ORIGINILE APOSTOLICE ALE CREŞTINISMULUI ROMÂNESC

Creştinismul românesc se află astăzi în aceeaşi zonă gri, în care România

este lăsată de mai multe decenii din punct de vedere politic, economic şi cultural-
ştiinţific. Numeroase eforturi ale cercetătorilor români în elucidarea problemelor
dificile ale originilor creştinismului românesc şi ale evoluţiei lui în primele 6
secole au avut rezultate de cele mai multe ori fructuoase. În această privinţă
amintim editarea colecţiei Fontes Historiae Daco-Romane vol. I-IV, precum şi
numeroasele studii de specialitate publicate în revistele de specialitate: BOR, ST,
MO, BM etc. La fel şi în alte periodice (Materiale Şi Cercetări Arheologice,
Arheologia Moldovei). Amintim în această privinţă şi contribuţia unor istorici
laici: Ion Barnea, Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Dan Gh. Teodor. Unele volume
sau studii sunt publicate în limbi străine de circulaţie sau au un rezumat în aceste
limbi. Cu toate acestea, ele au rămas necunoscute şi nefolosite de cercetătorii
străini.

Criterii de înţelegere a răspândirii creştinismului pe teritoriul României

1.Trebuie ţinut seama de zona geografică în care se află România. În
această privinţă putem distinge două teritorii: a) cel de răsărit, aflat la Marea
Neagră şi orientat economic, comercial şi cultural, din timpuri străvechi prin
aşezări greco-romane pe ţărmul vestic al Mării Negre spre Grecia, Asia Mică, M.
Mediterană; b) teritoriul central şi vestic al României, legat de vest (Pen.
Balcanică, Iliricum şi Italia), mai cu seamă după ce Dacia a intrat în componenţa
imperiului roman.
2. Ambele teritorii au fost părţi componente ale imperiului roman în
momentul apariţiei creştinismului, ceea ce înseamnă că circulaţia oamenilor pe
teritoriul României era uşurată de apartenenţa la acelaşi stat şi folosirea aceloraşi
limbi, greacă şi latină.
3. Începuturile creştinismului au fost profund influenţate de aşezarea
geografică, de durata în care se aflau în componenţa imperiului roman (Bizantin),
de apropierea sau depărtarea de un centru politic şi religios important (C-pol,
Sirmium)
4. Propagarea creştinismului în primele veacuri s-a făcut mult mai rapid
decât se reflectă ea în documentele scrise şi în descoperirile arheologice.
5. În schiţarea istoriei creştinismului, în perioada de început nu operează
principiul fără documente, fără istorie (pas du documents, pas d’histoire). Adolf
von Harnack spunea: această religie a propovăduit de Dumnezeul cel viu, pentru
care a şi fost creat omul şi a pătruns în adâncul conştiinţei. Ea a adus viaţa şi
cunoaşterea, unitatea şi pluralitatea, necunoscutul şi cunoscutul...Ea s-a născut
din Duh, dar repede a învăţat să sfinţească pământul. Celor simpli le-a fost
simplă, celor aleşi sublimă. A fost religie univesală în dublu sens, prin aceea că a
oferit tuturor, ceea ce le era necesar, dar a adus şi ceea ce fiecare dorea
mult...Căci peste orice omenesc, veşnic ori trecător, a pus crucea sa şi prin
aceasta l-a plecat spre lumea de dincolo. La toate acestea ar putea fi adăugate
divinitatea învăţăturii Mântuitorului şi învestirea apostolilor şi ucenicilor cu
puteri harismatice. Istoricului creştinismului îi trebuie, deci, un dar specific, duh
văzător, duh al înţelegerii care să-l ajute şi să înţeleagă şi să scrie despre aceste
lucruri.
