UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” DIN ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE ȘI EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI

SPORT
SPECIALIZAREA MASTER PSIHOLOGIE AN I

ESEU
PREA MULTA FERICIRE
ALICE MUNRO

Coordonator
Lect. Univ. Dr. Sorin NICA

Student
Nicola (Chiorean) Ileana Dafina

1
 Alice Munro, autoarea cărții Prea multă fericire, încearcă să surprindă zece povestiri,
care conțin o realitate crudă a unor indivizi măcinați și copleșiți de experiențele lor
traumatizante din copilărie. Complexitatea emoțiilor, zugrăvesc modalitățile prin care
cuplurile se încăpățânează să rămână în relația distructivă, amăgindu-se cu scenarii
fantasmagorice, crezând că ceea ce trăiesc se poate numi fericire sau iubire.

Tema predominantă a acestei cărți care se află în contradicție cu titlul, este

omniprezența durerii în relațiile de iubire/în relațiile de cuplu. Deși această relație de iubire
care ar fi trebuit în mod normal să apropie persoanele, totuși datorită suferințelor profunde
care au la bază relația primară defectuoasă, declanșează tulburări grave și conduc către
gesture grave.

În prima istorisire cu denumirea “Dimensiuni”, autoarea ne relatează efectele

dominației psihologice. Fricile ascunse care domină subconștientul vor fi aduse printr-un
gest/comportament în plan fizic manifest. Temerile soției cu privire la pierderea copiilor sunt
materializate în mod straniu de soțul ei, care-i ucide sub pretextul viziunilor “magice” a
comunicării cu ei într-o altă dimensiune. Toate acestea descriu elemente ale tulburării de
personalitate de tip schizotipal a soțului.

In a doua povestire “Ficțiuni”, se remarcă șocul și stupoarea unei femei înșelate și

tiparul în care lucrurile neterminate se întorc ca un bumerang atunci când se aștepta mai
puțin. Descoperirea unui adevăr cuprins între coperțile unei cărți scrise de un martor
involuntar, și reîmprospătarea memoriei faptelor pentru unul dintre protagoniștii scenei de la
momentul descris, o conduce pe aceasta către abisurile interioare. Se răsește personalitatea
borderline declanșată de trădarea și teama de abandon.

Povestea denumită “Culmea Wenlock”, vine la pachet cu trădarea, neputința și

dominarea, de altfel un lait-motiv în viețile oamenilor chiar și în zilele noastre.
Transformarea profundă a personajului feminin implicat într-o experiență sexuală umilitoare
și oarecum parcursul posibilei deveniri a unei personalități antisociale, în urma unei traume
emoționale.

A patra poveste “Râpe adânci”, se relevă tragedia unei familii în care copiii sunt
martori la certurile și discuțiile părinților. Copilul fiind dezamăgit de părinți, dezvoltă
tulburarea de tip schizoid prin evitarea relațiilor sociale și evitarea emoțiilor deoarece acolo
se află prea multă durere. În această istorisire, se pune accent pe importanța mediului familial

2
pentru armonia interioară.

A cincea poveste “Radicali liberi”, prezintă o viziune intimă a unei victime în

comunicare directă cu agresorul, moment în care iminența morții produce pe de o parte frică,
iar pe de altă parte puterea de negare și de confruntare cu agresorul. Personalitatea regăsită
este de tip schizotipal, trăirile fiind conectate la trecut prin distorsiuni de percepție și
cognitive.

In povestea a sasea “Chipul”, putem regăsi acea poveste tristă a copilului respins de
către părinți într-un mod agresiv, datorită aspectului fizic. Manifestarea schizoidă pune
stăpânire pe el printr-o lume create fără durere.

Povestea a șaptea, “Unele femei”, se regăsește “puterea” asumată de o personalitate de tip

antisocial, prin desconsiderarea și încălcarea drepturilor celorlalți în persoana mamei
tânărului muribund.

În povestea a opta, denumită “Joacă de copii”, regăsim descrierea tipologiei

personalitîții histrionice prin modul în care unul dintre personaje pentru a domina scena
exagerează în exprimarea sentimentelor și emoțiilor generate de către o persoană, vizată.

Povestea a noua, aduce în prim plan trăirile interioare ale unui pădurar pasionat de
munca lui dar foarte tăcut și retras în propria lume. Aceasta ne duce cu gândul la tipologia
personalității schizoide, prin evitarea relațiilor sociale și gradul redus de exprimare a trăirilor
interioare.

Ultima poveste care de altfel dă și numele romanului, “Prea multă fericire”, aduce în
scenă personalitatea histrionică a deținătoarei rolului principal. Formarea aceastei
personalități, ascunde relația cu tatăl, care ulterior se manifestă prin multiplele relații
dezamăgitoare cu bărbații. De aici reiese nevoia de a ieși în evidență și amărăciunea din suflet
datorate unei realitatăți care nu corespunde cu dorințele interioare profunde.