Pedagogia tradiţională, care pusese în centrul

preocupărilor sale educatorul şi conţinutul învăţământului, ignorând

nevoile specifice ale copilului, dar şi pe acelea ale societăţii, nu-i mai
mulţumea pe mulţi dintre cei preocupaţi de problematica educaţiei. Critica
vechiului sistem de educaţie, aşa cum se realiza el efectiv, se concentra
asupra următoarelor aspecte:
a) intelectualismul vechiului sistem de educaţie, care urmărea cu prioritate
cultivarea intelectului elevului;
b) nerespectarea vârstei copilului, cu toate că mulţi pedagogi se arătaseră
preocupaţi de acest aspect şi afirmaseră necesitatea respectării stadiilor
evoluţiei sale psiho-fizice;
c) vechiul sistem de educaţie nu asigura o pregătire pentru viaţă, copiii
fiind supuşi unei pregătiri in abstracto;
d) metode de predare au fost pasive prin excelenţă, înăbuşind
spontaneitatea şi iniţiativa elevilor, asigurând doar un volum mare de
cunoştinţe, care în multe cazuri nu se asimilau cum trebuie.
În teoria educaţiei, accentul nu se mai punea de ceva vreme pe dascăl şi pe
metoda utilizată de el, ci pe activitatea desfăşurată de copil, dar în planul
practicii educative, o astfel de deplasare de accent era încă departe de a se
îndeplini. Intelectualismul steril, didacticismul sau autoritatea discreţionară
a dascălilor continuau să caracterizeze realităţile şcolare. Pornind de la
critica acestor realităţi s-a dezvoltat amplul curent pedagogic, intitulat
„Educaţia nouă”, care a adus inovaţii importante în domeniul educaţiei.
În general, promotorii „educaţiei noi” insistau asupra necesităţii activizării
elevilor în procesul educativ.
În general, promotorii „educaţiei noi” insistau asupra necesităţii activizării
elevilor în procesul educativ. Totodată, ei pledau pentru cultivarea
„simţului social” al copilului şi a capacităţii lui decooperare. În acest sens,
Gustav Wineken deschidea, în 1906, la Wickersdorf (Germania), o şcoală
întemeiată pe ideea de comunitate. Elevii, grupaţi în jurul unui educator,
alcătuiau o asociaţie, o comunitate de viaţă, prin care se cultiva spiritul de
cooperare. Ideea comunităţilor educative a fost aplicată, începând din
1919, de mai multe şcoli din Hamburg, unde se încerca instituirea unei
educaţii libere, care să se desfăşoare sub deviza: „Să pornim de la copii”.
. Elevii erau organizaţi în grupe, după preferinţele lor spontane, care se
destrămau ori de câte ori apăreau noi interese şi noi motive de regrupare.
Astfel organizaţi, ei beneficiau de libertatea de a-şi alege activitatea şi
temele de abordat. Idei similare erau aplicate şi în Anglia, la Summerhill,
începând din 1924, de către Alexander Sutherland Neill. În 1921 avea loc
Congresul Internaţional al Educaţiei noi, prilej cu care s-a constituit Liga
Internaţională pentru Educaţia Nouă. La congresul acestei ligi, care a avut
loc la Nisa, în 1932, au fost adoptate principiile fundamentale ale educaţiei
noi:
a) educaţia trebuie să dezvolte spiritul ştiinţific al copilului, pentru a putea
înţelege adecvat complexitatea vieţii sociale;
b) educaţia trebuie să răspundă nevoilor intelectuale şi afective ale
copilului, ţinând seama de particularităţile de vârstă şi individuale;
c) educaţia trebuie să-l ajute pe copil să se adapteze cât mai bine la
realitatea socială, înlocuind disciplina întemeiată pe constrângere şi teamă
cu dezvoltarea iniţiativei personale;
d) educaţia trebuie să faciliteze colaborarea între profesori şi pe elevi,
determinându-i pe fiecare în parte să înţeleagă valoarea diversităţii
caracterelor şi a independenţei comportamentale.