Numeroşi istorici bisericeşti şi laici au afirmat originea apostolică a
creştinismului românesc: Mitr. Dosoftei al Moldovei (+1693), Nicodim
Aghioritul, Gheorghe Şincai, I. D. Petrescu, Ep. Filaret Scriban, Ctin Erbiceanu,
G. M. Ionescu, R. Netzhammer, I. Rămureanu, N. Şerbănescu, , Mircea
Păcurariu, Sabin Verzan, Emilian Popescu. Alţi istorici au manifestat rezerve, sau
chiar au respins această posibilitate: Carol Auner, V. Pârvan. I. Zeiller consideră
că informaţiile privind activitatea Ap. Andrei la români sunt ambigui iar
pătrunderea creştinismului la gurile Dunării nu rămâne decât o simplă supoziţie.
D. M. Pippidi scrie că informaţiile nu rezistă criticii, fiind puţin solide şi izolate.
Cel mai categoric a fost C-tin Daicoviciu pentru care vechimea apostolică a
creştinismului românesc ar fi absurdă şi imposibilă, neavând nici un sprinjin
documentar.
Argumente în favoarea prezenţei Sf.Ap.pe teritoriul României
- Noul Testament
Mântuitorul a avut în vedere o vestire universală, aceasta fiind înţeleasă
etnic, adică nici un popor să nu fie exclus de la ea şi geografic, adică pretutindeni.
Sarcina aceasta era o poruncă (Mt.28,18-20) ce a şi fost îndeplinită :”Iar ei
plecând au propovăduit pretutindeni”(Mc.16,20) ;”Şi această Evanghelie a
Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea…spre mărturie la toate
neamurile”(cf. F.A.1,8).
Până la sinodul de la Ierusalim (49 – 50), activitatea misionară s-a
desfăşurat cu precădere în mediul iudaic din Palestina şi Siria. După acest sinod,
misiunea s-a extins şi la neamuri care ,potrivit hotărârilor luate, nu mai erau
oblicate să respecte circumciziunea. Atunci trebuie să fi avut loc şi împărţirea
regiunilor de evanghelizarea între apostoli care s-a făcut prin tragere la sorţi.
Atunci i-a fost stabilită Sf. Andrei zona în care avea să-şi desfăşoare activitatea
misionară, anume Scythia.
 - Origen şi Eusebiu
Ecoul hotărârilor Sinodului de la Ierusalim îl găsim în Tradiţia Bisericii,
consemnată de Origen (Comentarii la Facere) şi transmisă de Eusebiu de
Cezareea:” când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului s-au răspândit peste
tot pământul, lui Toma, după spusele Tradiţiei i-a căzut la sorţi ţara parţilor, lui
Andrei Scythia”. Rezultatul tragerii a fost că lui Andrei i-a căzut Scythia, prin
care trebuie să înţelegem o zonă vastă atât din vestul cât şi din nordul M. Negre,
adică Dobrogea de azi, sudul Rusiei şi al Ucrainei. Zona aceasta n-a putut lipsi
din obiectivul misionar al apostolilor, iar Sfântul Andrei a fost prezent în
amândouă. A nu-i atribui Sf. Andrei o arie misionară, ar însemna să admitem o
discriminare între apostoli, lucru la care nu trebuie să ne gândim. Pe de altă parte
ar trebui să ne întrebăm dacă popoare atât de importate ca sciţii şi tracii ar fi fost
lăsate în afara propovăduirii. Textul lui Origen ne-a fost trimis de Eusebiu
întocmai, lucru care rezultă din expresia κατα λεξιν, folosită la sfârşitul citatului.
