Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului

Universitatea „Vasile Alecsandri”din Bacău

Adresa: Str. Mărăşeşti Nr.157, Bacău, România

Tel./Fax: (+4) – 0234/517.715 web: www.ub.ro

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI SĂNĂTĂŢII

BAZELE GENERALE ALE ATLETISMULUI

Note de curs

AUTOR:
PROF. UNIV. DR. ABABEI CĂTĂLINA

AN UNIVERSITAR 2009 – 2010

1
2
 CUPRINS:

Obiectivele disciplinei 5
Competenţe asigurate prin parcurgerea disciplinei 5
Fond de timp alocat, forme de activitate, forme de verificare ,credite 5
Stabilirea notei finale 5
Timp mediu estimat pentru asimilarea fiecărui modul 6
Instrucţiuni pentru parcurgerea resursei de învăţământ 6
MODULUL I 7
Introducere în problematica atletismului
1.1. Evoluţia atletismului pe plan mondial 7
1.2. Aspecte din evoluţia aparatelor şi materialelor de concurs 11
1.2.1 Prima pistă, primele materiale şi primele probe „noi”de atletism 13
1.2.2 Startul de jos, cine este totuşi inventatorul? 14
1.3. Evoluţia atletismului în ţara noastră 18
1.4 Sistemul de organizare şi cel competiţional 19
1.5. Atletismul handisport 21
1.5.1 Atletismul la persoanele cu handicap din România 24
Test de evaluare a cunoştinţelor din modulul I 26
MODULUL II 27
Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii la studiul tehnicii probelor de
atletism
2.1. Convenţii şi repere 28
2.2 Noţiuni şi legi ale mecanicii cu aplicativitate la tehnica probelor de atletism 29
2.3 Componentele mişcării unui corp 30
2.4. Acţiunea muşchilor asupra oaselor 33
2.5 Traiectoria C.G.C. în timpul fazelor de zbor 34
2.5.1 Mişcările de rotaţie 34
Test de evaluare a cunoştinţelor din modulul II 35
MODULUL III Bazele generale ale tehnicii probelor de atletism 36

3.1 Învăţarea motrică cu aplicaţii în învăţarea exerciţiilor de atletism 36

3.2 Aptitudinile psihomotorice ce condiţionează învăţarea exerciţiilor de atletism 37
3.3 Rolul factorilor senzoriali şi perceptivi în învăţarea exerciţiilor din atletism. 37
3.4. Bazele generale ale tehnicii alergărilor 39
3.4.1Ciclul pasului alergător 39
3.4.1.1.Perioada de sprijin 39
3.4.1.2 Faza de amortizare 40
3.4.1.3.Faza din momentul verticalei 41
3.4.1.4. Faza de impulsie 41
3.4.1.5. Perioada de pendulare 43
3.4.1.6..Faza pasului posterior 43
3.4.1.7 Faza din momentul verticalei 44
3.4.1.8.Faza pasului anterior 44
3.4.2 Oscilaţiile corpului 44
3.4.2.1.Oscilaţiile verticale 44
3.4.2.2 Oscilaţiile laterale 45
3.4.2.3.Oscilaţiile transversale 46
3.5. Bazele generale ale tehnicii săriturilor 47
3.5.1. Fazele săriturilor 48

3
3.5.1.1. Elanul 48
3.5.1.2. Bătaia 49
3.5.1.3.Zborul 51
3.5.1.4 Aterizarea 53
3.6. Bazele generale ale tehnicii aruncărilor 54
3.6.1 Fazele aruncărilor 54
3.6.1.1.Faza pregătitoare 54
3.6.1.2.Faza de elan 55
3.6.1.3.Faza efortului final 55
3.6.1.4 Faza de încheiere
56
3.6.2 Factorii care determină lungimea aruncărilor
3.6.2.1.Viteza de lansare
56
3.6.2.2.Unghiul de lansare 56
3.6.2.3.Înălţimea de lansare 57
Test de evaluare a cunoştinţelor din modulul III 57
58
Bibliografie 59

4
 I. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA
ATLETISMULUI

Atletismul înmănunchează deprinderi motrice de largă utilitate practică din viaţa cotidiană a
omului, ce izvorăsc din formele sale fundamentale de mişcare, exprimate prin: mers, alergări, sărituri şi
aruncări.
De-a lungul evoluţiei lor istorice, exerciţiile fundamentale de atletism, cu profund caracter natural,
s-au diversificat într-o multitudine de probe. Aceste probe au fost ordonate, după structura lor specifică,
în trei mari grupe: alergări, sărituri şi aruncări, la care s-au adăugat marşul şi poliatloanele, formând, în
totalitatea lor, sistemul probelor atletice.
Fiecare probă atletică din cadrul sistemului are un caracter autonom, determinat de structuri şi
reguli de desfăşurare proprii.
Atletismul este definit în dicţionarul de Terminologia Educaţiei Fizice şi Sportului (lucrare
elaborată de Comisia română de terminologie, 1973) ca fiind un sistem de exerciţii naturale şi stilizate,
practicat sub forma marşului, alergărilor, săriturilor şi aruncărilor, în scopul dezvoltării calităţilor motrice
şi obţinerii unor performanţe în competiţiile sportive.
Aşa cum reiese din această definiţie, acceptată de majoritatea specialiştilor, în funcţie de scopul
urmărit, atletismul se poate constitui ca mijloc al educaţiei fizice, prin exerciţiile sale de mers, alergări,
sărituri şi aruncări sau ca o ramură sportivă, prin sistemul probelor atletice.
De asemenea, nu se poate concepe şi realiza creşterea pregătirii fizice a unui sportiv de
performanţă, fără aportul mijloacelor din atletism.
Dezvoltarea calităţilor motrice de viteză, forţă dinamică şi rezistenţă, în scopul îmbunătăţirii
pregătirii fizice, se poate realiza, în modul cel mai eficient, prin mijloacele specifice atletismului. Din
aceste motive, noţiunea de pregătire atletică tinde să înlocuiască, în multe ţări, pe cea de pregătire fizică,
simbolizând tocmai perfecţiunea şi armonia atletului. Ca ramură sportivă ce urmăreşte obţinerea marilor
performanţe în întreceri individuale, atletismul a cucerit de mult toate meridianele globului,
impunându-se autoritar în ierarhia sporturilor prin incredibilele lui recorduri, înzestrate cu o valoare
simbolică imensă, aceea a căutării limitelor umane.

1.1 Evoluţia atletismului pe plan mondial

Atletismul poate fi considerat sportul de cea mai autentică provenienţă olimpică, deoarece
începuturile sale se confundă cu istoria Jocurilor Olimpice, a căror parte integrantă o constituia. Toate

5
serbările sau competiţiile din Grecia antică cuprindeau întreceri de atletism sub forma alergărilor,
săriturilor şi aruncărilor.
Alergările erau probele cele mai populare şi se desfăşurau pe o pistă cu nisip lungă de o stadie, ce
măsura aproximativ 192 m sau 600 de tălpi ale lui Hercule, puse cap la cap, după cum relatează una din
legendele născute din fantezia prodigioasă a poporului elen. Lăţimea pistei era de aproximativ 30 m,
întoarcerea concurenţilor făcându-se prin ocolirea unui stâlp. Alergările de viteză se numeau dromos,
când se desfăşurau pe lungimea unei stadie şi diaulos, când se desfăşurau pe lungimea a două stadii.
Alergările de rezistenţă se numeau hippicos, când se desfăşurau pe lungimea a patru stadii şi dolichos,
când se alerga între 8 şi 24 de stadii. Probabil că denumirea modernă de stadion provine de la aceste
stadii.
Săriturile se practicau sub forma săriturii în lungime fără elan şi cu elan.
Săritura în lungime cu elan făcea parte din cadrul pentatlonului antic. Aruncările erau practicate
prin două probe: aruncarea suliţei şi aruncarea discului. Celebra statuie a discobolului realizată de
sculptorul Miron, atunci când Jocurile Olimpice se desfăşurau în toată splendoarea lor sub cerul Eladei,
imortalizează mişcarea superbă a aruncătorului, transmiţând-o peste veacuri ca un simbol al atletismului.
Punctul de mare atracţie al Jocurilor Olimpice antice l-a constituit pentatlonul. Învingătorii pentatlonului,
scria Aristotel în Retorica, sunt atleţi perfecţi, fiindcă au fost dăruiţi de natură deopotrivă cu forţă, viteză,
îndemânare şi curaj. Pentatlonul, proba atletului complet, cuprindea săritura în lungime cu elan, alergarea
de viteză (pe o stadie), aruncarea discului, aruncarea suliţei şi lupta. Pentatlonul se disputa într-o singură
zi, într-o îmbinare armonioasă a probelor sale şi fixa ierarhia valorilor atletice, dând strălucire întrecerilor
sportive din Grecia antică. Începând cu anul 776 î.e.n. şi până în anul 392 e.n., Jocurile Olimpice antice
s-au desfăşurat aproape fără întrerupere, fiind întreţinută vie, timp de 12 secole, flacăra întrecerilor
atletice. Împăratul Teodosiu I, sub influenţa ideologiei creştine timpurii, interzice, în anul 394 e.n.,
printr-un edict, desfăşurarea Jocurilor Olimpice, iar în anul 426 e.n. împăratul Teodosiu al II-lea ordona
distrugerea templelor şi clădirilor din Olimpia.
Jocurile din Olimpia au fost pentru greci, care aveau, fără îndoială, o vocaţie deosebită pentru
cultivarea armoniei dintre corp şi spirit, un simbol al perfecţiunii fără echivalent, contribuind la realizarea
unei faţete sclipitoare a ceea ce s-a numit "miracolul grec". În Evul Mediu, exerciţiile de atletism îşi pierd
strălucirea şi caracterul prosper, oferit cu atâta generozitate de Grecia antică.
Patria atletismului modern se consideră a fi Anglia de la mijlocul secolului al XIX-lea. Ca urmare
a dezvoltării atletismului în această ţară, ia fiinţă în anul 1850 primul Club atletic pe lângă colegiile şi
Universitatea din Oxford.
Paternitatea atletismului modern, pe care şi-o arogă englezii, este susţinută şi prin standardizarea
de către ei a unor terenuri şi materiale atletice, rămase neschimbate până în zilele noastre, ca de exemplu:

6
la alergări: lăţimea culoarului de alergare (1,22 m = 4 picioare), distanţa dintre garduri (9,14 m
echivalentă cu 10 yarzi), distanţele de alergări în yarzi etc;
la sărituri: lărgimea pragului la săritura în lungime (1,22 m = 4 picioare);
la aruncări: greutatea ciocanului şi a greutăţii (7,257 kg = 16 livre), diametrul cercului de aruncare a
greutătii şi ciocanului (2,135 m = 7 picioare).
Evenimentul de referinţă de la sfârşitul secolului al XlX-lea l-a constituit lansarea, la data de 25
noiembrie 1892, în amfiteatrul Universităţii Sorbona, a ideii de renaştere a Jocurilor Olimpice antice
într-o viziune şi organizare modernă. Autorul acestui demers răsunător a fost ilustrul om de cultură,
francezul Pierre de Coubertain. Acesta a văzut în Jocurile Olimpice moderne o sărbătoare sportivă de
mare anvergură, ce urma să adune la startul întrecerilor tineri şi tinere de pe toate continentele globului,
fără deosebire de rasă, religie şi ideologie, reprezentând un instrument de concordie, solidaritate şi pace.
La data de 23 iunie 1894, la Paris, reprezentanţi ai 49 de asociaţii din 12 ţări au hotărât
reînfiinţarea Jocurilor Olimpice moderne.
Prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne, în semn de recunoştinţă faţă de cele antice şi de patria lor, s-a
desfăşurat la Atena în anul 1896, cu participarea a 12 ţări.
Atletismul este prezent la această primă ediţie inaugurală cu 12 probe, rezervate exclusiv
bărbaţilor, înregistrându-se şi primele recorduri olimpice: 100 m în 12.0, 400 m în 54.2, 800 m în 2:11.0,
1500 m în 4:33.2, maraton în 2h 58:50.0, 110 mg în 17.6, înălţime cu 1,81 m, lungime cu 6,35 m, prăjină
cu 3,30 m, triplusalt cu 13,71 m, greutate cu 11,22 m şi disc cu 29,15 m.
La începutul veacului trecut, atletismul este preluat şi dezvoltat în foarte multe ţări din Europa şi
din alte continente, fapt ce a determinat înfiinţarea, la data de 17 iulie 1912, la Stockholm, a Federaţiei
Internaţionale de Atletism Amator (I.A.A.F.). La primul Congres de constituire a acesteia au participat
delegaţi din 17 ţări: 13 europene, 3 americane şi una africană.
Acest eveniment de seamă din istoria atletismului modern, vine să legitimeze şi să organizeze
întreaga activitate atletică naţională şi internaţională pe baze unitare, închegând o colaborare fructuoasă
între naţiuni, spre un ţel final comun, dezvoltarea atletismului.
Ca urmare a activităţii I.A.A.F., în anul 1913 se decide, la al doilea Congres al acesteia, ca
atletismul să cuprindă 30 de probe, iar Jocurile Olimpice să reprezinte singurele Campionate Mondiale de
atletism. Tot la acest Congres se elaborează, pentru prima dată, un regulament tehnic pentru toate
concursurile de atletism şi se hotărăşte omologarea recordurilor mondiale.
În anul 1921 este fondată Federaţia Sportivă Internaţională a Femeilor (F.S.I.F.), iar în anul 1923
se decide aderarea atletismului feminin la I.A.A.F. În urma acestei hotărâri, se va înregistra prima
participare a femeilor la Jocurile Olimpice de la Amsterdam din anul 1928, la patru probe atletice,
câştigătoarele realizând şi primele recorduri olimpice la: 100 m (12.2 s), 4 x 100 m (48.3 s), înălţime
(1,59 m) şi disc (39,62 m).

