BUFAN Radu, Codul fiscal comentat din 01-nov-2020, Wolters Kluwer

Publicaţie: Codul fiscal comentat

Dată bază legală:

1 noiembrie 2020 An
Autori:
BUFAN Radu

Comentariu la articolul 135 din Codul Fiscal

Autori: prof. univ. dr. Victoria ŞEULEAN; prof. univ. dr. Mihaela TOFAN
Comentariu:
1.
Contrar ideii generale, impozitul ca modalitate de finanţare a cheltuielilor statului pentru
securitatea socială nu datează din deceniul 1990, acest instrument a fost anterior descoperit,
iar existenţa lui este legată de ideea de criză economică.1
Din punct de vedere istoric, necesitatea unei protecţii a persoanelor fizice împotriva unor
riscuri inevitabile, precum boala, accidentele, moartea, şomajul etc. a fost conştientizată în
perioada modernă, în contextul industrializării şi a exodului rural. Nou apăruta clasă socială,
aceea a muncitorilor, avea o singură sursă de venit - salariul. Drept urmare, survenirea unui
eveniment care conducea la pierderea acelui venit avea consecinţe tragice.2
Începând cu anul 2011, în categoria prelevărilor fiscale obligatorii reglementate de Codul
fiscal intră, alături de impozite şi taxe, contribuţiile sociale. Noţiunea de contribuţie are
sensuri multiple. În primul rând, este de notat sensul fiscal. În această situaţie, contribuţia
apare ca un produs financiar având caracteristici intermediare impozitelor şi taxelor cu
caracter fiscal. Spre deosebire de impozite, contribuţiile sunt prelevate în contrapartida unei
prestaţii tangibile cu caracter specific pe care statul o acordă persoanelor în mod obligatoriu
(de exemplu, pensia din sistemul public). Contribuţiile se aseamănă cu taxele prin aceea că
apar în legătură cu o prestaţie, dar diferă de acestea prin lipsa caracterului facultativ, căci
serviciul nu este solicitat, ci este impus, stabilit de stat. Cum între cuantumul contribuţiei
individuale plătite şi costul prestaţiilor oferite de stat nu există aproape niciodată o
echivalenţă, iar pe de altă parte, plata contribuţiei este obligatorie, unii autori afirmă că
aceasta din urmă are caracterul unui impozit. Conform unei alte opinii, având în vedere
principiile care stau la baza sistemului de asigurări sociale (de exemplu, principiul
solidarităţii sociale), contribuţiile persoanelor au, teoretic, în contrapartidă un echivalent
bănesc (pensii, ajutoare sociale etc.) ceea ce le diferenţiază de prelevările obligatorii care nu o
contraprestaţie directă şi nemijlocită, cum sunt impozitele. Alături de motivaţiile oferite de o
jurisprudenţă consistentă3, introducerea contribuţiilor fiscale în categoria prelevărilor cu
caracter fiscal obligatoriu a fost dictată şi de puternice considerente economice şi sociale.
Autorităţile publice, confruntate cu deficite bugetare tot mai mari ale bugetelor asigurărilor
sociale, s-au văzut obligate să introducă, pe de o parte, noi contribuţii cu caracter social, iar
pe de altă parte, să lărgească baza de calcul a contribuţiilor deja legiferate. Pentru a le
distinge de alte tipuri de contribuţii, unii autori4 le consideră contribuţii participative,
definindu-le ca "un produs intelectual de natură financiară, sub forma unor prelevări
financiare cu caracter obligatoriu, încasate de anumite instituţii de drept public, de la
persoane fizice sau juridice pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază,
ca urmare a unor servicii tangibile stabilite şi realizate de stat şi la a căror finanţare participă".
Subscriem la definiţia dată, alăturându-ne acelor autori care consideră contribuţiile sociale,
prelevări cu caracter fiscal. Avem în vedere aici, în plus, şi "efectul de presiune fiscală"
generat de aceste contribuţii asupra contribuabililor. Referirile şi comentariile noastre din
acest capitol vor avea în vedere exclusiv această componentă a contribuţiilor sociale
obligatorii.
Alţi autori5, dimpotrivă, susţin că includerea în Codul fiscal a contribuţiilor sociale obligatorii
este neavenită, acestea neavând caracter fiscal şi că reglementarea lor prin Codul fiscal este
doar o problemă de oportunitate, prin care Administraţia fiscală asigură un anumit randament
la colectarea acestor contribuţii.