Lucrul acesta anulează consideraţiile făcute de A. Von Harnack şi de cel cei ce l-
au urmat, potrivit cărora textul n-ar fi fost unitar şi nici omogen, iar partea I, în
care se vorbeşte despre sfinţii Andrei şi Toma ar fi mai nouă şi ar data doar din
vremea lui Eusebiu, deci fără valoarea vechimii şi a istoricităţii. Ideea aceasta a
fost lansată la mijlocul sec XVII, de către Valesius (Valois), care presupunea
următoarele: când Eusebiu zice acest lucru, asumându-şi cele spuse mai sus, din
cartea a III-a a comentariilor lui Origen la Geneză, te poţi întreba pe drept de
unde încep cuvintele lui Origen. Îndoiala lui Valesius nu poate fi privită neapărat
ca o negare a omogenităţii textului, ea nefiind dovedită sigur prin nimic. Modul
său de exprimare arată o rezervă asupra omogenităţii textului, dar nu o afirmaţie
categorică, iar ceea ce ne spune despre Petru, Eusebiu nu avea nevoie să recurgă
la Origen, căci începuturile primei sale epistole dă informaţiile necesare, privind
activitatea misionară, în sensul că apostolul scrie cum fac şi alţi apostoli,
comunităţilor pe care le-au întemeiat.
Filologi şi istorici de renume, ca Richard Adalbert, Lipsius, consideră
textul lui Origen unitar. “Se poate manifesta îndoiala dacă citatul pastrat numai de
Eusebiu, ca provenind de la Origen, se referă la toate ştirile date aici, cu privire la
repartizarea apostolilor, sau numai la cele spuse de Petru şi Pavel. Totuşi, prima
ipoteză este mai probabilă, căci, pentru a justifica ştiri bine-cunoscute, despre
ultimii doi apostoli, Eusebiu nu ar fi avut nevoie decât cu greu să meargă înapoi
la un pasaj din Origen”. Pe aceeaşi linie se înscrie şi Edward Schwartz, mare
filolog şi istoric bisericesc, editor al actelor sinoadelor ecumenice de la Efes şi
Calcedon, care susţine şi el aceeaşi unitate a textului.
Un punct de sprijin poate fi găsit în afirmaţiile lui Tertulian, acesta
susţinând într-un stil apologetic că dacii şi sciţii cunoscuseră deja evanghelia
Mântuitorului Hristos. Un temei puternic în favoare acceptării misiunii Sf. Andrei
la sciţi îl reprezintă informaţia lui Ipolit Romanul (+235) potrivit căruia,”
apostolul a vestit evanghelia sciţilor şi tracilor”. Menţionarea una lângă alta a
celor două provincii, Scythia şi Tracia, întăreşte credibilitatea în izvoare, care fac
acelaşi lucru şi totodată atestă faptul că Scythia Minor pe lângă Tracia, a fost loc
de misiune pentru Sf. Andrei. La izvoarele de până acum se adaugă cele
aghiografice: Sinaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (sec X)în care se
vorbeşte la ziua de 30. XI, că” s-a tras la sorţi”, lui Andrei căzându-i o zonă mai
mare: Pontul, Bitinia, Tracia, Scythia, regiuni de la Dunăre şi din jurul Mării; o
tradiţie apocrifică, consemnată de Epifanie Monahul (sec IX), Nichifor Calist şi
alte ştiri. Izvoarele acestea trebuie să fi avut la bază tradiţii şi alte izvoare acum
dispărute.
- Calendarul gotic şi martirologiile occidentale
Propovăduirea Sf. Andrei în Dobrogea şi-a găsit ecou şi la goţii din nordul
Dunării, căci în cel mai vechi calendar al lor se face menţiune la acest lucru. La
29 nov. citim: se face pomenirea Sf. Ap. Andrei. Calendarul fost alcătuit după
Achelis, la sfârşitul sec. IV, şi anume în Tracia, nu departe de Beroe,
Adrianopolis şi Heraclea, într-un mediu în care existau şi greci, a căror
sărbători au fost înscrise uneori în el. De exemplu, Sfântul Ap. Filip, la 15. nov.,
nu 14, ca la greci şi Sfântul Andrei, la 29, nu la 30 nov. Achelis face precizări cu
privire la data precizări alcătuirii calendarului : pe vremea când vizigoţii se aflau
în Tracia, când domnea împăratul Teodosie I (379 – 395). El explică
introducerea sărbătorilor grecilor (bizanzinilor) prin aceea că aceştia erau mai
numeroşi în Tracia şi, în acelaşi timp, arieni, deci de o credinţă cu goţii. Această
comuniune de credinţă în cadrul convieţuirii a uşurat înscrierea sarbătorilor lor,
iar Sf. Andrei era, după tradiţia locală, apostol a Traciei şi al Sciţiei (p. 333).
