Formele educaţiei

Prof. univ. dr. Crenguța Lăcrămioara Bizu

1. Educaţia formală (şcolară, oficială)

2. Educaţia non-formală (şcoala paralelă)
3. Educaţia informală (spontană)
4. Educaţia permanentă
5. Autoeducaţia

Formele educaţiei reprezintă toate influenţele şi acţiunile educative care intervin în viaţa
individului, în mod organizat şi https://drive.google.com/drive/folders/16n-k8WU0-
locbdnO919ULG7oUgSUBwbT?usp=sharingstructurat (în conformitate cu anumite norme
generale şi pedagogice, desfăşurate într-un cadru instituţionalizat) sau, dimpotrivă, în mod
spontan (întâmplător, difuz, neoficial).
Educaţia formală
- este “sistemul educaţional structurat ierarhic şi gradat cronologic, pornind de la
şcoala primară şi până la universitate, care include, în plus faţă de studiile
academice, o varietate de programe de specializare şi instituţii de pregătire
profesională şi tehnică cu activitate “full-time”; (Philip Coombs, 1973)
Educaţia nonformală
- cuprinde “orice activitate educaţională, intenţionată şi sistematică, desfăşurată de
obicei în afara şcolii tradiţionale, al cărei conţinut este adaptat nevoilor individului şi
situaţiilor speciale, în scopul maximalizării învăţării şi cunoaşterii şi al minimalizării
problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal (stresul notării în catalog,
disciplină impusă, efectuarea temelor etc.)” (J. Kleis 1973)
Educaţia informală
- se referă la experienţele zilnice ce nu sunt planificate sau organizate şi conduc către o
învăţare informală. Când aceste experinţe sunt interpretate de către cei mai în vârstă
sau de către membrii comunităţii ele se constituie în educaţie informală;
- este procesul care se întinde pe toată durata vieţii, prin care individul dobândeşte
informaţii, îşi formează priceperi şi deprinderi, îşi structurează convingerile şi
atitudinile, se dezvoltă, prin intermediul experienţelor cotidiene.
În analiza formelor educaţiei vom folosi 8 criterii:
1. etimologia termenului;
2. definirea conceptului;
3. dezideratele urmărite;
4. trăsăturile caracteristice;
5. evaluarea;
6. avantajele şi importanţa;
7. elementele critice;

1
 8. dezvoltarea domeniului;
1. Educaţia formală - trăsături caracteristice:
1. etimologic: lat.“formalis” ‘-“organizat”, “oficial”. În acest sens, educaţia formală
reprezintă educaţia oficială;
2. Definiţie: educaţia formală cuprinde totalitatea activităţilor şi a acţiunilor pedagogice
desfăşurate şi proiectate instituţional (în grădiniţe, şcoli generale, licee, universităţi, centre
de perfecţionare etc.), în cadrul sistemului de învăţământ, în mod planificat şi organizat pe
niveluri şi ani de studii, având finalităţi educative bine determinate; se realizează cu
rigurozitate, în timp şi spaţiu: pe bază de planuri, programe, manuale, cursuri, materiale de
învăţare etc.
3. Dezideratele majore ale educaţiei formale:
- asimilarea sistematică şi organizată a cunoştinţelor din diferite domenii de interes cultural-
ştiinţific, practic şi tehnologic;
- folosirea acestora în vederea dezvoltării personale şi a inserţiei optime în viaţa activă a
societăţii;
- formarea şi stimularea capacităţilor intelectuale şi aptitudinale, a priceperilor şi
deprinderilor, a atitudinilor şi convingerilor.
- înzestrarea individului cu metode şi tehnici de muncă intelectuală şi dezvoltarea pe cât
posibil a inteligenţei sociale şi emoţionale.
4. Trăsăturile caracteristice ale educaţiei formale rezultă din caracterul său oficial:
1. Este instituţionalizată, realizându-se în mod conştient, sistematic şi organizat în cadrul
sistemului de învăţământ.
2. Obiectivele şi conţinutul educaţiei sunt prevăzute în documente şcolare. Ele sunt elaborate
pe cicluri, niveluri şi ani de studii, fiind proiectate pedagogic prin planuri de învăţământ,
programe şi manuale şcolare, cursuri universitare, ghiduri etc.
3. Scopurile şi obiectivele pedagogice, deduse din idealul educaţional sunt realizate în cadrul
procesului de învăţământ, sub îndrumarea unui corp profesoral specializat. Cadrele
didactice, persoane investite special cu conducerea acţiunii educative, se adresează unui
public ce beneficiază de un statut aparte – cel de elevi sau de studenţi.
4. Face apel la un context metodologic organizat, dezvoltat în concordanţă cu cerinţele
idealului educaţional, în condiţii pedagogice determinate, cu materiale didactice special
elaborate pentru atingerea scopurilor şi cu mijloace de învăţământ investite cu funcţii
pedagogice precise.
Educaţia formală:
5. Evaluarea
a) Ca formă oficială, este întotdeauna evaluată social.
b) Evaluarea în procesul didactic se realizează pe criterii socio-pedagogice riguroase şi
vizează:
- cunoaşterea rezultatelor activităţii instructiv-educative;
- cunoaşterea procesului didactic de predare-învăţare realizat în diferite condiţii;
- dezvoltarea capacităţilor de autoevaluare ale elevilor şi studenţilor;
Evaluarea şcolară se realizează de către fiecare cadrul didactic şi de către instituţia
şcolară în sine, concretizându-se în note, calificative, aprecieri, caracterizări etc.
Educaţia formală:

