UNIVERSITATEA

SPECIALIZAREA:

MICROBIOLOGIE

Bacteria: Genul Acinetobacter

PROFESOR:
TANASACHE ALINA

ELEV:
BARGU MARIA

Clasa:E, Grupa:Y,
Anul:AMG 1

2022
 1. Caractere generale
Acinetobacter este un gen de bacterii patogene oportuniste, aerobe de tip.
cocobacili Gram-negativi, aparținând clasei Gammaproteobacteria, ce nu
prezintă mobilitate și sunt oxidazo-negative.
Reprezentanții acestui gen prezintă interes în medicina umană întrucât au fost
identificați ca agenți patogeni ai unor infecții intraspitalicești survenite la
pacienți internați pe perioade lungi. Cel mai frecvent detectat reprezentant în
aceste infecții este Acinetobacter baumannii.
Genul Acinetobacter cuprinde bacili şi cocobacili gram-negativi, adesea grupaţi în perechi,
oxidazo-negativi, strict aerobi, imobili, frecvent capsulaţi, nepigmentogeni, care cresc bine pe
majoritatea mediilor de cultură.

2. Habitat
Sunt larg răspândiţi în natură (sol, apă, lapte, alimente), precum şi în mediul spitalicesc
(ventilatoare, umidificatoare, catetere). Se semnalează un procent de 25% purtători
tegumentari de Acinetobacter sp.şi 7% purtători faringieni.
Acinetobacter spp. are un rol semnificativ în colonizarea şi infectarea pacienţilor spitalizaţi.
Aprecierea frecvenţei reale a infecţiilor nosocomiale având drept agent etiologic
Acinetobacter este dificil de realizat, simpla izolare a acestui microorganism din probe clinice
nefiind echivalentă cu infecţia, în multe cazuri reflectând doar colonizarea respectivelor
situsuri.

3. Considerații taxonomice
Genul Acinetobacter face parte din familia Moraxellaceae şi cuprinde 32 specii genomice.
Datorită capacităţii remarcabile de a dezvolta rapid rezistenţă la diverşi agenţi antimicrobieni
şi de a supravieţui timp îndelungat în mediul extern, câteva specii ale genului Acinetobacter
sunt întâlnite în fondul microbian de spital: A. baumannii, A. calcoaceticus, A. haemolyticus,
A. junii, A. lwoffii. A. baumannii cauzează cca 2/3 din totalul infecţiilor produse de
Acinetobacter spp.
4. Patogenie și semnificație clinică
Speciile genului Acinetobacter pot fi implicate în infecții nozocomiale. Cel mai
întâlnit reprezentant întâlnit în aceste cazuri este Acinetobacter baumannii. Un
factor favorizant al apariției acestor acestor infecții este internarea prelungită a
pacienților în instituțiile spitalicești, mai ales pe secțiile de terapie intensivă. Din
punct de vedere statistic, genul Acinetobacter se află pe locul 2 în rândul
bacililor Gram-negativi oxidazo-negativi care produc infecții la om, pe primul
loc situându-se Enterobacteriaceele. Sunt implicate de obicei în infecții urinare,
respiratorii și cutanate.
Chiar dacă este considerat accidental patogen, Acinetobacter determină diverse infecţii, mai
ales în secţiile de ATI, fapt explicat prin numărul mare de proceduri invazive de diagnostic şi
tratament.
Produce 1-3% din totalul infecţiilor nosocomiale: de tract urinar, pneumonii, traheobronşite,
endocardite, septicemii, meningite, infecţii oculare, celulite (la pacienţii cateterizaţi, arşi,
traumatizaţi), peritonită la pacienţii cu dializă peritoneală. Bacteriemia a fost aproape
întotdeauna asociată cateterelor intravenoase.

5. Recoltare produs patologic

Bacteriile sunt nepretențioase, putându-se izola și cultiva pe medii de cultură
precum geloză-sânge, geloză-chocolat sau mediul MacConkey. Pe mediul de
cultură geloză-sânge, bacteriile se prezintă sub formă de colonii de tip neted
(colonii „S”), opace, lucioase și sunt mai mici decât cele ale
Enterobacteriaceelor. Pe mediul de cultură MacConkey, datorită producerii unui
pigment roz care difuzează în substrat sub forma unui halou de aceeași culoare,
bacteriile din genul Acinetobacter pot fi considerate în mod greșit lactozo-
fermentative.
6. Identificare. Diagnostic de laborator
Diagnosticul de laborator - este bacteriologic, dar probleme nu pune izolarea bacteriei, ci
argumentarea semnificaţiei clinice a izolatelor.
Diagnosticul de infecție cu Acinetobacter se face prin creșterea Acinetobacter dintr-un
eșantion de pacient (de exemplu, spută, sânge, lichid cefalorahidian) în contextul altor
constatări clinice care sugerează o infecție la acel loc. Deoarece colonizarea cu Acinetobacter
este comună și tratamentul dificil și potențial asociat cu o toxicitate substanțială, este
importantă distincția între colonizare și infecție, cu tratamentul rezervat infecțiilor adevărate.
De exemplu, Acinetobacterizolat din sputa unui pacient ventilat este mai probabil să
reprezinte colonizare decât infecție în absența febrei, leucocitozei, secrețiilor respiratorii
crescute, nevoia de suport respirator suplimentar sau o nouă anomalie la imagistica toracică.
Pentru cazurile de pneumonie, culturile cantitative sau semicantitative pe specimene de spută
pot fi de asemenea utile pentru a face distincția între infecție și colonizare.

7. Tratament. Profilaxie
Sunt rezistenţi la peniciline, cefalosporine de generaţia I şi II, infecţiile fiind uneori greu de
tratat. Se indică asocierea unei betalactamine cu un aminoglicozid. Antibiograma este
obligatorie. Cele mai multe tulpini sunt sensibile in vitro la imipenem, amikacină, tobramicină
şi la cefalosporinele de generaţia III, IV.
Ubicuitarismul acestui microorganism, rezistenţa sa în mediul extern şi mai ales
antibiorezistenţa multiplă în continuă creştere, impun luarea unor măsuri de profilaxie şi
control a infecţiilor nosocomiale, care să urmărească în primul rând limitarea răspândirii
tulpinilor multirezistente
 Bibliografie:

1. Buiuc D., Neguţ M. - Tratat de microbiologie clinică – ediţia aIII-a, Ed. Medicală,
Bucureşti, 2009.
2. Buiuc D. – Microbiologie medicală: ghid pentru studiul şi practica medicinei, Ed.
”Gr. T. Popa” Iaşi, 2003.
3. Cepoi V., Azoicăi D. – Ghid de management al infecţiilor nosocomiale. Ed. Arte,
Bucureşti, 2012.