranjat, apoi
ne-a spus să ne aşezăm la loc şi a acceptat să bea ceaiul cu noi.
Ne întrebam ce căuta în camerele noastre la ora aceea; nu
mai venise până atunci. Am îndrăznit:
- Soră, aţi venit pentru rezultatele testului?A fost atât de rău?
Ea a zâmbit şi a pus pe masă ceaşca de ceai.
- Da, pentru testul practic am venit. Dar toate aţi fost foarte
bune. Directoarea şcolii este foarte m ulţum ită de voi.
Paisley bătu din palme:
- Asta înseamnă că de acum înainte vom putea lucra şi în
saloane?
- Da, tocmai asta voiam să vă spun. De mâine după-amiază
veţi merge în saloanele în care nu sunt asistente d e - ajuns.
Sora Bell la salonul şapte, Chui la salonul copiilor, Morgan la trei

$1 Paisley la internări. Foarte bine! exclamă tot ea. Esj.e timpul să
vă retrageţi în camerele voastre. Noapte bună.
Chui închise uşa în urma ei, rezemându-se de ea fericită.
Noi toate o invidiam şi îi făceam cunoscut acest lucru.
Aripa copiilor era locul în care ne doream toate să ajungem.
- Dar ce este salonul şapte? am întrebat eu îngrijorată.
Morgan, ştii cumva?
- Ai avut noroc. Este salonul de chirurgie bărbaţi.
Există acolo nişte indivizi drăguţi în convalescenţă care te vor
ajuta să-i îngrijeşti pe cei grav bolnavi... ştii tu...
Eram uluită.
- Salon de bărbaţi? O, nu!
- Ce găseşti rău în asta? Sora mea spune că bărbaţii sunt
pacienţi mai buni şi mai ascultători decât femeile. Uite, vezi, eu
am fost repartizată la secţia medicală femei. Pariez că sunt acolo
nişte vrăjitoare bătrâne, care se vaită tot timpul. Apoi se ridică,
mai mormăi ceva despre bombele sexy care vor distrage atenţia
bărbaţilor, după care plecă. Am rămas singură cu Chui. I-am spus
şi ei noapte bună, adăugând:
- Ai avut dreptate, tu eşti cea norocoasă.
Ochii ei mari negri se luminară de bucurie.
- Şi când te gândeşti c-am reuşit să trecem de test! Mă simt
atât de eliberată! Nu-i vorbă că mai avem testul de teorie, iar eu
nu cunosc foarte bine limba. Tot mă corectează tot timpul.
62 HILLARY NEAL
- Mi se pare mai important să ştii ce trebuie făcut în caz de

hemoragie, decât să ştii să rosteşti cuvântul corect, am liniştit-o
eu.
Sora de noapte a intrat tocmai atunci.
- S-a dat de mult stingerea, fetelor!
Mă aflam împreună cu Tut în faţa salonului şapte şi eram cam

speriată. Prin uşa de sticlă vedeam cele două rânduri de paturi;
fiecare era corect făcut, cu pătura învelită în cearşaful cu
colţurile îndoite. Arătau foarte îngrijit, dar eram prea agitată ca
sa mă mai pot bucura de acel spectacol.
- Nu are sens să fii nervoasă, copilă, mi-a spus Tut. Stai aici,
s-o găsim pe asistenta şefă de pe etaj. Ne aşteaptă.
Deodată, apăru Mark vorbind şi râzând cu o tânără blondă,
înaltă, în uniformă albastră. A salutat-o pe Tut, iar mie mi-a făcut
cu ochiul, după care a intrat în lift. Ştiu că roşisem până în vârful
urechilor, când Tut a spus:
- Soră Barrett, ţi-o predau pe eleva Bell, care a fost
repartizată să lucreze aici până la ora cinci. N-o lăsa să piardă nici
un moment.
- Foarte bine, Tut, voi avea grijă de ea. Era o tânără înaltă,
despre care nu se putea spune că este frumoasă, dar avea un
zâmbet minunat. După plecarea lui Tut, m-a luat de braţ,

spunându-mi:
- Fetiţo, n-o să ţi se întâmple nimic rău aici. Puneţi manşetele
în dulapul de acolo şi verifică dacă salonul este în regulă pentru
primirea vizitatorilor.
- Este zi de vizită?
- Draga mea, de ce crezi că au asistentele liber sâmbăta seara?
Suntem doar noi două aici, până se întoarce sora Benbow de la
autoclavă.
Mi-am amintit de ea; era o tânără care ne oferise ceai în prima
noastră zi de lucru în spital. Avea un chip posomorât şi gândul
d trebuia să lucrez cu ea nu-mi dădea prea mari speranţe.
Sora Barrett continua să vorbească:
- Verifică dacă paturile şi noptierele sunt curate şi ordonate,
că nu este nimic pe ele. Apoi putem începe pregătirea mesei.
N-ar fi trebuit să-mi fac atâtea probleme.Totul mergea foarte
bine. Bărbatul aflat în prim ul pat îmi zâmbi:
- Bună, frumoaso. Semăna puţin cu tata Croft. Toţi ceilalţi
mi-au zâmbit când am trecut printre ei, sau mi-au făcut semne cu
mâna. Mulţi dintre ei purtau căşti la u re c h i,fiind prea atraşi de
jocul de crichet ca să mai observe că apăruse o asistentă nouă.
în capătul opus al salonului se afla un bărbat, care semăna
teribil cu un conductor de tren. îmi făcu semn, iar eu cu
genunchii trem urând, m-am îndreptat spre el. Nu ştiam la ce mă
puteam aştepta. Dar om ul nu voia nimic. îmi făcu semn cu
ochiul, spunându-mi:
64 HILLARY NEAL
-Eşti prima oară aici, fetiţo? Nu-ţi face griji. Sunt în salonul
ăsta de trei luni. Dacă nu găseşti ceva, vino repede la mine şi-ţi
spun eu unde se află. Bine? Am ridicat privirea şi am văzut
eticheta de la capul patului. Pacientul se num ea GrifFin.
- Mulţumesc, dom nule Griffin, aşa voi face.
- Spune-mi Griff, ca toată lumea de pe aici. Acum bănuiesc că
trebuie să tai pâinea pentru micul dejun.
- Nu ştiţi cam cât ar trebui să tai? l-am întrebat eu.
El a măsurat salonul din priviri.
- Suntem douăzeci şi opt de pacienţi, cred că cele şase pâini
vor fi d e - ajuns.
Mi se părea o cantitate uriaşă de felii pe care trebuia să le ung
cu unt. Iar în casa Croft n-am tăiat pâine niciodată. Oricum, până
a venit Benbow tăiasem mare parte din ea.
- Ar fi trebuit să ştiu, începu să bombăne, dându-şi ochii
peste cap. Ne-au trimis o începătoare. Ce faci aici?
Eu am clipit repede.
- Tai feliile de pâine şi le ung cu unt.
- Asta pot să văd şi singură. Dar de ce ai închis uşa?
Poate pacienţii strigă după ceva şi tu nu auzi. Nici nu ştii c-au
început să vină vizitatorii. La patul lui Griffin sunt deja patru.
Pe doi i-am trimis la plimbare.
- îmi pare rău, soră, nu m-am gândit...
- Ştiu că nu te-ai gândit, mă maimuţări Benbow. Voi, bobocii,
n-o faceţi niciodată.
Ar fi fost bine să-i amintesc chiar atunci că nu de mult şi ea

fusese boboc, dar nu era "strategic" Am întrebat-o:
- Ce mai este de făcut, soră?
Ea abia aştepta să-şi exercite autoritatea asupra unui biet
boboc şi se folosi din plin de acest m om ent pentru a-mi da o
serie de ordine.
- Adună buchetele de flori şi ouăle şi tot ce-au mai risipit
vizitatorii prin salon. O, când văd ce dezordine au lăsat în urmă,
nu pot să nu mă întreb ce mizerie o fi prin casele lor. Dacă vreun
pacient cere s-o vadă pe sora şefă, spune-i că urmează să vină în
câteva minute. Iar acum o să sun la sonerie pentru că este timpul
să plece toţi. Au stat destul. îşi suflecă mânecile şi începu să sune
din clopoţelul de alamă, aflat chiar deasupra radiatorului.
Nu era un început prea bun, mi-am spus.
Dar când am ajuns la patul lui Griffin, cu braţul plin de flori
şi câteva pungi de ouă, el mi-a zâmbit:
- Te-a alergat vrăjitoarea de Benbow, nu? N-o lua în seamă,
fetiţo. Ce faci cu astea?
Am ridicat neajutorată din umeri.
- Nu am nici cea mai vagă idee ce aş putea face. Am sperat
că-mi veţi spune.
- Florile merg în cănile din baie până va avea cineva timp să
le aranjeze în vaze. Ouăle şi restul mâncării merg la frigider.
- Am înţeles, am spus eu. Vă mulţumesc.
Sora Barrett discuta cu un grup de vizitatori pe hol când eu
duceam pachetele cu mâncare spre bucătărie. Am observat că în
66 HILLARY NEAL
frigider se aflau suporturi speciale pentru ouă aşa că le-am

aranjat cum mi s-a părut mai bine. M-am amuzat chiar,
aşezându-le după culoare: la început cele albe, apoi cele
maronii, amintindu-mi cum mă necăjea John . M-am întrebat
dacă era pregătit să se ducă la colegiul Patţon şi dacă ar fi trebuit
să-l văd înainte de plecare. Visam cu ochii deschişi, când a intrat
sora Barrett.
- Aranjează căruciorul, să servim ceaiul, soră. Au plecat toţi
vizitatorii de acum. Nu există diete speciale în acest salon.
Mă privi lung, spunându-mi:
- Uite, o să tai eu prăjitura cu fructe în locul tău.
Sora Benbow a strâns florile şi pachetele?
- Nu, soră, eu le-am strâns.
Ea s-a dus spre dulap.
- Bine că au adus multe ouă. Dar am uitat să-ţi spun că
trebuie să scrii numele pe pachetele de mâncare şi pe pungile cu
ouă. Pacienţii sunt foarte mofturoşi. Unora li se aduc ouă de la
propriile lor găini şi le cer exact pe acelea.
- îmi pare rău.
- Nu-i nimic, soră. Să ştii pentru viitor. Unii vor ouă albe, alţii
doar maro.
- Dar este dovedit că unele sunt mai bune ca altele? am
întrebat-o.
Ea a început să râdă; părea mult mai tânără când râdea.
- Nu, cred că este doar un efect psihologic. Culoarea cred că
le măreşte apetitul, atât. Probabil cei care vor ouă maro s-au
săturat de albul caracteristic al spitalului. Cât despre cei care le

preferă pe cele albe, nu ştiu ce să spun.
A reînceput să taie cu gesturi sigure prăjitura cu fructe, aşa
cum am văzut-o de multe ori pe mama Croft făcând. Asta mi-a
amintit de altceva.
- Le-am putea pune nişte sos de afine, am sugerat eu.
- E o idee bună, să ştii. De ce nu mi-o fi venit mie? O s-o
întreb pe sora şefă dacă putem face asta vinerea viitoare. Sau ar
fi bine s-o pui în cutia de sugestii. Dar unde este sora Benbow?
La scurt timp, Benbow îşi făcu apariţia cu cănile mari de ceai,
pe care le aşeză pe cărucior şi fără o vorbă, începu să împartă
ceaiul. Eu am însoţit-o, servindu-i pe bolnavi cu gem. N-a spus
nimic până am terminat de servit , dar apoi a ridicat ochii în
tavan spunând:
- Nu ştiu ce vrei să pui în cutia de sugestii, dar iniţiativele
bobocilor nu prea au şanse. Iar asistenta şefă le-ar putea lua
chiar drept impertinenţă.
Pentru că nu-mi venea nici o idee de ce ar fi trebuit să-i
răspund, m-am uitat la ceas şi i-am spus:
- Mai este ceva de făcut? Este trecut de patru, paturile sunt
aranjate... aici m-am oprit.
- Ce este? m-a întrebat ea.
- N-am scris num ele pe buchetele de flori.
- Ar fi trebuit să-mi imaginez că, măcar din bun-simţ te-ai
gândit că vor fi probleme. Fiecare pacient va spune că trandafirii
roşii sunt ai lui... Benbow bodogăni aşa o vreme, predicând
68 HILLARY NEAL
despre lenea bobocilor,lipsa lor de îndem ânare şi altele... Dar în

salon am observat că în timp ce ea predica încontinuu, pacienţii
îmi zâmbeau cu înţelegere. Nici unul nu va şti vreodată ce mult
bine mi-a făcut încurajarea lor.
După ceai, ne-am întins pe patul lui Morgan, să schimbăm

impresii. Cu câteva zile în urmă, ne făcusem planuri să mergem
să sărbătorim victoria, dar acum am realizat că eram prea obosite
pentru asta, aşa că am renunţat. Ne dureau picioarele. Paisley se
lamena cel mai tare:
- Mi-am închipuit că va fi greu, dar a întrecut orice aşteptare.
Accidente. Sinucideri. Poliţie. Femei cu copii care se înecaseră cu
diferite obiecte şi nu mai puteau respira. Iar eu care n-am văzut
o traheotom ie...
Morgan râdea de ea.
- Eu am curăţat şi sterilizat echipam ente toată d u p ă -
amiaza. Probabil am şi făcut dermatită ocupaţională de acum.
Chui era fericită. Copiii ei, cum le spunea, fuseseră toţi foarte
drăguţi.
Morgan mai avea de povestit:
- Femeile sunt paciente imposibile. Te lasă să treci de ele,
apoi când ai ajuns la celălalt capăt al salonului, încep să urle:
soră, soră.. Tu vii în fugă, iar când ajungi la patul ei îţi spune:
"vrei să-mi pui mâine o scrisoare la poştă?" Cred că e de o mie
de ori mai bine la salonul bărbaţilor!
Tocmai voiam să încep să povestesc şi eu când o asistentă
bătu la uşă.
- Soră, eşti căutată la telefon. Un domn..
Era John.
Am exclamat uimită:
-Mi s-a spus că sunt căutată de un dom n, dar nu mi-am
închipuit cine ar putea fi acela!
- Da, presupun că nu este un titlu pe care să-l merit.
- Oh, John, mă bucur aşa de mult că ai sunat! Cu câteva
minute în urmă, erăm complet epuizată dar acum...am fost de
serviciu la un salon toată d u p ă - amiaza.
- în acest caz, nu cred că vrei să vii la plimbare.
- Cu tine? Cine m-ar putea opri? M-am uitat la ceas; era
aproape şase şi Tut ne spusese că putem sta până la zece.
Sigur că vin!
Chui ieşea din camera ei îmbrăcată cu haina tocmai când

închideam uşa. A fost surprinsă să mă vadă.
70 HILLARY NEAL
- Parcă spuneai că eşti prea obosită ca să mai ieşi. Bell, ce

zici, mergem împreună undeva?
I-am explicat unde mă duceam.
- Dar ai putea să vii şi tu. Sunt sigură că pe John nu-1 va
deranja.
- Vorbeşti despre preot?
- Da, despre el.
- Atunci... nu pot veni. Ce i-ai putea spune? Vom ieşi
îm preună în altă seară, fără el.
- Bine, Chui, aşa vom face, am zis eu. Vor mai fi ocazii.
Chui a pornit spre scara care ducea la ieşire, unde mă aştepta
John. I-am văzut claia de păr roşu de acolo de unde mă aflam.
Am rămas câteva clipe privindu-1, pentru că-1 găseam foarte
schimbat. Părea matur, mai slab şi palid. Apoi am realizat din ce
motiv.
- Este un costum nou, John? Foarte elegant.
El a încuviinţat.
- Cred că este cam sobru pentru mine. Dar trebuia să am un
astfel de costum, având în vedere meseria pe care mi-am ales-o.
I-am spus:
- Dar de ce trebuie preotul să arate sobru? De aceea, mulţi
oameni au reţineri în faţa religiei.
- Aşa crezi? Aşa crezi Tiny? mă întrebă el prinzându-mă de braţ.
- Poate nu în totalitate, numai că unele servicii sunt atât de
deprimante.
- Poate solemne, nu deprimante. Este o diferenţă.
- Care este diferenţa, Jahn?

Ne-am plimbat la braţ prin parc, iar el mi-a explicat diferenţa.
Nu cred că am ascultat cum se cuvine spusele lui.
Mi-era de-ajuns să fiu cu el, să nu mă mai simt singură în lumea
asta ciudată. Dacă nu mai eram în familia Croft, măcar ne aveam
unul pe celălalt.
Când s-a lăsat întunericul şi s-au aprins luminile, străzile din
jurul parcului s-au luminat dintr-o dată, scăldate într-o lumină
gălbuie. Ne-am aşezat pe o bancă la marginea lacului, iar el m-a
prins după umeri.
-T in y ...
- Da, John.
- Ar putea să treacă o lună sau chiar mai m ult până ne vom
revedea. Ştii... seminarul...
- Da, ştiu. Simţeam răcoarea serii. Poate dacă ne-am întâlni
pe un teren neutru, să zicem?
- Care să fie acela? Ashby? John m-a tras mai aproape de el.
Da, poate vom reuşi, dacă şi tu vrei asta.
- Sigur că vreau, nu ne putem pierde aşa.
- Nu ieşi cu altcineva?
- Cu cine, de exemplu?
A fost o întrebare stupidă.
- Te referi al Mark Tait?
M-am înfuriat.
- Cum poţi gândi o astfel de enormitate? Sunt boboc şi nici
nu avem voie să ieşim cu rezidenţii.
72 HILLARY NEAL
- Bine, Tiny, nu te supăra. Las totul în seama ta. Ne vedem

dacă doreşti. Iar dacă nu... voi înţelege că...Tiny...a trecut atâta
vreme de când am făcut asta prima oară...John mi-a întors capul
spre el şi m-a sărutat de câteva ori. Dacă n-aş fi fost în criză de
timp, poate că am fi rămas acolo sărutându-ne mai mult timp.
Dar m-am ridicat repede.
- John, trebuie să plec.
- Aşa de repede? Foarte bine, dacă nu vrei să încâlci regulile
impuse unui boboc al şcolii de asistente medicale.
- Vorbeşti parcă ai fi la confesiune. M-am întors spre poartă,
dar el voia să mă reţină. Nu ştiu dacă ne penalizează cumva dacă
greşim, poate ne dau afară pur şi simplu. Oricum, nu vreau să
aflu ce mi se poate întâmpla. Să mergem.
Am pornit din nou, mână în mână. Când ne-am apropiat de
intrarea spitalului, ceasul de la intrare tocmai bătea ora zece.
John m-a mai sărutat o dată, apoi am intrat. în hol, unde un grup
de rezidenţi stătea de vorbă, unul exclamă:
- Puteam să jur că este Ginny Harting a noastră!
Când am intrat în cameră, am găsit-o pe Chui facându-mi patul.
- J u r c-o să-mi vopsesc părul într-o zi! am exclamat eu iritată.
Este cel puţin a treia oară că sunt confundată cu ...
- Cu cineva pentru care ai o antipatie evidentă?
- Ce perspicace eşti, Chui! am exclamat.
Ea a început să râdă.
- Dacă ar fi fost cineva care-ţi plăcea, n-ai mai fi fost aşa de
furioasă! Cum a fost plimbarea?
- Chui, mă dor picioarele îngrozitor.