7
 Dezvoltarea accentuată a atletismului pe bătrânul nostru continent va duce la organizarea, în anul
1934, la Torino, a primei ediţii a Campionatelor Europene de Atletism, numai pentru bărbaţi. C.E. se
desfăşoară din patru în patru ani, la mijlocul intervalului olimpic (în anii pari). Începând cu anul 1966, se
organizează C.E. de sală (în primii patru ani sub denumirea de Jocuri Europene de Atletism) în fiecare an,
iar din anul 1990, la doi ani o dată, în anii pari.
Începând cu anul 1938, participă la C.E. şi femeile, la 9 probe.
După o perioadă de stagnare, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial şi câţiva ani după acesta,
atletismul contemporan cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă, determinată în special de fundamentarea
ştiinţifică a teoriei şi metodicii antrenamentului sportiv şi a modernizării bazei materiale.
Creşterea continuă a performanţelor atletice este determinată, în foarte mare măsură, de progresul
convergent şi acţiunile interdisciplinare ale teoriei şi metodicii antrenamentului sportiv din atletism cu:
ştiinţa sportului, biomecanica, fiziologia efortului fizic, biochimia, medicina sportivă, farmacologia,
psihologia sportivă, tehnologia informatică, managementul în sport etc. Toate aceste eforturi, conjugate
interdisciplinar, au dus în final la creşterea capacităţii de efort şi de performanţă a atleţilor, ce se
manifestă în fiecare an prin rezultate competiţionale spectaculoase, atestând faptul că bătălia pentru noi
recorduri este departe de a fi încheiată. Ea este susţinută de redutabile şcoli naţionale de atletism, pe probe
sau grupe de probe, ce îşi dispută întâietatea pe drumul, din ce în ce mai abrupt, care duce spre medalii
sau recorduri.
Datorită valenţelor sale formative şi competitive deosebite, atletismul face parte din toate
sistemele moderne de educaţie fizică şi sport, mapamondul atletic necunoscând azi pete albe.
Ca urmare a dezvoltării impetuoase a atletismului la scară mondială, s-a simţit nevoia lărgirii
sistemului său competiţional, cu un campionat deschis spre atleţi din toată lumea. Se înfiinţează astfel,
începând cu anul 1983, Campionatele Mondiale de Atletism (C.M.) în aer liber. Prima ediţie s-a
desfăşurat în acelaşi an la Helsinki, ele fiind organizate în anul premergător J.O. Până în 1993, C.M. se
desfăşurau o dată la patru ani, din 1993 acestea au loc o dată la doi ani, în anii impari. În anul 1985 iau
fiinţă C.M. de sală, care se desfăşoară din doi în doi ani, în anii impari.
Ca urmare a adaptării atletismului mondial la cerinţele sportului profesionist, la Congresul
I.A.A.F. din anul 2001, aceasta îşi schimbă denumirea în Asociaţia Internaţională a Federaţiilor de
Atletism (iniţialele rămânând aceleaşi).
Într-o lume modernă, dominată din ce în ce mai mult de sedentarism şi stres, mijloacele
atletismului, în special alergările sub forma joggingului, sunt preluate de milioane de oameni de toate
vârstele, ca un principal mijloc de întreţinere a sănătăţii, creşterii condiţiei fizice şi relaxării psihice.
Atletismul beneficiază, în zilele noastre, de stadioane minunate, concepute într-o arhitectură de
avangardă, din coloşi de beton, metal şi sticlă, cu piste sintetice armonios colorate, care le conferă
strălucirea unor temple, străjuite de camere de luat vederi şi calculatoare.

8
 Punctul de referinţă pentru dezvoltarea bazei materiale a atletismului l-a constituit introducerea
materialului sintetic pe pistele atletice, începînd cu Jocurile Olimpice din anul 1968 de la Ciudad de
Mexico.
Alte repere importante de progres în acest domeniu sunt constituite de următoarele realizări:
- piste circulare cu 8 culoare (şi chiar cu 10 în linie dreaptă) şi sectoare acoperite sintetic;
- apariţia prăjinilor din fibre de sticlă, la începutul deceniului al 7-lea, care au ridicat vertiginos valoarea
performanţelor la această probă;
- introducerea saltelelor moi de burete la săritura cu prăjina şi la săritura în înălţime, fapt ce a facilitat
apariţia tehnicii cu răsturnare dorsală;
- echipament de concurs şi, mai ales, pantofii cu cuie, de o calitate excepţională, ce îmbină comoditatea
cu eficienţa;
- cronometrajul electronic şi competiţii în întregime asistate de reţele de calculatoare şi camere de luat
vederi.
Atletismul modern are o existenţă organizată de peste 100 de ani şi nu pare deloc o disciplină
plafonată. Drumul său este în continuare ascendent, alimentat de aspiraţia perpetuă a fiinţei umane spre
perfecţiune şi autodepăşire.

1. 2 Aspecte din evoluţia aparatelor şi materialelor de concurs

Anul 1844 este anul de naştere al sprintului modern, dacă-l putem considera astfel. În acest an
alergătorul profesionist englez John Seward reuşeşte să fie cronometrat pe distanţa de 100 iarzi lansat în
9, ¼. Trebuie să păstrăm rezerve privind exactitatea timpurilor din acele vremuri, deoarece este cunoscut
că primul cronometru a fost construit în 1862 de către elveţianul Adolphe Nicole, ceea ce lasă o umbră de
îndoială asupra exactităţii performanţelor respective.
Cronometrajul
1731 : Folosirea pentru prima dată a cronografului, la o cursă de cai din Anglia.
1798 : Cu ocazia sărbătoririi Întemeierii Republicii de la 1 vendémiaire (22 septembrie), pe câmpul lui
Marte din Paris, astronomul Franţaz Bouvard foloseşte două „excelente ceasuri marine, construite de doi
artişti celebri”, cu care obţine timpi de 1/50 de secundă.
1800 : Cronometrajul lui Bouvard.
1885 : Cronofotografia lui Marey.( Foto nr. 1-3)
foto.nr 1 foto nr. 2
foto nr. 3

9
1895 : Cronometrajul de mână la 1/5 este adoptat ca singurul legal.
1902 : Prima înregistrare electrică la 1/100.
1912 : Este folosit cronometrajul manual la 1/10.
1921 : La cel de-al V-lea congres al IAAF (Federaţia Internaţională de Atletism Amator), pe 27 mai 1921,
la Geneva (Elveţia), la care au participat 30 de delegaţi din 15 ţări – 1/10 de secundă devine singura
fracţiune de secundă acceptată pentru recordurile mondiale.
1922 : Cronometrajul de mână la 1/10 înlocuieşte cronometrajul la 1/5 sec. pentru cursele pe distanţa de
până la o milă.
1924 : Cronometrajul electric la 1/100 funcţionează, dar timpii sunt daţi la 1/5.
1930 : La cel de-al X-lea congres al IAAF, de pe 20 şi 21 mai 1930, de la Berlin (47 delegaţi din 28 de
ţări) este oficializat cronometrajul electric, iar IAAF recunoaşte recordurile la 1/10. O cameră filmează
sosirile şi înregistrează la 1/100 (Kirby).
1932 : La Jocurile de la Los Angeles toţi timpii au fost înregistraţi la sutime de secundă datorită unui
aparat scump şi incomod. (Tolan, învingătorul de la 100 m, a fost înregistrat cu 10”29, iar cel de-al doilea,
Metcalfe, cu 10”32. Dar Tolan a fost declarat câştigător cu 10”3, iar Metcalfe, pe locul doi, cu acelaşi
timp, deşi se afla la o distanţă de 50 cm de învingător.)
Al XI-lea congres al IAAF, pe 8 şi 9 august 1932, la Los Angeles (68 de delegaţi din 28 de ţări):
- cronometrajul la 1/10 de secundă s-a extins la toate cursele până la 1000 m.
- Gustavus T. Kirby (SUA), pionier al aparatului de cronometraj electric folosit la Jocurile Olimpice
din 1932 este felicitat în mod oficial.
Diverse sisteme electronice au fost experimentate la Jocurile de la Berlin (1936), Londra (1948) şi
Helsinki (1952).
1952 : Până în 1952, era nevoie de 3 cronometre pentru a se omologa oficial o performanţă.La Jocurile
Olimpice de la Melbourne, cronometrajul probelor de atletism se face aproape la miime.
1960 : Federaţia Internaţională adoptă principiul cronometrajului electronic care înlocuieşte
cronometrajul manual.
1964 : Cronometrajul electronic devine oficial la Jocurile de la Tokio.
1972 : Este folosit oficial cronometrajul electric la 1/100.
1976 : Sunt omologate doar recordurile la 1/100.

10
1980 : La cel de-al XXXII-lea congres al IAAF, din 21 – 23 iulie 1980, de la Moscova (170 delegaţi din
82 de ţări) s-a decis ca toate cursele până la 10 000 m să fie cronometrate electronic şi înregistrate la
1/100 de secundă.

1.2.1 Prima pistă, primele materiale şi primele probe „noi”de atletism

1798 : Cu ocazia sărbătoririi Întemeierii Republicii de la 1 vendémiaire (22 septembrie), pe câmpul lui
Marte din Paris, se foloseşte o nouă unitate de măsură, metrul, pentru a stabili distanţa de parcurs pentru
concurenţii din cursele după-amiezii.
În jurul anului 1850, primii sportivi englezi se confruntau, în competiţiile universitare, într-o
disciplină confuză, „săritura în lărgime”. Dar pentru a sări până la 9 metri depărtare trebuie să te înalţi.
Acesti sportivi îşi luau elan cu ajutorul unor beţe groase de lemn. Aşa a luat naştere săritura cu prajina:
beţe grele din stejar, brad sau frasin, de 10 kg, ale căror capete erau prevăzute cu cuie lungi. (Cu acest gen
de prajină, americanul William Hoyt va deveni în 1896 primul campion olimpic cu o săritură de 3 m 30).
1868 : Startul era dat cu cimbalul (instrument de percuţie). Prima folosire a pantofilor prevăzuţi cu
crampoane, de către W. B. Curtis (SUA), zis şi "Father Bill", pe 11 noiembrie, la New York. El a fost
cronometrat cu 9 secunde pe o distanţă de 100 de yarzi (1 yard = 0,9144 metri).
În anul 1850 se construieşte prima pistă de atletism tot în Anglia. Poate părea curios că
majoritatea îmbunătăţirilor din atletismul de început aparţine englezilor. Nu este întâmplător. Şi aceasta
deoarece curentele favorabile educaţiei fizice, numărul mare de colegii, universităţi şi în general mişcarea
sportivă cunosc un avânt timpuriu, Anglia fiind leagănul atletismului modern.
Competiţiile sportive continuă să crească în amploare şi astfel putem consemna prima întrecere
între studenţi, la Cambrige, în anul 1857, iar la Oxfod , în anul 1860. Cele două universităţi desfăşoară o
activitate din ce în ce mai susţinută, rivalitatea sportivă creşte în intensitate şi în urma unei propuneri, la 5
martie 1864, se întâlnesc în cadrul primului meci echipele universităţilor Oxford şi Cambrige, meci
organizat de Oxford.
Cea mai proeminentă figură în sportul dinainte de 1900 a fost fără îndoială Lon E. Myers (SUA).
Acesta a fost primul mare campion de sprint pe care l-a cunoscut epoca modernă a sportului. Născut la
16.02.1858, în Virginia, la Richmond, Myers 81,73 m, şi 51 Kg) a avut rezultate care i-au permis să fie
cel mai bun alergător american pe distanţe de 50 iarzi- 5,5, 100 iarzi – 10,0, 220 iarzi- 22,5, 440 iarzi –
48,8, 880 iarzi – 55,5 şi 4:27,6 la 1 milă., ceea ce denotă calităţi cu totul extraordinare în ciuda aspectului
fizic (firav).

11
 1.2.2 Startul de jos, cine este totuşi inventatorul?

Problema descoperirii startului de jos este încă controversată de mai mulţi autori şi inventatori,
astfel că nu se poate spune cu toată certitudinea care este descoperitorul startului de jos care a revoluţionat
în cel mai înalt grad evoluţia ulterioară a performanţelor în probele de sprint. Primul despre care se spune
că ar fi utiliza startul de jos este William B. Curtis, la data de 11.11.1868, la New York.
După o serie de cercetări efectuate de către RL Quercetany, rezultă că primul care ar fi utilizat
startul de jos în forma actuală a fost scoţianul Bobby Mc. Donald. Aceasta se întâmpla în 1884.
Pe de altă parte, antrenorul Universităţii Yale, Mike Murphy, scrie în cartea sa de atletism că el ar
fi inventat startul de jos. Murphy a fost antrenorul lui Charles Sherill, primul atlet care a fost văzut luând
startul de jos la mai multe concursuri, demonstrând prin victoriile obţinute avantajele categorice ale
noului procedeu.
Începutul secolului al XX-lea: Walter Christie a pus la punct startul modern cu atletul său, Forest
Smilthson (cel mai rapid din SUA, în 1908, la cursa de 60 de metri).

Alte reglementări importante:

1900 : Sosirea este marcată cu un fir care este rupt de primul sosit. La săritura cu prăjina este inventat
principiul tamponului, prin săparea unei găuri în sol, care să asigure stabilitatea prijinii.

12
1904 : Jocurile Olimpice de la Saint Louis : prima evoluţie a unui atlet de culoare (George Poage, SUA –
clasat al 3-lea la 200 m garduri şi la 400 m garduri)
23 aprilie 1904, Oakland (California) : Apariţia prajinii din bambus. Mai supla şi mai uşoară, ea a
contribuit la stabilirea unui nou record mondial, de 3 m 69, de către Norman Dole.
1912 : - Este luată în considerare viteza vântului (maxim 2m/s pentru omologarea unui record)
- La Jocurile Olimpice de la Stockholm : apariţia fotografiei de finiş pentru departajarea
concurenţilor sosiţi aproape simultan
- Prima folosire a pistolului electric
- Introducerea controlului medical: din 1912, pentru a lua startul la maraton este cerut un certificat
medical (aceasta n-a prevenit însă moartea prin epuizare şi deshidratare a portughezului Fernando
Lazaro).
1913 : În august, înfiinţarea Federaţiei Internaţionale de Atletism.
1922 : Utilizarea pantofilor cu cuie, special pentru probele de garduri şi sărituri, cros şi sprint (foto nr 4)

Foto nr. 4 - Crampoane folosite în 1922

1924 : La Jocurile Olimpice de la Paris, iubitorii sportului pot urmări probele în direct, la radio.
Comentatorul se afla în nacela unui balon, deasupra stadionului. Pentru prima dată la Jocurile Olimpice
pe un stadion răsună difuzoare.
Fotografia de finiş, încă neclară, a fost prezentă şi la Jocurile Olimpice de la Paris .Este pentru prima dată
când s-a hotărât şi s-a aplicat limitarea starturilor greşite: orice altlet care provoca două starturi greşite era
penalizat cu a suta parte din distanţa cursei (1 metru pentru cursa de 100 m, 2 pentru cea de 200 m, 4 m
pentru cea de 400 m etc.).
Al VII-lea congres al IAAF, desfăşurat pe 14, 15 şi 16 iulie 1924, la Paris (67 delegaţi din 28 de ţări) :
- Pentru a se reduce cheltuielile de organizare a Jocurilor Olimpice, IAAF accepta suprimarea din
program a următoarelor patru probe : 10 km marş, cross, 3000 m pe echipe şi pentatlon.

