CURS 3

REACŢIA DE POLICONDENSARE

Reacţia de policondensare reprezintă reacţia care are loc între doi

monomeri identici sau diferiţi pentru a forma compuşi macromoleculari, procesul
fiind însoţit de eliminarea unor produse secundare cum ar fi apa. Condiţia necesară
este ca fiecare monomer să fie cel puţin difuncţional.

Policondensarea unor monomeri difuncţionali diferiţi

Policondensarea a doi monomeri care au grupări funcţionale diferite

X- M1- X şi Y- M2- Y, este redată prin următorul mecanism:

X - M1 - X + Y- M2 - Y X - M1 M2 - Y + XY

X - M1 M2 - Y + X - M - X X - M1 M2 - M1 - X + XY
1
X - M1 M2 - M1 - X + Y- M2 - Y X - M1 M2 - M1 - M2- Y
XY

Se observă că la sfârşitul fiecărei etape lanţul polimeric creşte cu o unitate

de monomer şi se elimină ca produs secundar o moleculă XY. Polimerul rezultat
este de fapt un copolimer al monomerilor M1 şi M2.

Formarea poliesterilor

Dacă monomerul X- M1- X este un acid dicarboxilic iar monomerul

Y- M2- Y este un alcool dihidroxilic se formează un lanţ macromolecular în care
unităţile funcţionale alternează. Se elimină ca produs secundar apa.

Esterificarea acidului tereftalic cu etilen glicol determină formarea unui

monoester.
 COOH- C6H4- COOH + HO- CH2- CH2- OH
acid tereftalic etilen glicol

↓ - H2O

COOH- C6H4- CO- O- CH2- CH2- OH

+ COOH- C6H4- COOH ↓ - H2O

COOH- C6H4- CO- O- CH2- CH2- O- CO- C6H4- COOH

+ HO- CH2- CH2- OH ↓ - H2O

COOH- C6H4- CO- O- CH2- CH2- O- CO- C6H4- CO- O- CH2- CH2- OH etc
Politereftelat de etilen glicol

Procesul de policondensare se repetă de un număr mare de ori, rezultând un

lanţ macromolecular poliesteric ce conţine gruparea esterică repetată constant, la
distanţe fixe. Produsul macromolecular obţinut în acest caz este numit
politereftelat de etilen glicol; prin topirea şi presarea sa prin orificii fine se obţin
fibre textile cu calităţi apropiate de ale celor naturale. Împreună cu fibrele de
sticlă, poliesterii sunt folosiţi la fabricarea maselor plastice armate. Sunt, de
asemenea utilizaţi în stomatologie.

Formarea nylonului 6,6

Procesul are loc prin condensarea hexametilen diaminei cu acidul adipic,

apa eliminându-se ca produs secundar.
 NH2- (CH2)6- NH2 + COOH – (CH2)4- COOH
hexametilen diamina acid adipic

↓ - H2O

NH2- (CH2)6- NH – CO- (CH2)4- COOH

+ NH2- (CH2)6- NH2 ↓ - H2O

NH2- (CH2)6- NH – CO- (CH2)4- CO- NH- (CH2)6- NH2

+ COOH – (CH2)4- COOH ↓ - H2O

NH2- (CH2)6- NH – CO- (CH2)4- CO- NH- (CH2)6- NH – CO- (CH2)4- COOH etc.

Poliamidă

Prin topirea şi filarea poliamidei obţinute rezultă fibre textile cu proprietăţi

fizico-mecanice remarcabile, cunoscute sub denumirea de nylon 6-6, nylon 6-4,
perlon T, perlon U.

