CUPRINS

INTRODUCERE................................................................................................................5
CAPITOLUL I: NOTIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A FICATULUI..........................6

1.1. Consistenţa, elasticitate, plasticitate.......................................................................7

1.2. Structura ficatului.....................................................................................................8

1.3. Vascularizaţia ficatului...........................................................................................10

1.4. Fiziologia hepatobiliară..........................................................................................11

1.5. Compoziţia bilei.....................................................................................................12

CAPITOLUL II: PREZENTAREA TEORETICĂ A HEPATITEI C......................................13

2.1. Definiţia..................................................................................................................13

2.2. Etiologie.................................................................................................................13

2.2. Virusul hepatitei C.................................................................................................14

2.3. Epidemiologie........................................................................................................15

2.4. Anatomie patologică..............................................................................................16

2.4. Hepatita de interfata..............................................................................................17

2.5. Clasificarea hepatitelor cronice.............................................................................17

2.6. Semne şi simptome...............................................................................................17

2.7. Diagnostic pozitiv şi diagnostic diferenţial.............................................................18

2.8. Complicatii.............................................................................................................20

2.9. Evoluţie şi prognostic............................................................................................20

2.10. Tratament............................................................................................................21 2.11.

Profilaxie..............................................................................................................23

CAPITOLUL III: ROLUL ASISTENŢEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU HEPATITA CRONICĂ

C.................................................................................................25

3.1. Internarea bolnavului şi asigurarea condiţiilor de spitalizare................................25

3.1.1. Internarea bolnavului......................................................................................25

3.1.2. Asigurarea condiţiilor de spitalizare................................................................25

3.2. Participarea asistenţei medicale la examenul obiectiv.........................................26

3.3. Pregătirea, asistarea şi efectuarea recoltărilor de produse biologice...................28

3.3. Participarea asistenţei medicale la efectuarea explorărilor paraclinice................30

3.4. Asigurarea igienei corporale şi generale a pacientului cu hepatita cronică C......30

3.5. Poziţia bolnavului în pat, urmărirea faciesului poziţia bolnavului în pat...............32

3.6. Urmărirea funcţiilor vitale şi vegetative.................................................................33

3.7. Alimentaţia pacentului...........................................................................................35

3.8. Participarea asistentei la efectuarea tratamentului...............................................37

3.9. Educaţia pentru sănătate şi profilaxia bolii............................................................39

3.9. Externarea bolnavului...........................................................................................41

CAPITOLUL IV: PLANUL DE ÎNGRIJIRE A PACIENTULUI CU HEPATITA C................42

CONCLUZII.....................................................................................................................65

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................6
 INTRODUCERE
Hepatitele cronice constituie un grup de boli ale ficatului, caracterizate prin leziuni predominant
inflamatorii, difuze, cronice in ficat si avand cauze variate si evolutii diferite. Ele reprezinta un grup
morfologic bine definit clinic si anatomic si diferit de hepatoze, un alt mare grup de boli
hepatice ,cronice, inflamatorii, cu leziuni predominant degenerative si cu mecanism
dismetabolice.Având în vedere că viaţa poate fi ameninţată la orice pas şi în orice moment de o
suferinţă sau de un accident apărute brusc, aceste inconveniente trebuie rezolvate cu promptitudine
şi deosebită atenţie de un cadru sanitar, care pe lângă simţ de orientare, blândeţe, bună cuviinţă,
umanitate, trebuie să aibă şi acea chemare, acea calitate de dăruire, de abnegaţiede sacrificii morale
şi profesionale, singurele obiective de altfel pentru caare merităsă îşi exercite profesia.Elaborarea
lucrării de diplomă şi alegerea acestei teme au fost determinate de numărul de cazuri pe care le-am
întalnit în cursul practicii efectuate la Spitalul de Urgenta Alba Iulia sectia Boli infectioase,
conştientizând faptul că în timpul spitalizării acestor bolnavi, asistentei îi revine un rol destul de
însemnat.Acest rol din cadrul procesului de îngrijire constă în efectuarea tratamentului indicat
decătre medic şi într-o educaţie sanitară, privind modul de prevenire a bolii, pentru a ajuta
bolnavulcu HVC să şi satisfacă nevoile zilnice de sănătate şi cu abilitate în comunicare, să îl
determine săîşi îmbunătăţească modul de viaţă. Deoarece numărul cazurilor de HVC se menţine, am
considerat necesară studierea şi întocmirea unor planuri de îngrijire a unor bolnavi ce prezintă
această infecţie. Infec ia HCV este asociată cu inegalitatea socială i cu ț ș sistemele de sănătate
ineficiente. În ările cu venit scăzut sau mediu, infec ia este cel ț ț mai frecvent asociată cu
administrarea injectabilă cu ace contaminate, cu dializa renală sau cu administrarea de produse de
sânge netestate.Ultimele date ale Organiza iei ț Mondiale a Sănătă ii, 39 de ări nu efectuează teste
de rutină pentru screeningul ț ț produselor de sânge. Acest fapt a dus la apari ia unor epidemii în
unele ări. Egiptul se ț ț află pe această listă neagră, cu o prevalen ă de 25% în rândul popula iei din
anumite ț ț zone.HIV i HCV au acelea i căi de transmitere. Astfel, la nivel mondial între 4 i 5 ș ș ș
milioane de persoane sunt coinfectate. Datorită tratamentului antiretroviral, care reduce riscul de
infec ii oportuniste, cauza de mortalitate în rândul celor infecta i cu HIV i HCV ț ț ș nu mai este HIV-ul,
ci hepatita C.Coinfec ia HCV i HVB este întâlnită în ările în care ț ș ț există epidemie HVB – Asia, Africa
Subsahariană i America de Sud. Există aici regiuni ș în care ratele de coinfectare pot atinge 25%.

CAPITOLUL I: NOTIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A FICATULUI

Ficatul este cel mai voluminos viscer. Este un organ glandular cu funcţii multiple îm cadrul
organismului uman. Ficatul este studiat împreună cu celelalte glande anexe ale tubului digestiv
datorită provenienţei sale din epiteliul ansei duodenale a intestinului primar. Cât şi faptul că prin
căile biliare extrahepatice îşi vărsa produsul de secreţie externă- bila- în duoden. În timpul vieţii
intrauterine, între lunile a-II-a şi a-VI-a, ficatul are un imprtant rol hematopoetic. Un alt rol important
îl arefuncţia dinamică, prin care ficatul intervine în distribuţia masei circulante sanguine în organism.
Ficatul este un organ foarte vascularizat. Caracterele lui morfologice sunt condiţionate ţn bună
măsură de cantitatea de sânge pe care o conţine. Ficatul este cel mai greu viscer. Cântăreşte în
medie la cadavru 1400-1500 gr; la omul viu acesta prezintă în medie o greutate de 500-700 sau chiar
900 gr, în funcţie de cantitatea de sânge pe care o conţine. Dimensiunile medii ale ficatului la omul
viu sunt următoarele: 28cm în sens transversal, 8cm în sens vertical la nivelul lobului drept, şi 18 cm
la nivel antero-posterior. Volumul ficatului variază foarte mult în funcţie de vârstă, sex, după
cantitatea de sânge conţinut, cu perioadele digestiei, cu stările patologice. Culoarea ficatului la omul
viu e roşie-brună. Intensitatea culori variază în funcţie de cantitatea de sânge pe care o conţine. Un
ficat congestionat plin cu o cantitate mai mare de sânge are o culoare mai închisă. Privit cu lupa,
ficatul are un aspect granitat, fiind format din numeroase granule alăturate. Fiecare granulă
reprezintă un lobul hepatic ficatul are un aspect granitat, fiind format din numeroase granule
alăturate. Fiecare granulă reprezintă un lobul hepatic