13
 - Pentru cursele de viteză, mai este folosită marcarea culoarelor cu tăruşi de 15 cm, dar utilizarea
corzilor între ţăruşi este considerată periculoasă şi corzile sunt înlocuite cu panglici.
1926: Al VIII congres al IAAF, de pe 5-8 august 1926, de la Haga (Olanda) - 36 de delegaţi din 19 ţări:
- Federaţia de Atletism a Olandei prezintă primul aparat de proiecţie cu încetinitorul, aparat care va
fi folosit în 1926, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam.
- O linie trasată cu creta va înlocui panglicile şi ţăruşii care delimitau culoarele la cursele de viteză.
- Pentru Jocurile Olimpice se prevede introducerea primelor probe feminine de atletism.
1928 : Al IX-lea congres al IAAF, desfăşurat pe 27 iulie, 6 şi 7 august la Amsterdam ( 95 de delegaţi din
31 de ţări):
- Se adoptă prima regulă anti-dopaj.
- Se cade de acord asupra definiţiei marşului: „Marşul este înaintarea pas cu pas, astfel încât să se
menţină un contact neîntrerupt cu solul”.
- 1930 : Apariţia blocurilor de start - "starting blocks" – care înlocuiesc găurile săpate în pistă.
Americanul Lorenzo del Riccio inventează principiul fotografiei de sosire.
Al X-lea congres al IAAF, desfăşurat pe 20 şi 21 mai 1930, la Berlin (47 de delegaţi din 28 de ţări):
- Este oficializat cronometrajul electric.
- Folosirea recent apărutelor blocurilor de start rămâne interzisă.
1932 : Jocurile Olimpice de la Los Angeles
- Este inaugurat podiumul primilor trei clasaţi.
- Pentru departajarea învingătorului la 100 m este folosită o cameră : "Two Eyes camera" de la
Wester Electric
1934 : IAAF admite folosirea blocurilor de start ("starting blocks") pentru cursele de viteză (până la 800
m).
Al XII-lea congres al IAAF, din 28-29 august 1934, de la Stockholm (Suedia) – 42 delegaţi din 22 de ţări
:
- Primele campionate ale Europei vor avea loc în perioada 7-9 septembrie 1934, la Torino (Italia).
- O comisie mixtă IAAF/FSFI ia în consideraţie viitorul atletismului feminin.
- Tabelul de cotaţie Finlandaz devine tabelul oficial al IAAF.
1936 : La Jocurile Olimpice de la Berlin : firma germană Telefunken instalează pe stadion o cameră
electronică ce-i permite televiziunii germane (foto nr.6) să realizeze 8 ore pe zi de reportaj în direct.
Startul este dat cu ajutorul pistolului (foto nr.5)

14
Foto nr 5
Foto nr. 6

Un comentator la JO din 1936

1936 : Al XIII congres, 10 şi 11 august 1936, Berlin (ALL) :
89 delegaţi din 34 de ţări.
– După un vot de mulţumire către FSFI pentru întreaga
sa activitate, participanţii la congres au hotărât să
preia controlul atletismului feminin.
– Adoptarea primei reguli privind folosirea
amenometrului şi măsurarea vitezei vântului. Limita
acceptabilă pentru ca un record să fie valabil este de
2m/sec. (Foto nr 7)

foto nr 7- Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936 – Măsurarea vântului.

1938 : La al XIV-lea congres al IAAF, din 28 februarie – 1 martie 1938, de la Paris (37 delegaţi din 17 de
ţări), starting-block-urile devin regulamentare.
După 1942 :
1948 :

15
 - Apariţia oficială a blocurilor de start la Jocurile Olimpice de la Londra.
Al XVI-lea congres al IAAF, 9-10 august 1948, la Londra (92 delegaţi din 45 de ţări) :
- printre noile federaţii afiliate apare şi Federaţia URSS;
- Devine obligatoriu certificatul de feminitate.
1949 : Folosirea primei prăjini din fibră de sticlă, inovaţie abandonată până în 1958.
1950 : Prăjina – se descoperă un aliaj de cupru-aluminiu.
1958 : Generalizarea prăjinilor din fibră de sticlă.
1960, Roma : Pentru prima dată Jocurile Olimpice sunt retransmise de Eurovision.
- Recordurile sunt omologate numai dacă pista măsoară maxim un sfert de milă (402,34 m), adică, în
general, 400 m.
În anii 60: Apariţia prăjinilor din fibră de sticlă este asociată apariţiei saltelelor din spumă, ceea ce
revoluţionează disciplina săriturilor cu prăjina.
1964 : Jocurile Olimpice de la Tokyo :
- Pentru prima dată competiţiile sunt retransmise prin Mondovision.
- apariţia pistelor sintetice de tip „Tartan”.
1972 : Primul sistem de cronometrare video.
1992 : Ansamblul Scan-o-vision al Jocurilor Olimpice de la Barcelona permite o înregistrare de înaltă
precizie (1/1000 de secundă).

1.3 Evoluţia atletismului în ţara noastră

La începutul secolului al XX-lea, atletismul românesc începe să fie mai bine organizat,
consemnându-se întreceri în oraşele Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Galaţi etc, la probele de alergări pe
distanţe între 100 m şi 2000 m, la sărituri (lungime, înălţime, triplusalt, prăjină) şi la aruncarea greutăţii.
Ca urmare a acestor acţiuni, la 1 decembrie 1912 are loc la Bucureşti şedinţa de constituire a
Federaţiei Societăţilor Sportive din România (F.S.S.R.), primul organ central de conducere şi îndrumare a
întregii mişcări sportive, avându-l ca preşedinte şi membru fondator pe Ferdinand, viitorul rege al
României.
Tot în acest an se înfiinţează Comisia de Alergări pe Jos şi Concursuri, organism din care a luat
naştere Comisia de Atletism a F.S.S.R. cu rolul F.R.A. din zilele noastre, în care s-a şi transformat prin
atribuţiile sale.
Prima ediţie a Campionatului interşcolar de atletism a fost organizată la 26 mai 1912, în incinta
hipodromului Băneasa. Campionatul a fost dotat cu un trofeu transmisibil (o statuetă de bronz
reprezentând un alergător) şi a fost câştigat de echipa Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti. La acest

16
concurs au fost consemnate următoarele rezultate: 100 m: 13.0, 400 m: 57.0, 500 m: 1:30, prăjină: 2,20
m, aruncarea greutăţii: 9,91m.
În anul 1914, se înregistrează şi primele Campionate ale României, la 15 probe atletice.
După Primul Război Mondial, activitatea atletică se reia cu mai multă vigoare şi pe o arie mai
întinsă, afirmându-se noi centre de atletism la Cluj, Timişoara, Arad, Sibiu, Braşov etc.
Urmările catastrofale şi schimbările politice nefaste, produse de cel de al II-lea Război Mondial
în România, au generat o perioadă de stagnare în evoluţia atletismului românesc.
În anul 1948 se organizează, la Bucureşti, prima ediţie a Campionatelor Internaţionale ale
României.
Primul concurs atletic de sală se organizează la Bucureşti, în anul 1950.
În perioada care a urmat anilor 1950, atletismul românesc îşi croieşte, cu mari eforturi, drumul
afirmării sale legitime în ţară şi străinatate.
Începând cu anul 1960, anul Olimpiadei de la Roma, atleţii români deschid, prin aurul Iolandei
Balaş (înălţime) şi bronzul Liei Manoliu (disc), seria marilor succese ale atletismului românesc, care îl
vor ridica adesea pe primele trepte ale podiumului de premiere la competiţiile olimpice, mondiale,
europene şi balcanice.

1.4 Sistemul de organizare şi cel competiţional

Forumul conducător al activităţii atletice pe plan internaţional este constituit de către Asociaţia
Internaţională a Federaţiilor de Atletism (fosta Federaţia Internaţională de Atletism Amator), la care sunt
afiliate federaţiile de atletism naţionale. Funcţiile de conducere, coordonare şi control ale I.A.A.F. sunt
exercitate prin intermediul unor organisme specializate pe probleme de ordin tehnic, organizatoric,
control antidoping, financiar etc.
Pe baza unei practici îndelungate şi a unor adaptări la amploarea dezvoltării atletismului mondial,
I.A.A.F. a statornicit un sistem competiţional larg, care cuprinde, periodic şi intercalat, următoarele
principale competiţii la care participă şi ţara noastră:
Seniori:
C.M. în aer liber (în anii impari);
C.M. de cros (anual);
C.M. de alergare pe şosea - C.M. ekiden (în anii pari);
C.M. de sală (în anii impari);
C.M. de semi-maraton (anual);
Cupa Mondială de marş (în anii impari);
Finala de Grand Prix (anual);

17
Cupa Mondială (în anii pari dintre J.O.)
Juniori:
C.M. în aer liber (în anii pari);
C.M. în aer liber - pentru cadeţi sub 23 ani (din 1999);
C.M. de cros (în anii pari);
Asociaţia Europeană de Atletism organizează, la rândul său, următoarele competiţii pentru seniori,
tineret şi juniori:
C.E. în aer liber (în anii pari dintre J.O.);
C.E. de sală (în anii pari);
C.E. de cros (anual);
C.E. de marş (anual);
C.E. de tineret în aer liber (în anii impari);
C.E. de juniori în aer liber (în anii impari);
Cupa Europei, pe echipe (anual).
I.A.A.F. ţine evidenţa şi omologhează recordurile mondiale de la competiţiile în aer liber la 68
probe (37 la bărbaţi şi 31 la femei), de la competiţiile de sală, la 46 de probe (23 la bărbaţi şi 23 la femei)
şi de la competiţiile în aer liber ale juniorilor la 46 de probe (23 la bărbaţi şi 23 la femei).
Asociaţia Europeană de Atletism (E.A.A.) ţine evidenţa şi omologhează recordurile europene
realizate la competiţiile în aer liber şi la competiţiile de sală, precum şi la competiţiile în aer liber ale
juniorilor, la aceleaşi probe menţionate la I.A.A.F. Datorită valorilor ridicate ale rezultatelor la aceste
competiţii, la majoritatea dintre ele se stabilesc baremuri de participare şi numărul de participanţi dintr-o
ţară.
În ţara noastră, întreaga activitate atletică este condusă de către Federaţia Română de Atletism
(F.R.A.) ce îşi desfăşoară activitatea în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Sport.
Federaţia este condusă de un preşedinte şi un secretar general. Din federaţie mai fac parte
antrenorii federali pe grupe de probe.
Ea îşi exercită atribuţiile sale prin Biroul Federal şi prin comisiile şi colegiile centrale ale
Federaţiei (Colegiul Antrenorilor, Colegiul Arbitrilor, Comisia de Competiţii, Comisia de juniori),
organisme obşteşti formate din specialişti în aceste domenii. Federaţia Română de Atletism este afiliată la
Asociaţia Internaţională a Federaţiilor de Atletism.
Pentru buna desfăşurare a activităţii competiţionale, F.R.A. stabileşte, din timp, un Calendar
competiţional intern şi internaţional, care cuprinde planificarea concursurilor pentru toate categoriile de
vârstă.

18
 1.5 Atletismul Handisport

La puţină vreme după cel de-al II-lea Război Mondial, în 1948, doctorul Ludwig Guttman,
neurochirurg la spitalul Stroke Mandeville, pune la punct un program de activităţi fizice (baschet, tir cu
arcul) pentru foşti aviatori ai Royal Air Force care sufereau de paraplegie în urma unor răniri. Cum
Jocurile Olimpice se desfăşurau în acel moment la Londra, el a hotărât să organizeze, chiar în ziua
desfăşurării ceremoniei de deschidere a Jocurilor, prima întâlnire sportivă pentru persoanele cu handicap
locomotor, care se deplasau în scaun rulant.
Din 1951, competiţiile de acest gen se structurează şi se dezvoltă până la campionate ale Europei
şi ale lumii la numeroase discipline. În 1960, Roma găzduieşte 300 de atleţi din 10 ţări la primele Jocuri
Paraolimpice de vară. În octombrie 2000, la Sydney, numărul lor a fost de 5000, reprezentând 170 de ţări.
Comitetul Internaţional Paraolimpic (IPC) a fost fondat în 1989, la Düsseldorf, ca instanţă
internaţională a tuturor sporturilor pentru atleţi cu handicap. IPC organizează Jocurile Paraolimpice şi
stabileşte calendarul internaţional de desfăşurare a campionatelor mondiale multi-handicap şi jocurile
mondiale pe diferite discipline sportive.
Este singura instituţie internaţională sub egida căreia sunt regrupate toate sporturile şi sportivii cu orice
fel de handicap. Sediul său este la Bonn, iar logo-ul este format din trei valuri – verde, roşu şi albastru –
simbolizând mintea, corpul şi sufletul, cele trei componente esenţiale ale oricărei fiinţe umane : « Spirit,
body and mind ».

Atleţii se încadrează în diferite categorii, în funcţie de nivelul de capacitate în sport şi, adeseori, în funcţie
de proba vizată (vezi tabelul) :
• sportivi amputaţi de membrele inferioare şi superioare
• infirmi locomotori-cerebrali (IMC – tulburări ale posturii şi ale mişcării mai mult sau mai puţin
severe) ;
• sportivi cu deficinţe de văz;
• ceilalţi (sportivi cu tulburări de locomoţie care nu aparţin categoriilor anterioare, ca, de exemplu,
persoanele suferind de nanism). (tabel nr.1)

19
Tabel nr.1

Amputaţi Amputaţi IMC IMC

Deficienţi Scaune
« membre « membre « poziţie « scaun
de văz rulante
inferioare » superioare » verticală » rulant »

Lungime X X X X

Înălţime X X X

Triplu salt X X

Greutate X X X X X X

Suliţă X X X X X X

Disc X X X X X X

Viteză X X X X X X

Semifond X X X X X

Fond X X X

Maraton X X X

Pentatlon X X X X

De subliniat este faptul că aceste informaţii pot varia în funcţie de gravitatea deficienţei sportivului.

Atletismul francez are rezultate notabile. La Jocurile Paraolimpice de la Sydney, din octombrie
2000, atleţii francezi au câştigat 24 de medalii din 86 posibile : 9 de aur, 7 de argint şi 8 de bronz.
La campionatul mondial al persoanelor valide de la Edmonton (4-11 august 2001), Dominique
André, care avea tibia amputată, s-a clasat al treilea la 200 m, cu un record personal de 24"26.
Cea de-a III-a Ediţie a Campionatelor Mondiale de Atletism pentru Persoanele cu Handicap a avut loc
între 20 – 28 iulie 2002, la Villeneuve d'Ascq, sub egida Comitetului Internaţional Paraolimpic, a
Federaţiei Franceza Handisport şi a Comitetului Regional Olimpic şi Sportiv al regiunii Nord – Pas-de-
Calas.
Al doilea eveniment ca importanţă, după Jocurile Paraolimpice de vară, campionatul mondial a
reunit 2000 de participanţi (1400 atleţi cu deficienţe fizice şi de văz, dintre care 500 în scaun rulant, şi
600 de însoţitori) din 120 de ţări de pe cinci continente.