Faptul că acest Calendar a fost redactat la sud de Dunăre nu ne împiedică de la
următoarele afirmaţii. Nu se poate ca o Biserică la fel ca a goţilor, cu episcopi
(sin.I ecumenic), martiri (Sf.Sava) şi dorinţa de a avea Biblia în limba maternă
(traducerea lui Ulfila începută în nordul Dunării), să nu fi avut un calendar
propriu.
Martirologiile istorice sunt acele calendare care, în afară de numele, data
morţii, respectiv a înmormântării, locul înmormântării martirilor, iar prin
extensiune, al sfinţilor în general şi sărbătorilor lor, includ rezumate din pătimirile
şi din viaţa lor precum şi documente care le privesc. Acest gen de martirologii
sunt mai numeroase în Occident şi au fost alcătuite în mare parte în sec. IX.
Dintre acestea cele mai cunoscute şi mai valoroase pentru regiunile care ne
interesează sunt: Beda Venerabilul (+735), Rabanus Maurus (780 – 856), Florus
de Lyon ( prima jumătatea a sec. IX), Adon de Vienne (+865) şi Usuard (+877).
În părţile răsăritene, cel mai utilizat este Martyrologium Hieronymianum, alcătuit
în prima sa formă la mijlocul sec. IV şi care, la rândul său se inspiră din izvoare
mai vechi, mai ales din Eusebiu de Cezarea, inclusiv din cele pierdute. Un alt
izvor folosit este Sinaxarim Ecclesiae Constatinopolitae, dar nu lipsesc nici
istoricii bisericeşti ( Eusebiu, Rufin, Ieronim) din sec. IV – VI.
Primul martirologiu în ordine cronologică este al lui Florus, a cărui
activitate se plasează între 830 – 852. A folosit mult martirologiul lui Beda. La
ziua de 30 nov. citim :”pomenirea Sf. Ap. Andrei în cetatea Patras, din provincia
Achaia, se sărbătoreşte trecerea la cele veşnice a Sf. Andrei care a predicat în
Scythia. Sfintele sale moaşte au fost mutate la Constantinopol în al XX-lea an al
împăratului Constanţius”.
În martirologiul lui Rabanus Maurus, la ziua de 30 nov. se spune:
“trecerea la cele veşnice a Sf. Ap. Andrei, care se tâlcuieşte <bărbatul> sau
<frumosul>,fratele lui Petru. Acesta a propovăduit în Scythia şi Achaia şi acolo,
în cetatea Patras, a murit răstignit pe cruce”.
Martirologiul lui Usuard, compus la mijlocul sec. IX, în afară de
menţionarea Scythiei ca arie de misiune a Sf.Andrei, indică şi numele
proconsulului Egeas,care l-a prins şi răstignit :” în cetatea Patras, din provincia
Achaia, se pomeneşte trecerea la cele veşnice a Sfântul Ap. Andrei, care a
propovăduit în Scythia. Preafericitul acesta a fost prins de proconsulul Egeas,
care mai întâi l-a ţinut închis în carceră şi apoi l-a bătut grav, iar la sfârşit l-a
răstignit pe cruce, supravieţuind acolo două zile”.
Menţionarea Sciţiei ca arie de propovăduire a Sfântul Ap. Andrei în 3
dintre cele mai valoroase martirologii occidentale reprezintă un temei puternic în
argumentarea tezei de mai sus. Aceste martirologii au constituit baza
Martirologiului Roman, definitivat în 1584. Dacă pentru apuseni aceste
documente constituie izvoare credibile, de ce nu le-am considera şi noi izvoare
asupra propovăduirii Sfântul Andrei în Scythia, mai ales că ele conexează cu alte
ştiri din Răsăritul Ortodox ?!