2
 6. Importanţa:
- facilitează accesul la valorile culturii, ştiinţei, artei, literaturii şi tehnicii, la experienţa
social-umană;
- îndeplineşte un rol decisiv în formarea personalităţii umane, conform dezideratelor
individuale şi sociale;
- individul este introdus progresiv în vastele domenii ale existenţei umane;
- permite asimilarea cunoştinţelor ca sistem, prin apelul cadrelor didactice la o varietate
de metode şi tehnici de exersare şi dezvoltare a capacităţilor şi aptitudinilor umane;
- este “un autentic instrument al integrării sociale” (Ioan Cerghit)
7. Cu toate că educaţia formală este generalizată şi indispensabilă ea înregistrează câteva
critici şi limite:
1. centrarea pe performanţele înscrise în programe lasă mai puţin timp liber
imprevizibilului şi studierii aspectelor cotidiene, cu care se confruntă elevii;
2. există tendinţa de transmitere-asimilare a cunoştinţelor în defavoarea
dezvoltării-exersării capacităţilor intelectuale şi a abilităţilor practice;
3. cufundarea într-o calmă monotonie şi erodarea prin rutină a practicii didactice;
4. orientarea predominantă spre informare şi evaluare cumulativă;
5. lipsa iniţiativei elevilor şi slaba participare a părinţilor în activităţile şcolare
fapt ce conduce şi la o comunicare defectuoasă între aceşti agenţi pedagogici importanţi;
6. dotarea materială şi tehnică insuficientă a sălilor de clasă şi a laboratoarelor
din şcoală care nu mai satisfac cerinţele tot mai crescute ale elevilor conexaţi în permanenţă
la noi mijloace de transmitere, prelucrare şi actualizare rapidă a informaţiilor;
Educaţia formală:
8. În ideea deschiderii şcolii faţă de problematica lumii contemporane sunt propuse
următoarele modalităţi menite să înlăture treptat carenţele semnalate la nivelul educaţiei
formale:
1. descongestionarea materiei şi crearea ocaziilor tot mai numeroase de afirmare a
talentelor şi a intereselor tinerilor, prin creşterea şi diversificarea ofertei de opţionale şi de
alternative educaţionale;
2. şanse reale pentru fiecare unitate de învăţământ de a-şi determina propriul curriculum
(prin curriculum la decizia şcolii);
3. posibilitatea utilizării flexibile a segmentului neobligatoriu din programe în funcţie de
nevoile locale de educaţie şi formare;
4. asigurarea sinergiei dintre învăţarea formală, nonformală şi informală, în sensul
deschiderii şcolii înspre influenţele educative nonformale şi informale şi găsirea modalităţilor
optime de articulare între acestea;
5. armonizarea politicilor şi practicilor privind instruirea initială şi continuă, regândirea
tuturor nivelurilor şi structurilor învăţământului din perspectiva educaţiei permanente;
6. integrarea rapidă a noilor tehnologii comunicaţionale în procesul de învăţământ.

