LUCEAFĂRUL

M. Eminescu
PUBLICARE

– varianta definitivă, a cincea, numără 98 de strofe şi 392 de versuri, apărând mai

întâi la Viena, în aprilie 1883, în „Almanahul Societăţii Academice Social-Literare” -
„România Jună”.
– tot în anul 1883, poemul a fost publicat în revista „Convorbiri literare” dar şi în
revista „Familia”.

TITLUL
– „Luceafărul” este o meditaţie asupra destinului geniului în lume, un poem
filosofic, alegoric („personajele” sunt nişte măşti, în spatele cărora se ascund nişte
simboluri: fata de împărat – omul comun; luceafărul – omul superior).

„Luceafărul” – poem alegoric

- în viziunea lui Tudor Vianu, toate „personajele” sunt „voci” sau „măşti lirice”
ale poetului care s-a imaginat în mai multe ipostaze: geniul (întruchipat de Hyperion),
bărbatul îndrăgostit (Cătălin), muritorul care tânjeşte spre absolut (fata de împărat), forţa
universală (Demiurgul).
- în ceea ce priveşte ipostazele („măştile”) geniului, în tabloul întâi este
simbolizat de luceafăr, ca astru aparţinând planului cosmic, în al doilea este numai
aspiraţie pentru Cătălina, în al treilea este întruchipat de Hyperion iar în ultimul este omul
superior reprezentat de Luceafăr, ca simbol al lumii ideatice, detaşat de pragmatismul şi
efemeritate oamenilor obişnuiţi. Ipostazele feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de
împărat – în tabloul întâi, de Cătălina – în cel de-al doilea, în tabloul al treilea ideea de
femeie este simbolizează de aspiraţie geniului către iubirea ideală, iar în ultimul ea devine
o muritoare oarecare, un „chip de lut”.

TEME / MOTIVE
Apar în poem o serie de teme şi motive de factură romantică (tema centrală –
condiţia geniului)
Tema timpului
 timpul individual : „trecu o zi, trecură trei / Şi iarăşi noaptea vine”.
 timpul universal: „Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”.
 condiţia efemeră a omului în relaţie cu timpul şi în antiteză cu
eternitatea Universului: „Căci toţi se nasc spre a muri/ (...) / Iar tu,
Hyperion rămâi / Oriunde ai apune”.
Tema spaţiului
 planul uman-terestru (în tabloul al doilea)
 planul universal-cosmic (în tabloul al treilea: „Căci unde-ajunge nu-i
hotar, Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-necarcă în zadar / Din
goluri a se naşte”).
Tema cosmosului
 apar o serie de motive de factură romantică: luna, luceafărul, noaptea,
cerul, stelele, haosul, geneza, zborul intergalactic.
 Tema naturii
 pastelul cosmic: „Un cer de stele dedesubt, / Deasupra-i cer de stele - /
Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele.”
 pastelul terestru: „Căci este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-ncapă; /
Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă”.
Tema iubirii
 sunt ilustrate idei specific eminesciene: idealul absolut de iubire,
incompatibilitatea celor două lumi din pricina căreia cuplul nu se
realizează, capacitatea de sacrificiu a geniului pentru împlinirea
idealului în iubire.
Tema folclorului
 valorificarea basmului „Fata în grădina de aur”,
 motivul zburătorului.
Tema filosofiei
 condiţia nefericită a geniului într-o lume superficială, incapabilă să-i
înţeleagă idealurile: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă
petrece, - / Ci eu în lumea mea mă simt, - / Nemuritor şi reci”.
 ideea genezei şi stingerii Universului: „Nu e nimic şi totuşi e / O sete
care-l soarbe / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe”.
 ideea timpului filosofic bivalent (individual şi universal).
 ideea filosofică „fortuna labilis” (soarta schimbătoare): „Ei au doar
stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte”.
Alte motive de factură romantică : marea, castelul, fereastra, oglinda, înserarea,
visul, cele două ipostaze – angelic, demonic ...