-A c e st John... nu te-a dus nicăieri... la masă?
- Nu, nu-şi poate perm ite, dar mi-a făcut mare plăcere să-l
revăd. Am făcut şcoala împreună.
Curând, am expediat-o pe Chui din camera mea, pentru că
simţeam nevoia să plâng de dragul vremurilor trecute. Chui nu
m-ar fi înţeles, sau poate n-aş fi ştiut eu să-i explic cum
trebuie...Chui fusese crescută să nu-şi dezvăluie niciodată
sentimentele în public, decât pe cele de admiraţie şi respect.
Tut ne-a spus că duminică vom fi libere, imediat ce term inam

de făcut ordine în camerele noastre. Dacă nu plecam nicăieri,
puteam asista la slujba de la capelă de la ora unsprezece,
împreună cu pacienţii. Ştiam că Morgan şi Paisley plănuiau să
plece devreme, să petreacă ziua cu familia lui Morgan.
Ea şi Chui rămăseseră să doarm ă până târziu.
Pe la ora zece am intrat în cameră la Chui, să văd dacă s-a
trezit, şi am găsit-o îmbrăcându-se. M-am aşezat pe patul ei şi am
început dintr-o dată să-i vorbesc despre casa în care am crescut.
Deodată, mi-a venit o idee şi i-am spus:
- Chui, eu mă duc astăzi acasă. Ai vrea să vii cu mine?
74 HILLARY NEAL
Ea se opri din perierea părului ei lung şi negru, şi se întoarse

cu faţa spre mine.
- Ai vrea să merg?
- Sigur că da; de asta te-am invitat.
- Mi-ar plăcea foarte mult. Credeam că voi fi singură astăzi.
- Bine, ai cinci minute ca să te pregăteşti. îmbracă acel
costum minunat al tău, care-ţi stă foarte bine. Cheongsam, sau
cum îi spui. Băieţii se vor bucura să vadă ceva exotic.
Chui arăta superb în costumul acela de mătase albă cu pielea
ei măslinie şi ochii mari negri.
- Tata Croft se va îndrăgosti de tine, am asigurat-o.
Dar lucrurile n-au stat aşa cum am gândit. Băieţii erau plecaţi
cu tata Croft, iar singurul care nu-şi putea lua ochii de la Chui
era chiar John.
- Ghici cine a venit, Edwina, ne-a spus mama Croft,
conducându-ne în salon. Sau ai ştiut?
John, care o văzuse pe Chui, nu-şi mai Iau ochii de la ea, deşi
vorbea cu mama Croft. La ora trei, a invitat-o la plimbare.
Tata Croft, care venise între timp, şi-a aprins pipa, spunându-mi:
- Ar fi trebuit să-i însoţeşti, draga mea.
- Adevărat? Am oftat. Poate ai dreptate, tată Croft.
- Este o fată foarte frumoasă. Nu ai de gând să-l împărţi pe
John cu ea, nu?
- Dar John nu este a meu ca să-l îm part, am îndrăznit eu.
Suntem doar...
SUB ACELAŞI ACOPERIŞ 75'
- Doar buni prieteni? Nu-ţi face probleme; John este un băiat

prea devotat ca să se lase forat de un chip frumos.
- Tată Croft, lucrurile nu stau chiar aşa. Chui nu este doar o
femeie frumoasă. Dar oricum, John nu este al meu.
- Ţi-ar plăcea să fie?
- Nu ştiu... nu ştiu...Când sunt cu el îl simt ca al meu, dar
când nu mai suntem aproape ... nu ştiu...
- Ai mult de învăţat, Edwina, vei mai cunoaşte mulţi tineri
înainte de a te stabili la vreunul.
- Nu prea mulţi, draga mea, interveni mama Croft.
M-am întors spre ea.
- Mamă, spune-mi odată pentru totdeauna, ce legătură este
între mine şi Ginny Harting?
Le văd şi acum chipurile speriate. Nici unul n-a spus nimic,
s-au privit lung, aşa cum făceau când răm âneau perplecşi, apoi
tata a spus:
- Fetiţo, nu avem de unde să ştim.
- Dar mama ei cred că ştie; aşa este, tată?
Tata Croft scutură din cap.
- Tocmai asta este, fetiţo, nu are de unde să ştie. Virginia nu
este fiica ei, a adoptat-o de la casa de copii Bailey. Poate ar fi
trebuit să-ţi spunem.
- Virginia ştie?
- Da, ştie. Şi-i displace teribil.
- l-ar mie mi-a strigat în faţă că sunt orfană! Doar şi ea este la
fel!
76 HILLARY NEAL
Mama Croft duse degetul la gură:

- Linişte, s-au întors ceilalţi.
M-am întors cu spatele spre ei şi fără a mai ţine seama de
prezenţa lui John şi a lui Chui, am început să strig:
- O urăsc! O, cât o urăsc!
Capitolul 6
Nu trecu mai mult de o lună până când Chui îmi mărturisi.

Şl asta pentru că am forţat-o s-o facă. Am prins-o într-o cameră
cu aparatură şi am încuiat uşa.
- Indiferent ce aş fi făcut, Chui, îmi cer scuze. Dar nu mai
putem continua aşa.
- Este adevărat că nu mai putem . Chui, care resimţea foarte
puternic frigul, îşi frecă mâinile, aşa cum facea ori de câte ori
simţea că îngheaţă. Ce pot spune?
- Ai putea să-mi spui măcar de ce aţi dat bir cu fugiţii. Nu vă
Stă în caracter nici unuia. Uite, foarte bine, pot să înţeleg că între
tine şi John a existat o atracţie fizică. Chui vru să mă întrerupă,
dar eu nu m-am lăsat fără să term in ce începusem. Foarte bine.
Nu mă bucur de asta, d ar cel puţin pot să înţeleg. Ceea ce nu pot
înţelege, este cum aţi şters-o amândoi fără măcar să vă luaţi
răm as- bun de la familia Croft. Mai ales tu!
78 HILLARY NEAL
Nu te recunosc! Mă doare teribil.

- Am scris să-mi cer scuze familiei Croft. Ştiu că m-am
comportat execrabil. Şi John le-a scris şi...
- A, aşadar, ai ţinut legătura cu el? Nu mi-aş fi imaginat!
- Da, am păstrat legătura cu el, este adevărat. Dar, Bell, n-a
fost cum îţi închipui tu! A fost.... ce puteam face? Ne-am plimbat
prin grădină, a fost foarte plăcut şi...ne-am întors acasă şi... vocea
îi pieri, desfăcu sticla cu apă minerală pe care o avea în mână,
apoi lăsă să iasă bulele de gaz.
- Şi? am insistat eu.
Pe moment, Chui îşi pierduse controlul de sine. Se întoarse.
Şi ce? De ce mă tot întrebi? Tu ai vrut să ştii, dacă stau să mă
gândesc. Parcă te auzeam; strigai cât te ţinea gura. Erai furioasă,
rănită în amorul propriu. Iar când am intrat, toţi trei v-aţi oprit,
privindu-ne acuzator. Toţi aţi lăsat mult prea evident să se vadă
că v-am dezamăgit. Eu nu mai puteam rămâne. Cât despre John,
nici nu vreau să-mi închiupui ce gândea. A venit după mine, asta
a fost. Chui se întoarse spre mine şi am văzut că ochii îi erau
scăldaţi în lacrimi. Atâta vreau să ştii, că n-am vrut să te rănesc...
Eram uluită.
- Tu ai crezut că., tu şi John aţi crezut că am fost supărată pe
voi? Pentru că v-aţi plimbat îm preună prin grădină? O, Chui!
Nu te-am acuzat nici o clipă pentru asta.
Chui se întoarse nedum erită spre mine.
- N-a fost aşa? Dar te-am auzit, te-am văzut... erai foarte
afectată... nu aveai alt motiv...Ai spus chiar" o urăsc"
I-am explicat despre Ginny Harting. Despre rochia bleu de

seară, incidentul cu maşina şi altele...
*
- Acum înţelegi, Chui?
- Da, înţeleg. Ea încercă să-mi zâmbească şi m ă atinse uşor pe
braţ. Ai iertat-o?
- N-o s-o iert niciodată, Chui!
- Nu este bine, nici creştineşte, Bell. Poate şi ea este
nefericită. Ar trebui să fie! Are totul!
- Chiar are?
- Nu. Privirea lui Chui avea un efect straniu asupra mea.
Nu. Poate că nu are. Dar oricum ar fi, are mai m ult decât mine.
- Da, dar tu ceri mai puţin de la viaţă, poate.
- Chui, am putea fi surori. Nu vezi? Semănăm atât de mult!
- Nu asta ţi-ai dorit?
Am sărutat-o. Cred că era poate a cincea persoană din viaţa mea
pe care am sărutat-o. Avea obrazul rece şi mirosea a ceva, o mirodenie.
- Bell, suntem din nou prietene?
Tocmai voiam să spun da din toată inima, când m i- am mai
amintit ceva.
Chui, ar mai fi un lucru. Mi-ai spus că ai ţinut legătura cu
John... ei bine, eu n-am mai aflat nimic de la el.
Chui obişnuia să râdă ca un clopoţel, cu m ultă muzicalitate,
foarte melodios.
- Bell, John mi-a scris cu un singur scop. Mi-a cerut să-ţi dau
adresa lui completă din Nottingham, ca să-i scrii. O am în camera
mea, pe masă.
80 HILLARY NEAL
Deodată, nu m-am mai gândit la John.

- Mark Tait! am exclamat.
- Ce este cu el, Bell?
- Grupa sangvină. El ar putea...
Ea scutură din cap.
- Nu cred că ar fi o idee bună. Dar oricum, trebuia să găsesc
pe cineva care să mă ajute. Spitalul East Bromwhich trebuia să
aibă specialişti care să mă ajute.
în ultima sâmbătă a cursului pregătitor urma să susţinem

exam enul scris la anatom ie, fiziologie, igienă şi diete.
Mi-am amintit foarte bine tot ce trebuia să ştiu pentru acest
examen, cum altfel, căci Tut ne urmărise pas cu pas şi nu am fi
avut cum să ne scape vreun subiect. Dar acum în mintea mea era
o confuzie generală. îmi aminteam frânturi din vizita pe care o
făcusem în tot spitalul şi unităţile adiacente , cum ar fi ferma de
vaci, sau sistemul de ventilaţie al spitalului. Mi-am luat cartea cu
mine în parc.
Tocmai mă uitam pe o diagramă din care nu înţelegeam prea
mare lucru, când cineva mi-a acoperit ochii cu palmele.
Am pipăit încheietura acelei mâini puternice, mi s-a părut că
recunosc ceasul lui Mark, şi am spus:
- Mark, eşti tu?

- Ce fată isteaţă! a exclamat el, aşezându-se lângă mine pe
«ft
bancă. Dar ce cauţi aici?

- învăţam la igienă. Am examen mâine şi mă simt cam
nepregătită; manualul nu mă prea ajută, insistă prea mult pe
ventilaţie.
- Ştii ce trebuie să ţii minte din toate prostiile pe care te
obligă să le înveţi acum? Iniţialele însem nând aer curat,
curăţenie, mişcare, hrană bună, haine curate şi somn. Restul nu
contează...
- Ceea ce-mi spui îmi măreşte starea de confuzie, i-am spus
eu, pentru că am încercat să clasific totul sub alte criterii: apa,
aer, hrană, deşeuri.
- Este cam acelaşi lucru...mai bine am ieşi la o plimbare.
Oricum, învăţatul în ajun nu face decât să te ducă la şi mai multă
confuzie.
- Bine, dar numai pentru o oră, pentru că mai am multe de
făcut. Şi trebuie să-mi spăl părul.
Mark îşi trecu o mână prin părul meu lung.
- Nu pare murdar, dar tu ştii mai bine. Unde vrei să te duc?
- într-un parc, la un bazin.
- Foarte bine; ştii că am ceva să-ţi arăt? Este vorba despre o
maşină nouă. Dar iat-o, este chiar acolo, zise el, arătându-mi un
ultim tip de autoturism.
- O, Mark, am exclamat eu. Costă o avere!
82 HILLARY NEAL
- Dar tata şi-o poate permite.

Am urcat în limuzina lui Mark şi am pornit spre parcul
Sutton. Numai pe drum am realizat că la ora aceea, oficial porţile
erau închise. Ne puteam strecura însă pe la intrările care
rămâneau deschise, cele de la Keppers sau Blackroot.
- Ai fost vreodată acolo? mă întrebă Mark.
- La Keppers am fost când am venit aici. La Blackroot însă,
n-am ajuns.
Mark mă luă după umeri, strângându-mă aproape de el.
- Se vede că n-ai fost nicăieri cât ai stat la vechea Bastilie,
draga mea.
- Nu sunt prea umblată, Mark, este adevărat.
Când am ajuns la barajul de Blackroot, Mark m-a invitat să mă
aşez pe o stâncă. Luna arunca o dungă albă peste apa întunecată
şi nu se auzea decât vântul care bătea prin frunze. Nu era deloc
m omentul potrivit, dar am îndrăznit:
- Mark, aş vrea să-ţi pun o întrebare. Grupele de sânge...
Ai putea...
- Dumnezeule, chiar şi aici trebuie să discutăm problem e de
genul acesta? Mă trase şi mai aproape. Priveşte-mă, Edwina!
îmi întoarse cu blândeţe faţa spre el. Oricum nici eu nu mi-aş fi
dorit să scap şi chiar dacă aşa ar fi fost nu aveam nici o şansă.
Ne-am sărutat, plutind câteva clipe între briza blândă, curgerea
continuă a apei, foşnetul frunzelor şi inima care-mi bătea
cumplit de repede.
M-am luptat cu mine însămi ca să mă desprind din braţele lui:
- Mark, te rog, nu pot respira... acum e mai bine, am spus

după ce m-a eliberat. Dar ce oră este? *
- Aş vrea să te mint în privinţa asta, draga mea, dar n-o pot
face. E timpul să plecăm. Dar nu înainte de a te mai săruta o
dată.
De data asta, am deţinut controlul. A fost un sărut rapid, dar
profund. N-a semănat cu săruturile lui John. Mi-am amintit că
încă nu-mi răspunsese la scrisoare. Trecuseră două săptămâni de
când îi scrisesem. Poate nu-mi va răspunde niciodată.
Voi încerca să nu mă mai întreb dacă o va face sau nu.
Mergând alături de Mark, am încercat din nou:
- Dacă tot vorbeam despre grupele de sânge...
- Chiar vorbeam, Edwina? Mark râdea degajat. Nu mi-am dat
seama...
- Mă întrebam de ce nu ni le-au făcut în spital...
-Nu? Grupele noastre sunt scrise pe fişele personale pe care
le poate consulta oricine. Personalul spitalului, asistentele,
Studenţii, clericii, secretarele şi altele. Este o măsură de bun
augur dacă este nevoie de sânge pentru vreo urgenţă.
- Aşa este, am confirmat eu. Poate ni le vor face şi nouă, o
dată ce vom fi confirmate ca făcând parte din personalul
spitalului. Vom primi rezultatul final vineri.
- Spune-mi, Edwina, cum te înţelegi cu asistenta Barrett?
- îmi place.
- Da, nu e o femeie rea.
Mark se opri brusc şi privi îngrijorat în jur.
84 HILLARY NEAL
- O, dar unde este maşina mea? A dispărut fără urmă! Mă duc

să discut cu tipul de acolo, poate a văzut ceva...
feu am început să plâng.
- O, Mark, maşina ta de lux?
- Nu-ţi face probleme. Era asigurată.
Nu înţelegeam cum putea fi atât de liniştit. Pentru mine, o
ignorantă, era un dezastru. Maşina aceea costa la fel de mult ca
o casă. Apoi am început să-mi fac problem e cum voi ajunge
înapoi la spital:
- Mark, va trebui să găsesc un autobuz să mă întorc.
Mark mă prinse din nou după umeri.
- Nu-ţi mai face atâtea probleme, draga mea. îi voi spune
acelui individ să sune să vină un taxi. N-o să întârzii.
Mark avea puterea de a face ca totul să pară atât de simplu!
Cu toate acestea, lucrurile n-au mers aşa de simplu, pentru că a
trebuit să aşteptăm cam douăzeci de minte să apară un taxi.
Era unsprezece când am ajuns şi a trebuit să sun ca să mi se
deschidă la intrarea din spate. Sora care mi-a deschis, m-a privit
încruntată.
- Soră Bell, nu-ţi dai seama că ai întârziat o oră! O oră
întreagă!
- îmi pare rău, soră. Maşina prieteneului meu a fost furată şi...
- De-ajuns! Nu vreau să mai aud astfel de versiuni! Am auzit
atâtea de-a lungul timpului.
- Dar acesta este adevărul, soră! Maşina lui Mark Tait a fost
furată, am venit cu un taxi.
\ SUB ACELAŞI ACOPERIŞ________________ ________________ 85
Femeia făcu o grimasă. De parcă ştiuse tot timpul că spun

adevărul.
*
- Bine, soră, acum du-te la culcare. Să nu se mai repede,

pentru că te va pedepsi asistenta şefă.
- Da, soră. Vă mulţumesc.
Când pusesem deja piciorul pe prima treaptă a scării, ea se
întoarse şi mă întrebă:
- Cât de prietenă eşti cu sora Chui?
- Destul de bună. O cunosc destul de bine, aş putea spune.
Dar de ce mă întrebaţi, soră?
- A fost doar o întrebare. Nu pare o singuratică, oricum.
Noapte bună, soră.
M-am întrebat de zeci de ori de ce mi-o fi pus acea întrebare,
dar am adormit imediat, fără să mai găsesc răspunsul.
Am ajuns la timp la micul dejun ca să mai prind o felie de

pâine cu unt, apoi ne-am dus direct în clasă, la examen. Doar pe
la ora prânzului, Tut ne-a permis să facem o pauză pentru cafea.
Atunci, Morgan m-a întrebat:
- Unde ai fost aseară? E adevărat că ai ieşit cu fiul lui Tarzan?
- Vorbeşti de Mark Tait? De unde ai aflat?
- îţi aminteşti că am o soră?
86 HILLARY NEAL
M-am uitat în jur. Chui şi Paisley discutau o chestiune de