Policondensarea unor monomeri identici cu două grupări funcţionale diferite

Dacă la reacţia de policondensare participă o singură specie de monomer

care are două grupări funcţionale diferite reacţia poate fi reprezentată astfel:

X - M1 - Y + X - M 1 - Y X - M1 - M1 - Y + XY

X - M1 - M1 - Y + X - M1- Y X - M1 - M1 - M1- Y
XY
X - M1 - M1 - M1- Y + X - M - Y X - M1 - M1 - M1- M1 - Y
1 XY

Formarea proteinelor

Procesul are loc prin condensarea aminoacizilor. Ca produs secundar se

elimină apă.
 NH2- CH- COOH + H2N- CH- COOH

R R
aminoacid aminoacid
↓ - H2O

NH2- CH- CO- HN- CH- COOH

R R

+ NH2- CH- COOH ↓ - H2O

R

NH2- CH- CO- HN- CH- CO- HN- CH- COOH etc

R R R

Proteină

Sinteza polidimetil siloxanului

Polidimetil siloxanul se formează prin condensarea a două molecule de

silan, care are două specii reactive reprezentate de gruparea OH. În prima etapă se
formează un dimer. Din reacţie se elimină apa ca produs secundar.

I.
CH3 CH3 CH3 CH3
HO Si OH + HO Si OH HO Si O Si OH + H O
2
CH3 CH3 CH3 CH3
silan silan

În continuare dimerul format reacţionează cu o nouă moleculă de silan şi

formează un trimer. Reacţia continuă atâta timp cât în amestec există monomeri.
 II. CH3 CH3 CH3
HO Si O Si OH + HO Si OH
CH3 CH3 CH3
- H2O

CH3 CH3 CH3

HO Si O Si O Si OH
CH3 CH3 CH3

III.
CH3 CH3 CH3 CH3
HO Si O Si O Si OH + HO Si OH
CH3 CH3 CH3 CH3
- H2O

CH3 CH3 CH3 CH3

HO Si O Si O Si O Si OH
CH3 CH3 CH3 CH3
Polidimetil siloxanul este utilizat la obţinerea siliconilor.

Alţi compuşi utilizaţi în stomatologie formaţi prin condensarea a doi

monomeri difuncţionali identici sunt polisulfurile şi polieterii folosiţi ca materiale
de amprentă elastice.
Concluzii

Reacţia de polimerizare Reacţia de policondensare

Necesită etapă de iniţiere
Nu decurge prin intermediari stabili
Nu se elimină produşi secundari
În etapa de terminare necesită
prezenţa inhibitorilor
În compoziţia lanţurilor intră doar
atomi de C şi H
Nu necesită etapă de iniţiere
Decurge prin intermediari stabili izolabili
Se elimină produşi secundari de tipul H2O
sau HCl
Nu necesită inhibitori
În compoziţia lanţurilor intră atomi de C,
H, N, O

CLASIFICAREA POLIMERILOR ÎN FUNCŢIE DE STRUCTURĂ

În funcţie de structură polimerii pot fi:

- termoplaste (polimeri nereticulaţi)
- duroplaste (polimeri reticulaţi)
- elastomeri ( polimeri parţial reticulaţi)
- polimeri ionici (polimeri reticulaţi)

Termoplaste

Încălziţi în stare solidă, polimerii înalţi se inmoaie progresiv, până devin fluizi,
fără să se observe un punct de topire net; sunt deci termoplastici. Datorită acestei
proprietăţi, polimerii înalţi înmuiaţi prin încălzire, pot fi presaţi în forme, după
răcire preluând forma în care au fost modelaţi, ceea ce este de mare folos în
aplicaţiile lor practice. La răcire recapătă duritatea şi rigiditatea iniţială.
Macromoleculele termoplastelor au lanţurile lineare sau ramificate, cu grad
mediu de polimerizare; între lanţuri nu sunt stabilite legături chimice.
Termoplastele pot avea structură amorfă sau parţial cristalină. Se obţin prin
polimerizare sau policondensare. Proprietăţile mecanice ale acestora sunt puternic
influenţate de temperatură. Intervalul de înmuiere este situat în jur de 70°C; sunt
solubile şi au rezistenţă redusă.
Toţi homopolimerii, ca de exemplu polimetacrilatul de metil, sunt termoplaste.

