[Type text]

AMPRENTAREA IN PROTETICA FIXĂ

Terminologie

Amprenta în medicina dentara reprezintă replica negativă a unor structuri anatomice. Amprentarea
este ansamblul de metode şi tehnici prin care se obţine această replică. În mod obişnuit amprentarea se
realizează cu ajutorul unor materiale în stare plastică – numite materiale de amprentă1.
Gradul de deformabilitate iniţială a materialelor de amprentă este definit prin fluiditate sau
plasticitate. Din punct de vedere al fluidităţii, oferta comercială de materiale de amprentă este foarte largă;
sunt descrise astfel materiale de amprentă cu fluiditate foarte mare, mare, medie, redusă, foarte redusă
(chitoase). Fluiditatea materialelor de amprentă influenţează direct proporţional capacitatea de redare a
detaliilor dar este invers proporţională cu uşurinţa de manipulare (manevrabilitatea) materialului de
amprentă.
După un interval de timp de la preparare, materialele de amprentă îşi pierd starea plastică, trec într-o
formă stabilă şi păstrează astfel forma structurilor cu care s-au aflat în contact. Mecanismele prin care se
produce acest fenomen sunt diverse (polimerizare, gelificare, solidificare), dependente de tipul chimic al
materialului; cu toate acestea, în terminologia uzuală se foloseşte termenul generic de priză a meterialelor
de amprentă. Intervalul scurs de la începutul preparării materialului de amprentă şi cel în care acesta atinge
starea stabilă este numit timp de priză. În practică, partea iniţială a timpului de priză este destinată
operaţiilor de pregătire a amprentării (amestec, depunerea materialului de amprentă în suport, plasarea
materialului în contact cu structurile amprentate); aceast interval este numit timp de lucru. În cea de-a doua
parte a timpului de priză materialul de amprentă trebuie menţinut în contact stabil cu structurile vizate de
amprentare; ne referim, în acest caz, la timpul de menţinere. În funcţie de materialul folosit, după priză,
amprenta va avea consistenţă rigidă sau elastică, definind astfel rigiditatea, respectiv elasticitatea
materialului; din acest punct de vedere, sunt descrise materiale de amprentă rigide (de ex. ghipsul şi
acrilatele), semirigide (de ex. masele termoplastice şi cerurile) şi elastice (de ex. hidrocoloizii şi elastomerii
de sinteză). În cadrul aceleiaşi clase de materiale există însă grade variabile de consistenţă; de exemplu,
polieterii sunt materiale mai rigide decât siliconii de condensare, deşi fac parte din aceeaşi clasă, a
materialelor elastice. Materialele de amprentă cel mai frecvent folosite în zilele noastre pentru restaurările
protetice conjucte fac parte din clasa materialelor elastice. O condiţie esenţială a unei amprente corecte o
reprezintă acurateţea sau exactitatea. Exactitatea materialelor de amprentă este dependentă de doi parametri
principali: fidelitatea – capacitatea de reproducere a detaliilor morfologice – şi stabilitatea dimensională –
capacitatea de reproducere corectă a raporturilor dintre elementele morfologice2.
În general, materialele de amprentă sunt aplicate cu ajutorul unui suport numit portamprentă;
portamprenta asigură nu numai rol de suport, uşurând astfel manipularea, ci condiţionează de multe ori
exactitatea amprentării. Există totuşi situaţii în care este permisă amprentarea fără portamprentă; acestea
sunt însă reduse la număr, şi vor fi precizate explicit în paginile de mai jos.
În stomatologie amprentarea interesează de obicei dinţii cu procesele alveolare corespunzătoare
şi/sau crestele edentate. Există însă cazuri în care apare necesitatea amprentării altor structuri anatomice cum
ar fi buzele, nasul, pavilioanele auriculare, cavităţile orbitale, etc.; aceste situaţii sunt legate adesea de
protetica maxilo-facială şi fac obiectul unor prezentări specifice.
În cele ce urmează vom trata numai problemele legate de amprentare în protetica dentară conjunctă.

Clasificarea metodelor de amprentare în raport cu întinderea si elementele pe care le înregistrează

Întinderea amprentelor este variabilă3, dependentă de necesităţile clinice şi de tehnica adoptată:
• amprenta unitară, pentru un singur dinte – de obicei preparat pentru o microproteză;
• amprenta sectorială, pentru un sector de arcadă (frontal sau lateral);
[Type text]

• amprenta de hemiarcadă;
• amprenta globală (maxilară / mandibulară), pentru o arcadă întreagă;
Amprentele sectoriale, de hemiarcadă şi chiar cele globale pot cuprinde, în cazuri excepţionale, atât
dinţii maxilari cât şi cei mandibulari; vorbim, în aceste situaţii despre, amprente bimaxilare.
Amprentele bimaxilare pot înregistra, în afara morfologiei dinţilor de la nivelul ambelor arcade, şi
relaţiile de ocluzie; din această cauză, amprentele bimaxilare mai sunt numite şi amprente în ocluzie. După
cum precizam însă, este vorba numai de situaţii limită, de compromis, la care prevalează necesitatea scurtării
timpului de lucru intraoral ori economia de materiale. Amprentele în ocluzie interesează, în marea majoritate
a cazurilor, numai sectoare de arcadă şi nu ar trebui utilizate decât cel mult pentru realizarea unei
microproteze izolate.
Un caz particular de amprente bimaxilare îl reprezintă înregistrările interocluzale; acestea cuprind
strict suprafeţele ocluzale (vârfurile cuspizilor) şi, uneori, marginile libere ale dinţilor frontali; ele sunt
folosite pentru poziţionarea relativă a celor două arcade, iar tehnica de realizare este descrisă într-un capitol
distinct.

Obiectivele generale ale amprentării şi clasificarea amprentelor în raport cu scopul urmarit

Rolul esenţial al amprentei îl reprezintă transferul informaţiilor morfologice privitoare la structurile

amprentate, materializat sub forma unei copii pozitive numită model (din ghips, răşini epoxi, metal depus
prin galvanoplastie, siliconi speciali, etc.). Modelul poate fi replica unor structuri anatomice propriu-zise,
dar poate fi şi copia unui alt model, caz în care vorbim despre model duplicat, iar amprentarea poartă în
aceste situaţii numele de duplicare. În cazul în care modelul este utilizat în etape intermediare ale
tratamentului protetic (diagnostic, elaborarea planului de tratament, protezarea provizorie, etc.), amprentele
corespunzătoare se numesc amprente preliminare. Dacă modelul este utilizat pentru realizarea lucrării
protetice finale vorbim despre amprentă finală.
Capitolul de faţă tratează detaliat tocmai acest ultim tip de amprente. Am arătat mai sus că
dezideratul fundamental al amprentării îl reprezintă exactitatea; astfel se asigură o condiţie
importantă pentru exactitatea modelului4. Cu toate acestea, obţinerea unui model precis, este legată şi de alte
condiţii înafara exactităţii amprentei; intervin aici factori dependenţi de modul de păstrarea şi manipulare a
amprentei, tipul materialului de model, tehnica de obţinere a modelului, etc. Este necesar ca în practică să se
ţină cont de toate aceste elemente, pentru a putea obţine în final o lucrare protetică adaptată corect.
Uneori, transferul informaţiilor morfologice cuprinse într-o amprentă NU se materializează sub
forma unui model; este cazul, de exemplu, al utilizării amprentelor drept conformator în vederea
confecţionării unor restaurări provizorii prin copiere. Similar, tehnicianul dentar poate utiliza o amprentă
pentru a obţine macheta din ceară a unor casete metalice. Aceste tehnici fac însă obiectulunei tratări
distincte.
În alte cazuri, rolul amprentării este acela de a transfera nu atât date morfologice, ci mai mult
informaţii referitoare la poziţia elementelor cuprinse de amprentă; vorbim, în aceste cazuri, despre
supraamprente sau amprente de poziţie. Deşi semantic, cei doi termeni au valori apropiate, ei nu sunt în
totalitate coincidenţi. Termenul de supraamprentă se referă numai la acele amprente de poziţie realizate
peste piese protetice intermediare. Un exemplu, în acest sens, îl constituie supraamprenta elementelor de
agregare la punţile realizate din elemente separate ori supraamprenta capelor de transfer, după cum vom
detalia ulterior. Un caz particular de amprente de poziţie îl reprezintă înregistrările interocluzale.
Unele situaţii clinice fac necesar şi transferul, cu ajutorul amprentelor, nu numai al unor date
morfologice, statice, ci şi al unor informaţii dinamice – funcţionale. Vorbim, în consecinţă, despre
amprente funcţionale. Elementele ce asigură menţinerea, sprijinul şi stabilizarea la protezele totale dar şi la
o bună parte dintre protezele parţiale mobilizabile sunt legate de structuri anatomice reziliente, supuse
[Type text]

motilităţii limbii, obrajilor şi buzelor; din această cauză amprentele funcţionale sunt mult mai frecvente în
cazul tratamentului protetic adjunct decât în cazul protezării prin coroane şi punţi. Cu toate acestea, şi
protetica conjunctă beneficiază de unele tehnici funcţionale de amprentare. Amprentele de tip FGP
(Functionally Generated Path), tratate în cadrul capitolului privitor la determinarea, înregistrarea şi transferul
relaţiilor mandibulo-maxilare, sunt un exemplu de amprente funcţionale. Un alt exemplu îl constituie
determinările, cu ajutorul unor tehnici funcţionale de amprentare, a zonei de echilibru muscular linguo-jugal
sau linguo-labial, pentru a plasa corpurile de punte în spaţiul neutral.
În sfârşit, amprentele pot avea şi rolul de a orienta alte etape ale tratamentului protetic. Ne referim, în
aceste situaţii, la amprente de orientare sau de ghidaj. Un exemplu îl reprezintă utilizarea unei amprente
secţionate pentru a controla corectitudinea preparaţiei pentru microproteze.

Obiectivele amprentării finale pentru realizarea protezelor conjuncte

Amprentarea reprezintă, în cadrul tratamentului protetic conjunct, o etapă consumatoare de timp şi resurse
materiale, în care pot apărea numeroase erori ce au drept consecinţă, în unele cazuri, chiar compromiterea
rezultatului terapeutic final; aceasta este justificarea pentru spaţiile largi pe care le acordă literatura de
specialitate acestei teme precum şi pentru necesitatea studiului aprofundat al problemelor legate de
metodele, tehnicile şi materialele de amprentare.
Ideal, în etapa de amprentare, se transmit în laboratorul de tehnică dentară următoarele elemente5:

1. Dinţii stâlpi:
a. Suprafeţele preparaţiilor;
b. Limita cervicală a preparaţiilor;
c. Zonele rămase nepreparate de la nivelul dinţilor stâlpi (0,5 mm. dincolo de limita preparaţiei, zonă
importantă pentru obţinerea unui profil de emergenţă gingival corect al viitoarei coroane);
d. Forma parodonţiului marginal;
2. Suprafeţele crestelor edentate;
3. Suprafeţele dinţilor vecini ai viitoarelor restaurări protetice;
4. Suprafeţele dinţilor omologi ai viitoarelor restaurări;
5. Suprafeţele ocluzale ale dinţilor antagonişti corespunzători preparaţiilor şi breşelor edentate;
6. Relaţiile mandibulo-maxilare de ocluzie; înregistrările interocluzale fac obiectul unei tratări distincte, însă
din punct de vedere clinic ele sunt cuprinse de obicei în cadrul etapei de amprentare.
Deşi vom acorda un spaţiu propriu, în cadrul acestei prezentări, etapei de control al calităţii
amprentelor, facem încă de aici două precizări:
• Pentru a realiza lucrări protetice corespunzătoare din punct de vedere calitativ, amprentarea trebuie să
cuprindă toate elementele prezentate mai sus. În acest sens, amprentele ce cuprind arcadele dento-alveolare
în întregime (amprente globale) sunt preferabile, chiar pentru realizarea unor microproteze izolate.
• Zonele critice ale amprentelor, în care orice eroare compromite calitatea finală a restaurărilor protetice
sunt limita cervicală a preparaţiilor şi suprafeţele ocluzale ale dinţilor antagonişti. Eventualele lipsuri
produse prin înglobarea bulelor de aer în aceste sectoare fac obligatorie reluarea amprentelor

CONTROLUL FLUIDELOR BUCALE

Controlul fluidelor bucale (saliva, sânge) este foarte important pentru obţinerea unei amprente
exacte. Marea majoritate a materialelor de amprentă sunt hidrofobe, cu excepţia hidrocoloizilor si a
polieterilor, iar prezenţa fluidelor in santul gingivo-dentar face ca zona subgingivală a preparaţiilor sa nu
[Type text]

poată fi amprentată corect. Pentru menţinerea unui câmp operator uscat în timpul amprentării se pot folosi
mai multe metode:
- Izolarea cu rulouri de vata de diferite lungimi , comprese sau pelote absorbante
- Folosirea aspiratorului de saliva clasic dar si a variantelor mai sofisticate :Svedopterul (aspirator
si oglindă), Isolite (aspirator, depărtător al părţilor moi, sistem de iluminare)
- Utilizarea spumei Expasyl – un material folosit pentru evicţiune gingivală, care deplasează fizic
tesutul gingival lăsând , la îndepărtare, câmpul uscat , gata pentru amprentare
- Folosirea de medicaţie antisialogogă. Uscăciunea gurii este un efect secundar al medicamentelor
anticolinergice (inhibă inervaţia parasimpatică reducând astfel secreţiile inclusive secreţia
salivară). Din acest grup de medicamente fac parte: atropina 6 (Saltropin), diciclomina (Antipas) ,
bromura de metantelină (Banthine), bromura de propantelină (ProBanthine). Aceste medicamente
trebuie prescrise cu prudenţă la bătrâni si la persoanele cu afecţiuni cardiace sau cu glaucom
(poate provoca orbire permanentă). Mult mai folosită este clonidina 7, un medicament
antihipertensiv, doza fiind de 0,2 mg cu o oră înainte de amprentare.

EVICŢIUNEA GINGIVALĂ

Evicţiunea gingivală reprezintă deplasarea ţesutului gingival din jurul dinţilor pentru a obţine un bun
acces al materialului de amprentă subgingival8. Deplasarea se produce atât lateral, pentru a permite accesul
unei cantităţi adecvate de material de amprentă, astfel încât la dezinserţia amprentei materialul sa fie
suficient de gros pentru a nu se rupe sau distorsiona la nivel subgingival, cât şi în sens vertical, pentru a
expune zona dentară neşlefuită dincolo de limita cervicală a preparaţiei 9. Evicţiunea gingivală se poate
realiza şi pentru a şlefui subgingival fără a leza parodonţiul marginal.
Înainte de realizarea evicţiunii gingivale trebuie să ne asigurăm că ţesutul moale este sănătos 10. În
special în cazul în care preparatiile dinţior s-au realizat subgingival lezarea ţesutului gingival poate fi
inevitabilă. Efectele acestei lezări pot fi accentuate de o lucrare provizorie incorect adaptată marginal, cu
margini anfractuoase , nelustruită corespunzător în regiunea cervicală11. În plus acumularea de placă
bacteriană poate duce la aparitia unei gingivite localizate care împiedică luarea unei amprente corecte. În
cazul unor astfel de inflamaţii gingivale se impune temporizarea amprentării, refacerea lucrării provizorii
astfel încât să fie corect adaptată si bine lustrită la colet si prescrierea de apă de gură cu clorhexidină 0,12%
pentru 10 zile12.
Metodele de evicţiune gingivală pot fi clasificate astfel:
 Metoda mecanică
 Metoda chemo-mecanică
 Metoda chiuretajului gingival rotativ
 Metoda electrochirurgicală
 Metoda laserului
 Metoda mecanică este de domeniul istoriei şi se realiza fie cu ajutorul tuburilor de cupru , fie cu
snururi de bumbac neimpregnate.
 Metoda chemo-mecanică este metoda de evicţiune gingivală cea mai folosită. Ea se realizează
prin introducerea în şanţul gingivo-dentar a unui şnur care este impregnat cu o substanţă
astringentă. Această substanţă cauzează o ischemie tranzitorie, prin vasoconstricţie, care
retractează tesutul gingival.
Snururile de evicţiune pot fi de mai multe feluri 13, după modul de realizare: rasucite, împletite
cu mijocul gol sau cu mijlocul plin sau ţesute. Cele ţesute au mijlocul gol, sunt mai compresive şi
ies mai greu din şanţul gingivo-dentar, se pot impregna cu de doua ori si jumatate mai multă
substanţă astringentă decât cele împletite şi sunt mai des tăiate decât prinse de freze 14. Unele
[Type text]

şnururi pot avea la mijloc un fir subţire de cupru protejat de un strat dublu de nylon având
avantajul de a fi pliabile si, astfel, uşor de inserat şi ,în plus, sunt mentinute mai bine, după
inserare în sanţul gingivo-dentar. Snururile de evicţiune pot avea diferite grosimi codate
coloristic , utilizate in functie de adâncimea şanţului gingivo-dentar. Unele firme comercializează
şnururi de evicţiune în 6 grosimi diferite:
• #000 (negru) = 0.5mm
• # 00 (galben) = 0.8mm
• #0 ( mov) = 1.0mm
• #1 (albastru) = 1.2 mm
• # 2 (verde) = 1.4mm
• # 3 (roşu) = 1.5mm
Snururile de evicţiune pot fi preimpregnate sau se pot impregna cu substanţe astringente înainte
de amprentare15,16.
Substanţele astringente folosite pentru evictiunea gingivală sunt urmatoarele:
- Clorura de aluminiu
- Sulfatul de fier
- Sulfatul dublu de potasiu si aluminiu(alaun)
- Sulfatul de aluminiu
- Epinefrina
- Decongestionanti nazali sau oftalmici.
Clorura de aluminiu este una dintre cele mai folosite substanţe pentru evictiunea gingivală,
având şi rol hemostatic. Retracţia gingivală obţinută în urma utilizării timp de 4 minute este de
aproximativ 0,1 mm. Nu are contraindicaţii , iar efectele sistemice generate sunt minime. Are, în
schimb, un gust extrem de neplacut. Concentraţiile mai mari de 15% pot produce distrucţii tisulare
minore.
Sulfatul de fier produce o hemostază excelentă, lezează minim ţesutul gingival, are un timp de
acţiune mai lung decât clorura de aluminiu, dar produce colorarea tranzitorie a ţesutului gingival, are
un gust extrem de neplăcut şi trebuie spălat înainte de amprentare deoarece poate interfera cu priza
unor materiale de amprentă (siliconii de adiţie).
Epinefrina trebuie utilizată cu precauţie deoarece poate cauza creşterea ritmului cardiac, creşterea
forţei contracţiilor cordului, tahipnee, hipertensiune arterială şi anxietate, fiind total contraindicată la
pacienţii cardiaci17,18,19.

Multe din substanţele astringente sunt stabile numai la valori reduse de pH (0,7-2). Acest pH
pronunţat acid poate afecta stratul de detritus dentinar remanent (smear layer) si de aceea contactul dintre
suprafeţele dentare şlefuite si substanţa astringentă se recomandă să fie minim20.

Procedura practică de introducere a şnurului de evicţiune gingivală

1. Se verifică statusul ţesutului moale. Ţesuturile inflamate sângerează cu uşurinţa la palparea cu sonda
sau la încercarea de introducere a snurului în şantul gingivo-dentar. Dacă se produce sângerarea se
încearcă realizarea hemostazei. Dacă sângerarea reapare se recomandă temporizarea amprentării, se
verifică calitatea lucrării provizorii si se prescrie apa de gură cu clorhexidină 0,12%.
2. Se măsoară cu sonda parodontală adâncimea sanţului gingivo-dentar pentru a alege grosimea
şnurului de evicţiune şi tehnica de evicţiune. Valoarea normală a adâncimii sanţului gingivo-dentar
este de 0,5-2 mm. Dacă adâncimea acestuia este mai mare de 2 mm. se impune tehnica de evicţiune
cu 2 snururi21. În şanţurile adânci ţesutul poate colaba deasupra şnurului, iar accesul materialului de
[Type text]

amprentă este restricţionat. Un snur subţire (mărimea 000 - 00 ) se plasează adânc în sanţul gingival
(în fundul şanţului) sub marginile preparaţiei pentru a controla umiditatea şi hemoragia şi un snur
mai gros (0-1) se plasează deasupra şi se lasa in jur de 4 minute22. Snurul de deasupra este indepărtat
inainte de injectarea materialului de amprentă. Pentru o amprentare corectă trebuie sa existe un
spaţiu de 0,5 mm. între snurul care rămâne în şanţ şi marginea preparaţiei. Există şi o tehnică cu 2
snururi selectivă care se aplica în cazurile în care santul gingivo-dentar are o adîncime neuniformă.
În anumite zone ,în special interproximal, santul gingivo-dentar poate avea o adâncime mai mare de
2mm. Se introduce o mică bucată de şnur subţire în zona repectivă, iar apoi se introduce în totalitate
(360º) al doilea şnur .
3. Se izolează dinţii preparaţi cu rulouri de vată si aspirator salivar, astfel încât saliva sa nu dilueze
concentraţia substanţei astringente ce va fi folosită. Se usucă câmpul operator.
4. Se taie o bucata de şnur suficient de lungă pentru a încercui dintele.
5. Se impregnează şnurul în soluţie astringentă si şi cu o compresă sterilă se îndepărtează excesul.
6. Se înfăşoară şnurul în jurul dintelui şi se împinge uşor în şanţul gingivo-dentar cu un instrument
special. Se recomandă plasarea capetelor şnurului pe faţa linguală a dintelui. Se începe introducerea
şnurului din zona interproximală deoarece snurul se inseră mai uşor în această zonă. Instrumentul de
plasare a şnurului trebuie înclinat spre zona în care şnurul a fost deja inserat, iar din aproape în
aproape se introduce şnurul pe toate feţele dintelui.Uneori este necesară folosirea a două instrumente
de introdus şnurul : cu unul se mentine porţiunea de snur introdusă, iar cu celălalt se continuă
introducerea şnurului. Capetele şnurului în exces se secţionează cu o foarfecă. Trebuie evitata
presiunea şi inserarea exagerată a şnurului deoarece se pot produce: lezarea inserţiei epiteliale,
lezarea ţesutului gingival si apariţia hemoragiei. Snurul trebuie să fie vizibil în şanţ, atunci când
dintele este privit dinspre ocluzal sau incizal (dacă nu e vizibil înseamnă că s-a ales un şnur prea
subţire)
7. Snurul se menţine în şanţul gingival aproximativ 4 minute, apoi se îndepărteaza , se spală substanţa
astringentă şi se usucă. După îndepărtarea şnurului , şanţul gingival se închide rapid în mai puţin de
30 de secunde23, astfel încât amprenta trebuie luată imediat.

Evicţiunea gingivală cu benzile de retracţie Merocel

Benzile de retracţie Merocel sunt confecţionate din hidroxilat polivinil acetat, un material sintetic
absorbant hemostatic. Benzile se inseră la nivelul şanţului gingivo-dentar şi se mentin cu ajutorul
coroanelor provizorii timp de 10-15 minute, sub presiune ocluzală. După îndepărtarea lor şanţul
gingival este lărgit şi uscat, astfel încât amprenta se poate lua în condiţii optime.

Evicţiunea gingivală cu spuma Expasyl sau cu Magic Foamcord

Spuma Expasyl este un preparat pe bază de clorură de aluminiu si caolin, care se injectează în şanţul
gingivo-dentar cu ajutorul unui pistol de aplicare. Spuma, care în timp îsi mareste volumul, este
menţinută sub presiune ocluzală cu ajutorul unor rulouri speciale (Comprecap). Avantajul acestui
sistem este că se realizează o bună evicţiune gingivală şi o bună hemostază, cauzând pacientului un
disconfort mult mai mic faţă de procedura mult mai dureroasă de inserare a şnurului de evicţiune.
Materialul Magic Foamcord (un polivinil siloxan expandabil), comercializat de firma Coltene, are
acelaşi principiu de acţiune24.

 Metoda chiuretajului rotativ

[Type text]

Constă în eliminarea prin frezare a unei grosimi reduse de ţesut gingival din peretele intern al
şanţului gingivo-dentar25,26. Se foloseşte o piatra diamantată flacără subţire cu granulaţie fină
montată la turbină. Dezavantajele acestei tehnici sunt: necesitatea anesteziei, apariţia hemoragiei,
posibilitatea producerii de retractii gingivale consecutiv acestei proceduri.

 Metoda electrochirurgicală
Constă în eliminarea cu ajutorul bisturiului electric, prin vaporizare, a unui strat de ţesut gingival
din peretele intern al şantului gingivo-dentar27. Un avantaj al acestei metode ar fi că, după
folosirea bisturiului electric, nu apare hemoragie, datorită fenomenului de electrocoagulare. Din
păcate,există, însă, un mare potenţial pentru producerea de retractii gingivale după această
procedură.
Bisturiul electric este un oscilator de înaltă frecvenţă sau un radio-emiţător ce utilizează un tub de
vacuum sau un tranzistor pentru a crea un curent de înaltă frecvenţă cuprins între 1 si 4 MHz.
Recomandări: Folosirea bisturiului electric este contraindicată la pacienţii cu pacemaker sau la
cei care au pompe de insulină. Nu se indică folosirea bisturiului electric în apropierea
reconstituirilor corono-radiculare metalice, obturatiilor cu amalgam, implantelor datorită
posibilitătii producerii socului electric. Nu se recomandă folosirea sa în cazul gingiilor subţiri si
aderente, cum ar fi la nivelul incisivilor inferiori sau a caninilor maxilari. Este necesară o
anesteziere profundă a ţesuturilor înconjurătoare. Electrodul trebuie sa treaca rapid prin ţesutul
gingival , cu o miscare continuă. Dacă vârful se blochează , înseamnă că intensitatea curentului
este prea mică şi este necesar să se mărească. Dacă apar scântei intensitatea curentului trebuie
micşorată. Un contact între electrod si dinte mai mare de 0,4 secunde poate conduce la leziuni
pulpare ireversibile.

 Metoda laserului
Pentru evicţiune gingivală se pot folosi cu succes si lasere pentru ţesutul moale 28 cum ar fi
Waterlase MD (Biolase). Ele actioneză la nivelul epiteliului intern al şanţului gingivo-dentar prin
vaporizarea unui strat de tesut gingival si coagularea instantanee.

MATERIALE DE AMPRENTĂ

De-a lungul anilor au fost întocmite mai multe clasificări ale materialelor de amprentă. Cea mai
cunoscută este cea realizată de Poggioli29 în 1953 si reluată de Bratu30, în 1994.
1. Materiale rigide şi semirigide ireversibile (gips, acrilat, paste ZOE)
2. Materiale rigide reversibile (compounduri, ceruri, materiale bucoplastice)
3. Materiale elastice reversibile (hidrocoloizii agar-agar)
4. Materiale elastice ireversibile (hidrocoloizii ireversibili, elastomerii de sinteză: polisulfuri,siliconi,
polieteri)
Dintre aceste materiale pentru amprentarea funcţională, în protetică fixă, la ora actuală se folosesc:
hidrocoloizii agar-agar şi elastomerii de sinteză (polisulfuri, siliconi de condensare, siliconi de adiţie şi
polieteri). Hidrocoloizii ireversibili (alginatele) se folosesc pentru amprenta preliminară în vederea obţinerii
modelelor de studiu şi document şi, uneori, pentru amprentarea arcadelor antagoniste.

Proprietăţile materialelor de amprentă:

[Type text]

Materialele de amprentă trebuie sa îndeplinească o serie de condiţii impuse de tehnica de amprentare

utilizată, precum şi de particularităţile câmpului protetic 31,32. Este importantă cunoaşterea acestor noţiuni
pentru a putea alege corect materialul de amprentă potrivit acestei faze clinice.
Calităţile reologice ale materialelor de amprentă sunt următoarele:
1. PLASTICITATEA sau FLUIDITATEA reprezintă capacitatea materialului de amprentă de a fi deformat
şi modelat sub acţiunea unei presiuni minime, cu înregistrarea tuturor detaliilor câmpului protetic, fără a
deforma însă reliefurile acestuia. Plasticitatea reprezintă o măsură a consistenţei materialelor de amprentă în
momentul aplicării lor pe câmpul protetic.
2. CAPACITATEA DE UMECTARE A SUPRAFEŢELOR se referă la proprietatea materialelor de a se
întinde pe o suprafaţă dată. Ea se măsoară prin unghiul format de tangenta la suprafaţa externă a unei
picături de material cu planul suprafeţei pe care este aplicată. Cu cât unghiul este mai ascuţit cu atât
capacitatea de umectare a suprafeţelor este mai mare. Practic această proprietate reprezintă abilitatea relativă
a unui material de amprentă de a pătrunde în spaţiile mici ale câmpului protetic.
3. HIDROFILIA sau HIDROFOBIA. Hidrofilia este abilitatea relativă a materialelor de amprentă de a tolera
cantităţi mici de fluide la nivelul câmpului protetic, furnizând o amprentare precisă. Cele mai hidrofilice
materiale existente sunt hidrocoloizii. Materialele de amprentă care au o foarte mică abilitate de a tolera
prezenţa fluidelor la nivelul câmpului protetic de amprentat pentru a obţine o amprentă precisă se numesc
hidrofobe. Siliconii de adiţie se numără printre cele mai hidrofobe materiale de amprentă33.
4. FIDELITATEA reprezinta capacitatea materialelor de amprentă de a reproduce detaliile cele mai fine ale
câmpului protetic; ea este dependentă de câţiva factori:
- mărimea particulelor ce intră în compoziţia materialului de amprentă,
- consistenţa iniţială a materialului de amprentă (plasticitate)
- hidrofilia materialului de amprentă.
5. ELASTICITATEA. Materialele de amprentă trebuie să prezinte un grad de elasticitate care să permită
dezinserţia amprentei, în ciuda existenţei unor zone retentive la nivelul câmpului protetic. Pentru a putea
„depăşi” aceste zone, amprenta trebuie să se deformeze, după care să „revină” la forma iniţială. În fapt
amprenta nu revine la forma iniţială (100%) suferind aşa-numita deformare permanentă34. Capacitatea
amprentei de a suporta astfel de deformări elastice,
este dependentă şi de alţi factori înafara elasticităţii intrinseci a materialului de amprentă:
- gradul de retentivitate al câmpului protetic,
- grosimea materialului de amprentă supus deformării
- timpul în care se face dezinserţia amprentei
- calitatea legăturii dintre materialul de amprentă şi portamprentă.
Practic, aceasta înseamnă că utilizarea unui material de amprentă cu proprietăţi elastice foarte bune
nu reprezintă garanţia absolută pentru absenţa deformărilor permanente în urma dezinserţiei amprentei.
Va trebui, în consecinţă acordată o atenţie corespunzătoare tuturor factorilor ce contribuie la menţinerea în
limite elastice a deformărilor:
- închiderea spaţiilor cu retentivitate mare (deretentivizare);
- asigurarea unei grosimi suficiente şi, pe cât posibil constante, a materialului de
amprentă;
- dezinserţia amprentei într-un timp cât mai scurt;
- asigurarea unui sistem eficient de adeziune a materialului de amprentă la portamprentă
6. TIXOTROPISMUL şi VÂSCOZITATEA. Tixotropismul este capacitatea unui material de a curge când
este supus presiunii (comprimării). Există 4 tipuri frecvente de vâscozităţi: chitoasă (putty), mare sau
crescută (heavy body), medie (regular sau medium body) şi redusă sau fluidă (light body). Materialele cu
vâscozitate redusă au capacitatea de a înregistra cu mare precizie toate detaliile câmpului protetic, dar nu pot
fi comprimate eficient doar cu ajutorul unei portamprente. Materialele cu vâscozitate mare pot fi bine
[Type text]

comprimate cu ajutorul portamprentei, dar nu au capacitatea de a inregistra cu mare fineţe toate detaliile
câmpului protetic. Cel mai frecvent asocierea a două vâscozităţi ale aceluiaşi produs compensează
dezavantajele fiecăruia în parte, folosite separat. Exemple de asocieri recomandate : vâscozitate chitoasă în
asociere cu vâscozitate redusă (putty+light) în portamprentă standard; vâscozitate medie în asociere cu
vâscozitate redusă ( medium+light) în portamprentă individuală.
7. REZISTENŢA MECANICĂ. Materialele de amprentă trebuie să aibă o rezistenţă mecanică suficient de
mare pentru a nu se rupe în cursul dezinserţiei de pe câmpul protetic sau pe parcursul etapelor ulterioare
(transport, depozitare, turnarea modelului). Rezistenţa la rupere a materialelor de amprentă este dependentă
de elasticitate, în sensul că un material cu proprietăţi elastice foarte bune suportă deformări importante fără
să se rupă. Pe de altă parte însă, este preferabil ca în situaţiile în care deformarea amprentei depăşeşte limita
de elasticitate, să se producă ruperea materialului de amprentă; fenomenul acesta poate fi evidenţiat cu
uşurinţă în etapa de control a amprentei, în timp ce o eventuală deformare ar rămâne inaparentă35.
8. STABILITATEA DIMENSIONALĂ. Materialele de amprentă trebuie să asigure păstrarea fidelă a
imaginii negative a câmpului protetic, din momentul dezinserţiei amprentei până după priza finală a
materialului din care se confecţionează modelul. Stabilitatea dimensională absolută în condiţii normale de
temperatură şi umiditate este numai un deziderat întrucât toate materialele de amprentă suferă modificări
volumetrice.
9. TIMPUL DE PRIZĂ. Materialele de amprentă ar trebui să satisfacă toate situaţiile clinice. Varianta ideală
ar fi aceea în care timpul de priză ar putea fi modificat de fiecare practician, în funcţie de necesităţile tehnicii
de amprentare utilizate şi de propria abilitate.
10. COMPATIBILITATEA CU MATERIALUL PENTRU MODEL.
Amprentele din hidrocoloizi nu permit obţinerea modelelor prin depunere galvanică. Fosfatul trisodic din
compoziţia unor alginate inhibă priza ghipsului de model.
11. ABSENŢA COMPONENŢILOR IRITANŢI SAU TOXICI.
Calităţi clinice ale materialelor de amprentă sunt următoarele: Pe lângă condiţiile esenţiale enumerate mai
sus, care asigură obţinerea unui model exact al câmpului protetic, există o serie de condiţii secundare pe care
ar trebui să le îndeplinească materialele de amprentă.
1. MIROS şi GUST neutre.
2. DURATĂ CAT MAI LUNGĂ DE DEPOZITARE.
3. Materialele de amprentă NU TREBUIE SĂ ELIBEREZE GAZE, atât pe parcursul prizei proprii cât şi al
prizei materialului de model.
4. UTILIZARE FĂRĂ A NECESITA O APARATURĂ AFERENTĂ COMPLICATĂ SAU
COSTISITOARE.
5. ÎNDEPĂRTAREA UŞOARĂ DE PE SUPRAFEŢELE CU CARE INTRĂ ÎN CONTACT, câmpul
protetic, părţile moi, portamprente, materialul de model, etc.
6. CAPACITATEA AMPRENTEI DE A FI DEZINFECTATĂ, fără ca aceasta să-i afecteze acurateţea.
7. CONCORDANŢĂ ÎNTRE COSTURI ŞI CALITATEA AMPRENTEI.
Este evident că nici un material de amprentă nu îndeplineşte toate condiţiile unui produs ideal.
Medicului stomatolog îi revine opţiunea de a utiliza materialul adecvat situaţiei clinice şi tehnicii de
lucru, opţiune care trebuie însă fundamentată pe cunoaşterea detaliată a performaţelor şi neajunsurilor
fiecărui material de amprentă.

Hidrocoloizii reversibili (agar-agar)

Au fost primele materiale de amprentă elastice apărute (Sears,1937). Substanţa de bază este un gel pe bază
de agar-agar care , la încălzire(70-100C), se lichefiază (trece în starea de sol) iar la răcire (30-50 C) revine
în starea de gel.
[Type text]

 Avantaje : hidrofili, capacitate de umectare a suprafeţelor bună, reproducere excelentă a detaliilor,

timp de lucru mare, ieftini, nu este necesară lingură individuală, gust neutru.
 Dezavantajele : lipsa stabilităţii dimensionale (modelele trebuie turnate imediat, deoarece expunerea
la aer duce la pierderea apei din amprentă, însoţită de contracţii), rigiditate scăzută, rezistenţă scăzută
la rupere, dezinfecţie dificilă ( spray cu glutaraldehidă 2% apoi amprenta se introduce într-o pungă
de plastic închisă ermetic, unde se menţine timp de 10 minute), echipament special necesar (linguri
standard cu pereti dubli prin care circulă apa, instalaţie de condiţionare cu trei băi: baie de lichefiere
(100C-10 minute), baie de depozitare (63-69C-10 minute), baie de aducere la temperatura de lucru
(40C-10 minute), se pot turna modele numai din gips.

Polisulfide (tiocauciucuri)

Au fost primii elastomeri de sinteză aparuti în anul 1953. Ei se prezintă în sistem pastă-pastă (bază şi
catalizator), în trei consistenţe (crescută, medie şi fluidă). Catalizatorul poate fi pe bază de peroxid de plumb
(culoare maro) sau pe bază de hidroxid de cupru (culoare verde deschis)
 Avantaje: reproducere excelentă a detaliilor câmpului protetic, elasticitate bună, rezistenţă la rupere
mare, capacitate de umectare a suprafeţelor bună, radioopac, cel mai ieftin elastomer, timp de lucru
suficient.
 Dezavantaje: hidrofobi, stabilitate dimensională scăzută (modelele trebuie turnate în prima oră de la
amprentare), miros neplăcut, timp de priză lung(10-12 minute), pătează, gust amar.

Siliconii de condensare

Sunt obţinuţi printr-o reacţie de policondensare între o bază (polidimetilsiloxan) si un catalizator (octoat de
staniu şi ortosilicat de etil). Din reacţie se eliberează alcool etilic, care evaporându-se duce la contracţia
amprentei. De aceea modelele trebuie turnate în prima oră după amprentare.Sunt disponibili în toate
vâscozităţile.

 Avantaje: timp de priză scurt, inodor, poate avea orice culoare, elasticitate foarte bună, rezistenţă la
rupere bună, reproducere excelentă a detaliilor câmpului protetic, gust neutru
 Dezavantaje: capacitate de umectare a suprafeţelor scăzută, extrem de hidrofob, stabilitate
dimensională scăzută (modelele trebuie turnate în prima oră )
Siliconii de adiţie

Sunt obţinuţi în urma unei reacţii de poliadiţie între o bază ( polivinilsiloxan) şi un catalizator (polisiloxan
cu o grupare vinil terminală, acid cloroplatinic). În urma reacţiei nu apar produse secundare volatile , ceea ce
explică modificările dimensionale minime din cursul reacţiei de priză. Sunt disponibili în toate vâscozităţile.
 Avantaje: reproducere excelentă a detaliilor câmpului protetic, stabilitate dimensională excelentă,
contracţie de priză minimă, timp de priză scurt, rezistenţă la rupere bună, gust neutru
 Dezavantaje: hidrofobi, capacitate de umectare scăzută, priza este inhibată de unele mărci de manuşi
din latex36 sau de unele substanţe astringente, preţ ridicat
În unele formule chimice noi au fost introduşi surfactanţi care le conferă siliconilor de adiţie si usoare
calităţi hidrofilice(Aquasil)

Polieterii
[Type text]

Au fost elaboraţi în Germania , în anul 1969 de profesorul W.Schmidt si echipa sa 37. Polieterii se prezintă în
sistem pastă-pastă în cartuşe care se pot monta la un aparat de malaxare automată (Pentamix unit –ESPE).
Acest dispozitiv permite obţinerea unui material omogen, fără incluziuni de aer. Polieterii se prezintă în 3
consistenţe (crescută - heavy body, medie - medium body şi fluidă - light body).

 Avantaje: hidrofili, stabilitate dimensională excelentă, reproducere excelentă a detaliilor câmpului

protetic, rezistenţă la rupere foarte bună, timp de priză scurt, dispozitiv automat de malaxare
disponibil.
 Dezavantaje: rigiditate foarte mare (prudenţă la demulare), imbibiţie, timp de lucru scurt, gust amar,
scumpi.