fiziologie.
- A avut dreptate Morgan. Numai că...
Morgan făcu ochii mari.
- Nu este nici o problemă, Bell. Doar că acum am libertatea
de a-ţi spune ceva; iubitul tău a scos-o pe Chui la plimbare în
timp ce tu... Părea că a venit pentru tine, dar...
- Da, ştiu despre asta, i-am răspuns cu tot calmul de care
eram capabilă. Cu toate astea, nu puteam uita felul în care o
privea John, acasă la familia Croft.
După aceea, n-am mai putut discuta cu Chui decât când am
rămas între patru ochi.
După ce a adunat lucrările noastre, Tut ne-a spus:
- Iar acum, vă puteţi duce în saloanele la care aţi fost
repartizate. Ziua de duminică este liberă pentru voi, aşa că acelea
care vor să iasă în seara asta, o vor putea face cu condiţia să
semneze în caietul de la ieşire şi să lase adresa la care pot fi
găsite. Să nu vă temeţi că veţi fi căutate. Nu, acum, nu. Dar în
viitor, când unele vor ajunge asistente la blocul operator, de
pildă, va fi foarte im portant pentru vieţile pacienţilor să fiţi găsite
imediat. Luni dimineaţa, acelea dintre voi ale căror lucrări vor fi
considerate satisfăcătoare, vor merge în biroul asistentei şefe, ca
să semneze contractul pe trei ani. Atunci veţi fi repartizate la
nişte saloane în care veţi răm âne până la începutul lui
decembrie. Este clar?
Noi am încuviinţat.
SUB ACEjLAŞI ACOPERIŞ 87
- Foarte bine. în acest caz, vă rog să vă reluaţi posturile de la

saloane. «
Am tras-o deoparte pe Chui, pe care aş fi vrut s-o întreb pe
un ton normal dacă are vreo veste de la John. Dar vorbele parcă
refuzau să se articuleze. M-am trezit că în loc s-o întreb despre
el, i-am spus:
- Dacă te duci la salonul tău, caută-1 pe Griff. De fapt,
dom nul Griffin. Stă în ultimul pat.
Ea a încuviinţat.
- Da, domnul Griffin, am înţeles.
- Este internat de mult timp acolo, ştie tot ce se face.
Transmite-i salutările mele.
Ea îmi zâmbi cu căldură, ca de obicei.
- O voi face. Mulţumesc, Bell. Şi fugi după celelalte.
Am fost primită destul de bine la noul meu salon. Imediat ce
am ajuns, m-am şi apucat de treabă, în tăcere. Deodată, s-a auzit
sirena ambulanţei, care a apărut imediat la intrare.
- Trebuie să mergem, s-a lamentat una din asistente. Ia un
cearşaf curat şi pune-1 pe targă, Bell. Sunt acolo în dulapul acela,
în partea de jos. Vin şi eu imediat. Trebuie să ne mişcăm repede.
Dar când oamenii de pe ambulanţa apăruseră cu Larga, ea
încă nu venise după mine.
- Unde intrăm, soră? m-a întrebat unul din ei.
- La unu, i-am răspuns fără să şovăi. Ce fel de accident este?
- De circulaţie. A fost lovit şi abandonat. Omul are hemoragk
internă, se pare. A fost lovit serios.
88 HILLARY NEAL
Am privit chipul acela livid cu buzele crăpate, albite.

Hemoragie, mi-am spus. Ruptură de splină. Asta înseamnă stare
de şoc, m-am gândit imediat. Ce trebuie să fac în această situaţie?
Căldură, mi-am amintit numaidecât. Am adus câteva pături şi am
um plut o buiotă cu apă caldă.
- N-o să ai nevoie de astea, soră, a spus Farrow din spatele
meu. la pătura electrică din dulapul aflat în spatele tău. Este mai
eficientă. Ea începu să verifice pulsul omului şi respiraţia, după
ce află ce fel de accident suferise. Se încruntă în timp ce făcea
toate astea.
- Sună la miss Harting, te rog. Telefonul este imediat cum
ieşi din cabină.
Când am auzit vocea rece a Virginiei Harting, i-am spus fără
nici o introducere:
- Sunteţi aşteptată la urgenţe.
Ea păru plictisită.
- Ce este? Nu-mi poţi spune?
- Un accident. Ruptură de splină, cred.
- Dacă ai pus deja diagnosticul, pentru ce mai ai nevoie de
mine? Eşti sora Farrow, nu?
- Nu, miss Harting. Sora Farrow spunea că...
Mi-a trântit receptorul fără să-mi răspundă şi după două
m inute i-am auzit tocurile înalte pe coridor venind dinspre zona
rezidenţilor. S-a îndreptat spre rănit, fară să se uite la noi.
- Pulsul este slab, a murmurat.
Farrow a încuviinţat.
- Nici n-am putut să-l număr.

Virginia a dat păturile la o parte, trecându-şi mâna peste
abdomenul omului, muşcându-şi buzele.
- Salonul şapte să fie pregătit pentru transfuzie. îl însoţesc.
Ce a dat peste el? Un tanc? Uitaţi-vă la abdomenul lui!
- O maşină sport. Farrow frecă lobul urechii rănitului şi-i luă
puţin sânge. Abia atunci mi-am amintit de maşina lui Mark.
Am privit-o lung pe Virginia. Se tunsese şi semăna cu mine
mai mult ca oricând. Mi-a întins eprubetele în care se aflau
probele de sânge luate de Farrow, fără să mă privească măcar.
- Le duci imediat la laborator, a mormăit. Apoi, văzând că eu
am ezitat o clipă, a spus: ce mai stai? Grăbeşte-te! Abia atunci
m-a privit.
Farrow m-a privit şi ea, apoi a pufnit în râs.
- Ce ciudat, Bell! De cum te-am văzut mi-am dat seama că-mi
aminteşti de cineva. Tu şi miss Harting parcă aţi fi gemene.
- Poate chiar suntem, nu? a intervenit Ginny Harting. Dar te
asigur că nu este aşa! îi fac o doză de morfină chiar aici. Sună la
salonul 7, iar tu, du-te imediat cu sângele. Ai auzit?
Desigur, m-am grăbit să execut ordinul.
Pe drum , am dat peste sora Morgan.
- Ce ai acolo? Hemoragie sau arsură?
- Hemoragie, soră.
- Nu este ceva neobişnuit aici. Dar dacă te duci la laborator,
te rog să-ţi pui manşetele. Nu alerga fără ele prin tot spitalul.
90 HILLARY NEAL
M-am întors cam fără convingere, mi-am pus manşetele şi am

alergat spre laborator. Nu fusesem niciodată acolo. Tut nu ne
prezentase acest loc, probabil uitase, sau nu-1 considerase foarte
im portant pentru educaţia noastră, parţial poate pentru că era în
acelaşi corp de clădire cu morga. Sau poate pentru că atunci
când am trecut pe lângă acest corp ploua cu găleata. Am intrat
însă cu toată convingerea.
- Intră şi închide uşa! a strigat cineva. Tehnicianul de serviciu
se afla în faţa microscopului, cu spatele spre mine. Purta o
jachetă scurtă, diferită de restul personalului masculin.
-A m adus o probă de sânge pentru identificarea grupei, i-am
spus eu. Este urgent.
- Am bănuit că este urgent; oamenilor li se face transfuzie
doar în cazuri limită, nu pentru distracţie.
Omul s-a ridicat, a întors microscopul, a luat eprubetele din
mâna mea, s-a aşezat din nou şi a început să facă analiza.
Deodată, a exclamat:
- Dumnezeule!
Era Bill Watson, cel care mă adusese de la Hopwas.
- Mă bucur că-ţi aminteşti de mine, i-am spus. Cred că nu
ne-am mai văzut de când m-ai adus în oraş de la Hopwas, nu?
A trecut destul timp.
- Probabil că de acum o să mă vezi destul de mult. Se ridică
zâmbindu-mi. Şi eu sunt un fel de medic care vrea să fugă de
medicină, ca şi John. John Ansdon, despre el vorbesc. Eu am
ajuns cam fără voia mea aici şi am ajuns în timp la concluzia că
SUB ACELAŞI ACOPERIŞ____________________________________ 91
medicina nu este de mine, mă interesează mai mult tehnologia.

Am contract aici un an, mă ocup de hematologie şi altele... nu
•*
pleca. Putem să vorbim în timp ce lucrez. Ce face John?

Spunea ceva despre preoţie. M-a cam uimit atunci.
- Da, este la un colegiu congregaţional din Nottingham, am
confirmat eu.
- în acest caz, pentru că tot nu ştiam ce să fac duminică, îi voi
face o vizită.
- Ai aceeaşi maşină?
- Normal. Nu-mi pot perm ite una nouă acum. Nu mă cheamă
Tait! Apoi se întoarse spre mine. Ai mai ţinut legătura cu
bătrânul John?
Am spus că da, am păstrat mai mult sau mai puţin legătura.
- Atunci, poate c-o să vii cu mine. Mi-ar face plăcere.
Eu m-am relaxat.
- Sigur că vin! Se poate, Bill?
- Nu te-aş ft invitat, dacă nu se putea! în timpul acesta, el
lucra eprubetele de sânge. La ce oră să te iau?
- Oricând, după ora zece. Sunt liberă toată ziua. Bill...
- Da, mormăi el.
- Presupun că ştii tot ce trebuie despre grupele de sânge.
El zâmbi.
- Nu chiar tot, dar destul. De ce mă întrebi? Vrei să-ţi fac
grupa?
-Da, când vei avea puţin timp liber.
EI se ridică.
92 HILLARY NEAL
- Dă-mi degetul mare.

Nu m-a durut. Am urmărit picătura de sânge ridicându-se
prin tubul capilar.
- Este de-ajuns?
- Sper că da. Dar acum ar fi mai bine să te duci la salon,
Edwina, altfel vor veni după tine. Spune-le că sun eu imediat ce
sunt gata.
Când am ajuns la uşa salonului, am auzit vocea lui Ginny,
care părea furioasă.
-Fata asta trebuie făcută să-şi cunoască lungul nasului.
Se autoflatează că seamănă cu mine, dar asta nu înseamnă că
poate să facă şi munca mea.
Sora şefă Morgan i-a spus:
- N-o luaţi în serios, miss Harting. Nu cred c-a avut vreo
intenţie rea. Probabil a vrut să fie de ajutor. Toţi greşim la
începutul carierei. O, iată că s-a întors. Ai găsit laboratorul, soră?
- Da, va suna aici când este gata analiza.
- Bine, în acest caz, du-te la salonul şapte cu acel bărbat.
Spune-le că miss Harting va veni să vadă cum merge transfuzia în
câteva minmute.
-D a .
- Soră Bell, te rog să nu mai pui singură diagnostice. Nu este
o ruptură de splină. Nu mai face aprecieri, nu eşti medic.
Cu aceste cuvinte, sora şefă se întoarse în salonul de la internări.
De ce oare mi se păruse mai mult amuzată decât furioasă?
Chui veni în fugă să mă ajute să scot căruciorul acela greu din

lift. Se aplecă asupra bolnavului.
- Are probleme foarte mari?
Am încuviinţat.
- Cred că da, a avut un accident, l-a lovit o maşină. Patul lui
este pregătit?
- Da, l-am făcut chiar eu, i-am adus şi aparatul de transfuzie,
îm preună cu sora Barrett l-am ridicat în pat, apoi i-am dat fişa
cu indicaţii.
- I-au făcut grupa sangvină?
Mi-am amintit instrucţiunile sorei şefe Morgan.
- Da, soră. Miss Harting vă va da toate detaliile în câteva
minute.
- Sper că se grăbeşte, nu-mi place cum arată omul ăsta.
Stai aici, soră, şi începe să-i scrii fişa. După ce o termini, poţi
pleca.
Farrow, o altă soră mai veche, mă privi peste patul pe care
tocmai îl aranja.
- Soră Bell, ai un mesaj de la laborator. îl cunoşti pe Bill
Watson?
Am roşit stânjenită, neştiind ce fel de mesaj mi-a transmis Bill.
94 HILLARY NEAL
- Da, îl cunosc, a fost coleg de cameră cu un prieten.

- Un bărbat, aşadar! Mi-a spus să-ţi transmit OK şi zece şi
jumătate. Dacă răspundea asistenta şefă?
- îmi pare rău, dar ştiu că dânsa nu răspunde niciodată la
telefon. Poate că Bill n-ar fi lăsat nici un mesaj în acest caz.
- Da, probabil că ai dreptate, nu mi-ar fi lăsat mesaj.
-Acum, te rog să faci puţină ordine pe aceste rafturi.
Sâmbăta este o zi teribilă, vin tot felul de indivizi care lasă tot
felul de lucruri pe aici... ca să nu mai vorbesc de cei care ajung
aici doar ca să scape de neveste; vin cu tot felul de răni...
M-am încruntat.
- Ce fel de răni?
- Răni pe care şi le fac singuri, copilă. De fapt, categoria asta
ajunge luni dimineaţa la noi la spital. Crede-mă, fiecare zi de aici
are specificul ei. Dar să vezi ce-o să fie în noaptea cu artificii...
- Care, în opinia mea, sunt absolut inutile. Copii cu ochii
afectaţi, cu mâinile arse.... nu ştiu de ce sunt permise aceste
artificii. O să vezi la salonul copiilor un puşti de patru ani, care
mai are arsuri de la Crăciunul trecut! Va rămâne cu cicatrice
toată viaţa, bietul. Nici chirurgia plastică nu poate să facă
minuni.
Se auzi iarăşi ambulanţa. De data asta, era un motociclist şi
pasagerul lui. Când am văzut ce mai rămăsese din chipurile lor,
am alergat la telefon fără să mi se mai spună. Centralista mi-a
răspuns că miss Harting se află la salonul şapte, dar că-mi face
legătura la doctorul Tait. Mi-am amintit că nu trebuia să pun eu
diagnostic, aşa c-am spus doar: sunt doi răniţi în accident de

motocicletă.
* -
Nu l-am văzut pe Mark, atunci când a venit să pună

diagnosticul, pentru că accidentaţii erau însoţiţi de un poliţist,
iar sora Morgan mă rugă să-l duc într-un birou, să-l servesc cu
un ceai. Mă privi lung şi adăugă:
- Cred că ţi-ar prinde bine şi ţie o ceaşcă; nu-mi place cum
arăţi.
Poliţistul arăta ca un băieţandru, când îţi scoase casca.
Mă privi lung şi-mi spuse:
- Trebuie să mai treacă vreme ca să te obişnuieşti cu ce vezi
aici, nu? Uite, ia o ţigară, mă invită el, împingându-mi pachetul
peste masă.
- Nu este admis, am murm urat eu înghiţind mai mult ceai,
ceea ce m-a făcut să mă înec.
- Nici eu n-am voie să fumez, dar totuşi. Trage un fum... vor
considera că eu am fumat.
Am luat ţigara am tras un fum, apoi i-am înapoiat-o.
- Mulţumesc, mă simt mai bine acum.
- Va trebui să te obişnuieşti, căci nu ai încotro. Ai început de
mult? mă întrebă. Avea ochii căprui ca ai lui John. Părea un om
blând şi bun.
- Acum şase săptămâni, n-am absolvit încă. Dar cred că n-am
să pot privi niciodată ceea ce văd aici cu detaşare.
- V a trebui s-o faci. Uită-te la asistenta Morgan, sau la Farrow.
Nu sunt femei cu inima împietrită.
96 HILLARY NEAL
Am zâmbit.
Când sora Farrow reveni să-i spună că Mark era gata să-i
comunice diagnosticul, poliţistul îşi puse cascheta la loc şi-mi
zâmbi. La revedere, miss, şi mulţumesc pentru ceai.
Farrow mă privi lung şi-mi spuse:
- Poţi pleca acum, fără să te mai întorci la ora cinci.
Mă descurc singură. Bănuiesc că pleci din spital, nu? Este ultima
noapte pe care o petreci în afara zidurilor acestea.
- Cam aşa ceva, am m urm urat eu.
în loc să mă duc la masă, am făcut o baie fierbinte şi
prelungită. Cred c-am fost mult mai obosită decât am apreciat,
pentru că am adormit întinsă pe pat în halat. Când m-am trezit,
era deja întuneric. Cineva îmi pusese un bilet.
" Tut a spus că putem lua micul dejun în pat dacă suntem
foarte obosite, aşa că te-am trecut pe listă. Sper ca mâine
dimineaţă să fii mai relaxată.
Chui"
M-am gândit că Paisley şi Morgan se duseseră acasă; eu nu mă

puteam duce decât în casa Croft, căci nu aveam alta. Dar acest
gând nu mi se părea atât de atrăgător ca altădată. îmi amintea
prea mult de Ginny Harting, o problemă pe care n-o rezolvasem
încă.
Capitolul 7
Poate că singurul avantaj al unei orfane este că poate avea

mai multe"prime dăţi" decât ceilalţi, care au avut o viaţă
normală. Când menajera de serviciu mi-a adus micul dejun în
cameră, mi-am spus: este prim a dată că iau micul dejun în pat.
De fapt, cred că mă simţeam puţin vinovată că făceam asta.
- Soră, nu va fi ultima oară că-ţi voi aduce micul dejun în
cameră, dacă nu vei părăsi spitalul în ziua liberă. Te simţi ca
acasă, nu?
- Este prima oară în viaţă că mi se aduce micul dejun.
Nu glumesc.
Desigur, femeia nu m-a crezut.
După ce m-am îmbrăcat şi eram gata să ies, am văzut tava lui
Chui neatinsă, în faţa uşii pe care era scris: nu deranjaţi până la
zece şi jumătate.
I-am scris şi eu un mesaj scurt, ca să ştie că voi lipsi toată ziua.
98 HILLARY NEAL
Era o zi minunată, rece, dar însorită; se pare că urma să se