Duroplaste

Sunt răşini sintetice termoreactive, adică se descompun la încălzire. Se obţin

prin policondensare sau poliadiţie, iar reticularea apare la adaosul unor agenţi de
reticulare.
 Sunt insolubile şi au duritate şi rezistenţă mai ridicată decât termoplastele. Sunt
stabili la încălzire până în jur de 150°C, după care se descompun. Proprietăţile lor
sunt puternic influenţate de gradul de polimerizare.

Elastomeri

Sunt polimeri sintetici cu comportare plastic- elastică asemănătoare

cauciucului natural. Lanţurile macromoleculare sunt parţial reticulate şi nu pot fi
deformaţi plastic. Sunt moi, elastici, insolubili şi higroscopici. În stomatologie
elastomerii sunt folosiţi ca material de amprentă.

Polimeri ionici

Polimerii ionici sunt compuşi macromoleculari care conţin atât legături ionice,
cât şi covalente. Astfel poliacrilatul de zinc conţine catene lineare de atomi de
carbon, uniţi prin legături covalente, de care sunt ataşate grupările - COO -.
Catenele sunt reticulate prin legături ionice realizate prin intermediul ionilor de
zinc, Zn 2+. Întregul ansamblu alcătuieşte o specie ionică, care este capabilă să
participe la formarea unor legături cu ionul Zn 2+.
Datorită numărului crescut de grupări polare, pot reţine în reţeaua lor cantităţi
însemnate de apă (hidrogeluri), mergând până la solubilizare, când formează
soluţii polielectrolitice. Dintre hidrogeluri, alginatele (pe bază de acid alginic) sunt
folosite ca materiale de amprentare elastice şi ireversibile.
Cimenturile ionomere de sticlă şi cimenturile policarboxilat de zinc sunt
materiale dentare pe bază de polielectroliţi.

STĂRI DE AGREGARE

Starea gazoasă

Datorită mobilităţii particulelor, gazele ocupă tot spaţiul care le stă la

dispoziţie, luând forma vasului în care sunt puse. Gazele nu au nici formă nici
volum propriu. Mobilitatea particulelor unui gaz se datorează pe de o parte
energiei cinetice mari pe care o au, iar pe de altă parte forţelor de atracţie slabe
care se stabilesc între molecule. Tot datorită mobilităţii foarte mari a particulelor,
gazele se pot amesteca în orice proporţie şi formează soluţii gazoase.
Ciocnirile particulelor de gaz între ele şi cu pereţii vasului în care sunt puse
determină presiunea pe care o exercită gazul. Cu cât particulele sunt mai
numeroase cu atât ciocnirile sunt mai dese şi presiunea exercitată de gaz este mai
mare. Gazele se pot comprima datorită faptului că distanţele dintre particule sunt
foarte mari în raport cu volumul lor. Prin creşterea presiunii spaţiile libere se
micşorează, gazul îşi micşorează volumul. Mărind presiunea unui gaz şi
menţinând temperatura constantă particulele gazului se apropie la o distanţă
caracteristică lichidelor ceea ce determină lichefierea gazului respectiv. Fiecare
gaz se caracterizează printr-o temperatură critică deasupra căreia gazul nu mai
poate fi lichefiat.
Cu cât temperatura la care se află gazul este mai mare cu atât agitaţia
termică este mai mare, ciocnirile de pereţii vasului sunt mai numeroase prin
urmare presiunea este mai mare. Prin încălzire gazele îşi măresc volumul.

Starea lichidă

În stare lichidă distanţele dintre particulele componente sunt mai mari decât
la solide, forţele de atracţie sunt mai slabe. Din acest motiv lichidele nu au formă
proprie, ele iau forma vasului în care sunt puse. Lichidele pot fi turnate dintr-un
vas în altul, ele curg. Această proprietate este folosită în practică la obţinerea
pieselor metalice prin turnare. Forţele de atracţie dintre particule ţin particulele la
anumite distanţe unele de altele, ceea ce face ca lichidele să-şi păstreze volumul,
ele au volum propriu.
Spre deosebire de solide la care particulele ocupă nodurile reţelei cristaline,
mobilitatea particulelor în lichide este mult mai mare. Proprietatea particulelor
unei substanţe de a se împrăştia spontan printre particulele altei substanţe se
numeşte difuziune.
Marea majoritate a substanţelor care se află în stare lichidă la temperatura
obişnuită cum ar fi apa, acidul sulfuric, alcoolul sunt formate din molecule între
care există forţe de atracţie slabe (van der Waals, legături dipol- dipol, legături de
hidrogen).