Fig.1 Vedere posterioară- fa a viscerală ț 1.1. Consistenţa, elasticitate, plasticitate Ficatul are o
consistenţă mai mare decât celelalte organe glandulare. Ficatul este dur este friabil şi puţin elastic,
motiv pentru care se rupe şi se zdrobeşte uşor. Ficatul are o mare palsticitate, cea ce îi permite să se
muleze după organele învecinate. Ficatul este un organ asimetric. Cea mai mare parte a lui se
găseşte în jumătatea dreaptă a abdomenului. El răspunde deci hipocondrului drept, epigastrul şi unei
părţi din hipocondrul stâng. Ficatul are un aspect lucios şi foarte neted. Numai versantul posterior al
feţei diafragmatice, care este lipsit de peritoneu, are un aspect aspru, rugos. Faţa superioară-
diafragmatică este divizată în doi lobi stâng şi drept prin ligamentul falciform, întins de la faţa
superioară a ficatului la diafragmă. Lobul stâng e mai mic decât cel drerpt. Prin intermediul
diafragmei, faţa superioară vine în raport cu inima, învelită de pericard şi cu bazele celor doi
plămâni, tapetate de pleură. Faţa inferioară- viscerală este parcursă de trei şanţuri, dintre care două
sunt sagitale, iar al treilea transvers. Şanţul tansversreprezintă hilul ficatului, locul de intrare şi de
ieşire al elementelor pediculului hepatic (intră artera hepatică, vena portă, nervii hepatici, ies
linfaticile şi căile biliare). Şanţul sagital sting conţine, ţn segmentul anterior, ligamentul rotund
provenit prin obliterarea, venei ombilicale, iar în segmentul posterior cordonul fibros Arantius,
provenit din obliterarea ductului venos arantius. Şanţul sagital drept prezintă, ţn srgmentul anterior,
fosa cistică în care se găseşte vezica biliară, iar în segmentul posterior vena cavă inferioară. Cele trei
şanţuri înpart faţă viscerală a ficatului în patru lobi: 1) Lobul stâng impresiunea gastrică, iar înapoia
acesteia impresiunea esofagiană; 2) Lobul drept, vine în raport cu o serie de organe care lasă mai
multe impresiuni şi anume: impresiunea colică, lăsată de unghiul drept al colonului, impresiunea
duodenală, lăsată de flexura superioară a duodenului, împresura suprarenală şi impresiunea renală;
3) Lobul pătrat, situat anterior de hil, prezintă impresiunea pilorică; 4) Lobul caudal situat posterior
de hil, prezintă două procese şi anume: unul spre stânga numit procesul papilar şi altul spre dreapta,
procesul caudat. Marginea inferioară este ascuţită. Prezintă două incizuri una la stânga numită
incizura ligmentului rotund, ce-a dea doua la dreapta, incizura cistică, ocupată de fundul vezicii
biliare. Marginea posterioară aparţine feţei superioare a ficatului. Pe ia se află aria nudă a ficatului-
pârş afixa, care este lipsită de peritoneu şi aderă intim la 7 diafragmă, prin tracturi conjunctive. Ea
corespunde nvertebtelor T12-T11.

Ficatul este învelit de două membrane peritoneul şi tunica fibroasă. Parenchimul ficatului este
format din lame anastomozate între ele de celule hepatice, cuprinsă într-o vastă reţea de capilare
sanguine; între lamele de celule hepatice se formează un sistem de canalicule biliare. La exterior,
ficatul este acoperit de peritoneul visceral. De pe faţa superioară a ficatului, peritoneul se resfrânge
pe diafragmă, formînduse asfel ligamentul falciform. De pe faţa inferioară se resfrînge pe stomac,
formînduse eplploon (ligamentul gastroduodenohepatic). Peritoneul de pe faţa superioară şi
inferioară a ficatului se răsfrânge pe peretele posterior al cavităţi abdominale, formînduse
ligamentul coronar. La cele două extremităţi- stângă şi dreaptă, cele două foiţe ale ligamentului
coronar se apropie una de cealaltă, formând ligamentele triunghiulare stâng şi drept, care ajung la
diafragm. Sub peritoneul visceral se află capsula fibroasă a ficatului- capsula Glisson. De pe faţa ei
profundă pleacă septuri conjunctivo-vasculară, care pătrund în parenchimul hepatic. Între aceste
septuri se delimitează lobulii hepatici, care sunt unităţi anatomice şi funcţionale ale ficatului. Lobuli
sunt vizibili cu ochiul liber şi se prezintă ca nişte granulaţi de mărimea unui bob de mei. Privit în
spaţiu, au formă de piramidă cu 5-6 8 laturi. La întâlnirea a trei lobuli există spaţiul portal, care
conţine o arteră perilobularăramura arterei hepatice, o venă peri lobulară - ramură din venă portă,
un canalicul biliar peri lobular, şi vase linfatice, toate învelite într-o stromă conjunctivă dependentă
de capsula fibroasă a ficatului. Lobulul hepatic este format din celule hepatice (hepatocite), din
capilare sinusoide care provin din capilarizarea venei peri lobulare, din venă centrolobulară spre care
converg sinusoidele şi din canaliculele biliare intralobulare. Celulele hepatice sunt dispuse în spaţiul
sub forma unor plăci sau lame, formate dintr-un singur rând de celule. Între lame se delimitează
spaţii în care se găsesc capilare sinusoide. În grosimea unei lame, între hepatocitele adiacente se
formează canalicule biliare intralobulare. Celulele hepatice, hepatocitele, sunt relativ mari, de formă
poliedrică şi apar pe secţiune sub aspect poligonal. Fiecare hepatocit vine în contact cu capilarele
sinusoidale – polul vascular- şi cu canaliculu biliar intralobularpolul biliar. Celula hepatică poate să-şi
verse secreţia fie în canaliculele biliare (secrţia exocrină), fie în sinusoide (endocrină). Canaliculele
biliare intra lobulare nu au pereţi propri, pereţi lor fiind reprezentaţi de însăşi celulele hepatice. Spre
periferia lobului capătă pereţi propri, şi ia numele de colangiolă (canalicule Hering). Acestea converg
către canaliculele biliare peri lobulare din spaţiul portal, care, la rândul lor, se deschid în canaliculele
biliare interlobulare. Între pereţi capilarelor sinusoide şi lamelele celulare hepatice există spaţi
înguste, numite spaţiile Disse, cu valoare de capilarem linfatice. Vena peri lobulară de la nivelul
spaţiului portal pătrunde în lobulul hepatic şi formează sinusoidul hepatic. În capilarele sinusoide se
remarcă prezenţa unor celule stelate, celulele litorale Kuppfer, care aparţin sistemului reticulo-
endotelial. Înainte de a forma sinusoidul, ramura peri lobulară a venei porte prezintă un sifincter
muscular, numit sfincter de intrare. Sinusoidele conver spre vena centrolobulară, situată în centrul
lobului. Înainte de a se deschide în vena centro lobulară, sinusoidul este prevăzut cu un sfincter de
ieşire. Ramură peri lobulară a arterei hepatice, după ce dă ramuri care vascularizează elementele
spaţiului portal, pătrunde şi ia în lobul şi se îndreaptă spre sinusoidul hepatic, în care se termină. La
locul de pătrundere în sinusoid există un sfincter muscular arteriolar. Sinusoidele lobului hepatic
reprezintă, locul de joncţiune al sângelui arterial adus de artera hepatică cu sângele portal, adus de
vena portă. Rolul sfincterelor acestea realizează, pe de o parte un sistem de a regla fluxul sangvin la
nivelul ficatului, iar pe de alta de a egaliza presiunea sângelui, mai mare în sângele 9 arterial şi mai
mică în sângele portal, necesar amestecului de sânge arterial cu cel portal. Venele centro lobulare
părăsesc lobulul pe la baza lor şi devin vene sublobularecolectoare. Acestea se unesc şi formează
venele hepatice (2-3), care sunt tributare venei cave inferioare. Ele părăsesc ficatul la nivelul margini
posterioare.

1.3. Vascularizaţia ficatului

Figura 3.