Hidrocoloizi Polisulfide Siliconi de Siliconi de Polieteri

reversibili condensare adiţie
Deformare 1,2 2,1 0,5 0,3 1,1
permanentă%
Variaţii >5 0,25 0,6 0,05 0,3
dimensionale
după 24 h%
Contracţie 0,15-0,50 0,2 0,3 0,05 0,2
priză%

PORTAMPRENTE

Portamprentele sau lingurile de amprentă sunt suporturi rigide în care se aplică materialele de
amprentă. Alegerea materialului de amprentă influenţează alegerea portamprentei (pentru hidrocoloizii
reversibili sunt necesare linguri speciale cu pereti dubli). Amprentele în protetică fixă se iau în portamprente
standard sau în portamprente individuale.

Portamprente (linguri) standard

Amprentele cu elastomeri de sinteză se iau de obicei cu linguri standard (universale) . Lingurile

standard pot fi confecţionate din metal (oţel inoxidabil, alamă cromată sau aluminiu) sau din mase plastice
(răşini acrilice, materiale compozite, polistiren, răşini policarbonate). Principala calitate pe care trebuie sa o
îndeplinească lingurile standard este rigiditatea. Lingurile din mase plastice sunt mult mai elastice decât
cele din metal. Pereţii acestor linguri se destind în cursul exercitării presiunilor din timpul amprentării şi
revin la dimensiunile iniţiale după amprentare. O uşoară flectare a pereţilor lingurii duce la o amprentare
distorsionată a câmpului protetic38..
Lingurile standard sunt prevăzute cu retenţii pentru materialele de amprentă sub formă de orificii,
fante, nervuri sau şanţuri. În plus, se pot folosi suplimentar şi adezivi, care se aplică prin pensulare pe
suprafaţa internă a lingurii. Unii autori recomandă folosirea adezivilor pentru toate lingurile, indiferent de
sistemele lor de retenţie, motivând că materialul de amprentă se contractă în zonele în care nu există sisteme
de retenţie (între orificii)(Fig.1). Adezivul trebuie lăsat să se usuce înainte de încărcarea lingurii cu
materialul de amprentă39.
[Type text]

Fig.1

Lingurile standard pot avea diferite dimensiuni, existând de obicei 3-4 mărimi pentru fiecare arcadă.
Pot fi utilizate de mai multe ori (cele metalice -se pot steriliza), sau pot fi de unică folosinţă (unele linguri
din plastic, care nu se pot steriliza). Lingurile standard pot fi totale (pentru amprentarea întregii arcade) sau
parţiale (de hemiarcadă sau segmentare).
Există şi linguri segmentare pentru amprentă bimaxilară , în ocluzie denumite triple trays, deoarece
cu ele se poate amprenta dintele preparat şi vecinii acestuia(1), antagoniştii(2) şi relaţia de ocluzie(3).
Această lingură mai este cunoscută şi sub numele de lingură Kettenbach, după numele firmei care a
comercializat-o prima oară. Este confecţionată dintr-un cadru metalic sau din plastic în formă de U, care
circumscrie segmentul posterior al arcadei şi trece prin spatele ultimilor molari (zona retromolară),
permiţând astfel intercuspidarea maximă. Între partea vestibulară şi cea orală a cadrului poate exista, la
unele tipuri, o plasă foarte fină de material textil.

Portamprente (linguri) individuale

Lingura individuală îmbunătăţeşte precizia amprentelor cu elastomeri de sinteză prin limitarea

volumului materialului de amprentă reducându-se astfel două surse de eroare: stressul din timpul îndepărtării
amprentei din cavitatea bucală si contracţia termică. În cazul amprentei în lingură individuală materialul de
amprentă este dispus în strat uniform şi se contractă uniform spre deosebire de amprenta în lingură standard
când materialul de amprentă nu are o grosime uniformă şi se va contracta diferit cu apariţia unor deformări
consecutive ale elementelor câmpului protetic40,41,42.
Lingurile individuale se confecţionează în laboratorul de tehnică dentară. Ele se pot realiza din
acrilat autopolimerizabil, din răşini termoplastice (polistiren sau placă de bază), din poliesteri sau din
compozite fotopolimerizabile, acestea din urmă fiind cel mai uşor de realizat. Amprenta cu o lingură
individuală realizată din acrilat autopolimerizabil trebuie luată la cel puţin 24 de ore de la confecţionarea
lingurii, atunci când contracţia acrilatului s-a terminat43.
Pentru asigurarea rigidităţii pereţii lingurii trebuie să aibă 4 mm. grosime. Lingurile individuale nu
trebuie să fie perforate (în scopul asigurării retenţiei materialului de amprentă) pentru a furniza presiune în
timpul amprentării. Retenţia materialului de amprentă în lingura individuală se obţine folosind adezivi.
Etapele confecţionării lingurii individuale44 din materiale compozite fotopolimerizabile:
1.Se trasează cu creionul pe modelul de studiu limitele lingurii individuale, la aproximativ 5 mm. de coletul
dinţilor.
2.Se plastifiază o folie de ceară de 3 mm., se aplică cu uşoară presiune pe model şi se secţionează la linia
creionului. Ceara va menaja spaţiul necesar pentru materialul de amprentă.
[Type text]

3.Se fac 3 stopere ocluzale pe cuspizii nefuncţionali ai dinţilor nepreparaţi prin îndepărtarea cerii într-un
unghi de 45 faţă de suprafeţele ocluzale a celor 3 dinţi aleşi (aranjament tripodal). Dacă dinţii laterali sunt
şlefuiţi se realizează un stoper mai gros în centrul boltei palatine. Stoperele conferă stabilitate lingurii iar
pantele în unghi de 45 ajută la centrarea lingurii în timpul aplicării.
4.Se adaptează o folie de aluminiu deasupra cerii, care se poate topi în timpul polimerizării, cu rol de a
împiedica ceara să contamineze materialul din care se confectionează lingura si de a crea macroretenţii.
5. Se adaptează materialul fotopolimerizabil la model astfel încât să nu depăşească linia trasata cu creionul.
6.Se realizează un mic mâner din compozit si se ataşează lingurii.
7.Se fotoplimerizează timp de 2 minute în cuptorul de fotopolimerizare. Se separă apoi lingura de model şi
se îndepărtează ceara şi folia de aluminiu de pe suprafaţa internă a lingurii. Se pensulează lingura cu un
agent care blochează aerul (oxigenul inhibă polimerizarea radicalilor liberi), se repune lingura în cuptor şi se
fotopolimerizează un timp variabil în funcţie de indicatiile producătorului materialului compozit.
8. Se finisează.
În cazul folosirii acrilatului autopolimerizabil pentru confecţionarea lingurii individuale, primele 4
etape descrise mai sus sunt identice.
5.Se prepară acrilatul autopolimerizabil după recomandările producătorului si se asteaptă până când se
„trage în fire”. Se întinde cu ajutorul unui cilindru din lemn (făcăleţ) pe masa de lucru obţinîndu-se o
grosime constantă.
6. Se adaptează acrilatul la model , iar din excesul de răşină acrilică se confecţionează mânerul lingurii. Se
pot adăuga şi mici prelungiri vestibulare în zonele laterale pentru a se uşura îndepărtarea amprentei.
7.Se aşteaptă priza materialului,iar după producerea acesteia se separă lingura de model şi se finisează cu
freze pentru acrilat.

Etapele amprentării finale pentru realizarea protezelor conjuncte

Didactic, dar şi clinic, etapele amprentării pot fi sistematizate astfel:

1.Stabilirea obiectivelor pe care amprenta trebuie să le atingă şi alegerea materialelor de amprentă, a
portamprentei şi a tehnicii de amprentare;
2. Pregătirea pacientului în vederea amprentării si realizarea evicţiunii gingivale;
3. Amprentarea propriu-zisă;
4. Controlul calitativ al amprentei
5. Dezinfecţia şi conservarea amprentei;
6. Pregătirea amprentei în vederea turnării modelului.

TEHNICI DE AMPRENTARE

Amprenta de spălare (wash-technique)

Este o tehnică în doi timpi.Se folosesc materiale de consistenţe diferite (chitoasă şi fluidă).În primul timp se
ia amprentă cu materialul chitos, iar în al doilea timp se corectează prima amprentă cu material fluid45,46.

Etapele clinice ale amprentării:

[Type text]

1. Se alege portamprenta masurând distanţa între punctele ectomolare stâng si drept la care se adaugă 4-
6 mm.(2-3 mm. în stânga şi 2-3 mm. în dreapta) .Portamprenta trebuie să acopere toate elementele
câmpului protetic şi să menajeze un spaţiu de 3 mm. pentru materialul de amprentă. Se
deretentivizează cu ceară zonele retentive ale câmpului protetic (spaţii interdentare, sub corpurile de
punte).
2. Se probează portamprenta intraoral. Uneori pacienţii pot declanşa în această etapă un pronunţat
reflex de vomă. Combaterea acestui reflex de vomă, care ne aşteptăm să apară şi în timpul
amprentării propriu-zise, se poate face prin urmatoarele măsuri:
 Se foloseşte un spray anestezic pentru mucoasa vălului palatin,
 Pacientul se aşează cu trunchiul în poziţie verticală şi cu bărbia în piept
 Se folosesc materiale cu priză rapidă şi, eventual, lingură individuală
 Se dă indicaţia pacientului să respire normal, deoarece apneea declanşează reflexul de
vomă
 Întâi se amprentează arcada mandibulară şi apoi cea maxilară
 Lingura de amprentă se încarcă cu o cantitate mai mică de material în zona
posterioară şi se aplică în cavitatea bucală dinspre posterior spre anterior
 Se distrage atenţia pacientului, în timpul amprentării, de la această manevră.
 Se administrează medicamente antiemetice (cu jumatate de oră înainte de amprentare)
 Se temporizează amprenta, astfel încât pacientul să se prezinte la cabinet nemâncat, cu
stomacul gol
3. Se aplică adezivul pe interiorul portamprentei şi se lasă să se usuce.
4. Se realizează evicţiunea gingivală
5. Se prepară materialul chitos şi se inseră în portamprentă. Aceasta se introduce în cavitatea bucală pe
la o comisură, se centrează şi se apasă dinspre posterior spre anterior.
6. După priza materialului, se îndepărtează amprenta, se spală, se usucă şi se taie zonele retentive,
zonele interdentare ale marginilor gingivale ale preparaţiilor şi se crează canale de refluare pentru
materialul fluid, cu un cuţit special sau cu un bisturiu. Spaţiul pentru materialul fluid se poate menaja
şi prin aplicarea deasupra materialului chitos, înainte de amprentă, a unei folii de plastic sau prin
amprentarea dinţilor înainte de şlefuirea lor sau peste restaurările provizorii.
7. Se îndepărtează firele de retracţie, se spală şi se usucă şanţul gingivo-dentar.
8. Asistenta prepară materialul fluid , încarcă seringa de amprentare pe care i-o dă medicului şi aplică
materialul fluid pe materialul chitos din portamprentă , iar medicul aplică materialul fluid în şanţul
gingival şi pe preparaţie cu ajutorul seringii. Practic etapele 7 şi 8 se realizează concomitent :
asistenta prepară materialul fluid şi încarcă seringa, în timp ce medicul scoate şnururile de evicţiune,
spală si usucă şanţurile gingivo-dentare.
9. Se aplică portamprenta pe câmpul protetic şi se menţine nemişcată până la priză.
10. După priza materialului, se îndepărtează părţile moi (buze, obraji) desfiinţându-se succiunea,
(eventual se suflă cu aer la limita dintre lingură şi parţile moi) şi se îndepărtează amprenta din
cavitatea bucală printr-o singură mişcare, în axul preparaţiilor,cu grijă să nu lovim cu lingura dinţii
antagonişti, se spală, se usucă şi se face controlul acesteia.

Problemele care pot apărea în cazul acestei tehnici : repoziţionarea greşită pe câmpul protetic a
portamprentei cu material chitos şi fluid în cadrul timpului 2 al amprentării; materialul fluid trebuie aplicat
pe tot câmpul protetic şi nu doar la nivelul dinţilor preparaţi pentru a nu apărea înălţări ale ocluziei47.

Amprenta în dublu amestec

[Type text]

Este o amprentă într-un singur timp.Utilizează un singur material în consistenţe diferite care fac priză în
acelaşi timp.Tehnica se pretează pentru siliconi, polieteri, polisulfuri şi hidrocoloizi reversibili.Vâscozitatea
celor două materiale să fie apropiată48.

Etapele clinice ale amprentării:

1. Se alege şi se probează portamprenta

2. Se aplică adezivul pe interiorul lingurii şi se lasă să se usuce
3. Se realizează evicţiunea gingivală
4. Se îndepărtează firele de retracţie, se spală şi se usucă şanţul gingivo-dentar.
5. Se prepară materialului de consistenţă crescută şi se încarcă portamprenta
6. Asistenta prepară materialul fluid , încarcă seringa de amprentare pe care i-o dă medicului şi aplică
materialul fluid pe materialul de consistenţă crescută din portamprentă. Practic etapele 4,5 şi 6 se
realizează concomitent: asistenta prepară rapid cele 2 materiale şi încarcă seringa de amprentare cu
materialul fluid, în timp ce medicul îndepărtează firele de retracţie, spală şi usucă şanturile gingivo-
dentare.
7. Medicul aplică materialul fluid în şanţul gingival cu ajutorul seringii. Vârful seringii se inseră în
zona cea mai puţin accesibilă(zona distală), apoi se deplasează printr-o mişcare continuă de-a lungul
coletului dintelui. Este important ca materialul de amprentă să o ia înaintea vârfului seringii şi nu
invers. După ce marginea preparaţiei şi suprafeţele axiale au fost acoperite, se recomandă să se sufle
uşor cu aer, astfel încât materialul să fie împins cât mai adânc în şanţul gingival.
8. Se aplică portamprenta pe câmpul protetic
9. După priza concomitentă a celor două materiale de consistenţă diferită, se îndepărtează amprenta din
cavitatea bucală printr-o singură mişcare, se spală, se usucă şi se face controlul acesteia.

Una din problemele ce pot apărea în cadrul acestei tehnici este fuga materialului fluid (înregistrarea
limitelor preparaţiei de către materialul cu consistenţă crescută ) datorită faptului că vâscozitatea celor două
materiale nu a fost apropiată (consistenţă chitoasă + consistenţă fluidă). Pentru această tehnică se recomandă
folosirea urmatoarelor consistenţe:
 Consistenţă medie (medium body)+ consistenţă fluidă (light body)
 Consistenţă crescută(heavy body) + consistenţă fluidă (light body).
Amprenta în dublu amestec se poate lua, şi chiar este indicat, şi cu ajutorul unei linguri individuale.O
variantă a acestei tehnici este cea care foloseşte cape de amprentare. Acestea sunt confecţionate pe bonturile
ce trebuie amprentate de pe modelul de studiu, din acrilat autopolimerizabil cu contracţie minimă (Duralay
sau GC Pattern resin) . Ele trebuie prevazute cu retenţii pe faţa vestibulară şi orală , astfel încât sa poată fi
retenţionate în masa amprentei.În timpul amprentării, capele vor fi umplute cu material de amprentă fluid şi
se vor aplica pe bonturile din cavitatea bucală. Imediat apoi, se aplică deasupra lor portamprenta încărcată cu
material de amprentă cu consistenţă mai crescută. Amprenta realizată cu această tehnică este extrem de
fidelă.

Amprenta monofazică (single mix technique)

Este o amprentă care foloseşte un singur material, într-o singură consistenţă , într-un singur timp. Materialul
folosit este de consistenţă medie, iar portamprenta este individuală. Practic, se prepară materialul, se încarcă
lingura şi seringa de amprentare, se injectează materialul în jurul preparaţiei, se aplică portamprenta, se
aşteaptă priza şi apoi se îndepărtează portmprenta din cavitatea bucală. Acest tip de amprentare se utilizează
deseori în implantologie.
[Type text]

Amprenta bimaxilară în ocluzie

Se foloseşte pentru: 1-2 coroane solo şi reconstituiri corono-radiculare, cu condiţia existenţei ocluziei
stabile (stop ocluzal distal funcţional). Este contraindicată pentru:

 Mai mult de 2 coroane solo49

 Punţi
 Coroane elemente de agregare pentru proteze
 Situaţiile în care pacientul nu poate să ocludă în IM cu lingura specială în cavitatea bucală
 Ocluzie instabilă

Amprenta se realizează în poziţia de intercuspidare maximă, folosind linguri de tip Kettenbach sau triple
trays. Amprentarea fără lingură este contraindicată, datorită faptului ca amprenta rezultată nu este suficient
de rigidă pentru ca la turnarea modelului să nu se deformeze 50. Amprenta va include dintele preparat, vecinii
acestuia, dinţii antagonişti şi relaţia de ocluzie.
Amprenta bimaxilară în ocluzie se poate lua atât prin tehnica de spălare, cât si prin tehnica în dublu amestec.
Fazele clinice sunt aceleaşi cu cele descrise mai sus, cu doua menţiuni:
 Lingura se încarcă pe ambele părţi
 După ce se aplica lingura încărcată cu materialul de amprentă în cavitatea bucală a pacientului si
acesta oclude în IM, trebuie să verificam corectitudinea intercuspidării maxime pe partea
contralaterală.

În afara acestor tehnici clasice , în literatură se descriu şi alte tehnici de amprentare bimaxilară:
Amprenta bimaxilară prin tehnica laminară pentru coroane solo. Înainte de prepararea dintelui se ia
o amprentă cu un silicon de adiţie de consistenţă chitoasă cu o lingură pentru amprentă bimaxilară fără pereţi
(triple tray sideless). După priza materialului şi îndepărtarea amprentei din cavitatea bucală se realizează cu
o freză cilindrică două orificii mezial şi distal de dintele pe care vrem să-l amprentăm dinspre faţa
vestibulară prin materialul de amprentă. Se şlefuieşte dintele, iar apoi amprenta se plasează pe câmpul
protetic. Prin unul din orificiile vestibulare se injectează cu ajutorul unei seringi materialul fluid până când
acesta refluează prin celălalt orificiu.
Amprenta bimaxilară hidraulică şi hidrofobă. A fost inventată de Dr. Jeffrey Hoos, iar principiul
metodei este următorul: materialul de amprentă hidrofob introdus la nivelul şanţului gingivo-dentar poate
împinge şi poate îndepărta fluidul de la acest nivel printr-o acţiune hidrokinetică (efect hidraulic). Practic
această tehnică se realizează astfel: se ia o amprentă în ocluzie cu un silicon de adiţie de consistenţă chitoasă
foarte dur, într-o lingură pentru amprentă bimaxilară (triple tray); după priza materialului, pacientul deschide
gura, iar portamprenta nu se îndepărtează din cavitatea bucală , ci rămâne la arcada antagonistă; se spală şi
se usucă amprenta în cavitatea bucală a pacientului fără să o mişcam din loc; se injectează material fluid cu
o seringă de amprentare pe preparaţie şi pacientul închide din nou gura. După priza materialului fluid se
îndepărtează amprenta din cavitatea bucală.

Tehnici de amprentă în situaţii speciale

Amprentarea în cazul pacienţilor cu microstomie

În situatia în care pacientul prezintă microstomie (orificiu bucal anormal de mic, rezultat al unor traume,
muşcături de animale, leziuni electrice şi termice, arsuri chimice, anomalii genetice , postchirurgical după
[Type text]

îndepărtarea unor tumori ţi reconstrucţia defectelor buzelor) , iar, practic cea mai mică lingură de
amprentare nu se poate introduce in cavitatea bucala, luarea amprentelor în mod obişnuit devine imposibilă.
În aceste cazuri se folosesc linguri sectionate în două trei parti care se introduc pe rând in cavitatea bucală a
pacientilor, iar segmentele de lingură se indexează în poziţie. După priza materialului se îndepărteză
indexul şi apoi se scot unul câte unul segmentele lingurii. Acestea se vor reasambla cu ajutorul indexului.

Amprentarea în cazul pacientilor cu deschiderea gurii limitată

În aceste cazuri se poate încerca folosirea unor linguri de amprentă bimaxilare totale. O altă soluţie o
reprezintă folosirea furculiţei arcului facial ca suport pentru materialul de amprentă.

Amprenta optică (opto-electronică)

Această metodă elimină folosirea materialelor de amprentă, folosind în schimb un scanner digital
pentru amprentarea dinţilor51,52. Aceste sisteme sunt capabile să captureze imagini virtuale tridimensionale
ale dinţilor preparaţi, prin care se pot realiza direct restaurări protetice (sistemele CAD-CAM) sau pot fi
folosite pentru a crea modele funcţionale precise pe care se vor realiza restaurările protetice în laboratorul de
tehnică dentară53. În această zonă a amprentelor optice au câştigat popularitate pe plan internaţional două
sisteme CAD-CAM (Cerec şi E4D dentist) şi trei scannere 3D speciale pentru amprentarea digitală ( 3shape
(Trios), i-Tero şi Lava Chairside oral scanner).
Sistemele CAD-CAM au apărut în urmă cu 60 de ani fiind folosite la început doar în industria aero-
spaţială. În 1973, Dr. Francois Durret a introdus conceptul CAD-CAM în stomatologie, iar în 1980 un medic
elveţian Dr. Werner Moermann şi un inginer electronist Marco Bandestrini au pus la punct primul sistem
CAD-CAM comercial viabil pentru realizarea restaurărilor protetice (CEREC)54.
Sistemul CEREC (Chairside Economical Restoration of Esthetic Ceramics) combină un scanner
digital 3D cu un dispozitiv de frezare pentru realizarea restaurărilor protetice din blocuri ceramice într-o
singură şedinţă55. Ultimele versiuni ale sistemului Cerec pot produce inlay-uri, onlay-uri, coroane, faţete şi
chiar punţi total ceramice. Ultimul scanner 3D foloseşte nişte diode ce emit lumină albastră (LED) cu
lungime de undă scurtă, pentru o precizie maximă a imaginii optice rezultante. Camera de amprentare
(scannerul) proiectează fascicule de lumină albastră asupra obiectului şi apoi le citeste înapoi sub un unghi
uşor modificat (tehnica de triangulare activă). Marginile preparaţiei trebuie să fie vizibile, iar dacă sunt
plasate subgingival , înainte de amprenta optică, trebuie realizată evicţiunea gingivală 56. Toată zona ce va fi
amprentată trebuie acoperită cu o pulbere de dioxid de titan pentru a avea acelaşi indice de reflexie a
luminii. Pentru ca restaurările protetice sa fie bine adaptate ocluzal se ia şi amprenta optică a antagoniştilor.
Datele odată achiziţionate sunt prelucrate şi se realizează designul restaurării protetice (etapa CAD),
iar apoi acesta se trimite spre dispozitivul de frezare a blocurilor ceramice (etapa CAM).
Sistemul E4D Dentist comercializat de firma D4D Technologies LLC (Richardson, TX) din 2008,
este format dintr-un cart ce conţine centrul de design (computer şi monitor), scannerul laser şi separat o
unitate de frezaj. Scannerul laser (Intraoral Digitizer) are un profil vertical mai scurt decât al sistemului
Cerec, fiind mult mai uşor de utilizat la pacienţii cu o deschidere a gurii limitată. Sistemul nu necesită
folosirea vreunei pulberi reflective, ci doar realizarea unei evicţiuni gingivale şi a unei hemostaze eficiente.
Scannerul trebuie ţinut la o anumită distanţă de suprafaţa care trebuie scanată, lucru uşor de realizat datorită
unor picioruşe de cauciuc de la capetele scannerului care se aplică pe dinţii adiacenţi preparaţiei. Se captează
mai multe imagini ale preparaţiei, softul aparatului creând un model 3D. Nu este necesară scanarea arcadei
antagoniste. În schimb, se ia o înregistrare de ocluzie, care după priză se aşează pe arcada cu preparaţia şi se
scanează. Se stabilesc apoi limitele preparaţiei şi culoarea şi se trimit datele de la centrul de design la
unitatea de frezaj.
[Type text]

Scannerele digitale 3D pentru amprentare elimină mai multe etape consumatoare de timp din cabinet
cum ar fi alegerea lingurilor, prepararea şi priza materialelor de amprentă, dezinfecţia amprentelor şi
trimiterea acestora la laboratoul de tehnică dentară.
Sistemul Cadent iTero este disponibil pe piaţă din 2007. În timp ce abilitatea de a scana fără a fi
nevoie de pulbere reflectivă este avantajoasă, un dezavantaj al acestui scanner cu laser este forma mărită a
capului său, datorită necesităţii de includere a unei roţi a culorii în sistemul de achiziţionare a datelor. Pentru
obţinerea modelului 3D sunt necesare mai multe scanări ale preparaţiei si ale relaţiei de ocluzie cu
antagoniştii, care nu durează mai mult de 3 minute. Amprenta digitală este trimisă la laboratorul de tehnică
dentară în format electronic, unde se realizeză modelul prin frezaj dintr-un bloc de răşină specială. Pe acest
model se va realiza apoi restaurarea protetică finală57.
Sistemul Lava™ Chairside Oral Scanner (C.O.S.) a fost achiziţionat de 3M ESPE în 2006 , fiind
lansat oficial în 2008. Scannerul sistemului este în formă de baghetă cu o lăţime a capului de 1,32 cm si o
greutate de 400g. Conţine 192 de LED si 22 de lentile. Conceptul Lava COS 3D in motion incorporează un
design optic revoluţionar, algoritme de procesare a imaginilor şi o reconstrucţie a modelului în timp real 58 .
După prepararea dinţilor si realizarea evicţiunii gingivale , întreaga arcadă este uscată şi pudrată cu pulbere.
Medicul ghidează bagheta scannerului deasupra suprafeţelor ocluzale, o roteşte apoi spre vestibular şi apoi
spre lingual. După scanarea preparaţiei medicul o poate vedea pe ecranul computerului , poate să rotească
sau să mărească imaginea , o poate treansforma din 3D în 2D sau o poate privi purtând ochelari 3D. I se dă
apoi pacientului indicaţia să închidă gura în IM, iar suprafeţele vestibulare ale dinţilor sunt pudrate cu
pulbere şi vor fi scanate. Dintii maxilari si mandibulari oclud virtual pe monitorul computerului. Datele sunt
trimise wireless laboratorului de tehnică dentară. Modelele se obţin prin sterolitografie. Pe aceste modele se
pot realiza orice tip de coroane sau punţi.

CONTROLUL AMPRENTEI

După îndepărtarea amprentei din cavitatea bucală a pacientului, aceasta se spală, se usucă şi se
examinează. În această fază clinică este utilă folosirea sistemelor de magnificare optică (lupe) 59. O amprentă
corectă trebuie să:
-cuprindă toate elementele câmpului protetic (dinţii preparaţi, , dinţii vecini, zona crestelor edentate ,
dinţii omologi, uneori şi bolta palatină (dacă este necesară utilizarea şabloanelor de ocluzie)
-înregistreze cu precizie maximă limita cervicală a preparaţiilor dinţilor (să nu existe goluri, rupturi)
-înregistreze corect suprafeţele ocluzale ale dinţilor.

Erori în amprentare şi cauzele acestora

Cu toate că, în ultima vreme s-au făcut progrese importante privitoare la calităţile materialelor de
amprentă, iar în prezent există un protocol clar al amprentării, multe dintre amprentele luate în cabinetele
stomatologice prezintă erori. Într-un studiu din 2005, Samet 60 si colab. au investigat un număr de 193 de
amprente luate în vederea realizării de lucrări protetice fixe şi au constatat că 89,1% din acestea aveau una
sau mai multe erori detectabile.
Cele mai frecvente erori detectabile sunt următoarele:
1. Limita preparaţiei neclară. Dacă tehnicianul dentar nu poate să identifice cu precizie pe model
limita preparaţiei, coroana ce va fi realizată va avea o adaptare marginală defectuoasă, având un
prognostic compromis. Această eroare poate fi cauzată de:
[Type text]

 prezenţa sângelui sau a salivei în şanţul gingivo-dentar înainte de amprentare (nu s-a
realizat eficient hemostaza sau nu s-a uscat şanţul gingival; în caz de hipersalivaţie nu s-
au administrat medicamente antisialogoge),
 evicţiune gingivală insuficientă61 (timp insuficient, şnur de retracţie incorect ales, şnurul
de evicţiune a ieşit din şanţ la scurt timp după ce a fost introdus, întârzierea aplicării
materialului fluid după scoaterea snurului),
 plasarea marginilor preparaţiei adânc subgingival în apropierea inserţiei epiteliale62,
 prezenţa în şanţul gingivo-dentar a soluţiei astringente care s-a folosit pentru evicţiunea
gingivală63 sau a precipitatului acesteia rezultat după hemostază (nu s-a spălat soluţia
astringentă şi/sau precipitatul acesteia),
 apăsare insuficientă a lingurii pe câmpul protetic sau folosirea unei linguri individuală cu
perforaţii.
2. Bule de aer în zonele critice (limita cervicală a preparaţiei şi suprafeţele ocluzale) 64. Bulele de aer
în amprentă se traduc prin apariţia de plusuri pe model. Îndepărtarea acestora de către tehnician
se face arbitrar, find o importantă sursă de eroare. Cauzele apariţiei bulelor de aer sunt
următoarele:
 folosirea materialelor de amprentă cu capacitate de umectare redusă
 prepararea manuală a materialului de amprentă cu incorporarea de aer (în timpul
preparării materialului fluid partea activă a spatulei nu trebuie să părăsească masa
materialului); utilizarea sistemelor automate de malaxare a materialelor creşte şansele
obţinerii de amprente fără bule de aer.
 tehnica de injectare a materialului fluid incorectă: vârful seringii nu trebuie să părăsească
masa materialului de amprentă în timpul injectării materialului fluid; injectarea
materialului de amprentă cu întreruperi ( de exemplu, întâi se injectează materialul în
zona distală şi linguală, apoi se injectează materialul vestibular si mezial; între cele două
mase de material injectate există o mare probabilitate să se prindă bule de aer); pentru
micşorarea riscului de a apărea bule de aer în zonele critice este important să se sufle uşor
cu aer asupra materialului fluid injectat
 omiterea injectării de material fluid la nivelul feţelor ocluzale
3. Rupturi ale amprentei65. Cauzele acestei erori ar putea fi:
 lipsa deretentivizarii zonelor retentive
 injectarea prematură a materialului fluid (priza materialului fluid este accelerată de
temperatura cavităţii bucale, ceea ce duce la o lipire slabă a materialului fluid de
materialul din lingură)
 contaminarea materialului fluid injectat pe preparaţie cu salivă înainte de aplicarea
lingurii încărcate cu material de consistenţă crescută
 lipsa uscării amprentei cu material chitos, înaintea aplicării materialului fluid, în cazul
tehnicii de spălare
 amprentarea dinţilor parodontotici cu pungi parodontale adânci
4. Material de amprentă care nu a făcut priză66. Cauzele acestei erori ar putea fi:
 folosirea mănuşilor de latex în timpul malaxării siliconilor de adiţie (unii componenţi din
compoziţia latexului reacţionează cu acidul cloroplatinic inactivându-l - se inhibă priza
siliconilor de adiţie)
 folosirea de materiale de amprentă expirate
 prezenţa în şanţul gingivo-dentar a soluţiei astringente care s-a folosit pentru evicţiunea
gingivală şi care poate inhiba priza unor materiale de amprentă
[Type text]

 malaxare incorectă a materialului de amprentă (nerespectarea proporţiilor bază-

catalizator)- înglobarea unei cantităţi prea mici de catalizator
 îndepărtarea prematură a amprentei din cavitatea bucală înainte de priza materialelor de
amprentă (în special în cazurile în care pacienţii au un pronunţat reflex de vomă)
5. Vizibilitatea lingurii prin amprentă. Dacă această eroare afectează zonele critice, amprentarea
trebuie reluată. Cauzele acestei erori ar putea fi:
 alegerea lingurii incorectă ca dimensiune
 presare puternică a lingurii pe câmpul protetic
6. Omogenizare incorectă a materialului de amprentă. La inspecţia amprentei se observă o culoare
neomogenă a materialului de amprentă. Cauzele acestei erori ar putea fi:
 nerespectarea proporţiilor bază-catalizator prescise de producător
 malaxare insuficientă a materialului de amprentă
7. Desprinderea lingurii de amprentă. Cauzele acestei erori ar putea fi:
 alegerea incorectă a lingurii de amprenta din punct de vedere al retenţiilor
 utilizarea incorectă a adezivului (după pensularea adezivului pe faţa internă a lingurii
trebuie aşteptat ca acesta să se usuce aproximativ 15 minute)
8. Fuga materialului fluid (înregistrarea limitelor preparaţiei de către materialul cu consistenţă
crescută). Cauza acestei erori ar putea fi:
 vâscozităţile materialelor de amprentă incorect alese
9. Şnurul de evicţiune ataşat la amprentă. Această eroare se întâmplă în cazul utilizării tehnicii de
evicţiune gingivală cu două şnururi (primul şnur, cel subţire, rămâne în şanţul gingivo-dentar în
timpul amprentării). Cauza acestei erori ar putea fi:
 plasarea incorectă a şnurului de evicţiune (prea desfăşurat) ; lungimea şnurului a fost mai
mare decât perimetrul şanţului gingivo-dentar sau capetele şnurului au fost lăsate prea
lungi
În cazul în care şnurul de evicţiune este incorporat la marginea materialului de amprentă
întărit iar amprenta pare, dealtfel, corespunzătoare, aceasta se scufundă într-un vas cu apă,
pentru a ne asigură că şnurul este umezit, iar apoi se incearcă cu blândeţe să se separe şnurul
de amprentă. Dacă este evident că şnurul nu poate fi îndepărtat fără a distruge amprenta, se
recomandă luarea unei noi amprente, deoarece deshidratarea şnurului umezit poate duce la
distorsionarea amprentei.
10. Lipsa înregistrării tuturor elementelor câmpului protetic. Cauzele acestei erori ar putea fi:
 poziţionarea sau repoziţionarea incorectă a portamprentei în cazul tehnicii de spălare
 alegerea incorectă a portamprentei ca dimensiuni (linguri prea scurte)

In afara defectelor vizibile există şi defecte invizibile ale amprentei. Aceste defecte invizibile conduc
la obţinerea unor restaurări protetice cu o bună adaptare marginală pe model, dar deficitară în cavitatea
bucală. Defectele invizibile ale amprentelor pot fi cauzate de:
1. reculul lingurii şi al amprentei. Această eroare se produce în special în cazul amprentelor luate cu
materiale cu consistenţă chitoasă. În timpul inserării lingurii încărcate cu materialul chitos este
necesară aplicarea unei presiuni care poate duce la flectarea în exterior a pereţilor lingurii sau la
incorporarea de tensiuni interne în masa materialului. La îndepărtarea lingurii din cavitatea
bucală, pereţii lingurii se destind, iar modelul rezultat va avea bonturile subdimensionate
vestibulo-oral. Pentru contracararea producerii acestor erori se propun următoarele măsuri:
folosirea întotdeauna a lingurilor metalice cu cea mai mare rigiditate (din oţel inoxidabil sau
[Type text]

alamă cromată), realizarea în masa materialului chitos de canale de refluare pentru materialul
fluid sau aplicarea deasupra materialului chitos, înainte de amprentă, a unei folii de plastic ,
amprentarea dinţilor cu materialul chitos înainte de şlefuirea lor.
2. desprinderea invizibilă a amprentei de lingură (fig.1). Se recomandă folosirea, în mod corect, a
adezivilor pentru orice portamprentă folosită.
3. deformarea permanentă. Pentru a minimaliza deformarea permanentă se recomandă următoarele
măsuri: deretentivizarea înainte de amprentare a zonelor retentive ale câmpului protetic,
îndepărtarea amprentei într-un timp cât mai scurt, printr-o singură mişcare, asigurarea unei
grosimi suficiente de material de amprentă şi, pe cât posibil constante, a materialului de
amprentă. O îmbunătăţire semnificativă a rezistenţei la deformarea permanentă apare atunci când
amprentele sunt lăsate pe câmpul protetic încă 1-2 minute după priza materialului de amprentă,
înainte de a fi îndepărtate. În acest timp suplimentar materialele de amprentă ating maximul
proprietăţilor mecanice.
4. dezinfecţie incorectă. O dezinfecţie incorectă a amprentei (soluţii, timp) poate conduce la
distorsionarea iremediabilă a amprentei. Se recomandă respectarea cu stricteţe a protocolului de
dezinfecţie propriu fiecărui tip de material de amprentă.

DEZINFECŢIA AMPRENTEI

După îndepărtarea din cavitatea bucală a amprentei, spălare, uscare şi verificare, aceasta trebuie
dezinfectată înainte de a fi trimisă laboratorului de tehnică dentară67. Această procedură împiedică infectarea
personalului din laboratorul de tehnică dentară. Alegerea metodei de dezinfecţie depinde de tipul de material
de amprentă folosit. Un protocol de dezinfecţie incorect poate afecta iremediabil amprenta. Datorită
tendinţei de a absorbi apa si de a se distorsiona consecutiv, materialele hidrofile (hidrocoloizii, polieterii,
siliconii de adiţie hidrofili) nu trebuie scufundate în soluţiile de dezinfectare, ci acestea sunt aplicate prin
pulverizare pe suprafaţa amprentei, care apoi este introdusă într-un sac de plastic ermetic închis timp de 10
minute. Substanţele folosite pentru dezinfecţia amprentelor sunt următoarele: glutaraldehida 2% (imersie 10
minute) , iodoform, hipoclorit de sodiu 1%, fenoli.

Materiale şi echipamente:

Soluţii astringente: Hemodent (Premier Dental), Gingi-Aid (Gingi-Pak), Astringedent, Viscostat

(ultradent), Visine Eye drops (Pfizer), Afrin Nose Spray (Schering- Plough)
Snururi de evicţiune: Gingi-Pak ( Gingi-Pak), Gingibraid(Dux Dental), Roeko (Roeko),
Ultrapak(Ultradent)
Spumă pentru evicţiune: Expa-syl (Kerr), Magic Foamcord (Coltene)
Bisturiu electric: Perfect TCS ( Coltene), Sensimatic ( Parkell)
Alginat: Jeltrate (Caulk), Coe Alginate (GC)
Hidrocoloizi reversibili : Rubberloid, Agarloid (Dux Dental)
Siliconi de condensare : Silaplast, Silasoft (Detax), Speedex (Coltene)
Polisulfide: Permlastic (Kerr), Coe Flex ( GC)
Siliconi de adiţie: Affinis, President (Coltene), Extrude, Take1( Kerr), Reprosil, Aquasil (Caulk),
Exaflex, Examix (GC)
Polieteri: Impregum, Permadyne (3M)
Seringi de amprentare: Coe syringe (GC), Free-Flow syringe (Kerr), Impregum syringe ( 3M)
[Type text]

Lupe: Almore Int., Lactona Universal, Orascopic Research

Raşini pentru linguri individuale: Formatray (Kerr),Tray resin (Caulk), Coe Tray Plaastic (GC)

BIBLIOGRAFIE

1.The glossary of prosthodontic terms. J Prosthet Dent. 2005 Jul;94(1):10-92.

2.Devan MM. Basic principles in impression making. 1952. J Prosthet Dent. 2005 Jun;93(6):503-8.
3.Rosenstiel S., Land M., Fujimoto J. Contemporary fixed prosthodontics. Mosby Ed., 2006, 431-463.
4.Donovan TE, Chee WW. A review of contemporary impression materials and techniques. Dent Clin North
Am. 2004 Apr;48(2):vi-vii, 445-70.
5.Christensen GJ. The challenge to conventional impressions. J Am Dent Assoc. 2008 Mar;139(3):347-9.
6.Sherman CR, Sherman BR: Atropine sulfate: a current review of a useful agent for controlling
salivation during dental procedures, Gen Dent 47:56, 1999.
7.Wilson EL et al: Effects of methantheline bromide and clonidine hydrochloride on salivary
[Type text]

secretion, J Prosthet Dent 52:663, 1984.