încălzească mai târziu. Bill Watson mă aştepta deja cu mâinile
murdare de unsoarea maşinii.
- Ai venit la timp; credeam că va trebui să te aştept.
Totul gata?
- Totul este gata, am spus eu. A, ar mai fi un lucru, ar fi
trebuit să iau ceva de mâncare, nu crezi? Peste tot va fi închis
duminică, nu?
- 0 să ne facem probleme, când va fi cazul. Dacă avem noroc,
o să găsim ceva de mâncare la John. Trebuie să existe o cantină,
sau aşa ceva. Urcă, te rog. Ţi-am adus o eşarfă, să-ţi legi părul; nu
cred că-ţi place ca vântul să ţi-1 răvăşească.
- Nu este aşa, chiar îmi place. Mă trezesc mai uşor.
Era una din acele zile frumoase de toamnă, numai auriu şi
verde, şi mă bucuram de fiecare minut al călătoriei. Lui Bill nu-i
plăcea prea mult să vorbească, prefera să se concentreze asupra
volanului, aşa că l-am lăsat în pace.
La Ashby, am găsit o cofetărie deschisă şi am băut o cafea din
căni mari. Am deschis atunci subiectul grupei mele sangvine.
- Bill, ce grupă sangvină am?
- Zero, spuse el. Asta te face donator universal. Dar depinde
de mulţi factori, totuşi.
- Da, ştiu. Apoi am îndrăznit: Bill, tu poţi intra în salonul
rezidenţilor?
- Nu chiar. Noi, cei din laboratoare, suntem din eşalonul doi,

cum se spune. Rezidenţii de aici au avantajele lor; la fel şi
asistentele. Chiar şi clericii sau secretarele au un 4oc numai al
lor. Dar noi, laboranţii, nu avem. De ce mă întrebi?
- Nu contează, am spus. Mergem?
După jumătate de oră ne aflam pe dealul dinspre castelul
Donington, iar el începu să vorbească:
- Mă gândeam că...urm ând firul discuţiei purtate la cafenea
ar urma să mă întrebi dacă am acces la grupele sangvine ale
rezidenţilor. Am dreptate?
Bill era fără îndoială mai inteligent decât crezusem.
N-am răspuns.
Treceam printr-o zonă foarte frumoasă a parcului Wollaton,
iar eu încercam să-mi amintesc un cântec învăţat în şcoală, ceva
despre un grup de ciute stranii, frumoase, care a intrat în
pădure, când el mă întrerupse brusc:
- înţeleg, acum. Ginny Harting. Vrei să ştii ce grupă are.
Am dreptate? Dar ce păcat! Nu-mi pot aminti. Te bazezi pe ceva,
sau ai impresia că oamenii cu aceeaşi grupă de sânge se
aseamănă?
- Este adevărat, Bill? Chiar seamănă?
100 HILLARY NEAL
- Nu, asemănarea nu este atât de mare. Există o oarecare s-o

numim distribuţie rasială, dar rasele nu se înscriu în tipare bine
definite. Nu este nimic concludent. Pentru a alcătui cu adevărat
o tipologie, cei cu aceeaşi grupă trebuie să...aici se opri şi-mi
aruncă o privire grăbită. Dar mai bine să schimbăm subiectul.
Cum ţi se pare această clădire? Suntem foarte aproape de
Nottingham.
N-aveam idee.
Trebuia oricum să întrebăm un poliţist despre drum ul spre
colegiul lui John. Nu semăna deloc cu nici o universitate, şi era
foarte puţin probabil să aibă o cantină, aşa cum visase John.
- Acesta este colegiul Patton? Căutăm pe cineva care se
num eşte John Ansdon.
- A, Ansdon! Mă tem că nu-1 veţi găsi astăzi. Nu este aici.
A plecat la East... ceva de genul acesta.
- East Bromwhich? sugeră Bill.
- Da, parcă acolo, la East Bromwhich. Cred că are o prietenă,
care este asistentă. A îm prum utat o motocicletă de la cineva şi
s-a dus s-o vadă. Este m odel Staniford, dar noi toţi credem că...
- Se pare c-am nimerit prost, îl întrerupse Bill.
- Vedeţi, în mod normal ar fi trebuit isă fie aici. Dar a primit
permisiunea să plece, din cauză că...
Omul mai vorbea încă, dar Bill porni m otorul.
După ce am pornit înapoi spre oraş, Bill a încercat să mă
consoleze, spunându-mi:
- Nu-ţi face probleme! Vrei să ne grăbim să-l prindem acolo?
Eu nu credeam că acest lucru mai este posibil.

- Nu cred că este cazul să ne grăbim, mai ales ca este o zi
splendidă. Asta doar dacă tu nu te grăbeşti foarte tare.
- Eu? Să mă grăbesc?Nici vorbă! Am alături o fată frumoasă,
am încă maşină, aşa cum este ea, este o zi frumoasă... ce mi-aş
mai putea dori?
- O masă de prânz, am sugerat eu.
- Ce multă dreptate ai! Bine, imediat ce intrăm în "Oraşul
fetelor frumoase" vom găsi ceva de mâncare.
- Oraşul fetelor frumoase? Ce tot spui acolo, Bill?
- Nu spun eu, Edwina, aşa i se spune oraşului. Toate fetele
frumoase din Midlands s-au adunat aici. La fel ca la Lutton.
Fetele de la fabricile de confecţii de aici, de la cele de ciorapi, de
la fabrica de tutun....chiar n-ai auzit niciodată de Player's Angel?
- Niciodată, l-am asigurat eu.
- Iată că am mai completat o lacună cu informaţiile mele,
Edwina.
- Bill, se pare că am foarte multe lacune, sau aşa mi s-a
reproşat. N-am fost plecată nicăieri şi nici n-am văzut alte oraşe,
de aceea nu înţeleg nici pe jumătate din ce înţeleg alţii.
Niciodată n-o voi face, probabil.
- Ce nu înţelegi, Edwina?
- O, sunt multe cele pe care nu le înţeleg, dar nu are rost să
mai intru în detalii.... a, chiar voiam să te întreb dacă există un loc
numit Slab Square? Sau este unul imaginar, ca digul Piersham?
102 HILLARY NEAL
- Probabil. De fapt, ar fi bine să încerci să vizitezi tot ce crezi

că te-ar putea ajuta să vezi lucrurile din alt punct de vedere.
Mă ofer să te ajut să ajungi unde îţi doreşti. Dar deocam dată te
invit sa luăma masa la Black Horse.
- Grozav! am exclamat. Apoi, am adăugat; ne putem permite?
Adică tu, Bill, pentru că eu nu sunt plătită încă.
- Da, îmi pot permite. Nu mi se oferă prea des ocazia să iau
masa cu o fată atât de frumoasă.
- Am crezut că eşti iubitul lui Ginny Harting...
El făcu ochii mari.
- Adevărat? Despre mine, Watson, ai crezut asta? Nu despre
Clove, nici despre Fraser, nici despre Gordon, ci despre mine.
Nici măcar despre Tait, care este preferatul. Nu, Edwina, îmi
cunosc limitele. Miss Harting cere să i se ofere prea mult.
Doar Tait ar putea corespunde cerinţelor ei, dar nu este
interesat.
Atunci am simţit prima dată că începea să-mi pară rău pentru
miss Ginny Harting.
Am ajuns înapoi la East Bromwhich abia seara la ora zece.

Această întârzire s-a datorat în parte lui Bill Watson, care după
masă a insistat să-mi arate oraşul, "Slab Square” despre care
discutasem, apoi "Hole in the Wall", castelul oraşului, şi să bem

ceaiul la mănăstirea Newstead. Pe drumul de întoarcere am
rămas fără benzină pe la Appleby Magna, unde a trebuit să
aşteptăm destul ca să facem rost de o sticlă. M-am uitat mereu
după John pe drum ul de întoarcere.
în cele din urmă, când am oprit în faţa corpului asistentelor
din spital, am văzut-o pe sora de serviciu cu care am schimbat
câteva cuvinte după care m-am întors spre Bill:
- îţi mulţumesc pentru călătoria de astăzi. Chiar dacă n-am
avut noroc să-l găsim pe John, a fost o zi minunată. Cu toate
astea, nu pot să nu-ţi spun că aş fi vrut să plătesc măcar o parte
din banii de benzină.
- Nici să nu aud! A fost şi pentru mine o plăcere să călătorim
împreună, Edwina. Opri motorul, apoi, privindu-mă gânditor,
îmi spuse: da, cred că bătrânul John este foarte norocos.
Porni m otorul, vru să mai adauge ceva, dar m otorul începu să se
înece şi n-am mai auzit mare lucru, pentru că pornise de pe loc.
I-am făcut semne cu mâna, apoi am urcat treptele. Sora de
serviciu dispăruse, dar registrul în care-mi înregistrase ora de
sosire era încă deschis şi cerneala abia se uscase. Morgan şi
Paisley erau înregistrate la zece fără un sfrrt, dar num ele lui Chui
avea trecut în dreptul lui ora opt şi jumătate. Aşa trebuie să fi fost
pentru că oricum, John trebuia să fie la colegiu înainte de ora
zece.
De data asta, mi-am spus, o voi provoca. M-am dus direct în
camera ei.
104 HILLARY NEA1
Lumina ar trebui să fie aprinsă. Probabil citeşte în pat sau îşi

perie părul. Voi ciocăni o dată şi voi intra. îi voi spune direct:
- Te-ai distrat bine cu John?
O întrebare foarte simplă, cum ar spune Paisley. Fără răutate,
căci, de fapt, nu aveam nici un drept asupra lui John. O simplă
întrebare.
Dar lucrurile nu s-au desfăşurat aşa cum am plănuit,
în camera lui Chui era lumina aprinsă, aşa cum văzusem
răzbătând pe sub uşă. Se vedea chiar de la capătul coridorului.
Dar restul scenei nu s-a desfăşurat la fel de previzibil, pentru că
înainte de a apuca să bat la uşă, au apărut Paisley şi Morgan.
Morgan ducea capotul lui Chui alb cu flori roşii şi o cămaşă de
noapte, iar Paisley alte articole pentru noapte şi nişte prosoape.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat speriată. Ce este? Unde se află
Chui?
Morgan s-a rezemat de perete oftând, de parcă aş fi fost cel
puţin a douăzecea persoană care-i punea aceeaşi întrebare.
- Chui este în aripa privată.
- A avut un fel de accident, m-a lămurit Paisley. Cred că va fi
bine, nu vor fi urmări. Asta este tot ce ştim.
Paisley puse lucrurile pe care le avea în braţele lui Morgan, pe
care apoi o împinse chiar:
- Haide, poţi merge sau ai nevoie de ajutor?
Am urmărit-o pe Morgan, pornind pe scări. Tocmai dispăruse
din vedere, când am reuşit să îngaim:
- Paisley, ce fel de accident a avut Chui?
- Nu avem nici cea mai vagă idee, dragă Edwina. Ştim şi noi
ce ai aflat şi tu. Sora de serviciu a luat-o de guler pe Morgan
imediat ce am intrat, spunând:
- Te rog să duci toate lucrurile de noapte ale lui Chui în
aripa privată!
Atât. Apoi a mai adăugat, văzându-ne chipurile speriate şi
probabil nedumerite:
- A fost un accident. Nu va avea urmări, îşi va reveni destul
de repede. Dar deocamdată o mai ţinem acolo. Du-te să-i duci
lucrurile, aşa cum ţi-am spus, soră. Aşadar, am înţeles şi noi ce ai
înţeles şi tu.
- Poate chiar mai bine ca voi, am adăugat eu. A mai fost
cineva implicat în acest accident? am întrebat cu voce tremurată.
Brusc, am simţit că-mi este foarte frig.
- De unde să ştiu? Am venit doar cu zece minute înaintea ta...
dar de ce întrebi?
- Mă duc la sora de serviciu, am spus. Era în hol când am
intrat, dar apoi a dispărut brusc. Nu ştiu de ce s-a făcut nevăzută,
pentru că a observat c-am sosit, şi m-a notat în caiet. De ce nu
m-a aşteptat să-mi spună de Chui?
- Probabil s-a gândit că-ţi vom spune noi. Ce rost are să umbli
acum după ea? Nu va putea să...
Am dat-o la o parte şi am pornit în fugă pe scări spre holul de
la intrare.
Nu era lumină în biroul surorii de serviciu, ci doar una slabă,
gălbuie, în apartam entul vecin, unde locuia. Ştiam că în
106 HILLARY NEAL
principiu nu avem voie s-o abordăm după orele de program, dar

nu mi-a mai păsat şi am bătut la uşă.
Mi-a răspuns imediat, încă purtând uniformă.
- Te aşteptam, soră Bell. Să mergem la birou, da? O luă
înainte şi aprinse lumina. Ia loc, soră. Mi s-a părut dintr-o dată că
părea foarte obosită.
- Sora Chui... am început eu. Am auzit că este...
- Da, soră. Este sub observaţie. Nu ţi-am dat eu ştirea, am
vrut s-o afli de la colegele dumitale.
- Mulţumesc, soră.... a fost un accident de motocicletă?
-Cred că da. Are răni la cap... ştii ceva mai mult decât mi s-a
spus mie?
- Nu, soră. Mi-am imaginat doar că despre un asemenea
accident ar putea fi vorba. A mai fost şi altcineva rănit?
- Da, soră. Pentru asta am vrut să-ţi vorbesc. Nu le-am spus
celorlalte. Cred că este cineva cunoscut ţie, soră Bell. V-am văzut
odată îm preună. Sora întinse spre m ine o mână rece,
trem urândă. Vezi, nu-i ştiu numele. Am sperat să-l poţi identifica
tu, soră Bell.
- Să-l identific? am repetat eu. Apoi mi-am tras mâna. Nu este
...n u este viu?
- Este viu, soră. Numai că trebuie să luăm legătura cu rudele
lui. Ne-ai putea ajuta?
- Unde se află, soră?
- La reanimare. Nu-1 puteam muta, pentru că i s-a făcut mai

întâi o transfuzie. Te duc imediat acolo. Mă privi t u un aer
profesional. Aşteaptă-mă un moment, te rog.
Reveni cu un pahar în mână.
Nu ştiu ce era în el, dar i-am băut cu plăcere conţinutul.
Apoi m-a luat de braţ şi a deschis uşa.
Mi s-a părut ciudat să mă aflu la reanimare la ora aceea. Şi mai

ciudat să-l găsesc acolo pe John ,zăcând în acelaşi loc unde
brandardierii îl puseseră pe cel cu splina ruptă, Joseph Murphy.
Părul îi era plin de sânge, iar ceea ce am putut vedea din chipul
lui de sub bandaje era pământiu. Instalaţia pentru transfuzie era
lângă patul lui, iar asistenta de noapte urmărea picăturile de
sânge prin tubul de sticlă.
Ginny Harting stătea pe un scaun, în dreptul ferestrei, cu un
caiet de notiţe în mână.
Asistenta din schimbul de noapte termină ce avea de făcut şi
veni spre noi înaltă, tăcută.
- Ei bine, soră? Cu ce ne poţi fi de folos?
Am tras aer în piept, apoi am înghiţit de câteva ori, înainte
de a-i rosti numele.
108 HILLARY NEAL
- Ansdon, se numeşte, John Ansdon. Apoi m-am desprins de

cele două şi m-am îndreptat spre Ginny Harting. Ai ştiut cine
este! Ea n-a ridicat privirea spre mine. Ai ştiut, am repetat.
Nici nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea. Nu-mi amintesc
decât că mă aflam într-un salon cu sora de serviciu cu o ceaşcă
de cafea în faţă.
- încearcă să bei, copilă, mi-a spus. Apoi ne întoarcem.
Ascultătoare, am reuşit să sorb de câteva ori din cafea.
Apoi, mi-am amintit, am pus jos ceaşca şi am revenit la problema
mea.
- Soră...
Ea m-a aşezat cam forţat înapoi în scaun.
- Linişteşte-te, soră Bell. Cred că eşti puţin cam exaltată.
Dar nu contează, te înţelege toată lumea.
- Dar ea, ea a ştiut tot timpul, am insistat. Miss Harting ştia
prea bine cine este. La fel şi doctorul Tait, Mark Tait.
- Nu, draga mea. Ştia că-1 cheamă doar John, nu-şi amintea
num ele de familie şi că a fost student la medicină. Asta era tot ce
ştia. Şi apoi, abia venise în sala de reanimare. Cât despre
doctorul Tait, este liber astăzi toată ziua. Te simţi mai liniştită
acum?
- Da, soră, îmi pare rău că m-am grăbit să vorbesc.
- Atunci, poate ne vei ajuta mai mult? Ne-ai putea spune
adresa lui, a părinţilor lui?
Umărul pe care mi l-a oferit părea confortabil pentru lacrimile
pe care le-am vărsat. Când am reuşit să-i explic, ea a spus-.
- înţeleg. Nu ştii dacă mai are vreun părinte în viaţă?

Am încercat să gândesc coerent.
- Mama, doar. Sau mai precis, se presupune că trăfeşte încă.
Dar sunt sigură că el n-ar vrea să...
- Nu discutăm asta acum, draga mea, femeia asta are dreptul
să ştie. Ansdon este numele adevărat?
- Da. Familia Croft ar putea să ştie mai multe. Sau... cei de la
închisoare.
- închisoare, ai spus?
- A fost acum nouă ani; Mama lui l-a neglijat, sau nu l-a tratat
cum trebuia, nu ştiu sigur despre ce este vorba. Astfel a ajuns el
în grija statului. Am închis ochii şi mi-am amintit acea primă zi.
Era foarte clară în mintea mea ca şi atunci, de parcă ar fi fost ieri.
O casă mică, prăpădită, din spatele tribunalului... în strada
Bilesley... în Aston... am repetat. Am deschis ochii. Acolo trăiau.
Sora a strâns din buze.
- Cred că a fost demolată, de-acum. Bine, soră, ne-ai fost de
folos. Oricum, ştim mai mult ca înainte. Du-te la culcare.
- Soră, credeţi că va fi bine?
- Trebuie să ne rugăm pentru el, copilă.
Sora îşi scoase halatul şi mi-1 puse pe um eri văzând că tremur.
- Vino.
Numai după ce m-a văzut în pat pregătită de culcare şi mi-a
dat să beau un pahar cu lapte cald, mi-a spus:
- Tut m-a rugat să vă transmit o veste bună: toate patru aţi
promovat examenul.
110 HILLARY NEAL
- Iarăşi ai probleme? am auzit vocea sorei de serviciu, care-mi

dădu la o parte draperiile, apoi deschise geamul. Asistenta de
ieri mi-a transmis că trebuie să rămâi aici, în pat, până vine
doctorul Haddow.
- Nu sunt bolnavă, i-am spus. Nu vreau...
- Nu contează ce vrei, m-a oprit ea. Astea sunt ordinele.
Parcă spunea ceva de gripă. Nu arăţi ca şi cum ai fi bolnavă, dar
cine ştie... Mai doreşti ceva în afară de ce ţi-am adus ? mă întrebă
ea, arătând spre tava cu micul dejun pe care mi-o pusese pe
noptieră. Ce zici, să-ţi aduc un aparat de radio? Aş putea să-ţi
îm prum ut unul, dacă doreşti.
- Nu cred că... am început eu din nou. Dar... da, mi-ar prinde
bine un aparat de radio. Angela, am întrebat-o apoi, cine este
doctorul Haddow?
- Nu-1 cunoşti? Este cel care le tratează întotdeauna pe
asistentele care se îmbolnăvesc.
- Ştii cumva cum se simte sora Chui? Nu puteam s-o întreb
despre John. Dacă erau veşti rele, nu voiam să le primesc acum.
- E bine. Mi-a spus asistenta de la reanimare chiar acum,
dimineaţă. Nu mai are ameţeli, se poate ridica în picioare, chiar.
Ştii, a avut o contuzie... dar acum mă duc să-ţi aduc un radio, în
câteva minute. Bea ceaiul cât este fierbinte, soră Bell, o să-ţi facă
bine.
Mă durea capul , ceaiul fierbinte mi-a făcut "bine, dar nu
puteam să mănânc nimic. Tocmai începeam a doua ceaşcă atunci
când s-a întors Angela cu un tranzistor mic.
- lată-1. Este al sorei Collins. Ţi-1 îm prum ută cu bucurie şi-ţi
doreşte sănătate.
M-am uitat la ceas după plecarea Angelei. Era nouă şi
jumătate. Urmau ştirile. Am deschis aparatul fără să ştiu precis ce
voiam să aud, poate un mesaj al poliţiei pentru mama lui John,
dar oricum, nu-mi închipuiam că voi auzi numele lui Mark Tait."
Poliţia , spunea crainicul, este în căutarea unui m artor al
accidentului din East Bromwhich, de sâmbătă după-amiaza, când
a fost ucis un bărbat. Ni s-a făcut descrierea maşinii implicate în
accident, un Jaguar alb cu numărul J 44382, proprietatea
doctorului Mark Tait, de la care a fost furată cu o zi înainte.
Oricine poate oferi informaţii este rugat să sune la telefonul EB
1111, sau la orice secţie de poliţie".
Accidentat mortal, am repetat. Aşadar, Joseph M urphy
murise? Şi acum probabil John se afla în patul lui. Cum era John?
Poate...
- Bună dimineaţa, soră. Asistenta şefă văzuse tava cu micul
dejun neatinsă. De ce nu mănânci? Altfel nu ai cum să te pui pe
picioare. A venit doctorul Haddow să te vadă.
Era un bărbat înalt, cu părul grizonant, tăcut. După ce m-a
ascultat la plămâni şi mi-a verificat pulsul, a spus:
112 HILLARY NEAL
- Bine. O zi în pat o să te repună pe picioare, miss. îmi zâmbi