Starea solidă

Ceea ce diferenţiază solidele de lichide este starea cristalină. Substanţele

solide sunt formate din cristale.
Particulele din care sunt constituite substanţele solide (atomi, ioni,
molecule) sunt legate prin forţe de atracţie puternice. Distanţele dinte acestea sunt
foarte mici, ele nu se pot deplasa liber, pot însă să oscileze în jurul acestor poziţii
fixe. Solidele au formă şi volum propriu.
Un număr redus de substanţe solide se găsesc în stare amorfă. Starea
amorfă se caracterizează prin rigiditate dar nu prin prezenţa cristalelor. De fapt
substanţele amorfe au particulele constituente în stare de dezordine, ele nu se pot
aranja în reţele ordonate. Substanţele amorfe sunt mai degrabă lichide vâscoase
decât solide veritabile. O caracteristică a acestora este faptul că nu au punct de
topire fix. Trecerea de la solid la lichid se face într-un interval de temperatură.
Unele substanţe amorfe au proprietăţi elastice.
Exemple de substanţe amorfe sunt: sticla, masele plastice, sticlele
anorganice pe bază de silicaţi.

Plasma

Plasma reprezintă cea de a patra stare de agregare. Este alcătuită din

particule neutre (atomi, molecule) sau particule încărcate (ioni pozitivi, ioni
negativi, electroni). Plasma are o conductibilitate termică bună, temperatură
ridicată şi emite radiaţii. Exemple de plasmă sunt: fulgerul, materia solară, stelele.

SOLUŢII

DEFINIŢIE. CLASIFICARE

Soluţia este un amestec omogen format din două sau mai multe
componente. Una se află în cantitate mai mare şi este dizolvantul sau solventul,
celelalte sunt substanţele dizolvate sau solvaţii.

1. După starea de agregare soluţiile pot fii:

- gazoase (aerul)
- lichide (lichid în lichid, solid în lichid, gaz în lichid)
- solide (aliajele)

2. După mărimea particulelor fazei dispersate soluţiile pot fii:

- soluţii adevărate: particulele dispersate au dimensiunea mai mică de 1μm,
trec prin hârtia de filtru obişnuită; exemplu soluţia de sare în apă
- soluţii coloidale: particulele dispersate au dimensiunea între 1-100 μm,
trec prin hârtia de filtru obişnuită; exemplu sulf coloidal în apă
- suspensii şi emulsii: particulele dispersate pot fi văzute cu ochiul liber,
sunt reţinute de hârtia de filtru obişnuită; exemplu laptele de var, ulei în apă. În
cazul suspensiei mediul dispers este solid, în cazul emulsiei acesta este un lichid
nemiscibil cu mediul de dispersie.

Cele mai multe soluţii solide sunt soluţii de substituţie, în care atomii,
moleculele sau ionii sunt localizaţi pe laturile cristalelor. În cazul soluţiilor solide
de interstiţie, atomii, moleculele, ionii unui component se găsesc localizaţi pe
laturile cristalului, în timp ce moleculele, atomii sau ionii celuilalt component se
găsesc în spaţiul dintre laturi.
COLOIZI