8.Donovan TE, Chee WW. Current concepts in gingival displacement. Dent Clin North Am. 2004
Apr;48(2):vi, 433-44.
9.Baharav H, Kupershmidt I, Laufer BZ, Cardash HS. The effect of sulcular width on the linear accuracy of
impression materials in the presence of an undercut. Int J Prosthodont 2004;17(5):585-589.
10.Mahler HJ. Gingival retraction. J Am Dent Assoc. 2009 Feb;140(2):143.
11.Bennani V, Schwass D, Chandler N. Gingival retraction techniques for implants versus teeth: current
status. J Am Dent Assoc. 2008 Oct;139(10):1354-63.
12.Wöstmann B, Rehmann P, Trost D, Balkenhol M. Effect of different retraction and impression
techniques on the marginal fit of crowns. J Dent. 2008 Jul;36(7):508-12.
13.Jokstad A. Clinical trial of gingival retraction cords. J Prosthet Dent 1999;81(3):258-261.
14.Kumbuloglu O, User A, Toksavul S, Boyacioglu H. Clinical evaluation of different gingival retraction
cords. Quintessence Int. 2007 Feb;38(2):e92-8.
15.Akca EA, Yildirim E, Dalkiz M, Yavuzyilmaz H, Beydemir B. Effects of different retraction
medicaments on gingival tissue. Quintessence Int 2006;37(1):53-59.
16.Polat NT, Ozdemir AK, Turgut M. Effects of gingival retraction materials on gingival blood flow. Int J
Prosthodont 2007;20(1):57-62.
17.Pelzner RB et al: Human blood pressure and pulse rate response to racemic epinephrine retraction cord, J
Prosthet Dent 39:287, 1978.
18.Kellam SA, Smith JR, Scheffel SJ. Epinephrine absorption from commercial gingival retraction cords in
clinical patients. J Prosthet Dent 1992;68(5):761-765.
19.Csillag M, Nyiri G, Vag J, Fazekas A. Dose-related effects of epinephrine on human gingival blood flow
and crevicular fluid production used as a soaking solution for chemo-mechanical tissue retraction. J Prosthet
Dent 2007;97(1):6-11.
20.Land MF et al: Disturbance of the dentinal smear layer by acidic hemostatic agents, J ProsthetDent 72:4,
1994.
21.Cloyd S, Puri S. Using the double-cord packing technique of tissue retraction for making crown
impressions. Dent Today 1999;18(1):54-59.
22.Baharav H, Laufer BZ, Langer Y, Cardash HS. The effect of displacement time on gingival crevice
width. Int J Prosthodont 1997;10(3): 248-253.
23.Laufer BZ, Baharav H, Langer Y, Cardash HS. The closure of the gingival crevice following gingival
retraction for impression making. J Oral Rehabil 1997;24(9):629-635.
24.Beier US, Kranewitter R, Dumfahrt H. Quality of impressions after use of the Magic FoamCord gingival
retraction system--a clinical study of 269 abutment teeth. Int J Prosthodont. 2009 Mar-Apr;22(2):143-7.
25.Brady WF. Periodontal and restorative considerations in rotary gingival curettage. JADA
1982;105(2):231-236.
26.Kamansky FW, Tempel TR, Post AC. Gingival tissue response to rotary curettage. J Prosthet Dent
1984;52(3):380-383.
27.Gnanasekhar JD, al-Duwairi YS: Electrosurgery in dentistry, Quintessence Int 29:649, 1998.
28.Parker S. The use of lasers in fixed prosthodontics. Dent Clin North Am 2004;48(4):971-998.
29.Poggioli J. – Techniques moderne d`utilisation des materiaux a empreintes en prothese fixe. Masson Cie ,
Paris, 1959.
30.Bratu D., Nussbaum R. Bazele clinice şi tehnice ale protezării fixe. Ed. Medicală, Bucureşti, 2003, 805-
06.
31.Cowie RR. Understanding impression materials and techniques. Dent Today. 2007 Mar;26(3):108, 110-1.
32.Lee EA. Impression material selection in contemporary fixed prosthodontics: technique, rationale, and
indications. Compend Contin Educ Dent. 2005 Nov;26(11):780, 782-4, 786-9.
[Type text]

33.Terry DA. The impression process: part I--material selection. Pract Proced Aesthet Dent. 2006
Oct;18(9):576-8.
34.Stewardson DA. Trends in indirect dentistry: 5. Impression materials and techniques. Dent Update. 2005
Sep;32(7):374-6, 379-80, 382-4 .
35. Herfort TW et al: Tear strength of elastomeric impression materials, J Prosthet Dent 39:59,1978.
36.Matis BA et al: The effect of the use of dental gloves on mixing vinyl polysiloxane putties,
J Prosthodont 6:189, 1997.
37.Endo T, Finger WJ. Dimensional accuracy of a new polyether impression material. Quintessence Int.
2006 Jan;37(1):47-51.
38.Wassell RW, Barker D, Walls AW. Crowns and other extracoronal restorations: impression materials and
technique. Br Dent J 2002;192(12):679-684, 687-690.
39.Mitchell ST, Ramp MH, Ramp LC, Liu PR. A preliminary survey of impression trays used in the
fabrication of fixed indirect restorations. J Prosthodont. 2009 Oct;18(7):582-8.
40.Eames WB et al: Elastomeric impression materials: effect of bulk on accuracy, J Prosthet Dent
41:304,1979.
41.Laufer BZ, Baharav H, Cardash HS. The linear accuracy of impressions and stone dies as affected by the
thickness of the impression margin. Int J Prosthodont 1994;7(3):247-252.
42.Shafa S, Zaree Z, Mosharraf R. The effects of custom tray material on the accuracy of master casts. J
Contemp Dent Pract. 2008 Sep 1;9(6):49-56.
43.Pagniano RP et al: Linear dimensional change of acrylic resins used in the fabrication of custom trays, J
Prosthet Dent 47:279, 1982.
44.Terry DA, Tric O, Blatz M, Burgess JO. The custom impression tray: fabrication and utilization. Dent
Today. 2010 Mar;29(3):132, 134-5.
45. Balkenhol M, Ferger P, Wöstmann B. Dimensional accuracy of 2-stage putty-wash impressions:
influence of impression trays and viscosity. Int J Prosthodont. 2007 Nov-Dec;20(6):573-5.
46.Chaimattayompol N, Park D. A modified putty-wash vinyl polysiloxane impression technique for fixed
prosthodontics. J Prosthet Dent. 2007 Dec;98(6):483-5.
47.Wu AY, Donovan TE. A modified one-step putty-wash impression technique. J Prosthet Dent. 2007
Sep;98(3):245-6.
48.Raigrodski AJ, Dogan S, Mancl LA, Heindl H. A clinical comparison of two vinyl polysiloxane
impression materials using the one-step technique. J Prosthet Dent. 2009 Sep;102(3):179-86.
49.Wöstmann B, Rehmann P, Balkenhol M. Accuracy of impressions obtained with dual-arch trays. Int J
Prosthodont. 2009 Mar-Apr;22(2):158-60.
50.Christensen GJ. Ensuring accuracy and predictability with double-arch impressions. J Am Dent Assoc.
2008 Aug;139(8):1123-5.
51.Agarwal T, Silverman L, Morgan A. Versatile CAD/CAM digital impression technology. Dent Today.
2010 Mar;29(3):110, 112-5.
52.Christensen GJ. Impressions are changing: deciding on conventional, digital or digital plus in-office
milling. J Am Dent Assoc. 2009 Oct;140(10):1301-4.
53.Henkel GL. A comparison of fixed prostheses generated from conventional vs digitally scanned dental
impressions. Compend Contin Educ Dent. 2007 Aug;28(8):422-4, 426-8, 430-1. 54.Christensen GJ. Will
digital impressions eliminate the current problems with conventional impressions? J Am Dent Assoc. 2008
Jun;139(6):761-3.
55.Gedosev M. The perfect companion: Cerec 3D software upgrade V3.40. Int J Comput Dent.
2009;12(1):59-70.
56.Masek R. Margin isolation for optical impressions and adhesion. Int J Comput Dent. 2005 Jan;8(1):69-
76.
[Type text]

57.Garg AK. Cadent iTero's digital system for dental impressions: the end of trays and putty? Dent
Implantol Update. 2008 Jan;19(1):1-4.
58.Rohály J. The development of the Lava chairside oral scanner C.O.S. technology--masterstroke of a
legion of talented and committed people. Interview by Laslo Faith. Int J Comput Dent. 2009;12(2):165-9.
59.Christensen GJ. The state of fixed prosthodontic impressions: room for improvement. J Am Dent Assoc.
2005 Mar;136(3):343-6.
60.Samet N, Shohat M, Livny A, Weiss EI. A clinical evaluation of fixed partial denture impressions. J
Prosthet Dent. 2005 Aug;94(2):112-7.
61.Lee EA. Predictable elastomeric impressions in advanced fixed prosthodontics: a comprehensive review.
Pract Proced Aesthet Dent. 2007 Oct;19(9):529-36;
62.Beier US, Grunert I, Kulmer S, Dumfahrt H. Quality of impressions using hydrophilic polyvinyl siloxane
in a clinical study of 249 patients. Int J Prosthodont. 2007 May-Jun;20(3):270-4.
63.Takahashi H, Finger WJ, Kurokawa R, Furukawa M, Komatsu M. Sulcus depth reproduction with
polyvinyl siloxane impression material: effects of hydrophilicity and impression temperature. Quintessence
Int. 2010 Mar;41(3):e43-50.
64.Chong YH et al: The effect of mixing method on void formation in elastomeric impression materials, Int
J Prosthod 2:323, 1989.
65.Adams D. Impression distortion... only a technical problem? A doctor/technician liaison's perspective.
Dent Today. 2005 Dec;24(12):66, 68-70.
66.Sábio S, Franciscone PA, Mondelli J. Effect of conventional and experimental gingival retraction
solutions on the tensile strength and inhibition of polymerization of four types of impression materials. J
Appl Oral Sci. 2008 Jul-Aug;16(4):280-5.
67. Egusa H, Watamoto T, Matsumoto T, Abe K, Kobayashi M, Akashi Y, Yatani H. Clinical evaluation of
the efficacy of removing microorganisms to disinfect patient-derived dental impressions. Int J Prosthodont.
2008 Nov-Dec;21(6):531-8.

ESTETICA ÎN PROTETICA FIXĂ

Definiţie

Estetica, conform dicţionarului explicativ al limbii române, este ştiinţa care se ocupă cu studiul
categoriilor şi legilor artei, considerată ca cea mai înaltă formă de creaţie şi receptare a frumosului. Ea mai
poate fi defintă ca o ramură a filozofiei care studiază natura frumosului şi judecăţile de valoare privind
frumuseţea (Webster). Kant spunea că estetica este punctul de intersecţie dintre natură şi om. O altă definiţie
a esteticii este obiectivarea descriptivă a frumosului şi atractivităţii care determină reacţii de plăcere (the
Glossary of prosthodontics terms, sixth edition).

Dar ce este frumuseţea? La această întrebare au încercat să răspundă de-a lungul timpului numeroşi
învăţaţi, filozofi, artişti, oameni de ştiinţă.
Iată câteva definiţii celebre:
[Type text]

 George Santayana: “Frumuseţea este plăcerea, privită ca o calitate a unui lucru. Frumuseţea e acea
calitate sau combinaţie de calităţi(sau caracteristici), care evocă privitorului o combinaţie de emoţie
pozitivă puternică şi un grad înalt de atracţie.”
 Aristotel:”Frumuseţea personală este o recomandare mai mare decât orice scrisoare de referinţe.”.
 Charles Reade: “Frumuseţea este putere, iar zâmbetul este sabia sa.”
 Arthur Ficke: “Frumuseţea este un parfum fără nume.”
 Somerset Maugham: “ Idealul are multe nume, frumuseţea e unul din ele.”
 Felix Mendelsohn: “ Esenţa frumuseţii este unitatea în varietate.”
 Henri Stendahl: “ Frumuseţea este promisiunea fericirii.”
 George Bancroft: “ Frumuseţea însăşi este imaginea sensibilă a infinitului.”
 Platon: “ Frumuseţea este privilegiul naturii.”
 Socrate: “ Frumuseţea este o scurtă tiranie.”
 Sapho: “ Ce este frumos este bun.”
 Theocritus: “ Frumuseţea este în ochii privitorului.”
 John Keats: “ Frumuseţea este adevăr, iar adevărul frumuseţe.”
 Ralph Venning: “ Frumuseţea este sub piele.”1

Între aceste definiţii se disting şi unele care se referă la frumuseţea morală. În acest sens, Apostolul Ioan
a spus : “să nu judecăm după aparenţe”, cu ale cuvinte să nu judecăm o carte după coperta sa. Judith
Langlois, în metaanaliza sa “Maxime sau mituri ale frumuseţii?” constată că beneficiile atractivităţii au o
considerabilă semnificaţie socială2. Deseori există judecăţi şi tratamente diferite pentru oamenii atractivi faţă
de cei neatractivi. Devine evident că înfăţişarea oamenilor dezvoltă comportamente diferite 2. Acest fapt este
evidenţiat de un sondaj american care investiga cât de important este zâmbetul persoanelor. Astfel, 92,5%
dintre americanii participanţi consideră că zâmbetul este foarte important din punct de vedere social, 74%
cred că succesul în carieră depinde de zâmbet şi doar 50% dintre americani sunt mulţumiţi cu zâmbetul lor 3.
Iată cum maximele referitoare la frumuseţea morală devin mituri şi nu realitate în zilele noastre.
Atractivitatea generală este cel mai des corelată cu cea a feţei. Ochii şi dinţii constituie polii atractivi ai
feţei în timpul comunicării. Când întâlnim o persoană pentru prima dată, ochii sunt primul element observat.
După 5 secunde de contact vizual ochii vor privi gura interlocutorului pentru a înţege mai bine ce vorbeşte
aceste. Să ne uităm în ochii interlocutorului peste 5 secunde devine inconfortabil.Dacă dinţii sunt primul
element al feţei observat înseamnă că există probleme fizionomice la acest nivel. O dentiţie naturală
atractivă trebuie să fie complementară cu trăsăturile feţei şi nu dominantă în raport cu acestea4.

Proporţii anatomice

Stabilirea proporţiilor anatomice corporale şi faciale ideale a preocupat mulţi învăţaţi, dar şi mulţi artişti.
Astfel, sunt celebre schiţele lui Leonardo da Vinci (Omul Vitruvian inspirat de opera arhitectului roman
Vitruvius si Proporţiile feţei umane).

Proporţia de aur (proporţia divină)

În 1509, Fra Luca Pacioli publică tratatul „De divina proportiona” descriind proporţia de aur sau raportul
de aur. Dar ce este segmentul de aur? Considerând definitia dată de Eves acesta este caracterizat astfel: "
Despre un punct se spune că împarte un segment în ratia de aur, când cel mai lung dintre cele 2 segmente
formate este media proportională între segmentul mai scurt si întreaga linie. Raportul dintre segmentul mai
[Type text]

scurt si cel mai lung reprezintă tocmai Segmentul de Aur " (Eves, 1983). O altă definiţie este următoarea: "
Segmentul de aur se poate afla împărtind un segment în două părti astfel încât lungimea părtii mai mici
raportată la lungimea părtii mai mare, să fie egală cu lungimea părtii mai mare raportată la întreg segmentul.
" (Yunker, 1986). Numărul de aur, notat cu litera greacă Φ (phi) în onoarea sculptorului grec Phidias care a
constriut Parthenonul pornind de la acest raport , este primul număr iraţional descoperit şi definit în istorie.
El este aproximativ egal cu 1,618033 şi poate fi întâlnit în cele mai surprinzătoare împrejurări. Numărul de
aur a fost descris de celebrul matematician Fibonacci. Plecând de la alăturarea numerelor 1 şi 1, şirul
lui Fibonacci se obţine cu un algoritm simplu . Următorul număr din şir este suma numerelor
consecutive anterioare :

1,1 ,2 ,3 , 5 , 8 , 13, 21 , 34 , 55, 89..........

Această înşiruire nu ne spune mare lucru, e un exerciţiu simplu de adunare , dar dacă se face
raportul între numere consecutive ( 2 /1=2 ; 3 / 2 =1,5; 5 /3= 1,67 ; ........... 55 / 34 = 1,618 ; 89 /
55 = 1,618.........) se observă că raportul ia aceeaşi valoare , tocmai numărul de aur! Iar dacă facem
raportul invers al numerelor consecutive din şir obţinem aceleaşi cifre după virgulă ca la raportul
calculat anterior, adică 0,618!
Raportul de aur se regăseşte în arhitectură ( piramida lui Keops, catedrala de la Notre Dame, ş.a.), în
pictură (Leonardo da Vinci –Cina cea de taină, Mona Lisa, Piet Mondrian foloseşte dreptunghiul de aur,
ş.a.), în muzică (Bach, Beethoven, Debussy, Bartok- instrumente muzicale ce intervin la intervale de timp ce
respectă şirul lui Fibonacci), dar mai ales în natură (flori- dispunerea petalelor, insecte - de pildă furnica are
corpul împărţit in trei segmente, după raportul de aur, cochilia melcului-spirala de aur ş.a.). Raportul de aur
se regăseşte şi la nivelul chipului uman (raportul dintre distanţa de la linia ce uneşte cele două comisuri
bucale până la vârful nasului şi de la vârful nasului până la baza sa este aproximativ raportul de aur ) şi
bineînţeles la nivelul dinţilor5. Astfel, incisivul central superior este în raport de aur cu incisivul lateral
superior, care este în raport de aur cu caninul superior, iar lăţimea celor doi incisivi centrali superiori este în
raport de aur cu lungimea lor.
Cu ajutorul proporţiei de aur putem să evaluăm contribuţia fiecărui dinte la simetrie, proporţie şi
dominanţă6. Astfel, asimetria poate fi identificată în mod clar şi poate fi, deasemeni, cuantificată.
Importanţa proporţiei de aur:
 Marcus Pollio Vitruvius, arhitect roman -"Pentru ca un întreg împărţit în părţi inegale să pară
frumos, trebuie să existe între partea mică şi cea mare acelaşi raport ca între partea mare şi
intreg".
 Rudolf Arnheim (psiholog, s-a ocupat de psihologia artei) dă o explicaţie acestui lucru astfel:
"Acest raport este considerat ca deosebit de satisfacator datorita modului in care imbina
unitatea cu varietatea dinamica. Intregul si partile sint perfect proportionate, astfel ca intregul
predomina fara sa fie amenintat de o scindare, iar partile isi pastreaza in acelasi timp o
anumita autonomie" (in "Arta si perceptia vizuala").

Medicul californian Stephen Marquardt a avut ideea de a proiecta o mască a frumuseţii pornind de la
proporţiile de aur în care se află diferitele elemente anatomice ale feţei. Cu cât masca se potriveşte mai bine
pe figura subiecţilor, cu atât aceştia sunt consideraţi a fi mai frumoşi 7. Interesant este faptul că masca se
potriveşte la fel la diferitele rase (albă, galbenă, neagră), precum şi la diferitele epoci (Nefertiti, Aspasia,
Lucilla Verus, Moulton, Heather Lockley).

Forma dinţilor
[Type text]

După cum am văzut, deşi nu există cercetări convingătoare care să ne arate că la anumite tipuri de
faciesuri se potrivesc anumite tipuri de dinţi, există principii care ne pot ajuta în selectarea înfăţişării
potrivite. Acestea includ înţelegerea personalităţii, vârstei şi a dorinţelor estetice ale pacientului. Echilibrul
delicat care crează armonie poate fi obţinut doar prin încercări (modelare diagnostică, protezare provizorie).
Acest lucru necesită timp şi voinţă din partea noastră pentru a experimenta şi reexperimenta pe modelările
diagnostice şi lucrările provizorii.
Standardele estetice curente care au la bază vechile cercetări ale lui Leon Williams ne conduc spre o
corespondenţă vizuală între forma şi mărimea dinţilor şi forma şi mărimea capului 8. De exemplu, statistic
este dovedit faptul că dinţii mai lungi şi mai subţiri apar mai frecvent la pacienţii dolicocefalici, iar dinţii
mai laţi şi cu o angulaţie mai mică sunt particulari subiecţilor cu faţa rotundă şi lată. Aceste consideraţii sunt
în special importante pentru edentatul total, dar şi în cazul în care nu mai există dinţi anteriori pentru a
estima dimensiunile acestora9.
Există deja o metodă disponibilă pentru a cuantifica această analiză într-o manieră reproductibilă şi
anume Trubyte Tooth Indicator (Dentsply Co.). Acest sistem a fost inventat pentru selectarea corectă a
dinţilor anteriori pentru protezele totale, dar poate fi folosit şi în protetica fixă în cazurile complexe de
edentaţii anterioare10. Sistemul clasifică faciesul în patru tipuri de bază: pătrat, pătrat-triunghi, triunghi, oval.
Prima categorie are trei subclase: pătrat-ovalar, pătrat-triunghi-ovalar şi triunghi-ovalar. Este important să
înţelegem că acest sistem este de fapt un ghid care se bazează pe ipoteza conform căreia atunci când faţa şi
dinţii sunt în armonie, rezultatul estetic este mai plăcut. Producătorii acestui sistem nu intenţionează totuşi să
ne indice că dinţii sunt întotdeauna proporţionali cu faţa pacientului. De aceea medicul dentist trebuie să îşi
exercite controlul artistic pentru a obţine cele mai bune rezultate în estetică.
Giordano Lombardi a publicat o lucrare specială pentru modificarea marginilor incizale ale dinţilor
frontali, în raport cu vârsta sexul şi personalitatea ( One, Two, Three Guide) 11 Primul element se referă la
incisivul central care exprimă vârsta, al doilea la incisivul lateral care exprimă caracteristicile legate de sex,
iar al treilea la canin care reflectă personalitatea.
Din studiile lui Frush şi Fischer12-15 asupra dentogeniei putem trage urmatoarele concluzii:
 Forma arcadei sau a dinţilor: curbă=feminitate , pătrată=masculinitate
 Când femeile vorbesc, zâmbesc sau râd ele expun mai mult dinţii maxilari superiori decât o fac
bărbaţii
Dinţii feminini prezintă următoarele caracteristici:
 Forma arcadei rotunjită
 Marginile incizale rotunjite
 Incisivii laterali încalecă uşor incisivii centrali
 Incisivi laterali şi canini mici
 Caninii ascuţiţi
La sexul masculin caracteristicile dentiţiei îmbracă urmatoarele aspecte:
 Arcadă pătrată
 Incisivii centrali acoperă uşor incisivii laterali
 Vârful caninilor teşit
 Incisivi laterali şi canini voluminoşi

Percepţia

Estetica, fără îndoială, este intens subiectivă, dar prezintă şi elemente care pot fi obiectivizate şi învăţate
pentru a fi utilizate în practica clinică. Învăţarea elementelor obiective face posibilă identificarea şi
corectarea dizarmoniilor. Percepţia este cheia învă-ării principiilor estetice. Ochii se supun numai legilor
opticii. Lumea este văzută prin imagini corticale, dar acestea sunt modificate de memorie, iluzii, prejudecăţi.
[Type text]

Goethe a spus “ cunoaştem ce vedem”, însă, în cazul nostru trebuie să învăţăm pentru a vedea. Percepţia este
ghidată de cunoaştere, iar cunoaşterea poate fi îmbunătăţită prin percepţie. Cel mai bun profesor pentru
învăţarea esteticii dentare este dentiţia naturală atractivă. Percepţia vizuală este un proces analitic: căutare,
detecţie, recunoaştere, selecţie, organizare.
Percepţia este un proces psihic în care, prin intermediul organelor de simţ, obiectele şi fenomenele din
lumea obiectivă sunt receptate şi înţelese ca un tot unitar. Când stăm cu ochii deschişi noi receptăm o
realitate aparentă trainică, pe care o putem numi viziune sau închipuire şi care pentru a fi pe deplin înţeleasă
necesită un anumit efort intelectual. Realitatea înţeleasă, care este diferită pentru fiecare individ în parte, este
acceptată rapid şi capătă stabilitate 16. Explicaţia acestui fenomen, prin care iluziile repetate reprezintă o parte
naturală a conştiinţei, este până în prezent necunoscută.
Studiul vizual este responsabil pentru captarea informaţiei care permite cortexului să creeze şi să
menţină viziunea. La majoritatea indivizilor când ochii se închid viziunea respectivă dispare. Cu toate
acestea, unii oameni sunt capabili să creeze imagini realiste cu ochii minţii, iar alţii pot numai să-ţi
imagineze mai mult sau mai puţin precis realitatea înconjurătoare.
Abilitatea de a putea realiza un model vizual corect al lumii exterioare nu este înăscută, ci se dobândeşte
prin învăţare. Materialele necesare acestei învăţări există din naştere , dar îndemânarea utilizării lor se obţine
prin antrenament. Se pare, că la început progresul se realizează prin compararea impresiilor haotice produse
la lumină cu informaţia solidă furnizată de simţul tactil, care dă percepţiei formă şi profunzime. După ce
aceste senzaţii sunt perfecţionate prin antrenament şi percepţia este îmbunătăţită, simţul vizual devine
complet independent de cel tactil. Abilitatea de a dobândi această calitate dispare destulde repede odată cu
dezvoltarea mentală astfel încât o persoană oarbă din naştere a cărei viziune poate deveni normală la o vârstă
mai mare , nu poate niciodată să înţeleagă perfect informaţia vizuală.
Procesul percepţiei poate fi comparat cu un lanţ alcătuit din 3 verigi importante. Prima verigă constă din
propagarea undelor electromagnetice de la obiect la ochi. A doua verigă este reprezentată de aparatul vizual
şi de conducerea excitaţiei prin ţesut nervos de la ochi la creier, deşi nu trebuie omisă şi o interpretare
preliminară a acestui proces. În sfârşit, a treia verigă şi cea mai complexă a lanţului, constă în interpretarea
stimulului vizual şi crearea unui model propriu al lumii care este utilizat de conştiinţă. Stimulul vizual
receptat din exterior este combinat cu informaţia furnizată de memorie pentru a crea tabloul sau scena
mentală. Modul în care se crează această parte a viziunii, care este şi cea mai importantă, este necunoscut.
Stimulul vizual fizic , adică recepţia excitaţiei şi conducerea ei de la ochi la creier a fost studiat
amănunţit, părţile sale componente au fost examinate şi descrise cu multă atenţie, impulsurile nervoase au
fost chiar măsurate, însă toate aceste explorări nu au putut oferi o explicaţie satisfăcătoare a viziunii. A fost
totuşi stabilit faptul că , un proces preliminar important care include diferenţierea şi codificarea stimulilor se
produce în această etapă a percepţiei vizuale. Codificarea este necesară pentru a reduce fluxul informaţiilor
la o cantitate care să poată fi manevrată cu uşurinţă.
Tabloul sau scena vizuală trebuie să fie construite din informaţii incomplete, ba chiar să fie deduse din
coduri. Lumea tridimensională este percepută prin intermediul retinei bidimensionale, fapt care scoate în
evidenţă rolul central care îi aparţine adâncimii conţinute în codurile de informatii. Tabloul sau scena depind
de recunoaşterea inconştientă a obiectelor, ale căror proprietăţi ţinute în memorie pot fi transferate pe baza
sugestiilor sau indicaţiilor vizuale, către acelea care par să fie identice sau măcar asemănătoare. In final,
recunoaşterea este cea care îi acordă viziunii realitatea necesară17.

Iluzia

Manipularea luminii, culorii, formei şi iluziei pentru a crea o situaţie mai estetică decât cea existentă
original este responsabilitatea medicului dentist.
[Type text]

Iluzia este arta schimbării percepţiei astfel încât un obiect să pară diferit decât este în realitate. Crearea
iluziilor este cel mai important obiectiv al esteticii dentare. Există trei tehnici diferite pentru crearea iluziilor
si anume: modificarea formei, a poziţiei sau a culorii.
Abilitatea de a face un dinte să pară mai lat sau mai îngust, mai mare sau mai mic, este un ajutor
nepreţuit atunci când trebuie să rezolvăm probleme estetice dificile.

Principiile iluziei
Câteva principii de bază ale iluziei, cum ar fi cele care descriu forma, lumina şi umbra şi linia pot fi
aplicabile în stomatologie:
 Contrastul mărit creşte vizibilitatea
 Reflexia luminii crescută mareşte vizibilitatea
 Refracţia luminii crescută micşorează vizibilitatea
 Umbrele crează profunzime
 Lumina crează proeminenţe
 Liniile verticale accentueză înălţimea
 Liniile orizontale accentuează lăţimea

Principiul luminii şi umbrelor

În prezenţa luminii excesive sau în absenţa luminii forma nu poate fi distinsă deoarece umbrele sunt
necesare pentru a face perceptibil conturul unei suprafeţe. O iluminare neaşteptată sau nişte umbre umbre
poziţionate în mod neaşteptat pot duce la confuzii corticale. Modificarea cantităţii de lumină care este
reflectată sau refractată de un obiect afectează percepţia şi poate fi folosită pentru crearea iluziilor. Datorită
experienţelor anterioare creierul „ ştie” că dinţii emerg din gingie , şi asociază un corp de punte cu un dinte
natural dacă la nivelul coletului acestuia nu se vede vreo umbră nenaturală. Această umbră apare atunci când
corpul de punte nu este corect adaptat la creasta alveolară şi strică deseori iluzia unui dinte natural.
Principiul luminii şi umbrelor poate fi enunţat astfel: lumina apropie, iar întunericul depărtează. Se
crează astfel iluzia unei a treia dimensiuni: profunzimea. Acest principiu se poate aplica în cazul unui spaţiu
mezio-distal anormal, care apare datorită migrărilor necontrolate ale dinţilor adiacenţi breşei edentate dacă
protezarea este amânată. Tratamentul de elecţie în astfel de cazuri ar fi cel ortodontic. Dacă pacientul refuză
acest tratament, o estetică acceptabilă poate fi obţinută prin incorporarea iluziilor în designul corpului de
punte. Lăţimea unui dinte anterior se identifică, de obicei, prin poziţiile liniilor de tranziţie vestibulo-meziale
şi vestibulo-distale, iar forma de ansamblu se identifică prin reflexia luminii între aceste linii de tranziţie.
Umbrele de evidenţiere ale suprafeţei vestibulare ale dintelui încep de la liniile de tranziţie . Aceste umbre
demarchează limitele feţei.

Morfologia dintelui contralateral trebuie duplicată cât mai precis posibil, iar discrepanţa de spaţiu poate
fi compensată prin modificarea formei feţelor proximale. Într-un mod asemănător se rezolvă şi problemele
de spaţiu mezio-distal în zona laterală (se duplică dimensiunea vizibilă a jumătăţii meziale a feţei vestibulare
a dintelui anterior). În concluzie pentru ca dinţi diferiţi (dizarmonici) să pară asemănători, feţele aparente
trebuie să fie egale.

Principiul liniei
[Type text]

O linie orizontală va face un obiect să pară mai lat, iar o linie verticală va face un obiect să pară mai
înalt. Dacă am avea doi dinţi de aceeaşi culoare şi aceeaşi formă, prezenţa unor linii verticale sau orizontale
sub formă de pigmentări sau linii de hipoplazie pot crea iluzia lungimii sau lăţimii.
Iluzia prin convergenţa şi divergenţa liniilor se poate obţine prin modificarea marginilor şi ambrazurilor
incizale. Un canin cu o margine incizală foarte ascuţită este perceput mai lung decât un canin cu marginea
incizală teşită.

Poziţia dinţilor

Modificarea înclinaţiilor axiale ale suprafeţelor vestibulo-orale sau mezio-distale pot schimba efectiv
aspectul.

Tehnici de realizare a iluziilor pentru diferite probleme

Spaţiu mezio-distal disponibil mărit

Această problemă apare de obicei atunci când existau diastemă şi/sau treme înainte de extracţia unui
dinte frontal. Lăţimea dintelui fals va fi evident mai mare decât ideal.
Excesul de lăţime va fi ’’ascuns’’ plasând zonele de contact interdentar mai lingual şi cervical. Sa ne
imaginam că diametrul incisivului central drept este mai mare decât al incisivului central stâng. Lumina
este reflectată în special de suprafaţa vestibulară plană. Liniile de tranziţie, de obicei, reflectă lumină şi ne
dezvăluie practic lăţimea dintelui. Aceste linii de tranziţie trebuie plasate astfel încât feţele aparente ale celor
doi dinţi să pară identice. Mutând mezial şi distal liniile de tranziţie mai spre mijlocul feţei vestibulare se vor
crea noi linii de tranziţie şi astfel va rămâne o suprafaţă plană mai mică. Această reducere a suprafeţei
reflective va face ca dintele să apară mai subţire decât este de fapt. Suprafeţele meziale şi distale ale feţei
vestibulare sunt realizate apoi mai convex convergente spre zonele de contact. Unghiul mezio-incizal se
rotunjeşte şi se creează o uşoară curbură de la treimea mijlocie a marginii incizale la punctul de contact
distal. Pe marginea incizală se poate face şi o mică incizură care schimbă percepţia vizuală şi are un efect
plăcut. Este permisă doar o rotunjire limitată mezioincizală în special datorită posibilităţii creării unei
asimetrii a restaurării prin realizarea unei rotunjiri accentuate. Este posibilă totusi crearea iluziei unei mici
diastemeincizale prin mutarea punctului de contact mezial spre cervical 18. Deoarece observatorul vede
pacientul în special drept din faţă este posibil să obţinem mai mult din iluzia spaţială prin deschiderea
ambrazurii disto-incizale.
Incorporarea unor astfel de iluzii este o alegere mult mai bună decât realizarea unui incisiv central
contralateral supraconturat.
La canini, surplusul de spaţiu poate fi marcat prin deplasarea centrului vizual al suprafeţei vestibulare
spre mezial realizând creasta vestibulară spre mezial19. Vârful caninului trebuie şi el deplasat uşor mezial
bineînţeles dacă acest lucru este compatibil cu necesităţile funcţionale. Punctele de contact trebuie deplasate
lingual şi cervical.

Spaţiu mezio-distal micşorat

Această problemă apare atunci când dinţii limitanţi ai breşei edentate migrează orizontal.
Incisivul central superior drept trebuie să pară la fel de lat ca incisivul central superior stâng. Se
recomandă reducerea convexităţii mezio-distale a feţei vestibulare a incisivului central superior drept astfel
[Type text]

încât faţa aparentă a acestuia să fie identică cu a incisivului central stâng. Dacă este necesar se reconturează
unghiul disto-incizal al incisivului central stâng pentru a părea mai subţire.
In cazul în care spaţiul meziodistal este micsorat la nivelul caninului , creasta vestibulară a acestuia se
realizează mai distal.

Spaţiu vertical micşorat

Se recomandă reducerea convexităţii mezio-vestibulare a feţei vestibulare , înclinarea marginii incizale

spre punctele de contact de la nivelul liniei mediane. Dacă doi incisivi centrali superiori trebuie sa fie
realizaţi să pară mai lungi se recomandă ca marginile incizale să conveargă spre distal20.

Spaţiu vertical mărit

Această situaţie apare atunci când se produce resorbţia procesului alveolar consecutiv extracţiilor. Se
recomandă transformarea punctului de contact interdentar în suprafaţă de contact, ambrazurile se realizează
cât mai subţiri, si se accentuează convexitatea cervico-incizala mai ales in cincimea cervicală şi incizala a
feţei vestibulare. Dacă doi incisivi centrali superiori trebuie sa fie realizaţi să pară mai scurţi se recomandă
teşirea marginii incizale în zona centrală astfel încât aceasta să conveargă spre punctul de contact mezial21.

Analiza estetică în protetica fixă

Cuprinde cinci etape : analiza facială, analiza dentară, analiza gingivală, analiza labială si analiza dento-
gingivo-labială (a zâmbetului).

Analiza facială

Craniul considerat normal poate prezenta variaţii de lungime, ce se pot aprecia cu indicele
cranian(cefalic)-formula Retzius.

diametrul transvers maxim x 100

I.C.= ------------------------------------------
diametrul antero-posterior maxim
Diametrul transvers maxim este distanţa dintre punctele cele mai îndepartate ale tuberozitatilor
parietale.
Diametrul antero-posterior maxim se măsoară cu compasul între glabela şi proeminenţa
occipitalului cea mai îndepartată (inion).
După lungime, craniile pot fi:
-craniu normal-mezocefal-cu I.C.=75-80
-craniu lung-dolicocefal-cu I.C.<75
-craniu scurt-brahicefal-cu I.C.>80-83

Examenul extraoral al proportiilor dento-faciale si al esteticii faciale se realizează din normă frontală
si din norma laterală (profil).

Examinarea in norma frontala urmareste:

[Type text]

 Pozitia naturala a capului

 Egalitatea etajelor

 In concepţiile actuale referitoare la proporţiile estetice ideale faciale, sunt descrise trei etaje ale feţei:
superior (trichion-nasion), mijlociu (nasion-subnasion) şi inferior (subnasion-gnathion) egale între ele. Etajul
inferior prezintă două părţi: superioară (1/3) şi inferioară (2/3) despărţite de linia ce uneşte cele două
comisuri bucale. Distanţa medie interoculară poate fi cuprinsă între 28 si 32 mm. De obicei, în poziţia de
repaus cu buzele relaxate sunt vizibili doar 2-3 mm. din dinţi22.

 Simetria faciala prin aprecierea relatiilor intre linia frenurilor si linia mediana a scheletului

Analiza profilului (din normă laterală) evidentiaza:

 Raporturile proportionale ale maxilarului in planul antero-posterior al spatiului

 Profilul unui pacient poate fi: uşor convex (normal), drept, accentuat convex, concav (prognaţie
mandibulară, edentat total). Cea mai folosită investigaţie paraclinică pentru evaluarea profilului este
teleradiografia de profil, care evidentiaza raportul dintilor cu maxilarele si a maxilarelor cu oasele craniului,
fiind o metoda ce permite standardizarea prin reperarea unor puncte antropometrice. Se utilizeaza in
elaborarea unui plan de tratament ortodontic si monitorizarea evolutiei tratamentului in timp.

- treapta buzelor: Normal buza superioară depăşeşte uşor buza inferioară. Uneori (anomalii dento-maxilare
clasa a II-a) buza superioară depăşeşte cu mult buza inferioară (procheilie superioară).Treapta labială poate
fi inversată când buza inferioară depăşeşte buza superioară (anomalii dento-maxilare clasa a III-a)

Analiza dentară

Marime

Sunt descrise următoarele situaţii patologice:

 Macrodonţia absolută, când suma incisivilor este mai mare de 35 mm. sau diametrul
incisivului central superior este mai mare de 10 mm., , si cea relativă când suma incisivilor
este sub 35 mm. dar dinţii sunt mari în raport cu diametrul bizigomatic osos al subiectului
sunt însoţite adesea de înghesuiri (incongruentă dento-alveolară cu înghesuiri).
 Microdonţia absolută când suma incisivilor este mai mică de 28 de mm.şi cea relativă când
dintii sunt prea mici în raport cu gabaritul facial al subiectului sunt însoţite de spaţieri
(incongruenţă dento-alveolară cu spaţieri)
 Incisivii laterali în formă de „ţăruş”

Formă

Anatomia feţei vestibulare

Este foarte important să ne reamintim anatomia feţelor vestibulare ale dinţilor frontali, înainte de a
parcurge elementele esteticii dentare:
[Type text]

Incisivul central superior:

Diametrul maxim mezio-distal este situat în zona incizală, iar cel minim la colet. Relieful feţei este
plan-convex. Convexitatea maximă este situată în treimea cervicală în sens cervico-incizal, iar în sens
mezio-distal în treimea mezială. Faţă vestibulară este marcată de două şanţuri cu direcţie verticală , care o
împart în trei lobi: unul mezial de mărime mijlocie, unul central cel mai mic şi unul distal cel mai mare.
Aceste şanţuri sunt mai accentuate în apropierea marginii incizale şi mai puţin evidente spre jumătatea feţei
vestibulare , unde dispar. Şanţurile şi lobii apar mai vizibili la dinţi imediat după erupţie dar pot dispărea
progresiv în urma acţiunii abrazive a buzelor , a alimentelor, a periajului. Marginea mezială este puţin
convexă şi convergentă spre colet. Marginea distală este mai scurtă, mai convexă şi mai convergentă
spre colet decât cea mezială. Marginea incizală are o formă rectilinie, uşor oblică în sens mezio-distal.
Unghiul format de marginea mezială cu marginea incizală măsoară aproximativ 80- , iar cel format de
marginea distală cu marginea incizală este obtuz cu aspect rotunjit. Linia coletului este în formă de arc de
elipsă cu zenitul plasat uşor distal.