Vascularizatia ficatului Ficatul ca şi plămânul are o dublă circulaţie sanguină: nutirtivă şi funcţională.
Ciruclaţia nutritivă asigură aportul de sânge hrănitor, bogat în oxigen. Sângele este adus de artera
hepatică, ramură al trunchiului Celiac. După ce a servit la nutriţia organului, sângele este condus prin
venele hepatice în vena cavă inferioară. Circulaţia funcţională este asigurată de vena portă. Această
venă aduce sângele încărcat cu substanţele nutritive absorbit la nivelul organelor digestive
abdominale şi de la splină, substanţe pe care celulele hepatice le depozitează sau le prelucrează. De
la ficat sângele portal este condus mai departe tot prin venele hepatice. Sistemul vascular al ficatului
este format din doi pediculi. Pediculul aferent (glissonian sau inferior) al circulaţiei de aport, este
format de artera hepatică şi vena portă, adăugând ductul hepatic, vasele limnfatice şi nervii ficatului,
alcătuind toate împreună pediculul hepatic. Pediculul eferent (superior), al circulaţiei de întoarcere
este format de venele hepatice. Artera hepatică pleacă din trunchiul celiac şi după un traiect
orizontal de-a lungul marginii superioare a corpului pancreasului se bifurcă în artera hepatică proprie
şi în 10 artera gastroduodenală. Vena portă colectează şi transportă la ficat sângele venos de la
organele digestive abdominale (stomac, intestin subţire şi gros, pancreas) şi de la splină. Vena portă
are particularitatea de a poseda la ambele extremităţi câte o reţea capilară: una la extremitatea
periferică, de origine, cealaltă la extremitatea centrală, terminată în ficat. Se formează înapoia
colului pancreasului prin confluenţa venelor mezenterică superioară, lienală şi mezenterică
inferioară. Are 5,58 cm lungime şi un diametru de 12- 15 mm. Limfaticile ficatului ajung în ganglioni
din hilul ficatului şi de aici în ganglionii celiaci. Inervaţia ficatului este asigurată de plexul hepatic
format din fibre simpatice şi parasimpatice. Plexul hepatic se desprinde din plexul celiac. Căile biliare
sunt conducte prin care bila, secretată continuu de celulele hepatice, ajunge în duoden numai atunci
când ajung aici produşii digestiei gastrice. Căile biliare prezintă două părţi: una intrahepatică, alta
extrahepatică. Căile biliare intrahepatice sunt canalicule biliare intraloculare, colangioale, canalicule
perilobulare şi interlobulare. Aceasta din urmă formează două canale hepatice: stâng şi drept. Căile
biliare extrahepatice cuprind un canal principal (canalul hepatocoledoc) şi un aparat diverticular
format din vezica biliară şi canalul cistic. Canalul hepatic comun se fomează din unirea, la nivelul
hilului, a celor două canale hepatice, stâng şi drept. Face parte din elementele pediculului hepatic.
Are o lungime de 4-5 cm şi un calibru de 5 mm. Canalul cistic leagă calea biliară principală de vezica
biliară. El urcă spre vezica biliară având o lungime de 3 cm şi un calibru de 4 mm. Canalul cistic are
rolul de a conduce bila în perioadele interdigestive spre vezica biliară. Vezica biliară (colecistul) este
un rezervor în care se depozitează bila în perioadele interdigestive şi se concentează prin absorbţia
de apă şi secreţia de mucină de către epitelul vezicii biliare. Vezica biliară este sitiată pe faţa
viscerală a ficatului ocupând, segmentul anterior al şanţului sagital drept. Vezica biliară are formă de
pară cu o lungime de 8-10 cm şi lăţimea de 4 cm. Capacitatea ei este de 50-60cm3 . Prezintă un fund,
un corp şi un col. Fundul vezicii reprezintă extremitatea anterioară a vezicii şi depăşeşte marginea
inferioară a ficatului. Corpul vezicii, a cărui faţă inferioară este acoperită de peritoneu, vine în raport
superior cu ficatul, iar inferior cu colonul transvers. 11 1.4. Fiziologia hepatobiliară Secreţia biliară
este necesară pentru digestia şi absorbţia lipidelor şi pentru excreţia unor substanţe insolubile în
apă, cum sunt colestreolul şi bilirubina. Bila este formată de către hepatocite şi celulele ductale ce
mărginesc ductele biliare, în cantitate de 250-1100 mm/zi. Este secretată continuu şi depozitată în
vezica biliară în timpul perioadelor interdigestive. Se eliberează în duoden, în timpul perioadelor
digestive numai după ce chimul a declanşat secreţia de colecistokinină, care produce relaxarea
Sfinterului Oddi şi contracţia vezicii biliare. 1.5. Compoziţia bilei Acizi biliari primari sunt sintetizaţi în
hepatocite din colesterol şi conjugate cu taurina şi glicina, rezultând sărurile biliare secretate active
în canaliculele biliare, acizi biliari secundari se formează din cei primari sub acţiunea bacterilor
intestinale. Pigmenţii biliari: bilirubina, biliverdina, sunt metaboliţi ai hemoglobinei ce sunt conjugaţi
în hepatocite şi exretaţi biliar conferind bilei culoarea sa galbenă. Fosfolipidele intră în alcătuirea
miceliilor, colesterol şi elecroliţi. Circuitul enterohepatic este recircularea sărurilor biliare din
intestinal subţire înapoi la ficat. Ajunse în ileonul terminal, 90-95% din sărurile biliare sunt
reabsorbite active în circulaţia portală; ficatul le extrage din sângele portal şi le secretă din nou în
bilă. Sărurile biliare restante sunt excretate în materiile fecale. Astfel, sărurile biliare pot recircula de
6-8 ori zilnic. Sărurile biliare au două roluri importante la nivelul tractului gastro-intestinal: 1) De
detergent asupra lipidelor din alimente, a căror tensiune superficială o reduc permiţând
fragmentarea lor; 2) Ajută la absorbţia din tractul intestinal a acizilor graşi, monogliceridelor,
colesterolului şi a altor lipide prin formarea cu acestea a unor complexe numite micelii. În lipsa
sărurilor biliare, în intestine se pierd prin materile fecale 40% din lipidele ingerate.

CAPITOLUL II: PREZENTAREA TEORETICĂ A HEPATITEI C

Fig.2.1.Hepatita C

2.1. Definiţia Hepatita cronica reprezinta un sindrom plurietiologic care are ca element comun
existenta unor leziuni necroinflamatorii si a unui grad variabil de fibroza, care evolueaza fara
ameliorare minim 6 luni. Aceste modificari histologice asociaza manifestari clinice variabile ca
intensitate si expresivitate si anomalii biochimice imunologice si imagistice. Hepatita C este cauzata
de infectia cu virusul hepatitic. 13 2.2. Etiologie 2.2. Virusul hepatitei C Virusul hepatitic C a fost
descoperit de catre Q.L. Choo ( 1988 ) si M.Houghton ( 1989 ) de la laboratoarele Emeryville,
California, in colaborare cu B. Bradley de la CDC - Atlanta. Utilizand tehnici de clonare moleculara,
descopera VHC la cimpanzeii infectati cu serul provenit de la bolnavii cu hepatita non-A, non-B. VHC
este un virus ARN liniar, monocatenar, cu polaritate pozitiva, alcatuit din 9500 de nucleotide a carui
genom este organizat similar cu cel al flavivirusurilor si pestivirusurilor. HCV constituie propriul gen
in familia Flaviviridae. Genomul HCV contine un singur cadru deschis de citire care codeaza o
poliproteina virala de ~3000 de aminoacizi. Capatul 5’ al genomului este alcatuit dintr-o regiune
netradusa adiacenta genelor pentru proteinele structurale, miezul nucleocapsidic proteic si doua
glicoproteine de invelis, E1 si E2/NS1, regiunea netradusa de la capatul 5’ si gena pentru miez sunt
foarte bine conservate in genotipuri,dar proteinele de invelis sunt codate in regiunea hipervariabila,
care variaza de la un izolat la altul. Aceasta permite virusului sa evite mecanismele imunologice ale
gazdelor indreptate impotriva proteinelor accesibile din invelisul viral. Capatu 3’ al al genomului
contine genele pentru proteinele nonstructurale. Au fost identificate, prin secventializare a
nucluotidelor, cel putin 6 genotipuri distincte ale HCV precum si subtipuri ale genotipurilor. Datorita
deosebirii izolatelor HCV in cadrul genotipului sau subtipului si la aceeasi gazda, este imposibila
definirea unui genotip distinct, aceste diferente intragenotipice referindu-se la termenul de
semispecie. 14 Diversitatea genotipica si a semispeciilor HCV, rezultand din rata inalta de mutatie a
acestuia, interfereaza cu imunitatea efectiva umorala. Au fost pusi in evidenta anticorpi neutralizati
ai HCV, dar ei tind sa aiba o viata scurta si infectia cu HCV nu induce imunitate durabila fata de
reinfectia cu diferite izolate virale sau chiar fata de acelasi izolat viral. Ca urmare, nici imunitatea
heterologa nici cea homologa nu se dezvolta dupa infectia acuta cu HCV. Unele genotipuri HCV au o
distributie universala, in timp ce altele sunt limitate la anumite zone geografice. In plus, au fost
semnalate diferente patogenice si in raspunsul la terapia antivirala a genotipurilor; oricum impactul
biologic al diferentelor genotipurilor si semispeciilor ramane incomplet elucidat.