2.
Asigurările sociale pot fi definite ca un mijloc de realizare a protecţiei populaţiei active
împotriva consecinţelor survenirii unui risc social (pierderea şi/sau reducerea veniturilor sau
creşterea cheltuielilor), prin constituirea unor fonduri băneşti din contribuţii ale subiectelor de
drept interesate şi repartizarea acestor fonduri asiguraţilor în momentul survenirii riscului.6
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant în jurisprudenţa
sa că drepturile de asigurări sociale cuvenite în baza contribuţiilor de asigurări sociale plătite
constituie un bun patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În sistemul public, fondurile de asigurări sociale se constituite prin efectul legii şi presupun
contribuţii obligatorii, ceea ce accentuează caracterul social al acestor prelevări de fonduri,
dar şi a serviciilor prestate în ipoteza unui risc asigurat. Desigur că, în paralel, există un
sistem privat al asigurărilor, la care persoanele interesate pot să adere, funcţie de opţiunea
personală. Aderarea se realizează în baza unui contract de asigurare, care priveşte asigurarea
de sănătate şi/sau asigurarea de pensie privată. În alte sisteme de drept, sistemul privat de
asigurări sociale face parte din pachetul de beneficii pe care salariatul îl negociază la
angajare, acest pachet având uneori o importanţă mai mare decât nivelul propriu-zis de
salarizare7.
Termenul de contribuţie este utilizat de asemenea, în alte două situaţii distincte, şi anume în
cazul statelor federale pentru a desemna fluxurile financiare dintre bugetele statelor membre
ale federaţiei şi bugetul statului federal, precum şi în cazul relaţiilor internaţionale.
În primul caz, alături de soluţia aplicării unor impozite federale pentru finanţarea bugetului
său, statul federal stabileşte contribuţii obligatorii în sarcina statelor membre ale federaţiei. În
această situaţie, contribuţia plătită de către statele federaţiei bugetului federal are un caracter
participativ, reprezentând o prelevare cvasi-fiscală.
O situaţie similară celei de mai sus, chiar dacă nu este vorba de un stat federal, se întâlneşte
în cadrul Uniunii Europene atunci când se face referire la contribuţiile obligatorii la bugetul
comunitar stabilite în sarcina statelor membre ale Uniunii. Evident, în acest caz este vorba tot
despre o contribuţie participativă cu caracter cvasi-fiscal.
În cel de-al doilea caz, în cadrul relaţiilor internaţionale care se stabilesc între state, acestea
pot decide înfiinţarea unor organisme şi instituţii internaţionale ale căror sarcini şi
competenţe sunt stabilite prin actele de constituire. De obicei, finanţarea acestora se
realizează preponderent prin intermediul contribuţiilor obligatorii, cu caracter participativ
stabilite în sarcina statelor membre, ale instituţiilor şi organismelor internaţionale. Cuantumul
monetar al contribuţiilor se stabileşte pe baza unor criterii cum sunt: capacitatea de plată a
statelor membre, gradul lor de dezvoltare economică, produsul intern brut şi net pe locuitor,
evoluţia cheltuielilor de finanţat, ponderea comerţului exterior al statului membru în totalul
comerţului internaţional, numărul populaţiei şi alte criterii.
În afara contribuţiilor obligatorii impuse statelor participante şi care au caracter fiscal, în
cadrul organismelor internaţionale pot fi instituite şi contribuţii cu caracter facultativ.
Acestea reprezintă fluxuri monetare către bugetul organismului internaţional pentru servicii,
asistenţă, consultanţă şi către personalul angajat, neavând un caracter fiscal.
3.
Codul fiscal în vigoare reglementează alături de impozite şi taxe şi contribuţiile sociale cu
caracter obligatoriu. În acest sens, art. 2 alin. (2) C. fisc. reglementează următoarele
contribuţii sociale cu caracter obligatoriu:
a) contribuţiile de asigurări sociale, datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) contribuţia de asigurări sociale de sănătate, datorată bugetului Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate;
c) contribuţia asiguratorie pentru muncă, datorată bugetului general consolidat.
4.
