LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

-eseu-

Nichita Stănescu

Poezia neomodernistă a lui Nichita Stănescu a însemnat o reîntoarcere la lirism si

căutarea unei noi sensibilități. În neomodernismul lui Nichita Stănescu, se regăseste realul în
cuvinte, magia lexicală si ermetismul barbian. Iubirea și concepția asupra poeziei sunt două
suprateme ale poeziei lui Nichita Stănescu. De multe ori, acestea se confundă devenind un
singur subiect.
Publicată în volumul „O viziune a sentimentelor” (1964), poezia „Leoaică tânără,
iubirea” se înscrie, în tematica iubirii.
O primă caracteristică este viziunea asupra sentimentului, concretizat în imaginea
leoaicei. Nu femeia gingașă, ci bărbatul devine victima unei vânători, iar agresorul este însăși
iubirea-pasiune, care copleșește ființa.
O altă caracteristică este ambiguitatea produsă de metaforele: „Leoaică tânără,
iubirea”; „un cerc, de-a-dura”. Poezie a întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi citit și ca
întâlnire a poetului cu inspirația ființei. Aceasta are ca efect transformarea lumii reale într-un
univers propriu și a omului obișnuit într-un creator. Creația izvorăște din iubire și îl
proiectează pe creator în eternitate.
Imaginea poetică centrală, iubirea-leoaică, se regăsește în titlu ca o metaforă. În
jurul acestei metafore se organizează întregul nucleu al poeziei. Preferința poetului pentru
sfera semantică a felinelor face ca iubirea să se întrupeze în făpturile regale ale savanei.
Leoaica-arămie sugerează regalitatea, forța, fascinația, violența.
Iubirea și cunoașterea sunt legate de transformarea eului și de renaștere. Cele trei
secvențe poetice evidențiază prin imagini și metafore această viziune.
Prima secvență surprinde momentul îndrăgostirii, al întâlnirii miraculoase și violente
cu iubirea: „Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în față”.
În secvența a doua sunt prezente consecințele îndrăgostirii-sentimentul schimă
lumea. Poezia dezvoltă propria existență, complet diferită de cea a logicii firești, a „prozei”.
În secvența a treia, se încearcă o refacere a identității pierdute. Eul liric devine „un
deșert în strălucire”.
Compozițional, poezia are trei secvențe lirice, ilustrând limbajul prin versul liber și
ingambament.
Tema este întâlnirea neașteptată cu iubirea. Apariția bruscă a iubirii transformă
percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii. Iubirea este o stare de vibrație continuă.
Titlul reluat în incipit, definește iubirea prin intermediul unei metafore surprinzătoare.
Metafora iubirii imaginate ca o „leoaică tânără” propune o perspectivă atipică pentru cititor.
Analogia dintre iubire și o „leoaică tânără”, evocă sentimente anume: cruzime, senzualitate,
ispită.
Lirismul subiectiv transmite sentimente, prezintă mărcile eului liric, pronume și
verbe la persoana I singular: „mi(-a sărit)”, „mi(-am dus)”.
În concluzie, poezia este nu atât de dragoste, cât despre dragoste. Poate fi astfel o artă
poetică, fiindcă la Nichita Stănescu, sentimentul transformă lumea și naște universul poetic.