după ce puse stetoscopul pe noptieră. Iar de mâine, la muncă
din nou. Cel mai bun remediu.
- Ştiu, domnule. Aş vrea să muncesc; numai că...
- Numai că nu te lasă sora şefă. Este bine cum procedează.
Ai trecut printr-un şoc. Sunt sigur că ai învăţat despre stările de
şoc. Ai nevoie de ceva timp ca să-ţi revii...
- Domnule d o c to r , am încercat eu, n-aş putea să lucrez în
salon d u p ă - amiază? Nu mă simt rău.
Doctorul şi sora şefă se priviră, apoi scuturară din cap.
- De mâine, vei avea foarte mult de lucru. Astăzi, stai în pat.
Mâine este o altă zi.
După ce-şi mai făcu timp, reveni în camera în care mă aflam
şi încălcă regulile, aşezându-se pe marginea patului meu.
- Am venit să-ţi dau veşti; cred că abia le aştepţi. John se ţine
bine. A pierdut foarte mult sânge şi este încă sub transfuzie.
Sir Randal Tait l-a operat în această dim ineaţă, devreme.
Este încrezător că vederea nu-i va fi afectată. Cred că deocamdată
este bine.
- I-au găsit mama, soră?
Ea oftă.
- încă nu. Sau poate că nu am eu ultimele informaţii.
Femeia se ridică anevoie, netezindu-şi uniforma. Ai vrea să vezi
pe cineva? Sora Morgan este de serviciu la internări, nu ştiu dacă
se va putea rupe de acolo măcar câteva m inute, dar sora Paisley
ar putea veni aici pe la prânz.
- Vă mulţumesc, soră.
- Bine, o să-i trimit un mesaj. Acum, te rog să stai lipiştită, iar
ceva mai târziu Angela o să-ţi aducă şi o cafea.
De fapt, nu mi-a adus-o Angela, ci chiar Paisley.

- Sunt liberă de la zece la douăsprezece, îmi spuse ea.
Sora şefă spunea că ai vrut să mă vezi. Se aşeză şi-şi puse
picioarele pe marginea unui scaun. Copiii ăştia... parcă nu-mi
mai simt picioarele.
Am observat că era foarte atentă să nu mă întrebe ce se
întâmplase, de ce nu lucram. Era evident că sora şefă o
atenţionase. Am considerat că nu mai este cazul să-i dau vreo
explicaţie.
- Paisley, i-am spus, te-aş putea ruga să-i transmiţi un mesaj
lui Bill Watson? Cel de la laboratorul de analize?
Paisley sări ca arsă.
- Dumnezeule, cum am uitat? Era un mesaj pentru tine de la
laborator. Căută în buzunarul halatului şi-mi întinse un plic.
Poate este chiar de la Bill Watson. Nu ştiu cum poţi să ţii legătura
cu atâţia bărbaţi. N-ai fost în camera ta şi toată lumea ţi-a lăsat
mesaje la mine.
114 HILLARY NEAL
- îl cunosc înainte de a veni aici. Este prietenul lui John.

Am desfăcut plicul. Stai puţin Paisley, poate am veşti.
Dar nu era ce aş fi vrut eu.
Scria simplu:
„ M-am gândit că poate ai vrea să afli că ai Rh pozitiv.

Mi-a făcut mare plăcere să petrec ziua de duminică alături de
tine. Poate altădată, vom face altă călătorie la fel de plăcută?
Al tău, Bill.
PS. Nu este concludent, dar m-am uitat în lista cu grupele

sangvine ale rezidenţilor. Şi ea are tot zero şi tot Rh pozitiv. „
- Nu, nu am veştile pe care le aşteptam, i-am spus lui Paisley.
Ea se ridică, îşi aranjă boneta şi halatul.
- Trebuie să mă duc la salonul de astăzi. Dacă vreunul din
puşti se trezeşte, trebuie să joc un puzzle cu el. Sunt cincizeci
de copii în acea aripă. Pacientul din accidentul de motocicletă a
fost operat dimineaţă.
- Şi? am întrebat eu.
- Fii liniştită, sir Randall nu face greşeli, aşa spunea sora şefă.
- Paisley, i-am spus, cred că m-am purtat foarte ... violent, să
zicem cu miss Harting. Ce crezi că mi se va întâmpla?
- Ai făcut-o? Foarte bine! Cine naiba se crede?
- Este o femeie bogată, face parte din înalta societate...
- Dar are maniere de periferie!
- Nu mai spune asta, Paisley! Şi John a fost crescut într-o

periferie. In Aston. M-am întins, mi-am aşezat capul pe pernă,
apoi mi-am tras cearşaful peste cap. Am auzit-o ieşind.*
Bill W atson va afla curând, mi-am spus. Lucrând în
laboratorul de hematologie, va vedea analizele lui John mai
curând sau mai târziu. Sora şefă spunea că trebuie să ne rugăm
pentru el. Am început s-o fac cu lacrimi în ochi.
A doua zi am pornit spre aripa privată. Tut ne dusese acolo
încă din primele zile şi ne lăsase să ne uităm pe coridorul acela
lung, cu rezerve de o parte şi de alta. Fusese o aripă obişnuită a
spitalului, cu treizeci de rezerve, până când cineva investise bani
şi-l transformase. Biroul asistentei şefe se afla, ca şi în celelalte
aripi, tot lângă bucătărie. Am bătut la uşă şi asistenta Horley a
venit să-mi deschidă. Era înaltă, cu părul de culoarea aramei
ridicat în vârful capului, impozantă, cu accent scoţian.
- Bănuiesc că eşti sora Bell. îşi încrucişă braţele peste piept
şi mă privi.
-Da, soră. Mi s-a permis ieri s-o vizitez pe sora Chui, dacă nu
vă deranjează.
- Sigur că o poţi face. Biata de ea se va bucura să te vadă.
Are o lovitură la cap, tot felul de răni, dar din fericire doar atât.
Dar să n-o faci să vorbească prea mult!
- Nu, soră, voi încerca să vorbesc mai mult eu.
- Foarte bine. Este în rezerva şase a doua pe dreapta.
Abia i-au dus micul dejun. O poţi ajuta să mănânce. Nu are voie
să-şi ridice capul.
116 HILLARY NEAL
Biata Chui! Avea capul bandajat. Bandajul arăta ca un turban

alb pe pielea ei măslinie; pe un obraz, avea probabil o tăietură
pentru că-i puseseră un plasture.
- Nu pot să zâmbesc pentru că doare, zise ea încet. Dar mă
bucur mult să te văd.
I-am turnat puţin ceai, am ajutat-o să-l bea, apoi i-am spus:
- Vrei să discutăm cele întâmplate?
- Da, vreau să vorbesc cu tine... Bell, John a venit vineri
seara. Tu erai plecată. Am plecat să te căutăm. I-am spus c-ai
putea fi în parc.
- Am fost în parc.
- Da, cu Mark Tait... Urcai în maşina lui.
- A, asta a fost! Cred că lui John nu i-a convenit.
- Nu a fost foarte afectat. îmi mai dai un pic de ceai?
Bău însetată din ceai, apoi întoarse capul. John era foarte
nefericit. Spunea că va veni sâmbătă din nou, dacă va avea cu ce
să vina. Voia să te vadă, să te scoată în oraş.
- De ce nu mi-ai spus, Chui?
Lăsă genele lungi să-i acopere ochii frumoşi şi oftă.
- Trebuia să fie surpriză. El m-a rugat să nu-ţi spun.
A argumentat că ar fi posibil să nu mai poată ieşi din colegiu.
Sau poate nu găseşte cu ce să vină... voia să nu-ţi spun nimic,
numai să am grijă să nu pleci nicăieri.
- îmi pare rău... am zis. îmi pare rău, Chui, numai că nu-şi
lua ochii de la tine acasă la familia Croft şi am crezut că...
- Pentru mine nu înseamnă nimic, Beli, ar fi o situaţie

imposibilă. John este amabil, plăcut, dar... sunt promisă altcuiva.
- Promisă? am repetat eu.
- Mă voi căsători doar în ţara mea. Chui încercă să-mi
zâmbească, dar durerea o împiedică. Nu ţi-am spus asta?
- Cum? Un bărbat te va aştepta trei ani?
- O va face. Primăvara viitoare va veni în Anglia, ca să-şi
continue studiile. Este inginer. N-ar putea iubi altă femeie.
- J o h n ştie asta? I-ai spus?
- Da, ştie.
Gândurile rele continuau să mă chinuie.
- Şi nu-i pasă?
Ea deschise ochii mari. Mă fixă cu privirea.
- De ce i-ar păsa? Doar te are pe tine!
Vorbele ei nu avură darul să mă convingă.
Am băut şi eu un ceai, apoi i-am amintit:
- Nu mi-ai spus cum s-a întâmplat. Accidentul.
- John a venit din nou, iar tu plecasei iarăşi. Aşadar, a
întrebat de mine, m-a dus acasă la familia Croft, căutându-te.
Am luat masa acolo; toată familia a fost foarte atentă cu noi.
Seara am fost la capela de acolo. John a luat parte la slujbă...
- Şi asta s-a întâmplat pe drum ul de întoarcere.
- Reveneam aici ca să vedem dacă te-ai întors... un câine mic
alb a traversat drumul şi John a încercat să-l evite. Asta este tot
ce-mi amintesc.
118 HILLARY NEAL
- Eşti obosită, Chui, cred că este mai bine să te las acum, am

zis eu văzând că ea închisese ochii. Am sărutat-o pe obraz. O să
mai vin să te văd. Iţi promit.
La parter, unul din portari aştepta împreună cu o femeie

bătrână cu baston alb. Gândul mi-a zburat din nou spre John.
Medicii erau îngrijoraţi în privinţa vederii lui, aşa spusese
sora şefă. Oare chiar risca să rămână orb? Oare John, un om atât
de vivace, de implicat în tot ce face, să fie nevoit să-şi petreacă
toată viaţa sprijinit într-un baston alb? Nu eram sigură că ar
accepta această variantă, ci ar prefera să moară, mai degrabă.
M-am bucurat când am dat peste Mark Tait pe coridor.
- Cum se simte? l-am întrebat imediat. Mai bine?
El m-a privit şocat.
- Cine este el? La cine te referi?
- La John, desigur! John Ansdon... tatăl tău l-a operat
azi-dimineaţă.
Mark îmi zâmbi.
- Draga mea, eu nu ştiu ce operaţii face tatăl meu! Apoi se
încruntă: John Ansdon ai spus? Colegul tău de la Bastille? El este?
- Ginny... adică miss Harting nu ţi-a spus?
- Nu, de ce s-o fi făcut?
- Da, de ce s-o fi făcut? Mark, poţi să afli cum se simte?

- Cred că da. în ce salon se află? *
Nici asta nu ştiam. De fapt, nu-mi spusese nimeni.

- Dacă l-a operat bătrânul, este la cinci. Dar ascultă... am veşti
pentru tine. Mi-a apărut maşina! Cel care a furat-o a
abandonat-o, după ce s-a term inat benzina din rezervor.
- Mă bucur. L-au prins?
- Nu, dar s-a emis un m andat de arestare pe numele Iui
pentru omucidere.
- Da, ştiu pentru uciderea lui Joseph Murphy. L-au adus când
eram de serviciu.
- Asta înseamnă că tu ai pus-o în um bră pe draga de Ginny?
Era foarte furioasă.
- Mark, n-am pus diagnosticul, aşa cum m-a acuzat ea.
Am repetat doar ce au spus cei de pe ambulanţă. N-am vrut să...
Mark mă privi lung:
- Nu te impacienta, Edwina. Numai că medicul de pe
ambulanţă şi tu... aţi avut dreptate. A fost ruptură de splină.
Nu l-au dus destul de repede în sala de operaţii. Dacă n-ar fi fost
sora Bennett...
L-am privit cu ochii mari.
- Vrei să spui că...a m urit din vina lui Ginny Harting?
El mă privi încruntat.
- Este ceva ce nu se spune în gura mare, Edwina, mai ales în
meseria noastră. Nu se poate şti cu siguranţă. Avea şi inima
slăbită... oricum, Ginny a fost cam scuturată de comitetul de
120 HILLARY NEAL
conducere al spitalului. Ei bine, toţi facem greşeli. Şi eu am luat

o dată o apendicică acută drept pneum onie. Se poate greşi.
Pentru a doua oară într-un interval foarte scurt am simţit milă
pentru Ginny Harting. Nu voiam să recunosc, dar aşa simţeam.
- Cred că este afectată, am zis eu. Mi se pare îngrozitor să te
simţi responsabil pentru moartea cuiva, chiar dacă nu neapărat
tu ai determinat-o. Cred că înţelegi ce vreau să spun...
- Nu-i strică să fie pusă la locul pe care-1 merită.
- Crezi? Să fii umilit este pedeapsa cea mai mare... să te simţi
tratat ca un nimic. Poate n-ai fost niciodată în situaţia asta,
Mark...
- N-aş putea spune că mi s-a întâmplat prea des. Dar să nu
crezi că eu sunt scutit în totalitate. Dacă-1 iau peste picior pe tatăl
meu în privinţa cazurilor sale, mă face praf. Slavă Domnului, că
nu sunt sub conducerea lui. Tipul este perfecţionist. Mark se uită
la ceas. Trebuie să plec, Edwina. Sunt aşteptat la salonul şapte.
- Dacă afli ceva de John...
- O să încerc să aflu, îţi promit.
L-am urmărit plecând, ştiind că va uita imediat ce se va lua cu
alte treburi.
Sora şefa avea o seară liberă, iar Sora Tut îi ţinea locul.
Am întrebat-o unde va trebui să mă prezint a doua zi şi ea mi-a
răspuns, după ce a răsfoit hârtiile, pe care le avea pe masă:
- A, da, la salonul şase, secţia medicală bărbaţi, la sora
Panton. Ai înţeles?
- Vă mulţumesc, soră. Aţi putea să-mi spuneţi cum se mai

simte John Ansdon?
- John Ansdon? A, da, mi-a spus sora şefă despre voi.
Aţi crescut în aceeaşi familie, nu?
- Da, soră.
- Nu ştiu cum se mai simte acum, dar voi suna să aflu, pentru
că văd că te preocupă.
- Da, soră, mă îngrijorea 2 ă foarte tare.
Ea ridică receptorul şi ceru un ton; dură ceva până i se făcu
legătura, apoi urmă o discuţie. In sfârşit, lăsă jos receptorul.
- Am discutat cu asistenta. Nu şi-a revenit încă.
- Aşadar, nu este conştient.
- Din păcate, nu. Cu toate astea, starea generală pare să se
îmbunătăţească încet, dar sigur.
Se pare că poliţia i-a descoperit mama. Sora mă privi
curioasă; ce te supără, de fapt, Bell?
- Mă gândeam că nu prea i-a fost mamă... Nu ştiţi că a fost
luat în grija statului tocmai pentru că ea l-a neglijat? A făcut şi
închisoare din acest motiv. De fapt, femeia nu l-a vrut de la
început. Acum, de ce s-ar schimba situaţia? Mi-am amintit că nici
propria mea mamă nu m-a dorit. Am încercat din răsputeri s-o
uit. N-am vrut să las lacrimile să mă podidească, dar n-am putut.
- Dragă copilă, trebuie să fii tare. Hai să ne gândim la ceva
mai plăcut. Uite, am aici contractul pe care va trebui să-l
semnezi.
122 HILLARY NEAL
- îmi pare rău c-am reacţionat astfel, soră, am spus eu.

Mi-am şters lacrimile şi am luat stiloul să semnez contractul,
îmi pare rău. Numai că...
- Ştiu. Te înţeleg. N-am ştiut despre mama lui John. Nici el
n-a avut o viaţă prea fericită. îmi pare rău şi pentru el.
Dar oricum ar fi, femeia are dreptul să vină să fie cu el măcar
acum, draga mea, dacă doreşte s-o facă. Apoi, îmi întinse copia
contractului.
- Dar el n-o s-o vrea, am spus eu.
- De unde ştii asta? De unde ştii ce vrea el? Crezi că vreunul
din noi ştie exact ce-şi doreşte cel de alături? Cât de bine îl
cunoşti? Uneori nu ştim nici măcar ce vrem noi înşine. Aşa este?
Ştiam că are dreptate. De unde să fi ştiut eu ce voia John?
Aş fi vrut să fi ştiut!
Capitolul 8
Salonul opt era total diferit de şapte. Bărbaţii internaţi aici

păreau mult mai bătrâni şi nu exista aici atmosfera de bunăvoie
de la secţia de chirurgie. Chiar şi sora Panton, care era prea
tânără ca să fie asistentă la această secţie medicală părea tot
tim pul îngrijorată. Şi pentru că era o secţie medicală, am avut
foarte mult de lucru încă din prima zi. De la început am pregătit
medicaţia de dimineaţă, conform recom andărilor medicului.
O altă soră din Lancashire, pe nume Thwaites, cu ochii negri,
care păreau că nu pierd nimic şi o limbă foarte ascuţită, părea
specializată în a ne face pe noi, începătorii, să ne simţim penibil
în- faţa pacienţilor. Cealaltă soră, Sadler, o fată foarte tăcută şi
posomorâtă, munci în linişte toată dimineaţa, apoi se închise în
baie şi pufni în plâns. Tocmai completam o fişă a unui bolnav
când apăru sora Panton să mă întrebe unde se află.
- Cred că este ia baie, soră, i-am spus eu.
124 HILLARY NEAL
- Este evident că nu poţi face singură paturile. Unii dintre

bolnavi sunt foarte grei. Du-te la sora Sadler şi cheam-o;am
treabă cu ea. Haide du-te, termin eu fişa.
M-am dus la baie după ea şi am găsit-o stând pe coşul cu
rufe, plângând.
- Nu vreau să ies de aici, spuse ea. Thwaites este prea rea cu
mine, m-am săturat.
- Nu este aici, am asigurat-o eu. Şi Wheway este în capătul
celălalt al salonului.
- Nu-mi pasă, nu ies de aici.
Era ceva ce eu n-aş fi îndrăznit să fac şi am început să mă tem
pentru ea.
- V a trebui să ieşi de aici, am insistat eu. Sora m-a trimis să te
aduc.
-O, surorile astea!
Asistenta şefă a spitalului, înaltă, slabă, cu părul grizonant,
stătea în cadrul uşii urmată de surorile Panton şi Nugent şi
gesticulau nervoase la adresa sorei Sadler. Ne-am ridicat
amândouă repede în picioare, ţinând mâinile la spate, aşa cum
prevedea regulamentul. Nu era permis ca asistenta şefă să ne
vadă cu mânecile suflecate, sau uniformele şifonate.
- Ce se întâmplă aici, mai exact? întrebă asistenta şefă.
Sadler n-a răspuns, a preferat să stea cu ochii în jos.
Eu am îndrăznit:
- Am fost trimisă aci s-o aduc pe sora Sadler.
- Şi de ce n-a venit?
- Pentru că nu se simte prea bine, doamnă, am răspuns tot eu.