2.Educaţia nonformală - trăsături caracteristice:

1. Etimologic: lat. “nonformalis” preluat cu sensul “în afara unor forme special/oficial
organizate pentru un anume gen de activitate”.

3
Nonformal nu e sinonim cu needucativ, ci desemnează o realitate educaţională mai puţin
formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formativ-educative.
2. Definţie: cuprinde ansamblul activiţăţilor şi al acţiunilor care se desfăşoară într-un cadru
instituţionalizat, în mod organizat, dar în afara sistemului şcolar, constituindu-se ca “o punte
între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal”. (George Văideanu)
Educaţia nonformală:
3. Deziderate:
1. să lărgească şi să completeze orizontul de cultură, îmbogăţind cunoştinţele din
anumite domenii;
2. să creeaze condiţii pentru desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate
3. să sprijine alfabetizarea grupurilor sociale defavorizate;
4. să contribuie la recreerea şi destinderea participanţilor precum şi la petrecerea
organizată a timpului liber;
5. să asigure cadrul de exersare şi de cultivare a diferitelor înclinaţii, aptitudini şi
capacităţi, de manifestare a talentelor;
Raportul educaţiei nonformale cu educaţia formală este unul de complementaritate, atât sub
aspectul conţinutului, cât şi al formelor şi modalităţilor de realizare.
Educaţia nonformală:
4. Trăsături caracteristice:
- cadru instituţionalizat, dar în afara sistemului şcolar, cuprinzând:
= activităţi extraclasă/extradidactice (cercuri pe disciline, interdisciplinare sau tematice,
ansambluri sportive, artistice, concursuri şcolare, olimpiade, competiţii) şi -
= activităţi de educaţie şi instruire extraşcolare, denumite paraşcolare şi perişcolare;
- paraşcolare: în mediul socio-profesional (activităţile de perfecţionare şi de reciclare,
de formare civică sau profesională);
- perişcolare: în mediul socio-cultural (activităţi de autoeducaţie şi de petrecere
organizată a timpului liber în cadrul universităţilor populare, al cluburilor sportive, la teatru,
în muzee sau în cluburile copiilor, în biblioteci publice, în excursii, acţiuni social-culturale
sau în familie ori prin intermediul mass-mediei, denumită adesea “şcoală paralelă”);
- Coordonatorii sunt animatori, moderatori. Educatorului nonformal i se solicită mai multă
flexibilitate şi entuziasm, adaptabilitate şi rapiditate în adoptarea variatelor stilurilor de
conducere a activităţii, în funcţie de nevoile şi cerinţele educatului.
- Conţinutul şi obiectivele urmărite sunt prevăzute în documente special elaborate ce prezintă
o mare flexibilitate, diferenţiindu-se în funcţie de vârstă, sex, categorii socio-profesionale,
interesul participanţilor, aptitudinile şi înclinaţiile lor.
- Sunt cuprinse activităţi care corespund intereselor, aptitudinilor şi dorinţelor participanţilor,
folosindu-se o metodologie atractivă.
- Caracterul opţional al activităţilor extraşcolare, desfăşurate într-o ambianţă relaxată, calmă
şi plăcută, dispunând de mijloace menite să atragă publicul de diferite vârste.
- Presupune uneori achitarea unor taxe (dacă răspunde unei cereri de perfecţionare
profesională).
Educaţia nonformală:
5. Evaluarea:
- este facultativă,