20
Competiţia a beneficiat şi de participarea a 3000 de voluntari

21
 Mascota celei de-a III-a Ediţii a Campionatelor
Mondiale de Atletism pentru Persoanele cu Handicap
Câteva repere :
• Stadion cu 23 000 de locuri
• 1400 de sportivi cu deficienţe :
400 deficienţi de văz
500 sportivi în scaun rulant
300 sportivi cu amputări
200 sportivi cu infirmităţi locomotoare-cerebrale
• 200 de probe, adică mai mult de 900 de medalii acordate
• 700 de voluntari zilnic
• 44 000 de mese servite
• 14 campusuri de cazare
• 100 de oficiali : juriu, arbitri (FFA)
• 60 000 litri de apa pentru sportivi
• 75 de ore de competiţii.

1.5.1 Atletismul la persoanele cu handicap din România

În decembrie 1990 un grup de iniţiativă constituit din persoane cu afinităţi pentru activitatea
sportivă a persoanelor cu handicap s-a constituit în grupul fondatorilor Federaţiei Române a Sportului
pentru Handicapaţi, cum s-a numit federaţia noastră la începuturile sale.
Membrii acestui grup au fondat federaţia care s-a constituit prin ordinul ministrului tineretului
funcţionând în mod obştesc în cadrul Direcţiei Sportul pentru Toţi. Anul 1992 a venit să confere

22
oficializare federaţiei prin dorinţa Guvernului de atunci ca România să aibă reprezentanţi la primele
Jocuri Paralimpice pentru persoane cu handicap mintal, Madrid, Spania.
Participarea reprezentanţilor noştri a avut un impact social extraordinar prin obţinerea a 23 medalii
- 10 aur, 6 argint, 7 bronz, la atletism, fotbal redus, nataţie, tenis de masă. Anul 2001 reglementează
statutul juridic al federaţiei noastre. Prin aplicarea Legii 69 / 2000 federaţia noastră, la fel ca şi toate
celelalte federaţii naţionale sportive devine persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică. Tot
atunci s-a modificat şi denumirea sub care există în prezent - FEDERAŢIA ROMÂNA A SPORTULUI
PENTRU PERSOANE CU HANDICAP. Deşi scopul principal al FRSPH nu este unul de obţinere a
performanţelor, este de remarcat că din anul 1992 până în prezent sportivii cu handicap diferit,
reprezentanţi ai României la competiţii internaţionale oficiale au obţinut rezultate remarcabile.(Tabel nr. 2
şi 3)

Rezultate obţinute de sportivii români, în 1992 la Jocurile Paralimpice pentru persoane cu

handicap mintal, Madrid
Tabel nr.2

Medalii Numele si Prenumele Disciplina Proba

3 medalii de aur Satmari Pirosca atletism greutate, disc

Ciobanu Valeria atletism lungime

5 medalii
Lingurar Floare atletism ştafeta de 4 x 100m plat
de argint

Ghiţă Carmen atletism ştafeta de 4 x 100m plat

Voicu Georgeta atletism ştafeta de 4 x 100m plat

Ciobanu Valeria atletism ştafeta de 4 x 100m plat

Gravis Stelian atletism lungime

Disc
Dumitru Viorel atletism

3 medalii
Apuşcăşiţei Lenuţa atletism 800m
de bronz

Ţigleanu Mircea atletism lungime

Dumitru Viorel atletism greutate

23
Tabel nr.3
Alte competiţii şi rezultate:

1997 Jocurile Mondiale Tăcute, Copenhaga, competiţie similară Jocurilor Olimpice,

rezervate persoanelor cu handicap de auz - 2 medalii de argint la atletism, heptatlon şi
triplusalt prin Tunde Golyho şi o medalie de bronz la suliţă prin Tunde Varga

1998 Campionatul European de Cros pentru persoane cu handicap de auz - medalie de argint
prin Tunde Golyho

Campionatul European de Atletism în sală, medalie de argint pentru Tunde Golyho la

100mg şi medalii de bronz pentru Tunde Golyho la triplusalt şi Marius Marinau la
3000m

1999 Campionatul European de Atletism pentru surzi, Grecia, medalie de aur şi record
mondial la suliţă pentru Tunde Varga, medalii de argint la înălţime şi triplu salt pentru
Tunde Golyho

2001 Jocurile Mondiale Tacute, Roma, Italia - medalie de aur prin Tunde Varga la sulita -
record olimpic

2003 Campionatul European de Atletism pentru surzi, Tallinn, Estonia - medalie de bronz
prin Tunde Varga-Kuszma

Test de evaluare a cunoştinţelor din modulul I

1. Menţionaţi minimum 5 momente importante din evoluţia atletismului pe plan mondial
2. Care sunt concursurile care alcătuiesc sistemul competiţional, în atletism, pe plan mondial?
3. Cum este organizat atletismul pe plan naţional?
4. Cine a promovat atletismul handisport?
5. Care sunt competiţiile oficiale pentru persoanele cu disabilităţi?
6. Care sunt probele la care aceştia pot participa?

24
 II Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii la studiul
tehnicii probelor de atletism

Practicarea unei probe atletice este condiţionată de însuşirea tehnicii acesteia. În domeniul
atletismului, tehnica se defineşte ca fiind totalitatea fazelor şi acţiunilor motrice, care prin forma şi
conţinutul lor raţional, asigură posibilitatea practicării unei probe atletice, în concordanţă cu prevederile
regulamentare.
La nivelul actual al performanţelor sportive, fără o muncă precisă şi aprofundată de perfecţionare a
tehnicii nu se poate progresa spre rezultate deosebite. Lipsa unei tehnici raţionale devine chiar un factor
limitativ în punerea în valoare a calităţilor psiho-motrice ale atletului. Perfecţionarea tehnicii este un
proces de durată ce se desfăşoară pe parcursul întregii activităţi sportive, având o pondere mai mare la
nivelul de pregătire al juniorilor pentru activitatea atletică. Învăţarea şi perfecţionarea tehnicii are un
pronunţat caracter individualizat, fiind determinată de particularităţile somatice şi motrice ale fiecărui
sportiv.
Însuşirea şi perfecţionarea probelor atletice trebuie strâns corelată cu dezvoltarea calităţilor
condiţionale (viteză, forţă, putere, rezistenţă) şi ale celor coordinative (îndemânare, orientare în spaţiu)
precum şi cu educarea atenţiei, perseverenţei, iniţiativei creatoare etc. Fiecărei probe atletice îi
corespunde un anumit mecanism de bază, de însuşirea căruia depinde posibilitatea rezolvării raţionale şi
eficiente a acţiunii motrice respective. Mecanismul de bază reprezintă succesiunea obligatorie a unor
mişcări ce definesc structura specifică pentru fiecare probă atletică. În cadrul mecanismului de bază al
unei probe atletice, mişcările sunt întrunite în faze şi momente, între acestea existând legături strict
determinate.
În practica atletismului mai sunt cunoscute şi răspândite o gamă largă de exerciţii numite
pretehnice sau speciale introductive pentru învăţarea alergărilor, săriturilor sau aruncărilor. Aceste
exerciţii au caracter autonom şi conţin în structura lor mişcări ce uşurează învăţarea probelor atletice,
dezvoltând în acelaşi timp şi calităţile motrice specifice acestora. Mulţi specialişti le denumesc ca
adevărate şcoli ale probelor de alergări (şcoala alergării), sărituri (şcoala săriturii) şi aruncări (şcoala
aruncării).
O sursă importantă de înţelegere şi perfecţionare a tehnicii probelor atletice o constituie
cunoaşterea şi aplicarea legilor biomecanicii la studiul şi analiza acţiunilor motrice specifice probelor
atletice. Din aceste motive, în preambulul prezentării şi analizei tehnicii probelor atletice, am considerat
necesar să introducem un capitol în care descriem sintetic noţiuni şi legi din cadrul biomecanicii, care ne
vor ajuta la o mai bună înţelegere a acţiunilor motrice analizate.

25
 Biomecanica este ştiinţa care se ocupă cu studierea acţiunii legilor mecanice asupra fiinţelor vii şi,
în mod special, asupra omului. Biomecanica exerciţiilor fizice, ca parte a biomecanicii, are ca obiect de
studiu aplicarea legilor şi principiilor mecanicii la poziţiile şi acţiunile motrice specifice activităţii
sportive. Ea este o ştiinţă cu caracter interdisciplinar, stabilind corelaţii între domeniile educaţiei fizice şi
sportului, anatomiei, fiziologiei, biochimiei, şi ale mecanicii, în vederea însuşirii unei tehnici sportive
raţionale şi de randament maxim. De asemenea, cercetările biomecanice mai au menirea de a prezenta
modele de execuţii tehnice, greşelile care apar în decursul efectuării probelor atletice, de a descoperi
cauzele mecanice ale acestora şi a indica măsurile ce trebuie luate pentru însuşirea unor tehnici corecte şi
eficiente. Toate mişcările unui atlet, efectuate în timpul executării probelor de alergări, sărituri sau
aruncări, precum şi cele ale obiectelor pe care le foloseşte (greutate, disc, suliţă etc), se desfăşoară în
concordanţă cu legile mecanicii.

2.1. Convenţii şi repere

Pentru a putea analiza tehnica probelor de atletism pe un suport antropometric explicit, vom
recurge la descrierea planelor şi axelor corpului omenesc în poziţia stând, având braţele întinse pe lângă
corp. Din această poziţie sunt delimitate, din punct de vedere biomecanic, trei plane: sagital, frontal şi
transversal.

Planul sagital (antero-posterior)

Un plan sagital este reprezentat de orice plan antero-posterior ce împarte corpul în partea dreaptă
şi stângă. Planul care divide corpul în părţi egale poartă denumirea de medio-sagital.

Planul frontal

Este planul vertical ce are o poziţie perpendiculară faţă de planul sagital şi împarte corpul în partea
anterioară (din faţă) şi partea posterioară (din spate). Planul frontal este paralel cu fruntea atunci când
privirea este aţintită spre înainte.

Planul transvers (orizontal)

Este un plan paralel cu solul (perpendicular pe ambele plane descrise anterior), ce împarte corpul
în partea superioară şi partea inferioară.

Axele corpului

26
 Sunt determinate de intersecţia planelor, după cum urmează:
- axa laterală (axa x), formată la intersecţia planului frontal cu cel orizontal;
- axa longitudinală (axa y), formată de intersecţia planului frontal cu planul sagital;
- axa sagitală (axa z), formată la intersecţia planului sagital cu cel transversal.
Toate descrierile sau referirile tehnice, pentru a fi mai bine înţelese, trebuie să fie raportate la
aceste coordonate spaţiale ce definesc direcţiile acţiunilor motrice.

2.2 Noţiuni şi legi ale mecanicii cu aplicativitate la tehnica probelor de atletism

Redăm, în continuare, principalele noţiuni şi legi ale mecanicii, pe care le considerăm utile în studiul
tehnicii probelor de atletism.

Greutatea corpului

Reprezintă o mărime (forţă) determinată de atracţia pământului, ea variind de la ecuator la poli şi

de la nivelul mării la altitudine. Astfel, valoarea absolută a greutăţii (7257 gr) cântăreşte la Helsinki şi
Műnchen 7257gr, la Melbourne 7241 gr, la Tokio 7240 gr, la Mexico 7225 gr etc. Suliţa cântăreşte la
Helsinki 800 gr, iar la Mexico 796,6 gr. Greutatea discului este de 2000 gr la Helsinki şi 1991,4 gr la
Mexico.
Totuşi, se poate considera că variaţiile valorice ale greutăţii sunt foarte mici, deoarece nu depăşesc
0,5% în două puncte diferite de pe suprafaţa pământului.
Unitatea de greutate este kilogram-forţa (kgf) şi reprezintă forţa cu care este atras de pământ un
litru de apă distilată aflat la nivelul mării, la temperatura de 4°C şi la latitudinea de 45°.

Masa corpului

Este o mărime invariabilă, determinată de cantitatea de substanţă pe care o conţine fiecare corp.
Atletul, greutatea, discul, suliţa etc au o masă invariabilă şi o greutate care variază în funcţie de
latitudinea şi altitudinea locului în care se face măsurătoarea. Unitatea de masă este kilogramul (kg) şi
reprezintă masa unui litru de apă distilată la 4 grade Celsius şi 760 milimetri coloană de mercur presiune
atmosferică. Kilogramul, unitatea de măsură a masei, nu trebuie confundat cu kilogram-forţa, unitatea de
măsură a greutăţii. Însuşirea specifică a masei o reprezintă inerţia.

Centrul de greutate

27
 Asupra tuturor corpurilor acţionează forţa de gravitaţie care este centrată într-un punct imaginar
numit centru de greutate (C.G.). Centrul de greutate al unui obiect solid, cum ar fi în cazul probelor de
aruncări: greutatea, suliţa, discul, ciocanul sau mingea de oină, se proiectează într-un punct fix situat în
centrul acestora.
La corpul omenesc, în poziţia stând obişnuit, centrul de greutate se găseşte la nivelul dintre prima
şi a cincea vertebră sacrală, la circa 4-5 cm deasupra axei transversale a articulaţiilor coxo-femurale.
Acest punct variază în funcţie de vârstă, sex, conformaţia corporală, poziţia membrelor etc. Centrul de
greutate al corpului omenesc se deplasează în raport cu mişcările pe care acesta le efectuează. Astfel, el se
deplasează în sus când ridicăm braţele sau picioarele şi coboară când revenim la poziţia normală.
În unele poziţii specifice activităţii atletice (startul de jos, săritura cu prăjina, săritura în înălţime
cu răsturnare dorsală sau rostogolire ventrală etc), proiecţia centrului de greutate se poate plasa chiar în
afara corpului atletului.
Legile fundamentale ale mecanicii au fost elaborate de către savantul Isaac Newton (1642-1727).
Prima lege a mecanicii stabileşte că: „orice corp rămâne în starea sa de repaus sau mişcare
rectilinie şi uniformă, atâta timp cât nu este silit de forţe aplicate asupra lui să-şi modifice această stare”;
A doua lege a mecanicii defineşte raportul dintre forţă, masă şi acceleraţie, astfel: „acceleraţia
unui corp este direct proporţională cu mărimea forţei care o produce, având acelaşi sens cu această forţă şi
este invers proporţională cu masa corpului”. Din definiţie rezultă că mărimea forţei care acţionează asupra
unui corp se poate exprima prin formula F = m×a. Astfel, dacă masa este constantă, cum este cazul
probelor de aruncări, o forţă mai mare va produce o acceleraţie mai mare. Odată ce obiectul este eliberat
din mână, nici o altă forţă (internă) nu-l mai poate accelera. Faza de zbor din cadrul probelor de sărituri,
precum şi traiectoria de zbor a obiectelor probelor de aruncări se supun acestei legi.
A treia lege a mecanicii arată că: "fiecărei forţe, numită acţiune, i se opune o forţă egală şi de sens
contrar, numită reacţiune". Un alergător exercită o forţă de apăsare pe suprafaţa solului în momentul
sprijinului pe acesta. În faza de impulsie se creează o forţă de reacţiune a reazemului, egală (numai
teoretic) şi de sens contrar, care va determina deplasarea corpului pe sol. Forţa de reacţie a reazemului va
fi cu atât mai apropiată de valoarea forţei de apăsare, cu cât suprafaţa reazemului va fi mai dură (sau mai
puţin deformabilă). Forţa de reacţie a reazemului face parte din cadrul forţelor externe care acţionează
asupra corpului atletului.