Incisivul lateral superior:

Diametrul maxim mezio-distal este situat în zona incizală, iar cel minim la colet. Faţa vestibulară are
o formă alungită, între înălţime şi lăţime fiind o diferenţă mai mare decât cea de la incisivii centrali. Relieful
feţei este plan-convex, având o dublă convexitate în sens mezio-distal şi în sens cervico-incizal.
Convexitatea maximă este situată în treimea cervicală în sens cervico-incizal, iar în sens mezio-distal în
treimea mezială. Faţa vestibulară prezintă două şanţuri cu direcţie verticală , care o împart în trei lobi: unul
mezial de mărime mijlocie, unul central cel mai mic şi unul distal cel mai mare. Marginea mezială are forma
unei linii uşor curbate în treimea cervicală. Marginea distală este mai scurtă decât cea mezială şi mult mai
convexă. Marginile meziale şi distale au convexităţi mai puţin pronunţate decât ale incisivului central
superior. Marginea incizală este rectilinie, dar cu un traiect mult mai oblic dinspre mezial spre distal şi
dinspre incizal spre colet. Această margine formează la întâlnirea cu marginea mezială un unghi (unghiul
incizo-mezial) mult mai mic decât al incisivului central. La întâlnirea cu marginea distală se formează un
unghi obtuz (unghiul incizo-distal ) mai rotunjit decât al incisivului central. Linia coletului sub forma unui
arc de cerc cu concavitatea orientată spre incizal.

Caninul superior:

Înălţimea feţei vestibulare este în medie de 9,5-10mm., iar diametrul maxim mezio-distal este situat
în treimea incizală fiind de aproximativ 8,5 mm23. Relieful feţei vestibulare prezintă o convexitate orientată
în dublu sens , vertical şi orizontal. Convexitatea maximă este situată mezial în treimea cervicală. Lobii de
creştere de la nivelul feţei vestibulare apar mai evident decât la incisivi , fiind separaţi de două şanţuri.
Lobul central este cel mai proeminent şi mai mare , lobul mezial este cel mai mic, iar lobul distal are o
dimensiune medie. Faţa vestibulară corespunzător vârfului cuspidului prezintă o muchie axială ce-i dă o
dublă orientare spre mezial şi spre distal. Marginile proximale sunt convergente spre colet. Marginea
mezială este dreaptă şi uşor concavă în treimea cervicală. Marginea distală este mai scurtă, mai
convexă în zona punctului de contact şi mai concavă spre colet decât cea mezială. Marginea incizală
are formă de unghi sau de “V” cu cele două laturi inegale, latura mezială fiind mai scurtă decât cea distală
care este şi mai ascendentă. Inegalitatea laturilor situează vârful cuspidului mai aproape de marginea şi de
unghiul mezio-incizal. Unghiurile rezultate din unirea marginii incizale cu marginile proximale sunt obtuze,
[Type text]

unghiul distal fiind muşlt mai mare decât cel mezial şi situat mai sus, aproape de treimea mijlocie. Linia
coletului este în formă de arc de elipsă cu zenitul plasat uşor distal.

Incisivii inferiori:

Faţa vestibulară este aplatizată în sens vestibulo-oral la nivelul celor două treimi incizale, şi în sens
mezio-distal în treimea de colet. Diametrul maxim mezio-distal este la nivel incizal (5,2-5,6mm.) iar cel
minim la nivel cervical (3,5-3,9 mm.).Imediat după erupţie sunt evidente două şanţuri verticale care separă
cei trei lobi de creştere , care au mărimi egale. Marginile mezială şi distală au dimensiuni egale şi au o
orientare paralelă în cele două treimi incizale şi în treimea de colet sunt convergente (uşor convexe).
Marginea incizală este orizontală şi se întâlneşte cu marginile proximale într-un unghi drept. Linia coletului
sub forma unui arc de cerc cu concavitatea orientată spre incizal.

Caninul inferior:

Relieful feţei vestibulare este convex în ambele sensuri: mezio-distal şi cervico-incizal. Convexitatea
maximă în sens cervico-incizal este situată în treimea de colet. Faţă vestibulară este marcată de două şanţuri
cu direcţie verticală , care o împart în trei lobi: lobul central este cel mai voluminos, iar cel mezial cel mai
mic. Marginea mezială este mai lungă decât cea distală şi este uşor convexă. Marginea distală este
mult mai convexă în zona punctului de contact decât cea mezială şi prezintă o concavitate pronunţată
în treimea cervicală. Marginea incizală este formată din două segmente care se unesc formând un unghi
mai bine exprimat decât la caninul superior. Segmentul mezial este mai scurt şi mai puţin înclinat decât cel
distal, care este mai lung şi mai înclinat. Vârful marginii incizale este situat mai aproape de faţa mezială.
Linia coletului are formă curbă, mai accentuată decât a coroanei caninului superior, având concavitatea
orientată incizal.
Anatomia feţei vestibulare trebuie să mimeze morfologia dentiţiei naturale. Prezenţa lobilor este
foarte importantă deoarece permite reflectarea luminii variat şi natural. Plasarea corectă a lobilor
influenţează percepţia lăţimii dinţilor. Plasarea şanţurilor care despart lobii spre feţele proximale induc
percepţia unor dinţi mai laţi, iar plasarea lor mai spre mijlocul feţei vestibulare are un efect invers (dinţii par
mai înguşti).
Faţa vestibulară trebuie să aibă trei planuri (gingival, mijlociu, incizal), în sens cervico-incizal, care
pot fi cel mai bine vizualizate din lateral. Cea mai frecventă eroare a restaurărilor anterioare este
supraconturarea treimii incizale realizându-se un profil prea drept sau prea plan. Marginea incizală trebuie
plasată la nivelul liniei ce desparte ţesutul mucos de cel cheratinizat al buzei inferioare, în timpul pronunţării
consoanelor F sau V. Testele fonetice (pronunţarea consoanelor F sau V) nu sunt relevante, deoarece
pacientul se poate adapta pentru pronunţarea corectă a sunetelor chiar dacă poziţia marginii incizale este
incorectă. Limita linguală de plasare a marginii incizale este determinată de poziţia incisivilor inferiori şi de
gradul de toleranţă al ghidajului anterior de către pacient 24. O curbură prea accentuată a feţei vestibulare va
conduce la un ghidaj anterior inconfortabil, greu de suportat de către pacient.

Ambrazurile vestibulare:

Ambrazurile vestibulare se referă la zonele de tranziţie care determină faţa aparentă a dintelui.
Ambrazurile vestibulare adânci sunt esenţiale pentru a furniza dintelui natural formă si individualitate.
Lucrările protetice fixe au de obicei ambrazuri vestibulare superficiale, de aceea designul componentei
metalice la lucrările metalo-ceramice este extrem de important. Deschiderea ambrazurilor vestibulare mută
punctul de contact spre lingual şi zonele de tranziţie mai spre centrul dintelui creând iluzia unui dinte mai
subţire. Înţelegerea modului în care se pot folosi ambrazurile vestibulare este decisivă pentru obţinerea
contururilor dentare corecte.
[Type text]

Ambrazurile incizale:

Când surâsul se transformă în râs se formează un spaţiu întunecat între dinţii maxilari şi mandibulari
denumit spaţiu negativ. Având ca fundal acest spaţiu negativ, ambrazurile incizale devin foarte vizibile,
determinând în mare măsură percepţia atractivităţii zâmbetului.

Trebuie să prezinte o creştere în dimensiuni si adâncime naturală, progresivă, de la incisivul central

la canin, deoarece şi punctele de contact sunt situate mai cervical cu cât dinţii frontali sunt situati mai
departe de linia mediană. Greşeala de a nu realiza ambrazuri incizale cu o adâncime adecvată are drept
consecintă faptul ca dintii vor apărea prea uniformi, punctele de contact se vor transforma în suprafeţe
lungi de contact, iar individualitatea incisivilor va fi pierdută. In schimb dacă ambrazurile incizale sunt
prea adânci, dinţii vor avea un aspect ascuţit, nenatural .

Forma ambrazurilor incizale variază cu forma generală a dinţilor. Ambrazura incizală între cei doi
incisivi centrali superiori este mică, dar se poate distinge. Astfel dinţii pătraţi au ambrazuri incizale mai
mici decât cei ovoidali. La oamenii mai în vârstă ambrazurile incizale au o profunzime mai redusă25-26.

Ambrazurile cervicale:

Trebuie să fie suficient de deschise pentru a asigura sănătatea ţesutului moale, dar nu foarte deschise
pentru a nu se crea aşa-numitele triunghiuri negre (papila interdentară nu completează spaţiul

interdentar).Cauzele apariţiei triunghiurilor negre sunt următoarele: retracţie gingivală, formă triunghiulară
a dinţilor, operaţii parodontale în antecedente, fren labial inserat în zona papilei interdentare, tratamente cu
implante (pentru a nu apărea triunghiuri negre trebuie să existe o distanţă de maxim 5mm. de la creasta
osului alveolar la punctul de contact al viitoarei restaurări protetice).

Tratamentul triunghiurilor negre:

- restaurări protetice (faţete sau coroane)

-grefe gingivale

-frenotomie sau frenectomie

-tratament ortodontic

O ambrazură cervicală largă nu produce numai un triunghi negru ci si pierderea aerului expirat în
timpul fonaţiei sibilantelor producându-se sâsâitul, în special în cazul pacienţilor cu linia surâsului înaltă.
Consoanele sibilante sunt produse prin forţarea aerului printre dinţii anteriori şi limbă. Când ambrazura
cervicală este deschisă, şi buza se ridică descoperind acest spaţiu, sigilarea anterioară se pierde şi aerul este
forţat si prin ambrazura cervicală, apărând sâsâitul şi, chiar uneori, desprinderea de particule de salivă.

Marginea cervicală a preparaţiilor:

Aspectul estetic cervical corespunzător al coroanelor dentare artificiale este determinat şi de alegerea
şi realizarea corectă a limitei cervicale a preparaţiilor 27 Poziţionarea marginilor este de asemenea foarte
importantă. Ori de câte ori este posibil, pragul se plasează supragingival, deoarece este mai uşor de preparat,
mai uşor de amprentat, mai uşor de verificat adaptarea marginală, mai uşor de curăţat excesul de ciment
[Type text]

după cimentare, mai uşor de igienizat. Din păcate, o contraindicaţie majoră pentru plasarea pragului
supragingival este estetica. Ori de câte ori coletul dinţilor preparaţi este vizibil în timpul surâsului, pragul
trebuie plasat subgingival. Criteriul de poziţionare subgingivală a marginilor preparaţiilor este 0.5mm apical
faţă de marginea liberă gingivală. Valoarea normală a adâncimii şanţului gingivo-dentar este de 0,5-2 mm.
Prepararea pragului dincolo de fundul şanţului gingivo-dentar lezează inserţia epitelială şi violează lărgimea
biologică, fiind răspunzător de apariţia inflamării gingiei si resorbţia procesului alveolar.

Poziţie:

Modificările de poziţie ale dinţilor, observate în timpul ciclului I al examinării sunt următoarele:
rotaţii în jurul axului dintelui, rotaţii în jurul unei muchii a dintelui, deplasări sau migrări prin translaţie,
împreună cu apexul dintelui (vestibulopoziţie, linguopoziţie, mezio- sau disto-poziţie), înclinări sau versiuni,
sau combinatii ale acestora şi migrari în plan vertical (egresiune şi extruzie)

Culoare, textură:

Modificările de culoare sunt cunoscute şi sub numele de discromii dentare şi reprezintă una dintre
cele mai frecvente disfuncţii fizionomice pentru care pacienţii apelează la un tratament estetic.
Modificări de culoare determinate de tetraciclină. Modificările de culoare apar la incisivii şi
caninii superiori şi inferiori, după administrare de tetraciclină, începând din luna a IV-a de viaţă intrauterină
şi până la vârsta de 7 ani. Dinţii permanenţi anteriori suferă un proces de pigmentare în urma tratamentului
cu tetraciclină efectuat la vârste cuprinse între 3-7 ani, iar tipul
alterării culorii depinde de doza de antibiotic administrată (coloraţia apare după o doză de 21mg/ kg/zi), de
durata tratamentului (o durată medie de 4-5 zile este suficientă pentru o colorare evidentă a smalţului) şi mai
depinde de derivaţii de tetraciclină utilizaţi.
Modificări de culoare determinate de fluoroză. Apar dacă în primii ani de viaţă copilul ingerează
o concentraţie de fluor de peste 1mg/l de apă. Smalţul dinţilor apare pestriţ, marmorat, cu aspect „mâncat de
molii“, din cauza interferării fluorului în procesul de calcifiere a matricei smalţului dinţilor permanenţi.
Aceasta determină o incompletă maturare a smalţului, care devine poros şi opac
Modificări de culoare din cauze necunoscute. Sunt discromii dentare rare, care apar fără cauze
aparente şi pot însoţi boli generale, cum ar fi osteogeneza imperfectă. Se caracterizează prin apariţia pe dinte
a unor zone colorate în portocaliu, de întindere variabilă. În afecţiunile hepatice cu icter hemolitic poate
apărea o impregnare a ţesuturilor dure dentare cu pigmenţi biliari din circulaţia generală. S-au semnalat
discromii dentare în unele avitaminoze B, C, PP, în thalasemia şi eritroblastoza fetală, în anemia hemolitică,
în unele afecţiuni endocrine.
Modificări de culoare de natură hemoragică. Afectează unul sau mai mulţi dinţI frontali, dinţii
sunt vitali, de culoare roz.
Coloraţiile dinţilor la persoanele în vârstă. Sunt cele mai frecvente discromii dentare şi sunt
întâlnite frecvent la persoanele de peste 50 de ani. Odată cu trecerea anilor, dinţii devin gălbui până spre
brun, sunt mai întunecaţi, netezi, plani, lipsiţI de strălucire. Acest fenomen natural se datorează depozitelor
de dentină secundară sau terţiară, cu obliterarea camerei pulpare şi este accentuat de viciile alimentare.
Discromii dentare determinate de mineralizarea secundară. Survin după contuzii sau subluxaţii
dentare şi, ca urmare a obliterării camerei pulpare şi a canaliculelor dentinare, pot să reducă sau să suprime
transluciditatea dintelui, dându-i o culoare galben-brună.
Defecte de smalţ. La dinţii cu hipoplazie de smalţ, acesta apare neregulat şi uneori poros. Zone
extinse de pe suprafaţa smalţului fixează selectiv pigmenţi de origine bucală, ceea ce dă un aspect inestetic.
[Type text]

Discromii cauzate de obiceiuri alimentare. În cele mai multe dintre cazuri, discromiile au drept
cauză diferite obiceiuri alimentare pe care le prezintă pacientul. Astfel, cei care fumează, care sunt mari
băutori de cafea, ceai sau degustătorii de vin roşu, se prezintă în cabinetul stomatologic deranjaţi de
modificarea culorii dinţilor.
Discromii de natură iatrogenă. Materialele dentare folosite pot da discoloraţii la nivelul ţesuturilor
dentare şi se pot prezenta ca simple colorări date de materialul folosit, care transpare prin smalţul translucid.
În cazul restaurărilor vechi, suprafeţele adiacente ale acesteia pot fi colorate fie din cauza unei deteriorări
secundare, caria secundară, fie din cauza eliberării diferiţilor ioni. Astfel se pot întâlni pete negru cenuşii
cauzate de amalgam, pete negre cauzate de nitraţi de argint, pete maronii cauzate de iod sau pete galben-
maronii cauzate de diferite uleiuri esenţiale. Tot în această categorie intră şi modificările de culoare rezultate
în urma unei extirpări, atunci când nu se realizează corect hemostaza sanguină, atât intraradicular, cât şi
interradicular.

Analiza gingivală

Culoare:

Gingia trebuie să fie roz, fermă cu o suprafaţă având aspect de coajă de portocală, simetrică faţă de linia
interincisivă. Culoarea variază totusi în funcţie de cantitatea de melanină din ţesuturi, de grosimea
epiteliului, de gradul de keratinizare si de vascularizaţia tesutului conjunctiv. Adesea este albastru închisă
sau brună la indivizii cu pielea închisă. Culoarea gingiei este mai palida, chiar uşor albicioasă in zonele de
hiperkeratoza, de reacţie faţă de impactul alimentar traumatizant. În cazul inflamatiilor, culoarea gingiei
devine roşu aprins.

Volum:

Creşterea în volum a gingiei se întâlneşte în următoarele situaţii clinice:

 Hipertrofii inflamatorii
 Hiperplazii medicamentoase (fenitoină, nifedipin, ciclosporine, unele citostatice,
anticoncepţionale)
 Tumori benigne şi maligne
 Hiperplazii gingivale pubertale sau de sarcină
 Hiperplazii gingivale idiopatice (Elephantiazis gingival)

Nivel:

Nivelul gingiei poate fi deplasat spre coronar, în cazul creşterilor de volum, sau spre apical în cazul
retracţiilor gingivale asociate, de obicei, cu bolile parodontale sau cu traumele ocluzale.

Profil de emergenţă:

Profilul de emergenţă al dinţilor artificiali trebuie să mimeze silueta dinţilor naturali în treimea gingivală
atât dinspre vestibular cât şi dinspre lateral. Un profil de emergenţă corect va evita producerea tumefierii şi
inflamării ţesutului gingival şi va împiedica aparţia spaţiilor întunecate inestetice la nivelul ambrazurilor
cervicale. Profilul de emergenţă corect trebuie să reproducă erupţia naturală ideală a smalţului din gingie . In
protetica fixă corpul de punte ovat şi restaurările protetice pe implante realizează cel mai estetic profil de
emergenţă.
[Type text]

Linia coletului la nivelul dinţilor frontali trebuie să fie simetrică faţă de linia mediană interincisivă.
Linia coletului incisivilor laterali este cu 1 mm. mai inferior decât linia coletului incisivilor centrali si
caninilor. Dacă aceasta este plasată la acelasi nivel cu cea a incisivilor centrali si a caninilor , zâmbetul este
prea uniform, iar aspectul cel mai neplăcut este conferit de o linie a coletului incisivilor laterali plasată
superior de cea a incisivilor centrali sau a caninilor. Totuşi, asimetria dentară este mai observabilă decât cea
gingivală.

Papilele interdentare trebuie să fie ascuţite şi să umple ambrazurile cervicale până la punctul de contact.

Biotipul gingival:

Diferă de la om la om 28.Exista doua biotipuri gingivale principale: gros şi subţire 29-30 Identificarea
corecta a biotipului gingival este foarte importantă pentru protetică si implantologie30-31

Caracteristicile biotipului gingival gros sunt următoatrele:

 ţesutul gingival este fibros dens

 bioforma gingivala este plata,
 există o bandă lată de gingie fixă,
 ţesutul osos subiacent este gros,
 reacţionează la boala parodontală cu formarea de pungi

Biotipul gingival gros prezintă un risc estetic scăzut, este rezistent la recesie gingivală, are tendinţă la
dezvoltarea de cicatrici vizibile. În cazul edentaţiilor de 2-3 dinţi prezintă o probabilitate scăzută de
dezvoltare a papilelor în cazul tratamentului implantar.

Caracteristicile biotipului gingival subţire sunt următoarele:

 ţesutul gingival este delicat si friabil,

 bioforma gingivală este dantelată,
 există o bandă subţire de gingie fixă,
 ţesutul osos subiacent este subţire, uneori prezentând dehiscenţe şi fenestraţii,
 reacţionează la boala parodontală prin retracţie gingivală.

Biotipul gingival subţire prezintă un risc estetic crescut, are tendinţă la producerea de retracţii
gingivale şi o probabilitate crescută de a se forma papile dentare interproximale În cazul edentaţiilor de 2-3
dinţi deseori este nevoie de grefe de ţesut moale. Implantele trebuie inserate mai palatinal.

Analiza labială

Mobilitatea buzei:

Lungimea medie a buzei superioare (măsurată în repaus de la subnasale la marginea sa inferioară)

este de 20-22mm la femei tinere şi de 22-24mm la bărbaţi tineri. Buzele scurte sunt cele care măsoară sub 20
mm. la femei şi sub 22 mm. la bărbaţi

Buzele hiperactive produc o expunere gingivală excesivă atunci când înalţimea feţei, nivelul gingiei,
lungimea buzei şi a incisivilor centrali sunt în limite acceptabile
[Type text]

Media translaţiei normale a buzei superioare este de 6-8 mm de la repaus la surâs maxim. Buzele
hiperactive translatează de 1.5-2x mai mult.

Astfel, în medie în timpul surâsului este vizibilă o zonă de 8-11mm. de dinţi si gingie ( 2-3 mm. din
dinţi cu buzele în poziţie de repaus + 6-8 mm. media translaţiei buzei de la repaus la surâs maxim). Ţinând
cont de faptul că un într-un zâmbet plăcut sunt vizibili maxim 2 mm. de ţesut gingival putem trage concluzia
că în medie lungimea incisivilor centrali ar trebui să fie de 9-11mm.

Analiza dento-gingivo-labială (zâmbetului)

Linia surâsului se referă la poziţia marginii inferioare a buzei superioare în timpul surâsului determinând astfel gradul
de vizibilitate al dinţilor şi gingiei. Există 3 variante ale liniei surâsului:

 Linia surâsului înaltă întâlnită la 11% din subiecţi – sunt vizibili dinţii frontali şi 3-4 mm. sau mai
mult din gingie.
 Linia surâsului medie întâlnită la 69% din subiecţi Vizibilitate de 75-100% din dinţii frontali
maxilari superiori şi 1-2 mm. de gingie.
 Linia surâsului joasă întâlnită la 20% din subiecţi -vizibilitate mai mică de 75% din dinţii frontali
maxilari superiori.33
Medicii practicieni şi pacienţii consideră un grad de vizibilitate a gingiei în timpul zâmbetului de maxim
3 mm. ca fiind acceptabil din punct de vedere estetic. Un grad de vizibilitate al gingiei mai mare de 3 mm. se
numeşte zâmbet gingival (Gummy smile). Cauzele care duc la apariţia zâmbetului gingival sunt următoarele:
buză superioară scurtă, buză superioară hiperactivă, supraalveolie maxilară (creşterea verticală în exces a
osului maxilar), supraerupţie frontală (malocluzii cls a II-a şi a III-a), abraziune şi erupţie compensatorie,
erupţie incompletă, absenţa expunerii totale a coroanei dentare prin deplasarea apicală insuficientă a gingiei
post-erupţional34-36. Etapele stabilirii cauzei zâmbetului gingival sunt următoarele:
1. Evaluarea lungimii coronare:
 coroană scurtă: abraziune şi erupţie compensatorie sau erupţie incompletă
 coroană normală: buză scurtă, buză hiperactivă, supraalveolie anterioară, supraerupţie frontală

2.Evaluarea prezenţei zâmbetului gingival în zona anterioară şi în zona posterioară

 Zâmbet gingival doar în regiunea anterioară: supraerupţia dinţilor frontali

 Zâmbet gingival în regiunea anterioară şi posterioară: buză scurtă sau buză hiperactivă

3.Evaluarea raportului dintre planul incizal şi cel ocluzal

 Planurile coincid: buză scurtă sau buză hiperactivă supraalveolie anterioară

 Planul incizal este mai coborât decât cel ocluzal şi zâmbetul incizal e vizibil doar anterior:
supraerupţie frontală
 Planul incizal este mai coborât decât cel ocluzal şi zâmbetul incizal e vizibil şi anterior şi posterior:
buză scurtă sau hiperactivă sau supraalveolie anterioară

4.Evaluarea gradului de vizibiltate a dinţilor in repaus

 Normal: buză hiperactivă

 Excesiv: supraalveolie frontală, buză scurtă, supraerupţie anterioară

5. Evaluarea înălţimii etajelor feţei cu faţa relaxată şi dinţii în contact

[Type text]

 Etajul inferior mai mare decât etajul mijlociu: probabil supraalveolie anterioara
 Etajul inferior egal cu etajul mijlociu: buză scurtă sau supraerupţie a dinţilor frontali

Tratamentul zâmbetului gingival37:

 Buză scurtă sau hiperactiva: nu există tratament

 Supraalveolie frontală: tratament chirurgical ortognatic
 Supraerupţie frontală: tratament ortodontic , mărirea coroanei clinice, restaurare protetică
 Abraziune si erupţie consecutiva: lungirea coroanei clinice şi restaurare sau extruzie
 Erupţie incompletă: lungirea coroanei clinice si alveoloplastie
 Absenţa expunerii totale a coroanei dentare prin deplasarea apicală insuficientă a gingiei post-
erupţional: chirurgie muco-gingivală.

Linia mediană interincisivă este linia care separă cei doi incisivi centrali superiori. Ea trebuie să fie
perpendiculară pe planul incizal şi să coincidă cu linia mediană a feţei. Mici discrepanţe între aceste două
linii sunt acceptabile cu condiţia ca acestea să fie paralele şi pot trece chiar neobservate. Înclinarea liniei
interincisive este întotdeauna observată. Linia interincisivă nu trebuie să fie neapărat pe linia mediană
facială ci trebuie să fie dreaptă. Cauzele deviaţiei liniei interincisive sunt : absenţa unor dinţi, asimetrii
scheletale38.

Mai multe formaţiuni anatomice pot fi folosite ca ghid pentru evaluarea liniei mediane faciale şi anume:
linia mediană a nasului, bărbia, filtrumul buzei superioare, linia interpupilară. Dintre acestea filtrumul buzei
superioare este cel mai precis reper, cu excepţia cazurilor de despicatură a buzei, de operatii chirurgicale la
acest nivel sau de accidente. Centrul filtrumului este centrul arcului lui Cupidon şi trebuie să corespundă cu
vârful papilei dintre cei doi incisivi centrali. Dacă cele doua linii anatomice se potrivesc dar linia mediană
interincisivă este incorectă, atunci problema este înclinarea acesteia. Dacă cele două linii anatomice nu se
potrivesc avem de-a face cu o deviaţie adevărată a liniei mediane interincisive. O linie interincisivă care nu
împarte în două părţi egale papila interincisivă este mult mai uşor observabilă decât una care nu împarte în
două părţi egale filtrumul buzei superioare.

Înclinarea axială:

Compară poziţia dintilor frontali faţă de linia mediană interincisivă. De la incisivul central spre canin
există o crestere naturală şi progresivă a inclinării meziale a fiecărui dinte.Evaluarea inclinatiei axiale se
poate face cu ajutorul unei fotografii cu dinţii anteriori din normă frontală. Se poate trasa apoi o linie pentru
fiecare dinte ce uneşte mijlocul marginii libere incizale cu mijlocul dintelui la interfaţa gingivală. Mijlocul
dintelui la nivel gingival coincide deseori cu zenitul gingival. Zenitul gingival este cel mai înalt punct al
gingiei la nivelul interfeţei dinte-gingie.Zenitul gingival al incisivilor laterali superiori şi al celor patru
incisivi inferiori coincid ideal cu mijlocul dintelui la nivel cervical. La incisivul central superior şi la caninul
superior zenitul gingival este situat uşor distal faţă de mijlocul dintelui la nivel cervical. Şi nivelul vertical al
zenitului gingival variază la diferiţi dinţi. Astfel, zenitul gingival al incisivului lateral este situat ideal mai
inferior faţă de cel al incisivului central care la rândul său este situat mai inferior decât zenitul gingival al
caninului.

Axele lungi indică orientarea dinţilor in arcadă şi implică astfel poziţia rădăcinii. Axele dinţilor
anteriori nu sunt paralele. Dacă se realizează o punte frontală şi axele dinţilor artificiali sunt realizate
paralele, aspectul de artificial va fi imediat recunoscut.. Într-o dentiţie atractivă axele lungi ale celor doi
incisivi centrali superiori diverg uşor disto-apical. Axele lungi ale incisivilor laterali sunt mai divergente
decât ale centralilor, iar axele lungi ale caninilor pot continua această tendinţă.
[Type text]

Axele lungi sunt stabilite de :

-zonele de tranziţie : zonele de tranziţie nu trebuie să fie în conflict cu axul lung. Zonele de tranziţie sunt
arii formate de joncţiunea a două suprafeţe

-înalţimea de contur (ecuatorul dintelui) reflecţia luminii este controlată de poziţia ecuatorului şi de zonele
de tranziţie

-conturul gingival

Coridorul bucal:

Este spaţiul întunecat, care se formează între suprafeţele vestibulare ale dinţilor maxilari şi obraz
începând de la nivelul comisurii bucale în timpul zâmbetului. El este influenţat de: amplitudinea zâmbetului,
forma arcadei maxilare, tonusul muşchilor faciali, poziţia suprafeţelor vestibulare ale premolarilor superiori,
proeminenţa caninilor în special în zona disto-vestibulară, orice discrepanţă între talia premolarilor şi cea a
celor şase dinţi frontali.

Forma arcadei are o inflenţă directă asupra coridorului bucal. O arcadă îngustă este percepută deseori ca
fiind neatractivă. Eliminarea totală a coridorului bucal are de asemenea un caracter inestetic (gură plină de
dinţi).

 Dacă se trage o linie prin centrul caninilor ,aceasta trebuie să treacă prin centrul papilei incisive

 Dacă linia trece prea posterior – arcadă îngustă

 Dacă linia trece prea anterior – arcadă prea lată

Principii ale proporţiei şi dominanţa incisivului central:

Simetria şi dominanţa centralilor este cheia zâmbetului atractiv. Incisivii centrali sunt dinţii
dominanţi ai zâmbetului şi de aceea trebuie să aibă proporţii atractive estetic. În cazul refacerii estetice a
întregii zone frontale maxilare, incisivii centrali superiori trebuie realizaţi în mod ideal estetic. Raportul între
lăţime / înălţime trebuie să fie cuprins între 65% şi 85%, ideal 77% . Incisivii laterali vor ocupa spaţiul
disponibil după modelajul ideal al incisivilor centrali. Kokich39 a demonstrat că abateri de până la 3 mm. de
la lăţimea ideală a incisivilor laterali sunt acceptabile din punct de vedere estetic. Simetria incisivilor laterali
şi nu lăţimea lor este decisivă pentru un rezultat estetic atractiv. Forma caninilor este influenţată de rolul lor
funcţional şi poate fi modificată folosind principiile iluziilor.

Uneori, este necesară realizarea unei gingivectomii pentru a optimiza raportul lăţime / înalţime în
special în cazurile în care există absenţa expunerii totale a coroanei dentare prin deplasarea apicală insuficientă a
gingiei post-erupţional, situaţie clinică existentă la aproximativ 12% din pacienţi.

Etapele premergătoare acestei proceduri ar fi următoarele:

 Determinarea poziţiei marginii incizale ( totdeauna trebuie să evităm luarea ca punct de referinţă a
nivelului gingival pentru stabilirea lungimii dinţilor frontali; nivelul gingival este poziţionat pentru a
crea lungimea dorită a dinţilor raportată la marginea incizală sau, cu alte cuvinte, marginea incizală
nu se poziţionează pentru a crea o înălţime corectă a dinţilor raportată la nivelul gingival)
 Măsurarea lăţimii dintelui
[Type text]

 Identificarea nivelului gingival la care raportul lăţime/ înălţime este optim

Pentru a calcula înăţimea pentru o lăţime dată (8mm.) se foloseşte urmatoarea formulă:

Lăţimea X 1,25 = 80% L/ H 8mm.X 1,25 = 10 mm.

Lăţimea X 1,29 = 77% L/ H 8mm.X 1,50 = 10,38 mm.

Lăţimea X 1,33 = 75% L/ H 8mm.X 1,50 = 10,66 mm.

Lăţimea X 1,38 = 73% L/ H 8mm.X 1,38 = 11 mm.

Lăţimea X 1,50 = 67% L/ H 8mm.X 1,50 = 12mm.

Principiile proporţiei de aur sugerează că există un raport matematic (1,6-1-0,6) între lăţimea
aparentă a incisivilor centrali, lateralilor şi caninilor, văzuţi simultan din normă frontală. Discrepanţele
dintra lăţimea aparentă si cea reală a acestor dinţi se explică prin faptul că dinţii sunt poziţionaţi de-a lungul
curburii arcadei, iar atunci când un subiect este privit din faţă incisivul central este mai lat decât incisivul

lateral, care este mai lat decât caninul ,etc.

Poziţia marginii incizale:

Linia incizală reprezintă o curbă imaginară care aproximează marginile libere ale dinţilor frontali
maxilari, corespunzătoare marginii superioare a buzei inferioare. În surâs, incisivii centrali trebuie să
apară la acelaşi nivel sau chiar mai jos în raport cu caninii. Linia incizală inversată se întâlneşte atunci când
incisivii centrali sunt mai scurţi decât caninii si conferă un aspect de agresivitate.

Ideal, planul incizal trebuie să fie la acelaşi nivel cu planul ocluzal, care este aproximat de o linie
care trece prin vârfurile cuspizilor premolarilor şi molarilor. Acest lucru se poate verifica aşezând modelul
de studiu maxilar cu dinţii în jos pe suprafaţă plană a unei mese. Dacă planul incizal depăşeşte planul
ocluzal, înseamnă ca dinţii frontali sunt prea lungi. Dacă planul incizal este situat apical de planul ocluzal ,
înseamnă că dinţii frontali sunt scurţi.
Dinţii trebuie să prezinte mărimi descrescânde înspre zonele situate distal de linia mediană, conform
principiului gradaţiei. Când structuri similare sunt aliniate una după alta , ele suferă o reducere vizuală
progresivă a mărimii de la cea mai apropiată la cea mai îndepărtată. Un premolar sau un molar malpoziţionat
reprezintă cea mai frecventă situaţie clinică, care poate afecta această progresie dentară estetică.

Înclinarea vestibulo-orală a incisivilor centrali:

Ideal faţa vestibulară este perpendiculară pe planul ocluzal. Dacă înclinarea este mai mare de 10
grade faţă de planul ocluzal , ea trebuie corectată pentru un rezultat bun estetic.
Marginile incizale ale frontalilor trebuie să atingă uşor vermilionul buzei inferioare în timpul
pronunţării consoanelor labiale fricative (F şi V).
Se verifică gradul de vizibilitate al dinţilor cu buzele în repaus. De obicei, în poziţia de repaus cu
buzele relaxate sunt vizibili doar 2-3 mm. din dinţi. Gradul de vizibilitate al dinţilor frontali depinde de
[Type text]

vârstă. Astfel, Vig şi Brundo40 au constatat următoarele grade de vizibilitate ale incisivilor centrali maxilari
şi mandibulari la femeile caucaziene:

 30 ani maxilar 3,37mm. mandibular 0,5 mm.

 50 ani maxilar 0,95 mm. mandibular 2 mm.
 70 ani maxilar 0 mm. mandibular 2,95 mm.

Testarea poziţiei marginii incizale se poate face adăugând răşină compozită la nivel incizal sau cu
ajutorul coroanelor provizorii. Apoi se evaluează gradul de vizibilitate al dinţilor în repaus şi zâmbet şi se
fac teste fonetice .

BIBLIOGRAFIE

1. Langlois JH. From the eye of the beholder to behavioralreality: the development of social behaviors
andsocial relations as a function of physical attractiveness.In: Herman CP, Zanna MP, Higgins ET, eds.
Physicalappearance, stigma, and social behavior: the Ontariosymposium. Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1986:23–
51.
2.Langlois J, Kalakanis L, Rubenstein A, Larson A, Hallam M, Smoot M. Maxims or myths of beauty? A
meta-analytic and theoretical review. Psychol Bull. 2000;126:390–423.
2.Langlois JH. Attractive faces get attention of infants. Atlanta Journal, 1987; May 6.
4.Langlois JH, Roggman LA. Attractive faces are only average. Am Psychol Soc 1990;1(2):115–21.
5.Chiche G, Pinault A. Esthetics of anterior fixed prosthodontics.Chicago: Quintessence, 1994.
6.Hardin JF. Clark’s clinical dentistry, 1997 update. St. Louis: Mosby, 1996.
7.Jameson C. Enhanced esthetics: networking with the plastic surgeon. J Esthet Dent 1996;8:241–3.
8.Boucher CD, ed. Swenson’s complete dentures. 6th ed. St. Louis: C.V. Mosby, 1970.
9.Boucher CD. Esthetics and occlusion. In: Esthetics. New York: Medcom, 1973.
10.Turbyfill, W.F. Dentures and partials or esthetic removable prosthetics. Curr Opin Cosmet Dent 1993:75-
79.
11.Lombardi RE. A method for the classification of errors in dental esthetics. J Prosthet Dent 1974;32:501.
12.Frush JP, Fisher RD. Introduction to dentogenic restorations. J Prosthet Dent 1955;5:586.
13.Frush JP, Fisher RD. How dentogenic restorations interpret the sex factor. J Prosthet Dent 1956;6:160.
14.Frush JP, Fisher RD. How dentogenics interprets the personality factor. J Prosthet Dent 1956;6:441.
15.Frush JP, Fisher RD. The age factor in dentogenics. J Prosthet Dent 1957;7:5.
16.An KY, Lee JY, Kim SJ, Choi JI. Perception of maxillary anterior esthetics by dental professionals and
laypeople and survey of gingival topography in healthy young subjects. Int J Periodontics Restorative Dent
2009;29:535-41.
17.Kenealy P, Gleeson P, Frude N, Shaw W. The importance of the individual in the ‘‘causal’’ relationship
between attractiveness and self-esteem. J Community Appl Soc. 1991;1: 45–56.
18.Scandrett, F. R., Kerber, P. E. and Umrigar, Z. R. A clinical evaluation of techniques to determine the
combined width of the maxillary anterior teeth and the maxillary central incisor. J Prosthet Dent 48:15-22,
1982.
[Type text]

19.Tjan, A. H. L., Miller, E. D. and The, J. G. P. Some esthetic factors in a smile. J Prosthet Dent 51:24-28,
1984.
20.Pound, E. Controlling anomalies of vertical dimension and speech. J Prosthet Dent 36:124-135, 1976.
21.Jordan RE. Esthetic composite bonding: techniques and materials. 2nd edn. St. Louis: Mosby 1993.
22.Rufenacht CR. Fundamentals of esthetics. Chicago: Quintessence, 1990.
23.Levin EI. Dental esthetics and the gold proportion. J Prosthet Dent 1978;40:244.
24.Lorton, L. and Whitback, P. Esthetic parameters of mandibular anterior teeth. J Prosthet Dent 46:280-
283, 1981.
25.Donovan TE, Derbabian K, Kaneko L, et. al. R. Esthetic considerations in removable prosthodontics.J
Esthet Restor Dent. 2001;13(4):241-53.
26.Heartwell CM Jr, Rahn AO. Syllabus of complete denture. 4th ed. Philadelphia, Pennsylvania: Lea
&Febiger 1986. p. 257
27.Rosenberg, E.S., Cutler, S.A. Periodontal considerations for esthetics: Edentulous ridge augmentation.
Curr Opin Cosmet Dent 1993:61-66.
28.Olsson, M. & Lindhe, J. (1991) Periodontal characteristics in individuals with varying form of the upper
central incisors. Journal of Clinical Periodontology 18, 78–82.
29.Seibert, J. & Lindhe, J. (1989) Esthetics and periodontal therapy, Chapter 19. In: Lindhe, J. (ed).
Textbook of Clinical Periodontology, 2nd edition, pp. 477–514. Copenhagen: Munksgaard.
30.Weisgold, A. S. (1977) Contours of the full crown restoration. Alpha Omegan 70, 77–89.
31.Pontoriero, R. & Carnevale, G. (2001) Surgical crown lengthening: a 12-month clinical wound healing
study. Journal of Periodontology 72, 841–848.
32.Kois, J. C. (2004) Predictable single-tooth periimplant esthetics: five diagnostic keys. Compendium of
Continuing Education in Dentistry 25, 895–896–898, 900.
33.Peck, S.; Peck, L.; and Kataja, M.: The gingival smile line, Angle Orthod. 62:91-100, 1992.
Brisman, A. S. Esthetics: A comparison of dentist's and patient's concepts. JADA 100:345, 1980.
34.Guichet, N.F and D.L. From function to esthetics: Anterior or occlusal compromises to esthetics. Curr
Opin Cosmet Dent 1993:55-60.
35.Dann C 4th, Phillips C, Broder HL, Tulloch JF. Self-concept, class II malocclusion, and early treatment.
Angle Orthod. 1995;65:411–416.
36.Al Wazzan KA. The Visible Portion of Anterior Teeth at Rest. J Contemp Dent Pract 2004 February;
(5)1:000-000.
37.Wolfart S, Thormann H, Freitag S, Kern M. Assessment of dental appearance following changes in
incisor proportions. Eur J Oral Sci 2005;113:159-65.
38.Morley, J. and Eubank, J.: Macroesthetic elements of smile design, J. Am. Dent. Assoc. 132:39-45, 2001.
39.Mathews, T. G. The anatomy of a smile. J Periodont Res 39:128-134, 1978.
40.Hall WB, Roberts WE, LaBarre EE. Decision making in dental treatment planning. St. Louis: Mosby,
1994.
41.Moskowitz M, Nayyar A. Determinants of dental esthetics: a rationale for smile analysis and treatment.
Compend Contin Educ Dent. 1995;16:1164–1166.
42.Kokich V, Kiyak H, Shapiro P. Comparing the perception of dentists and lay people to altered dental
esthetics. J Esthet Dent. 1999;11:311–324.
43.Vig RG, Brundo GC. The kinetics of anterior tooth display. J Prosthet Dent. 1978 May;39(5):502-4.
[Type text]

CULOAREA ÎN PROTETICA FIXĂ

A caracteriza şi a reproduce o culoare sunt aspecte provocatoare ale esteticii în stomatologie. 1De-a
lungul vieţii am acceptat culoarea ca pe un aspect de bază al mediului înconjurător. Culoarea aduce o
cantitate mare de plăcere vieţii noastre. Cu siguranţă am fost impresionaţi de un apus, o piesă de artă sau
poate pur şi simplu de o privelişte frumoasă. Culoarea comunică informaţie, uneori direct, alteori subliminal.
Luăm decizii în privinţa a ceea ce cumpărăm în piaţă bazându-ne pe culoare (prospeţimea fructelor, calitatea
cărnii), ne bazăm pe culorile roşu/verde de la semafor atunci când traversăm o intersecţie, starea noastră de
spirit este influenţată de luminozitatea mediului înconjurător. Culoarea ne influentează multe aspecte din
viaţa de zi cu zi, chiar dacă suntem constienţi sau nu de acest lucru.