- Adevărat? în acest caz, soră Sadler, te duci să raportezi
asistentei şefe de secţie. Chiar acum.
Am rămas pe loc toate, în timp ce Sadler s-a năsputit afară din
salon.
Abia atunci, chipul asistentei şefe s-a mai îmblânzit.
- Am venit să te văd, soră Bell. Nu ţi-ai semnat num ele prea
citeţ pe contract; sper că asta nu dovedeşte că eşti nehotărâtă.
Semnătura dumitale n-a apărut pe copia care a rămas la dosar.
Va trebui să semnezi din nou. După ce împături contractul şi-l
puse în buzunar, asistenta şefă se îndreptă spre fereastră,
spunându-mi: mai am ceva de discutat cu tine, soră.
M-am gândit că ar trebui să fie ceva important, dacă o făcuse
pe asistenta şefă să vină după mine în salonul bolnavilor.
Dacă aş fi ştiut ce are în minte, poate aş fi fost mult mai
îngrijorată. Am realizat mult prea târziu, când nu mai conta.
Asistenta şefă îşi trecu mâna peste tocul ferestrei,
încruntându-se pentru că găsise praf acolo, apoi s-a întors cu faţa
spre mine:
- Soră, după cum ştii, nu avem obiceiul să punem tinerele ca
dum neata de serviciu noaptea. Ele sunt destinate serviciului de
zi tim p de şase luni, până ies din perioada de probă.
- Da, doamnă.
- Cu toate astea, mă aflu într-o situaţie dificilă şi n-aş vrea să
mut celelalte colege ale tale cărora le-au fost repartizate alte
saloane, conform specializării lor, unde s-au apucat de muncă.
126 HILLARY NEAL
Dar în cazul tău, soră, n-ai fost trimisă la acest salon pentru
că ar fi corespuns pregătirii, ci pentru că s-a considerat că sora
de aici nu poate face faţă singură, aşa că i s-au trimis ajutoare.
Se pare că aştepta reacţia mea:
- Aţi dori să intru în serviciul de noapte, doamnă?
- Da, soră. însă nu insist; te întreb doar dacă doreşti să fi de
ajutor.
Nu era o solicitare pe care s-o fi p u tu t respinge sau trece cu
vederea, aşa că am răspuns imediat:
- Desigur, doamnă.
Am observat că s-a mai relaxat, după cum a slăbit strânsoarea
acelui contract pe care-1 avea în mână. încercă să-mi zâmbească.
- Mă simt obligată, soră. După ce termini aici, du-te la sora
şefă să te mute în tura de noapte, apoi culcă-te.
- Da, doamnă.
- Şi-mi mai lipsesc încă două asistente, în afară de sora
Sadler, care nu ştiu ce doreşte.
- O să fac paturile aici, apoi o să stau până se întoarce Sadler.
- Nici vorbă, soră! Aici trebuie să te supui ordinelor, care în
mare parte sunt făcute în favoarea personalului. Dacă intri în
schimbul de noapte, trebuie să te odihneşti. Du-te la culcare
acum; văd eu cum o să mă descurc. Făcuse deja un pat în timp
ce vorbise cu mine. Eu o priveam, uimită de îndem narea ei.
M-am dus în linişte spre camera mea. Cu toate astea n-am
putut să nu întorc o dată capul să văd cu câtă precizie întorcea
păturile şi se învârtea în jurul paturilor, cu mânecile suflecate.
SUB ACELAŞI ACOPERIŞ___________________________________ 127
Un pacient mai în vârstă îmi făcu semn cu ochiul văzându-mă

cum o privesc.
- Este o femeie căreia îi place să muncească!
Asistenta de noapte m-a dus direct la etajul unde se afla

salonul unde eram de serviciu, m-a ajutat să-mi duc tot ce-mi era
necesar. Camera semăna cu cea în care locuisem până atunci,
doar că aici draperiile erau albastre, iar peisajul văzut de la
fereastră nu era prea interesant.
Mi-a pus halatul albastru în cuier, apoi mi-a spus:
- Ai nevoie de un halat mai gros, soră. Iar săptămâna viitoare
vei primi primul tău salariu.
- Da, soră. Soră, aveţi veşti despre John?
- Nu, draga mea, dacă la Ansdon te referi, dar sora Chui pare
mai restabilită.
- Mă bucur pentru ea, am spus. O voi putea revedea curând?
- Cred că da. Iar acum, culcarea. Odihneşte-te bine.
Noapte bună.
Era miezul zilei, aşa că mi s-a părut nefiresc să mi se ureze
noapte bună. Ea se opri în cadrul uşii înainte de ieşi:
- încearcă să nu-ţi mai faci problem e, soră. Toţi cei din
preajma lui Ansdon fac tot ce pot.
128 HILLARY NEAL
Menajera de pe coridorul pe care se afla acum camera mea

era mai în vârstă decât celelalte şi purta verighetă. Când m-a
trezit la ora şapte, mi-a spus:
- Un pic cam devreme, nu?
Am spus că nu contează şi că sper să fie o atmosferă mai
liniştită ca în timpul zilei.
- Nu se ştie, mi-a răspuns ea. Nu uita să te îmbraci bine şi
să-ţi iei halatul gros pentru că va fi rece.
-A vem voie să...
- Vei vedea. O să ai nevoie de o valijoară în care să-ţi iei
halatul g r o s ; aşa fac toţi. îşi mai iau pulovere, cărţi şi hârtie de
scris. Ai valijoară?
- Una destul de mică.
-Poate ai nevoie de puţin fard, schimburi. Noaptea este lungă.
Când m-am alăturat grupului de surori care se ducea la masă,
am observat răsuflând uşurată că două aveau valize ca a mea, una
avea o casetă iar alta un coşuleţ. Nu le cunoşteam şi nu m-a luat
nimeni în seamă până când ne-am aşezat la masă. M-am trezit
aşezată lângă o asistentă durdulie, căreia i se spunea Booth.
- Deşi mă cheamă Booth, mi se spune Buster, mi se confesă
ea.
- Este prima tură de noapte pe care o faci? am întrebat-o.
Ea începu să râdă.
- Sunt doar de patru luni aici! Tu?
- Abia am terminat cursul pregătitor, m-am confesat eu.
Ea a făcut ochii mari.
- O să-ţi fie cam greu, nu? Ştiu că este lipsă de personal, dar
chiar şi aşa...cine te conduce?
*
- Nu ştiu.
-Nici la ce salon vei lucra?
- Va trebui să mă prezint la asistenta pentru schimbul de
noapte şi voi afla.
- O să fie foarte ocupată, dar o s-o prinzi câteva minute,
imediat după capelă, când va veni aici cu asistenta şefă a
spitalului. De fapt, o să citească lista celor care intră în schimb.
- Capelă? am întrebat eu. în fiecare noapte?
- Exact. Pentru cele de ziuă este de-ajuns să meargă o dată pe
săptămână la capelă, dar se consideră că sufletele noastre sunt în
pericol mai mare noaptea. Mai ales pentru că toţi bolnavii se simt
mai rău peste noapte. Atunci se moare cel mai mult. Suntem mai
solicitate decât cele din schimbul de zi.
M-am cutremurat, gândindu-mă la John.
După câteva clipe apăru şefa de tură.
- Sunteţi gata, fetelor? Sora Bell este cu voi?A, da, n-o
văzusem. Vei merge la salonul şapte. Apoi ne-am luat valizele şi
bonetele şi am pornit spre biroul asistentei şefe, aşa cum
spusese Buster.
- Ţi-am spus că aşa o să fie. O vezi pe fata aia înaltă şi mare,
cu părul negru?
- Cu caseta? O văd.
- Cu ea o să mergi, ea te supraveghează. O cheamă Oates.
Este o tipă de treabă. Ţinte-te după ea la capelă. Ai înţeles?
130 HILLARY NEAL
-Am înţeles, am răspuns eu. Mulţumesc.

Serviciul la capelă a fost foarte scurt şi nici n-a fost ţinut de
preot ca la slujba de duminică, ci de asistenta Tut. Erau nişte
rugăciuni speciale. îmi amintesc o rugăciune minunată:
" învaţă-mă Doamne să dau fără să cer ceva în schimb; să lupt

fără să iau seamă că sunt rănită; să am putere de muncă, să nu
alerg după odihnă, să nu cer recompense..."
Apoi, asistenta a făcut o pauză şi a trecut la altă rugăciune:
"Dă-i fiecăreia din noi o inimă care nu se va împietri, o fire
care nu oboseşte şi o atingere care aduce vindecarea"
îmi aruncă o privire când cobori de la altar. Nu ştiam dacă

m-a privit pentru că eu ca începătoare i-am ţinut uşa să treacă,
sau pentru că ştiuse tot timpul că mă aflam acolo şi rostise
rugăciunea aflată pe ceasul pe care mi-1 dăruise în mod
intenţionat. Oricum, mi-a zâmbit cu blândeţe când a trecut pe
lângă mine şi m-am simţit mai liniştită.
Surorile novice duceau acum două valize şi două bonete,
aşteptând asistentele mai vechi să iasă. Am înţeles că acesta era
obiceiul, numai că nu ştiam care din valize aparţinea sorei Oates,
aşa că a trebuit să aştept până rămânea o singură valiză ca să ştiu
că aceea era a ei. Dar Oates o luă înainte ca eu să ajung la ea.
îmi zâmbi.
- Eşti sora Bell? Mă numesc Oates. Vino înapoi, suntem
ultimele. Sora Harris ne face figuri dacă o lăsăm să aştepte.
Pe coridor, i-am spus:

- Mă bucur că sunt repartizată la salonul şapte. Am mai fost
acolo sâmbăta după-amiaza.
- Este bine, pentru că ştii unde se ţin lucrurile acolo.
Eşti mult prea tânără şi începătoare ca să fii în tura de noapte,
dar...eu te voi ajuta cât voi putea, însă, spre dimineaţă vei simţi
oboseala şi atunci este cel mai mult de lucru.
- îmi pare rău. Cred că te simţi dezamăgită că ai o
începătoare ca mine.
Ea râse din nou.
- Lasă, o să ne descurcăm. Să nu fii nervoasă sau încordată,
pentru că pacienţii vor simţi. Pe sora Harris ai cunoscut-o?
Am spus că le cunoscusem doar pe Barrett şi Benbow.
- Sora Harris este un dragon bătrân. Este bine când ajunge să
te cunoască, pentru că nu suportă schimbările şi figurile noi.
Nici nu vreau să mă gândesc ce-o să auzim din partea ei când o
să afle că i s-a trimis o novice în preţiosul ei salon şapte...acum,
fii atentă, stai în spatele meu, să ai manşetele lăsate, în timp ce
ea îmi predă salonul. Apoi, te duci repede şi faci lista cu
ceaiurile. Ştii cum, nu?
- Da, am făcut-o, am spus eu cu inima îndoită.
- Să nu cumva să menţionezi cafeaua...să sperăm că sora şefă
este bine dispusă.
I-am deschis uşa să iasă şi după ce ne-am lăsat lucrurile în
bucătăria salonului am urmat-o, dar stând în spatele ei, aşa cum
mă învăţase.
132 HILLARY NEAL
Dar sora Harris, care era o femeie între două vârste, brunetă,
cu trăsături greoaie, şi tenul gras ridică ochii din raportul pe
care-1 scria şi se uită în aşa fel încât să mă vadă.
- Sper că n-ai adus o altă novice, soră? Unde este sora
Wakelam?
- Este bolnavă, soră. A avut problem e cu dantura şi i-au
extras o măsea chiar azi-diminaeaţă.
- Nu ştiu de ce nu vă puteţi programa extracţiile în nopţile în
care nu sunteţi de serviciu. Cum te numeşti ? mi se adresă.
Am făcut un pas înainte.
- Bell, soră.
Mă studie curioasă, cu ochii ei bulbucaţi.
- Sora Bell, aşadar. Bine. Sper că asistenta şefă ştie ce face.
Şi mai sper că sora Oates ştie ce-o aşteaptă.
Când văzu că nu reacţionez, reveni asupra raportului pe
care-1 scria. Mai ridică o dată privirea, ca să comenteze lista pe
care i-o întinse sora Oates, punând întrebări, dând instrucţiuni,
subliniind câte un cuvânt. Am auzit num ele Griffin rostit şi m-am
bucurat. Aveam un prieten care să mă ajute, dacă Griff era încă
acolo.
Am început imediat să fac lista cu ceaiuri, lapte şi sucuri, iar
când am ajuns la patul lui Griffin acesta a exclamat:
- Ce surpriză!Am crezut că nu pun în serviciul de noapte cele
mai tinere surori!
- Asta cam aşa este, am confirmat eu. Ce doriţi să vă trec pe
lista de băuturi?
- Nişte bitter.... văzând privirea mea nedum erită, a adăugat;

nu, doar lapte, fetiţo. Nu observi nimic schimbat lajnine?
- Da, nu mai aveţi acel cadru cu care mergeaţi.
- Sănătatea mea este foarte bună, se pare, şi voi fi externat
săptămâna viitoare. îmi făcu semn să vin mai aproape. Să-ţi spun
cum merg lucrurile pe aici în schimbul de noapte. Asistenta şefă
vine de trei ori în acest salon. 0 dată pe la nouă, apoi pe la unu
sau două şi ultima dată dimineaţă.Vine şi doctorul cel tânăr, dar
nu ştii niciodată când apare. Este aici perm anent.
- Vă referiţi la doctorul Tait?
- Da, el. Tipul acela brunet, înalt. Dacă vine, trebuie s-o
chemi pe asistentă ştii asta, nu?
- Mulţumesc, Griff. Sper să mă descurc. Mă bucur că mai
sunteţi aici. Acum mă duc să prepar ceaiurile, înainte ca sora şefă
să mă împuşte.
Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul; am pregătit
ceaiurile, laptele, sucurile, am aranjat paturile, am micşorat
luminile ca pentru noapte şi abia atunci am realizat cât de
aproape sunt de John. Oates, care administra sedativele şi
verifica bandajele, intră în salon, mă luă deoparte şi-mi spuse:
- Te duci la salonul cinci pentru mine? Nu mai avem vată
sterilă şi am de înlocuit trei sau patru pansam ente. Roag-o pe
sora Vincent să-mi dea din rezerva ei.
- La cinci? am întrebat eu.
- Este cel din colţ. Să nu te vadă sora şefă, nu avem voie să
împrumutăm.
134 HILLARY NEAL
Din fericire, am găsit-o acolo peste sora Booth, căreia i se

spunea Buster.
- Da, pot să-ţi dau câteva pachete. Vincent nu are nimic
împotrivă. Stai aici să ţi le aduc. Dacă o vezi pe sora şefă,
ascunde-te!
De fapt, sora şefă apăru doar când aveam pachetele sub braţ
şi mă pregăteam să plec. Dar nici atunci nu mă văzu pentru că se
uita în sus la un medic foarte înalt, care semăna foarte mult cu
Mark; probabil, era chiar tatăl acestuia, pentru că sora şefă
aproba mereu:
- Desigur, sir Randal.
I-am lăsat să treacă şi m-am ascuns în camera pentru lenjerie;
de acolo, n-am putut pleca imediat pentru că intraseră în salonul
din faţă, lăsând uşa deschisă. Prin uşa întredeschisă am văzut
cum sora Vincent li se alătură. Au stat înăuntru câteva minute,
apoi au ieşit şi au închis uşa după ei. Am auzit-o pe sora şefă
întrebând:
- Ar fi mai bine să urce acum, sir?
Sir Randal avea o voce profundă, mai gravă decât a fiului său.
- Da. Presupun că n-o va recunoaşte, dar este mai bine să
urce. Soră Vincent, ad-o pe doamna Ansdon.
- Doamna Sturdie, îl corectă sora.
- A, da soră, doamna Sturdie. Poate să vină să-l vadă, dar nu
mai mult de câteva minute, nu trebuie să-l tulbure acum.
Am stat acolo înfiorată ţinând în braţe pachetele de vată.
John se afla în acel salon, la câţiva metri de mine. Iar mama lui
venea să-l vadă...dar se aprinse brusc lumina şi sora Vincent