2.3 Componentele mişcării unui corp

Mişcarea unui corp în spaţiu este definită de mai mulţi parametri pe care îi descriem în continuare:

28
 Traiectoria mişcării

Reprezintă o caracteristică spaţială a mişcării ce constă din drumul parcurs de un corp sau
segmentele sale, în cadrul acţiunilor motrice specifice probelor atletice. În funcţie de direcţia şi forma
traiectoriei, mişcările pot fi:
rectilinii, când reprezintă mişcarea unui punct material pe o traiectorie dreaptă;
curbilinii, când reprezintă mişcarea unui punct material pe o traiectorie curbă (ex. mişcarea pe care o
descrie atletul în alergarea din turnantă);
parabolice, care sunt un caz particular al traiectoriilor curbe ce se întâlnesc la zborul obiectelor din cadrul
probelor de aruncări (greutate, suliţă, disc etc) ;
circulare, traiectoria fiind un cerc;
de rotaţie, când toate punctele unui corp au o mişcare circulară în jurul unei axe fixe (piruetele la
aruncarea greutăţii, discului sau ciocanului).

Spaţiul sau distanţa

Reprezintă lungimea traiectoriei pe care o parcurge un corp sau segmentele sale în mişcare (pe
orizontală sau pe verticală). Astfel, când este vorba de segmentele corpului, lungimea traiectoriei
defineşte amplitudinea mişcării acestora. Unitatea internaţională de măsură a spaţiului este metrul. În
atletism, spaţiul sau distanţa standardizează lungimea probelor de alergări şi măsoară lungimea sau
înălţimea probelor de aruncări şi sărituri.

Timpul

Exprimă durata mişcării şi se măsoară în atletism în sutimi de secundă, zecimi de secundă,

secunde, minute sau chiar ore. Măsurarea timpului de parcurgere al probelor atletice de alergări sau marş
se efectuează cu o foarte mare precizie prin folosirea cronometrajelor electronice. Acestea sunt
încorporate în camere de luat vederi care înregistrează momentul trecerii pieptului peste linia de sosire.
Competiţiile atletice asistate de cronometraje electronice cu camere de luat vederi şi calculatoare cu
software special elaborate, beneficiază de cea mai mare obiectivitate în evaluarea rezultatelor atleţilor,
prin departajări la sutimi de secundă.

Viteza

29
 Indică iuţeala cu care se deplasează un obiect sau corpul omenesc. Ea se determină prin măsurarea
spaţiului străbătut în unitatea de timp.
Viteza este o mărime vectorială (are valoare, direcţie şi punct de aplicaţie) şi se poate reprezenta şi
compune grafic. Din punctul de vedere al vitezei, mişcările pot fi:
uniforme, când corpul parcurge spaţii egale în intervale de timp egale (ex. alergarea lansată pe diferite
distanţe: 20 m, 30 m, 50 m, 100 m, ultima parte a elanului la sărituri etc);
variate, când corpul străbate spaţii inegale în intervale de timp egale (de exemplu alergările în tempo
variat);
accelerate, când viteza corpului creşte (de exemplu alergarea de lansare de la start, prima parte a elanului
la sărituri etc);
încetinite, când viteza corpului scade (de exemplu continuarea alergării după linia de sosire, faza de
restabilire a echilibrului după aruncare, aterizarea la sărituri etc).

Acceleraţia

Este o mărime specifică mişcării neuniforme şi constă în variaţia vitezei în unitatea de timp. Ea se
exprimă prin formula: (v−v0):t, în care a exprimă acceleraţia, V exprimă viteza finală, Vo exprimă viteza
iniţială şi t unitatea de timp. Unitatea de măsură a acceleraţiei este m/s. În cazul în care un corp (atlet,
obiect de aruncare etc) îşi pierde din viteză, vorbim de deceleraţie.

Inerţia

Este o forţă care acţionează asupra corpurilor, atât în timpul mişcării, cât şi în repaus. În funcţie de
efectul forţelor care acţionează asupra unui corp, inerţia poate fi:
inerţia de repaus, ce se manifestă atunci când o forţă scoate corpul din starea lui iniţială de repaus şi are ca
urmare deplasarea corpului în direcţie opusă acesteia;
inerţia de mişcare ce se manifestă ori de câte ori în cursul acesteia intervin frânări sau deceleraţii şi are ca
efect continuarea mişcării pe traiectoria pe care se deplasa corpul anterior apariţiei forţei de frânare. O
putem identifica la unele sărituri în lungime la începători, prin căderea corpului în faţă la aterizare, în
cazul în care călcâiele ating nisipul prea repede, sau mai corect spus, mult înapoia punctului în care
traiectoria de zbor a centrului de greutate atinge nisipul. Aceleaşi forţe ale inerţiei de mişcare se
declanşează la aruncări, prin frânarea mişcării spre înainte a trenului inferior, determinată de blocarea pe
ultimul pas. Prin această acţiune, forţele de inerţie se vor dirija spre trenul superior şi braţul de aruncare,
favorizând eliberarea obiectului cu o viteză mai mare de lansare.

30
 Forţa

Este o mărime vectorială care, acţionând asupra unui corp, îi schimbă starea de mişcare faţă de
sistemele de referinţă iniţiale. Biomecanica studiază şi caută să pună în valoare forţele interne şi externe
care se exercită asupra corpului omenesc, precum şi efectele pe care acestea le produc. Forţele interne
sunt create în interiorul corpului atletului prin acţiunea muşchilor care trag oasele. Forţele externe sunt
cele care se exercită din exteriorul corpului, ca de exemplu gravitaţia, frecarea cu aerul, viteza vântului
etc.
Forţa se măsoară în kilogram-forţă (kgf) şi se reprezintă prin vectori (o dreaptă cu săgeată). În
reprezentarea grafică a forţelor este necesar să se indice punctul de aplicare al forţei, direcţia şi mărimea
acesteia.
Când asupra unui corp acţionează mai multe forţe, ia naştere o forţă rezultantă. În cadrul forţelor
care acţionează în acelaşi sens, rezultanta va avea o valoare egală cu suma forţelor.
Dacă forţele acţionează în sens contrar, forţa rezultantă va fi egală cu diferenţa dintre ele.
În cazul a două forţe care formează între ele un unghi oarecare, rezultanta acţiunii acestora poate fi
determinată grafic cu ajutorul regulii paralelogramului forţelor.
Când într-o execuţie tehnică sunt utilizate mai multe grupe musculare şi mai multe articulaţii,
ordinea şi înlănţuirea acestora, în timp, devine foarte importantă. O mişcare va trebui să înceapă prin
punerea în acţiune a grupelor musculare mari şi să continue progresiv până la muşchii cei mai mici.
Astfel, se produc forţe optime şi rezultanta va avea o valoare maximă.
La o aruncare a greutăţii bine sincronizată, mişcarea şoldului începe chiar în momentul decelerării
forţei de extensie generată de piciorul de sprijin (piciorul drept pentru cei care aruncă cu braţul drept),
mişcarea umărului începe chiar în momentul decelerării rotaţiei şoldului şi aşa mai departe.

2.4. Acţiunea muşchilor asupra oaselor

În funcţie de raportul dintre momentul (mărimea) forţei de tracţiune şi momentul forţei de

rezistenţă, acţiunea muşchilor asupra oaselor poate fi:

De menţinere
Se produce în cazul în care muşchii, prin contracţiile lor, echilibrează momentul forţei de
rezistenţă, menţinând imobilă o parte a corpului. În timpul executării unui lucru de menţinere, lungimea
muşchilor nu se modifică.

31
 De învingere
În această situaţie, contracţia muşchiului dezvoltă o forţă de tracţiune mai mare decât forţa de
rezistenţă, generând o mişcare în sensul tracţiunii. În aceste cazuri, muşchii se scurtează (faza de impulsie
în alergare, faza de desprindere la sărituri, efortul final la aruncări etc).

De cedare
Se produce în cazul în care momentul forţei de tracţiune al muşchilor este mai mic decât
momentul forţei de rezistenţă. Mişcarea va avea loc în sens contrar tracţiunii muşchilor prin întinderea
acestora. Acţiunea de cedare a tracţiunii muşchilor se produce în faza de aterizare la sărituri, la aterizarea
pe piciorul de atac la garduri, la restabilirea echilibrului corpului şi evitarea depăşirii pragului după
eliberarea materialelor la aruncări etc.

2.5 Traiectoria C.G.C. în timpul fazelor de zbor

Tehnica probelor de alergări şi sărituri cuprinde faze de zbor în care corpul atletului este desprins
de sol, deplasându-se ca un sistem liber, supus legilor mecanicii.
În aceeaşi situaţie se găsesc greutatea, suliţa, discul sau ciocanul, după ce au părăsit mâna
aruncătorului. Conform legilor biomecanicii, traiectoria C.G.C. în timpul zborului nu poate fi modificată
de acţiunea forţelor interne datorită lipsei sprijinului, ea depinzând, în principal, de:
- viteza de desprindere;
- unghiul de desprindere;
- atracţia gravitaţională.

2.5.1 Mişcările de rotaţie

Apar în timpul fazei de zbor, în jurul C.G.C. Ele se manifestă sub formă de:
mişcări de rotaţie reale, care apar atunci când forţa de desprindere nu este aplicată pe direcţia C.G.,
corpul căpătând o mişcare de rotaţie în faţă. Aceste rotaţii sunt foarte vizibile la probele de sărituri, în
special la săritura în lungime prin procedeul ghemuit.

mişcări de rotaţie compensatorii, care se efectuează în jurul unei axe ce trece prin C.G.C. Ele sunt
cauzate numai de forţele interne produse de contracţiile musculare. Menirea lor este de a echilibra corpul
atletului în zbor, fără a modifica traiectoria acestuia, întrucât se compun într-o rezultantă nulă.
În execuţiile practice cele două tipuri de rotaţii apar suprapuse, realizând împreună echilibrarea
corpului în cadrul unor acţiuni tehnice cât mai eficiente.
32
 Biomecanica este o ştiinţă în continuă dezvoltare. Ea beneficiază azi de aportul extraordinar al
camerelor de luat vederi, ce au posibilitatea de a filma tridimensional, cu sute de imagini pe secundă.
Aceste imagini sunt transformate în imagini digitale şi transmise unor calculatoare performante, care le
vor prelucra pe baza unor programe speciale de analiză biomecanică a mişcării. Rezultatele acestor
prelucrări pot fi redate grafic sau sub forma unor tabele, ce vor cuantifica exact parametrii acţiunii tehnice
analizate. Dacă ne gândim că aceste imagini se obţin concomitent cu execuţiile sportivilor la marile
competiţii atletice (J.O., C.M., C.E.) şi că fiecare punct al imaginii este memorat într-un calculator care
furnizează apoi o serie de informaţii de interes tehnic (viteze, acceleraţii, forţe, unghiuri, tipuri de
execuţie, amplitudini, spaţii, direcţii etc), se înţelege uşor importanţa acestor tehnologii în demersul de
analiză şi perfecţionare continuă a tehnicii probelor atletice.

Test de evaluare a cunoştinţelor din modulul II

1. Care sunt principalele noţiuni de biomecanică cu aplicaţii la studiul tehnicii probelor din
atletism?
2. Ce înţelegeţi prin centrul de greutate al corpului?
3. Descrieţi componentele mişcării unui corp
4. Ce sunt mişcările de rotaţie şi cum se manifestă?

33
 III BAZELE GENERALE ALE TEHNICII
PROBELOR DIN ATLETISM

3.1 Învăţarea motrică cu aplicaţii în învăţarea exerciţiilor de atletism

Învăţarea motrică în domeniul atletismului implică ambele aspecte, respectiv însuşirea unor noi
forme de comportament motor, diferite de cele achiziţionate pe cale naturală şi perfecţionarea şi adaptarea
acestor achiziţii la noi exigenţe.
Dacă avem în vedere faptul că majoritatea exerciţiilor de atletism se bazează pe mişcări naturale,
învăţarea motrică în acest caz reprezintă perfecţionarea acestor acte motrice (alergarea, săritura,
aruncarea).
O altă etapă este cea în care se însuşesc şi se perfecţionează comportamentele motrice specifice,
reprezentate de tehnica exerciţiilor de atletism sau diversele variante de procedee tehnice.
Ceea ce caracterizează acest proces, este faptul că modul de execuţie al actelor motrice nu
influenţează în mod direct, rezultatul final, aşa cum se întâmplă în gimnastică, de exemplu. Cu toate
acestea, pentru o învăţare la un nivel satisfăcător al actelor motrice este necesar ca acestea să fie executate
de multe ori şi în condiţii cât mai diferite.
V.Belinovici afirma (cf. T. Ardelean, 1979: „raţionamentele abstracte despre mişcări,
neconsolidate prin senzaţii şi percepţii, nu au un caracter real şi duc deseori la greşeli cu ocazia
încercărilor de a executa acţiunea motrică.”
Repetiţia trebuie considerată ca un factor indispensabil, când învăţarea are ca scop automatizarea
reacţiei. Învăţarea motrică - care urmăreşte şi randamentul - rezultă nu numai dintr-o acţiune ce trebuie
repetată, ci şi dintr-o adaptare organică (Hull, citat de P. Pesquie,).
Informarea senzorială trebuie asociată în mod permanent cu informarea verbală. Datorită
caracterului intuitiv, învăţarea motrică presupune existenţa modelului.
În învăţarea motrică se pleacă de la concret, actul motric, iar toate achiziţiile ridicate din primul în
cel de al doilea sistem de semnalizare, sub forma abstracţiilor, generalizărilor şi a noţiunilor, constituie
elemente care mediază realizarea parametrilor proiectaţi ale aceluiaşi concret - actul motric.
Aceasta este condiţionată de existenţa unor aptitudini psihomotrice speciale - capacitatea de
învăţare motrică.