În stomatologie vom întâmpina dificultăţi în determinarea aspectului dinţilor naturali şi în redarea

acestuia. Multe elemente sunt implicate în aspectul dinţilor – forma, transluciditatea, textura şi culoarea. 2
Când eram mici am învăţat despre culoare, cu siguranţă ne-am jucat cu creioanele colorate, plastelină sau
alte forme de coloranţi. Din păcate însă, ceea ce am fost învăţaţi în trecut este probabil greşit, vom descoperi
cum să regândim culoarea şi să o aplicam în viaţa de zi cu zi, dar cel mai important, în evaluarea aspectului
dinţilor pentru o estetică cât mai apropiată de cea naturală.

Culoarea este un fenomen complex, care poate fi gândit la mai multe niveluri. Un aspect important
este faptul ca depinde de lumină, iar sursa acesteia variază. Cerul de dimineata are culoarea diferită faţă de
cel de seară, iar un obiect văzut în lumina soarelui de dimineaţă poate să pară că are altă culoare decât după
amiaza târziu.

Culoarea este şi obiectivă, dar şi subiectivă. Lumina de la o sursa cade pe un obiect, care reflectă
anumite raze, iar pe altele le absoarbe. Acest aspect este fizic, dar şi obiectiv. Lumina reflectată ajunge la noi
şi începem să procesăm informaţia. Recepţia luminii de către ochiul nostru este considerată un fenomen
psihofizic, ceva la limita între fizic şi psihologic.

Energia produsă de porţiunea vizibilă a spectrulului electromagnetic stimulează celulele receptoare

corespondente porţiunii spectrale (interpretată de conuri) şi a cantităţii de energie (bastonaşe). 3Substanţele
chimice secretate de aceşti receptori stimulează terminaţiile nervoase care transmit informaţia către creier.
Mesajul este transmis prin nervul optic de-a lungul ganglionului genicular în centrul optic din cerebel. Aici,
mesajul este interpretat, fiind un proces psihologic. Această interpretare nu este o translaţie fizică directă a
stimulului original, putând fii modificată de aberaţii fizice (distorsionări ale culorii de către cornee,
proprietăţi anormale ale conurilor, etc). Informaţia primită de către conuri şi bastonaşe trebuie să fie
„reasamblată” pentru a produce imaginea mentală. Experienţa şi influenţa omului pot modifica rezultatul
final al senzaţiei. Aşadar, „a vedea” culoarea este un fenomen fizic, psihofizic şi psihosocial, precum am
arătat mai sus. Drept urmare, „culoarea” există doar în mintea noastră.

La începutul anului 1930, E. Bruce Clark a scris „Culoarea, ca şi formă are 3 dimensiuni, dar
acestea nu sunt folosite în mod normal. Noi, ca stomatologi, nu suntem echipaţi educaţional să putem
aborda problema culorii”. În ciuda faptului că acest pasaj are peste 80 de ani, afirmaţia este încă adevarată.
Dacă întelegem dimensiunile culorii, putem să comunicăm informaţia şi să reproducem obiecte bazate pe
[Type text]

măsuratori obiective. Acesta este scopul folosirii ştiinţei culorii, de a comunica informaţia despre aspectul
dinţilor.

Aşa cum a subliniat Clark, există 3 dimensiuni ale culorii: nuanţă (hue), luminozitate (value) şi
saturaţie (chroma). Este esenţial să înţelegem bine aceste 3 aspecte importante ale culorii, indiferent de ce
alte denumiri sunt folosite pentru a le descrie şi să ştim să le aplicam.4

Nuanţa

Nuanţa (fig.1) (hue) este atributul culorii care este frecvent confundat cu culoarea însăşi. Nuanţa este
doar una dintre cele trei dimensiuni ale culorii. Există mai multe moduri în care se poate defini nuanţa:

 Numele unei familii de senzaţii de culoare cum ar fi “albastru” sau “roşu”. Aceste nume de nuanţe
sunt generale, nu specifice. Galben este o nuanţă , dar sunt multe senzaţii de culoare care pot fi
descrise ca fiind “galben”.
 Senzaţia produsă de diferite lungimi de undă ale luminii din spectrul vizibil. Acestea, de la cea mai
scurtă la cea mai lungă (380-760nm), sunt violet, albastru, verde, galben, orange, roşu.
 Calitatea senzaţiilor pe care un observator este capabil să o perceapă în funcţie de diferitele lungimi
de undă de energie radiantă.

Fig. 1 Nuanţa – reprezentare grafică

Spectrul electromagnetic include multe forme de energie. ‚Spectrul vizibil’ este acea porţiune care
are capacitatea de a stimula celulele receptoare ale retinei şi de a iniţia un răspuns pe care noi îl recunoaştem
sub forma unei imagini. Această secţiune are valori între 380 şi 760 nanometri (Tabel 1). Există mai multe
denumiri pe care le dăm răspunsurilor primite din spectrul vizibil, dar în general sunt 7 nume de nuanţe:
violet, indigo, albastru, verde, galben, portocaliu, roşu (de la lungimea de undă cea mai mică la cea mai
mare).

Culoare Lungime de undă (nm)

Roşu 650-800

Portocaliu 590-649
[Type text]

Galben 550-580

Verde 490-539

Albastru 460-489

Indigo 440-459

Violet 390-439

Tabel. 1 Lungimile de undă ale culorilor

Lungimile de undă evocă un răspuns pe care noi îl cunoaştem sub forma de ‚nuanţă’. Rar, totuşi, există
obiecte colorate de o singură lungime de undă, majoritatea sunt o combinaţie de lungimi de undă care
interacţionează. Rezultanta spectrală produce o lungime de undă dominantă şi oferă creierului nostru
senzaţia de nuanţă. Trebuie să înţelegem totuşi că nuanţa nu este culoarea. Culoarea este un aspect
tridimensional, nuanţa reprezentând doar una din dimensiuni, chiar dacă numele culorii este derivat mai ales
din nuanţă.

Luminozitatea

Strălucirea sau luminozitatea (value) reprezintă gradul relativ de alb sau negru al unui obiect. O
fotografie alb-negru este o redare unidimensională a unor obiecte tridimensionale. Nuanţa şi saturaţia
lipsesc, doar strălucirea fiind prezentă. Deoarece ochiul uman este foarte sensibil la modificările de
strălucire, strălucirea unei restaurări dentare poate fi mai importantă decât nuanţa sau saturaţia. Bineînţeles
că toate sunt importante, dar diferenţele de strălucire pot fi mai uşor observate.

Saturaţia

Saturaţia (fig.2) (chroma) poate fi definită ca intensitatea, puritatea sau concentraţia culorii. Culorile
pale, pastelate au o saturaţie scăzută, iar culorile intense au o saturaţie crescută. Cea mai dificilă sarcină în
alegerea culorii este de a decide dacă diferenţa este de saturaţie sau de strălucire. Auzim frecvent termenii de
“mai închis decât” sau “mai deschis decât” care se pot referi atât la saturaţie, cât şi la strălucire. Pentru a
evita confuzia, înţelegerea clară a celor trei dimensiuni ale culorii este esenţială.

Fig. 2 Saturaţie – reprezentare grafică

Sistemul lui Munsell

[Type text]

Sistemul de culori Munsell (fig.3) este un spaţiu de culoare în care culorile sunt specificate pe baza a
trei dimensiuni nuanţă (hue), luminozitate (value) şi saturatie (chroma). Acest sistem a fost creat de
profesorul Albert Henry Munsell la începutul secolului XX.

Fig. 3 Sistemul lui Munsell – spaţiul de culoare

Multe sisteme de ordonare a culorilor au incercat să plaseze culorile într-un spaţiu de culori
tridimensional, dar sistemul propus de Munsell a reuşit acest lucru într-o manieră mult mai simplă şi precisă,
fapt ce a determinat o adoptare a lui pe scară largă. Sistemul de culori inventat de Munsell şi modificările
ulteriore aduse acestuia s-au bazat pe măsurători riguroase asupra precepţiei vizuale a culorilor de către
subiecţii umani. Acest fapt a facut ca studiile iniţiate de Munsell să stea la baza unei abordări ştiinţifice a
studiului culorilor.

Sistemul de culori Munsell a surcalasat sistemele existente în acea perioadă (fiind utilizat şi în
prezent) şi stă la baza multor sisteme actuale, cum ar fi: CIE XYZ, CIELAB (L*a*b*), CIECAM02 etc. În
spaţiul de culori Munsell, culorile sunt specificate pe baza a trei dimensiuni nuanţă (hue), luminozitate
(value) şi saturatie (chroma). În acest sistem, „nuanţa” este reprezentată de cinci culori de bază şi anume:
roşu (Red), galben (Yellow), verde (Green), albastru (Blue) şi violet (Purple), la care se adaugă culorile
complementare portocaliu (YR - yellow-red), verde-gălbui (GY - green-yellow), turcoaz (BG - blue-green),
violet-albăstrui (PB - purple-blue) şi magenta (RP - red-purple); fiecare dintre aceste culori se împarte în 10
trepte (de la 1 la 10) ce determină tranziţia dintre ele (de ex. pentru roşu avem 1R, 2.5R,... 10R).

Luminozitatea culorii este reprezentată prin numere de la 0 (negru) la 10 (alb) dispuse pe o scară
verticală, astfel: o la bază şi 10 la partea superioară. Între capetele scării se distribuie 9 tonuri de gri.
Saturaţia (puritatea culorii) este reprezentată prin scări de valori numerice de la 1 până la 26, sau chiar până
la 30 (în anumite situaţii foarte rare, neîntâlnite în practica curentă). Nivelurile cromatice variază în funcţie
de capacitatea nuanţei de a se satura la o anumită luminozitate (fig.4). Valoarea sistemului lui Munsell este
dată de faptul că este un sistem ordonat psihologic şi se pretează diferitelor atribuţii, precum comparaţiilor
de nuanţe în stomatologie.
[Type text]

Fig. 4 Sistemul lui Munsell

Abordarea lui Munsell oferă greutate egală tuturor segmentelor de nuanţă, indiferent de lungimea de
undă a acestora, chiar dacă violet are unde mai scurte decât altele, precum roşu.

Alte sisteme de culori

Sistemul Munsell este bun pentru stomatologie fiind un sistem ordonat psihologic. Totuşi, în
majoritatea cazurilor este folosit sistemul CIE L*A*B* (fig.5). În acesta, culorile sunt analizate comparativ
cu roşu/verde (opuse) sau galben/albastru. În 1976, CIE a recomandat sistemul CIE L*a*b, sau CIELAB.
Acesta este un sistem aproximativ uniform (într-un sistem uniform, diferenţa dintre 2 puncte din spaţiul
culorii corespunde cu diferenţa vizuală dintre cele 2 culori proiectate în spaţiul de culori).

Fig. 5 Reprezentare grafică a sistemului de culori CIE L*a*b

Dimensiunea verticală care face un unghi drept cu diagrama este valoarea, denumită şi luminozitate
(L din L*a*b*) şi are valoarea maximă 100 (alb) şi un minim 0 (reprezintă negru). a* şi b* sunt reprezentate
de valori +/- şi nu au limite precise, a* fiind roşu (daca are valoare pozitivă) sau verde (daca are valoare
negativă), b* galben(dacă are valoare pozitivă) sau albastru (daca are valoare negativă).5
[Type text]

Istoria interesantă a sistemului L*a*b (fig.6,7) este parte a istoriei culturale a Europei. De menţionat
refuzul lui Goethe cu privire la descoperirile fizice ale lui Newton. Faimosul poet a spus “Wer aber das
Licht will spalten/Den mußt du für einen Affen halten (Cei ce intenţionează să dividă lumina trebuie să fie
consideraţi proşti)". Timp de 200 de ani, nu a existat om de ştiinţă care să nu scrie măcar o teză sau să ţină
un discurs despre această ipoteza a lui Goethe, însă numai cercetările moderne au pus capăt controversei.

În primul deceniu al secolului 20 a existat o dorinţă intensă a oamenilor de ştiinţă de a găsi o metodă
obiectivă pentru determinarea culorii. A fost un adevărat concurs în descoperirea sistemului care, pe de o
parte să se bazeze pe capacitatea ochiului de a determina culorile asemănătoare, dar pe de altă parte să fie
reprezentat de o construcţie matematică care să permită poziţionarea culorii respective în relaţie cu fiecare
culoare primară.

Fig. 6 Istoric Sistem de culori CIE L*a*b (1931 – aranjamentul culorilor în forma de copită în jurul punctului alb, aşa numit
‚punct acromatic’; gradul de saturaţie scade spre exteriorul suprafeţei, iar cel al intensităţii creşte

CIE (Commission Internationale d’Eclairage) a fost autorizată să dezvolte un tabel definit de culori standard
care ar fi trebuit să îndeplinească atât cerinţele de precizie, cât şi de obiectivitate. Dezvoltarea unui astfel de
sistem s-a bazat pe triunghiul culorilor a lui James C. Maxwell. Valorile tradiţionale ale lui Maxwell, RGB,
au fost convertite în cele 3 noi valori x, y si z. Valoarea x reprezintă axa orizontală şi valoarea y cea
verticală. În tabelul cu axa z, graficul x-y este numai un plan în spaţiul culorii care reprezintă percepţia
luminii. Planurile situate pe axa z spre punctul 0 reprezintă culorile cu luminozitate scăzută.
[Type text]

Fig. 7 Istoric Sistem de culori CIE L*a*b (1931 – scăderea intensităţii culorii)

Din păcate, acest sistem nu permite decât să determinăm culoarea ca pe o simplă gradaţie pe un
grafic. În 1976, a apărut un nou sistem recomandat de CIE (Commission Internationale d’Eclairage), fiind
intitulat CIE L*a*b*.6

Transluciditatea

Cu ajutorul ceramicii se încearcă imitarea unui dinte natural luând în calcul mai multe dimensiuni ale
culorii. Pe lângă nuanţă, saturaţie şi luminozitate, un alt factor important îl reprezintă transluciditatea.
Aceasta poate fi definită ca având valori diferite între transparent şi opac. În general, dacă se creşte
transluciditatea unei restaurări protetice, se scade cantitatea de lumina care se întoarce la privitor, aceasta
fiind absorbită de materialul în care a pătruns. Atunci când lumina pătrunde în smalţ, este dispersată pe
întreaga suprafaţă, precum un cablu de fibră optică. Asemenător unui cablu de fibră optică, smalţul este un
material dens din punct de vedere optic, care este delimitat pe ambele părţi de aer sau dentină, amândouă cu
densitate optică scăzută.

În mod normal, dacă se creşte opacitatea sau reflectivitatea, se creşte luminozitatea. Crescând
densitatea optică a materialelor ceramice, proprietăţile de fibră optică ale smalţului natural pot fi replicate şi
lucrarea protetică total fizionomică poate să fie în acelaşi timp intensă, cât şi translucentă. Cu ajutorul
stratului de smalţ translucent o restaurare capătă aspectul de adâncime a culorii şi de dinte natural vital.

Transluciditatea smalţului depinde de lungimea de undă. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât creşte
şi transluciditatea.7

Fluorescenţa (fig.8)

Unele corpuri au capacitatea de a emite energie incidentă la lungimi de undă mai mari decât undele
incidente. Această proprietate se numeste ‚luminiscenţă’. Dacă lumina emisă continuă şi după ce stimulul a
fost îndepărtat, proprietatea se numeşte ‚fosforescenţă’. Sigur toată lumea a văzut sub diferite forme
fosforescenţa. Când emisia este întreruptă în acelaşi timp cu stimulul, proprietatea se numeşte fluorescenţă.
Dinţii au această proprietate la un stimul între 340-350 nm, acesta fiind segmentul ultraviolet al spectrului.
S-ar putea chiar să fie fluorescenţi în spectrul vizibil, dar nu a fost măsurat, se ştie doar că acest fenomen se
întamplă la expunerea la lumina albastră, când orice sursă cu lungimi de undă între 340-350 nm ii
stimulează. Aceste condiţii sunt usor de îndeplinit de lămpile fluorescente sau chiar de lumina solară.

Conform principiului culorilor aditive, în cazul fluorescenţei, lumina emisă este albastră şi culoarea
dinţilor este galbenă, rezultatul fiind dinţi mai albi (albastru + galben = alb în sistemul aditiv). Acelaşi
fenomen se găseşte şi în cazul detergenţilor de rufe care au „înălbitor optic”. Aceştia sunt de fapt agenţi
fluorescenţi care ajută hainele albe să nu mai aibă aspect galben. Este important pentru materialele de
restaurare să aibă aceeaşi cantitate şi calitate de fluorescenţă ca şi dinţii naturali. Această condiţie nu este tot
timpul îndeplinită şi unele materiale se bazează pe abilitatea medicului de a obţine acest efect.

Există multe condiţii de îndeplinit pentru ca un agent să fie fluorescent în cazul materialelor
restauratoare. Pentru materialele ceramice, trebuie să poată rezista temperaturilor de ardere. Alte
considerente sunt: să fie non toxice (a fost o problemă cu materialele pe bază de uraniu), curbele de emisie
să fie aceleaşi ca ale dinţilor naturali, să nu prezinte fosforescenţă, să aibă distribuţie omogenă, să nu
[Type text]

interacţioneze cu coloranţii oxizi metalici, să aibă aceeaşi luminozitate cu a dinţilor naturali, să reziste
ecranizării produse de coloranţii oxizi metalici. Această ultimă condiţie nu este îndeplinită de nuanţele
cromatice mai mari, pentru că sunt încărcate cu mai mulţi coloranţi şi ecranează o parte din fluorescenţă.

Lumina UV poate să aibă un efect dramatic asupra nivelului de vitalitate exprimat de restaurările
protetice. Cu ajutorul fluorescenţei, o restaurare poate să pară mai intensă, mai vie. Deci, chiar dacă
pacientul este la plajă sau într-un club, restaurarea va părea cât mai puţin falsă. Fluorescenţa unui dinte
natural are loc în dentina datorită conţinutului crescut de substanţe organice. 8 Lumina ambientală produsă de
lămpi UV este absorbită şi apoi emisă o lunimă fluorescentă. Cu cât fluorescenţa este mai crescută, cu atât
saturaţia mai scăzuta.9De obicei se adaugă pudre fluorescente lucrărilor pentru a creşte cantitatea de lumina
care se întoarce la privitor, pentru a elimina discoloraţiile şi pentru a scădea saturaţia. 10Acest beneficiu este
mai ales important când dorim să creştem nuanţa fără să afectam transluciditatea în straturile de dentină ale
restaurării protetice.

Fig. 8 Dinţi anteriori – opalescenţa şi fluorescenţa

Opalescenţa (fig.8)

Opalescenţa poate fi descrisă precum un fenomen în care un material pare să aibă o culoare atunci
când lumina se reflectă din el, altă culoare când lumina este transmisă prin el. Materialele opace actionează
precum prismele şi reflectă diferite lungimi de undă în diferite unghiuri. Cristalele de hidroxiapatita din
smalţ actionează de asemenea ca niste prisme. Efectele de opacitate ale smalţului intensifică culoarea
dintelui şi îi oferă proprietăţi optice de adâncime şi vitalitate.11

Contrast şi strălucire

Contrastul este cauzat de diferenţa între intensitatea culorii unui obiect şi fundalul din imediata
vecinătate. Formele obiectelor de mare contrast sunt mai usor de identificat decât a celor cu un contrast
scăzut. Un obiect de o culoare prea intensă pe un fundal închis sau de o culoare diferită în mod evident
produce disconfort şi poate să interfere cu percepţia privitorului. 12 Aceasta interferenţă se numeşte strălucire
(reduce abilitatea privitorului de a percepe informaţia vizuală).
[Type text]

Preston et al13 recomandă ca iluminarea dinţilor să nu fie foarte intensă fata de mediul înconjurător.
În fotografia dentară, dacă medicul foloseşte fundal negru se creşte impactul, dar va produce şi acest efect de
strălucire care interferă cu procesul de identificare a nuanţei şi saturaţiei, deci duce la o decizie greşită în
privinţa culorii viitoare restaurări protetice.

Culorile aditive

Până acum am învăţat dimensiunile culorii şi relaţiile dintre acestea. Ştim că nuanţa depinde de
lungimea de undă, iar acest concept are 2 proprietăţi, compoziţia luminii care cade pe corpul respectiv şi
lumina absorbită şi reflectată de acesta.

Fig. 9 Culori aditive – reprezentare grafică

În timpul zilei, soarele transmite „lumina albă”. Dacă razele solare nu sunt alterate de elementele din
atmosferă, atunci lumina va conţine lungimi de undă pe care omul le poate percepe. Lumina albă poate fi de
asemenea generată de 3 culori pure, denumite culori primare pentru că nu pot fi împărţite în alte
componente. Se numesc ‚aditive’ pentru că cele 3 culori de bază împreună produc albul, iar acestea sunt
roşu, verde şi albastru (fig.9). Culorile aditive se referă doar la lumină, nu la pigment. Trebuie să facem
deosebirea! Atunci cand lumina albastră este adăugată luminii verzi, se formează o culoare secundară
denumită cian. Din albastru şi roşu rezultă purpuriu iar din roşu şi verde, galben. Aşadar, aceste culori
secundare sistemului aditiv sunt cian, purpuriu şi galben. Dacă adăugăm o culoare primară unei culori
secundare (care trebuie să fie o combinaţie de 2 culori primare diferite de cea adăugată), atunci rezultă alb.
O culoare primară şi opusa sa secundară poartă denumirea de culori complementare.

Culorile substractive (fig.10)

Atunci când lumina cade pe un corp, acela are proprietatea de a absorbi anumite lungimi de undă şi
de a reflecta altele. Numai acele lungimi de undă care sunt reflectate sunt văzute de noi, determinând
culoarea pe care o atribuim obiectului. Celelalte lungimi de undă sunt substrase din lungimea incidentă şi nu
sunt vizibile. Aşadar, pigmenţii şi filtrele urmează principiul culorii substractive. Acest lucru explică de ce
simţim căldura atunci cand purtăm negru sub razele soarelui: acestea sunt absorbite, iar enegia se transformă
în căldură.
[Type text]

Fig. 10 Culori substractive – reprezentare grafică

Aşa cum cele 3 culori aditive împreuna formează alb, există 3 culori substractive primare care
formează negru. Ar trebui să existe o relaţie directă între culorile aditive şi cele substractive şi nu surprinde
pe nimeni că cele 3 culori secundare sistemului aditiv sunt culorile primare ale sistemului substractiv. Cele 3
culori primare ale sistemului substractiv sunt deci, cian, purpuriu şi galben. Atunci când două culori
substractive primare sunt combinate, reduc cantitatea de lumină reflectată, reducând şi luminozitatea culorii
secundare. Atunci când sunt combinate toate cele 3, toată culoarea dispare şi rămâne negru. Cele 3 culori
substractive secundare sunt roşu (galben şi purpuriu), verde (galben şi cian) şi albastru (cian şi purpuriu).

Culorile complementare (fig.11)

Culorile complementare sunt cele care, combinate în proporţiile adecvate produc nuanţe neutre (gri,
alb sau negru). Acestea se împart în culori primare şi secundare, fiind grupate în felul urmator: roşu şi cian,
verde şi magenta, albastru şi galben. Dacă cineva priveşte un obiect de o singură culoare (roşu de exemplu)
pentru o perioada destul de lungă de timp (între 30-60 secunde), iar apoi se uita la o suprafaţă albă, i se va
părea că vede o imagine de culoare complementară primului obiect (în acest caz cian). Aşezate una lângă
cealaltă, culorile complementare par mai intense, mai aprinse. În plus, în cazul în care tehnicianul doreşte
modificarea parametrilor culorii restaurării protetice în sensul scăderii saturaţiei şi a strălucirii, acesta aplică
pe restaurare culoarea complementară celei ce trebuie modificată.

Fig. 11 Culori complementare – reprezentare grafică

Culorile partitive
[Type text]

Din păcate, nu toate situaţiile urmăresc regulile sistemelor aditiv şi substractiv. Un al treilea sistem
este exemplificat de artişti folosind abordarea pointilistă. Van Gogh, Seurat şi alţi impresionişti au folosit de
multe ori puncte mici de culoare care aveau scopul de a fi amestecate de ochiul celui care se uita de la
distanţă. Acest fenomen este folosit şi atunci când particulele de oxizi metalici sunt folosite ca şi coloranţi în
ceramică. Aşadar, când vorbim despre folosirea coloranţilor pentru a modifica restaurările după regulile
culorilor substractive, vorbim de fapt despre sistemul partitiv. Atunci când coloranţii sunt împărţiţi în puncte
mici (particule fine) şi sunt văzuţi de la distanţă, rezultatul este unul partitiv. Acest fenomen se numeşte de
asemenea ‚amestec de culori integrate’ sau ‚fuziune spaţială’. Exemplele includ mozaicurile, ţesăturile,
tablourile pointiliste şi restaurările ceramice.

Această discuţie are la bază principiul: „cu lumina a venit culoarea”, acesta fiind un concept de bază,
culoarea reprezentând o funcţie a luminii. În mod tradiţional, există obişnuinţa de a privi obiectelele ca
având o culoare proprie. Acum trebuie să începem să ne obişnuim cu următorul concept: „Culoarea nu este o
proprietate a unui obiect, ci, mai degrabă, a luminii care se reflectă din el.” Sursa de lumină existentă în
mediul ambiant poate sau nu să aibă toate lungimile de undă spectrală. Majoritatea surselor artificiale nu le
au, iar dacă o sursă nu conţine toate segmentele spectrale, acea nuanţă care în mod normal ar fi reflectată de
un obiect nu mai este vizibilă.

Metamerismul

Metamerismul reprezintă caracteristica lucrării protetice de a avea o culoare în lumina de la cabinet

de exemplu, însă să prezinte alta în alte condiţii de iluminare. 14 Cu siguranţă ai plecat cu o ţinută de acasă şi
ai rămas surprins să observi că nu se potrivesc culorile sub o altă sursă de lumină. Culoarea pe care o vedem
depinde de natura sursei de iluminare. Culoarea unui obiect opac reprezintă suma lungimilor de undă care
sunt reflectate din el. Atunci când reconstruim un dinte cu ajutorul ceramicii, a mima straturile unui dinte cu
ajutorul materialelor cu aceleaşi proprietăţi optice (distribuţia energetică spectrală) va minimaliza efectul de
metamerism. Cu cât distribuţia energetică a celor 2 materiale este mai apropiată, cu atât succesul va fi mai
bun.15

Percepţia

Până acum am înţeles conceptul de bază al culorii, acum este momentul să „vedem” culoarea. Există
multe aspecte psihologice şi psihosociale care trebuie luate în calcul. A fost evidenţiat faptul că lumina
ajunge la nivelul retinei şi stimulează celulele receptoare de la acel nivel. Corneaa şi cristalinul îşi pierd din
claritate pe masură ce îmbătrânim, scăzând cantitatea de lumină transmisă şi uneori alterând-o chiar. Forma
cristalinului este controlată de muşchiul ciliar. Lentilele îşi pierd din elasticitate pe măsură ce înaintăm în
vârstă şi din proprietatea de a direcţiona lumina către pata galbenă (macula lutea).

Lumina trebuie să treacă atât prin umoarea apoasă, cât şi prin cea vitroasă până să ajungă la
receptori. Aceste umori pot să conţină detritusuri celulare, fiind considerate un alt factor de îmbătrânire.
Conurile sunt situate în fovea centralis (locul de pe retină care asigură cea mai bună definiţie a imaginii) şi
funcţionează doar ziua şi pentru vederea colorată. Bastonaşele sunt dispuse periferic de fovee şi depăşesc
conurile într-un raport de 20:1. Bastonaşele sunt pentru vederea nocturnă, funcţionând la un nivel scăzut de
lumină. Conurile urmează principiile culorilor aditive, receptând culorile roşu, verde şi albastru (lungimi de
undă). Toate senzaţiile de culoare sunt produse de stimuli relativi prezenţi în terminaţiile nervoase.
[Type text]

Bastonaşele sunt sensibile la cantitatea de lumină, deşi încă nu este înţeles mecanismul de funcţionare al
acestora.

Indiferent de culoare, nuanţa, luminozitatea şi saturaţia ajung la nivelul retinei, imaginea fiind
împărţită în componente de luminozitate si trimisă către creier, iar nuanţa şi saturaţia sunt transmise separat.
Imaginea este apoi reasamblată la nivelul creierului. Şi dacă până acum nu este destul de complex, creierul
în loc să developeze imaginea, procesează informaţia luând în considerare mesaje şi de la celelalte simţuri şi
comparând memoria experienţelor anterioare.

Vederea colorată poate să sufere aberaţii, acest fenomen fiind demonstraţie simplă arată că dacă o
persoană se uită mult timp la un obiect poate să distorsioneze balansul culorilor.denumit ‚vedere coloră
aberantă’. Există mai multe tipuri de astfel de aberaţii, monocromatismul afectând 0,003% din populaţie,
atât bărbaţii, cât şi femeile. Aceşti indivizi nu văd culoarea deloc. Un alt procent de 2-3% din bărbaţi sunt
dicromaţi – au numai 2 din cei 3 receptori ai culorii. Există mai multe tipuri de dicromatism. 5-8% din
bărbaţi sunt tricromaţi, văzând toate cele 3 culori primare, dar atipic.

Curba de emisie spectrală

O alta parte a ecuaţiei pentru stimulii culorii este reprezentată de ‚răspunsul spectral’ . Este esenţial
să se controleze senzaţia de văz, pentru că este foarte uşor de distorsionat. O demonstraţie simplă arată că
dacă o persoană se uită mult timp la un obiect poate să distorsioneze echilibrul culorilor. O expunere
continuă la un set de culori duce la adaptarea în privinţa nuanţei, făcând privitorul mai puţin sensibil la
anumite părţi ale spectrului vizual.

Lumina care stimulează receptorii de culoare duce la secreţia unor chimicale, dar o prea lungă
expunere inhibă această caracteristică a receptorilor de a secreta chimicalele, de aici şi adaptarea la anumite
nuanţe. Însă, dacă un individ se adaptează unei anumite parţi a spectrului, acesta devine sensibil segmentului
complementar. Învăţătura pentru o mai bună alegere a nuanţei este simplă: privitorul nu trebuie să se uite
prea mult la elementele analizate. Uită-te la dinte şi la ghidul de culori, dar nu mai mult de 5 secunde, apoi
uită-te la o suprafaţă albastră. Te vei adapta culorii galben, dar vei deveni sensibil pentru albastru. În felul
acesta, schimbi balansul, te adaptezi culorii albastru şi devii sensibil pentru galben, putând să te întorci la
alegerea culorii.

Ochiul şi mintea pot să joace trucuri, culorile pot să pară mai intense sau mai aprinse atunci când au
un mediu contrastant (acest termen se numeşte ‚ îmbunătăţirea mediului’). Din acest motiv, este indicat să
rogi pacientul să îndeparteze rujul atunci când iei culoarea. De asemenea, ţine minte că şi alte culori din jur
pot să reflecta lumina, precum babeţica pacientului, hainele asistentei etc., toate pot să modifice lumina
mediului pe care ai incercat să o obţii.

Psihologia culorilor are multe ramificări, iar noi suntem influenţaţi de culoare în feluri pe care nu le
inţelegem. Max Lüscher, psiholog elveţian, a scris mai multe cărţi despre psihologia culorii, recomandată
fiind "Lüscher Color Test"

Distribuţia energetică spectrală

Trebuie luate în calcul 2 aspecte, intensitatea şi puritatea. Durerile de cap şi senzaţia de oboseală pot
să fie rezultatul unei iluminări proaste a mediului. Există multe aspecte de luat în calcul, precum:
[Type text]

Nivelul vizual: Definirea nivelului de lumină necesar pentru a vedea

Diferenţe de luminozitate: După ce nivelul a fost stabilit, atunci trebuie determinat raportul dintre lumina
ambientală şi acel nivel de luminozitate necesar unei vederi eficiente. Dacă necesarul de luminozitate este
mare, dar lumina ambientală este scazută, pot apărea dureri de cap şi oboseală vizuală. Raportul nu trebuie
să fie mai mare de 10:1, dar nici mai mic de 3:1.
Umbrele: Există două tipuri de umbre produse de obiectele care pot exista într-un laborator sau cabinet.
Primele sunt cele produse de orice obiect pe mediul de lucru care scad nivelul luminii disponibile. Este o
situaţie mai ales valabilă pentru laboratoarele unde echipamentele pot să interfereze cu sursa de lumină. În
cavitatea orală este uşor să ne imaginăm diferite entităţi care blochează lumina, incluzând chiar mâinile
medicului sau dinţii adiacenţi. Un alt tip de umbre sunt cele care blochează nu prin împiedicarea transmiterii
luminii, ci prin reducerea cantităţii de lumină ce ajunge la obiect, şi fac detaliile de nedesluşit.
Strălucirea este lumina în exces. Aceasta face detaliile să pară de nedesluşit. Suprafeţele umede din
cavitatea bucală produc acest efect, precum şi hârtia lucioasă din birouri.
Aspectul placut: Lumina trebuie să fie adecvată, dar nu trebuie să fie dură.
Vârsta celui ce priveşte: Îmbătrânirea este un fenomen ce nu poate fi evitat, iar acest proces include şi
scăderea eficienţei ochiului. Corneea şi cristalinul devin mai opace şi pot schimba culoarea, umorile s-ar
putea să conţină detritusuri celulare şi rezultatul tuturor acestor aspecte se manifestă prin necesarul unei
cantităţi mai mari de lumină pentru a vedea la fel de bine.
Lumina şi căldura (tabel 2) Sursele de iluminat pe care le folosim nu sunt foarte eficiente. O sursă
incandescentă produce mai multă energie calorică decât energie luminoasă. O sursă de lumină fluorescentă,
mai ales varianta cu balast, este mai eficientă, dar tot produce o cantitate considerabilă de caldură. Cu cât
cantitatea de lumină este crescută (devine adecvată), cantitatea de căldură este de asemenea crescută, făcând
necesar integrarea unui sistem de răcire/încălzire. Atunci când cumperi un bec, scrie de obicei voltajul, de
exemplu 100 w. Totuşi, această cifră iţi spune ce cantitate de energie este consumată, nu ce cantitate este
emisă.
 Sursa Cantitatea de caldura emisă
Flacara produsă de lumânare  2,000 K

Bec 200 Watt  2,900 K

Lampa cu Quartz  3,400 K

Lampa cu lumină fluorescentă  4,000 K
albă
Cerul senin  5,500 K
Tabel. 2 Exemple de surse de lumină şi cantitatea de caldură emisă de acestea

Acest lucru înseamnă că un corp negru încălzit la 5500 K ar avea o culoare similară cu cea a unui cer
senin – o condiţie necesară pentru ca două culori să se potrivească. Aşadar, primul parametru ce trebuie
respectat de sursa de iluminare existentă în cabinet pentru alegerea culorii este să emită o cantitate de
căldură de aproximativ 5500 K.

Temperatura culorii descrie spectrul luminii care este radiată de un "corp negru" care are temperatura
suprafeţei respective. Un corp negru este un obiect care absoarbe toată lumina incidentă, fără să o reflecte
sau să o lase să treacă. O analogie a radiaţiei unui corp negru este încălzirea unei bucăţi de metal sau a unei
pietre: se spune că devin "roşu încins" când ajung la o anumită temperatură şi apoi "alb încins" pentru
[Type text]

temperaturi mai mari. În mod similar, corpurile negre de temperaturi diferite au temperaturi de culoare
diferite ale "luminii albe". În ciuda numelui, lumina care poate părea albă nu conţine neapărat o distribuţie
egală a culorilor din spectrul vizibil.

Se remarcă cum o temperatură de 5000 K produce lumină relativ neutra, în timp ce 3000 K şi 9000 K
produc lumină care tinde să aibă mai mult lungimi de undă portocalii sau albastre. Culorile devin mai reci
odată cu creşterea temperaturii culorii. Această regulă pare să încalce natura firească a lucrurilor, dar este
rezultatul faptului că lungimile de undă mai scurte conţin lumină cu o energie mai puternică.

Efectele biologice: Există un numar mare de cărţi care arată că spectrul luminos întreg este benefic atât
sănătăţii fizice, cât şi psihice. O sursă de lumina ce cuprinde tot spectrul face culorile mai vibrante şi creează
un mediu înconjurător plăcut.

Un alt element de care trebuie să ţinem cont atunci când alegem sursa de lumina este reprezentat de
puritatea luminii. Vorbim de lumina din timpul zilei, o lumină produsă de soare când cerul este fără nori, în
jurul orelor 12.00-13.00. Aceste condiţii sunt greu de îndeplinit, aşadar, singura metodă de a standardiza
puritatea luminii în cabinetul stomatologic este de a folosi lumina artificială. Lumina naturală este variabilă,
diferă dimineaţa de seara, de la un anotimp la altul, sau în funcţie de impurităţile din aer (ceaţă).

Există 3 caracteristici definitorii ale unei surse adecvate de lumină: temperatura culorii, CRI-ul
(Color rendering index) si curba emisiei spectrale. Al doilea parametru este mai obscur si mai important:
indexul CRI (Color rendering index). O definiţie simplă a indexului CRI ar fi că măsoară abilitatea unei
surse de lumină de a reda cu acurateţe toate frecvenţele spectrului atunci când este comparată cu o lumină de
referinţă asemanatoare (din punct de vedere al cantităţii de căldură emisă). 16 Are valori între 1 – 100. Cu cât
are o valoare mai scăzută, cu atât vor fi reproduse culori de acurateţe scăzută.