2.3. Epidemiologie Se estimează că pe plan mondial sunt infectate cu virusu hepatic C 170 miloane
de persoane cu o prevalenţă de 3%. În România , un studiu recent a demonstrat o prevalenţă de
3,5%. a) Sursă de infecţie este omul bolnav.În ciuda unei anamneze corecte la aproximativ 30-40%
din cazuri o sursă potenţială infectată nu poate decela, de aceea se caută alte posibile cauze de
transmitere ale infecţiei. b) Transmiterea virusuli hepatic C se realizează prin transfuzii şi preparate
de sânge,pe cale percutană, netransuzională:toxicomanie,hemodializaţii,injecţii, tatuaje, manopere
stomatologice, pe cale sexuală (homosexualii, heterosexualii, cu parteneri sexuali multipli); în cadrul
familial prin coabitarea cu subiecţii infectaţi; transplant de organe; infectare prin expunere
ocupaţională. Persoanele infectate cu virus hepatic C reprezintă sursă de infecţie cu acest virus,
indiferent dacă ele au sau nu manifestări de boală hepatică. c) Receptivitatea populaţiei la infecţie
este generală, având în vedere că nu există o vaccinare împotriva hepatitei C. Nu se cunoaste in ce
masura imunitatea postinfectie protejeaza. Exista cateva grupuri care sunt prezinta un risc ridicat de
a contacta hepatita C: - persoane care au suferit transfuzii de sange sau transplanturi de organe; -
persoane afectate de hemofilie (peste 60% din cazuri) - utilizatori ai drogurilor injectate; - personal al
spitalelor; - copii nascuti din mame infectate cu virusul hepatic C; - familii ale persoanelor infectate; -
persoane cu parteneri sexuali multipli; - adepti ai tatuajelor si a piercingurilor numeroase.

2.4. Anatomie patologică Fig. 2.3. Cordoane de hepatocite Macroscopic (laparoscopic) ficatul este
clar, necolestatic, uneori patat, alteori congestiv, poate avea o consistenta mai crescuta datorita fi-
brozei. Histologic, hepatita cronica se manifesta prin reactii inflamatorii ale mezemchi-mului.
Hepatita cronica persistenta (sau portala) prezinta un infiltrat portal mononuclear, limfoplasmocitar.
Nu exista fibroza, nici proliferare ductalara. Arhitectura lobulara este respectata si necrozele
hepatocitare, minime. Nu exista colestaza. Hepatita cronica agresiva (periportala) prezinta infiltrate
limfoplasmo-citare si histiocitare, cu predominanta limfocitara, portal si periportal, in paren-chimul
adiacent. Se insoteste de necroza hepatocitara la periferia lobulilor sau alte alterari hepatocitare. Se
constata si proliferare ductulara, precum si fibroza protala. Acest ansamblu lezional denumit de
Popper, in 1965, "piece meal necrosis", conditioneaza agresivitatea. 2.4. Hepatita de interfata 17 2.5.
Clasificarea hepatitelor cronice 1) Hepatitele cronice virale: virusul B, virusul C (non A non B), virusul
D, virusul G; 2) Hepatitele cronice metabolice; 3) Hepatitele cronice medicamentoase şi toxice; 4)
Hepatitele cronice reactive (TBC, lambliază, diabet zaharat, colagenoze, ulcer duodenal, afecţiuni
biliare; 5) Hepatitele cronice nutriţionale (carenţă proteică, exces de grăsimi); 6) Hepatitele cronice
autoimmune; Clasificarea histopatologica:  Hepatita cronica persistenta, o consecinta a hepatitei
acute, adeseori asimptomatica, este diagnosticata de regula intamplator, in urma analizelor de
sange;  Hepatita cronica lobulara, ce este caracterizata de aparitia necrozelor la periferia lobilor
hepatici;  Hepatita cronica activa, caracterizata de progresia necrozelor. 2.6. Semne şi simptome 
75% din cazuri, hepatita cronică urmează unei hepatite virale,clinic evidentă;  25% din cazuri nu
există episod inaugural icter sau anicteric;  Icter recidivant;  Stare de oboseală accentuată;  Dureri
musculare i articulare; ș  Senza ie de mâncărime a pielii; ț  Urină de culoare închisă/materii fecale
de culoare deschisă;  Disconfort abdominal;  Febra;  Lipsa apetitului;  Dureri abdominal; 
Diaree;  Fecale deschise la culoare;  Similar, examenul fizic poate fi normal sau poate releva
sensibilitate la palparea ficatului sau hepatomegalie usoara .  Unii pacienti au stelute vasculare sau
eritem palmar. Majoritatea persoanelor infectate cu virusul hepatic C nu manifesta nici un fel de
simptome, iar putinii care totusi prezinta simptome, sunt rareori diagnosticati cu hepatita C. Acest
fapt se intampla din cauza ca simptomele ce apar – anorexie, oboseala, durere 18 abdominala, icter,
iritatii cutanate, manifestari pseudo-gripale – sunt de obicei asociate cu alte afectiuni. Persoanele
care sufera de hepatita C cronica prezinta un risc mai ridicat de evolutie catre ciroza si cancer
hepatic. 2.7. Diagnostic pozitiv şi diagnostic diferenţial Diagnosticul pozitiv se bazeaza pe date clinice
si epidemiologice, sprijinite si de datele de laborator. a) Diagnostic pozitiv: Se suspectează o hepatită
cronică de tip C la: - Pacient cu HVA cunoscută, nerezolvată clinic/biologic în 6 luni; - Subiect
simptomatic şi cu modificări la examenul fizic şi TFH alterate, mai ales dacă aparţine grupelor
populaţionale cu risc; - Donator refuzat de centrele de donare, mai ales în prezenţa AT crescute; -
Pacient cu hepatopatie alcoolică; - Pacienţi cu crioglobulinemie, porfirie cutanea tarda; Confirmarea
vine din coroborarea datelor oferite de istoricul medical, examenul fizic, TFH, BH şi teste serologice
viral. 1. Teste nespecifice  ALT – creste de 5-20 de ori fata de limita superioara a normalitatii, fiind
mai mare decat AST, a carui valoare crescuta indica aparitia cirozei.  FOSFATAZA ALCALINA si GGT-
sunt in limite normale, dar le gasim crescute in ciroza  Trombocitopenia, leucopenia, prezenta
factorului reumatoid – traduc stadiul avansat al bolii;  LDH si CK sunt, de obicei, normale; 
scaderea nivelului albuminei serice si cresterea timpului de protrombina traduc stadiul avansat al
bolii;  nivelul de FIER si FERITINA pot fi crescute. 2. Teste specifice directe  Calitative – PCR –
evidentiaza prezenta ARN HCV precoce, la 1-2 saptamani de la contactul infectant;  Calitative – PCR
(incarcatura virala, viremia);  Genotiparea: hibridizare, secventiere.  ELISA 3. Teste specifice
indirecte  Evidentiaza prezenta anticorpilor anti-HCV