4
 - neformalizată,
- prioritar stimulativă,
- fără note sau calificative oficiale.
Există şi situaţii în care acestea se finalizează prin certificate sau diplome de absolvire.
Educaţia nonformală:
6. Avantaje pedagogice:
1. este centrată pe cel ce învaţă, pe procesul de învăţare nu pe cel de predare
solicitând în mod diferenţiat participanţii;
2. dispune de un curriculum la alegere (“cafeteria curriculum”), flexibil şi variat
propunându-le activităţi diverse şi atractive, în funcţie de interese, de aptitudini speciale, de
aspiraţii;
3. contribuie la lărgirea şi îmbogăţirea culturii generale şi de specialitate, oferind
activităţi de reciclare profesională, de completare a studiilor şi de sprijinire a categoriilor
defavorizate sau de exersare a capacităţii indivizilor supradotaţi;
4. creează ocazii de petrecere organizată a timpului liber, într-un mod plăcut,
urmărind destinderea şi refacerea echilibrului psiho-fizic;
5. asigură o rapidă actualizare a informaţiilor din diferite domenii fiind
interesată să menţină interesul publicului larg, oferind alternative flexibile tuturor categoriilor
de vârstă şi pregătirii lor profesionale, punând accentul pe aplicabilitatea imediată a
cunoştinţelor;
6. antrenează noile tehnologii comunicaţionale, ţinând cont de progresul tehnico-
ştiinţific, valorificând oportunităţile oferite de internet, televiziune, calculatoare etc.;
7. este nestresantă, oferind activităţi plăcute şi scutite de evaluări riguroase, în
favoarea strategiilor de apreciere formativă, stimulativă, continuă;
8. răspunde cerinţelor şi necesităţilor educaţiei permanente.
Educaţia nonformală:
7. Limitele educaţiei nonformale:
- include uneori programe mult prea flexibile, centrate doar pe obiective pe termen scurt şi o
prea mare “libertate” metodologică a educatorilor.
- avansarea unui proiect dependent doar de mijloacele tehnice disponibile, care pot
dezechilibra corelaţia funcţională dintre subiectul şi obiectul educaţiei;
- eludarea posibilităţilor de validare socială reală a rezultatelor în raport cu “diplomele şi
certificatele” obţinute la nivelul educaţiei formale.
Educaţia nonformală:
8. Expansiunea domeniului:
- a devenit o problemă de interes general în politica educaţiei începând cu anii ‘60-’70, pe
fondul afirmării preocupărilor de educaţie permanentă şi recurentă şi al extensiei formelor de
instruire de-a lungul întregii vieţii în afara sistemului şcolar.
Relaţia dintre educaţia formală şi educaţia nonformală este de complementaritale sub raportul
conţinutului, al formelor de organizare şi de realizare.
Nu trebuie neglijat faptul că există şi o relaţie concurenţială între cele două forme de
educaţie.

5
Ţinând cont că dezvoltarea educaţiei nonformale poate oferi sugestii şi chiar soluţii pentru
depăşirea prelungitei “crize a şcolii”, în ultimii ani se vorbeşte tot mai mult despre
acreditarea activităţilor de educaţie nonformală.