Sursele de lumină care sunt incandescente au valoarea CRI de 100, din moment ce toate culorile din
spectrul lor sunt redate la fel. Sursele de lumină care nu sunt incandescente au o temperatură emisă asociată.
Astfel, de exemple, sursele cu un index CRI mai mic de 100 sunt: HMI, lămpi fluorescente, LED-urile. Cu
valori mai scăzute ale indexului CRI sunt sursele de lumină ce conţin prea mult verde sau magenta în
spectru.17Un index CRI acceptabil pentru imagini profesionale este considerat cel cu o valoare de 93 sau mai
mare.

Majoritatea tuburilor fluorescente comune (lumina rece albă fulorescentă) au valoarea indexului CRI
de 68 – inadecvată pentru alegerea culorii. Acest index este probabil cel mai important criteriu pentru
procesul de alegere a sursei de lumină. Un al treilea parametru pentru alegerea lampii este cunoscut sub
numele de curba emisiei spectrale. Cu cât sursa de lumină este mai apropiată de lumina zilei, cu atât mai
bună va fi potrivirea de culori. Lumina zilei conţine şi ultrvaiolete (a se ţine cont de funcţia luminii
fluorescente în albirea dinţilor).

Atunci când iţi alegi iluminarea pentru procesul de determinare a culorii viitoarei restaurări protetice,
cere specificaţiile lămpii pentru o alegere potrivită. De obicei cele 3 criterii discutate trebuie să fie descrise.
O sursă de lumină corectă cu siguranţă va avea un preţ mai ridicat decât celelalte. Dacă ai de ales dintre mai
mulţi distribuitori, întreabă de raţia watt pentru a alege cel mai eficient tub şi întreabă care este longevitatea
tubului, pentru că există diferenţe majore între diferite tuburi fluorescente.

Nu uita să păstrezi lămpile curate, pentru ca lumina emanată să fie clară, ţinând cont de faptul că
praful şi poluanţii pot să emane o cantitate crescută de lumină. Dacă este posibil, foloseşte filtre de
polarizare pentru a transmite lumina vertical în cameră, îndepărtând astfel majoritatea umbrelor.
[Type text]

Atunci când lumina naturală nu este disponibilă într-un cabinet stomatologic, poate fi folosită lumina
florescentă, provenită de la bec (emană o caldura de 5000-5500 K şi un are CRI mai mare de 90).18

Cheile de culori

Potrivirea culorii între dinţii naturali şi un material de restaurare estetic este de obicei făcută cu
ajutorul unui ghid de culori. Deşi acestea sunt folosite pentru a identifica şi comunica culoarea, au limitări.19

În 1908, Black a publicat o lucrare monumentală pentru stomatologie. Aceasta a fost prima referinţă
din literatura de specialitate privind importanţa valorii procesului de determinare a nuanţei. Acesta a spus că
cel mai bun rezultat estetic a fost obţinut după determinarea nuanţei şi a luminozităţii (aceasta din urmă fiind
considerată a avea o importanţă mai mare decât culoarea în sine). În acea perioada existau deja diferite chei
de culori, care însă determinau cele 3 caracteristici ale culorii în acelaşi timp (nuanţa, luminozitatea şi
saturaţia).20

Abia în 1930, după ce Clark a publicat o serie de cercetări cu privire la ştiinţa culorii, au apărut
cheile de culori care se folosesc şi în ziua de astăzi. În acestea, el spunea că strălucirea este cel mai
important atribut al culorii (referindu-se de fapt la luminozitate). 21Clark a introdus importanţa luminozităţii
în propria cheie de culori care se numea 'Tooth Color Indicator" care cuprindea 60 de mostre şi numai o
nuanţă (galben), dar oferea 342 de culori cervicale şi 342 incizale. Deşi era o cheie bună, conţinea prea
multe variante şi era greu de folosit de către medici.22 De fapt, nu a fost niciodată comercializată.

O altă cheie mai simplificată este Vita Lumina Vacuum Shade Guide (1960), aceasta fiind foarte
apreciată de către specialişti(fig.12). Vita a schimbat numele în Vitapan Classical Shade Guide în februarie
1998. Aceasta includea 16 variante cu variabilitate a nuanţei şi a saturaţiei, dar nici o metodă de a evalua cea
mai importantă caracteristică: luminozitatea. O altă problemă a acestei chei de culori este reprezentată de
faptul că mostrele nu erau împărţite simetric în spaţiul tridimensional al culorii.23

Fig. 12 Cheie de culori Vita Classic

Localizarea corectă a dintelui în spaţiul culorii este esenţială pentru a evita problemele ce ţin de
determinarea culorii acestuia. Cu acest scop, mostre din cheia de culori sunt comparate cu dinţii de referinţă
în gura pacientului. În acest proces, culoarea dintelui de referinţă este definită cu un cod oferit de cheia de
culori. Dilema acestei metode ţine de faptul că există un număr mare de nuanţe dintre care poţi alege, astfel
încât ochiul uman oboseşte repede şi nu poate să mai ofere un răspuns obiectiv. Dacă însă numărul de
nuanţe disponibil este mic, factori aleatori influenţează nuanţa aleasă, din moment ce există atât de puţine
[Type text]

variante. În plus, aproape toate cheile de culori conţin culori cu distribuţie aleatorie în spaţiul culorii, ceea ce
duce la o concentrare inutilă şi la distanţe foarte mari între culori. Multe chei de culori oferă chiar nuanţe
care sunt în afara spaţiului culorii dinţilor, făcând procesul de alegere al culorii dificil în mod inutil.

Fig. 13 Cheia de culori Vita 3D-Master

Astfel de probleme au fost minimalizate de producătorii sistemului VITA 3D-MASTER (fig.13).

Cheia de culori conţine mostre echidistant distribuite în spaţiul de culori în concordanţă cu principiile
ştiinţifice, care adaugă precizie alegerii culorii dacă este folosită cum trebuie. Cunoştinţe despre sistemul
L*a*b*, respectiv L*c*h sunt utile în acest context. Sistemul 3D-MASTER include 5 grupuri de
luminozităţi cu distanţe egale (∆L=4) în spectrul coloristic al dinţilor. Aceleaşi mostre ale unui grup au
valoare egala a luminozităţii (L), dar diferă saturaţia şi nuanta. Acest aranjament spaţial oferă baza
procedurii determinării culorii dinţillor.24

Cum măsurăm culoarea?

Un adjuvant al cheilor de culori tradiţionale îl reprezintă instrumentele de măsurat electronice, mai

ales atunci când medicul trebuie să restaureze o edentaţie nu prea întinsă (atunci când mai sunt dinţi
restanţi). Aceste instrumente pot oferi de asemenea informaţie importantă cu privire la luminozitatea culorii
sau proporţiile acesteia, care se modifică în diferite zone ale dinţilor.25

Aceste sisteme pot fi împartite în două categorii mari: calorimetre şi spectrofotometre.

În ziua de astăzi, cele mai folosite instrumente pentru a măsura culorile sunt spectrofotometrele. Tehnologia
spectrală măsoară lumina reflectată sau transmisă pe mai multe puncte din spectrul vizual, rezultatul fiind o
curbă care este unică pentru fiecare culoare, fiind o metodă excelentă pentru a identifica, specifica şi potrivi
culorile.

O a treia metodă de a detecta culoarea este cu ajutorul software-ului unei camere digitale care face
poze şi le transmite unui computer unde culoarea este analizată si apoi sunt oferite rezultatele de care avem
nevoie. Un exemplu de astfel de software este reprezentat de ClearMatch (Smart Technology, Hood River,
OR)

Calorimetrul
[Type text]

Calorimetrul este un dispozitiv cu 3 stimuli care foloseşte filtre pentru roşu, verde şi albastru si
stimulează răspunsul ochiului uman la lumină şi culoare. În anumite aplicaţii de control ale calităţii, aceste
dispozitive reprezintă cea mai ieftină soluţie. Ele nu pot compensa însă metamerismul. Deoarece folosesc un
singur tip de lumina (precum becul incandescent sau xenonul) şi pentru că nu înregistrează reflexia
spectrofotometrică, nu pot reda curba culorii. Spectrofotometrele pot sa compenseze acest lucru, fiind mai
potrivite unei alegeri adecvate şi repetitive ale măsurătorii unei culori.26

De asemenea, există o multitudine de dezavantaje în a folosi un calorimetru pentru măsurătorile din

domeniul stomatologic – a culorii dinţilor naturali. Aceste instrumente au fost create pentru a măsura
suprafeţe plate şi astfel sunt susceptibile erorilor cu privire la efectul de margine. 27 Acest efect apare atunci
când lumina, văzută normal cu ochiul liber, este risipită în momentul transmisiei printr-un material
translucent, precum dinţii, sau materialele de restaurare, dar şi elementele unei chei de culori şi nu este
măsurată din cauza configurării sursei de iluminare, a senzorului şi a deschiderii. 28 Aceste probleme încă
persistă, atât în măsurarea dinţilor naturali, cât şi în a fabricării cheilor de culori.29

Spectrofotometre

Există 2 clase de spectrofotometre: cu o sursă de lumină şi cu două surse de lumină.

Spectrofotometrul cu o sursă de lumină a fost primul inventat, toată lumina trecând prin mostră. În acest caz,
pentru a măsura intensitatea luminii incidente, obiectul trebuie îndepărtat pentru ca lumina să poată trece.
Acest tip de spectrofotometru este mai ieftin pentru că are mai puţine părţi componente şi sistemul este mai
puţin complicat.

Spectrofotometrul cu două surse de lumină are scopul de a elimina timpul de măsurare a mostrei.
Avantajul acestui tip de instrument este că măsurarea mostrei şi a obiectului de referinţă se face in acelaşi
timp. Un dezavantaj este reprezentat de costul crescut, precum şi de sensibilitatea scăzută.

Spectrofotometrul cu sursă de lumină divizată este similar celui cu două surse de lumină, însă
foloseşte un splitter pentru a trimite lumina prin mostră şi obiectul ce trebuie măsurat, simultan, către 2
detectoare identice, dar separate. Deci, măsurătorile se pot face simultan. Avantajele acestuia sunt
stabilitatea mare, deşi nu la fel de mare precum a celui cu două surse de lumină.

Spectrofotometrul Easyshade

Spectrofotometrul Easyshade (Vita Zahnfabrik) (fig.14) este un dispozitiv intraoral care oferă
valorile L*a*b* într-un mod specific. Acest dispozitiv de determinat culoarea conţine o unitate de bază, o
piesă de mână şi un ansamblu de cablu fibro-optic. Există 3 programe de măsurare: pentru dinţi, mostre de
nuanţe şi restaurări. Culoarea oferită este cea mai apropiată din cheile Classical şi 3-D Master Vita. Un dinte
poate fi analizat ca un întreg, sau în treimea gingivală, cea medie şi cea incizală. De asemenea, sunt
disponibile şi date în sistemul L*a*b* (luminozitate, saturaţie şi nuanţă).
[Type text]

Fig. 14 Spectrofotometrul Eastshade

Măsurarea unei restaurări produce un răspuns de genul: Good, Fair sau Adjust (Bun, Potrivit, Ajustează),
împreuna cu diferenţa de culoare ∆E între nuanţa aleasă şi restaurare.30

Alegerea nuanţei şi potrivirea culorii

La prima vedere, alegerea culorii şi potrivirea acesteia par sinonime. Totuşi, sunt mulţi paşi de urmat
dacă vrei să încerci să înlocuieşti dentiţia umană cu un substituient artificial, procesul fiind mult mai
complicat. În momentul în care trebuie să alegi culoarea, medicul trebuie să ia în calcul toate caracteristicile
dinţilor care trebuiesc înlocuiţi. Mărirea ajută pentru a studia mai de aproape culoarea. După ce ai făcut acest
lucru, acum trebuie să transmiţi informaţia în laborator, unde cu ajutorul materialelor trebuie să se facă noua
restaurare protetica. Aşadar, alegerea culorii este un proces în care se identifică caracteristicile pe care dorim
să le aibă restaurarea protetică, iar potrivirea culorii este modificarea acesteia astfel încat să atingă cerinţele
existente.

Există mulţi paşi pentru a pregăti mediul şi procedura de alegere a culorii. În general, ecuţia este
următoarea:

Distribuţia energetică spectrală

Reflexia spectrală = Stimulii pentru culoare

Răspunsul spectral

Această ecuaţie indică faptul că există mai mulţi paşi care trebuiesc controlaţi pentru a asigura că
rezultatul este cel dorit, conform cerinţelor. Distribuţia energetică spectrală se referă la sursa luminii,
reflexia spectrală la lumina reflectată de celelalte obiecte din cameră înainte să ajungă la dintele ce este
analizat. Acesta este un concept important.
[Type text]

Să luăm în calcul lumina solară care pătrunde pe fereastră. Dacă aceasta ar ajunge direct în cameră
(considerand că nu a fost alterată de fereastră), efectul spectral ar fi maxim. Totuşi, dacă lumina este
reflectată de un perete înainte de a pătrunde pe fereastră, nu mai este considerată ‚lumină solară’, ci lumină
solară care a fost alterată de nuanţa suprafeţei care a reflectat-o. Acest concept este aplicabil şi în procesul
stomatologic. Nu trebuie luată în calcul doar intensitatea luminii din cameră, dar şi suprafeţele care o vor
reflecta. Într-un final, mecanismul psihologic de a vedea trebuie controlat, pentru că poate să fie subiectul
unor aberaţii sau distorsiuni.

Mediul ambiant

Intensitatea condiţiilor de iluminare ale mediului înconjurator este foarte importantă. Dacă cantitatea
de lumină este prea mică, detaliile fine sunt pierdute şi ochiul întâmpină dificultăţi în percepţia nuanţei. De
obicei, lumina care provine din tavan nu este destul de intensă pentru a acoperi întreg câmpul vizual. Dinţii
au variaţii subtile de culoare, de aceea este necesară o iluminare bună. Uniturile dentare nu sunt indicate
pentru a fi folosite în procesul de determinare a culorii viitoarei lucrări protetice pentru că au o intensitate
prea mare şi se produce efectul de strălucire care va obosi ochiul medicului. De asemenea, se contraindică
determinarea culorii imediat după ce s-a folosit lampa de la unitul dentar.

Momentul zilei cel mai indicat pentru a determina culoarea este reprezentat de orele 12.00-13.00,
atunci când lumina naturală este produsă de soare, dacă cerul este fără nori. Fiind însă condiţii greu de
îndeplinit, este indicată folosirea unei surse de lumină artificială care să imite acele condiţii ideale. Sursa de
iluminare trebuie să respecte câteva caracteristici, precum o cantitate de căldură emisă de aproximativ 5000 -
5500 K, un CRI cu o valoare mai mare de 93, cât mai aproape de 100. Un al treilea parametru de care
trebuie să se ţină cont este curba emisiei spectrale, recomandată fiind lumina fluorescentă (are o curba de
emisie spectrală cât mai apropiată cu a luminii naturale) care respectă însă şi indicii enumeraţi mai sus.31

După ce cantitatea şi calitatea luminii au fost stabilite, acum trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra a
ceea ce se întamplă cu lumina după ce a ajuns în camera în care luăm culoarea. Trebuie evitate culorile cu
saturaţie crescută care, prin substracţia întregului spectru de lumina, vor distorsiona lumina pătrunsă în
cameră. În primul rand, tavanul trebuie să fie alb. Tavanul este un reflectorizant care transmite lumina
înapoi în zona de lucru şi este indicat ca acest lucru să se facă într-un mod cât mai eficient. Se doreşte o
valoare Munsell de peste 9, dar chiar şi la acea intensitate, peste 20% din lumină a fost deja absorbită.

Pentru zone verticale înalte, este nevoie de o valoare Munsell de peste 8, pentru pereţi mai joşi şi
dulapuri, o intensitate de 7 este adecvată, pe când la nivelul podelei valoarea poate să scadă până la 6. Pentru
orice suprafaţă reflectorizantă majoră, o saturaţie nu mai mare de 4 este esenţială. Acest lucru nu înseamnă
că un cabinet trebuie să fie plictisitor şi lispit de viaţă. Picturi, obiecte de artă, etc, acestea pot adăuga interes
camerei fără să distorsioneze mediul în vederea alegerii culorii. Pereţi mai puţini înalţi şi zone mai puţin
reflectorizante pot să aibă o saturaţie de 6 sau mai mică, pe când podelele au o saturaţie de 2.

Cum alegem culoarea – generalităţi

Determinarea culorii în stomatologie poate fi împărţită în 2 categorii: vizuală şi instrumentală.

Metoda vizuală de determinare a culorii se face prin compararea dinţilor pacientului cu mostrele cheilor de
culori oferite de diferiţi producători.32 Totuşi, această metodă nu este cea mai indicată şi acest lucru
[Type text]

reprezintă o problemă reală în stomatologie. Din momentul introducerii în acest domeniu,

spectrofotometrele şi calorimetrele au fost folosite doar în cercetări, nu şi în practica clinică.

Metoda de determinare vizuală a culorii este subiectivă, depinzând de psihologia celui ce o

analizează şi răspunsurile psihologice produse de stimulul de energie radiantă. 33 Diferenţele pot să fie
rezultatul mai multor factori, precum: oboseala, vârsta, emoţiile, condiţiile de iluminare, expunerile
anterioare ale ochilor, poziţia şi tipul de iluminare, precum şi metamerismul.34

Dinţii se deshidratează în timpul pregătirilor, cât timp gura este deschisă şi aerul comprimat este
folosit pentru a îndepărta detritusurile alimentare. Drept rezultat, luminozitatea culorii creşte şi saturaţia
scade.35De aceea, culoarea trebuie aleasă la începutul procedurii, atunci când dinţii sunt hidrataţi natual. Este
o idee bună chiar să se repete acest pas la diferite programări (diagnostic, profilactic).

O mărire de cel puţin x 3,5 - 4,5 (a dintelui în cauză) este esenţială pentru medic, astfel acesta
putându-se concentra pe o anumită zonă a dintelui atunci când foloseşte cheia de culori roşie (o cheie de
culori folosită cel mai des, produsă de Vita care conţine culori ale dentinei; mai există o cheie de culori
albastră care delimitează culori pentru partea cervicală, medie şi incizală a dinţilor). Este important ca
medicul să aleaga culoarea dinamic. Pacientul trebuie poziţionat sub diferite surse de iluminare (naturală,
incadescentă, fluorescentă sau halogenă) pentru că spectrul de reflexie în diverse circumstanţe diferă dacă
este vorba de ceramică sau dinte natural. 36 Medicul trebuie să îşi odihnească ochii la fiecare 10 secunde,
privind un fundal albastru sau gri.37

În timpul procedurii de alegere a nuanţei trebuie să i se explice pacientului de ce se face acel lucru şi
să fie educat în privinţa metamerismului şi a problemelor ce pot apărea în cursul tratamentului. Şirul
metameric este complex pentru că:

- cheia de culori nu corespunde proprietăţilor dinţilor naturali, având o curbă spectrala diferită,
este confecţionată din materiale diferite şi de cele mai multe ori are o textură a suprafeţei
diferită;
- cheile de culori nu se potrivesc între ele; au fost găsite diferenţe vizibile între diferite chei de
culori care sunt produse de aceeaşi companie, pentru acelaşi material; acesta este motivul
pentru care este o idee bună ca medicul să îi trimită tehnicianului mostra de culoare din cheia
cu care a ales nuanţa la pacientul respectiv;
- cheia de culori nu se potriveşte cu materialul de restaurare; cheile de culori pentru ceramică
sunt din porţelan de sticlă, nu feldspatic, precum cele folosite pentru restaurările metal-
ceramice; cheile de culori pentru răşini sunt de asemenea diferite faţă de restul materialelor;
- diferenţele care apar de la o serie de producţie la alta a aceluiaşi producător pot să producă
probleme technicianului; acesta este motivul pentru care tehnicianul trebuie să trimita o cheie
de culoare medicului pentru fiecare cutie nouă de ceramică folosită pentru a se asigura că evită
această problemă; mulţi producători de ceramică se bazează pe observaţiile vizuale mai mult
decât pe spectrofotometru pentru a evalua diferite serii de producţie;
- este foarte important ca medicul să realizeze că alegerea nuanţei potrivite şi a saturaţiei sunt
cam pe poziţiile a 6-a şi a 7-a ca importanţă atunci când realizează o lucrare protetică; o
persoana trebuie să fie aproape de cineva pentru a detecta uşoare diferenţe de nuanţă, însă
discrepanţele de formă, luminozitate, textura suprafeţei, luciu şi opacitate pot fi văzute de la
distanţe mari; daca nu respectă aceste caracteristici ale dentiţiei naturale, restaurarea finală va
părea mai proeminentă.38
[Type text]

Observatorul vede un obiect atunci când lumina se reflectă din el. Suprafeţele care sunt
perpendiculare persoanei care priveşte trimit aproape întreagă lumina acestuia. Suprafaţa dinteului însă nu
va trimite o cantitate semnificativă de lumină ochilor observatorului dacă nu sunt perpendiculare acestuia.
De aceea, medicul poate să manipuleze percepţia lungimii şi a lăţimii prin crearea unor suprafeţe plate sau
concave. Medicul poate să facă un dinte să pară a avea o dimensiune mezio-distală sau cervico-incizală mai
mică scăzând lăţimea sau lungimea suprafeţei vestibulare care reflectă direct lumina.39

Un alt exemplu îl reprezintă un incisiv inferior care este lingualizat. Nereflectând lumina direct
înapoi către privitor, poate să pară mai închis la culoare. Zâmbetul poate fi însă uniformizat fără realinierea
dinţilor, ci prin simpla creştere a intensităţii incisivului.

În cabinet trebuie să existe un mediu coloristic neutru. Atunci când privim un roşu aprins, conurile se
vor satura şi vor obosi repede, dând impresia că imaginile pe care le privim ulterior conţin mai mult
albastru-verde. Culoarea pereţilor în cabinet şi în laborator poate să altereze percepţia. Într-o cameră albastră
o persoană poate să vadă mai mult portocaliu decât are corpul pe care îl priveşte (culoarea complementară
albastrului fiind portocaliu). Un fundal ideal este unul gri neutru. 40Griul nu are culoare complementară,
aşadar este odihnitor pentru conuri. Acest lucru este foarte important pentru dinţii adulţi care au o suprafaţă
lucioasă care reflectă nuanţa oricarei culori plasate în vecinătate.41

Din cauza variabilităţii luminii zilei, ar trebui să fie trase jaluzelele cabinetului şi folosită o sursă de
iluminare de intensitate proprie. Medicul trebuie să acopere hainele pacientului cu o babetă gri şi acesta să
îşi îndepărteze sau acopere rujul.42Cel mai important factor în acest proces de determinare a culorii pentru
viitoarea lucrare protetică îl reprezintă iluminarea. Indiferent de tehnica folosită, fără o sursă de lumină care
se apropie de 5500K şi un CRI de 100, atât în cabinet cât şi în laboratorul tehnicianului, o reuşită nu este
posibilă.

Alegerea culorii trebuie făcută înainte de a porni lumina de la unitul dentar. Aceasta este prea
puternică şi poate să producă oboseală oculară din cauza fenomenului de strălucire. Bastonaşele din ochi
sunt sensibile la luminozitate şi la nuanţele de gri. Conurile devin active doar la un nivel ridicat de
luminozitate. Atunci când conurile funcţionează, nuanţa şi saturaţia pot produce distorsiuni ale intensităţii.
Un nivel scăzut de lumină este cel mai indicat pentru evaluarea intensităţii. 43Dacă lumina este prea puernică,
reflexia puternică produsă de suprafaţa vestibulară a dinţilor va da valori incorecte ale intensităţii.44

Un alt motiv pentru a face acest proces înainte de tratament este deshidratarea. Luminozitatea creşte,
iar saturaţia şi translucenţa scad atunci când dinţii sunt uscaţi după tratament. Acesta este motivul pentru
care restaurările sunt în general mai albe. Acest lucru se întâmplă şi în cazul compozitului. În cazul în care
compozitul ales este mai deschis decât dinţii, atunci medicul are siguranţa că o să fie şi mai deschis după ce
dinţii se rehidratează. Când există dubii în privinţa culorii, medicul este indicat să aleagă nuanţa mai
închisă.45

În cazul în care medicului i-au obosit ochii, primele impresii sunt cele mai bune. Nu este indicat să se
uite mai mult de 5 secunde la dinţi, pentru a preveni acomodarea. 46Medicul trebuie să se uite la dinţi atât cu
buzele pacientului relaxate, dar şi deschise (lumina indirectă şi lumina directă). Acest lucru îl ajută să
determine cât din luminozitate provine din dentină. Luminozitatea uneori este obţinută scăzând saturaţia.
Dacă valoarea obţinută diferă mult, atunci nu este cea corectă, eroarea fiind cauzată de reflectivitatea mare a
suprafeţei. Pentru a creşte luminozitatea se poate aplica ceramică fluorescentă în straturile de dentină. Miller
a sugerat să se folosească 2 chei de culori Vita. Prima să aibă tab-urile aranjate în ordinea intensităţii, iar a
doua în funcţie de nuanţă, cu nuanţele A şi B la capete opuse, C şi D în mijloc.47C şi D au valori între A şi B
pe linia curcubeului (saturaţia şi luminozitatea sunt manipulate pentru a părea diferit).48
[Type text]

Atunci când se alege clasa de nuanţă, este indicat să se folosească tab-urile A4 şi B4, care vor facilita
acest proces eliminând folosirea nuanţelor cel mai des întâlnite. Saturaţia este foarte mică pentru nuanţele
A1 şi B1, făcând dificilă determinarea clasei de nuanţă. Este indicată compararea celei mai înalte saturaţii
din fiecare clasă de nuanţă cu cuspizii maxilari. Atunci când se alege nuanţa, este indicat ca medicul să se
uite la treimea medie a dinţilor. Diferenţele dintre cheile de culori şi culoarea dinţilor naturali cresc pe
măsură ce ne apropiem de rădăcină. Comparaţi cu o cheie de culori Vita, dinţii naturali au o culoare mai
roşie şi o translucenţă scăzută la nivel cervical. 49 Dacă există dubii în a alege clasa de nuanţă, se va alege A-
ul. Majoritatea dinţilor naturali sunt mai roşii decât clasa de nuanţă B. 50Aproximativ 80% din dinţii naturali
aparţin clasei A.51

Atunci când se determină translucenţa proximală, pacientul este rugat să întoarcă capul din dreapta
spre stânga, permiţând medicului o mai bună analiză. Un fundal negru va permite observarea albastrului
opalescenţei prin translucenţa smalţului. A nu se folosi însă acelaşi fundal negru şi pentru evaluarea nuanţei
şi a saturaţiei. Dacă dinţii au proeminenţe anatomice pe suprafaţă, acestea trebuie replicate pentru că
determină cantitatea şi direcţia luminii reflectate de aceştia din unghiul respectiv. Modelele preliminare ajută
duplicarea acestor contururi. Deşi strălucirea şi textura pot fi determinate mai bine cu ajutorul fotografiei,
este indicat ca acestea să fie descrise tehnicianului, adăugând şi percepţia pacientului.

Majoritatea oamenilor au un ochi dominant care va percepe preferenţial nuanţa (stângul sau dreptul).
Este indicat să se ţină cheia de culori şi pe o parte şi pe cealaltă a dintelui, în timp ce medicul se uită din
diferite unghiuri.52În plus, dificultăţi pot să apară şi dacă dintele diferă mult din punct de vedere al mărimii
faţă de cheia de culori. Suprafaţa mai mare poate să pară mai aprinsă, mai vie decât cea mică.53

Caracteristicile culorii dintilor

La dinţii proaspăt erupţi, straturile superficiale de dentină sunt mai opace, părând ca un strat alb.
Straturile mai profunde sunt mai puţin opace însă. Din cauza opacităţii crescute, smalţul dinţilor proaspăt
erupţi este foarte reflectorizant. Saturaţia acestora (care în general este dată de dentină) va fi scăzută din
cauza efectului de mască produs de smalţ.54 Pe măsură ce stratul de smalţ se subţiază, dentina pare mai
evidentă. Grosimea stratului de smalţ este mai crescută la nivel incizal şi mai scazută la nivel cervical.55

Smalţul tânăr este mai permeabil, dinţii proaspăt erupţi deshidratându-se mai repede, însă cei adulţi
nu sunt atât de permeabili. Cu timpul, numai smalţul din straturile profunde rămâne, adică cel translucent.56

Prismele de smalţ şi substanţele care le inconjoară sunt poziţionate perpendicular pe stratul de

dentină. Această structură permite luminii să pătrundă şi reflectă astfel şi stratul de dentină subiacent.
Uneori, privitorul poate să observe zone pigmentate dacă se uită dintr-un anume unghi, însă dacă îl schimbă
nu le mai remarcă. Translucenţa smalţului variază în funcţie de unghiul de incidenţă, de lungimea de undă şi
de gradul de deshidratare.57

Grosimea stratului de dentină, mărimea camerei pulpare şi vitalitatea ţesutului pulpar în diferite stagii
de dezvoltare ale dintelui influenţează de asemenea culoarea. Adolescenţii au de obicei camera pulpară mai
mare, de aceea culoarea dinteului este mai roşiatică. După depunerea dentinei secundare, camera pulpara
scade în volum şi dinţii îşi pierd din aspectul roşiatic pe măsură ce trece timpul.58

Dentina îmbătrânită este mai închisă la culoare (saturaţia este crescută, luminozitatea scăzută) şi are
nuanţe de verde şi albastru. Dentina tânără este mai roşu-galben. 59 Există o relaţie de proporţionalitate
directă între vârsta şi saturaţia culorii rădăcinilor.60
[Type text]

Deşi dentina suferă o transformare a culorii de la roşu-galben spre galben, culoarea dintelui adult este
însă mai roşiatică decât a celui tânăr deoarece smalţul care acoperă dentina roşiatică este mai puţin intens
din cauza uzurii.61

Luminozitatea este determinată de calitatea stratului de smalţ în privinţa reflectivităţii sau a

opacităţii. Dacă straturile superficiale de smalţ au suferit uzură, translucenţa creşte şi dentina devine mai
vizibilă, saturaţia acesteia începând să influenţeze luminozitatea mai mult. Pentru a creşte luminozitatea unei
restaurări care are nevoie totuşi de o transluciditate mare, trebuie să se facă acest lucru în stratul de dentină,
nu în cel de smalţ. Luminozitatea este în mod normal cea mai scăzută la nivel cervical, apoi incizal şi cea
mai crescută în treimea medie a dintelui.62

Nuanţa la nivel cervical este tot timpul mai roşiatica decât în treimea medie sau incizală.
Translucenţa este mai crescută la nivelul lateralilor. Cuspizii prezintă foarte puţin translucenţă. Cuspizii
superiori sunt de obicei cu 2 nuanţe mai închişi decât incizivii maxilari şi de obicei oferă cel mai bun
indiciu în alegerea nuanţei. Nuanţa şi saturaţia dinţilor naturali nu sunt constante. Dacă se foloseşte acelaşi
tip de ceramică pentru a face toţi dinţii, efectul nu va fi unul foarte estetic, ci unul plat. 63Un efect
tridimensional poate fi obţinut cu gradienţi de saturaţie, închizând culoarea de la nivelul centralilor spre
distal.64

Iată tehnica de înregistrare cromatică de către medic în cabinet:

Pentru o şansă de reuşită mai mare şi un rezultat mai bun, este indicat să se împartă procesul de
determinare a culorii în mai multe etape standardizate. Pentru început, se curăţă dinţii şi pacientul este rugat
să îndepărteze orice formă de machiaj, pentru că poate influenţa procesul de alegere a culorii. Se foloseşte o
bavetă de o culoare neutră (albastru deschis sau gri) pentru a acoperi hainele colorate. 65 Următorul pas este
să se evalueze transluciditatea sau opacitatea existente pentru a determina ce tip de material trebuie folosit.
Strălucirea este cel mai important factor în acest proces.

Fig. 15 Determinarea culorii cu ajutorul spectrofotometrului Easyshade

[Type text]

În cazul în care medicul alege să folosească spectrofotometrul ca metodă adjuvantă în alegerea

culorii, acesta trebuie să ştie cum să îl folosească (fig.15). Cu ajutorul aparatului, acesta poate măsura o
singură zonă a dintelui, sau zonele coletului, medie şi cea incizală. Pacientul este indicat să fie aşezat pe
scaunul dentar, având capul înclinat pe spate. În cazul în care se măsoară o singură zonă dentară, vârful de
măsurare trebuie aşezat în zona centrală către cervical (pentru ca smalţul să acopere dentina). Dacă se alege
măsurarea dintelui în mai multe puncte, se alege programul special denumit 'Tooth area' pentru a măsura
zonele cervicală, medie şi incizală a dinteului, în această ordine. După măsurarea cu succes, rezultatele se
vor afişa în sistemul VITA Classic A1-D4 şi VITA System 3-D Master.

Alegerea luminozităţii

Majoritatea companiilor distribuie chei de culori aranjate în funcţie de nuanţă. Pentru o determinare
corectă, se poate începe cu rearanjarea cheii de culori în funcţie de luminozitate (fig.16), începand cu cea
mai intensă şi ajungând până la cea mai puţin intensă. Iată aranjamentul unei chei de culori standard Vita:
B1, A1, B2, D2, A2, C1, C2, D4, A3, D3, B3, A3.5, B4, C3, A4 şi C4.

Fig. 16 Aranjamentul unei chei de culori Vitapan 3D Master în funcţie de luminozitate

Pentru cea mai bună metodă de a determina culoarea, iată cum trebuie să poziţionezi cheia de culori:

1. Mostra de culoare în dreptul ochilor medicului

2. La acelaşi nivel incizal cu dintele ce trebuie reprodus

3. Paralel cu axul lung al dinteului în cauză

4. În acelaşi unghi cu planul facial precum şi dintele în cauză

5. Medicul să privească de la o distanţă de 25-33 cm, egală cu lungimea antebraţului (distanţa

recomandată pentru citit) şi să nu poarte ochelari cu lentile colorate

Se poziţionează zona incizală a mostrei de culoare din cheia de culori cel mai aproape de dintele ce
trebuie analizat pentru a evita influenţarea intensităţii de nuanţă din mijlocul mostrei . Nivelul incizal are cea
mai mare influenţă asupra alegerii intensităţii (fig.17).
[Type text]

Fig. 17 Detectarea luminozităţii culorii

În acest moment al procesului, se încearcă descoperirea intervalul valorilor nuanţei, nu culoarea

exactă. Se analizează mostra de culoare din cheia de culori aproximativ 5-7 secunde, apoi medicul trebuie să
îşi mute privirea pe o culoare neutră pentru a-şi odihni ochii. 66În timpul acestui proces, se folosesc diferite
mostre pentru a analiza zonele incizală, medie şi gingivală ale dinţilor vecini şi antagonişti.

Alegerea nuanţei (fig.18)

Nuanţa este principala, sau culoarea dominantă a dintelui. Metoda optimă de a folosi cheia de culori
este să se îndepărteze partea cervicală a mostrei pentru a elimina influenţa nuanţei acestei zone asupra
alegerii nuanţei. Această zonă are o saturaţie mai mare şi o luminozitate mai mica. Se doreşte totuşi
obţinerea unei mostre nealterate în cazul în care medicul vrea să folosească culoarea mai închisă de la
nivelul gingival.

Fig. 18 Poziţionare tab-ului din cheia de culori în vederea determinării nuanţei

Se poziţionează mostra la nivelul zonei pe care medicul încearcă să o compare. Nuanţa dominantă
poate să fie o nuanţă dentinară şi se găseşte cel mai des în treimea medie a suprafeţei vestibulare. Este
posibil ca treimea cervicală să fie apropiată sau identică cu cea medie. Mostrele pentru nuantţă sunt A,B,C
sau D.67

Alegerea saturaţiei (fig.19)

[Type text]

Saturaţia este determinată ultima. Aceasta este indicată de un număr în cheile de culori Vita. De
exemplu, A3 este o saturaţie mai mare decât A1 din cadrul aceleiaşi grupe de nuanţă.68

Fig. 19 Poziţionarea tab-ului din cheia de culori în vederea determinării saturaţiei

Aceşti paşi sunt urmăriţi şi în cazul în care medicul foloseşte o cheie de culori VITAPAN 3D-
MASTER (Vivadent, Brea, CA), chiar dacă saturaţia trebuie aleasă înaintea nuanţei în acest sistem. Mostrele
sunt aranjate după luminozitate, fiind 5 grupe. Dupa ce medicul a ales grupa de luminozitate, nivelul de
saturaţie este cel ce urmează (nivel vertical). Nuanţa (nivel orizontal) este aleasă în funcţie de dintele
comparat, dacă acesta este mai verde sau mai roşu decât mostra. Mostrele sunt numerotate de la 1 la 5.
Numărul ce urmează (1; 1,5; 2; 2,5; 3) reprezintă nivelul de saturaţie. Litera M reprezinta o nuanţă medie
din fiecare grup, iar L şi R înseamnă mai verde sau mai roşu decât mediu. 69 Acest sistem permite alegerea
intensităţii, a saturaţiei şi a nuanţei într-o manieră sistematică.

Dacă medicul are posibilitatea să facă mici modificări finale în cabinet (colorare de suprafaţă sau
staining) sau daca poate transmite foarte bine indicaţiile în privinţa modificărilor, atunci se alege nuanţa care
este cât mai apropiată de ceea ce doreşte să obţină, dar de o luminozitate mai mare sau o saturaţie mai mică.
Acest lucru se face pentru că este mult mai uşor să se scadă nivelul luminozităţii (culori substractive) şi să se
crescă saturaţia, decât invers. Acestea fiind spuse, medicul trebuie să ţină cont că în cazul unei restaurări
finale este mai indicat să se obţină o luminozitate uşor scăzută sau o saturaţie mai mare, pentru că sunt mai
greu de observat.