Contribuţiile sociale cu caracter obligatoriu au fost legiferate prin Codul fiscal începând cu
anul 2011. O scurtă incursiune în evoluţia reglementărilor privind contribuţiile sociale
obligatorii, începând din 2011, pune în lumină câteva modificări notabile privind aceste
prelevări. În primul rând, Codul fiscal din 2011 prevedea un număr de şase contribuţii sociale
obligatorii, astfel:
a) contribuţiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat, partajate
între angajat şi angajator;
b) contribuţiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate partajate între angajat şi angajator;
c) contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de
angajator bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
d) contribuţiile asigurărilor pentru şomaj datorate bugetului asigurărilor pentru şomaj,
partajate între angajat şi angajator;
e) contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată de
angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;
f) contribuţia la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, datorată de persoanele
fizice şi juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din Legea nr. 200/2006 privind
constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, cu
modificările ulterioare.
5.
În raport cu prevederile privind contribuţiile sociale obligatorii valabile pentru anul 2011,
începând cu anul 2012, prin O.U.G. nr. 125/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
571/2003 privind Codul fiscal8, Titlul IX2Contribuţii sociale obligatorii a suferit unele
modificări care au avut rolul de a clarifica şi sistematiza într-o bună măsură prevederile
referitoare la categoriile de contribuţii sociale obligatorii, la contribuabili şi la constituirea
bazei de calcul pentru determinarea contribuţiilor.
În acest sens, Titlul IX2"Contribuţii sociale obligatorii" era structurat pe trei capitole şi
anume:
- Capitolul I "Contribuţii sociale obligatorii privind persoanele care realizează venituri din
salarii, venituri asimilate salariilor şi venituri din pensii, precum şi persoanele aflate sub
protecţia sau în custodia statului" (art. 2962-29620);
- Capitolul II "Contribuţii sociale obligatorii privind persoanele care realizează venituri
impozabile din activităţi independente, activităţi agricole, silvicultură, piscicultură, precum şi
din asocieri fără personalitate juridică" (art. 29621-29626);
- Capitolul III "Contribuţia de asigurări sociale de sănătate privind persoanele care realizează
alte venituri, precum şi persoanele care nu realizează venituri" (art. 29627-29632).
Alte două acte normative, şi anume O.G. nr. 15/2012 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 571/2003 privind Codul fiscal9, aprobată prin Legea nr. 208/2012, şi O.G. nr. 8/2013
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea
unor măsuri financiar-fiscale10, cu aplicabilitate din 1 februarie 2013, au avut menirea de a
face unele clarificări în privinţa determinării bazei de calcul pentru unele categorii de
venituri, dar şi de a introduce noi categorii de venituri realizate de anumiţi contribuabili în
baza de calcul a contribuţiilor sociale obligatorii.
Începând cu anul 2016, prin Legea nr. 186/2016 privind unele măsuri în domeniul asigurării
unor categorii de persoane în sistemul public de pensii s-a introdus posibilitatea asigurării
retroactive, pentru o perioadă de cel mult cinci ani, pe bază de contract de asigurare, a unor
persoane care nu aveau calitatea de pensionar la data apariţiei legii şi care pentru perioada pe
care solicită încheierea contractului nu au avut calitatea de asigurat în sistemul public de
pensii sau într-un sistem de asigurări sociale neintegrat acestuia, aşa cum este aceasta definită
prin Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi
completările ulterioare, şi prin Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi
completările ulterioare. Decizia legiuitorului are caracter derogatoriu de la cele două legi
amintite, dar aceasta oferă posibilitatea completării stagiului de cotizare necesar pentru
obţinerea pensiei din sistemul public unui număr mai mare de beneficiari. Legea nr. 186/2016
are în opinia noastră, din motivul arătat, un puternic caracter de protecţie socială. Acest tip de
măsură de "cumpărare de vechime" a recidivat recent, prin intermediul O.U.G. nr. 163/2020.
6.