3. Educaţia informală - trăsături caracteristice:

1. Etimologic: lat. “informis/informalis” preluat cu sensul de “spontan”,
“neaşteptat”. Ca urmare prin educaţie informală înţelegem educaţia realizată spontan.
2. Definiţie: ansamblul influenţelor cotidiene, spontane, eterogene, incidentale, voluminoase
– sub aspect cantitativ – care nu îşi propun în mod deliberat atingerea unor ţeluri
pedagogice, dar au efecte educative, ocupând cea mai mare pondere de timp din viaţa
individului.
Aceste influenţe spontane, incidentale nu sunt selectate, prelucrate şi organizate din punct de
vedere pedagogic.
Educaţia informală:
3. Dezideratele:
- nu apar în mod explicit;
- nu-şi propune în mod deosebit, realizarea unor obiective pedagogice, însă prin
influenţele sale exercitate continuu poate avea efecte educative deosebite atât pozitive cât şi
negative;
- oferă individului ocazia de a adopta anumite atitudini, de a exterioriza anumite
comportamente şi de a interioriza anumite valori, conturându-se astfel profilul său
psihosocial;
- completează informaţiile achiziţionate prin intermediul celorlalte forme de educaţie.
Aceste influenţe pot fi concordante unele cu altele sau în dezacord, sarcina de a le orienta şi
direcţiona revenindu-i în principal educaţiei formale.
Educaţia informală:
4. Trăsături caracteristice:
- în afara unui cadru instituţionalizat, influenţele fiind provenite din micro-mediul
social de viaţă al individului (familie, grupul de prieteni, colectivul de muncă, cartierul, satul
sau oraşul);
- Influenţele pedagogice de tip informal pot fi:
a) neorganizate, neselectate, spontane, neprelucrate – rezultatul interacţiunilor umane în
mediul familial, stradal, din cadrul anturajului;
b) organizate şi instituţionalizate – transmise de la nivelul instituţiilor mass-media, care le
proiectează şi le orientează însă din perspectiva altor scopuri decât cele pedagogice;.
Acestea din urmă se diferenţiază însă de programele speciale de educaţie din presă, de la
radio sau de la televiziunile şcolare şi universitare, ce au finalităţi educative şi intră sub
incidenţa educaţiei nonformale.
Educaţia informală:
5. Evaluarea se realizează :
- la nivelul opiniilor şi reuşitelor personale şi sociale ale cetăţenilor;
- pe baza analizei comportamentale şi factuale.

6
În acest sens, literatura de specialitate semnalează faptul că “viaţa socială se desfăşoară sub
dublu impact: acela al opiniei colectivităţii şi al cenzurării pe care o operează conştiinţa în
sine.” (Teodor Cozma)
Educaţia informală:
6. Avantajele care pot fi sesizate în plan didactic:
- completează achiziţiile acumulate prin intermediul celorlalte forme de educaţie;
- este o învăţare cu caracter pluridisciplinar, informaţiile provenind din variate domenii;
Educaţia informală:
7. Dezavantajele:
- are o funcţie formativă redusă, puţine informaţii devenind cunoştinţe;
- prin intermediul influenţelor incidentale individul are acces la informaţii care pot veni
în contradicţie cu scopurile educaţiei formale şi nonformale.
Importantă devine intervenţia educatorului, manifestată prin capacitatea acestuia de a
valorifica experienţa de viaţă a fiecărui elev.
Educaţia informală:
8. Expansiunea domeniului:
-se poate realiza prin sporirea caracterului educativ al influenţelor spontane provenite
în special din mass-media şi din mediul comunitar.
În ţările dezvoltate se manifestă tendinţa instituţionalizării educaţiei informale în cadrul
organizaţiilor de tineret şi comunitare.
În acest sens, specialiştii (de multe ori voluntari), încurajează oamenii să se gândească la
propriile experienţe şi situaţii de viaţă şi să discute despre acestea cu ceilalţi membrii prezenţi
(vezi întrunirile şi cluburile pentru dezalcolizare şi dezintoxicare, şi camponiile împotriva
SIDA)

Interdependenţa formelor educaţiei

Fiecare formă are raţiunea ei de a fi şi câmpul propriu de acţiune în ansamblul procesului de
educaţie.
Toate îşi justifică rolul în formarea şi dezvoltarea personalităţii, conturând deziderate
educaţionale şi/sau sociale şi răspunzând nevoilor de educaţie şi civilizaţie.
Formele educaţiei permit realizarea conţinuturilor generale ale educaţiei (educaţia
intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică, educaţia tehnologică, educaţia fizică),
îmbogăţite permanent prin contribuţia tuturor disciplinelor de învăţământ şi a noilor educaţii
(educaţia ecologică, educaţia pentru democraţie, educaţia sanitară, educaţia pentru
schimbare şi dezvoltare, educaţia pentru pace etc.)
Raportate una la cealaltă, educaţia formală şi educaţia nonformală se regăsesc fiecare într-un
cadru instituţionalizat, stucturat şi organizat din punct de vedere pedagogic, deosebindu-se
prin formele şi modalităţile lor de realizare.
Mai puţin structurată şi organizată din punct de vedere pedagogic, educaţia informală este
situată în afara unui cadru instituţional de tip şcolar. Ea are ponderea cea mai mare în timp şi
spaţiu, însă, neîndeplinind deziderate de ordin educativ, nu poate susţine singură procesul
formării şi dezvoltării personalităţii umane.
Relaţia dintre cele trei forme generale ale educaţiei este una de complementaritate,
înregistrându-se tendinţe de interpenetrare şi de deschidere a uneia faţă de cealaltă.