Sfântul Apostol Filip – misionar pe pământul românesc

Cel mai vechi izvor care atestă propovăduirea Sf. Filip în Scythia este
Calendarul gotic. Ziua de 15 nov. era consacrată cinstirii lui, cu precizarea că a
murit la Hierapolis. După învăţătul german H. Achelis, unul dintre primii editori
şi comentatori, calendarul ar fi fost alcătuit în Thracia, unde goţilor refugiaţi din
nordul Dunării de teama hunilor le-a fost acordat azil aici de către împăratul
Teodosie prin anul 380. Achelis crede că-n această vreme s-a alcătuit calendarul
şi că în el au fost introduse sărbători specifice goţilor arieni, unele din ele primite
şi de la grecii mai numeroşi în zonă, la rândul lor tot arieni. Totuşi acest calendar
nu este pur arian , căci el cuprinde şi sărbători în cinstea ortodocşilor. De pildă, la
29 octombrie este înscrisă “pomenirea martirilor….. care au fost arşi pentru
poporul got al Bisericii Ortodoxe”. Data stabilită de Achelis la sfârşitul sec. al IV-
lea a fost prelungită de cercetători spre anul 407 şi chiar 419, dar elementele luate
în considerare de aceştia ar putea reprezenta doar interpolări la un fond mai vechi.
Se pare că alcătuirea calendarului a început în perioada când goţii încă se aflau în
nordul Dunării şi că a fost completată după plecarea lor în sud şi aşezarea în
Thracia. Odată cu vieţuirea lor în această regiune si cu accentuarea caracterului
arian al credinţei, s-au înscris şi sărbători specifice ariene. Biserica din ţara Gotiei
cu episcopi în frunte, cu preoţi şi citeţi, cu misionari care şi-au dat viaţă pentru
Hristos, nu s-a putut lipsi de un calendar propriu, în care să fie înscrise datele
sărbătorilor de seamă, n-a aşteptat momentul trecerii în sudul Dunării către
sfârşitul secolului IV. N-a simţit această biserică nevoia Bibliei, de care Ulfila a
început s-o traducă încă de atunci, când se afla în Gotia nord-dunăreană? Astfel,
în scrierea în el a Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip s-ar fi putut face mai devreme
de sfârşitul sec. al IV-lea, şi ea să nu fi fost ecoul populaţiei din Thracia, ci a celei
din Scythia, cu care goţii nord-dunăreni erau în strânse raporturi religioase si
economice, iar cei doi apostoli au predicat aici. Achelis recunoaşte că acest
calendar a păstrat amintirea martirilor căzuţi în deceniile anterioare ca urmare a
persecuţiilor. Întrebarea este dacă amintirea aceasta cuprindea majoritatea
numelor din calendar la care s-au făcut doar adaosuri în Thracia, ori nucleul de
bază s-a alcătuit aici şi în el sunt doar puţien reminiscenţe din trecut. Fragmentul
de calendar păstrat este prea mic pentru a putea da răsounsul la această întrebare.
Importanţa calendarului pentru problema de care ne ocupăm constă în
faptul că el a înscris printre zilele de sărbătoare nu numai pe Andrei ci şi pe Filip.
Baza înscrierii nu este o ficţiune, fiindcă nici unui nume înscris în calendar nu i s-
a contestat autenticitatea şi veridicitatea. Pe de altă parte, pentru un cunoscător al
istoriei Bisericii din Gotia, atât de puternică şi cu reprezentanţi chiar la primul
Sinod ecumenic de la Niceea, existenţa calendarului cu datele lui este ceva firesc.
Calendarul este un izvor de prim ordin pentru istoria creştinismului primar, el
înscriindu-se între documetele asemănătoare de valoare incontestabilă.