 ELISA – indica infectia actuala sau in antecedente, fara a diferentia intre forma acuta si cronica. 
RIBA – tehnica folosita pentru confirmarea prezentei anticorpilor detectati prin metoda ELISA. 
SEROTIPARE ELISA.  BIOPSIA HEPATICA – furnizeaza informatii histologice si despre gradul fibrozei
care nu pot fi obtinute pe alte cai. b) Diagnostic diferenţial: Se face cu: - HC virale de etiologie mixtă
(B+C, C+G) – tranşarea este dată de testele virale; - HAI – diagnosticul este argumentat de asocierea
prezenţei AAc în titruri semnificative, hiper-y-globulinemiei şi prezenţa/absenţa asocierii VHC; -
Hepatopatia alcoolică- diagnostic argumentat de consumul de etanol, semnele clinice, marker-ii
biochimici şi hepatopatie alcoolică şi BH; - CBP –diagnostic tranşat de istoric şi prurit cutanat ± icter
fluctuant, histologie relevând afectarea de ducte biliare şi granuloame, FA şi IgM cu valoare
diagnostică, titruri mari de AMA-M2; - CSP- caracterizată printr-un aspect particular al arborelui
biliar la colangeografie endoscopică retrogradă, modificări histologice şi absenţa AAc; - Boala Wilson
– este sugerată de prezenţa inelului Kayser Fleisher,modificările nivelului ceruloplasminei serice,
cupremiei şi cupruriei şi depozite de CU pe BH; - Deficit de ɒ 1-antitripsină-tranşant de dozare serică;
2.8. Complicatii Complicatiile extrahepatice apar in 1-2 % din cazurile de pacienti cu hepatita C. Cea
mai frecventa complicatie extrahepatica este crioglobulinemia care este marcata de: - rash la nivelul
pielii, cum ar fi purpura, vasculita sau urticaria; - dureri musculare; - dureri articulare; - neuropatie; -
pozitivarea in sange a crioglobulinelor; - pozitivarea in sange a factorului reumatoid; - scaderea
nivelului de complement in sange. Alte complicatii ale hepatitei cronice C sunt: - glomerulonefrita
crioglobulinemica 20 - porfiria cutanea tarda. Printre bolile relatate ca avand legatura cu hepatita C
se numara: - artritele seronegative; - sindromul Sjogren; - limfoame non Hodgkin cu celule B; -
fibromialgia; - lichenul plan; 2.9. Evoluţie şi prognostic Evolutia bolii este de lunga durata,
considerandu-se ca timpul mediu de la infectie si pana la ciroza este de ~20 de ani, adeseori chiar
mai mult. Evolutia depinde de prezenta si nivelul viremiei, genotipul viral, boli asociate, varsta, sexul.
Remisiunea histologica spontana este neobisnuita. Procentajul de dezvoltare a cirozei pare sa
creasca paralel cu durata urmaririi. Carcinomul hepatocelular apare in procentaj mai mare dacat in
cazul infectiei cronice cu virus hepatitic B. Factorii influentand rata de progresie de la hepatita la
ciroza include: varsta la momentul infectiei, modul de contagiune, durata infectiei, gradul leziunilor
histologice la biopsia initiala, statusul imun al pacientului si genotipul viral. Progresia bolii este
variabila si nu totdeauna ordonata si secventiala. Pacientii pot evolua de la hepatita
portala/periportala direct la cancer hepatocelular,fara a dezvolta ciroza hepatica, mai ales la cei
infectati cu genotipul 1b. Ciroza hepatica nu pare sa conduca la insuficienta hepatica subfulminanta
la toti pacientii. Majoritatea pacientilor cu infectie cronica cu virus C au histologie hepatica
anormala, dar sunt aparent sanatosi, iar cei care au TFH normale, pot avea leziuni histologice
substantiale.Viremiile inalte si genotipul viral agresiv ( 1b ) ar fi implicate in evolutia mai severa si
prognosticul defavorabil al pacientilor. Infectia cu virus hepatitic C posttransplant hepatic a fost
recunoscuta dupa 1990 la aproximativ 25% din pacienti. Nivelul viremiei creste de peste 15 ori
posttransplant. Evolutia transplantatilor reinfectati cu virusul hepatitic C este agrevata de o
supravietuire redusa, sesizabila dincolo de 3 ani de la transplant. 2.10. Tratament 21 Măsuri
terapeutice cu character general vizează restricţia activităţii fizice ân cazul formelor severe de
boală.Nu se vor face restricţii alimentare, în schimb, va fi descurajat consumul de alcool.
Tratamentul hepatitei cronice C are drept scop eliminarea virusului din sange. Scopul tratamentului
este obtinerea unui raspuns viral sustinut, sau RVS. Un raspuns viral sustinut are loc atunci cand
virusul nu mai poate fi detectat în sange la 6 luni dupa tratament. Terapia completa dureaza maxim
1 an, desi durata recomandata a tratamentului depinde de genotipul viral. De exemplu, persoanele
cu genotip 2 sau 3 pot primi tratament pentru numai 24 de saptamani. Pentru pacientii cu genotip 1,
tipul cel mai raspandit în Romania (99% conform cu ultimele studii efectuate), tratamentul dureaza
de obicei 48 de saptamani. În timpul tratamentului, medicul va monitoriza atent sangele si va face si
alte teste pentru a vedea daca tratamentul este eficient. Tratamentul cuprinde trei aspecte: 1)
regimul – sunt recomandate evitarea alcoolului si curele cu vitamina E; 2) vaccinarea – impotriva
virusului hepatic A, a virusului hepatic B si, anual, impotriva gripei, intrucat suprainfectia cu acestea
pot cauza complicatii fatale; 3) medicatia antivirala:  interferon Schema de tratament:  durata
este de 48 de saptamani, putand varia in functie de rezultate  PEG alfa-2a (Pegasys 40KD)  doza
este independenta de greutatea corporala - 180 μ g/săptămână  PEG alfa-2b (PegIntron 12KD) 
doza este dependenta de greutatea corporala, administrandu-se 1,5 μg /kg corp/săptămână
Interferon standard  doza este de 3MU x 3/saptamana Reactii adverse ale tratamentului cu
interferon:

Reactii adverse ale tratamentului cu interferon: Nonsevere Severe Anorexie, vărsături, diaree, dureri
Tiroidită, hipotiroidie, hipertiroidie 22 abdominal lipsă de concentrare, insomnie, instabilitate psihica
Depresie, suicid, delir, psihoze Tuse, dispnee de efort, faringită Tulburari cardiac Eruptii cutanate,
prurit, inflamatie la locul injectiei Psoriazis, lichen plan, Vitiligo Anemie, leucopenie, trombocitopenie
Epilepsie, neuropa tie, Polimiozită
 ribavirina – prescrisa numai impreuna cu interferon Schema de tratament:  doza este
dependenta de greutatea corporala  greutate mai mica de 65 kg – doza este de 800 mg/zi 
greutate cuprinsa intre 65-85 kg – doza este de 1000 mg/zi  greutate mai mare de 85 kg – doza
recomandata este de 1200 mg/zi;  durata biterapiei depinde de evolutie, in mod normal durand 48
de saptamani. Tratamentul poate continua sau poate fi oprit in functie de raspuns. Efecte adverse
ale tratamentului cu ribavirina:  nonsevere: tuse, dispnee de effort, insomnie, eruptie cutanata,
prurit;  severe: anemie hemolitica, teratogenicitate. 2.11. Profilaxie  La 10 ani de la infectia acuta
80% din pacienti dezvolta hepatita cronica.  Dupa inca aproximativ 10 ani, 20% din cei cu hepatita
cronica evolueaza la ciroza hepatica, insa evolutia spre ciroza poate dura si 20, 30, 40 de ani, in
functie de tipul evolutiei fibrozei hepatice (lenta, medie sau rapida).  Iar dupa inca 10 ani, din cei cu
ciroza 20%pot face cancer hepatic. Majoritatea cancerului hepatic prezent la cei infectati cu virusul C
apare in contextul cirozei, foarte rar pe hepatita cronica, spre deosebire de virusul B, unde
majoritatea hepatocarcinoamelor apar pe hepatita cronica cu virus B.  Din pacate, anticorpii anti
virus C nu confera protectie pentru toata viata, ca in cazul hepatitei A, astfel ca oricand poate apare
reinfectia, chiar daca episodul de hepatita acuta C s-a vindecat. Studii recente au remarcat asocierea
cu frecventa crescuta intre hepatita cronica cu virus C si diabetul zaharat tip 2, observandu-se
totodata ca mentinerea glicemiei la 23 valori normale printr-un tratament eficient al diabetului
imbunatateste rata de raspuns la terapia antivirala pentru hepatita iar eliminarea virusului din sange
se asociaza cu scaderea insulino-rezistentei (adica scade cantitatea de insulina necesara
tratamentului diabetului). In prezent, singurele posibilitati de prevenire a aparitiei de noi cazuri de
hepatita cronica C sunt: - monitorizarea analizelor sangvine; - respectarea precautiunilor universale:
precautie in manevrarea sangelui, produselor de sange, lichidelor organismului uman; - informarea
populatiilor despre activitatile cu risc crescut de infectare. Programele care promoveaza
intreruperea folosirii acelor de seringa de catre mai mult de o persoana sunt promitatoare in ceea ce
priveste scaderea numarului de cazuri noi de hepatita cronica C printre consumatorii de droguri
intravenoase. Nu exista vaccin sau produse imunoglobulinice impotriva hepatitei C, dar exista
sperante ca in viitorul apropiat va fi descoperit. Transmiterea virusului hepatitei C prin sange si
organe infectate: - utilizatorii de droguri intravenous; - transfuzii de sange inainte de 1992; -
transplant de organe de la donatori infectati ci virusul hepatitei C, inainte de 1992 - manevre
medicale cu risc; - expunere profesionala la sange infectat; - nou nascuti din mame infectate cu
virusul hepatitei C; - relatii sexuale cu persoane infectate cu virusul hepatitei C (comportamente
sexuale cu risc crescut); - utilizatorii intranazali de cocaine
CAPITOLUL III: ROLUL ASISTENŢEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU HEPATITA CRONICĂ C
3.1. Internarea bolnavului şi asigurarea condiţiilor de spitalizare 3.1.1. Internarea bolnavului
Internarea în spital constituie un eveniment important în viaţa bolnavului. El se desparte de mediul
familial (se întrerup legăturile permanente cu: familia, munca, prietenii săi) şi datorită sănătăţii
precare este nevoit să recurgă la ajutorul cadrelor medicale. Este foarte important ca tot personalul
să se comporte corespunzător, urmărinduse câştigarea încrederii bolnavului, factor indispensabil
pentru asigurarea unei colaborări sincere între bolnav şi personalul medical. O atenţie deosebită se
va acorda însoţitorilor bolnavului care trebuie liniştiţi, convingându-i că bolnavul lor va fi bine îngrijit,
deoarece neliniştea lor se poate transmite de cele mai multe ori şi bolnavului. Internarea în spital se
face pe baza biletelor de internare emise de ambulatoriu de specialitate sau prin serviciile U.P.U..
Bolnavul se prezintă la serviciul de primire, unde medicul îl consultă, culege datele anamnestice
(date care vor fi trecute apoi în Foaia de Observaţie), şi apoi pune diagnosticul prezumtiv. După
completarea tuturor formularelor necesare luării în evidenţă, bolnavul va fi condus la garderobă.
Hainele şi efectele vor fi înregistrate în vederea înmagazinării pe perioada cât bolnavul va fi internat.
Pentru hainele preluate şi depuse la magazie bolnavul va primi un bon de preluare, iar obiectele de
valoare (acte, bani, etc.) vor fi predate însoţitorului său vor fi depuse la administraţia spitalului cu un
proces verbal. După dezbrăcare, bolnavul va fi îmbăiat (şi deparazitat la nevoie) şi va primi pijama
curată, papuci, halat. Bolnavul astfel pregătit va fi condus de asistentă în secţia Infecţioase, unde
este preluat de asistenta de salon şi va fi condus la salon , unde i se va arăta patul. Apoi asistenta
cântăreşte bolnavul, îl termometrizează, îi măsoară tensiunea arterială şi pulsul. Datele obţinute le
va nota în Foaia de Observaţie a bolnavului. 25 3.1.2. Asigurarea condiţiilor de spitalizare Scopul
spitalizării bolnavilor este vindecarea sau ameliorarea. Pentru a realiza acest lucru trebuie create
condiţii prielnice, necesare redării forţei de apărare şi regenerare a organismului. Repartizarea
bolnavului va fi în funcţie de boală, gravitatea bolii şi starea în care se găseşte, ţinând seama atât de
interesele bolnavului nou internat, cât şi de interesele restului bolnavilor. Ajunşi în salon, asistenta îi
va prezenta bolnavului colegii lui de salon creând de la bun început o atmosferă caldă între bolnavii
vechi şi cel nou internat. Salonul va fi bine luminat, călduros, bine aerisit, cu cel mult 2-3 paturi cât
mai distanţate între ele pentru ca bolnavii să nu se deranjeze reciproc. Mobilierul va conţine strictul
necesar, va fi uşor de curăţat şi estetic, iar zugrăveala salonului trebuie să fie uniformă dar variată şi
în culori pastel. Veselă, lenjeria, instrumentarul şi orice alt obiect de inventar al secţiei trebuie să fie
în stare de strictă curăţenie. Se vor înlătura toţi excitanţii auditivi, vizuali, olfactivi sau gustativi cu
efecte negative asupra sistemului nervos central (S.N.C). Se va asigura igiena salonului şi a secţiei
ţinându-se cont de condiţiile igienice de asepsie (mijloace umede): mobilierul va fi spălat zilnic şi
dezinfectat iar pe jos se spală de 2-6 ori pe zi, sau chiar de mai multe ori la nevoie. Lenjeria de pat va
fi curată, saltelele şi mobilierul bine întreţinute. Prin discuţiile asistentă-pacient se aprofundează
datele pentru anamneză iar bolnavul va fi familiarizat cu secţia. I se vor arăta locul şi modul de
funcţionare al robinetelor de apă, aparatelor de semnalizare şi de iluminat; de asemenea i se explică
amplasamentul secţiei (unde este baia, oficiul, camera asistentelor) şi este sfătuit să se adreseze cu
curaj asistentei sau medicului dacă are o problemă. Desigur secţia are şi un regulament care trebuie
respectat de cei internaţi, iar regulile trebuie să fie prezentate ca sfaturi care vin în ajutorul
pacientului pentru evitarea: infecţiilor nozocomiale, agravării stării lui şi menţinerea unui climat
corespunzător de spital. I se explică orarul meselor, cel al orelor de odihnă, la fel şi deplasările în
afara secţiei sau dintr-un salon în altul. Bolnavul nu are dreptul să părăsească salonul, iar pentru