34
3.2 Aptitudinile psihomotorice ce condiţionează învăţarea exerciţiilor de atletism

Aptitudinea reprezintă o organizare selectivă a componentelor cognitive, afective, motivaţionale şi

executive care permite omului desfăşurarea cu succes a unei activităţi într-un domeniu dat (M. Golu şi
A.Dicu - Introducere în psihologie, citat de T.Ardelean).
Aptitudinile îţi conferă avantajul de a rezolva diferite situaţii cu indici superiori în raport cu alţi
indivizi. Psihomotricitatea este aptitudine, dar în acelaşi timp reprezintă şi funcţie complexă de reglare a
comportamentului individual.
Conform definiţiei date de Lafon: „psihomotricitatea este rezultatul integrării interacţiunii
educaţiei şi maturizării sinergiei şi conjugării funcţiilor motrice şi psihice nu numai în ceea ce priveşte
mişcările şi expresiile observabile, dar şi în ceea ce le determină şi însoţesc - voinţă, afectivitate, nevoi,
impulsuri.”( M. Epuran, 1975).
Principalele componente ale psihomotricităţii şi conduitei motrice sunt: schema corporală.
coordonarea dinamică, lateralitatea, coordonarea statică, echilibrul, coordonarea perceptiv-motrică,
rapiditatea mişcărilor, ideomotricitatea.
Printre componentele motricităţii se pot încadra şi calităţile motrice de bază - viteza, forţa şi
rezistenţa, şi pentru care termenul de calităţi psihomotrice ar fi mult mai cuprinzător (T. Ardelean, 1979)

3.3 Rolul factorilor senzoriali şi perceptivi în învăţarea exerciţiilor din atletism.

După T. Ardelean, „învăţarea exerciţiilor de atletism, ca de altfel învăţarea motrică în general,

urmează calea integrării de la interior spre exterior, de la exteroceptori la interoceptori, respectiv
proprioceptori.”
Învăţarea exerciţiilor de atletism presupune implicarea majoritatea analizatorilor, importanţa lor
fiind însă diferită în raport cu stadiul învăţării şi particularităţile exerciţiului. Legătura dintre factorii
senzoriali cu învăţarea exerciţiilor de atletism este cu atât mai importantă cu cât pe planul proceselor
senzoriale diferenţele individuale sunt foarte mari, atât pe linia pragurilor absolute, cât şi pe a acelor
diferenţiale. De cele mai multe ori, punctele de pornire în învăţarea acestor exerciţii sunt imitaţia vizuală
însoţită de indicaţii verbale. De aceea, primul analizator implicat este analizatorul optic. Având în vedere
caracteristicile spaţiale ale exerciţiilor de atletism, informarea asupra propriilor mişcări, ca şi conţinutul
acestora sunt doar parţiale, câmpul vizual fiind limitat. Sportivul se poate informa pe cale vizuală, asupra
desfăşurării activităţii de atac la gard, în schimb activitatea piciorului de remorcă poate fi controlată doar
parţial, după ce intră în câmpul vizual spre finalul pasului peste gard. Semnalele optice reflectă în primul
rând mediul înconjurător, iar în această reflectare este inclusă şi reacţia mişcărilor corpului, a deplasărilor
sale în raport cu acest mediu, care poate fi şirul de garduri cu înălţimea gardurilor şi distanţa dintre

35
acestea, înălţimea ştachetei, dimensiunea cercului de aruncare, distanţa până la prag la săritura în
lungime, ca şi relaţia cu obiectele situate în afara spaţiului specific, şi chiar relaţia între mişcările corpului
şi obiectele din spaţiul specific, dar mediate de relaţiile cu obiectele din spaţiul nespecific, o clădire, un
şir de copaci, tribuna stadionului, etc. Astfel, pe un stadion înălţimea gardurilor pare mai înaltă sau mai
joasă, turul de stadion mai mic sau mai mare, distanţa până la aruncarea record foarte aproape etc.
Rolul analizatorului optic în învăţarea exerciţiilor din atletism este foarte important în legătură cu
studiul materialului ilustrativ, în special filmul şi studiul execuţiei celorlalţi, deşi informarea vizuală în
aceste condiţii nu este însoţită şi de experienţa motrică personală şi ca atare, efectul este doar parţial.
În ceea ce priveşte analizatorul auditiv, acesta este implicat în receptarea unor zgomote ce indică
tempoul de alergare sau ritmul de execuţie în alergările de garduri, sărituri sau aruncări.
Analizatorul vestibular trimite informaţii referitoare la poziţiile şi mişcările corpului, având rol în
formarea simţului echilibrului, în probele de sărituri, aruncări şi garduri. Aruncătorii şi săritorii cu prăjina,
trebuie să-şi formeze „simţul prizei sau al obiectului” pentru a percepe forma suprafeţelor atinse precum
şi senzaţia de înaintare. Acest lucru se realizează numai prin intermediul analizatorului tactil.
Un alt analizator, cu rol major în învăţarea exerciţiilor de atletism, şi nu numai, este analizatorul
chinestezic. Informaţiile care vin de la articulaţii şi de la sistemul muscular condiţionează practic întreaga
existenţă umană. Fără acest simţ muscular nu s-ar putea efectua nici un fel de act motric. Bastian
introduce termenul de chinestezie în anul 1885, subliniind importanţa senzaţiilor musculare în efectuarea
mişcărilor, împreună cu limbajul.
Prin intermediul limbajului, se preia şi experienţa motrică a generaţiilor anterioare. De aceea,
structura corectă a paşilor dintre garduri, unghiul de desprindere la sărituri, ritmul aruncării greutăţii nu
trebuie redescoperite, ajutând la reducerea stadiului de iniţiere în aceste probe.

36
3.4 BAZELE GENERALE ALE TEHNICII PROBELOR DE ALERGĂRI

Alergarea este o modalitate de locomoţie naturală a omului, în care distingem o succesiune ciclică
de paşi de alergare, folosiţi pentru accelerarea vitezei de deplasare. Alergarea sportivă sau alergarea ca
probă atletică se bazează pe mişcarea naturală de alergare, perfecţionată în scopul obţinerii unui
randament optim de practicare.
Din punct de vedere biomecanic, alergarea este o mişcare de locomoţie ciclică, în care deplasarea
corpului este asigurată de impulsia alternativă a membrelor inferioare. Spre deosebire de mers, în alergare
distingem faza de zbor, care înlocuieşte sprijinul dublu din timpul mersului. Unitatea ciclică de bază în
alergare este pasul alergător simplu, care cuprinde un sprijin unilateral, urmat de un zbor şi o aterizare pe
piciorul opus.
Ciclul complet al unităţii de mişcare în alergare este pasul alergător dublu, constituit din doi paşi simpli
consecutivi

3.4.1 Ciclul pasului alergător

Mişcările executate de către un singur picior, cuprinse între două atitudini identice din cadrul pasului
alergător dublu, conţin două perioade distincte: de sprijin şi de pendulare.

3.4.1.1.Perioada de sprijin

În perioada de sprijin, alergătorul se găseşte în

contact cu solul, alternativ, când pe un picior,
când pe celălalt (fig. 3.1.). Ea este de cea mai
mare importanţă pentru alergător, deoarece
conţine în structura sa sursa motoare a acţiunii
de deplasare.
Perioada de sprijin cuprinde trei faze:
• de amortizare;
• momentul verticalei;
• de impulsie.
Fig. .1. Perioada de sprijin

37
3.4.1.2 Faza de amortizare

Se produce în momentul în care piciorul ia contactul cu solul, după faza de zbor (fig.1.a). La începutul
acestei faze, proiecţia normală a C.G.C. va cădea înapoia locului de contact. Din această cauză, direcţia
forţei determinantă de apăsarea pe sol a piciorului de sprijin este orientată înainte şi în jos.

Această forţă oblică de apăsare pe sol (F) se descompune, conform regulii paralelogramului, în:
• forţă normală (Fn), perpendiculară pe sol, determinată de greutatea atletului;
• forţă tangenţială (Ft), paralelă cu solul şi orientată în direcţia alergării.

Forţei de apăsare pe sol a piciorului de sprijin (F), îi corespunde o forţă de reacţie a reazemului (R), egală
şi de sens contrar cu forţa de apăsare. Această forţă (R), cu punctul de aplicare în C.G.C., se descompune
la rândul ei, în:

• forţă de reacţie normală (Rn), având o direcţie verticală şi orientare de jos în sus;
• forţă de reacţie tangenţială (Rt), paralelă cu solul, dar orientată spre înapoi.

Deoarece (R) rezultanta reacţiei reazemului este orientată spre înapoi, oblic şi în sus, faza de
amortizare are o acţiune de frânare asupra vitezei de înaintare. Valoarea acţiunii de frânare va fi
determinată de lungimea segmentului forţei de reacţie tangenţială (Rt). Frânarea va fi cu atât mai
accentuată, cu cât contactul cu solul se va face la o distanţă mai mare faţă de verticala proiecţiei C.G.C.
Dobândirea unei tehnici raţionale de alergare are ca scop diminuarea oblicităţii contactului cu solul, prin
aşezarea - labei piciorului de sprijin cât mai aproape de verticala genunchiului, printr-o acţiune de
agăţare, dinspre înainte, spre înapoi.
Impactul determinat de contactul labei piciorului cu solul, după faza de zbor, este amortizat în
mod suplu de articulaţiile gleznei, genunchiului şi şoldului, care preiau elastic efectul şocului de aterizare.
Contactul labei piciorului cu solul se face de la planta piciorului până spre călcâi, în funcţie de viteza
alergării, distanţa acesteia şi randamentul energetic optim.
În probele mai rapide (100 m, 200 m şi 400 m), contactul cu solul se face înalt, pe planta
exterioară a labei piciorului. De la 800 m până la maraton, contactul se face pe plat, adică cu partea
externă a boltei piciorului, între oasele metatarsiene şi călcâi. Alţi autori admit că, în probele mai lungi de
1500 m, contactul cu solul se poate lua şi cu călcâiul, motivând că acesta este mai stabil şi, la eforturi de
impulsie egale, pasul tinde să fie mai lung decât la cel cu aterizarea pe pingea sau pe plat. Toţi specialiştii

38
admit că efectuarea contactului iniţial cu solul se derulează spre partea dinapoi a labei piciorului, pe
măsura scăderii vitezei şi creşterii, implicite, a distanţei de alergare.
Considerăm că aterizarea cea mai eficientă este pe pingea, deoarece în mecanismul suplu al
amortizării se foloseşte articulaţia gleznei. Contactul cu solul, mai întâi pe călcâi, este mai dur, deoarece
scoate din uz această articulaţie.

3.4.1.3.Faza din momentul verticalei

În timpul fazei de amortizare (fig.1.b), corpul alergătorului pivotează în jurul punctului de sprijin,
ajungând treptat cu proiecţia verticală a centrului de greutate pe suprafaţa acestuia, definind momentul
verticalei.
În această fază, piciorul de sprijin atinge cea mai mare flexie din genunchi, iar centrul de greutate
al corpului coboară pe un arc de cerc, la cel mai de jos nivel din tot ciclul pasului alergător.
Presiunea exercitată de corp asupra reazemului este perpendiculară pe sol, iar reacţia reazemului este
orientată de jos în sus, având o valoare egală cu greutatea corpului.

3.4.1.4. Faza de impulsie

Această fază începe din momentul depăşirii verticalei şi se termină când vârful labei piciorului se
desprinde de sol (fig.1.c). Partea caracteristică din această fază o constituie acţiunea de împingere oblică
spre înapoi exercitată asupra reazemului, cu o rezultantă orientată, de data aceasta, în sus şi înainte.
Oblicitatea acestei acţiuni este cu atât mai mare, cu cât creşte distanţa dintre punctul de sprijin al
piciorului pe sol şi proiecţia centrului de greutate pe acesta.
Forţa oblică (F) de apăsare asupra solului se descompune, la rândul său, în două componente:

• forţă normală, perpendiculară pe sol (Fn), echivalentă cu greutatea corpului alergătorului;

• forţă tangenţială, paralelă cu solul şi orientată spre înapoia direcţiei de alergare (Ft).

Forţa de reacţie a reazemului (R), corespunzătoare forţei de acţiune asupra solului (F), se descompune şi
ea în:

• forţă de reacţie normală (Rn), perpendiculară pe sol şi orientată de jos în sus;

• forţă de reacţie tangenţială (Rt), paralelă cu solul şi orientată în acelaşi sens cu alergarea.

39
 Din această analiză biomecanică reiese clar că faza de impulsie este singura fază motoare din ciclul
pasului alergător , care contribuie efectiv la determinarea (începerea, menţinerea sau mărirea) vitezei de
alergare. De asemenea, tot din aceast demers de analiză a forţelor care acţionează în faza de impulsie,
putem deduce modalităţile de creştere ale vitezei de înaintare a alergătorului, ce se pot realiza prin două
căi:

• prin micşorarea unghiului de impulsie, a cărui valoare normală oscilează în jurul a 55° (vezi
lansarea de la start);
• prin creşterea forţei de impulsie, determinată de creşterea forţei musculare.

Prima variantă are posibilităţi limitate de aplicare, din acest motiv specialiştii probelor de alergări îşi
îndreaptă atenţia spre cea de-a doua variantă, ce preconizează dezvoltarea forţei de impulsie.
Efectul forţei de impulsie asupra vitezei alergării depinde de mai mulţi factori :

• starea pistei de alergare, efectul fiind mai mare în cazul pistelor mai tari (care au o forţă de reacţie
a reazemului mai mare)faţă de cele mai elastice;
• folosirea pantofilor cu cuie ce conferă un sprijin mai aderent pe sol, eliminând riscul alunecării în
momentul de maximă solicitare din timpul impulsiei;
• avântarea energică a piciorului pendulant spre înainte şi sus în momentul pasului anterior;
• mişcarea energică de pendulare a braţelor pe direcţia de alergare.
Mai menţionăm faptul că, deşi forţa de impulsie are o acţiune periodică, la fiecare pas, viteza de
alergare este relativ constantă, datorită inerţiei corpului care tinde să-şi păstreze starea de mişcare
dobândită. Credem că structura somatică puternică a trunchiului şi braţelor alergătorilor de viteză se
justifică tocmai pentru că îndeplineşte funcţia de roată volantă, ce asigură o deplasare uniformă
(accelerată, constantă sau încetinită) pe parcursul probelor de viteză.

40
3.4.1.5. Perioada de pendulare

Această perioadă începe odată cu terminarea impulsiei şi, prin fazele ei, închide ciclul pasului dublu. În
funcţie de poziţia piciorului pendulant faţă de verticala coborâtă pe suprafaţa de sprijin a piciorului opus,
perioada de pendulare cuprinde trei faze (fig 2.):
• faza pasului posterior;
• faza din momentul verticalei;
• faza pasului anterior.