În ordine cronologică, următorul document privitor la apostolatul Sf. Filip
în Scythia l-ar constitui lucrarea apocrifă a lui Abdias. Fără să excludem că ea
cuprinde o parte imaginară, un nucleu adevărat există. Cadrul general istorico-
geografic în care activează Sf. Filip este cel roman şi într-adevăr Scythia era pe
atunci parte integrantă a imperiului. Cum am spus, cultul zeului Marte exista la
romani şi la geto-daci. Un alt element credibil este hirotonirea unui episcop, a
preoţilor şi diaconilor, fapt comun activităţii apostolice, adeverit şi de cuvintele
Sf. Ap. Pavel din Ep. către Romani 15,18-19 “prin cuvânt şi fapte”.
Complicatele probleme pe care le ridică Abdias ca autor al culegerii,
precum si cele ale alcătuirii ei, nu trebuie să ne ducă la concluzia că toate părţile
componente sunt rodul ficţiunii şi deci lipsite de valoare documentară. Lipsius,
care analizează îndelung lucrarea, afirmă, la un moment dat, că nu trebuie să
aplicăm acelaşi grad de îndoială autorului “care a cules izvoarele şi vechimii lor,
a căror existenţă nu se poate nega”, căci în relatările despre apostoli s-au folosit
ştiri mai vechi şi autentice: “valoarea colecţiei constă în aceea că o mare parte din
părţile componente provin din izvoare mai vechi, din care ni s-a păstrat puţin”.
Din fericire, aceste părţi mai vechi păstrate doar la Abdias au fost confirmate şi
completate cu texte redescoperite între timp. Se dovedeşte că, în anumite cazuri,
informaţia s-a făcut după autori vechi şi valoroşi precum Clement Alexandrinul,
Eusebiu de Caesarea şi Rufinus şi care în nucleul lor se bazează pe povestiri din
secolul al II-lea, doar puţin împodobite. Aşa este cazul Sf. Iacob, fratele Sf. Ioan.
Şi-n cazul Sf. Filip se aplică acest procedeu căci autorul s-a inspirat din Eusebiu
de Caesarea, care la rândul său, bazându-se pe Polykrates, episcop de Efes în sec.
al II-lea şi pe Proclu, un eretic de la începutul sec. al III-lea, îl arată pe Filip ca
unul din cei 12 apostoli şi ca loc unde a adormit întru Domnul, oraşul Hierapolis
din Frigia. În ceea ce priveşte activitatea sa misionară în Scythia, sursă de
inspiraţie au fost “Acta Sanctorum” la ziua de 1 mai. Alfred von Gutschmid
socoate că în Faptele lui Filip sunt reflectate realităţi locale despre cultul şarpelui
la Hierapolis, ceea ce reprezintă una din cele mai preţioase ştiri, care ni s-a păstrat
în actele apocrife ale apostolilor. De asemenea, referirea la un cutremur care a
avut în anul 64 sau 65 şi la zona vulcanică de acolo arată că actele se bazează pe
întâmplări adevărate. Timpul de redactare al Faptelor lui Filip este fixat cel mai
devreme la începutul sau la mijlocul sec. al III-lea.
Relatările lui “Abdias” privitoare la activitatea Sf. Apostol Filip în Scythia
pot fi rezumate precum urmează: acesta a predicat cu ardoare Evanghelia
Mântuitorului timp de 20 de ani, neamurilor din Scythia. El a fost prins de
autoritatea romană şi obligat să aducă jertfe zeului Marte. În acel moment s-a
produs o minune. De sub statuia zeului a ieşit un demon care a ucis pe fiul
preotului sacrificator şi pe doi tribuni, vinovaţi că dăduseră ordin să fie arestat
Sfântul, iar alţii din cei de faţă au fost loviţi de suferinţe din cauza suflării otrăvite
a demonului. Sfântul Filip a cerut atunci distrugera statuii zeului şi punerea în
locul ei a Crucii Mântuitorului, l-a gonit pe demon într-un loc pustiu şi apoi a
înviat pe cei morţi şi a vindecat pe cei suferinzi. Minunea a impresionat mulţimea
care a primit apoi învăţătura creştină, botezându-se multe mii de oameni; în
timpul cât Sf. Filip a rămas acolo, a propovăduit şi hirotonit un episcop, preoti şi
diaconi, întemeind multe comunităţi.