deplasările la diferite servicii sau anexe ale secţiei va fi însoţit de către asistentă medicală. 26 3.2.
Participarea asistenţei medicale la examenul obiectiv Ajutorul asistenţei medicale la examinările
clinice este indispensabil în cazul bolnavilor în stare gravă (astenici, adinamici, somnolenţi,
inconştienţi) şi foarte util în cazul tuturor bolnavilor. Asistenta participă împreună cu medicul la
efectuarea examenului clinic, este pregătirea bolnavului în vederea examenului clinic, prelevează
probe biologice şi patologice în vederea efectuării imediate a examenului de laborator. Se verifică
antecedentele heredo-colaterale (rude cu icter hemolitic, congenital, litiază biliară). Se insistă asupra
condiţiilor de muncă şi a obiceiurilor alimentare: consum de alcool, efort fizic, contacte cu pacienţi
cu hepatită virală acută, consum exagerat şi intoleranţă faţă de unele alimente în afecţiunile biliare
(exces de grăsimi, prăjeli, ciocolată, cafea, etc.). Pregătirea psihică a bolnavului Pregătirea psihică a
bolnavului se încadrează în munca de educaţie şi de liniştire pe care asistenta o duce cu bolnavul din
momentul primirii lui pe secţie. Atitudinea ei faţă de bolnav trebuie să reflecte dorinţa permanentă
de a-l ajuta. Crearea climatului favorabil şi atitudinea prietenoasă, constituie factorii importanţi ai
unei pregătiri psihice bune. În preajma examinărilor de orice natură, asistenta trebuie să lămurească
bolnavul asupra caracterului inofensiv al examinărilor, căutând să reducă la minimum durerile care
eventual vor fi provocate prin unele manopere simple. Bolnavul nu trebuie indus niciodată în eroare,
căci astfel va pierde încrederea în cadrul medical. Dacă însă cunoaşte esenţa şi importanţa
examinărilor, prin încrederea pe care i-a insuflat-o cadrul medical, va suporta mai uşor suferinţele
cauzate de diversele explorări obţinându-se cooperarea lui activă în reuşita şi operativitatea
examinărilor. Ţinând seama de simţul pudorii asistenta va izola patul cu un paravan în timpul
examinărilor, ceea ce linişteşte pe mulţi bolnavi. Pregătirea materialelor şi a instrumentelor
Pregătirea materialelor şi instrumentelor pentru examenul obiectiv este realizată de asistentă. Ea va
pregăti pentru un examen obişnuit: învelitoare uşoară de flanelă, stetoscop, spatule linguale sterile,
oglindă frontală, tensiometrul, mănuşi de cauciuc sterile, vaselină, ciocan de reflexe, lanternă
electrică, termometru, creion dermograf, 27 tăviţă renală şi alte instrumente speciale în funcţie de
natura examinării şi de recomandările primite. Instrumentele vor fi verificate în ceea ce priveşte
starea de funcţiune, apoi vor fi aşezate pe o tăviţă utilizată numai pentru acest scop şi învelite într-
un şerveţel. Asigurarea iluminaţiei necesare pentru examinarea cavităţilor naturale, precum şi
deservirea medicului cu instrumente cer o atenţie permanentă din partea asistentei. Predarea
instrumentelor necesare în timpul examinării diferitelor porţiuni trebuie executată la momentul
oportun, exact atunci când medicul are nevoie de instrumentele, manoperele sau mişcările
respective. Din acest motiv asistenta trebuie să cunoască bine ordinea cronologică a unui examen
obiectiv, să aibă la îndemână instrumentarul şi să stea în apropierea medicului. Pregătirea fizică a
bolnavului Asistenta vă urmării ca temperatura din camera de consultaţie să fie corespunzătoare,
geamurile închise şi să se evite circulaţia în timpul cât bolnavul este sub îngrijire. Dacă temperatura
aerului este scăzută bolnavul va fi acoperit totdeauna cu învelitoare de flanelă, lăsând descoperite
numai porţiunile de corp examinate în acel moment. Bolnavii nu trebuie să stea complet dezveliţi în
faţa oricărei examinări, însă dezvelirea superficială a unei singure părţi a corpului poate ascunde o
serie de semne clinice importante. Aducerea bolnavului în poziţie adecvată Examinarea începe prin
luarea anamnezei. În acest timp bolnavul va sta în poziţia cea mai comodă. La examenul obiectiv
însă, el trebuie adus în poziţiile adecvate observaţiei. Astfel inspecţia generală se face aducând
bolnavul în decubit dorsal. Aducerea bolnavului în poziţia adecvată examinării şi sprijinirea lui,
uşurează mult atât munca medicului cât şi eforturile bolnavului. După terminarea examenului
obiectiv, bolnavul va fi îmbrăcat şi condus în salon, instalat în patul său, în poziţia preferată de el. În
cazul pielonefritei acute poziţia indicată de medic este poziţia antalgică. Îmbrăcarea şi dezbrăcarea
bolnavului trebuie efectuate cu foarte mult tact, grijă şi fineţe pentru a nu provoca dureri sau mişcări
inutile.
3.3. Pregătirea, asistarea şi efectuarea recoltărilor de produse biologice Pentru obţinerea unor
rezultate corecte produsele vor fi recoltate (respectând normele prescrise) şi trimise la laborator în
condiţii corespunzătoare. Indicaţia pentru recoltarea produselor este dată de medic; totuşi asistenta
trebuie să cunoască esenţa analizelor care se cer, având în vedere că unele recoltări sunt executate
în întregime de asistentă, iar altele de medic ajutat de asistentă. În amândouă cazurile asistenta
trebuie să cunoască şi să respecte următoarele:  consimţământul pacientului;  orarul recoltărilor; 
pregătirea psihică a bolnavului;  pregătirea fizică (regim alimentar, repaus la pat, aşezarea
corespunzătoare, în funcţie de recoltări);  pregătirea materialelor şi instrumentelor necesare
recoltării;  cantitatea de produse necesară analizelor cerute;  cunoaşterea tehnicii speciale a
diferitelor recoltări;  efectuarea tehnicii propriu-zise cu profesionism;  etichetarea recipientelor cu
produsele recoltate, prin scriere directă pe recipient sau pe etichete bine fixate pe acesta; 
completarea imediată şi corectă a biletului de analiză care să cuprindă: numele, prenumele, numărul
salonului, al patului, natura produsului, analiza cerută, diagnosticul, data recoltării;  trimiterea
imediată a produselor la laborator;  transportarea produselor la laborator, iar când se transportă în
altă unitate, ambalarea corespunzătoare. Produsele recoltate sunt utilizate pentru efectuarea
examenelor de laborator. Acestea se pot grupa în două categorii: Pentru explorarea pacienţilor
hepato-biliari, asistenta recoltează sânge pentru determinarea:  transaminazelor ALAT, ASAT; 
bilirubină totală directă şi indirectă;  VSH;  electroforeză,  timp Quick;  hemoleucogramă; 29 
colesterol total;  fosfatază alcalină;  gamma GT;  markeri virali ai hepatitei AgHBs, AcVHC; 
markeri tumorali pentru cancerul hepatic, alpha-feto-proteină ACE. Recoltarea probelor de urină
pentru evidenţierea pigmenţilor biliari şi a urobilinogenului.  examene curente (aceleaşi în toate
cazurile)  examene ţintite (specifice bolii), care vizează o anumită etiologie, sugerată de investigaţia
clinică şi epidemiologică. 3.3. Participarea asistenţei medicale la efectuarea explorărilor paraclinice
La solicitarea medicului specialist, asistenta medicală este cea care efectuează recoltările de sânge,
urină, fecale, sucuri digestive şi le trimite Ia laborator pentru efectuarea probelor funcţionale ale
ficatului, pancreasului şi vezicii biliare. Va participa sau va asista la efectuarea diverselor explorări
paraclinice invazive şi neinvazive la pacienţii cu afecţiuni hepatice virale. Ea efectuează sondajele
exploratoare şi terapeutice, pregăteşte bolnavul pentru examenul radiologic şi la indicaţia specială a
medicului pentru puncţia abdominală laparascopie sau puncţie biopsică a ficatului. Pregăteşte
pacientul pentru: Explorări morfologice neinvazive, ultrasonografia, CT abdominal cu substanţe de
contrast, rezonanţă magnetică nucleară. Explorări morfologice invazive:  puncţia biopsie hepatică; 
ecografia abdominală Explorări morfofuncţionale ale colecistului şi căilor biliare:  ecografia
abdominală (evidenţiază colecistul, coledocul şi căile biliare intrahepatice dilatate);  colangio-
colecistografie intravenoasă;  RMN a căilor biliare.  CT. 30 3.4. Asigurarea igienei corporale şi
generale a pacientului cu hepatita cronică C Toaleta bolnavului constituie una din condiţiile