Fig. 2. Perioada de pendulare

3.4.1.6.Faza pasului posterior

La debutul acestei faze, datorită avântării spre orizontală a coapsei piciorului de sprijin şi rămânerii în
urmă a piciorului de impulsie, unghiul dintre cele două coapse va avea deschiderea maximă (fig. 2.a, a1).
Valorile acestei deschideri sunt mai mari la alergătorii de viteză (110-120°), care realizează astfel un
fuleu mai lung, faţă de alergătorii de fond (90-100°).
Pendularea posterioară se caracterizează prin tragerea coapsei înainte din articulaţia şoldului şi ducerea
gambei înapoi şi în sus, din articulaţia genunchiului. În urma acestor mişcări, unghiul dintre cele două
coapse se închide din ce în ce mai mult, ajungând la 0° în momentul verticalei. Unghiul dintre coapsă şi
gambă devine şi el din ce în ce mai mic, ridicând călcâiul cât mai aproape de şezut. Mişcarea de
pendulare înapoi şi în sus a gambei este mai amplă la alergătorii de viteză şi mai redusă la cei de distanţe
lungi.

41
3.4.1.7.Faza din momentul verticalei
Este marcată de încrucişarea piciorului de sprijin de către piciorul pendulant (fig.2. b). În această
fază se produce şi o maximă flexie a gambei pe coapsă, cu o ducere accentuată a călcâiului spre şezut.

3.4.1.8.Faza pasului anterior

În această fază (fig.2. c, c1), coapsa piciorului pendulant îşi continuă mişcarea de înaintare spre
înainte şi în sus, depărtându-se treptat de coapsa piciorului de sprijin. Unghiul dintre coapse începe din
nou să se deschidă, atingând treptat valoarea maximă, în momentul în care coapsa piciorului pendulant se
apropie de orizontală (mai mult la alergătorii de viteză decât la cei de rezistenţă). În acest timp, unghiul
dintre gambă şi coapsă creşte spre valoarea de 90°. Faza continuă prin coborârea treptată a coapsei şi
ducerea dinspre înainte spre înapoi a gambei, pregătind coborârea labei piciorului pe sol şi preluarea
şocului de aterizare.

3.4.2 Oscilaţiile corpului

În timpul alergării, datorită sprijinului unilateral şi a fazei de zbor, traiectoria centrului de greutate
al corpului nu este liniară, ci prezintă oscilaţii pe traseul unei curbe spiraloide, în cele trei planuri ale
corpului: sagital, frontal şi orizontal.

3.4.2.1.Oscilaţiile verticale

Se produc în plan sagital datorită direcţiei oblice spre înainte-sus a forţei de impulsie a piciorului
de sprijin (fig. 4). Ele se manifestă prin alternanţa ciclică dintre poziţia înaltă a corpului alergătorului în
faza de zbor, cu poziţia joasă a momentului verticalei din cadrul perioadei de sprijin. Aceste poziţii
diferite determină oscilaţii cu o amplitudine medie, ce variază între 6-8 cm. Cu cât alergarea este mai
rapidă, cu atât C.G.C. descrie o traiectorie mai lină, cu oscilaţii pe verticală de mai mică amplitudine.
Astfel, în timpul perioadei de sprijin, C.G.C. descrie o traiectorie curbă cu concavitatea în sus, iar în
timpul zborului, o curbă cu concavitatea în jos. Oscilaţiile verticale sunt puse în evidenţă la nivelul
creştetului, al cărui înălţime scade în momentul verticalei şi creşte la maximum la mijlocul fazei de zbor.
Ele se manifestă prin ducerea înainte a laturii bazinului care corespunde piciorului pendulant,
concomitent cu rămânerea în urmă a laturii bazinului, de partea piciorului de sprijin.

42
Fig. 4. Oscilaţiile verticale

3.4.2.2 Oscilaţiile laterale

Se produc în plan frontal, având ca axă de rotaţie direcţia antero-posterioară (fig.5.). Ele apar din
cauza trecerii alternative a greutăţii corpului de pe un picior pe celălalt, în timpul perioadelor de sprijin.
Oscilaţiile laterale sunt cu atât mai pronunţate, cu cât tălpile prezintă între ele o depărtare mai mare la
fiecare sprijin pe sol şi cu cât diametrul frontal al bazinului este mai mare.

Fig. 5 Oscilaţiile laterale

Reducerea oscilaţiilor laterale se poate realiza prin luarea contactului cu solul pe axa alergării,
lungirea corespunzătoare a pasului şi rotarea bazinului spre partea piciorului de sprijin.

43
3.4.2.3.Oscilaţiile transversale

Fig. 6 Oscilaţiile transversale

Se produc în plan orizontal, axa de rotaţie fiind verticală (fig 6.).

Ele se manifestă prin ducerea înainte a laturii bazinului care corespunde piciorului pendulant,
concomitent cu rămânerea în urmă a laturii bazinului, de partea piciorului de sprijin. Aceste oscilaţii vor
atinge valoarea maximă când unghiul dintre coapse va avea amplitudinea cea mai mare şi vor fi nule în
momentul verticalei. Echilibrarea oscilaţiilor transversale ale bazinului se realizează prin oscilaţii de sens
opus ale umerilor, antrenând în această mişcare şi deplasarea încrucişată a braţelor.
Oscilaţiile transversale cresc în funcţie de mărirea vitezei. Ele pot fi considerate ca fiind utile
alergătorului, atâta timp cât frecvenţa mişcărilor compensatorii ale braţelor şi umerilor nu vor frâna
frecvenţa mişcării picioarelor.

44
 3.5 BAZELE GENERALE ALE TEHNICII PROBELOR DE SĂRITURI

Săriturile atletice se pot defini ca fiind acţiuni motrice stilizate ce sunt folosite pentru trecerea unui
obstacol cât mai înalt sau pentru parcurgerea în zbor a unei distanţe orizontale cât mai lungi. Obţinerea
unor performanţe de valoare în probele de sărituri este condiţionată de următorii factori:

- însuşirea unei tehnici de mare eficienţă;

- realizarea unei viteze mari pe elan;
- dobândirea unor calităţi de detentă deosebite.

Din punct de vedere al efortului solicitat, săriturile sunt incluse în grupa probelor de viteză şi forţă
explozivă. Ultima este strâns legată de forţa reactivă a aparatului neuromuscular, capabil de a trece rapid
de la o mişcare de cedare activă la o mişcare de extensie activă (bătaia).
Orice săritură începe cu o mişcare ciclică, care cuprinde elanul şi continuă cu o mişcare aciclică,
reprezentată de săritura propriu-zisă, ce se diferenţiază prin varietatea fazei de zbor.
În funcţie de parametrii spaţiali ai fazei de zbor (înălţime sau lungime), săriturile atletice se clasifică în:

- sărituri orizontale (cu unghiuri de despridere cuprinse între 17°- 24°);

- sărituri verticale (cu unghiuri de desprindere cuprinse între 65°- 85°).

Din prima categorie fac parte săritura în lungime şi triplusaltul, iar din cea de a doua, săritura în înălţime
şi săritura cu prăjina.Toate cele patru tipuri de sărituri se execută, din punct de vedere al regulamentului
de desfăşurare, cu desprindere de pe un singur picior.
Depăşirea unor înălţimi sau parcurgerea unor distanţe în zbor se realizează prin acţiunea forţelor interne
care înving forţele externe şi în primul rând forţa de gravitaţie. Forţele interne sunt forţele produse de
contracţiile musculare care determină flexia, extensia, rotaţia, adducţia, abducţia unor articulaţii (şold,
genunchi, gleznă etc), angrenate în mecanismul de bază al probelor de sărituri. Forţele externe sunt
determinate de forţa de gravitaţie, rezistenţa mediului şi forţa de reacţie a sprijinului.
Sub aspect mecanic, zborul centrului de greutate al săritorului este comparabil cu o parabolă. El este
determinat de viteza de elan, unghiul de desprindere şi înălţimea de zbor. Partea coborâtoare a curbei de
zbor este mai abruptă decât partea ascendentă, din cauza frecării cu aerul.

45
3.5.1. Fazele săriturilor

Toate săriturile, indiferent de traiectoria lor orizontală sau verticală, conţin patru faze distincte, care se
succed într-o ordine prestabilită: elanul, bătaia, zborul şi aterizarea. Importanţa fazelor din cadrul probelor
de sărituri depinde de specificul fiecăreia. Pentru toate săriturile se consideră că bătaia este faza cea mai
importantă.

3.5.1.1. Elanul

Elanul are ca scop acumularea unei viteze orizontale optime şi pregătirea fazei de bătaie, pe ultima
sa parte. El este constituit, la toate săriturile atletice, dintr-o alergare accelerată. Dobândirea unei viteze
optime înseamnă, pentru săriturile în lungime, triplusalt şi prăjină, apropierea ei cât mai mult de viteza
maximă. La săritura în înălţime, viteza optimă nu va fi niciodată egală cu cea maximă, cu diferenţieri
evidente între flop şi ventrală, la flop existând condiţii pentru o viteză optimă superioară.
La săritorii consacraţi se înregistrează următoarele valori ale vitezei maxime pe elan:

Tabelul nr.4

săritura în lungime 10 - 10,8 m/s

triplusalt 10 - 10,5 m/s
săritura cu prăjina 9 - 10 m/s
înălţime ventrală 7 - 7,5 m/s
înălţime flop 8 - 8,5 m/s

Viteza elanului este corelată cu posibilitatea efectuării unei bătăi eficiente, în scopul obţinerii unui
unghi de desprindere adecvat tipului de săritură.
Lungimea elanului este determinată de mărimea vitezei ce necesită a fi dezvoltată, în funcţie de specificul
fiecărei sărituri. Astfel, săritorii în lungime, de triplusalt şi cu prăjina vor beneficia de elanuri mai lungi,
formate din 19-21 paşi de alergare, în timp ce săritorii în înălţime vor alerga pe un elan de 7-9 paşi.
Ca formă şi direcţie, elanurile sunt rectiliniare şi perpendiculare pe prag la săritura în lungime,
triplusalt şi prăjină. La săritura în înălţime cu rostogolire ventrală se folosesc elanuri oblice faţă de
ştachetă, iar la săritura în înălţime cu răsturnare dorsală (flop) se practică elanuri curbe sau rectiliniare, pe
prima parte, îmbinate cu elanuri curbe, pe ultima parte.
Pe ultima parte a elanului apare sarcina pregătirii bătăii şi desprinderii, ce se realizează prin
modificarea structurii şi ritmului ultimilor doi-trei paşi. Pregătirea propriu-zisă pentru bătaie se face pe

46
ultimii doi paşi ai elanului, de obicei, prin raportul lung-scurt (penultimul pas mai lung, ultimul pas mai
scurt). Prin scurtarea ultimului pas şi executarea lui rapidă se urmăreşte dobândirea unui plus de viteză
orizontală şi ascensională cu care săritorul va intra în faza de bătaie.

3.5.1.2. Bătaia

Este considerată de majoritatea specialiştilor ca fiind faza fundamentală a oricărei sărituri,

deoarece valorifică viteza orizontală şi, în corelaţie cu alte forţe ascensionale, determină traiectoria de
zbor a centrului de greutate al corpului (C.G.C.) săritorului.
Din punct de vedere tehnic, bătaia poate fi delimitată prin trei momente distincte, determinate de poziţia
corpului şi a segmentelor sale în timpul extrem de scurt al acestei acţiuni:
- momentul contactului cu solul (începutul bătăii);
- momentul amortizării şi "armării" ;
- - impulsia propriu-zisă a piciorului de bătaie.
Contactul cu solul, în vederea bătăii, se efectuează în mod activ şi pe toată talpa, în urma unui pas mai
scurt, menit să atenueze forţele de frânare ale fazei de amortizare.
Prin acţiunea de amortizare a piciorului de bătaie se realizează o frânare variabilă a vitezei orizontale, în
funcţie de mărimea forţei de reacţie tangenţială (Rt), paralelă cu solul, însă orientată în sens opus
alergării. Reducerea impactului cu solul, în faza de amortizare, se face printr-o uşoară flexie din
articulaţiile gleznei, genunchiului şi şoldului, în cadrul unei acţiuni de cedare rezistentă. Prin acest
mecanism, grupele musculare care urmează a lucra motor vor lucra în prealabil rezistent, favorizând
naşterea unei forţe pozitive de accelerare, încă de la începutul acţiunii (Bran L., 1965).
Partea activă a bătăii este reprezentată de acţiunea de impulsie a piciorului de sprijin şi acţiunea de
avântare a piciorului oscilant, a braţelor şi umerilor.
Forţa de impulsie a piciorului de bătaie reprezintă componenta principală a acestei faze (circa 70%) şi
este determinată, în principal, de:
- - forţa dezvoltată de săritor;
- - timpul de acţiune al forţelor de desprindere, corelat cu lungimea traiectoriei pe care acţionează;
- - masa corpului săritorului.
Calea principală de creştere a eficacităţii bătăii este determinată de mărirea continuă a forţei sale.
Forţele motoare care intervin în faza de bătaie se pot reprezenta schematic astfel:

47
 Fig.7 Forţele motoare care intervin în faza de bătaie

Unghiurile de bătaie

În cadrul probelor de sărituri sunt identificate ca importante pentru rezultatul acestora, următoarele
unghiuri (fig. 8,9)

Fig.8. Valorile unghiurilor de contact, bătaie şi desprindere la proba de săritură în înălţime

- unghiul de contact este unghiul sub care se aşază piciorul de bătaie pe sol. El este format din orizontala
locului de bătaie şi dreapta care uneşte punctul de contact al labei piciorului de bătaie cu solul şi proiecţia
C.G.C. săritorului. Valoarea acestui unghi oscilează între 63°- 68°la săritura în lungime şi 45°- 60°la
săritura în înălţime;
- unghiul de bătaie este unghiul sub care se desprinde piciorul de impulsie după terminarea bătăii. El este
format de orizontala locului de bătaie şi dreapta care uneşte locul de sprijin cu C.G.C. săritorului. Pentru
săritura în lungime, valorile optime sunt cuprinse între 73° şi 76°, iar la săritura în înălţime, 90°;
- unghiul de desprindere este unghiul sub care se înscrie pe traiectoria sa centrul de greutate al corpului
(C.G.C.) săritorului.
El este format de orizontala locului de desprindere şi tangenta la traiectoria de zbor a C.G.C., dusă din
locul de desprindere.
Valoarea unghiului de desprindere la săritura în lungime variază între 18 şi 24°, corespunzător unui raport
de 2,5/1-2/1 între viteza orizontală şi viteza ascensională.
La săritura în înălţime, valoarea lui oscilează între 65 şi 85°, în cadrul unui raport de 0,6-0,8/1 între viteza
orizontală şi cea ascensională.