SURSE DE INSPIRAŢIE / IZVOARE

1. FOLCLORICE
Poemul „Luceafărul” are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular
românesc „Fata în grădina de aur” cules de germanul Richard Kunisch într-o călătorie
prin Ţările Române. Eminescu traduce la Berlin, prin 1874, acest basm, pentru ca apoi
modificându-l considerabil, să elaboreze poemul „Luceafărul”. În basmul cules de
Kunisch, un zmeu se îndrăgosteşte de o fată de împărat foarte frumoasă, închisă de tatăl
său într-un castel singuratic pentru a fi ferită de privirile muritorilor de rând. Zmeul o
cere de soţie, promiţându-i să o facă nemuritoare precum el. Fata refuză, cerându-i
acestuia să renunţe la lumea sa veşnică şi să devină muritor ca şi ea. Zmeul este gata să-i
îndeplinească dorinţa, astfel că întreprinde o călătorie spre Demiurg pentru a-i cere
dezlegarea de condiţia sa. Totul este însă în zadar, căci între timp, tânăra fată de împărat
se îndrăgosteşte de un semen al ei, Florin. Văzând trădarea, zmeul a prăvălit o stâncă
asupra fetei necredincioase iar pe iubitul ei l-a lăsat să moară de durere. În finalul
basmului, zmeul se întoarce în lumea lui nepieritoare.
Într-o primă variantă a poemului său, Eminescu păstrează subiectul basmului,
modificând doar finalul: zmeul i-a blestemat pe fata de împărat şi pe Florin să nu moară
în acelaşi timp.
 În a doua variantă, Eminescu a transformat povestea folclorică într-o meditaţie
filosofică: fata de împărat are o dublă identitate (feminitatea ideală / femeia telurică);
locul zmeului este luat de Luceafăr (Hyperion) reflectând condiţia geniului în lumea
comună şi neîmplinirea sentimentului de dragoste între două fiinţe ce aparţin unor lumi
diferite.
Mitul zburătorului este valorificat în primul tablou al poemului
„Luceafărul”, prin visul erotic al fetei de împărat care, ajunsă la vârsta dragostei, îşi
imaginează întruparea astrului într-un tânăr ce îi apare atât în ipostază angelică cât şi în
ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu a acesta după legile pământene.

2. FILOZOFICE (surse)
Eminescu este influenţat de concepţia filozofică a lui Arthur Schopenhauer,
preluând din lucrarea acestuia (intitulată „Lumea ca voinţa şi reprezentare”) viziunea
asupra raportului dintre omul comun şi omul de geniu. Omul obişnuit se caracterizează
prin mediocritate, atitudine subiectivă în perceperea realităţii, neputinţa de a-şi depăşi
limitele, voinţa oarbă de a trăi şi de a fi fericit în sensul pragmatic. Omul de geniu se
deosebeşte de semeni prin inteligenţă, putere de obiectivare, sete de cunoaştere,
capacitatea de a-şi depăşi condiţia, forţa de sacrificiu pentru împlinirea idealurilor sale şi
singurătate socială.
Precizând una dintre sursele de inspiraţie (basmul „Fata în grădina de aur”),
Eminescu nota: „Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă
geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte
aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are
moartea dar n-are nici noroc.”
În poemul „Luceafărul” apar şi unele motive mitologice preluate din filozofia
greacă (Platon, Aristotel), din gândirea indiană şi din mitologia creştină (conceptul de
„păcat originar”, de cosmogonie creştină şi de viziune apocaliptică).

STRUCTURĂ ŞI PROZODIE
„Luceafărul” este un poem amplu, ce cuprinde 98 de strofe (catrene) şi 392 de
versuri, în care se îmbină cele trei genuri literare: epic, liric şi dramatic. Poemul este
alcătuit din patru tablouri, dominate de existenţa a două planuri: unul universal-cosmic şi
altul uman-terestru. Se remarcă şi simetria compoziţiei (particularitate a clasicismului):
tablourile întâi şi patru îmbină planul universal-cosmic şi cel uman-terestru, tabloul al
doilea este dominat de planul uman-terestru iar al treilea de planul universal-cosmic.

Poemul este organizat în catrene iambice, măsura versurilor este de şapte-opt

silabe, rima este încrucişează. Poemul se îndepărtează de modelul popular în ceea ce
priveşte versificaţia, păstrând doar versurile scurte (în textele populare, ritmul este trohaic
iar rima – pereche).