Coloizii au fost descrişi pentru prima dată de către Thomas Graham ca

urmare a studiilor privind difuzia prin soluţii. El a observat că substanţe cum ar fi
albumina şi unele materiale gelatinoase se comportă altfel decât acizii, bazele sau
sărurile. El le-a denumit coloizi de la grecescul “kolla” pentru lipici şi – oid – ca
şi, “ca şi lipiciul”.
Suspensiile coloidale se caracterizează prin faptul că sunt diferite de soluţii
în care solvatul este dizolvat în solvent, dar şi de o suspensie adevărată în care
particulele solide sunt dispersate în lichid.
Soluţiile coloidale sunt soluţiile formate din două sau mai multe faze, în
care cel puţin una dintre faze are dimensiunea particulelor mai mare decât a
moleculelor obişnuite. Coloizii pot să fie dispersii fine, geluri sau emulsii.
Soluţiile coloidale sunt formate din particule gazoase, solide sau lichide dispersate
în gaze, solide sau lichide. Excepţie face dispersia particulelor gazoase într-un gaz
care este o soluţie adevărată.
Exemple de soluţii coloidale utilizate în stomatologie: dispersia particulelor
anorganice de silice în răşinile compozite, picături de ulei în apă folosite pentru
protejarea instrumentarului stomatologic în timpul sterilizării, dispersia
particulelor anorganice în materialele de amprentă pentru controlul vâscozităţii.
Caracteristica soluţiilor coloidale este suprafaţa de contact foarte mare.

Clasificarea coloizilor

Sistemele coloidale sunt importante în stomatologie datorită utilizării lor ca

materiale restaurative. Din acest motiv este foarte important să se facă distincţie
între starea de sol şi cea de gel în care pot să existe aceste materiale.
Solul este sistemul coloidal format prin dispersia particulelor coloidale într-
un mediu lichid. Sistemul coloid ce constă dintr-o substanţă lichidă dispersată într-
un mediu solid se numeşte gel. De exemplu o soluţie de gelatină în apă obţinută
prin încălzirea soluţiei este un sol, iar la răcire este un gel. Solul poate fi
transformat în gel prin simplă răcire sau printr-o reacţie chimică. Starea de gel este
o stare semisolidă.
Faza lichidă poate să fie apa sau un lichid organic. Dacă faza lichidă este
apa soluţiile coloidale se numesc hidrocoloizi, hidrosoli sau hidrogeluri. Un
exemplu de hidrocoloizi utilizaţi în stomatologie sunt materialele de amprentă pe
bază de agar sau materialele alginate. Dacă faza lichidă este un lichid organic
soluţiile coloidale se numesc organocoloizi, organosoli, organogeluri.
 Clasificarea coloizilor se poate face după două criterii:

I. După afinitatea fazei disperse faţă de mediul de dispersie

1. Coloizi liofili: faza dispersă are afinitate faţă de mediul de dispersie şi nu există
o separaţie netă între cele două faze; dacă mediul de dispersie este apa vorbim
despre coloizi hidrofili
2. Coloizi liofobi: faza dispersă nu are afinitate faţă de mediul de dispersie; dacă
mediul de dispersie este apa coloidul se numeşte hidrofob

II. În funcţie de capacitatea sistemelor coloidale de a trece din starea de sol în cea
de gel

1. Coloizi reversibili: sisteme coloidale în care faza dispersă trecută din stare de
sol în stare de gel poate trece din nou în cea de sol după îndepărtarea agentului
care a produs reacţia
2. Coloizi ireversibili: sisteme coloidale în care faza dispersă trecută din stare de
sol în stare de gel nu mai poate reveni la starea de sol

IMBIBIŢIA ŞI SINEREZA

Dacă sunt imersate în apă, gelurile care au ca şi componentă lichidă apa

sunt hidrofile şi au tendinţa de a se îmbiba cu cantităţi mari de apă. Fenomenul
poartă numele de imbibiţie. Cu alte cuvinte, imbibiţia reprezintă procesul de
absorbţie al apei cu modificarea dimensională a materialului. Dacă gelul este ţinut
în aer uscat acesta pierde apă şi suferă procesul de contracţie. Procesul poartă
numele de sinereză. Cu alte cuvinte, contractarea gelului ca urmare a pierderii de
fluide prin exudare şi separarea spontană a mediului de dispersie poartă numele de
sinereză. Exudatul care apare la suprafaţa gelului poate să aibă caracter alcalin sau
acid în funcţie de compoziţia gelului. Sinereza se poate controla prin introducerea
în gel a unor săruri solubile sau prin imersia gelului într-o soluţie cu aceeaşi
presiune osmotică cu a mediului de dispersie.
Aceste modificări de volum sunt observate la materialele de amprentă pe
bază de agar sau la materialele alginate.
Cea mai simplă metodă de formare a unui gel este de adăuga apă la gelatină
sau la agar. Prin încălzire se formează solul. Prin răcire solul se transformă în gel.
Gelurile obţinute prin acest procedeu sunt reversibile. Un exemplu de astfel de
geluri reversibile este agarul deoarece el poate fi transformat din sol în gel prin
răcire şi din gel în sol prin încălzire.
Gelurile se pot forma însă şi prin reacţie chimică. Astfel de geluri sunt
ireversibile, cele mai cunoscute fiind alginatele. Alginatul de calciu insolubil se
formează prin reaţia alginatului de sodiu solubil cu ionii de calciu.
SUSPENSII ŞI EMULSII