Dinţii se schimbă pe măsură ce trece timpul, tinzând să le crească luminozitatea şi opacitatea, dar au
o saturaţie mai mică la vaâste mai mici. Luminozitatea sau transluciditatea scad cu timpul, iar saturaţia
creşte, pe când nuanţa poate să rămână constantă sau să varieze mai spre mostrele roşii (R).70

Daca există o dificultate în a decide între două valori ale intensităţii, se alege cea cu valoarea cea mai
mică dintre cele două. Atunci când se alege saturaţia, se ramâne în grupul ales: grupul A (A1-A4) roşu-
maron, grupul B (B1-B4) portocaliu-galben, grupul C (C1-C4) verde-gri şi grupul D (D1-D4) roz-gri.71

Trebuie să se ia în calcul opalescenţa, fluorescenţa şi translucenţa. Opalescenţa poate fi gasită la

marginea incizală şi în zonele proximale ale dinţilor anteriori. Vârful cuspizilor şi crestele marginale ale
dinţilor posteriori sunt de asemenea caracterizate de opalescenţă. 72 Fluorescenţa este tipică treimii medii a
dinţilor anteriori şi se observă de obicei în spectrul culorilor galben/portocaliu. 73 Fluorescenţa pudrei de
ceramică poate fi folosită pentru a reproduce acest patern în estetica dentară. Transluciditatea este mai
evidentă la nivelul marginilor incizale ale dinţilor anteriori. Aceasta scade luminozitatea dinţilor şi poate fi
[Type text]

obţinută cu ajutorul ceramicii translucide în restaurări.74Aceste 3 calităţi afectează calitatea şi cantitatea de

lumină reflectată.75
Drept rezultat, restaurarea finală nu va fi identică cu dinţii naturali. S-ar putea să semene, dar vor
avea curbe spectrale diferite. Trebuie să se ţină cont de faptul că un dinte arată într-un anume fel în mediul
luminat corespunzător din cabinetul medicului, diferit faţă de cum arată într-un mediu luminat incandescent.
Acest lucru trebuie explicat pacienţilor, mai ales celor care au nevoie de restaurarea unui singur dinte.
Pacienţii au tendinţa de a accepta această explicaţie dacă este dată înainte de a începe tratamentul, deoarece,
dacă medicul le spune acest lucru după ce observă restaurarea în cavitatea bucală, pacientul consideră că
explicaţia reprezintă o scuză a nereuşitei restaurării din punct de vedere estetic. De asemenea, pacientul
trebuie să îşi dea aprobarea pentru eventualele defecte de structură pe care medicul intenţionează să le redea
viitoarei lucrări protetice.76

Comunicarea

Dacă medicul a urmărit toate sugestiile de mai sus, acum nu rămâne decât să îi comunice corect
observaţiile şi deciziile luate tehnicianului. Cu cât medicul îi oferă acestuia mai multă informaţie, cu atât
cresc şansele să îi fie oferită o restaurare protetică conform aşteptărilor sale. Dacă tehnicianul este în cadrul
cabinetului medicului sau în clădire, este indicat să fie inclus în procesul de alegere a nuanţei. În momentul
actual este nerecomandat ca tehnicianul să facă alegerea nuanţei în laborator fără ca medicul să fie prezent,
desi acest lucru se practica frecvent. Cea mai bună metodă de a comunica nuanţa aleasă, în afară de
observarea directă, este să îi fie trimise tehnicianului poze ale cheii de culori cu nuanţa aleasă lângă restul
dinţilor, în cavitatea bucală. Trebuie să fie clar în poză codul culorii pe cheie. Deşi există, în mod evident,
distorsiuni produse de fotografie, aceasta oferă o imagine relativă între culoarea de pe cheie şi dinţi. Dacă
medicul are o cameră intraorală cu o rezoluţie bună, îi poate trimite o imagine virtuală care îl poate ajuta pe
tehnician.
Medicul urmează apoi să facă o schemă a dintelui în care să i se expună tehnicianului detaliile
indicaţiilor. I se vor desena zonele de transluciditate, zonele de saturaţie crescută. Este de multe ori indicat
să se aleagă culoarea şi în timpul preparării bontului, pentru a putea urmări zonele de dentină atipică, dar şi
straturile de smalţ. Folosirea unei lupe va ajuta medicul să observe şi să evidenţieze diferitele defecte de
structură, crăpături şi zonele de culoare pe care doreşte să le reproducă. Toate aceste detalii trebuie
comunicate cu ajutorul unui desen. Creioanele colorate sunt de mare ajutor, chiar dacă nuanţele sunt folosite
doar în mod relativ sau intuitiv. În felul acesta, medicul îşi atrage singur atenţia către detalii, ajutându-l să le
definească şi să le comunice mai bine tehnicianului.
Când tehnicianul nu poate să producă mostre de ceramică în laborator, medicul poate să folosească
un lichid de indexare. Există anumite lichide care amestecate cu ceramica incoloră (fără culori adăugate care
să reprezinte diferite materiale, precum pudre de smalţ sau dentină), oferă ceramicii culoare după coacere şi
se economiseşte timp in felul acesta. Totuşi, astfel de materiale nu sunt des întâlnite în cabinete.
Orice metodă ar alege medicul, trebuie să păstreze o legatură foarte bună cu laboratorul. O vizită personală
făcută tehnicianului, o invitaţie în cabinet, discuţii despre probleme întâmpinate, metode de lucru, toate
acestea îi vor ajuta pe cei doi să stabilească o legatură mai bună.

Trebuie să fie atât de greu?

[Type text]

Pana acum sigur toată lumea şi-a pus această întrebare. A face o restaurare protetică care să arate cât
mai apropiat de dentiţia naturală chiar necesită multă dexteritate şi cunoştinţe, precum şi răbdare şi o bună
comunicare medic-tehnician. Fiecare medic are metodele sale de a adapta tehnicile de bază, cu diferite grade
de succes. Restaurările de succes nu sunt accidentale şi necesită de îndemânare, începând cu diagnosticul şi
planul de tratament, stabilind scopul comun, atât al medicului, cât şi al pacientului şi al tehnicianului, dar
oferind şi tot suportul tehnic necesar. Pentru a uşura înregistrarea cromatică au apărut spectrofotometrele.
Totuşi, fizicienii care analizează acest aspect confirmă că a stabili culoarea dinţilor naturali este un aspect
printre cele mai dificile din ştiinţa culorii. Dinţii au elemente care complică alegerea culorii: culoare
neomogenă (aceasta variază de la cervical la incizal, precum şi alte elemente ale culorii la nivelul coroanei),
fluorescenţa, transluciditatea, volum mic etc.
Spectrofotometrele apărute pe piaţă pot să citească culoarea dinţilor în anumite zone. Apoi această
informaţie trebuie transmisă tehnicianului pentru a reproduce caracteristicile descrise cu materialele
disponibile.
Pe masură ce medicul capătă experienţă clinică, acesta va căpăta obiceiuri pe care le va avea mulţi
ani. Trebuie să abordeze fiecare pacient ca fiind o oportunitate de a învăţa şi a aplica instrumentele pe care
le-a achiziţionat, necesare unei bune estetici a viitoarei restaurari total fizionomice.
BIBLIOGRAFIE

1. Tung FF, Goldstein GR, Jang S, Hittelman E. - The repeatability of an intraoral dental colorimeter. -
J Prosthet Dent 2002;88:585-90.
2. Terry DA , Geller W , Tric O , Anderson MJ , Tourville M , Kobashigawa A . 2002 . Anatomical
form defi nes color: Function, form and aesthetics . Practical Procedures and Aesthetic Dentistry 14 :
59 – 67.
3. Chu, Devigus, and Mieleszko 2004 Fundamentals of Color: Shade Matching and Communication in
Esthetic Dentistry .Chicago : Quintessence
4. Clark EB. An analysis of tooth color. J Am Dent Assoc 1931;13:2097-8.
5. CIE (Commission Internationale de l'Eclairage). Colorimetry – Technical Report. CIE Pub. No. 15,
3rd ed. Vienna:Bureau Central de la CIE; 2004.
6. Andres Baltzer, Vanik Kaufmann-Jinoian - The Determination of the Tooth Colors Quintessenz
Zahntechnik 2004, 30; 3-8
7. O’Brien, W: Double layer effect and other optical phenomena related to esthetics.Dental Clinics of
N. America. 29(4): 667-673,1985.
8. Winter,Bob: Visualizing the Natural Dentition. J.of Esthetic Dent. Pp103-117,May/June,1993.
9. Overheim, Daniel, Light and Color, John Wiley and Sons, 1982
10. McLaren, E. The 3D-Master Shade-Matching System and the Skeleton Buildup Technique: Science
Meets Art and Intuition. QDT1999. pp55-68.
11. Garber, D et al.,The Quest for the All-Ceramic Restoration. Quintessence Dental Technology. pp27-
36, 2000.
12. Rainwater, Clarence: Light and Color, 1971, Golden Press, Racine, Wisconsin. pp 100-118.
13. Preston, J.,et al: Light and lighting in the dental office. Dental Clinics of N. America. 22(3):431-
451,1978.
14. Pensler, AV: Shade Selection: Problems and Solutions. Compend Contin Educ Dent, 19(4): 387-
396, April, 98.
15. Sproull, R: Color matching in dentistry. Part III. Color control. J. Prosth. Dent. 31(2):146-154,1974.
16. Rossing TD, Chiaverina CJ: Light science: Physics and the visual arts. 1999 Springer-Verlag, New
York.
[Type text]

17. Miller, LL: Esthetic dentistry development program. J. of Esthet. Dent. 1994,6(2): 47-60.
18. Chu SJ , Devigus A , Mieleszko A . 2004 . Fundamentals of Color:Shade Matching and
Communication in Esthetic Dentistry .Chicago : Quintessence .
19. Goodkind RJ, Loupe MJ. Teaching of color in predoctoral and postdoctoral dental education in 1988.
J Prosthet Dent 1992;67:713-7.
20. Black GV. A work on operative dentistry. Chicago: Medico-Dental Pub Co;1908. p. 347
21. Clark EB. An analysis of tooth color. J Am Dent Assoc 1931;13:2097-8.
22. Clark EB. The color problem in dentistry. Dent Dig 1931;37:581.
23. Bruce Marcucci, DDSa - A shade selection technique, J Prosthet Dent 2003;89:518-21

24. Andres Baltzer, Vanik Kaufmann-Jinoian - The Determination of the Tooth Colors Quintessenz
Zahntechnik 2004, 30; 3-8)
25. James Milani, Laura Reid, Richard H. White - Esthetic Dentistry in Clinical Practice 2010; Color
and Shade Selection- 227
26. A guide to Understanding Color Communication - Ways to measure color- Xrite , Incorporated
2007, USA: 4

27. van der Burgt TP, Ten Bosch JJ, Borsboom PC, Kortsmit WJ. A comparison of new and
conventional methods for quantification of tooth color. J Prosthet Dent 1990;63:155- 62.
28. ten Bosch JJ, Coops JC. Tooth color and reflectance as related to light scattering and enamel
hardness. J Dent Res 1995;74:374- 80.
29. in-Soo Ahn, DDS,a and Yong-Keun Lee, DDS, PhDb - Color distribution of a shade guide in the
value, chroma, and hue scale; The Journal of Prosthetic Dentistry – 2008: 19
30. Judy Chia-Chun Yuan,Jane D. Brewer, Edward A. Monaco, Jr. and Elaine L. Davis-Defining a
natural tooth color space based on a 3-dimensional shade system - The Journal of Prosthetic
Dentistry-2007, 2
31. Jun, SK: Shade Matching and communication in conjunction with segmental porcelain build-up.
Pract. Perio. Aesthetic. Dent. 1999; 11(4):457-464.

32. Van der Burgt TP, Bosch JJ, Borsboom PC, Kortsmit WJ. A comparison of new and conventional
methods for quantification of tooth color. J Prosthet Dent 1990;63:155-62.
33. Judd DB, Wyszecki G. Color in business, science and industry. 3rd ed. New York: John Wiley;
1975. p. 5-90.
34. Billmeyer FW, Saltzman M. Principles of color technology. New York: John Wiley; 1981.
35. Priest G , Lindke L . 2000 . Tooth color selection and characterization accomplished with optical
mapping . Pract Periodont Aesthet Dent 12 ( 5 ): 497 – 503 .
36. Preston JD, Bergen SF. Color science and dental art. St. Louis: Mosby; 1980.p. 6.
37. Bruce Marcucci, DDSa - A shade selection technique, J Prosthet Dent 2003;89:518-21
38. McLaren, EA: Provisionalization and the 3-D Communication of Shape and Shade. Contemp. Esthet.
And Rest. Practice. May, 2000. pp48-60.
39. Rufenacht, C: Fundamentals of esthetics. Quintessence Publishing, Chicago, 1992.

40. Jun, S: Communication is vital to produce natural looking metal ceramic crowns. J. of Dental
Technology. 1997, 14(8):15-20.
41. Jun, S: Communication is vital to produce natural looking metal ceramic crowns. J. of Dental
Technology. 1997, 14(8):15-20.
42. Jun, SK: Shade Matching and communication in conjunction with segmental porcelain build-up.
Pract. Perio. Aesthetic. Dent. 1999; 11(4):457-464.
[Type text]

43. Glick, K: Color management of cosmetic restorations.Current Opinion in Cosmetic Dent. 1995; 36-
40.
44. Miller, LL: Esthetic dentistry development program. J. of Esthet. Dent. 1994,6(2): 47-60.
45. Monetti, L: How to Match the Real Thing: Tips on Choosing Shades for Artificial Teeth. Dental
Team work. 6(3)38-39.
46. Miller, LL: Esthetic dentistry development program. J. of Esthet. Dent. 1994,6(2): 47-60.
47. Miller, LL: Shade Matching. J Esthet Dent 5(4):143- 153, 1993
48. Miller, LL: Shade Selection. J. Esthet Dent 6(2): 47-60, 1994.
49. Ray, NJ: Some aspects of colour and colour matching in dentistry. J. of Irish Dent.Assoc.,
1994,40(1):16-19.
50. Smith, PW and Wilson, N: Shade selection for single unit anterior metal crowns: A 5 year
retrospective study of 2500 cases. Int. J. of Prosth. 1998, 11(4):302-306.
51. Touati, B, Miara, P, Nathanson, D: Esthetic dentistry and ceramic restorations. London, UK. Martin
Dunitz Ltd., 1993.
52. McCullock, AJ and McCullock, RM: Communicating shades: A clinical and technical perspective.
Dental Update, Surrey, UK. 26(6):247-252
53. Scharer, P Rinn, LA and Kopp, FR: Esthetic guidelines for restorative dentistry. Quintessence
Publishing Co., Inc., Chicago, 1982.
54. Boyde, A: Microstructure of enamel. Dental Enamel. Wiley, Chichester (Ciba Foundation
Symposium 205), 1995, pp19-31.
55. Hasegawa, A, Ikeda, I and Kawaguchi, S: Color and translucency of in vivo natural central incisors.
J. Prosth. Dent. 83(4):418-423.
56. Geller, W: Polishing porcelain makes a crown smoother, more translucent, and improves the color.
QDT 7(6): 384-387, 1983.
57. O’Brien, WJ: Fraunhofer diffraction of light by human enamel. J. Dent. Res., 1988; 67:484-486.
58. Zhao, Y and Zhu, J: In vivo color measurement of 410 maxillary anterior teeth. Chinese J. of Dent.
Res., 1(3):49-51 (1998).
59. Goodkind, RJ and Schwabacher, WB: Use of a fiber-optic colorimeter for in vivo color
measurements of 2830 anterior teeth. JPD. 1987, 58(5): 535-542.
60. Lackovic, KP and Wood, RE: Tooth root color as a measure of chronological age. J. of Forensic
Odonto-Stomatology. 2000, 18(2):37-43.
61. Zhao, Y and Zhu, J: In vivo color measurement of 410 maxillary anterior teeth. Chinese J. of Dent.
Res., 1(3):49-51 (1998)
62. Hasegawa, A, Ikeda, I and Kawaguchi, S: Color and translucency of in vivo natural central incisors.
J. Prosth. Dent. 83(4):418-423.
63. Geller, W: Polishing porcelain makes a crown smoother, more translucent, and improves the color.
QDT 7(6): 384-387, 1983.
64. McCullock, AJ and McCullock, RM: Communicating shades: A clinical and technical perspective.
Dental Update, Surrey, UK. 26(6):247-252.
65. Paravina RD , Powers JM . 2004 . Esthetic color training in dentistry . St Louis : Elsevier Health
Sciences .
66. Paravina RD , Powers JM . 2004 . Esthetic color training in dentistry . St Louis : Elsevier Health
Sciences .
67. James Milani, Laura Reid, Richard H. White - Esthetic Dentistry in Clinical Practice 2010; Color
and Shade Selection- 214-215
68. James Milani, Laura Reid, Richard H. White - Esthetic Dentistry in Clinical Practice 2010; Color
and Shade Selection- 214-215
[Type text]

69. Paravina RD , Powers JM . 2004 . Esthetic color training in dentistry . St Louis : Elsevier Health
Sciences .
70. Chu SJ , Devigus A , Mieleszko A . 2004 . Fundamentals of Color: Shade Matching and
Communication in Esthetic Dentistry . Chicago : Quintessence .
71. Paravina RD , Powers JM . 2004 . Esthetic color training in dentistry . St Louis : Elsevier Health
Sciences .
72. James Milani, Laura Reid, Richard H. White - Esthetic Dentistry in Clinical Practice 2010; Color
and Shade Selection- 209
73. Paravina RD , Powers JM . 2004 . Esthetic color training in dentistry . St Louis : Elsevier Health
Sciences .
74. Priest G , Lindke L . 2000 . Tooth color selection and characterization accomplished with optical
mapping . Pract Periodont Aesthet Dent 12 ( 5 ): 497 – 503 .
75. Winter R . 1993 . Visualizing the natural dentition . Journal of Esthetic Dentistry 5 : 102 – 17 .
76. Phelan S . 2002 . Use of photographs for communicating with the laboratory in indirect posterior
restorations . J Can Dent Assoc 68 ( 4 ): 239 – 42 .

PROBA ŞI ADAPTAREA LUCRĂRILOR

PROTETICE FIXE

Importanţa adaptării corecte a unei lucrări protetice fixe este esenţială 1,2 pentru pentru succesul pe
termen lung al acesteia. Lucrările cu o adaptare deficitară pot cauza complicatii biologice (carii la nivelul
dintilor stâlpi, parodontopatii3, traume ocluzale), tehnice (descimentari partiale sau totale) şi mecanice
(deteriorarea lucrarii protetice). Există mai multe cauze care pot duce la lipsa unei adaptări corecte a
lucrărilor protetice fixe ; unele dintre acestea pot fi corectate, iar altele pot conduce la refacerea lucrării.
Clinicianul trebuie sa evalueze cu mare atenţie adaptarea lucrărilor protetice si sa o optimizeze deoarece
orice compromis făcut in acest moment va avea consecinţe nefaste asupra succesului pe termen lung al
lucrării protetice. Standardul ADA (American Dental Association) pentru adaptarea lucrărilor protetice fixe
este de 60 de microni4.
Cauzele cele mai importante care pot duce la lipsa unei bune adaptări a protezelor fixe sunt: lipsa
deretentivizării corecte a dintilor stâlpi, lipsa paralelismului acestora, amprenta distorsionata,întârzierea
turnării amprentelor, montarea incorecta în articulator, modele inexacte ( in zona cervicală), abraziunea
bonturilor pe model, distorsionarea machetei din ceara, expansiunea incorecta a masei de ambalat,
distorsionarea turnăturii metalice, plusuri metalice , migrarea dintilor stalpi dupa amprentare în lipsa
protezarii provizorii etc.5,6

Controlul piesei protetice pe model

Se verifică următoarele elemente:

 Corectitudinea montării în articulator a modelelor
 Integritatea modelelor si relaţia de intercuspidare maximă.
 Relieful ocluzal al lucrării
 Înscrierea lucrării în morfologia arcadei dentare
 Raportul cu creasta edentată a corpului de punte
 Adaptarea marginală şi absenţa basculărilor
[Type text]

Se îndepărtează lucrarea de pe model si se examinează:

 Calitatea tehnică a lucrării (absenta plusurilor, porilor, fisurilor- în special în cazul lucrărilor
ceramice, prezenţa şi calitatea retenţiilor pentru componenta fizionomica daca este cazul)
 Existenţa spaţiului pentru papila interdentară între două coroane alăturate
 Adaptarea marginală în cazul în care modelul are bonturi mobile ( acestea se îndepărtează de pe
model si se priveste dinspre ”apical” adaptarea marginală a lucrarii protetice la bonturi)
 Zona conectorilor ( forma, amplasarea, marimea); conectorii trebuie sa aibă o forma convexă
vestibulo-oral pentru a facilita masurile de igienizare, iar mezio-distal sa asigure o trecere lină si
estetică de la un element al puntii la celălalt. În zona frontala conectorii sunt dispusi uşor spre
ambrazura linguală din motive fizionomice . Ca dimensiune în secţiune transversală se porneste
de la 3-4 mm.2 pentru conectorii metalici si se ajunge la 8-9 mm. 2 pt conectorii din zirconiu.
Rezistenţa conectorilor se testeaza manual prin încercarea de a îndoi lucrarea în dreptul
conectorilor.

După controlul exobucal lucrarea protetică se dezinfectează cu soluţii de sterilizare la rece cu

acţiune rapida ( de ex. IsoRapid- Oro Clean Chemie AG Elveţia) se usucă şi este gata de proba
intraorală. In cavitatea bucală dinţii stâlpi trebuie curătati de eventualele resturi de ciment provizoriu sau
depuneri de placa bacteriana sau tartru.

Proba intraorală a lucrării protetice

Etapele verificării şi adaptării lucrarii protetice în cavitatea bucală sunt următoarele:

1. Verificarea şi adaptarea la nivelul punctelor de contact cu dinţii vecini5,6.

Un contact proximal normal trebuie să permită trecerea unei aţe dentare necerate (unwaxed
dental floss) cu uşoară dificultate . Verificarea punctului de contact se poate face si cu ajutorul
benzilor Mylar sau cu o hîrtie de articulaţie cu o grosime de 12 de microni.
Un contact proximal prea strâns face imposibilă introducerea aţei dentare , iar pacientii
deseori acuză o tensiune în dinţii vecini . Corectarea contactelor proximale prea strânse se face
usor prin slefuirea lucrării în dreptul punctului de contact până la corectare. Trebuie ţinut cont de
faptul ca lucrările metalice vor suferi după adaptare si o lustruire, manoperă in cursul careia se va
mai îndepărta o cantitate mică de metal.
Un contact proximal prea slab favorizeaza impactul alimentar asupra papilei interdentare ,
traumatizarea acesteia şi resorbtia osoasă subiacenta şi trebuie neapărat corectat. Corectarea este
facilă în cazul lucrarilor ceramice , fiind nevoie de încă o ardere. In cazul lucrarilor metalice se
poate apela uneori la folosirea unui aliaj de lipire care va reface punctul de contact deficitar.

2. Verificarea şi adaptarea la nivel marginal

[Type text]

Lucrarea protetică trebuie sa ajungă pâna la capăt, la limita cervicală a preparaţiei 6-18.
Controlul se face prin inspectie vizuală, daca pragul este supragingival sau cu ajutorul unei sonde
dacă pragul este situat subgingival. Se recomandă efectuarea palpării cu sonda dinspre restaurare
spre dinte si dinspre dinte spre restaurare, pentru a depista calitatea adaptării. Prezenţa unui şanţ
între pragul cervical si marginea restaurarii nu este acceptabilă clinic si trebuie remediată fie prin
adaptarea lucrării fie prin refacerea acesteia (se ia o nouă amprentă).
Uneori coroana poate avea marginile prea groase ieşind în afara pragului circular fapt
perceput cu sonda ca o treaptă retentivă . Această situaţie se poate corecta uşor prin slefuirea
acestei zone a coroanei. Dacă coroana este prea lungă, fapt intâlnit în cazul preparaţiilor fără prag
si atunci când tehnicianul gravează modelul , medicul va observa albirea gingiei datorată
ischemiei tesutului gingival. Adaptarea devine dificilă în aceste cazuri deoarece este virtual
imposibil decelarea limitei preparatiei fara prag subgingival. Dacă coroana este prea scurtă se
impune refacerea acesteia.
Dacă lucrarea protetică nu ajunge până la capăt la limita cervicală a preparaţiei se pot depista
eventualele contacte dintre intradosul coroanelor si bonturi folosind diferite materiale19 :
 Amestec de roşu de Paris şi cloroform se pensuleaza pe intradosul coroanelor si se
asteptă evaporarea cloroformului, obţinându-se un film subţire de culoare roşie.
Cloroformul este un solvent organic extrem de nociv organismului fiind hepato- şi
nefro-toxic, putând fi fatal dacă este înghiţit. In locul lui se poate folosi halotanul20.
 Sprayuri ocluzale . Bonturile trebuie perfect uscate.
 Ceară (Disclosing wax – Kerr-Corporation Orange, CA, USA)21
 Siliconi fluizi concepuţi special pentru acest scop ( Fit Checker – GC Int Corp USA)22-
23

Tehnica de adaptare cu ajutorul materialului siliconic este următoarea:

1. Se izolează cu rulouri de vată zona lucrării protetice
2. Se usucă bonturile dinţilor stâlpi si lucrarea protetică
3. Se prepara materialul siliconic si se umplu coroanele neadaptate.
4. Se inseră lucrarea în cavitatea bucală pe bonturile dentare
5. Se asteapta priza materialului siliconic.
6. După priza se îndepărteaza lucrarea din cavitatea bucala si se inspecteaza intradosul coroanelor
7. Se marcheaza cu un creion rosu zonele în care siliconul este perforat
8. Se îndepărtează siliconul din lucrare
9. Se slefuiesc zonele marcate pe intradosul coroanelor si se probeaza din nou lucrarea.

Se repetă operaţiunile până când lucrarea se adaptează perfect. O bună adaptare marginală a puntii se
traduce si printr-o bună retenţie a acesteia pe preparaţii. Dacă nu reuşim acest lucru trebuie refacută
lucrarea si de obicei se ia o noua amprentă.

3. Verificarea stabilităţii puntii

[Type text]

Lucrarea protetică fixă nu trebuie sa prezinte basculări. Uneori, din păcate, la proba în cavitatea
bucală putem depista prezenţa acestora. Atunci cand o apăsăm anterior lucrarea se insera corect , dar
iese de pe bontul (bonturile) posterior şi viceversa. Se suspecteaza în primul rând un contact nedorit între
corpul de punte şi creasta edentată. Acest contact se poate pune în evidenţă printr-o amprentare cu
material siliconic depus pe faţa mucozală a corpului de punte . Daca siliconul se perforează contactul
nedorit se confirmă şi trebuie eliminat. Dacă bascularea nu se rezolvă în acest fel se încearcă adaptarea la
nivelul elementelor de agregare după tehnica descrisă mai sus.
Dacă bascularea nu a dispărut nici după această adaptare, unii autori recomandă secţionarea
lucrării cu un disc diamantat, introducerea în cavitatea bucală a celor 2 segmente rezultate si
solidarizarea acestora în poziţie corectă cu un acrilat cu contractie de priză minimă ( Duralay sau GC
Pattern Resin) . Lucrarea pleacă apoi în laborator unda va fi sudată în noua poziţie.
Lucrarea protetică fixă trebuie să fie pasivă, adică să nu inducă forţe nefavorabile în cazul
protezărilor pe implante 24-26. Procedeul de verificare a adaptării pasive a scheletului metalic la stâlpii
implantari (testul Sheffield) se face în cazul punţilor demontabile cu un singur şurub. Se strânge mai
întâi şurubul cel mai distal de pe o parte, verificându-se adaptarea punţii pe partea opusă şi apoi pe restul
stâlpilor implantari. 27-28Dacă, după strângerea şurubului, se depistează un spaţiu între schelet şi stâlpul
implantar opus sau la nivelul altui stâlp implantar, înseamnă că adaptarea nu este pasivă şi că scheletul
metalic va trebui secţionat şi sudat ulterior. Se strânge apoi şurubul celeilalte părţi verificându-se
adaptarea în partea opusă şi tot aşa mai departe până când se strâng toate şuruburile.
Testul Sheffield se face mai întâi pe modelul funcţional şi apoi în cavitatea bucală. Suruburile nu
trebuie strânse până la maximum rămânând posibilă strângerea cu mai mult de un sfert sau jumătate de
rotaţie.
În cazul punţilor care se vor cimenta, dacă suprastructura metalică este prea strâmtă, ea nu trebuie
forţată în poziţie. Există trei alternative pentru îmbunătăţirea adaptării. Cel mai uşor este să modificăm
stâlpul implantar de cimentare, care se opune unei adaptări perfecte, prin şlefuirea lui cu o piatră
diamantată având grijă să asigurăm o răcire abundentă. A 2-a opţiune este de a reduce din suprafeţele
interne ale scheletului metalic, iar a 3-a şi cea mai puţin folosită alternativă în cazul punţilor cimentate
este secţionarea scheletului metalic şi solidarizarea lui înainte de lipire cu acrilat, gips sau cu alte
materiale. Dimpotrivă, pentru restaurările protetice demontabile, cea de-a 3-a opţiune este metoda de
elecţie, iar primele două sunt rareori posibile.
In cazul protezărilor pe dinti naturali lipsa pasivităţii este de obicei compensată prin adaptarea
parodontală . Pacientul simte iniţial o tensiune puternică în dinţii stâlpi , care de obicei dispare în maxim
2 ore. Unii autori recomandă chiar cimentarea provizorie a lucrării protetice cu un ciment care nu face
priza (Opotow Cement) timp de 24 de ore.

4. Verificarea şi adaptarea ocluzală

Se verifică poziţia de IM, poziţia de RC, propulsia şi lateralitatea 5. Lucrarea protetica trebuie să
asigure contacte stabile cu antagoniştii şi să nu inducă contacte premature sau interferenţe.
[Type text]

Verificarea ocluziei începe cu poziţia de IM. Se controleaza mai întâi contactele ocluzale
prezente în absenţa lucrării protetice cu o banda Mylar, punând pacientul să ocludă in IM . Vom observa
ca banda Mylar nu poate fi îndepărtată prin tracţiune dacă există stopuri ocluzale. Se inseră apoi lucrarea
protetica pe dinţii stâlpi si plasăm din nou banda Mylar în zona contactelor ocluzale dovedite anterior şi
punem pacientul sa ocludă din nou în IM. Daca banda Mylar iese in urma tractiunii înseamnă că lucrarea
protetică este înaltă si trebuie adaptată ocluzal. Depistarea contactelor premature se face cu hârtie de
articulaţie sau folii de ceară. Se usucă suprafeţele ocluzale ale lucrării protetice si ale dinţilor
antagonişti , se introduce hârtia de articulaţie si se da indicatia pacientului să ocluda de mai multe ori in
IM. Se indepărtează lucrarea protetica din cavitatea bucală a pacientului şi se examinează. Un contact
puternic şi adevărat va lăsa un semn cu centrul alb (ochi de bou) spre deosebire de contactele
superficiale şi poate false care lasă niste semne sub formă de mici pete. Adaptarea ocluzală se face cu
freze extradure montate la turbină cu lamelele răsucite si neîntretăiate de alte striaţii pentru a lăsa o
suprafată cât mai netedă (în cazul lucrărilor protetice metalice) sau cu pietre din oxid de aluminiu în
cazul ceramicii. Folosirea pietrelor diamantate în cazul ceramicii este contraindicată de unele firme
producătoare de instrumentar abraziv, deoarece ar produce centre de microfractură în masa ceramicii.
Un instrument util în această etapă clinică este compasul Ivansson pentru măsurarea grosimii
coroanelor. Este recomandabilă controlarea grosimii ocluzale a coroanelor, ab initio , înainte de
adaptarea acestora.
Uneori, este necesară ajustarea cuspizilor dinţilor antagonişti naturali care sparg planul de ocluzie
, limitând astfel spaţiul vertical protetic. Această manoperă ar trebui realizată odată cu preparaţia dintilor
stâlpi si cu acordul pacientului, si nu în momentul adaptării piesei protetice. Este esenţială explicarea
procedurii şi a motivelor acesteia pacientului înainte de practicarea ei. Este preferabil sa ajustăm minor
cuspizii antagonişti decât să realizăm o lucrare protetică subţire ocluzal, care, în viitor, are mari şanse să
se perforeze. După slefuirea cuspizilor dintilor antagonişti ( slefuire doar în smalţ) se practică lustruirea
şi fluorizarea acestora.
Dacă se constată că există discrepanţe majore între relaţiile ocluzale de pe modele si cele reale
din cavitatea bucală, adaptarea ocluzală devenind dificilă, apare necesitatea remontării modelelor în
articulator.
Etapele remontării modelelor în articulator sunt următoarele29:
1.Se confectionează pe model o cheie din acrilat autopolimerizabil pe suprafeţele ocluzale ale
lucrării protetice. Cheia nu trebuie să depăseasca ecuatorul protetic al lucrării, trebuie să aibă o grosime
de maxim 5 mm. si să fie pasivă. Se reduce apoi din grosimea ei până când rămân niste indentaţii subţiri
ale vârfurilor cuspizilor. Rolul cheii din acrilat este de a ajuta la repoziţionarea cu precizie a lucrării
protetice în amprentă.
2. Se cimenteaza restaurarea protetică cu un ciment provizoriu moale şi se verifică adaptarea
cheii ocluzale.
3.Se ia o amprentă in lingură standard cu materiale elastice peste lucrare având grijă să nu se
miste cheia ocluzală.
4. Se ia amprenta dintilor antagonişti.
5. Se descimenteaza lucrarea protetică şi se curăţă cimentul provizoriu.
6. Se asează lucrarea protetică în amprentă, ghidată perfect de cheia ocluzală din acrilat, se
vaselinizeaza intradosul coroanelor si se acoperă marginile cervicale cu ceară.
7. Se toarnă în interiorul coroanelor răsină acrilica autopolimerizabilă cu contracţie de priză
minimă adăugând şi elemente de retenţie pentru gips.
8. Se toarna apoi in amprentă gips tip IV în amprentă şi se toarnă şi modelul antagonist.
9. După priza gipsului se demuleaza.
[Type text]

10. Se ia o nouă înregistrare a RC si o noua înregistrare cu arcul facial şi se montează în

articulator.
5. Verificarea functionalitaţii
a) masticatorie. Relieful ocluzal al punţii a fost verificat pe model la începutul sedinţei clinice. Se
controlează relaţia dintre cuspizii vestibulari maxilari si cei mandibulari, pentru a aprecia dacă pacientul
îşi va muşca mucoasa jugală, mai ales în zona posterioară unde un raport cap la cap este nefavorabil. În
mod normal cuspizii vestibulari maxilari trebuie să-i circumscrie pe cei mandibulari (excepţie ocluzia
inversă).
b) fonatorie. Se pune pacientul să pronunţe consoane. E importantă în special consoana ”F” (labială) .
Ea se produce când marginea incizală a frontalilor maxilari întâlneste demarcatia dintre suprafaţa umedă
şi uscată a buzei inferioare (linia umed-uscat)30
c) estetică. Lucrarea protetică trebuie să se încadreze în morfologia arcadei respective şi să se înscrie în
curburile vestibulare si orale ale acesteia. Se vor verifica şi5:
 treimea gingivală (sa nu fie supraconturata- se slefuiesc pe rând metalul şi ceramica cu mişcări
paralele cu joncţiunea metal-ceramică si nu miscări verticale- , să nu se vada lizereul cenusiu
gingival datorat coleretei metalice la lucrările metaloceramice)
 poziţia si forma marginii incizale ( normal ar fi sa fie vizibil 1-2 mm din coroanele incisivilor
centrali , pacientul având buzele relaxate, cf studiului lui Vic si Brundi)
 curbura marginii incizale: trebuie să fie paralelă cu buza inferioară
 spatiul negativ pe fondul căruia se vad ambrazurile incizale
 ambrazurile interproximale si cervicale cu absenta triunghiurilor negre
 forma si poziţia dintilor lucrării protetice în ansamblu
 culoarea restaurării protetice armonizată cu culoarea dintilor naturali prezenţi.

Alte precizări:
În cazul lucrarilor metalo-ceramice se fac de obicei doua probe:
 Proba scheletului metalic în timpul careia se verifică adaptarea cervicala si stabilitatea puntii si se
evalueaza spatiul disponibil pentru materialul fizionomic
 Proba la biscuit în timpul careia se verifică punctele de contact, stabilitatea, ocluzia si
funcţionalitatea.

În cazul lucrărilor integral ceramice adaptarea ocluzală a acestora se face după cimentarea lor
definitiva, altfel existând riscul fracturării lor în timpul controlului poziţiilor ocluzale. După adaptare
acestea se lustruiesc în cavitatea bucală cu gume speciale pentru ceramică.

BIBLIOGRAFIE
1.Schwartz NL, Whitsett LD, Berry TG, Steward JL. Unserviceable crowns and fixed partial dentures: Life
span and causes for loss of serviceability. J Am Dent Assoc 1970;81:1395–1401.
2.Walton JN, Gardner FN, Agar JR. A survey of crown and fixed partial denture failures: Length of service
and reasons for replacement. J Prosthet Dent 1986;56:416–421.
3.Blok PL. Restorative margins and periodontal health: A new look at an old perspective. J Prosthet Dent
1987;57:683–689.
4.Groten M, Axmann D, Pröbster L, Weber H. Determination of the minimum number of the marginal gap
measurements required for practical in vitro testing. J Prosthet Dent 2000;83:40–49.
[Type text]

5.Rosenstiel S., Land M., Fujimoto J. Contemporary fixed prosthodontics Mosby Elsevier St. Louis, Mo,
USA, forth ed.,888-900, 2006.
6.H. T. Schillingburg, S.Hobo, and L. D.Whitsett, Fundamentals of Fixed Prosthodontics. Finishing and
Cementation, Quintessence, Chicago, Ill, USA, 3rd edition, 1997.
6.Mallika S. Shetty and K. Kamalakanth Shenoy.Techniques for Evaluating the Fit of Removable and Fixed
Prosthesis . International Scholarly Research Network ISRN Dentistry
Volume 2011, Article ID 348372, 4 pagesdoi:10.5402/2011/348372
7.Gassino G., Monfrin S.B., Scanu M., Spina G., Preti G. Marginal Adaptation of Fixed Prosthodontics: A
New In Vitro 360-Degree External Examination Procedure. The International Journal of Prosthodontics
Volume 17, Number 2, 218-223,2004.
8.Schwartz IS. A review of methods and techniques to improve the fit of cast restorations. J Prosthet Dent
1986;56:279–283.
9.Kashani HG, Khera SC, Gulker IA. The effects of bevel angulation on marginal integrity. J Am Dent
Assoc 1981;103:882–885.
10.Holmes JR, Bayne SC, Holland GA, Sulik WD. Considerations in measurements of marginal fit. J
Prosthet Dent 1989;62:405–408.
11.Christensen GJ. Marginal fit of gold inlay castings. J Prosthet Dent 1966;16:297–305.
12.McLean JW, von Fraunhofer JA. The estimation of cement film thickness by an in vivo technique. Br
Dent J 1971;131:107–111.
13.Abbate MF, Tjian HL, Fox WM. Comparison of the marginal fit of various ceramic crown systems. J
Prosthet Dent 1989;61:527–531.
14.Sorensen JA. A standardized method for determination of crown margin fidelity. J Prosthet Dent
1990;64:18–24.
15.Valderrama S, Roekel N, Andersson M, Goodracre C, Mumoz C. A comparison of the marginal and
internal adaptation of titanium and gold-platinum-palladium metal-ceramic crowns. Int J Prosthodont
1995;8:29–37.
16.Shärer P, Sato T, Wohlwend A. A comparison of the marginal fit of three cast ceramic crown systems. J
Prosthet Dent 1988;59:534–542. Suarez MJ, Gonzalez de Villaumbrosia P, Pradies
17.Rinke S, Huls A, Jahn L. Marginal accuracy and fracture strength of conventional and copy-milled all-
ceramic crowns. Int J Prosthodont 1995;8:303–310.
18.Nakamura T, Dei N, Kojima T, Wakabayashi K. Marginal and internal fit of Cerec 3 CAD/CAM all-
ceramic crowns. Int J Prosthodont 2003;16:244–248.
19. Roger Troendle G. , Troendle K. B., and Cavazos E., “Film thickness of four disclosing media,” The
Journal of Prosthetic Dentistry, vol. 65, no. 6, pp. 856–857, 1991.
20. Evans D. B. , “Halothane and rouge: an alternative to chloroform and rouge as a disclosing medium,”
The Journal of Prosthetic Dentistry, vol. 74, no. 2, pp. 209–211, 1995.
21. Kaiser D. A. and Wise H. B., “Fitting cast gold restorations with the aid of disclosing wax,” The Journal
of Prosthetic Dentistry, vol. 43, no. 2, pp. 227–228, 1980.
22. Troendle G. R. and Troendle K. B., “Polyvinyl siloxane as a disclosing medium,” The Journal of
Prosthetic Dentistry, vol. 68, no. 6, pp. 983–984, 1992.
23. Sato Y. and Sato M., “Use of a silicone disclosing material in patients with embrasure undercuts,”
Journal of Prosthetic Dentistry, vol. 86, no. 2, pp. 135–136, 2001.
24. Misch C. E., Dental Implant Prosthetics. Principles for Screw Retained Prosthesis, Elsevier, St Louis,
Mo, USA, 3rd edition, 2005.
25. Swallow S. T., “Technique for achieving a passive framework fit: a clinical case report,” The Journal of
Oral Implantology, vol. 30, no. 2, pp. 83–92, 2004.
[Type text]

26. Kan J. Y., Rungcharassaeng K., Bohsali K., Goodacre C. J., and Lang B. R., “Clinical methods for
evaluating implant framework fit,” The Journal of prosthetic dentistry, vol. 81, no. 1, pp. 7–13, 1999.
27. Millington N. D. and Leung T., “Inaccurate fit of implant superstructures— part 1: stresses generated on
the superstructure relative to the size of fit discrepancy,” The International journal of prosthodontics, vol. 8,
no. 6, pp. 511–516, 1995.
28. Fredrickson E. J., Stevens P. J., and Gress M. L., Implant Prosthodontics Clinical and Lab Procedures.
Problems, Complications and Solutions, Mosby, St Louis,Mo, USA, 2nd edition,1999.
29.Huffman RW, Regenos JW. Principles of occlusion, 4th ed. London, Ohio, H&R Press, 1973.
30. Rahn AO, Heartwell CM. Textbook of complete dentures, 5th ed., Philadelphia , BC Decker, 1993.