7
Efectele fiecăreia dintre ele se repercutează asupra celorlalte, în condiţii în care pot fi de
acord sau în dezacord.
Interdependenţa formelor de educaţie creează premisele desfăşurării eficiente a activităţii de
formare şi dezvoltare socio-culturală a individualităţii umane, în mod direct sau indirect,
didactic sau extradidactic.
Contribuie la educaţia permanentă a individului;

Educaţia permanentă
Proces de perfecţionare a dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe durata întregii vieţi,
în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii individuale şi colective (vezi UNESCO, 1976);
Include ed. formală, nonformala, informală, autoeducaţia sub toate aspectele (intelectuală,
morală, fizică, tehnologică, estetică);
Educaţia permanentă-necesitate:
Factori sociali:
- Dinamismul vieţii sociale;
- Mobilitatea şi diversificarea profesiilor;
- Uzura morală a cunoştinţelor;
- Progresele accelerate în ştiinţă şi tehnică;
- Multiplicarea şi diversificare mass-mediei;
- Creşterea gradului de democratizare a vieţii sociale;
Educaţia permanentă-necesitate:
Factori individuali:
- Doinţa individului de perfecţionare, de adaptare continuă şi promtă la ritmul
schimbărilor economice, sociale, culturale;
- Nivelul crescand al aspiraţiilor culturale şi al nevoilor diferitelor varste;
- Creşterea standardului de viaţă, concomitent cu expansiunea demografică (prelungirea
duratei medii de viaţă);

Autoeducaţia
Educaţia prin sine însuşi, personală, susţinută de efort conştient organizat şi de motivaţie
intrinsecă;
E adecvată unei decizii proprii de autoangajare într-o activitate sistematică, direcţionată către
atingerea unui ţel propus;
Caracteristici şi funcţii ale conştiinţei de sine:
Funcţia anticipativă – oferă individului posibilitatea de a se autoproiecta, de a-şi canaliza
eforturile în mod intenţionat şi sistematic către atingerea obiectivelor;
Funcţia normativă – rezultat al unei interiorizări treptate a cerinţelor sociale, modeland
continuu comportamentul;
Capacitatea omului de a se reflecta pe sine însuşi – dedublandu-şi conştinţa în contrarii: ceea
ce este şi ceea ce doreşte să fie;
Condiţiile autoeducaţiei:
- Conştiinţa de sine;
- Motivaţie intrinsecă;
- Calităţi de voinţă şi caracter;

8
 - Capacitate de discriminare, de automobilizare şi de autoevaluare corectă a
progreselor;
- Efort intelectual şi fizic susţinut;
- Abilităţi de muncă intelectuală independentă şi de gandire;
- Cunoştinţe, deprinderi, priceperi de lucru cu informaţia;
- Capacitatea de a-şi organiza propriul regim de muncă intelectuală şi repaus;

CONCLUZII:
Educaţia prin alţii este o premisă dar şi o condiţie pentru autoeducaţie;
Autoeducaţia e produsul superior al formelor educaţiei şi criteriul de apreciere al eficienţei
acestora;
Autoeducaţia este a consecinţă şi o condiţie a educaţiei permanente;
Menirea şcolii e aceea de a-l învăţa pe elev cum să înveţe eficient pentru sine şi pentru
societate;

Bibliografie
Oprea Crenguta Lacramioara, Formele educatiei in Cristea, Sorin (coord.) (2006).
Curriculum pedagogic I. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.