Suspensia este formată din două faze în echilibru, faza dispersă este solidă,
iar mediul de dispersie este lichid sau gaz.
Emulsia reprezintă dispersia picăturilor unui lichid într-un alt lichid. Cele
două lichide trebuie să fie insolubile, nemiscibile. Exemple de emulsii sunt
dispersia uniformă a picăturilor de ulei în apă sau a picăturilor de apă în ulei.
Emulsiile pot fi stabilizate prin adăugarea unor cantităţi mici de stabilizatori
numiţi şi emulgatori. Pentru a stabiliza sistemul, emulgatorul se interpune între
lichidul aflat sub formă de picături şi lichidul care reprezintă mediul de dispersie.
El se adsoarbe la suprafaţa picăturilor fazei disperse cu formarea unei pelicule de
protecţie stabile. Scade de asemenea tensiunea superficială de la interfaţa celor
două fluide. Emulsiile sunt utilizate în stomatologie ca pelicule protectoare pe
suprafaţa instrumentelor în timpul sterilizării.

PROPRIETĂŢI OPTICE

Natura luminii

Lumina este o formă a energiei radiante care poate fi detectată de către

ochiul uman. Ochiul este senzitiv doar la câteva lungimi de undă, cele din
domeniul vizibil, neputând detecta radiaţiile din alte domenii cum ar fi domeniul
ultraviolet.
Domeniul vizibil este o parte a spectrului electromagnetic care cuprinde
radiaţiile cu lungimi de undă între 380- 780nm. Lumina albă este un amestec de
culori.

Lungimile de undă ale spectrului vizibil

Culoare Lungimi de undă (nm)

Violet 380- 430
Albastru 430-460
Verde 500-570
Galben 570-590
Oranj 590-610
Roşu 610-780
Reflexia şi refracţia

Obiectele apar vizibile deoarece ele reflectă lumina. Când un fascicol

luminos întâlneşte o suprafaţă care separă două medii diferite, o parte a luminii
incidente este reflectată, iar cealaltă parte este refractată, trece în celălalt mediu.
Dacă suprafaţa reflectantă este netedă, fasciculul luminos va fi reflectat sub
un unghi egal cu cel de incidenţă. Suprafaţa apare lucioasă. Dacă suprafeţele de
smalţ sunt rugoase şi uscate ele apar mate datorită fenomenului de remisie sau
reflexie difuză (fasciculul incident este reflectat în direcţii diferite).
Indicele de refracţie este o proprietate a substanţelor şi este utilizat pentru
identificarea acestora.

Indicii de refracţiei pentru diferite materiale dentare

Material Indice de refracţie

Feldspat 1.504
Cuarţ 1.544 Pentru
Hidroxiapatita sintetică 1.649
Smalţ dentar 1.655
Apă 1.333
materialele care reflectă lumina în totalitate, fascicolul luminos este paralel şi ele
apar lucioase. Dacă suprafaţa este rugoasă, fascicolul luminos este reflectat difuz,
iar suprafaţa apare mată.
Cu cât indicii de refracţie a două substanţe au valori mai apropiate cu atât
au proprietăţi optice mai asemănătoare. Este foarte important ca indicii de refracţie
ai unor materiale restaurative să fie cât mai apropiaţi de ai ţesuturilor dentare dure.
În cazul coroanelor mixte formate din materiale transparente, translucide şi
opace este important ca indicii de refracţie să aibă valori apropiate.