48
Fig. 9 Valorile unghiurilor de contact, bătaie şi desprindere la proba de săritură în lungime (după T. Tatu
şi colab.1983)

Redăm în continuare (tabelul nr.5 valorile unghiului de desprindere şi durata desprinderii la probele
atletice de sărituri.

Tabelul nr. 5

Proba Unghiul de Durata

desprindere desprinderii

Triplusalt 15° - 18° 0.12 – 0.14 sec

Prăjină 18° – 22° 0.12 – 0.14 sec

Lungime 18° - 24° 0.13 – 0.14 sec

Înălţime 0.15 – 0.20 sec

65° - 85°

3.5.1.3.Zborul

Constituie faza fără sprijin a săriturii, ce debutează în momentul întreruperii contactului cu solul şi
durează până la începerea fazei de aterizare. În timpul fazei de zbor, corpul săritorului este supus legilor

49
mecanicii, astfel că traiectoria sa de zbor nu mai poate fi modificată de acţiunea forţelor interne
(musculare), exteriorizate prin mişcări. Ceea ce se mai poate modifica este doar traiectoria unor părţi ale
corpului, dar şi aceasta numai în raport cu traiectoria de zbor a C.G.C. Rezultă de aici că mişcările
efectuate în timpul zborului nu mai pot produce prelungirea traiectoriei acestuia, ea fiind prestabilită de
mărimea vitezei acumulată pe elan şi a unghiului de desprindere.
La săritura în lungime, faza de zbor urmăreşte doar menţinerea echilibrului corpului săritorului în
aer şi pregătirea unei aterizări optime.

La săritura în înălţime, mişcările atletului în timpul zborului au o complexitate mai mare,

determinată de necesitatea strecurării succesive peste ştachetă a părţilor corpului, într-o ordine bine
stabilită. În cadrul unor tehnici raţionale, ştacheta poate fi trecută, cu toate că înălţimea maximă a C.G.C
se găseşte sub nivelul ei, după cum ea poate fi doborâtă din lipsa unei tehnici adecvate, cu toate că
înălţimea sa maximă trece peste ştachetă.

50
 În timpul fazei de zbor săritorul execută mai multe mişcări care compun, de fapt, tehnica
diferitelor tipuri de sărituri. Aceste mişcări poartă denumirea de rotaţii compensatorii şi se produc în jurul
unor axe ce trec prin C.G.C. În cadrul acestor rotaţii compensatorii, orice mişcare efectuată de către un
segment sau parte a corpului într-un sens este însoţită (compensată) de o mişcare egală ca mărime, dar în
sens invers. Rezultanta rotaţiilor compensatorii fiind nulă, ele nu pot modifica traiectoria centrului de
greutate al corpului.

3.5.1.4 Aterizarea

Este faza de încheiere a săriturilor şi are o însemnătate diferită pentru fiecare dintre ele. Aterizarea are, în
principal, două funcţii:
- - de a valorifica, la maximum, traiectoria de zbor a C.G.C.;
- - de a amortiza şocul ce se produce la impactul săritorului cu solul, prin deformarea suprafeţei de
contact (saltea, burete etc).
La săritura în înălţime şi cu prăjina, funcţia aterizării se rezumă numai la a asigura o aterizare amortizată,
ferind corpul săritorului de accidentări şi zdruncinături.
La săritura în lungime, rezultatul acesteia depinde şi de efectuarea unei aterizări eficiente, cât mai departe
de linia pragului, valorificând la maximum curba de zbor a centrului de greutate.

51
 3.6 BAZELE GENERALE ALE TEHNICII PROBELOR DE ARUNCĂRI

Aruncările sunt acţiuni motrice stilizate, de proiectare prin aer a unui obiect special conceput
(greutate, disc, suliţă, ciocan, minge de oină), la o distanţă cât mai mare, în concordanţă cu prevederile
regulamentului de desfăşurare al acestora.
Valoarea rezultatelor în probele de aruncări depinde de:
- nivelul calităţilor motrice dominante: forţă maximă, forţă explozivă, viteză de execuţie şi capacitate de
accelerare;
- gradul de coordonare tehnică, care să asigure un angajament maxim de forţe, în minimum de timp;
- structura somatică, exprimată prin robusteţe, bazată pe talie şi greutate mare, iar pentru disc şi suliţă şi
anvergura braţelor.
După modalităţile de aplicare ale forţelor de aruncare asupra obiectului aruncării, distingem trei
tipuri de acţiuni specifice acestora:
- tip împingere (greutate);
- tip azvârlire (minge de oină şi suliţă);
- tip lansare (disc şi ciocan).

3.6.1 Fazele aruncărilor

Analiza tehnicii probelor de aruncări evidenţiază, din punct de vedere didactic, succesiunea
distinctă a patru faze:
• faza pregătitoare a aruncării;
• faza de elan;
• faza efortului final;
• faza de încheiere a aruncării.
În funcţie de importanţa acestor faze asupra rezultatului aruncării, specialiştii probelor de aruncări
stabilesc, în ordine, următoarea prioritate: faza efortului final, faza de elan, faza pregătitoare şi faza de
încheiere.

3.6.1.1.Faza pregătitoare

Urmăreşte aducerea obiectului de aruncat într-o poziţie iniţială de pornire, care să asigure un
traseu biomecanic cât mai lung şi mai adecvat tipului de aruncare.
Ea se identifică cu poziţia iniţială de angajare a efortului, cu ţinerea obiectului (priza) şi cu
mişcările preliminare de pregătire ale elanului.

52
 3.6.1.2.Faza de elan
Importanţa acestei faze rezultă, în mod semnificativ, din diferenţele ce se înregistrează între
rezultatele aruncărilor care se execută de pe loc şi a celor cu un elan corect. Aceste diferenţe sunt:
- la aruncarea greutăţii: 1,5-2 metri;
- la aruncarea discului: 8,0-10 metri;
- la aruncarea suliţei: 20-26 metri;
- la aruncarea ciocanului: 14-16 metri.
În cadrul fazei de elan, aruncătorii vor urmări:
- asigurarea unei accelerări optime a întregului sistem atlet-obiect de aruncat, în stânsă legătură cu tipul
de aruncare şi cu pregătirea aruncătorului;
- depăşirea obiectului de aruncat, cu picioarele şi trunchiul, în vederea obţinerii unei pretensionări
musculare optime, pentru creşterea acţiunii forţelor implicate;
- pregătirea efortului final.
În funcţie de specificul fiecărei probe, distingem următoarele tipuri de elan:
- elan sub formă de săltare (greutate);
- elan sub formă de alergare (oină, suliţă);
- elan sub formă de piruetă (disc, ciocan, greutate).

3.6.1.3.Faza efortului final

Urmăreşte accelerarea explozivă a grupelor musculare ce acţionează nemijlocit asupra obiectului,

precum şi a obiectului însuşi, prin compunerea vitezei dobândite în faza de elan, cu o nouă viteză pe care
o va imprima aruncătorul în această fază.
Ca urmare a blocării maselor musculare ale trenului inferior se va produce un transfer de energie
asupra trunchiului, ceea ce va duce la amplificarea accelerării acestuia spre direcţia de aruncare. În ultima
parte a efortului final, se produce accelerarea grupelor musculare mai mici, cu contracţii mai rapide, ce
acţionează nemijlocit asupra obiectului, imprimându-i o viteză iniţială de lansare cât mai ridicată.
Efortul final propriu-zis începe din poziţii specifice fiecărui tip de aruncare, prin trecerea rapidă a
greutăţii de pe piciorul din spate (dreptul) pe piciorul din faţă (stângul). Acesta, blocând mişcarea de
înaintare, se îndoaie uşor, urmând a se întinde brusc în timpul efortului final de aruncare.
Caracteristica tuturor aruncărilor în faza efortului final este ducerea şoldului înainte (de pe partea
aruncării), mişcare specifică prin care rotaţia bazinului anticipează rotaţia umerilor. În ultima parte a
efortului final, planul frontal al umerilor se suprapune peste cel al bazinului şi chiar îl depăşeşte, ca
urmare a răsucirii lor spre direcţia de aruncare.

53
3.6.1.4 Faza de încheiere

Contribuie la amortizarea şi oprirea mişcării corpului spre direcţia de lansare, pentru a evita
depăşirea spaţiului de aruncare. Restabilirea corpului prin desprinderea picioarelor de pe sol este indicată
numai după ce obiectul a părăsit mâna aruncătorului. Dacă în momentul premergător eliberării obiectului
lipseşte sprijinul pe sol, valorificarea integrală a forţelor ce compun efortul final devine imposibilă.
Mişcările de restabilire ale corpului după aruncare se realizează, în funcţie de tipul de aruncare şi de
viteza de execuţie a acesteia, prin schimbarea, mai mult sau mai puţin activă, a picioarelor (greutate, disc,
ciocan), sau prin efectuarea unui pas mai lung, urmat de unul foarte scurt (suliţă).
Menţionăm faptul că faza de încheiere se realizează printr-o mare varietate de stiluri personale
adaptate la particularităţile aruncărilor şi ale aruncătorilor.

3.6.2 Factorii care determină lungimea aruncărilor

La toate probele de aruncări, obiectul este proiectat în aer pe o traiectorie asemănătoare unei
parabole, la care, din cauza rezistenţei aerului şi a forţei de gravitaţie, partea finală, descendentă, este mai
scurtă şi mai înclinată.

3.6.2.1.Viteza de lansare

Viteza de lansare influenţează în cea mai mare măsură distanţa de aruncare, fapt ilustrat şi de
ecuaţia lungimii aruncării, în care aceasta acţionează cu pătratul valorii sale.
Se va urmări:

54
- folosirea pretensionării musculare (răsuciri ale unor părţi ale corpului: trunchi, bazin, umeri etc) pentru
creşterea acţiunii forţelor implicate;
- coordonarea corectă a tuturor forţelor parţiale, avându-se în vedere viteza de contracţie diferenţiată a
unor grupe musculare.
Pentru a realiza un transfer de forţă eficient, este necesar ca marile grupe musculare, cu o
contracţie mai lentă (picioare, trunchi), să fie angrenate înaintea grupelor musculare mici (braţe, mână
etc);
- executarea pe tot parcursul aruncării, a unei mişcări accelerate care să tindă la atingerea celei mai înalte
valori în momentul lansării obiectului. Orice încetinire sau întrerupere a mişcării face ca efortul precedent
să devină inutil, îngreunând efortul care urmează.

3.6.2.2.Unghiul de lansare

Din punct de vedere balistic, unghiul optim de lansare al unui obiect pentru un zbor cât mai lung este de
45° (când lansarea şi aterizarea se află la acelaşi nivel). În cazul probelor de aruncări din atletism, punctul
de lansare se află deasupra nivelului aterizării cu 1,5-2,3 m. În acest caz, unghiul de lansare optim se află

sub valoarea de 45° şi depinde de înălţimea de lansare şi de viteza de lansare.

La o înălţime de lansare constantă, unghiul de lansare optim creşte proporţional cu viteza de
lansare.
Unghiurile de lansare ale suliţei şi discului sunt determinate, în mare măsură, de influenţa
curenţilor de aer (vânt potrivnic sau favorabil), cuprinzând, în funcţie de aceşti factori, valori între 30-37°.
În cazul aruncării greutăţii, aruncătorii nu pot obţine forţa maximă de proiectare, în condiţiile
unghiului de lansare de 45°, datorită faptului că, la mişcarea de tip împingere efectuată de braţ, acţiunea
musculară cea mai eficace se realizează perpendicular pe planul pieptului. Din aceste motive, unghiul
optim de lansare va avea valori mai mici de 45°, oscilând între 38-41°.

3.6.2.3.Înălţimea de lansare

Înălţimea de lansare este factorul cu cea mai mică influenţă asupra aruncării. Influenţa înălţimii de
aruncare asupra lungimii acesteia scade concomitent cu creşterea vitezei de lansare şi, implicit, a lungimii
aruncărilor. În timp ce la aruncarea greutăţii o creştere a înălţimii cu 20 cm sporeşte distanţa cu 1%, la
aruncarea ciocanului acelaşi spor de înălţime, măreşte doar cu 0,3% lungimea aruncării. Înălţimea de
lansare determină unghiul de teren, care este format de orizontala terenului şi dreapta care uneşte
înălţimea punctului de lansare cu locul de contact cu solul, al obiectului aruncării. Experienţa practică

55
arată că distanţa cea mai lungă de aruncare se realizează atunci când unghiul de lansare şi jumătate din
unghiul de teren însumează 45°.

Test de evaluare a cunoştinţelor din modulul III

1. Descrieţi ciclul pasului alergător

2. Enumeraţi oscilaţiile corpului ce se produc în timpul alergării
3. Definiţi săriturile atletice
4. Descrieţi fazele unei sărituri, menţionând unghiurile de contact, bătaie şi aterizare pentru
săritura în lungime şi pentru săritura în înălţime
5. Enumeraţi fazele unei aruncări
6. Descrieţi faza efortului final
7. Enumeraţi factorii care determină lungimea aruncărilor

56
Bibliografie

ABABEI, C.,(2007) Jocuri olimpice – sporturi, eroi, Bacău, Ed . Alma Mater

ABABEI, C., (2007) Atletismul peste veacuri, Bacău, Ed . Alma Mater

ABABEI, C., (2003) Aplicarea Teoriei informaţiei în învăţarea tehnicii alergării de garduri, Bacău, Ed.
Alma Mater

ABABEI, C., (2001) Atletism –curs pentru institutori, Bacău, ID.

ARDELEAN, T., (1979) Învăţarea motrică cu referire la învăţarea exerciţiilor de atletism, Bucureşti,
Rev. EFS, nr. 12

ARDELEAN, T., (1980) Învăţarea motrică cu referire la învăţarea exerciţiilor de atletism, Bucureşti,
Rev. EFS, nr. 1

ALEXANDRESCU, D., TATU, T., ARDELEAN, T., (1983) Atletism, Bucureşti, Ed. Didactică şi
Pedagogică.

BELINOVICI, V., V., (1961) Procesul învăţării în educaţie fizică, Bucureşti, Ed. Tineretului.

DRAGNEA, A., BOTA, A., (1999) Teoria activităţilor motrice Bucureşti, Ed. Didactică şi pedagogică,
R. A.

RAŢĂ, G., (2002) Atletism –tehnică, metodică şi regulament. Bacău, Ed. Alma Mater

RATA, G., ABABEI, C.,(2003) Predarea atletismului in scoala,Bacau,Ed.Alma Mater

SCARLAT, E., SCARLAT, M-B., (2002).Educaţie fizică şi sport- Manual pentru învăţământul
gimnazial, Ed. Didactică şi Pedagigică R.A. Bucureşti,

SCHMOLINSCKY, G., (1974) leichtatletick ,Berlin,, sportverlag

57