Alte modificări de esenţă în reglementarea contribuţiilor sociale obligatorii au fost introduse
prin O.U.G. nr. 79/2017 din 8 noiembrie 2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
227/2015 privind Codul fiscal. În legătură cu contribuţiile sociale obligatorii, în Nota de
fundamentare a O.U.G. nr. 79/2017 se specifică faptul că reglementările date au fost dictate
pe de o parte, de necesitatea reformării sistemelor sociale publice din România în vederea
creşterii gradului de colectare a veniturilor la bugetul asigurărilor sociale de stat, iar pe de altă
parte, de responsabilizarea angajatorilor în ceea ce priveşte plata la timp a contribuţiilor
sociale obligatorii datorate atât de către aceştia, cât şi de către angajaţi. Prin acest act
normativ se reduce numărul contribuţiilor sociale obligatorii datorate, angajatorul urmând ca,
în continuare, să stabilească, să reţină, să declare şi să plătească obligaţiile datorate de către
angajaţi. Astfel, prin comparaţie, tabloul contribuţiilor sociale obligatorii datorate până la 31
decembrie 2017 şi al cotelor pe baza cărora se calculează acestea şi respectiv, al contribuţiilor
sociale obligatorii datorate începând cu data de 1 ianuarie 2018, arată astfel:
Contribuţii sociale obligatorii - comparaţie 2017 versus 2018
2017 2018
Cota de
Nr Categoria de contribuţie obligatorie şi suportatorul Nr Categoria de contribuţie ob
contribuţie
crt. acesteia crt. acesteia
legiferată
contribuţii de asigurări sociale datorate de către
1. 15,8%
angajatori
contribuţia de asigurări soc
2. contribuţia individuală de asigurări sociale 10,5% 1. persoanele fizice care au ca
angajaţi/persoane asimilate
Total contribuţii datorate bugetului asigurărilor sociale de
26,3%
stat (1+2)
contribuţiile de asigurări sociale de sănătate datorate
3. 5,2%
de către angajator
2. Contribuţia de asigurări
1. contribuţiile de asigurări sociale de sănătate
4. 5,5% 2. datorată Fondului naţional
datorate de către angajat/persoană asimilată acestuia
de sănătate de către angaja

Total contribuţii de asigurări sociale de sănătate datorate 10,7%

contribuţii la asigurările pentru şomaj datorate de

5. 0,5%
angajator
contribuţii la asigurările pentru şomaj datorate de
6. 0,5%
angajat/persoană asimilată acestuia
Total contribuţii la asigurările pentru şomaj datorate 1,0%

contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de

7. 0,85%
asigurări sociale de sănătate datorată de angajator
 0,15% - 0,85%,
contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi
8. diferenţiată pe
boli profesionale datorată de angajator
clase de risc
contribuţia la Fondul de garantare pentru plata
9. creanţelor salariale, datorată de persoanele 0,25%
fizice/juridice care au calitatea de angajator
contribuţia asiguratorie pen
3.
angajator*
*
În cazul condiţiilor deosebite de muncă, respectiv al condiţiilor speciale, astfel cum sunt
prevăzute acestea în Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu
modificările şi completările ulterioare, persoanele fizice şi juridice care au calitatea de
angajat sau sunt asimilate acestora datorează şi plătesc suplimentar Bugetului asigurărilor
sociale o contribuţie de 4% în cazul condiţiilor deosebite de muncă, respectiv 8% în cazul
condiţiilor speciale de muncă.
O primă observaţie notabilă este că prin reglementările introduse prin Ordonanţa 79/2017 se
reduce numărul contribuţiilor sociale obligatorii datorate de la nouă la trei.
A doua observaţie este că, per ansamblu, asistăm la o reducere a cotelor de contribuţii sociale
obligatorii datorate contribuţiilor de asigurări sociale datorate bugetului consolidat al statului,
cu circa două puncte procentuale.
De asemenea, prin trecerea contribuţiilor la angajator, a dispărut contribuţia pentru şomaj.
Resursele Bugetului asigurărilor pentru şomaj provin, parţial, din contribuţia asiguratorie
pentru muncă, de 2,25%, plătită de angajator.
În fine, ca element de noutate, contribuţiile sociale obligatorii cu excepţia contribuţiei
asiguratorii pentru muncă se suportă din veniturile brute ale salariaţilor, angajatorul având
sarcina de a calcula, reţine şi vărsa aceste contribuţii la bugetele destinatare prevăzute de
lege.
Nu în ultimul rând, apreciem că modificările în cadrul normativ privind contribuţiile de
asigurări sociale au rolul de a educa din punct de vedere fiscal contribuabilul, şi anticipăm că,
pe termen lung, va exista o consolidare a informaţiilor recepţionate privind modul de
constituire şi cuantumul resurselor bugetelor publice. Contribuabilul neiniţiat asupra
aspectelor de tehnică fiscală va fi, astfel, conştient asupra provenienţei resurselor bugetare şi,
implicit, va deveni mai exigent privind modul de cheltuire a acestor fonduri.