Culoarea

Amestecul unor radiaţii cu diferite lungimi de undă determină apariţia

culorii. Percepţia culorii unui obiect este rezultatul răspunsului fiziologic la diferiţi
stimuli. Senzaţia este o experienţă subiectivă, în timp ce stimulul luminos (care
este un stimul fizic care produce senzaţia) este o experienţă obiectivă. Culoarea
percepută este rezultatul luminii reflectate sau transmise din lumina albă.
Radiaţia cu lungimea de undă mică (400nm) este violetă iar cea cu
lungimea de undă mare (700nm) este roşie. Între aceste lungimi de undă se găsesc
lungimile de undă corespunzătoare culorilor albastru, verde, galben şi oranj.

Caracteristicile culorii
 Una dintre cele mai importante cerinţe pe care trebuie să o îndeplinească
materialele restaurative este să aibă un aspect cât mai apropiat de al ţesuturilor moi
şi dure din cavitatea orală.
Culoarea poate fi descrisă cantitativ cu ajutorul a trei parametrii, nuanţa,
valoarea şi croma.
Nuanţa se referă la culoarea unui obiect, verde, roşu, albastru, etc. Este dată
de lungimea de undă a radiaţiei monocromatice (roşu, oranj, galben, verde,
albastru, indigo, violet).
Valoarea sau strălucirea reprezintă luminescenţa unui obiect şi arată cât de
luminos sau de întunecat poate fi acesta. Poate fi de asemenea definită ca fiind
intensitatea culorii. Valoarea unei culori este între 0 şi 100. Obiectele negre au
reflexia luminii zero, în timp ce obiectele albe au reflexia luminii 100.
Croma sau saturaţia măsoară intensitatea unei culori. Reprezintă raportul
cantitativ între culoarea spectrală şi culoarea albă. O valoare scăzută a cromei
înseamnă intensitate slabă. Croma are valoare între 0 şi 1.

Metode de măsurare a culorii

Culoarea materialelor restaurative se poate determina utilizând metode

instrumentale sau tehnici vizuale.

Metoda vizuală de determinare a culorii

Medicul stomatolog alege prin comparaţie cu culoarea dintelui natural, una

din mostrele cheii de culori. Informaţia este transmisă apoi tehnicianului dentar.
Metoda are însă unele dezavantaje dintre care menţionăm:
- subiectivismul metodei, percepţia senzaţiei luminoase fiind diferită de la
un individ la altul, de la o zi la alta, de la o sursă luminoasă la alta;
- cheile de culori nu acoperă întreaga gamă de culori a dinţilor naturali
Cu toate acestea metoda este utilizată în laboratoarele dentare şi pentru
alegerea culorii dintelui este necesară respectarea anumitor reguli:
- Se alege un mediu înconjurător neutru, cromatic
- Se îndepărtează rujul şi fardul
- Se acoperă îmbrăcămintea viu colorată cu un câmp neutru cromatic
- Gura pacientului trebuie să fie la înălţimea ochilor medicului
- Alegerea culorii se face la începutul şedinţei de tratament, când ochii
medicului nu sunt obosiţi
- Alegerea culorii prin comparare nu trebuie să depăşească 5 secunde
- Între determinări ochii vor fi relaxaţi prin privirea unui obiect albastru
- Mostrele se schimbă repede în timpul determinării, prin eliminare
- Culoarea se compară în condiţii diferite: uscat- umed, cu buza retractată şi
coborâtă, sursele de lumină sub diferite incidenţe
 - Caninul va fi utilizat ca referinţă la alegerea culorii deoarece are cea mai
înaltă valoare a saturaţiei nuanţei dominante corespunzătoare dinţilor naturali
- Pentru ca restauraţia să aibă un aspect cât mai natural, trebuie să se ţină
cont de variaţia culorii pe arcadă; astfel incisivii superiori au aceeaşi culoare cu a
premolarilor, incisivii inferiori au o saturaţia cu grad mai mic decât incisivii
superiori, iar caninii au cu două grade de saturaţie mai mult decât incisivii
superiori
- Se alege întotdeauna culoarea care are saturaţie mai scăzută şi strălucire
mai crescută, deoarece saturaţia crescută şi strălucirea scăzută duc la opacitatea
restaurării