spuse: „
- Ce se întâmplă?
- Mă ascundeam, soră, i-am spus. Sora Oates mi-a spus că nu
trebuie să fiu văzută că îm prum ut ceva.
- M-ai speriat teribil! Te ascundeai foarte bine, dar am văzut
ceva mişcând. Poţi să ieşi acum, nu mai este nimeni pe coridor.
Părea o fată de treabă. N-am putut să n-o întreb:
- Soră, cum este Ansdon?
- A, tu trebuie să fii sora Bell. Părea să fi auzit de mine pentru
că mă privea cu ochi curioşi. Nu este prea bine, dar să sperăm că
Dumnezeu îl va ajuta. Te-aş lăsa să intri o clipă, dar vine mama
lui să-l vadă. Poţi să treci mai târziu. Acum... fugi.
Sora Oates, care-şi nota tem peraturile bolnavilor, ridică
nedumerită din sprâncene.
- Ce este cu tine?
- Am fost să îm prum ut vată şi m-am ascuns de sora şefă, şi
de doctorul Tait.
- Probabil c-ai discutat cu sora Vincent. Mi-a transmis vreun
mesaj?
- Nu, soră.
-A, asta înseamnă c-o să ne vedem la masă. Apoi răsuflă
uşurată; ştiu că nu trebuie să te las singură. Sora şefă n-a spus
nimic, dar...
Ideea de a rămâne singură, timp de jumătate de oră, cu
treizeci de bolnavi, mă speria.
136 HILLARY NEAL
- O s-o sun pe sora şefă, s-o întreb. Dar spune-mi, ai num ărat
lenjeria?
- Nu, soră, nici n-am ştiu că trebuia s-o fac.
- Din păcate, pentru asistentele junioare se repartizează
sarcini cam plictisitoare, cum este asta. După ce faci
num ărătoarea, scrie ce-ai găsit, apoi schimbă prosoapele.
După asta, te poţi odihni puţin, nu ştii ce ne aşteaptă mai târziu.
După câteva minute, Oates se întoarse îmbrăcată cu halatul
gros.
- Nu am nici o clipă liberă, aşa c-o să risc să te las singură cu
bolnavii. Nu te speria. Este de-ajuns să te afli în salon. Iar clacă
se întâmpla ceva la care nu poţi face faţă, ceea ce nu cred că se
va întâmpla pentru că nici unul nu are problem e deosebite, sună
imedita la sora şefă. Ai înţeles?
- Da, soră.
M-am aşezat la biroul ei şi am început să frunzăresc raportul,
înţelegeam mare parte din instrucţiuni, dar m-am lovit de multe
prescurtări pe care nu aveam cum să le desluşesc. Salonul era
cufundat într-o linişte deplină. Nu se auzea nimic altceva decât
respiraţia oamenilor. Nimeni nu se mişca, nici măcar nu
sforăiau. Nu se aprindea nici un bec. Nici o sonerie.
Nu s-a întâmplat absolut nimic până s-a întors Oates. După ce
şi-a scos gluga, mi-a spus:
- Bine că n-a fost nici un eveniment! Acum te poţi duce tu la
masă; vei avea ghiveci cu carne de vită şi pudding.
- Nu s-a întâmplat nimic, am răsuflat eu uşurată de parcă aş

fi avut vreun merit. Nu s-a trezit nici unul. Soră,7 ce înseamnă
*
FH?
- Cu litere mici înseamnă patru ore, adică pacientul ia
medicamentele la acest interval.
- Şi cu litere mari? Cu cerneală roşie?
- Asta înseamnă pentru acasă. Mai înseamnă că nu mai
trebuie să-i schimbăm lenjeria de pat, pentru că va pleca
dimineaţă. Sora şefă este la salonul cinci. Ar fi mai bine să te duci
la masă, altfel se va supăra.
Dacă nu m-aş fi întâlnit cu celelalte trei junioare, care se
duceau la masă, m-aş fi dus direct în salonul unde se servea masa
de obicei. Dar urmându-le am descoperit ce uitase Oates să-mi
spună, că masa care avea loc la ora unu, se servea în sala de jos.
Una din fetele din faţa mea exclamă:
- O, dar ce este cu mirosul ăsta?
- Miros? Buster m-a văzut şi mi-a făcut semn să mă aşez lângă
ea. Stai aici, Bell. Este un parfum foarte scump"Nuit de Deşir",
dacă nu mă înşel.
- Tu îl foloseşti? Este de-ajuns să anestezieze un salon întreg.
- Al meu? Nici vorbă! Cred că altcineva îl foloseşte. De la
salonul cinci. Uite, ia farfuria asta.
- Nu cumva este parfumul doamnei Sturdie?Nu mi-aş fi
închipuit că mama lui John este o femeie care foloseşte parfum
în exces. Şi unul foarte scump. Am fost aici când sora şefa a
aranjat ca ea să vină. M-am uitat la farfuria cu ghiveci pe care
mi-a dat-o şi mi-a pierit foamea.
138 HILLARY NEAL
Eram uluită, pentru că nu-mi închipuisem că mama lui John

ar fi o femeie cu bani.
Mi s-a povestit în continuare că încercase s-o mituiască pe
Vincent.
- Vincent, desigur, nu s-a atins de bani.
- Şi ce-a făcut văzând cum a reacţionat Vincent? Am lăsat
furculiţa jos. Nu puteam să mănânc nimic. A fost ofensată?
-Nu. l-a spus foarte dezinvolt: o să am grijă să mă asigur că-i
vei primi altfel.
Am trecut la budincă şi la cafea şi în timpul acesta le-am
ascultat pe celelalte. Una din colegele mele vorbea despre Ginny
Harting.
- Miss Harting avea un căţel negru aseară cu ea. Dar de el
m-am ocupat eu.
- Nu mă miră, zise o alta. Femeia asta nu suportă nici să fie
chemată la internări.
M-am aplecat spre ea.
- Nu este corect ce spui. Am văzut-o examinându-1 pe acel
bărbat.
Se lăsă tăcere, apoi, ignorându-mă, au început să vorbească
despre altcineva.
Buster mă privi lung.
- Dacă stai deoparte, nu-ţi faci un serviciu.
- Bine, dar nu mi se pare normal să vorbeşti despre cineva
care nu este de faţă şi nu se poate apăra.
Buster scutură din cap.
-Mai ai multe de învăţat, draga mea.

Ne-am ridicat şi am pornit spre saloanele în care lucram.
Pe drum, am încercat să mă explic.
- Nici mie nu-mi place miss Harting. Dar...
- Am convingerea că miss Harting asta nu are nicio prietenă!
- Asta înseamnă c-ar trebui s-o compătimim. Oamenii tind să
se comporte oribil, când văd că nu sunt agreaţi. Scot tot ce este
mai rău în ei.
- Nu este aşa. Oamenii drăguţi nu sunt aşa pentru că sunt
plăcuţi de lume. Lumea îi place pentru că sunt drăguţi şi
prietenoşi.
Ştiam că nu are dreptate, dar nu puteam să-i explic ce simt.
Salonul era la fel de liniştit când m-am întors. Oates avea o

carte de chirurgie ortopedică în poală şi ridică privirea:
- Dacă ai ceva de scris sau de învăţat, acum este momentul.
Poţi face ce vrei, numai să fii atentă la cei din salon. Dacă sună
cineva, sau se aprinde vreo lumină, anunţă-mă.
Nu aveam nimic de citit sau de făcut, aşa că m-am aşezat la
biroul şefei de tură şi am început să aranjez cele aflate acolo.
Am găsit solicitări de la laborator, radiografii, diete, declaraţii de
acceptare a unei operaţii, facturi telefonice, solicitări de
140 HILLARY NEAL
tratamente electrice şi restul. Presupuneam că va veni şi ziua în

care mi se va cere una din acestea şi era bine să ştiu de unde să
le iau. După ce am terminat, am citit rapoartele făcute de alte
colege; erau interesante . Tocmai mă concentrasem asupra
raportului asupra unui bolnav numit Philipson când a apărut
Oates, pe la trei şi jumătate.
- Am făcut ceaiul. Era sarcina ta, dar întrucât am uitat să-ţi
spun să-l faci, l-am pregătit eu.
Am început să bem ceaiul într-o atmosferă de prietenie, şi
i-am spus deodată:
- Nu mă imaginez bându-mi ceaiul cu Benbow, care este
doar cu un an mai mare.
-O, Benbow! exclamă Oates. Nici eu nu mă văd într-o
asem enea situaţie. Dar în schimbul de noapte cele două
asistente de serviciu trebuie să alcătuiască o echipă perfectă.
De asta sunt schimbaţi cei noi atât de des. Dar din experienţă îţi
spun, este foarte greu să fii în schimb de noapte cu o soră pe
care n-o suporţi.
M-am întrebat dacă Oates mă considera o tovărăşă plăcută.
- îmi pare rău că nu ştiu mai multe, ca să mă fac utilă.
Probabil că-ţi lipseşte sora Wakelam.
Ea mă privi uimită.
- între noi două, află că nu-mi plăcea defel. Dar să nu spui
nimănui.
- Promit să n-o fac.
- Bine, s-a făcut ora patru, te poţi duce de acum la salonul

cinci, să vezi cum merg lucrurile pe acolo. Sper să-i meargă mai
*
bine prietenului tău. Când te întorci, ceea ce sper să nu fie peste

mult timp, vei avea destule de făcut înainte de schimbarea turei
cu cele de zi. Dar înainte, spune-mi: de ce crezi că te-a pus
asistenta şefa în tura de noapte?
Am privit-o lung.
- Pentru că nu avea pe cine altcineva să pună, bănuiesc.
Aşa mi-a spus!
- Aşa ţi-a spus! Normal că ăsta a fost argumentul ei! Nu putea
să-ţi spună chiar aşa: sub halatul ăsta gros bate o inimă de aur,
nu? Draga mea, cei foarte bolnavi se simt mai rău noaptea.
Te-a adus aici să-i fii aproape, fără ca tu să înţelegi c-a făcut-o
dinadins. Nu va recunoaşte asta niciodată.
- Nu-mi vine să cred! am exclamat.
- Poate alta n-ar fi făcut-o, dar pe ea o cunosc. Pare foarte
dură, dar cu majoritatea elevelor a fost foarte bună, în diferite
ocazii.
încă nu-mi venea să cred.
- Nu cred că...
- Nici eu nu cred, ci ştiu cu siguranţă. Şi chiar Tut mi-a
confirmat. Acum, du-te o dată!
Am plecat. L-am văzut imediat pe John, care arăta foarte rău.
Tot chipul îi era acoperit de bandaje. Vincent, care era lângă
mine m-a încurajat:
- încet, încet, îşi revine, o să vezi. Transfuzia i-a făcut bine.
142 HILLARY NEAL
Când am ieşit pe coridor mi-a spus:

- Am un mesaj pentru tine. Mama lui stă în noaptea asta la
doamna Croft. Presupun că ştii cine este. Oricum, vrea să te duci
s-o vezi când ieşi din schimb, mâine. Sau chiar acum.
- Pe mine? Nu mă cunoaşte!
- Ştie de tine. Nu trebuie să te duci, dacă nu doreşti. Dar ce
ai avea de pierdut?
- Nu ştiu, am ezitat. Poate ... totul...
- Tu ştii mai bine, draga mea. Eu nu sunt la curent cu toate
amănuntele. Acum du-te înapoi, la şapte. Ne vedem din nou la
masă. E în ordine?
- Da, am spus. Şi mulţumesc, soră.
Achitându-mă de sarcinile de dimineaţă, m-am tot gândit la

mesajul doamnei Sturdie. Cred că bolnavii din salon au observat
că sunt cam absentă, pentru că Griff m-a atenţionat.
- Ce este cu tine, fetiţo? Umbli printre paturi de parcă ai fi în
transă. Spune-i lui Griff ce probleme ai.
îi împătuream pătura, şi l-am privit lung:
- Ce să-ţi spun, Griff?
- La ce te gândeşti? Arăţi cam pierdută. Să nu-mi spui că este
din cauza sorei Oates, pentru că nu te cred.
I-am scuturat perna înainte de a-i răspunde.

- Griff, dacă cineva pe care n-o cunoşti şi ai considerat-o
întotdeauna o femeie rea, fără inimă, ar vrea să te cunoască,
ce-ai zice? Te-ai eschiva? Sau ai risca?
- Depinde de cât de rea este femeia. Şi oricum, ele sunt
diferite. Se schimbă ca luna, îşi asumă riscul. Ce ai de pierdut?
Aşa spusese şi sora Vincent.
Capitolul 9
- Intră, Edwina, draga mea. Mama Croft părea cam nervoasă

în rochia ei albastră, cu broderie. Fusese rochia ei cea mai bună,
de când o ştiam eu. Era cam îmbujorată, aşa cum era de obicei
când pregătea masa de Crăciun. Se aplecă să mă sărute. Chiar mă
întrebam când o să vii.
Am închis uşa şi m-am rezemat cu spatele de ea, privind-o
lung.
- Nu eram prea hotărâtă să vin, am mărturisit eu.
- Abia ieri am aflat de accidentul lui John; a fost un şoc. Ar fi
trebuit să ne anunţi, draga mea.
- N-am vrut să-ţi faci probleme, mamă Croft. Totul s-a
petrecut foarte repede, am intrat în tură de noapte...ştii.
- Da, Edwina, ştiu. Mama Croft mă îmbrăţişă. Cred că a fost
foarte greu şi pentru tine. Apoi, după ce m-a îmbrăţişat, s-a întors
privind spre camera cealaltă peste umăr.
Am întrebat-o în şoaptă:
- Ce vrea femeia asta, de fapt? 4
- Nimic, draga mea, sau cel puţin n-a spus nimic în acest sens
până acum. Du-te acum , iar eu o să-ţi aduc puţină cafea, după
ce staţi de vorbă.
M-am simţit ca înainte de a intra prima oară la salonul şapte.
Am tras aer în piept şi am intrat. Nu mi s-a confirmat nici o
aşteptare. Aveam în faţă o femeie mult prea parfumată, îmbrăcată
într-o rochie neagră mult prea strâmtă. Pe spatele scaunului se
vedea o capă de blană. Părea mult mai tânără decât trebuie să fi
fost. Doar mâinile o trădau. Aveau pielea îngroşată, unghiile cam
necioplite vopsite în roşu strident, aşa că inelele în exces n-o
ajutau cu nimic.
Rămase studiindu-mă o clipă.
- Tu eşti Edwina? mă întrebă. Stai jos, fetiţo. îşi trecu
degetele prin părul vopsit roşu, care la rădăcină era cărunt.
Sub pudră şi fardul strident de obraz avea tenul livid; cred că
dacă nu se machia, se vedea că este o femeie bolnavă. Stai jos,
repetă, nu te mănânc. Am venit tocmai de la Liverpool să-l văd
pe John şi n-o să plec fără să schimb o vorbă cu tine. Ei bine, cum
îi merge?
- L-am văzut foarte puţin, am început eu. Nu ţi se dau prea
multe informaţii, chiar dacă lucrezi în spital. Dar im portant este
că nu se mai află în pericol de moarte.Veţi vedea.
- Sper să fie aşa cum spui.
146 HILLARY NEAL
- Am fost asigurată că John, deşi cu mari probleme, merge

spre bine. De ce aţi vrut să mă cunoaşteţi, doamnă?
- Pentru că John mi-a vorbit despre tine de prea multe ori.
- Adică... vreţi să spuneţi că....aţi ţinut legătura?
- Nu l-am mai văzut nouă ani, până ieri, dar mi-a scris cu
regularitate. Eu nu i-am răspuns, iar el a crezut că am murit.
- Dar dacă... m-am oprit uluită, neştiind ce să înţeleg. Aş fi
vrut ca mama Croft să fi intrat cu mine în încăpere. Cum spuneţi
că v-a scris tot timpul? Nici nu ştia unde...
- Nu ştia? Doar ţi-a spus unde mă aflu...acolo mi-a scris.
Iar când am plecat de acolo, am lăsat adresa celor care au rămas.
Vinerea trecută am primit ultima scrisoare de la el. Spunea că
vrea să devină preot. Mă întreba dacă sunt lucruri despre el pe
care nu i le-am spus, pentru că vrea să i le spună şi el fetei cu
care se va căsători. Femeia îşi suflă nasul. A spus că dacă nici de
data asta nu-i răspund, n-o să-mi mai scrie.
M-am ridicat şi m-am dus la fereastră, să mă uit spre grădina
care-mi aducea de obicei atâta pace sufletească.
- Şi i-aţi răspuns? am întrebat-o.
Ea început să râdă, cam dur şi strident.
-A scultă, fetiţo, de ce crezi că nu i-am răspuns de la început?
M-am întors cu faţa spre ea.
- Nu ştiu; poate pentru că vă aflaţi... acolo?
- Pentru că nu pot să scriu. Nu ştiu să scriu; de fiecare dată
când primeam scrisori de al el trebuia să iau autobuzul, să ajung
la oameni dispuşi să-mi citească scrisoarea lui. Pretextam mereu
că mi-am uitat ochelarii. Dar n-am putut să cer cuiva să-i scrie în
numele meu. Mi-am închipuit că lui John îi este mai bine fără
mine şi mie fără el, mai ales că acum este un om edticat.
- Dar sunteţi mama lui! Nu puteţi chiar aşa...
- De ce nu? Şi mama a făcut la fel cu mine. Apoi, femeia se
opri. Nu ştiu de ce te-a ales pe tine, eşti izbitor de
asemănătoare...
în clipa aceea, mama Croft a deschis uşa, aducându-ne
cafeaua.
- Mamă Croft, te rog să rămâi, am spus. Cred că nu mai pot
şti care este adevărul...totul este foarte neclar...
- Tot ce-ţi spun este adevărat. Doamna Sturdie îşi puse zahăr
în cafea, apoi îl a mestecă zgomotos. Numai că n-am terminat.
Doamnă Croft, spune-i dumneata; nu am bani d e - ajuns?
Aşadar, mama lui John se recăsătorise cu un bărbat bogat.
- Soţul meu este comerciant. Avem o casă mare frumoasă,
una din cele mai grozave din Liverpool. John n-ar mai trebui să
muncească, soţul meu are destul.
- Banii? Numai asta contează? am îndrăznit eu.
- De ce nu? John a dus-o greu când era mic, dar şi eu o
duceam la fel pe vrem ea aia.... de multe ori îi lăsam singuri
noaptea şi plecam ...pentru ei o făceam.
Aşadar, fuseseră mai mulţi copii, nu doar John.
- De asta mă miră că te-a ales pe tine, pentru că semeni prea
mult cu soră-sa. N-am mai văzutjo de când avea cincisprezece
ani.
148 HILLARY NEAL
M-am agăţat de gâtul mamei Croft, pentru că nu mai

suportam:
- Mamă Croft, spune-i să tacă! Nu poate fi adevărat! Ginny nu
poate fi fiica ei! Nu poate...
- Draga mea, calmează-te, trebuia să afli adevărul o dată.
Am vrut să ţi-1 spun, dar tata Croft m-a oprit, pentru că erai prea
mică şi delicată.
- Nu este drept; John ar fi trebuit să-mi spună.
- J o h n nu ştie, draga mea, nu înţelegi? Era foarte mic....când
Ginny a fost dată spre îngrijire.
- Dar are dreptul să ştie acum. A fost atât de mult timp
singur...
Doamna Sturdie şi-a stins ţigara şi s-a ridicat foşnind din
rochia de mătase.
- Ei bine, fetiţo. Tu ai dreptul să -i spui adevărul. Tu poţi să
i-1 spui mai bine decât mine. Şi să nu se mai amăgească singur că
am rămas mama lui. Nu sunt genul căreia să-i placă să
cocoloşească. Nu vreau să fiu deranjată, sunt prea bolnavă,
îşi luă poşeta de piele şi-şi puse haina de blană pe umeri.
Am plecat. Mă găseşti la King and Scaffold, dacă este nevoie de
bani.
O urmăream cu privirea, fără a o putea înţelege. Oare şi
propria mea mamă simţise la fel?
Odată ce a ieşit pe verandă, ne-a mai spus:
- Fetiţo, ar mai trebui să ştii ceva: Bert ştie de toate astea, dar
a fost bun cu mine. Nu mai stăm mult aici. Oricum, când mor,
John o să mă moştenească. Fata nu are nevoie de nimic, să se