7.
Reglementarea contribuţiilor sociale de către Codul fiscal este justificată şi oportună, în
principal din perspectiva administraţiei fiscale şi, în subsidiar, din perspectiva
contribuabilului.
Pentru administraţia fiscală, reglementarea tuturor impozitelor şi contribuţiilor aferente
câştigurilor salariale şi a veniturilor asimilate acestora facilitează colectarea prelevărilor
obligatorii prin metoda stopajului la sursă şi prin aplicarea unor proceduri comune privind
definirea şi colectarea veniturilor destinate sistemului unitar de bugete, între care: bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate, bugetul asigurărilor pentru şomaj şi fondul de garantare pentru plata creanţelor
salariale. De asemenea, administrarea unitară a acestor prelevări constituie o premisă
însemnată pentru creşterea randamentului fiscal, pentru asigurarea transparenţei şi evitarea
evaziunii fiscale. Introducerea declaraţiei unice privitoare la contribuţiile sociale permite
îmbunătăţirea fluxurilor informaţionale între instituţiile care au atribuţii în colectarea
creanţelor fiscale şi cele care administrează sistemele de asigurări sociale şi acordă prestaţiile
sociale persoanelor asigurate.
Pe de altă parte, pentru contribuabil, modul de plată şi de raportare prin intermediul
declaraţiei unice pentru impozitul pe venit şi contribuţiile sociale, începând cu anul fiscal
2011, reprezintă o modalitate de simplificare a relaţiei cu sistemul unitar de bugete pe linia
impozitelor şi contribuţiilor sociale. Prin această declaraţie, care se depune la o singură
instituţie - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - se rezolvă atât declararea obligaţiilor
de plată la bugetele asigurărilor sociale şi fondurilor speciale, cât şi a persoanelor asigurate.
8.
Este de notat că modificările aduse în reglementarea contribuţiilor sociale şi introducerea
declaraţiei unice privind contribuţiile sociale au la bază recomandările formulate în acest sens
în cadrul proiectului de asistenţă tehnică finanţat de Banca Mondială, în anul 2007, referitor
la dezvoltarea cadrului legal privind impozitele şi contribuţiile sociale aferente salariilor, sub
coordonarea Comisiei interministeriale pentru realizarea celei de-a doua etape a reformei în
domeniul colectării şi armonizării legislaţiei referitoare la contribuţiile sociale.
În fine, trebuie precizat că reglementările Titlului V "Contribuţii sociale obligatorii" din
actualul Cod fiscal fac referire şi la contribuabili, respectiv la veniturile obţinute de către
aceştia transfrontalier, în baza libertăţii de mişcare a forţei de muncă în Spaţiul Economic al
Uniunii Europene. În acest sens, prin Normele metodologice date în aplicarea Titlului V C.
fisc., la pct. 1, se precizează în mod expres că "prin legislaţie europeană aplicabilă în
domeniul securităţii sociale se înţelege regulamentele europene privind coordonarea
sistemelor de securitate socială pe care România le aplică".
Reglementările europene pertinente la care se poate face referire în acest sens, în vigoare la
data de referinţă de 1.11.2020, sunt următoarele:
- Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 aprilie
2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială11;
- Regulamentul nr. 987/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 septembrie
2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/200412;
- Regulamentul (CE) nr. 988/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16
septembrie 2009 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea
sistemelor de securitate socială şi de stabilire a conţinutului anexelor acestuia13;
- Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1408/71 privind aplicarea sistemelor de securitate
socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor independenţi şi membrilor familiilor acestora care se
deplasează în cadrul Comunităţii14;
- Regulamentul (CE) nr. 859/2003 din 14 mai 2003 privind extinderea dispoziţiilor
Regulamentului (CEE) nr. 1408/7115.
Trebuie precizat că un impact deosebit, deşi indirect, în materia calculării de contribuţii
sociale obligatorii în constituie modul de interpretare al dispoziţiilor privind detaşarea
transnaţională în cadrul UE, reglementat prin Directiva 96/71/CE, transpusă în dreptul român,
în mod deplin, de abia prin O.U.G. nr. 28/2015.
În domeniul securităţii sociale România este parte la Convenţia nr. 102/1952 a Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, ratificată prin Legea nr. 115/200916.