Dar mai importante sunt martirologiile istorice occidentale, adică acele
calendare, care, în afară de numele, data morţii, locul înmormântării martirilor, iar
prin extensiune şi al sfinţilor în general şi al sărbătorilor lor, include rezumate sau
extrase din pătimirile şi viaţa lor, precum şi documente şi tradiţii care le privesc.
Ele au stat la baza alcăturii Martirologiului roman, document oficial al Bisercii
romano-catolice (1584), dar s-au inspirat si din documente răsăritene vechi:
Martirologiul Hieronymianum alcătuit în prima sa formă la mijlocul sec. al IV-lea
şi care la rândul său se inspiră din izvoare anterioare, mai cu seamă din lucrările
lui Eusebiu de Caesarea, inclusiv din cele pierdute din tradiţii şi istorici bisericeşti
ca Ieronim, Rufin şi din Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae. Cele mai
multe martirologii occidentale au fost alcătuite în sec. al IX-lea cu o concentraţie
către mijlocul lui.
Între cele mai vechi, care se referă direct la Sf. Filip, este Martirologiul lui
Adon, alcătuit înte 855-860. În 860, Adon devine arhiepiscop de Vienna.
Martirologiul lui se bazează pe cele alcătuite de Beda Venerabilul la începutul
secolului al VIII-lea şi pe al lui Florus de Lyon. Adon adaugă însă la ele
amănunte luate din N.T., Istoria lui Eusebiu în traducerea lui Rufinus, De viris
Illustribus a lui Ieronim, Liber Pontificalis, Grigorie de Tours, Pătimirile Sfinţilor
şi operele Sfinţilor Părinţi. Nu este uşor totdeauna să discerni în textul lui Adon
izvoarele din care s-a inspirat. El a dat texte mai lungi la zilele de sărbătoare ale
sfinţilor pentru că le socotea utile şi vroia să scutească “pe alţii să caute cu multă
trudă citind multe cărţi”.
În ceea ce priveşte problema noastră, în Martirologiul său, citim la ziua de
1 mai: “Naşterea (spre viaţa veşnică) a Sf. Ap. Filip şi Iacob, dintre care Filip,
după ce a convertit la credinţa în Hristos aproape (întreaga) Sciţie şi a aşezat
acolo diaconi, preoţi şi episcopi, s-a întors în Asia, unde neslăbind să predice
continuu câţiva ani şi supunându-se mereu unor nevoinţe piose a câştigat acolo o
mulţime de neamuri punând-o în slujba lui Hristos şi care a adormit în cetatea
Hierapolis, cu sfârşit bun, fiind înmormântat cu părinţii (rudele) sale”.
Textul lui Adon a fost preluat de Notkerus Balbulus în Martirologiul său şi
este în mare parte acelaşi în conţinutul său la Petrus de Natalibus (sec. al XIV-
lea).
Un alt Martirologiu occidental , mai redus în amănunte şi din aceeaşi
vreme cu cel al lui Adon, care atestă şi el prezenţa şi propoăduirea Evangheliei în
Scythia către Sf. Ap. Filip aparţine lui Usuard, un călugăr francez. El a început
redactarea martirologiului prin anii 845-850 şi l-a terminat în 865. Opera aceasta
este considerată foarte valoroasă, deoarece constituie o mărturie a cultului
Sfinţilor în sec. al IX-lea, puţin înainte de invazia normanzilor, şi în acelaşi timp
o verigă importantă în şirul martirologiilor, care, începând cu primele liste de
martiri ajung până la martirologiul oficial roman. Usuard s-a folosit de
martirologii mai vechi, al lui Florus din Lyon, din cel atribuit lui Hieronimus şi
mai puţin din Martirologiul lui Beda.