CIMENTAREA ÎN PROTETICA FIXĂ

Dacă proba şi adaptarea lucrării protetice în cavitatea bucală a pacientului este corespunzătoare se
poate trece la cimentarea acesteia. Cimentarea este definită ca fiind închiderea etanşă a spaţiului dintre
intradosul coroanelor şi suprafaţă externa a bonturilor cu ajutorul unor cimenturi care sunt iniţial fluide, iar
ulterior se întăresc1.
Cimentarea poate fi de mai multe feluri :
 Cimentare provizorie
 Cimentare definitivă tradiţională
 Colare (lipire)

Cimentarea provizorie

Uneori, înainte de cimentarea definitivă, se recomandă fixarea temporară a lucrărilor protetice.

Motivele sunt următoarele:
 evaluarea masticaţiei ( lucrarea protetică să fie eficientă masticator, să nu apară dureri la nivelul
dinţilor stâlpi sau la nivelul mucoasei gingivale de sub corpul de punte sau inflamaţii ale
parodonţiului marginal al dinţilor stâlpi, puntea să nu retenţioneze alimente la nivelul punctelor de
contact cu dinţii vecini sau sub corpul de punte, pacientul să nu-şi muste mucoasa jugală)
 evaluarea esteticii (formă, culoare, poziţie)
 evaluarea retenţiei (puntea nu ar trebui să se descimenteze)
 evaluarea adaptării marginale (să nu existe sensibilităţi la rece-cald sau dulce; pierderea cimentului
provizoriu prin spălare este un semn rău ce trădează o adaptare marginală deficitară)
 evaluarea fonaţiei
Lucrările protetice integral ceramice nu se cimentează provizoriu, deoarece există un risc mare de
fracturare.
Cimenturile provizorii pot fi clasificate astfel:
 Cimenturi provizorii care nu fac priză sunt utilizate atunci când lucrarea protetică nu este pasivă
( în intervalul de timp care trece de la momentul amprentării şi pâna la confecţionarea ”la gata” a
lucrării protetice, dinţii stalpi îţi pot modifica uşor poziţia prin migrare în absenţa protezării
provizorii generând o lipsă de pasivitate). Caracteristicile lor sunt următoarele:
-permit mici mişcări adaptative ale dinţilor stâlpi
-nu se recomandă folosirea lor pentru coroane solo
-au în componenţa lor vaselină
-puntea trebuie să aibă o bună fricţiune
-se recomandă folosirea lor pentru maxim 2-3 zile
[Type text]

-ex: ciment – Optow Trial Cement

 Cimenturi provizorii care fac priză. Ele trebuie să permită îndepărtarea lucrării fără afectarea
preparaţiilor, să fie sedative cu plaga dentinară, să fie uşor de curăţat şi să nu cauzeze iritaţie pulpară.
Pot fi clasificate astfel:
 Cimenturi pe bază de hidroxid de calciu, indicate în special în cazurile de
hipersensibilitate a bonturilor vitale ( Provicol- VOCO, ReocapTEmp- Vivadent)
 Cimenturi pe bază de oxid de zinc fără eugenol (au în locul uleiului de cuişoare un alt
ulei volatil , TempBond NE- Kerr, GC Freegenol –GC)
 Cimenturi pe bază de oxid de Zn. Eugenol. Eugenolul este iritant, cauzează reacţii
alergice şi inhibă priza răşinilor acrilice şi compozite ( de aceea nu se foloseşte
pentru lucrările provizorii care vor trebui căptuşite sau pentru lucrările integral
ceramice sau punţile colate care vor fi cimentate final cu cimenturi compozite 2-4.) Ex:
Repin – Spofa, Temp Bond - Kerr.

Cimentarea definitivă tradiţională

Cimenturi

Există o mare varietate de cimenturi pe care trebuie să le cunoaştem pentru a alege cea mai bună
variantă5.
Caracteristicile cimentului ideal6 sunt următoarele:
1. Să aibă timp de lucru lung
2. Să furnizeze o bună sigilare
3. Să nu fie toxic pentru pulpă
4. Să aibă proprietăţi mecanice bune
5. Să fie tixotrop
6. Să aibă o solubilitate redusă
7. Să fie uşor de manipulat
8. Excesul sa fie îndepărtat cu uşurinţă

Scopurile cimentării sunt retenţia şi sigilarea. Imaginaţi-vă o schemă simplificată cu secţiunea

longitudinală a unei coroane cimentate pe un bont protetic dentar. Este tentant să ne concentrăm pe volumul
mare de ciment ce ocupă spaţiul de sub coroană. Totuşi, porţiunea critică a oricărui ciment este porţiunea
marginală. În timp ce cantitatea mare de ciment contribuie la retenţie, porţiunea mică de la margine este
importantă pentru sigilare. Dacă retenţia persistă dar sigilarea eşuează, cimentarea e un eşec.
Sigilarea7 include blocarea tubulilor dentinari şi microinfiltraţia. Dentina are 30 000 de tubuli/ mm. 2
cu prelungiri odontoblastice şi/sau lichid dentinar. O mică mişcare a fluidului ca răspuns al modificărilor de
presiune osmotică (concentraţia de zahăr sau de sare în salivă sau schimbările de temperatură) vor fi simţite
de mecanoreceptorii din camera pulpară ca durere la dulce, cald, rece. Sigilarea dentinei împiedică acest
lucru. Microinfiltraţia este penetrarea endotoxinelor bacteriene prin tubulii dentinari la pulpă generând
inflamarea acesteia. Acesta este un proces lent şi insidios , o inflamaţie pulpară cu nivel coborât de durere
sau uneori fără durere. Sigilarea înseramnă blocarea canaliculelor dentinare şi blocarea microinfiltraţiei.

Clasificarea cimenturilor

Cimentarea definitivă se poate face cu:

[Type text]

 Cimentul fosfat de zinc

 Cimentul policarboxilat
 Cimentul glas-ionomer
 Cimentul glas-ionomer modificat cu răşină
 Cimentul compomer
 Cimentul compozit

Istoric

Cel mai vechi ciment este cimentul oxid de zinc eugenol , apărut înainte de 1850 (actualmente se
foloseşte doar pentru cimentarea provizorie ). În 1920 a apărut cimentul fosfat de zinc, iar în 1930 cimentul
silicat ( iesit din uz). În 1960 dr. Dennis Smith a creat cimentul policarboxilat, iar în 1972 dr. Alan Wilson a
realizat cimentul ionomer de sticlă. În 1980 au apărut cimenturile compozite, iar în anul 1992 au apărut
glasionomerii modificaţi cu răsini şi cimenturile compomere.
Există o corelaţie între vârsta practicianului şi cimenturile utilizate în practică. Astfel, medicii cu vârste
cuprinse între 50 şi 70 de ani folosesc cu predilecţie cimentul fosfat de zinc, cei cu vârste cuprinse între 40 şi
50 de ani folosesc cimentul policarboxilat si cimenturile ionomer de sticlă iar cei mai tineri utilizează cu
precădere glasionomerii modificati cu răşini si cimenturile compozite.
Se inregistreaza însă si o schimbare a preferintelor de utilizare a cimenturilor. Astfel, dupa aparitia lor
cimenturile glas-ionomere au devenit foarte populare în detrimentul cimentului fosfat de zinc si
policarboxilat. Acelasi lucru s-a intamplat si dupa aparitia cimenturilor glas-ionomere modificate cu răşini.
Odata cu folosirea tot mai frecventă a coroanelor integral ceramice a proliferat vanzarea cimenturilor
compozite. Actualmente piata este dominată de vanzarile din ce în ce mai mari ale ultimelor doua categorii
de cimenturi .

Cimentul fosfat de zinc (FOZ)

Cimenturile FOZ fac priză printr-o reacţie acid – bază iniţiată prin spatularea unei pulberi ce conţine
90% oxid de Zn şi 10% oxid de Mg cu un lichid alcătuit dintr-o soluţie de aproximativ 67% acid fosforic,
tamponat cu Al şi Zn8. Procentul mare de apă (circa 33%) din lichid este important deoarece dirijează
ionizarea acidului, influenţând viteza reacţiei. În termeni practici, menţinerea deschisă a flaconului cu lichid
determină, prin evaporarea apei, priza întârziată a cimentului. Fenomenul se manifestă uneori printr-un
aspect tulbure al lichidului. FOZ se utilizează clinic de peste 90 de ani. Corect spatulat, cimentul prezintă o
grosime adecvată pentru spaţiul dento-protetic, un “film” subţire, conform specificaţiilor ADA Nr.8.
Spatularea este critică pentru asigurarea unor proprietăţi bune ale materialului şi trebuie să se facă pe o placă
de sticlă răcită, pentru întârzierea prizei, pe suprafaţă mare, prin încorporarea de mici cantităţi de pulbere în
lichid, timp de circa 1.5 minute. Coroanele se inseră imediat, deoarece vâscozitatea cimenturilor FOZ creşte
rapid în timp. Rezistenţa mecanică a cimentului este aproape liniar dependentă de raportul pulbere – lichid.
Astfel, cu cât mai mare este cantitatea de pulbere încorporată, cu atât mai mult creşte rezistenţa materialului.
După priză, FOZ este foarte rigid, cu un modul de elasticitate de circa 13 GPa, ceea ce asigură rezistenţa la
deformare elastică în zonele de eforturi mecanice mari sau la punţile întinse. Cimentul FOZ se curăţa după
priza finală spre deosebire de cimenturile glas-ionomere sau compozite, deoarece, dacă este curăţat înainte
de priză are tendinţa de a se trage de sub marginea coroanelor, fapt ce poate duce la pierderea sigilării. FOZ
nu aderă chimic la nici un substrat şi asigură închiderea marginală exclusiv mecanic. Astfel, conicitatea,
înălţimea şi suprafaţa totală a preparaţiilor sunt critice pentru fiabilitatea cimentării. In mai multe studii se
demonstrează o infiltrare liniară semnificativă a azotatului de argint la nivelul hiatusului dento – protetic.
[Type text]

Această infiltrare, agravată prin solubilizarea cimentului în fluidele orale şi de un pH iniţial coborât,
afectează biocompatibilitatea FOZ. Cu toate acestea există numeroase studii clinice care demonstrează
calităţile FOZ. Acestea raportează o foarte mare stabilitate chimică a materialului, evaluând 27 de punţi care
au fost îndepărtate după o perioadă cuprinsă între 2 şi 43 de ani. Calităţile dovedite ale FOZ îi validează
utilizarea pentru cimentări de durată ale unor coroane sau reconstituiri corono – radiculare cu o bună
adaptare marginală.

Denumiri comerciale: Harvard Cement ( Richter&Hoffmann Harvard Dental Gmbh), Zinc Cement
(S.S.White)

Rezumând, avantajele cimentului FOZ sunt:

 Rezistenţă la compresiune bună
 Film de ciment subţire
 Timp de lucru suficient
 Tradiţie
iar dezavantajele sunt urmatoarele:
 Sensibilitate potenţială pulpară
 Solubilitate orală ridicată
 Sigilare deficitară
 Retenţii doar mecanice
 Nu eliberează fluor

Cimenturile policarboxilate (CP)

Cimenturile policarboxilate, introduse în practică în anii ’60, realizează priza printr-o reacţie acid – bază
între o pulbere care conţine oxid de Zn şi oxid de Mg şi o soluţie vâscoasă de acid poliacrilic cu greutate
moleculară mare. Din fericire, aceste cimenturi au un comportament tixotrop şi pseudoplastic, care face ca
amestecul vâscos să curgă cu uşurinţă atunci când este aplicat sub presiune În timpul prizei, CP trec printr-o fază
elastică în care, dacă se încearcă îndepărtarea excesului de ciment, se produce “tragerea” materialului de sub
marginile coroanelor. Rezistenţa la compresiune a PC este mai mică (55 – 85 MPa), iar cea la tracţiune (8 – 12
MPa) mai mare în raport cu cimenturile FOZ. CP sunt hidrofile, având astfel o acţiune de “umezire” a dentinei.
Ele prezintă şi o oarecare adezivitate la structurile dure dentare, prin interacţiunea grupelor carboxilice libere cu
Ca. În plus, CP prezintă fracturi interfaciale mai frecvente decât FOZ la joncţiunea ciment – metal. Fractura
coezivă nu apare decât la grosimi ale stratului de ciment mai mari de 250 m. După priză, CP prezintă o
elasticitate mult mai mare decât FOZ, ceea ce contraindică utilizarea lor în zone cu forţe ocluzale mari ori pentru
cimentarea punţilor întinse. Unele produse conţin SnF, dar eliberarea ionilor de F este nesemnificativă în raport cu
CIS. Probabil că meritul clinic cel mai mare al CP este biocompatibilitatea sa, determinată de o creştere rapidă a
pH-ului după spatulare şi de absenţa penetraţiei în canaliculele dentinare. CP sunt recomandate pentru cimentarea
unor coroane metalice izolate, în zone cu solicitări ocluzale reduse, pe dinţi sensibili.

Denumiri comerciale: Durelon(ESPE), Bondex(J&J)

Rezumând, avantajele cimentului policarboxilat sunt:

 Toxicitate redusă
 Adeziune la smalţ şi dentină
 Film de ciment subţire
[Type text]

Iar dezavantajele
 Rezistenţă la compresiune scăzută
 Solubilitate în fluidele acide
 Deformare plastică

Cimentul glas-ionomer (ionomer de sticla –CIS)

Din punct de vedere al compoziţiei chimice, CIS reprezintă un descendent al cimenturilor

policarboxilat şi al cimenturilor silicat, fiind introduse în practică la începutul anilor ’70. CIS fac priză
printr-o reacţie acid – bază între particlule de sticlă alumino – fluoro – silicată şi un lichid ce conţine
copolimeri de acizi slabi polialchenoici, incluzând acid itaconic, maleic şi tricarboxilic 9. Acizii pot fi
deshidrataţi şi încorporaţi în pulbere; prin adăugarea apei, acizii se reconstituie, având loc reacţia de priză.
Acidul tartric este şi ele prezent, pentru a creşte fluiditatea şi timpul de lucru. CIS aderă la structurile dure
dentare prin legături ionice între grupele carboxil şi ioniii de calciu sau fosfat din smalţ şi dentină 10. CIS au o
rezistenţa mai mare la compresiune (90 – 230 MPa) decât FOZ. Spatulate manual, CIS încorporează adesea
bule mari de aer care pot contribui la scăderea rezistenţei. Oricum însă, modului de elasticitate al CIS este
mai mic în raport cu FOZ, ceea ce determină un potenţial de deformare elastică la eforturi mecanice mari.
Studiile clinice raportează o grosime a filmului de ciment redusă şi o vâscozitate relativ constantă după
spatulare, ceea ce facilitează inserţia completă a lucrărilor, mai bine decât FOZ. Totuşi, grosimea redusă a
filmului de ciment nu prezintă numai avantaje şi poate favoriza apariţia unor microfisuri la priză 11.
Dezavantajul cel mai mare al CIS îl reprezintă solubilizarea, în cazul expunerii la umezeală, în perioada
iniţială de priză. Dacă adaptarea marginală a coroanelor este deficitară, adsorbţia apei şi solubilizarea pot
determina descimentarea. Unii autori sugerează aplicarea, imediat după cimentare, a unui strat de vaselină
solidă în jurul marginilor coroanelor. CIS sunt deasemenea susceptibile la deshidratare, cu fractură coezivă
ulterioară. Aceasta determină necesitatea de a menţine un oarecare grad de hidratare a dentinei în timpul
cimentării. pH-ul iniţial coborât al CIS a fost considerat de numeroase studii drept o cauză a
hipersensibilităţii post – cimentare. Alte studii însă, contestă această determinare, pe care o consideră
plurifactorială, legată de trauma prin preparaţie, o consistenţă prea fluidă a cimentului în momentul inserţiei
lucrării, o forţă hidraulică excesivă, precum şi de microinfiltrarea marginală. Sunt numeroase studiile care
indică rolul cariopreventiv asigurat prin dinamica fluorului din CIS. Cu toate acestea, alte studii consideră că
efectul cariostatic al CIS pentnru cimentare este neglijabil, din cauza cantităţii minime de ciment expus la
marginea coroanelor. Indicaţiile CIS sunt comune cu cele ale cimenturilor FOZ.

Denumiri comerciale: Fuji (GC), AquaCem (DeTrey)

Rezumând, avantajele cimentului glas-ionomer sunt:

 Adeziune chimică bună
 Rezistenţă de adeziune ridicată
 Sigilare bună
 Eliberare de fluor ridicată
 Deformare plastică scăzută
Iar dezavantajele:
 Controlul umidităţii necesar
 Solubilitate în fluidele acide
[Type text]

 Iritant pulpar

Cimenturile glas-ionomere modificate cu răsini (GIMR) şi cimenturile compomere (cimenturi hibride)

Cimenturile hibride au o compoziţie situată între răşinile diacrilice compozite şi cimenturile glas-
ionomere. Astfel cimenturile ionomere modificate cu răsini sunt mai apropiate de CIS, în timp ce compomerii sunt
mai apropiaţi de răşinile diacrilice compozite.
Cimenturile ionomere de sticlă modificate fac priză printr-o reacţie acid – bază între o pulbere de sticlă fluoro –
alumino – silicată şi o soluţie apoasă de acizi polialchenoici care prezintă şi grupări metacrilice 12. Reacţia se
produce prin foto – iniţiere sau prin iniţiere chimică a radicalilor liberi metacrilici. În final se formează o sare
metalică de poliacrilat şi un polimer. Din cauza acestei structuri, cimenturile sunt cunoscute şi sub numele de
răşini modificate sau ionomeri de sticlă hibrizi. Aceste materiale au proprietăţi mecanice mai bune decât FOZ, PC,
şi chiar decât unele CIS, dar mai slabe decât compozitele de cimentare. Adeziunea la smalţ şi dentină, ca şi
eliberarea ionilor de F sunt asemănătoare CIS, faţă de care sunt însă mai puţin sensibile la apă în timpul prizei şi,
în consecinţă, mai puţin solubile13. Probabil că cel mai mare avantaj al acestor cimenturi este uşurinţa de utilizare
deoarece nu impun atâtea etape ca în cazul răşinilor compozite pentru cimentare 14. Adăugarea răşinilor nu a adus
însă o scădere a riscului de deshidratare a componentei ionomer de sticlă, astfel încât s-a observat apariţia
contracţiei prin deshidratare chiar la 3 luni după priza materialului. Un alt dezavantaj al GIMR pentru cimentare îl
reprezintă natura hidrofilă a poli – HEMA, care determină o adsorbţie a apei şi dilatare higroscopică. Deşi iniţial
adsorbţia apei poate compensa contracţia de polimerizare, ulterior, dilatarea higroscopică continuă, ceea ce
contraindică cimentarea cu aceste materiale a coroanelor integral ceramice 15. GIMR sunt recomandaţi în aceleaşi
situaţii clinice cu cimenturile CIS ori FOZ, cu excepţia coroanelor ceramice de care aminteam anterior şi a
reconstituirilor corono – radiculare, caz în care există riscul de fractură ulterioară a rădăcinii. Prezenţa
monomerilor liberi în lichid face discutabilă biocompatibilitatea acestor materiale şi pune probleme în cazul
pacienţilor sau personalului clinic cu teren alergic.

Denumiri comerciale:

 GIMR: FujiPlus (GC), Meron (Voco), Vitremer(3M)

 Compomeri: DyractCem( Dentsply), Compoglass (vivadent)

Avantajele cimenturilor glas-ionomere modificate cu răşini sunt:

 Rapid de folosit
 Uşor de folosit
 Uşor de amestecat
 Adeziune chimică ridicată
 Sigilare bună
 Solubilitate orală redusă
 Eliberare de fluor
Iar dezavantajele:
 Film de ciment gros
 Expansiune datorită absorbţiei de apă—fractura lucrărilor integral ceramice

Cimenturile compozite (CC)

[Type text]

CC conţin umpluturi anorganice într-o matrice de raşini Bis – GMA sau de alte răşini meta – acrilice.
Există două categorii de CC: cele care au mecanism dublu de polimerizare ( Dual-cure auto-
fotopolimerizabile) si cele autopolimerizabile. Compozitele auto-foto-polimerizabile au în compoziţie monomeri
de bază şi monomeri de diluţie , pota vea diferite culori şi opacităţi şi au o rezistenţă la tracţiune mai mică decât
compozitele autopolimerizabile. Compozitele autopolimerizabile au în componenţă monomeri adezivi (4-META)
si au cea mai mare rezistenţă la tracţiune dintre toate cimenturile.
Adeziunea la smalţ se realizează prin retenţie micromecanică între cristalele şi prismele de hidroxilapatită
ale smalţului gravat. Adeziunea la dentină se realizează pritr-un mecanism mai complex, ce implică pătrunderea
unor monomeri hidrofili în stratul de colagen care acoperă apatita parţial demineralizată a dentinei gravate.
Suportul adeziunii la dentină este tot retenţia micromecanică, prin care rezultă o zonă de interdifuziune între cele
două materiale. Adeziunea dentinară necesită mai multe etape, începând cu aplicarea unui acid sau a unei
substanţe de condiţionare dentinară care îndepărtează limfa dentinară, deschide şi lărgeşte canaliculele şi
demineralizează fază anorganică de apatită care acoperă în mod normal fibrele de colagen, deschizând în jurul
acestora canale cu diamentrul de 20 – 30 nm. Aceste canale asigură retenţie mecanică ulterioară pentru
monomerii adezivi hidrofili16. Zona demineralizată de 2 – 5 m profunzime a fost asociată unei menţineri de 15
secunde a agentului de condiţionare. O menţinere prelungită a acestuia generează demineralizare mai profundă,
neurmată de infiltrarea corespunzătoare a răşinii adezive. Astfel ar rămâne o zonă profundă de fibre de colagen
neprotejate, susceptibile hidrolizei şi distrugerii ulterioare.
După demineralizare se aplică o soluţie “primer” (agent de umectare), de exemplu – de tip HEMA; soluţia
este bifuncţională, cu o terminaţie hidrofilă ce asigură adeziunea la dentină şi una hidrofobă care asigură adeziunea
la CC pentru cimentare. Soluţia primer se aplică în straturi multiple, pe o suprafaţă dentinară umedă, ceea ce are
rolul de a înlocui apa din dentină cu monomer de răşină şi de a infiltra complet canaliculele dentinare. Soluţia
primer aplicată în acest fel este “suflată” uşor cu spray-ul de aer al unitului. Jetul de aer trebuie aplicat la presiune
redusă pentru a nu perturba reţeaua de colagen şi totodată, pentru a elimina urmele de solvenţi organici şi de apă
care împiedică un bun contact între primer şi răşina adezivă. Răşina adezivă este aplicată apoi pe toată suprafaţa
preparaţiilor, stabilizând astfel din punct de vedere structural dentina demineralizată şi penetrând canaliculele
dentinare. Se pot observa diferenţe subtile între diverse sisteme comerciale de răşini adezive, în ceea ce priveşte
modul de interdifuziune al răşinii în dentina demineralizată.
Folosirea adezivilor dentinari compensează într-o oarecare măsură contracţia de priză a răşinilor
compozite pentru cimentare. Totuşi, rigiditatea coroanelor dentare nu permite o contracţie de priză liberă, iar
tensiunile care apar în acest fel variază în raport cu tipul de ciment, grosimea filmului şi forma preparaţiilor 17.
Aceste tensiuni pot fi suficient de mari pentru apariţia unor spaţii între ciment şi dinte. Adeziunea unui strat subţire
de răşină la dinte se dovedeşte reală numai după ce depăşeşte (dacă depăşeşte) tensiunile generate prin contracţia
de polimerizare. S-au raportat rezistenţe adezive ale compozitelor de cimentare mai mari pentru ceramica gravată
decât pentru dentină. Deşi contracţia de polimerizare constituie un obstacol pentru asigurarea adeziunii deninare,
aceasta (adeziunea) este suficientă pentru a recomanda folosirea compozitelor de cimentare în cazul unor
preparaţii scurte şi / sau conice.
Compozitele pentru cimentare aderă chimic la compozitele pentru obturaţie şi la ceramica dentară gravată
şi silanizată, crescând în acest fel rezistenţa la fractură a coroanelor intgral ceramice. În raport cu structurile
metalice, compozitele pentru cimentare demonstrează o bună adeziune prin retenţie micromecanică, dar şi prin
interacţiunea chimică cu oxizii metalici de la suprafaţa intradosului coroanelor metalice (cazul răşinilor 4 META).
Prin absenţa acestor oxizi, aliajele înalt nobile asigură o adezivitate mai redusă cu răşinile compozite pentru
cimentare; din această cauză, aliajele înalt nobile trebuiesc cositorite în prealabil (la nivelul suprafeţelor ce
urmează a intra în contact cu materialul de cimentare).
Majoritatea compozitelor de cimentare conţin umplutură anorganică de sticlă sau silice în proporţie de 50
– 70 % masă, ceea ce le conferă o mare rezistenţă la compresiune, o bună rezistenţă la oboseală şi o solubilitate
[Type text]

practic nulă în mediul bucal. Totuşi, un procent mare de umplutură anorganică creşte vâscozitatea cimentului şi în
consecinţă grosimea filmului (a stratului de ciment interpus între preparaţie şi coroană). Unii autori propun
utilizarea la cimentare a unor dispozitive electromecanice sau cu ultrasunete, care să asigure inserţia completă a
coroanelor. Este de observat de asemenea că răşinile pentru cimentare prezintă o adeziune sporită la metal în cazul
unor grosimi mai mari ale stratului de ciment. Unele compozite de cimentare conţin trifluorură de iterbiu sau
fluorosilicaţi de bariu, cu un pretins potenţial cariostatic. Un studiu clinic arată totuşi că eliberarea ionilor de F în
cazul acestor materiale este practic nesemnificativă.
Compozitele de cimentare sunt materialul de elecţie pentru lucrările cu potenţial estetic mare: inlay-uri şi
onlay-uri din răşin compozite sau ceramică, faţete ceramice, coroane şi punţi integral ceramice sau a punţilor mai
noi, din răşini compozite armate cu fibre de sticlă. Compozitele pentru cimentare auto- polimerizabile sunt
recomandate pentru punţile adezive de tip Maryland. Aceste materiale se mai dovedesc utile în cazul unor
preparaţii deficiente (scurte şi / sau conice). Utilizarea CC este însă laborioasă, cu multe etape şi deosebit de
sensibilă la tehnica de lucru.

Denumiri comerciale:

 Dual-Cure : Relyx (3M), 2 bond 2 (kulzer), Bifix (Voco)

 Autopolimerizabile: C&B Metabond (Parkell), Panavia 21 (J.Morita), All-Bond 2
Avantajele cimenturilor compozite sunt:
 Adeziune chimică ridicată
 Sigilare bună
 Solubilitate orală redusă
 Rezistenţă de adeziune ridicată
iar dezavantajele sunt:
 Dificil de folosit
 Fără eliberare de fluor
 Costisitor în timp şi materiale
 Adaptare marginală deficitară
 Control necesar al umidităţii

Pentru toate materialele de cimentare aplicarea unor substanţe pentru desensibilizare poate închide canaliculele
dentinare şi reduce microinfiltrarea marginală. Pe baza unor studii in vitro s-a demonstrat, că aceste substanţe pot
reduce menţinerea coroanelor cimentate cu FOZ, sau CP, dar un efect redus asupra CIS, CC sau GIMR pentru
cimentare18-19.
Cimenturile provizorii cu eugenol afectează capacitatea adezivă a compozitelor de cimentare, dar nu
influenţează compomerii – în condiţiile în care materialul provizoriu este îndepărtat în totalitate.
Din cele prezentate se poate deduce că utilizarea unui singur material pentru cimentare finală nu este
suficentă pentru practica modernă. Nici un material, chiar cu proprietăţi adezive, nu poate compensa
deficienţele de preparaţie ori de adaptare ale coroanelor dentare. Fiecare medic trebuie să fie bine informat
relativ la avantajele şi dezavantajele materialelor de cimentare pe care le foloseşte.

Compoziţia şi proprietăţile cimenturilor se modifică constant datorită numeroaselor reacţii intraorale

care au loc. Sarcinile ocluzale sunt transferate prin coroane la marginile acestora şi nu la porţiunile ocluzale
ale preparaţiilor.
Marginile cimentului se modifică cu timpul 20. În masa oricărui ciment există pori. Dezvoltarea
dezintegrării marginale începe în momentul în care porii devin conectaţi prin fisuri. Difuziunea lichidelor în
[Type text]

ciment dizolvă materialul de-a lungul fisurilor şi la periferia porilor. Materialul dizolvat este eliminat prin
acelaşi sistem de fisuri. Aceste modificări subminează integritatea marginală a cimentului21.

Controlul grosimii filmului de ciment

Este dependent de modul în care cimentul reuşeşte să reflueze în momentul cimentării. Se stie ca
lichidele sunt incomprimabile şi, în momentul cimentarii unor coroane bine adaptate, se constată, din acest
motiv, o dificultate de inserare completă a acestora. Dacă restaurarea protetică fixă nu se asează complet pe
preparaţii, până la capăt se va pierde adaptarea ocluzală, vor apărea contacte premature, se vor modifica
zonele de contact cu dinţii adiacenţi, se va produce o reducere a retenţiei lucrării protetice cu 19-32% si, cel
mai important, se va pierde adaptarea cervicală la colet.
Sunt mai multe metode pentru a face ca filmul de ciment să fie cât mai subţire, şi anume:

 Pensularea bonturilor cu lac în două- trei straturi (die spacer) 22-26, ce va asigura o spaţiere de 25 de
microni a viitoarei coroane de bont, spaţiu ce va fi ocupat de ciment27.
 Vibrarea – cu mânerul oglinzii sau folosirea de vibraţii ultrasonic sau sonice (Kavo SonicFlex) -
pentru combaterea fenomenului de filtrare al cimenturilor. În momentul cimentării, particulele mai
mari ale cimentului se vor condensa la nivelul feţei ocluzale şi numai partea lichidă va reflua.
Particulele formează o masă care permite trecerea lichidului subţire, cauzând separarea şi filtrarea
cimentului. Astfel poate creşte grosimea filmului de ciment ajungând la la 60 – 435 microni
( Specificarea ADA = 25 microni)28
 Controlul volumului de ciment – coroanele trebuie umplute cu ciment maxim o treime din volumul
lor
 Practicarea de canale de refluare interne - şanturi pe peretii axiali ai bonturilor care nu ajung însă
pâna la limita preparaţiilor. S-a demonstrat faptul că acestea cresc adaptarea marginal şi retenţia
coroanelor (aceasta din urmă cu 32%). Canalele de refluare externe (perforarea ocluzală a
coroanelor), cu toate că îmbunatăţesc mult rezultatul cimentării (filmul de ciment, închiderea
marginală), nu se pot folosi, deoarece în zona perforaţiilor cimentul se poate solubiliza în timp.

Factorii implicaţi în alegerea cimentului:

 Starea pulpei dinţilor stâlpi. În cazul în care preparaţia se apropie de camera pulpară a unui dinte
vital se vor evita cimenturile cu toxictate crescută (FOZ, CIS) si se va alege cimentul policarboxilat
pentru coroanele solo cu bună retenţie.
 Retenţia biomecanică a coroanei pe dintele stâlp. Dacă retenţia lucrărilor protetice fixe nu este
adecvată se va folosi cel mai bun ciment (CC sau GIMR)
 Mărimea anticipată a forţelor care vor tinde să desprindă restaurarea. In cazul bruxismului sau a
unor pacienţi cu epilepsie se indică folosirea CC sau GIMR.
 Materialul din care este confecţionată lucrarea . Coroanele metalice, metalo-ceramice, metalo-
acrilice, metalo-compozite se pot cimenta cu oricare dintre cimenturi , in schimb lucrările integral
ceramice se indica sa se cimenteze cu CC. Puntile adezive clasice se cimenteaza obligatoriu cu CC
autopolimerizabile. Restaurările din zirconiu se pot cimenta cu GIMR sau CC.

Tehnica de cimentare

Etapele cimentării sunt următoarele:

[Type text]

1. Pregătirea instrumentarului.
2. Pregătirea lucrării protetice
3. Pregătirea câmpului protetic
4. Prepararea cimentului
5. Cimentarea propriu-zisă
6. Îndepărtarea excesului de ciment
7. Controlul ocluzal
8. Indicaţii pentru pacient

1. Pregătirea instrumentarului: trusă de consultaţie, sondă17, spatulă pentru ciment, ciment, plăcuţa
de sticlă sau pad de hârtie specială, aspirator de salivă, rulouri de vată sau digă şi portdigă, cupe
de silicon şi pastă profilactică, snur dentar (dental floss), seringă + anestezic, alcool, neofalină ,
apă oxigenată, microsablator, folie adezivă (Dri Foil –protejează cim. de umezeală), benzi Mylar,
hartie de articulaţie, freze pentru adaptat, gume, discuri de finisare.

2. Pregătirea lucrării protetice:

 Curatarea cimentului provizoriu din interiorul coroanelor
 Sablarea cu oxid de Al 50 microni (in vitro creşte retenţia cu 64%)
 Curăţarea mecanică cu ultrasunete
 Curăţarea chimică cu neofalină
 Dezinfectarea cu alcool sau apă oxigenată
 Uscarea

3. Pregătirea câmpului protetic

 Curăţarea dinţilor stâlpi cu pastă profilactică şi cupe din silicon
 Izolarea cu rulouri şi aspirator
 Dezinfectare cu apă oxigenată
 Condiţionarea bonturilor (vitale cu agenţi de mineralizare-soluţii apoase de săruri
anorganice, devitale cu acid fosforic)
 Spălare
 Uscare , dar nu desicare

4. Prepararea cimentului. Diferă în funcţie de tipul de ciment. Se face conform indicaţiilor

producătorilor, respectându-se cu stricteţe proporţiile si timpul de spatulare. Cimentul FOZ se
prepară pe o placuţă de sticla răcită amestecând cu mişcări circulare pulberea cu lichidul cu o
spatulă metalică. Cantitatea de pulbere se împarte în 4-5 părti egale înglobându-se treptat în
lichid. Se controleaza consistenţa cimentului prin ridicarea cimentului de pe placută cu spatule .
Acesta nu trebuie sa se ”rupă” la mai putin de 2 cm lungime. Timpul de utilizare este în jur de 5
minute. Cimentul policarboxilat se prepară tot pe o plăcuţă de sticlă obţănându-se o pastă mai
vâscoasă decât în cazul altor cimenturi. Timpul de utilizare este de 2,5 minute. CIS şi GIMR se
prepară pe folii de hârtie cerată cu o spatulă de plastic. Există si capsule predozate de material
mult mai uşăr de folosit. CC se prezintă sub formă de pulbere/lichid sau pastă/pastă si se
amestecă pe hârtie cerată.
[Type text]

5. Cimentarea propriu-zisă. Se încarcă coroanele cu ciment maxim o treime din volumul acestora
depunându-se ciment şi pe pereţii axiali ai coroanelor si se inseră pe preparaţii 29. În cazul pieselor
protetice mici (inlay-uri), acestea se pot vehicula în cavitatea bucală cu instrumente speciale sau
mai simplu cu batoane de gutapercă. Forţa de apăsare a coroanei nu trebuie să fie excesivă pt a
nu creea efectul de rebound30. Coroanele cimentate cu o forţă de 300 N/cm2 au fost îndepărtate
mai uşor decât cele cimentate cu o forţă de 150 N/cm2 31. Se verifică dacă lucrarea a intrat până
la capăt punând pacientul în intercuspidare maximă. Se poate proteja cimentul de salivă prin
folosirea de folii adezive (DryFoil). Presiunea ocluzală trebuie menţinută aproximativ până la
priza cimentului32.

6. Îndepărtarea excesului de ciment. In cazul FOZ si CP se asteaptă priza finală înainte de curaţarea
excesului de ciment. În cazul celorlalte cimenturi excesul se îndepărteaza puţin înaintea prizei,
deoarece după producerea acesteia devine extrem de dificil îndepărtarea excesului de ciment.
Excesul de ciment se curăţă mai întâi interproximal sub punctul de contact cu sonda si apoi cu
snurul dentar (dental floss) prevazut cu un mic nod. Apoi se curăţă vestibular şi oral. Se curaţă
cimentul şi de pe dinţii adiacenţi.

7. Controlul ocluzal. Se verifică relaţiile de ocluzie cu hartie de articulatie şi benzi Mylar.

8. Indicaţii pentru pacient. Se dă indicatia pacientului sa nu mănânce 2-3 ore. Calităţile maxime ale
cimenturilor se înregistreaza după 24 de ore de la cimentare. De aceea se indică pacientului sa
mestece cu grija, alimente moi timp de 1-2 zile după cimentare. De asemeni pacientul trebuie să
revină la cabinet dacă simte că relaţiile ocluzale nu sunt corespunzatoare sau dacă are dureri.

Colarea sau cimentarea adezivă

Se indică pentru restaurările integral ceramice şi pentru puntile adezive tip Maryland. În cazul acestora
din urma cimentarea se face cu CC autopolimerizabile.
Etapele clinice pentru cimentarea unei coroane integral ceramicesunt următoarele:

 Se îndepărtează restaurarea provizorie cimentată cu un ciment fără eugenol, deoarece acesta din
urmă inhibă priza compozitelor33
 Dacă este posibil se montează diga ( dacă limitele prepapaţiilor sunt subgingivale diga nu se poate
monta şi se va izola câmpul protetic cu rulouri de vată si aspirator de salivă)
 Curăţirea preparaţiei cu pastă de profilaxie şi cupe de silicon; apoi se spală şi se usucă uşor
 Se verifică adaptarea restaurării. Se verifică marginile şi contactele proximale. Nu se controlează
ocluzal, existând riscul fracturării ceramicii.
 Se evaluează cromatica restaurării cu paste de probă, astfel încât să putem alege nuanţa cimentului
 Se îndepărtează restaurarea, se spală 15 secunde pentru a îndepărta pasta de probă şi se usucă . Pasta
de probă se poate curăţa si cu acetonă.
 Se gravează intradosul coroanei prin badijonare timp de 5 minute cu acid fluorhidric (9,5%), apoi se
spală 20 secunde şi se usucă
 Se aplică substanţa de silanizare în interiorul restaurării, se uniformizează stratul cu jet uşor de aer şi
se plasează coroana ferită de lumină
 Se gravează preparaţia cu acid fosforic (37%) 15 secunde, se spală abundent şi se usucă uşor
[Type text]

 Se aplică adezivul dentinar (bonding resin) pe preparaţie prin badijonare 15 secunde

 Se uniformizează cu jet de aer 3 secunde
 Se fotopolimerizează 20 secunde
 În cazul cimentării faţetelor se indică plasarea a 2 benzi Mylar mezial şi distal înainte de cimentare
 Se prepară cimentul compozit 10-20 secunde şi se aplică în interiorul coroanei
 Coroanele se inseră cu blândeţe
 Se îndepărtează excesul de ciment (înainte de îndepărtarea excesului de ciment, pentru uşurarea
acestei manopere se poate fotopolimeriza foarte scurt 5 secunde – cimentul se va întări superficial
fiind apoi uşor de îndepărtat)
 Se fotopolimerizează toate suprafeţele pentru cel puţin 60 secunde / suprafaţă menţinând coroana
totodată în poziţie
 Se finisează marginile cu roţi şi discuri
 Se controlează si se adaptează ocluzal şi se lustruieşte cu gume speciale ceramice