Regulamentele invocate mai sus prevăd că fiecare stat membru este liber să îşi organizeze în
mod independent propriul sistem de securitate socială. Regulamentul privind coordonarea
sistemelor de securitate socială stabileşte sistemul de asigurare naţional care ar trebui utilizat
pentru asigurarea unui cetăţean european, în cazul în care sunt implicate una sau mai multe
ţări. În general, prestaţiile de asigurări sociale sunt furnizate de ţara în care se află locul de
muncă sau, în absenţa unui loc de muncă, de ţara de reşedinţă. Regulamentul se bazează pe
patru principii esenţiale:
1. Egalitatea de tratament, conform căreia lucrătorii angajaţi şi lucrătorii independenţi din alte
state membre beneficiază de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca resortisanţii statului-gazdă.
Dreptul la egalitatea de tratament se aplică necondiţionat oricărui lucrător angajat sau
independent din alt stat membru care a locuit pentru o anumită perioadă de timp pe teritoriul
statului-gazdă. În plus, dacă într-un stat membru efectele juridice sunt legate de anumite
situaţii (de exemplu, căsătoria) sau evenimente (de exemplu, un accident) sau de beneficierea
de prestaţii de securitate socială (de exemplu, persoanele care beneficiază de prestaţii de
şomaj au dreptul la o deducere fiscală), statul membru respectiv trebuie să ţină seama de
aceste situaţii sau evenimente sau de beneficierea de prestaţii echivalente care au loc într-un
alt stat membru.
2. Principiul cumulării perioadelor anterioare de asigurare, muncă sau reşedinţă în alte ţări,
care vor fi luate în considerare la calculul prestaţiilor. Dacă, de exemplu, în temeiul legislaţiei
naţionale, un lucrător trebuie să facă dovada că a fost asigurat sau angajat pentru o anumită
perioadă de timp înainte de a avea dreptul la anumite prestaţii, potrivit principiului cumulării
perioadelor de asigurare, statul membru competent trebuie să ţină cont de perioadele de
asigurare şi de activitate salariată îndeplinite în alt stat membru.
3. Principiul unei singure legi aplicabile conform căruia o persoană nu poate să beneficieze
de avantaje nejustificate din dreptul la libera circulaţie. Fiecare beneficiar este protejat de
legislaţia unei singure ţări şi plăteşte contribuţii doar în ţara respectivă.
4. Principiul exportabilităţii, implică faptul că prestaţiile sociale pot fi plătite pe întreg
teritoriul Uniunii şi interzice statelor membre să rezerve plata exclusiv pentru persoanele
rezidente pe teritoriul lor. Totuşi, el nu este aplicabil tuturor tipurilor de prestaţii de securitate
socială. De exemplu, există norme speciale în cazul indemnizaţiilor de şomaj.
1
R. Muzellec, Finance publique, 12e edition, Editions Dalloz, Paris, 2002, p. 364.
2
M.Ş. Minea, C.F. Costaş, Dreptul finanţelor publice, vol. I, op. cit., p. 263.
3
Raportul de căutare în programul Sintact.ro după criteriul "contribuţii de asigurări sociale"
indică aproximativ 250.000 de soluţii de caz ale instanţelor de judecată.
4
C. Corduneanu, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Ed. CODECS, Bucureşti, 1998, p. 82.
5
A se vedea, în acest sens, R. Bufan, Comentarii asupra Codului fiscal, art. 2 C. fisc. pct. 4,
ed. 2016.
6
M.Ş. Minea, C.F. Costaş, Dreptul finanţelor publice, vol. I, op. cit., p. 264.
7
În acest sens, detalii despre sistemul american în M.S. Scholes, M.A. Wolfson, M. Erickson,
E.L. Maydew, T. Shevlin, Taxes and Business Strategy, a Planning Approach, Pearson
Prentice Hall, New Jersey, 2009, p. 294 şi urm.
8
M. Of. nr. 938 din 30 decembrie 2011.
9
M. Of. nr. 621 din 29 august 2012.
10
M. Of. nr. 54 din 23 ianuarie 2013.
11
JO L 166 din 30 aprilie 2004.
12
JO L 284 din 30 octombrie 2009.
13
JO L 284 din 30 octombrie 2009.
14
JO L 149 din 5 iulie 1971.
15
JO L 124 din 20 mai 2003.
16
M. Of. nr. 325 din 15 mai 2009.