descurce singură. Şi eu am făcut la fel. îmi întinse.o carte de
vizită;" Domnul şi doamna Sturdie, The King and Scaffold Inn,
Dingley, Liverpool, organizatori de nunţi şi alte ceremonii."
M-am şezat lângă mama Croft după plecarea ei. Imediat a
apărut tata Croft, care, după ce m-a sărutat pe amândoi obrajii,
m-a întrebat:
- Să înţeleg c-ai cunoscut-o?
L-am privit lung:
- Spunea că este bolnavă, iar John s-o lase în pace.
- Nu este de mirare, fetiţo, dacă se îmbălsămează de acum în
parfumul acela greu...
- Pentru John îmi pare foarte rău. l-a scris zeci de scrisori,
fără să primească răspuns de Ia ea.
- Bietul copil.
- Să fii bună cu el, draga mea, îmi spuse mama Croft.
- Da, am răspuns eu, amintindu-mi că mama Croft mi-a spus
acelaşi lucru când John a venit în casa ei prim a oară.
- A fost foarte nefericit, nu? Dar acum trebuie să afle tot
adevărul.
- Va fi şi mai nefericit poate, dar trebuie să ştie.
Tata Croft trăgea din ţigară.
- Da, trebuie să ştie, pentru că ai aflat şi tu. Nu poţi duce
singură acest secret. Spune-i adevărul lui John, aşa cum îl vezi tu.
Trebuie să înveţe să trăiască astfel.
- Dar poate n-o să vrea să...
150 HILLARY NEAL
- Fiecare băiat are nevoie de mama lui. Nu contează cât de

rea sau de indiferentă a fost. Am văzut multe cazuri de acest fel.
M-am ridicat să plec.
- Mă duc, pentru că trebuie să ajung la spital la o oră anume.
- Ce vei face? Tata Croft nu voia să-mi spună mai mult.
Am încredere în tine, Edwina.
- Nu ştiu cum voi proceda, trebuie să mă gândesc.
Obişnuisem să cred că am acea "atingere care nu doare niciodată"
- Poate Ginny o are, îmi sugeră tata Croft.
L-am privit lung. Nu mi-aş fi închipuit că voi auzi astfel de
cuvinte din gura lui.
- Fetiţo, într-o bună zi va trebuie să faci pace cu ea. Acum ai
ocazia; nu cred că este chiar aşa de dură, cum vrea să pară.
Mi-am amintit de acel poliţist tânăr, care a adus accidentatul
cu ruptura de splină şi m-am întrebat dacă avusese dreptate în
privinţa lui Ginny. Oare ea ştia de John? Dacă ar fi ştiut, s-ar fi dat
peste cap să nu-1 recunoască, iar dacă nu ştia, ce drept aveam eu
să-i spun?
- Nu cred că am vreun drept ca să...
Tata Croft oftă.
- Depinde de ce simţi pentru John. Numai tu poţi şti asta.
Dar cumva va trebui să faci pace cu fata asta. Şi dacă ea nu-ţi iese
în întâmpinare, va trebui să străbaţi tu tot drum ul până la ea.
Tata Croft mă conduse până la poartă, apoi îmi făcu semne
până m-am urcat în autobuz. Şi mama Croft îmi făcea semne de
la bucătărie.
Pe la ora zece, când eram gata să micşorez luminile în salon,

încă nu-mi făcusem un plan de acţiune. Buster îmi spusese în
treacăt că starea lui John se îmbunătăţise şi că voi putea vorbi cu
el curând. Dar înainte de asta a trebuit s-o văd pe Ginny Harting.
Nu ştiam cum să procedez. Dar poate soarta m-a ajutat. Oates a
răspuns la telefon. Am auzit-o spunând:
- Nu, nu sunt. Da, în câteva secunde. Dar nu cred că ştie,
deocamdată. Apoi scoase capul şi strigă; a venit un rănit la
reanimare. Ştii ce grupă de sânge ai?
- Sigur că ştiu, am spus, zero, RH pozitiv.
-Du-te repede!
Sora şefă din tura de noapte mă prinse din urmă:
- Ştii sigur? Ar fi mai bine să verifici.
Am văzut că era lum ina aprinsă la laborator.
- Dacă domnul Watson este încă acolo, el ştie, are registrul.
- Bine. Du-te şi suflecă-ţi mânecile, iar eu o să-l sun.
Mark Tait mi se alătură cu o tavă plină de siringi, sticluţe şi
foarfece. Mi se p ărea ciudat că este atât de îngrijorat.
Nu-mi zâmbi nici când îmi spuse:
- Da, s-a confirmat. Ia să vedem dacă ai vene bune.
Da, perfect.
152 HILLARY NEAL
- Dar Ginny Harting nu este acolo, are aceeaşi...

- Nu este acum. Iar vehiculul care ne aducea sângele a avut
probleme pe drum. Nu curge foarte mult, dar oricum, destul.
Te doare? O să-ţi fur ceva sânge şi vreau să nu pleci imediat de
aici. Ai înţeles?
- Da, Mark am înţeles. Mă simţeam utilă aici.
Mark mă privi lung:
- Am trecut pe la Ansdon, ca să-ţi dau veşti. Am un tată
extraordinar! L-a operat perfect. Ansdon s-a trezit şi era îngrijorat
pentru fata aceea...
- Chui? am spus eu.
- Da, l-am liniştit în privinţa ei.
După câteva secunde, n-am mai putut să mă abţin şi l-am
întrebat:
- Cum îi este vederea?
El nu mi-a răspuns imediat. Apoi a început:
-V e z i tu... este cam devreme ca să... dar ţine braţul nemişcat,
Edwina.
Aşadar, bănuiala mea persista. N-am mai zis nimic.
Când a terminat, Mark mi-a pus o pătură pe umeri apoi a
plecat. Am stat întinsă şi m-am bucurat că mă pot odihni câteva
minute. Curând a apărut sora şefa din schimbul de noapte,
aducându-mi nişte ceai. Aş fi vrut să întreb pentru care pacient
era sângele donat de mine, cu toate că şi aşa eram fericită să ştiu
că salvasem o viaţă.
Probabil că după ce am băut ceaiul fierbinte am m oţăit puţin,

pentru că m-am trezit doar când Mark m-a atins uşor pe faţă.
- Te poţi duce la salonul tău, dacă te simţi bine, mi-a spus el.
- Mă simt bine, l-am asigurat eu. Cât este ceasul?
- Trecut de unsprezece.
- Oates o să-şi facă griji pentru mine, i-am spus ridicându-mă.
- Nu are de ce să se teamă, pentru că doar vinerea ucidem
donatorii de sânge, glumi el. Apoi după ce schiţă un sărut, Mark
plecă.
Odată întoarsă la salonul şapte, am găsit-o pe Oastes
pregătindu-mi tava cu un mic dejun copios.
- Mănâncă tot, mă invită ea, ca să faci la loc sângele pierdut.
La masă mi s-au dat macaroane cu brânză, com pot şi prăjitură

cu frişcă.
Buster mă admira cum mănânc.
- Nu ştiu cum poţi mânca atât. De parcă n-ai mai fi mâncat de
mult.
- Asta face donarea sângelui chiar şi din omul cel mai lipsit
de apetit.
M-a lăsat să mănânc, apoi mi-a spus:
- Nu m-ai întrebat de John al tău.
154 HILLARY NEAL
- Mark Tait m-a pus la curent cu ultimele amănunte.

- Dar nu este treaba lui! Sau a făcut-o ca să-şi ridice tatăl în
slăvi? De vederea lui John ţi-a spus?
- Mi-a spus, am zis eu. Tu ce crezi?
- Eu nu sunt plătită ca să cred, ci ca să execut, draga mea.
Ştiu şi eu, mai lasă-1 o zi, două, să vedem...
La ora patru m-am dus să-l vizitez. Dormea şi am văzut că s-a
mai schimbat puţin în bine, iar sora Vincent m-a încurajat:
- O să treacă şi peste asta. Nu este genul care să se dea bătut.
- Cum ştii asta, soră?
- Mi-e greu să-ţi explic. Este ceva ce înveţi din experienţă.
De cum văd un pacient în stare gravă, pot să spun dacă va trăi
sau nu. Sora Harris, care veni între timp, îmi spuse:
- Soră Bell, te rog să te duci la camera nouă, de pe dreapta
coridorului.
M-am încruntat.
-Este...
- Fă aşa cum ţi-am spus, soră.
Totul era învăluit în mister. Acesta s-a lămurit când după ce
am ciocănit încet la uşă, am intrat, şi am văzut-o acolo pe Ginny
Harting, stând în pat cu o tavă cu mâncare pe noptieră.
Era foarte palidă şi avea cearcăne sub ochi. Desigur, nu-i
făcea plăcere să mă vadă. N-am mai aşteptat invitaţie şi i-am spus:
- îmi cer iertare că mi-am pierdut firea în acea duminică.
Eram foarte îngrijorată pentru John Ansdon.
Ea închise ochii, apoi îi deschise privindu-mă lung.
- Se pare că şi comportamentul meu a lăsat de dorit. Dar nu

asta este problema. #
- Atunci?
Ea îşi ridică braţele şi mânecile cămăşii de noapte îi căzură,
lăsând să se vadă încheieturile bandajate. Nu-mi venea să cred.
- Nu ţi s-a spus? Probabil au vrut să evite implicarea poliţiei.
Eram prea şocată ca să vorbesc.
- Se pare că trebuie să-ţi mulţumesc, aşa susţine Mark.
Ştiu numai că voiam să...
Ginny pufni în plâns.
- Te rog să nu plângi, am oprit-o eu. Ginny, nu eşti singură.
Ea se opri o secundă, apoi întinse braţele spre mine şi mă
prinse de gât, suspinând ca un copil nefericit.
- Era mai bine dacă mă lăsau să mor. Toată lumea mă
dispreţuieşte. Mark la fel, deşi eu îl ador. Nu am pe nimeni, sunt
complet singură. Ştii că vin de la Godwin ca şi tine? Tot ce am
este împrumutat.
Am strâns-o la piept.
- Ascultă, Ginny, ai pe cineva.
Ea îşi ridică încet capul şi încercă să se oprească din plâns.
- Tu eşti aceea? Tu?
- Nu, Ginny, îţi voi spune ceea ce credeam că ştii deja. Ai un
frate, Ginny.
- Un frate? repetă ea. Nu mă minţi?
- Cum să te mint cu aşa ceva, Ginny?
156 HILLARY NEAL
I-am spus totul şi am lăsat-o să plângă. După o vreme, ea

mi-a spus:
- Ai fost atât de bună cu mine, Edwina. îmi doream ca tu să
fi fost sora mea.
- Vei vedea că John este un om mult mai bun decât mine.
Mi-a fost ca un frate mulţi ani, acum este rândul tău.
- J o h n ce crede despre asta?
- Nu ştie, deocamdată. N-ai vrea să-i spui chiar tu?
Ginny se uită la mâinile rănite şi-şi trase mânecile în jos.
- Nu cred că ştiu s-o fac.
-Nici eu nu ştiam cum să-ţi spun, dar tu m-ai ajutat. Poate şi
John va face la fel.
- Şi dacă o să-i displacă ideea?
- Bine, în acest caz o să încerc să-i spun eu. I-am netezit părul
răvăşit. Ginny, îmi promiţi că n-o să mai încerci ce-ai încercat
acum?
- Promit.
După două zile, Buster veni în salonul în care mă aflam cu

un aer misterios.
- Momentul cel mare a venit, Bell.
-J o h n ? Şi-a recăpătat vederea?
- Du-te la el şi o să vezi. Bell, a cerut să te vadă!

John zăcea întins pe spate, liniştit ca întotdeauna; bandajul îi
fusese schimbat. De data asta, imediat ce mă văzu exclamă:
- Tiny!
-J o h n ! Nu ştiam ce aş fi putut să-i spun.
- Am vrut atât de mult să te găsesc! Desigur, în mintea mea.
Apoi am realizat că nu voi mai vedea că nu te voi mai vedea
vreodată. Am petrecut ore întregi încercând să-ţi reconstitui
chipul. Tiny, nu mă mai părăsi niciodată.
- Asta îţi doreşti?
- Tu eşti tot ce am, Tiny. Tot ce am avut vreodată.
Am ştiut că este m omentul să mă destăinui. Să-i pun că nu mă
avea doar pe mine, ci şi o soră.Şi o mamă. Aşa cum era ea.
- Nu mă ai doar pe mine, dragul meu.
- Numai pe tine te am, numai de tine am nevoie. înainte mă
temeam să-ţi spun asta, pentru că nu aveam nimic să-ţi ofer.
Acum, am.
- Ce ai, John?
- Viaţa mea.
- Plângi, Tiny?
- Sunt atât de multe lucruri pe care nu ţi l e - am spus.
- Nu cred că acum contează.
- Contează, John.
El închise ochii.
- Este vorba despre altcineva? Declaraţia m ea a venit prea
târziu?
158 HILLARY NEAL
- Nu, John, dar aş vrea să....

Sora Buster mă întrerupse.
- Dispari cât mai repede de aici, vine sora şefă.
A trebuit să plec de acolo cât mai repede. Fără să-mi iau

rămas-bun, fără să-l sărut măcar. Am înţeles atunci că nu-mi
rămânea decât să-i scriu. Din suflet. Mi-am amintit ce mi-a sus
tata Croft, să nu exagerez nici un pic.
Aproape terminasem, când a apărut Mark, să ne ceară cafea.
S-a uitat peste umărul meu şi nu l-am putut opri. A citit ce
scrisesem despre Ginny, a roşit, apoi a pălit.
- Dumnezeule, este adevărat?
- Sigur că este, i-am răspuns.
- Aşa a spus Ginny: l-am adorat, iar el nici nu observa?
- J u r că este adevărat. O spunea din suflet, Mark.
Mark mă luă în braţe de faţă cu toţi pacienţii şi mă sărută, făcu
acelaşi lucru şi cu Oates. Apoi fugi pe scări ca un copil.
" De-acum, ţi-am spus tot ce ştiu. Cu o singură excepţie; nu

sunt singura femeie din viaţa ta, aşa cum nici tu nu eşti singurul
bărbat din viaţa mea. întotdeauna îl voi iubi pe tata Croft.
SUB ACELAŞI ACOPERIŞ___________________________________ 159
Cred că pe oricare bărbat din lumea asta l-aş compara cu el.

Tu eşti singurul care se ridică la nivelul lui. Fă-te bine cât mai
•*
repede. Te iubesc.
Edwina."
Sfârşit

Hillary Neal - Sub Acelasi Acoperis

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Hillary Neal - Sub Acelasi Acoperis

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

tgtm Hillary Neal 611

SUB ACELAŞI ACOPERIŞ

ISBN 10 973-646-453-9 5 LEI

Am multe să-ţi spun. Am mai încercat s-o fac. Am încercat

noi, în case din cărămidă roşie, cu gazon pe care nu ai voie să

- Grozav! Ştii că e chiar frumos? După oraşul ăla...

Iii Inccpu să râdă, trecându-şi mâna prin păr.

Am privit-o lung pe mama Croft:

Dimineaţa, cu beretele pe cap, eu şi Marnie porneam la

- Dar nu-i voi lăsa!

în clipa aceea am conştientizat ce avea să urm eze.

- Nu ştiu, sau nu ştiu încă. Dar vreau să fac biologie, ceva

prlvcuu cu răsuflarea întretăiată, aşteptându-1 să se arunce în

După aceea, l-am făcut să-mi vorbească. Am mai zăbovit la

- Te duci la înot? Nu te voi reţine mult. Mama Croft mi-a spus

- O, doamnă ! am exclamat. Ce minunat!

- Trebuie să plec, spuse el. Oricum, vin să te iau la ora

Era fiica doamnei Harting.

Vocile se opriră la un m om ent dat, dar în urechile mele

A treia oară când am refuzat o invitaţie a lui John, acesta i-a

s-au multiplicat, iar iarba verde crescuse şi pe acoperişuri când

Munceşte mult, are dreptul să se şi relaxeze puţin.

Mark mă ţinea de mână.

- Contează, sigur că da! Am promis că voi avea grijă de cei

- Ce poate fi mai nevinovat decât un eveniment sportiv în

- Da, mama adoptivă.

Dar în clipa aceea am simţit o lovitură şi maşina a fost

Era de preferat să merg înapoi spre oraş între Bill şi Virginia,

- II cunoşti pe John Ansdon? Provine tot de aici.

Nici nu mă dezmeticisem bine când apăru tata Croft. îşi agăţă

- Mai înveţi şi acum? N-ar fi mai bine să te culci, fetiţo?

A venit şi clipa în care să mă duc la şcoală singură, ca să-mi

Mama Croft mi-a spus:

- Da, vreau să vorbesc cu asistenta şefă. Iar acum, îl voi suna

- Mă vei duce acasă înainte de unsprezece şi jumătate, da?

Mark îmi urmărea reacţiile.

Tata Croft mă aştepta în salon. Nu zicea nimic, ci doar mă

- Mama Croft a aflat?

A doua zi, am fost chemată la asistenta şefă.

■Sper că aşa va fi. Asistenta şefă trase sertarul biroului şi

"Doamne, dă-mi o inimă care niciodată să nu fie insensibilă la

- Doamnă, nu puteţi să mi-1 dăruiţi mie!

- Vom face o adevărată sărbătoare, Edwina! Iar eu voi

- înţeleg, am spus. Mama mi-a lăsat nişte bani. Deci nu avea

- Da, draga mea, nu m-ai întrebat. Chiar m-am întrebat de ce

Mai erau două tinere la interviu, dar nici una nu venise cu

Am urm ărit cu mama Croft o piesă la televizorul cel nou, în

- La viitor, la totul... apoi se întoarse spre mine; cred c-am

Decizia lui John m-a afectat mai mult decât aş fi vrut să

- Draga mea, nu poţi trece prin viaţă depinzând de alţii să-ţi

- Mă bucur, Edwina, spuse sora şefă. Ai o oră să

- Da, am confirmat eu. Mă cheamă Edwina Bell.

- Vă voi da câteva noţiuni introductive. Când apare asistenta

pătuţ de copil. într-unul din paturi, se afla o femeie de cauciuc

Pe scări, Paisley m-a întrebat uimită:

prezenţa asistentei. Veţi schimba şorţurile în fiecare dimineaţă,

" O inimă care nu se împietreşte niciodată... atingere care nu

- Totul se poate atinge... soră... şi trebuie să se atingă...dacă

- John? Nu ştiu...Poate este prea ocupat... Va fi la

perceput ca pe pendula din casa Croft. Mi-am spus atunci că

Primele trei săptămâni ale cursului de pregătire au trecut

- Cred că n-o să învăţ niciodată să fac colţurile aşternutului

Sora Bell la salonul şapte, Chui la salonul copiilor, Morgan la trei

- Mi se pare mai important să ştii ce trebuie făcut în caz de