Fluorescenţa

Fluorescenţa reprezintă emisia de energie luminoasă de către un material

sub acţiunea unui stimul luminos. Altfel spus fluorescenţa reprezintă abilitatea
unui obiect de a absorbi lumina cu o lungime de undă şi de a emite o lumină cu
lungime de undă diferită sau colorată. Lungimea de undă a radiaţiei emise este mai
mare decât a radiaţiei care produce excitaţia.
Lumina albastră şi ultravioletă produce o fluorescenţă în domeniul vizibil.
Structurile dinţilor naturali absorb radiaţia ultravioletă cu lungimea de undă
400nm şi emit lumină fluorescentă, fluorescenţă care are intensitate maximă în
dreptul culorii albastre (450nm) a spectrului vizibil. Pentru a reproduce structurile
dinţilor naturali, unele materiale restaurative şi porţelanuri dentare au în
compoziţia lor substanţe fluorescente.

Opacitatea, transluciditatea şi transparenţa

Când un stimul luminos cade pe un obiect acesta poate apărea opac,

translucid sau transparent.
Opacitatea este proprietatea obiectelor de a împiedica transmiterea luminii.
Materialele opace absorb lumina, absorbţia este maximă, refracţia este zero. Când
toate culorile spectrului luminos au unghiul de incidenţă egal cu cel de reflexie
obiectul apare alb. Când toate culorile spectrului luminos sunt absorbite în mod
egal obiectul apare negru. Materialele opace pot absorbi o parte din radiaţii în timp
ce pe celelalte le reflectă. Exemple de materiale opace utilizate în stomatologie
sunt metalele, masele ceramice.
Transluciditatea este proprietatea unor substanţe de a permite trecerea
dispersată a radiaţiilor, refracţia, reflexia şi absorbţia sunt parţiale. Astfel de
materiale utilizate în stomatologie sunt materialele ceramice, răşinile compozite.
Materialele transparente permit trecerea luminii fără a distorsiona
fascicolul luminos. Substanţele transparente transmit lumina în totalitate, refracţia
este maximă. Exemple de astfel de substanţe sunt sticla, acrilatele clare.
Materialele transparente apar colorate dacă ele absorb radiaţiile cu o lungime de
undă şi transmit radiaţii cu altă lungime de undă. De exemplu dacă o bucată de
sticlă absoarbe toate lungimile de undă cu excepţia roşului, ea apare roşie ca
urmare a luminii transmise. Dacă un stimul luminos care nu conţine culoarea roşie
cade pe o bucată de sticlă, aceasta apare opacă deoarece lungimile de undă rămase
sunt absorbite.

Consideraţii dentare

Utilizarea materialelor restaurative presupune respectarea unor condiţii de

estetică.
1. Materialele conţin o serie de pigmenţi incluşi de către fabricant. Este foarte
importantă amestecarea culorilor sub o lumină cât mai naturală.
2. Materialele estetice trebuie să aibă culori permanente care să nu fie modificate
de factori externi, de componenţi ai dietei sau de factori interni cum ar fi schimbări
chimice în compoziţia materialului.
3. Pentru a avea caracteristici estetice bune materialele trebuie să fie translucide.
4. În unele situaţii, pentru a îmbunătăţii proprietăţile estetice, materialele dentare
au în compoziţie agenţi fluorescenţi.
5. Materialele pot apărea diferite dacă sunt văzute în condiţii diferite, de exemplu
în lumină fluorescentă şi lumină diurnă.
6. Obiectele apar albe dacă reflectă toate culorile; ele apar negre dacă absorb toate
culorile. Obiectele care apar colorate absorb toate culorile cu excepţia acelei
culori.