Dr.

Ududec Titus
Medicina este ştiinţa de a preveni boala, de a
alina suferinţa şi de a vindeca.
Istoria medicinei este ştiinţa care studiază
dezvoltarea doctrinelor medicale, a
organizării ocrotirii sănătăţii şi a practicii
medicale în legătură cu evoluţia culturii şi a
orâduirilor sociale
Cuvântul medicină provine de la verbul latiin
medeor, care înseamnă a vindeca. a tămădui.
La început procese de reparare, de vindecare,
independente de voinţă şi raţiune; automate.
Pe scară filogenetică, asemenea procese au
fost primele şi de la ele, la acţiunea
tămăduitoare, voită şi raţională, a existat o
largă gamă şi îndelungată de treceri.
Aceasta este şi motivul pentru care considerăm
că boala apare deodată cu viaţa. Astfel,
primele microorganisme rudimentare, luptînd
neîncetat pentru existenţă, pentru
supravieţuire, posedau forţe de apărare, din
care, pe scara evoluţiei, s-au dezvoltat reacţii
de apărare faţă de agresiunile interne sau
externe.
Pe întreaga scară animală, de la anaerobe la
mamifere, sunt multe exemple privind
prevenirea şi rezistenţa împotriva bolilor.
Astfel, la amoebă, căldura, frigul, lumina o
fac pe aceasta să se retragă sau să se
apropie, (reacţii profilactice) pe cînd,
înglobarea unui corp străin, (ca hrană sau
chiar ca substanţă vătămătoare (fenomen de
fagocitoză), eliminînd apoi ceea ce este
dăunător, constituie reacţii terapeutice.
Cea mai simplă formă de apărare faţă de boală
o constituie reflexele.
Există reflexe profilactlce (insectele şi
carnivorele evită prada veninoasâ. Ierbivorele
nu pasc plante otrărvitoare etc.) şi instincte
terapeutice (nu se hrănesc în faza acută a
bolii sau rănite, îşi expun plaga la soare sau o
ling etc.
Cu cît înaintăm pe scara filogenetică, cu atît,
reacţiile de apărare, împotriva bolii
depăşesc sfera in­stinctelor pure, sunt mai
complexe. In acest sens se descriu acţiuni
profilactice ca de exemplu termitele îşi fac
gropi. pentru excremente şi canale de
ventilaţie, elefantul, îşi face cu trompa
evantai din crengi spre a se apăra de
insecte, unele păsări îşi fixează piciiorul
fracturat în muşchi sau argilă, cămilele se
tăvălesc în cenuşa focurilor stinse pentru a
îndepărta paraziţii externi, une­le maimuţe
îşi aplică pansamente din coji de oopac etc.
Toate aceste exemple şi încă multe altele ne
permite a vorbi desp-re o aşa numita
filogenie a medciei, ultima treaptă fiind
"homo sapiens", devenit o fiinţă socială.
Din definiţia Istoriei Medicinei enunţată anterior se
pot desprinde câteva trăsături ale acesteia.
Trăsături de ordin general
a) Reflectă concepţiile medicale de-a lungul isţoriei.
b) Oglindeşte evoluţia şi desvoltarea medicinei.
c) Redă în material faptic dezvoltarea ştiinţelor
naturii de care medicina este strâns ancorată:
d) Istoria medicinei evidenţiază doctrinele, dar mai
ales gândirea medicală, influenţată de diferite
curente filozofice ale timpurilor respective.
Istoria medicinei şi tehnica medicinei, reprezintă o
parte din istoria generală a culturii universale.
Trăsături de ordin special:
a) Medicina este o necesitate. Ea reflectă
etapele de dezvoltare a societăţii umane.
b) Medicina s-a dezvoltat în strânsă legătură
cu celelalte ştiinţe, mai ales cu ştiinţele
naturii. Fără acest aport, realizările ei sunt
imposibile, sau mult încetinite.
Progresele medicinei ca ştiinţă au fost
permanent legate de dezvoltarea societăţii,
iar etapele de dezvoltare a medicinei
corespund perioadelor de mare dezvoltare
religioasă, culturală, social-economică şi
politică a omenirii
În concluzie Medicina este o îndeletnicire
proprie activităţii umane, care a apărut ca o
necesitate şi s-a dezvoltat odată cu apariţia şi
evoluţia societăţii omeneşti.
 Necesitatea cunoaşterii istoriei medicinei.
Orice ştiinţă, incluzând şi medicina, are o
anumită evoluţie istorică care generează
apariţia şi dezvoltarea ei.
Prin studierea trecutului medicinei putem
cunoaşte legile de dezvoltare. a
fenomenelor medicale, să înţelegem etapa
actuală şi să întrevedem perspectivele ei de
viitor.
Medicul trebuie să fie un om cult, un
intelectual de înaltă pregătire care sa-şi
cunoască istoria şi evoluţia propriei sale
profesiuni.
Pentru a putea răspunde obiectivelor urmărite, este
obligatoriu să se facă apel la numeroase şi variate
surse de informare. Printre acestea menţionăm:
paleopatologia; desenele şi frescele; arheologia
(obiective istorice, ruine şi construcţii); etnografia
şi folclorul, documentele vechi, cărţile de artă,
cultură, istorie şi medicină populară.
Deoarece lipsesc izvoare şi date sigure, utilizarea
concomitentă a mai multor surse, este esenţială.
Dar şi pentru epoci mai apropiate timpurilor
noastre, unde datele există, uneori chiar
numeroase, dar controversate, descifrarea
adevărului pune istoricilor medicinei serioase şi
dificile probleme.