Iată ce consemnează Usuard la 1 mai: “De asemenea, se face cinstirea
(mutării la viaţa veşnică a fericiţilor Apostoli Filip şi Iacob, dintre care Filip,
dupa ce a convertit la credinţă aproape întreaga Sciţie, a avut un frumos sfârşit în
cetatea Hierapolis din Asia. Iacob însă, numit şi fratele Domnului, a fost
înmormântat lângă templul din Ierusalim, unde el fusese aruncat.”
Întrajutorarea în evanghelizarea neamurilor este rod al dragostei creştine,
care s-a unit în cazul Sf. Andrei cu prietenia deosebită dintre ei.
Elementul principal din acest text este menţionarea Sciţiei ca arie de
misiune a Sf. Ap. Filip. Aceasta ar fi încă o atestare documentară a cărei valoare
nu poate fi contestată, alături de celelalte. Lor li se adaugă scrieri apocrife, fiecare
cu un sâmbure de adevăr şi care merită să fie analizate şi culese ştirile credibile
din ele. Apostolatul lui Filip în Scythia trebuie privit drept ceva normal în
contextul colaborării la misiune dintre apostoli. Aşa a procedat şi Sf. Petru, fiind
ajutat de fratele său Andrei în misiunea din Asia, Pont, Galatia, Capadocia şi
Bitinia. Tot aşa şi Sf. Andrei l-a ajutat pe Filip, concetăţeanul şi prietenul său, în
misiunea desfăşurată de acesta în Frigia. Unele tradiţii, considerate de critici
verosimile, vorbesc de participarea lui Andrei la Efes, desigur în tovărăşia lui
Petru, şi la Hierapolis, oraş important al Frigiei, centrul de activitate misionară al
Sf. Filip. Întrajutorarea în evanghelizarea neamurilor este rod al dragostei
creştine, care s-a unit în cazul Sf. Andrei cu prietenia care-l lega de Sf. Ap. Filip.
Amintim că prietenia din copilărie a contribuit ca Filip să fie chemat la
apostolie al III-lea, adică imediat după Petru, şi acest lucru s-a datorat, desigur,
rolului Sf. Andrei Cel Întâi Chemat. Când Mântuitorul a înmulţit peştele şi pâinea,
Andrei şi Filip au fost cei doi protagonişti, şi când evreii elenişti au vrut să
meargă la Iisus şi l-au abordat mai întâi pe Filip, acesta merge mai întâi la Andrei
pentru a mijloci să fie primiţi. Acestea şi alte întâmplări din viaţa lor pe care nu le
cunoaştem i-au legat într-o prietenie durabilă care şi-a arătat roadele în misiunile
din Asia Mică şi Scythia.
Valoarea acestor documente care vorbesc de misiunea Sf. Filip în Scythia
ne încredinţează că nu trebuie să ne mai îndoim a spune: Sf. Filip este cel de al
doilea apostol care a sfinţit pământul românesc, propovăduind cuvântul
Evangheliei în părţile noastre.

Bibliografie:
 DĂNILĂ, Nicolae, Sfântul Apostol Filip, alt evanghelizator al Scythiei Minor, în
“Telegraful Român”, an 1945, nr.43-44, 2000
POPESCU, Emilian, Creştinismul timpuriu pe teritoriul României.1. Originile.2.
Bizanţul sau Roma?, în vol. Priveghind şi lucrând pentru mântuire, Ed.Trinitas, Iaşi, 2000,
pag.169-189
Idem, Sfântul Apostol Filip-misionar pe pământul românesc, în “Logos”, Cluj, 2002,
pag. 386-398
Idem, Izvoarele apostolice ale creştinismului românesc: Sf.Ap.Andrei şi Tomisul, Studii
Teologice, an 46, 1994, nr.1, pag.80-88
VERZAN, Sabin, Propovăduirea Evangheliei în Sciţia mică(Dobrogea). Argumente şi
temeiuri nou-testamentare, Studii Teologice, an 47, 1995, nr.4-6, pag.79-118