indispensabile ale procesului de vindecare. Alături de asigurarea condiţiilor indispensabile de igiena
ale mediului este necesar ca asistenta să vegheze asupra igienei corporale a bolnavului. La
efectuarea igienei corporale a bolnavului cu pielonefrita acută, se ţine cont de faptul că este
diminuată capacitatea de adaptare a organismului acesta fiind expus la diferite infecţii secundare.
Bolnavul adult trebuie să se spele şi să facă baie în mod regulat, fie singur (dacă starea generală îi
permite), fie cu ajutorul asistentei (sub forma băii parţiale la pat). Copiii internaţi cu hepatită virală C
acută vor fi întotdeauna însoţiţi şi supravegheaţi în timpul efectuării toaletei (fie totală, fie parţială)
de către asistentă. Vor fi ajutaţi să se spele corespunzător, vor fi învăţaţi regulile stricte de igienă
(spălat pe mâini frecvent şi obligatoriu după folosirea toaletei, spălat pe dinţi după fiecare masă,
spălat pe faţă). Baia parţială la pat se aplică în cazul bolnavilor cu stare generală alterată şi constă în
spălarea întregului corp pe regiuni, descoperind progresiv numai partea care se va spăla. Asistenta
va avea grijă ca temperatura din salon să fie peste 20ºC, să nu fie curenţi de aer rece, să aibă la
îndemână cele necesare: lighean cu apă caldă 37ºC, săpun, burete, prosop. Va proteja patul cu
muşama (peste care se pune un cearceaf sau prosop) şi va înlocui pătura cu o flanelă (bolnavul
rămânând dezbrăcat). Ordinea în care se va desfăşura toaleta trebuie să fie respectată: faţă, gât,
membre superioare, partea anterioară a toracelui, abdomenul, partea posterioară a toracelui,
regiunea sacrată, coapse, membre inferioare, organele genitale şi la sfârşit regiunea perianală. Apa
va fi schimbată de cel puţin 3 ori în timpul efectuării băii parţiale. După baia corect executată
bolnavul se simte înviorat. El va fi pudrat, îmbrăcat, pieptănat şi aranjat în patul a cărui lenjerie va fi
apoi schimbată de către asistentă. Baia generală se aplică în cazul bolnavilor cu stare generală bună
şi se va efectua de preferinţă o dată la 2-3 zile, sau o dată la săptămână. Timpul favorabil pentru baia
generală este dimineaţa sau seară. În nici un caz nu se va face cu o oră înaintea mesei sau după
luarea mesei, introducerea bolnavului în baie în timpul digestiei fiind interzisă. 31 Asistenta va avea
grijă să aibă la îndemână o cantitate suficientă de apă caldă, temperatura din camera de baie să nu
fie sub sau cu mult peste 21-22ºC, camera de baie să fie curată şi dezinfectată. Va conduce bolnavul
la baie, iar dacă starea sănătăţii lui o permite, el va fi lăsat să se îmbăieze singur (cu excepţia copiilor
care vor fi spălaţi de către asistentă). Dacă asistenta constată alterarea stării generale a bolnavului
sau tulburări subiective, va întrerupe baia imediat. După terminarea băii bolnavul se acoperă cu un
cearceaf de baie încălzit şi se şterge repede, se îmbracă cu lenjerie curată, cu pijamaua peste care va
lua un halat cald şi se va întoarce la patul lui, la care între timp i s-a schimbat lenjeria. Copiii vor fi
spălaţi, şterşi şi îmbrăcaţi de către asistentă, care va avea grijă ca pielea să fie curată, perfect uscată
la plici şi pudrată cu pudră de talc. Baia la cadă este înlocuită tot mai mult cu duşul. Duşul este
metoda cea mai eficientă fiind un mijloc mai economic, mai igienic şi nu epuizează organismul
bolnavului într-o măsură aşa de mare că baia generală la cadă. La copii se foloseşte doar baia la cadă
cu ajutorul asistentei. Este bine ca după spălarea bolnavului (indiferent de metodă), să i se facă
frecţie cu o soluţie stimulantă a circulaţiei, cu alcool (diluat pentru a nu usca tegumentele), spirt
medicinal mentolat. După frecţie se pudrează pliurile naturale cu pudră de tâlc, care absoarbe
umezeala. Lenjeria de corp şi de pat se va schimba cu ocazia îmbăierii sau ori de câte ori este nevoie
şi trebuie să fie tot timpul curată. Toaleta cavităţii bucale se va face cu deosebită atenţie, fiindcă
bolnavii adesea se plâng de un gust amar în gură iar timpul de sângerare este crescut şi sunt
predispuşi la hemoragii ale mucoaselor (gingivoragii). Asistenta trebuie să acorde o atenţie deosebită
îngrijirii mucoaselor (nazală, bucală, faringiană, genitală la femei), căci neglijarea acestor regiuni
duce prin infecţii secundare la diferite complicaţii: otite, stomatite, conjunctivite. Se explică
pacientului rolul important al igienei corporale şi al respectării normelor igienice (spălarea pe mâini,
baie, pieptănarea şi spălarea părului, spălarea pe dinţi, raderea bărbii, haine curate). Copiii vor fi
ajutaţi de către asistentă în îndeplinirea acestor norme. 32 3.5. Poziţia bolnavului în pat, urmărirea
faciesului poziţia bolnavului în pat Asistenta trebuie să cunoască poziţiile pe care le iau bolnavii în
pat, poziţiile în care aceştia trebuie aduşi cu ocazia unor îngrijiri şi examinări speciale, precum şi
manoperele prin care se asigură schimbările de poziţie ale bolnavilor în stare gravă. În funcţie de
starea generală şi de afecţiunea lor, bolnavii ocupă în pat o poziţie activă, pasivă, forţată. În cazul
hepatitelor decompensate, bolnavul trebuie să respecte repausul la pat fizic şi psihic. Patul trebuie
să asigure bolnavului o odihnă perfectă. Poziţia indicată, la bolnavii cu hepatită virală C
decompensată, în pat este poziţia antalgică. Bolnavii în stare gravă trebuie serviţi la pat cu tot ceea
ce au nevoie şi trebuie schimbată poziţia în pat mai des (poziţia pasivă). Mobilizarea bolnavului din
pat o hotărăşte medicul şi dispoziţiile lui privind cuantumul mişcărilor şi durata zilnică de părăsire a
patului trebuie respectate. Activitatea zilnică precoce poate provoca recidive sau agravări
nerecuperabile. Urmărirea faciesului Expresia feţei de multe ori poate exprima gradul de inteligenţă
al bolnavului, precum şi anumite stări psihice: anxietate, durere, bucurie, somnolenţă, oboseală,
stres, ea putându-se schimba relativ repede în raport cu modificările stării bolnavului, din acest
motiv urmărirea faciesului bolnavului trebuie să fie o preocupare permanentă a asistenţei medicale.
3.6. Urmărirea funcţiilor vitale şi vegetative a) Urmărirea func iilor vegetative ț Asistenta are sarcina
de a urmări aspectul, cantitatea, numărul vărsăturilor, scaunelor şi să noteze în foaia de observaţie
(FO) a bolnavului rezultatele obţinute. Scaunul reprezintă resturile alimentare supuse procesului de
digestie eliminate din organism prin actul de defecaţie. Prin defecaţie se înţelege eliminarea
materiilor fecale prin anus. Vărsăturile reprezintă evacuarea prin gură a conţinutului stomacului.
Vărsătura 33 este un act reflex cu centrul în bulbul rahidian. La vărsături se urmăreşte:  frecvenţa; 
orarul;  cantitatea;  conţinutul;  culoarea;  mirosul;  forţa de proiecţie;  simptomele care
însoţesc vărsăturile. Valorile obţinute vor fi notate în Foaia de Observaţie a bolnavului prin mici
cerculeţe în dreptul rubricii rezervate acestui scop. b) Urmărirea funcţiilor vitale Urmărirea funcţiilor
vitale (T.A., puls, respiraţie, temperatură) este obligatorie în cursul oricărei boli căci modificarea lor
reflectă în mare măsură starea generală a bolnavului precum şi evoluţia şi gravitatea bolii de care
suferă. Totalitatea observaţiilor asupra funcţiilor vitale se completează în foaia de observaţie (FO) a
bolnavului. 1) Tensiunea arterială – reprezintă presiune exercitată de sângele circulant asupra
pereţilor arteriali. Tehnica măsurării valorilor tensiunii arteriale trebuie să fie cunoscută de asistenţă
medicală deoarece măsurarea şi notarea acestora în Foaia de Observaţie, la intervale stabilite de
medic, cade în sarcina ei. Se notează în FT valorile obţinute cu o linei orizontală de culoare roşie,
socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloană de mercur. Se unesc apoi liniile orizontale
de TA maxime şi TA minime cu linii verticale şi se haşurează spaţiul rezultat obţinându-se astfel
graficul pentru TA. Tensiunea arterială mai poate fi notată şi sub formă de cifre cu culoare roşie