ECG Urgenta

USMF ”NICOLAE TESTEMIŢANU ”
CATEDRA “URGENŢE MEDICALE”
ELECTROCARDIOGRAFIA
DE URGENŢĂ
Dr. LEV D.CRIVCEANSCHI

D.Ş.M.,CONFERENŢIAR
UNIVERSITAR
BIBLIOGRAFIE
 Lev D. Crivceanschi. „Urgenţe medicale,”

Chişinău, 2005
 www. levcrivceanschi. com

ELECTROCARDIOGRAFIA
 Electrocardiografia este metoda instrumentală cea mai

importantă în diagnosticul maladiilor cardiace,
deoarece:
• aparatura necesară este astăzi răspândită din ce în ce mai mult
în întreaga reţea medicală, fiind uşor accesibilă;
• înregistrarea traseelor electrocardiografice este foarte simplă;
• modificările traseului electrocardiografic oferă informaţii variate
şi utile în diagnosticul maladiilor de inimă;
• este cea mai importantă metodă în ce priveşte precizarea
existenţei, naturii şi particularităţilor aritmiilor cardiace.
 În aspectul practic: sensibilitatea metodei ECG este
aproximativ de 65%, dar specificarea metodei constă în
aproximativ 92-95%.
TREPTELE ISTORICE ALE
ELECTROCARDIOGRAFIEI
Istoria electrocardiografiei numără mai mult de 150 ani şi face
parte din istoria medicinei ştiinţifice moderne.
 1842- Carlo Mattenceu, fizic italian, a demonstrat prezenţa

curenţilor electrici în miocardul broaştei în caz de afectare a inimii.
 1843- Emil Dubois-Reymond, fizolog german, a descris „potenţialul
de acţiune”, care corespunde fiecărei contracţii musculare.
 1856- Rudolph von Koelliker şi Heinrich Muller au confirmat
„potenţialul de acţiune” cu ajutorul electrodului galvanometrului.
 1876- Morey a utilizat electromerul capilar pentru înregistrarea
activităţii electrice a inimii de broască.
 1878- John Burden Sanderson şi Frederick Page, fiziologi din Marea
Britanie au inregistrat activitatea electrică a inimii cu electrometru
capilar şi au constatat două faze, care au fost numite complexe QRS
şi T.
 1887- Augustus D. Waller, fiziolog din Marea Britanie,
primul a publicat electrocardiograma umană.
 1893- Willem Einthoven, fiziolog german, a introdus
termenul „electrocardiogramă” la Congresul Asociaţia
Medicală Germană.
 1895- Willem Einthoven a modernizat electrometru şi a
despărţit curba cardiografică în 5 unde, denumite: P, Q, R,
S, şi T.
 1901- Willem Einthoven a introdus noul galvanometru
pentru înregistrarea electrocardiogramei şi în 1902 a
publicat pentru prima dată electrocardiograma înregistrată
cu galvanometru monocanal.
 1906- Willem Einthoven a prezentat public
electrocardiogramele normale şi anormale înregistrate cu
galvanometru monocanal. Tot el a fost primul care a
descris şi introdus noţiunile de : hipertrofie ventriculară
stîngă şi dreaptă, hipertrofie atrială stîngă şi dreaptă, unda
U, noţiunea de complex QRS, extrasistolă ventriculară,
bigeminia ventriculară, fluter atrial şi bloc atrioventricular
complet.
 1907- Arthur Cushny, farmacist din Marea Britanie, a fost
primul, care a prezentat cazul cu fibrilaţie atrială înregistrat
cu sfigmocronograful.
 1909- Nicolai şi Simmons au prezentat semne
electrocardiografice la pacientul cu angina pectorală.
 1910- Walter James şi Horaţio Williams, profesori
americani, au publicat prima revistă americană de
electrocardiografie.
 1911- Thomas Lewis a publicat un manual clasic „The
mechanism of the heart beat”
 1912- W. Einthoven a descris triunghiul echilateral format
din derivaţiile I, II, şi III, denumit ” triunghiul lui
Einthoven”
 1920- Harold Pardee, New York, a publicat pentru prima
dată electrocardiograma în caz de infarct miocardic acut la
om.
 1924- Willem Einthoven a primit premiul Nobe pentru
inventarea electrocardiografului
 1924- Woldemar Möbitz a publicat clasificarea blocurilor
atrioventriculare (tip I Möbitz şi tip II Möbitz).
 1930- Wolff, Parkinson and White au prezentat un sindrom
electrocardiografic: intervalul P-R scurt, complexul QRS larg şi
tahicardia paroxismală.
 1930- Sanders, primul care a descris infarctul miocardic al
ventriculului drept.
 1932- Charles Wolferth şi Francis Wood au descris utilizarea
derivaţiilor pectorale în clinică.
 1934- Wilson a propus şi a definit necesitatea implimentării
derivaţiilor unipolare ale membrelor VR, VL, şi VF.
 1935- Mc Ginn and White au descris semne electrocardiografice în
cazul embolismului pulmonar acut, inclusiv aspectul S1, Q3, T3.
 1938- Societatea Americană a inimii şi societatea cardiologilor din
Marea Britanie au definit poziţiile standarde ale derivaţiilor
pectorale V1-V6.
 1938- Tomaszewski a descris semnele electrocardiografice în caz
de hipotermie.
 1942- Emanuel Golberger a creat derivaţiile sporite ale membrilor:
aVR, aVL, aVF.
 1949- Socolow şi Lyon au propus criteriile pentru diagnosticul
hipertrofiei ventricolului stîng: suma amplitidinilor undelor S în V 1
şi R în V6 este 35 mm.
 1957- Anton Jervell şi Fred Lange-Nielsen din Oslo au descris un
sindrom autosomal recisiv: prelungirea intervalului Q-T, surditate
şi moartea subită.
 1959- Myron Prinzmetal a descris o formă de angină pectorală cu
supradenivelarea segmentului ST.
 1963- C. Romano, pediatru italian şi O.Conor Ward, pediatru din
Irlanda au descris un sindrom autosomal dominant cu intervalul
Q-T lung.
 1966 Fransois Desserbenne din Paris a publicat cazul de tahicardie
ventriculară „Torsa de pointes”
 1974- Jay Cohn, Minnesota, USA, a descris „sindromul de
disfuncţie ventriculară dreaptă” în caz de infarct miocardic acut
inferior.
 1974- Gozensky şi Thorne au introdus în electrocardiografie un
termen „Rabbit ears” se apreciază după forma QRS în derivaţia V1;
forma rSR′- topica benignă a BRD şi forma RSr′-este de origine
ventriculară, de ex. Extrasistolia/tahicardia ventriculară.
 1976- Erhard şi autori au descris utilizarea derivaţiilor precordiale
dreapte pentru diagnosticarea infarctului miocardic al ventricolului
drept, atunci cînd pe electrocardiograma clasică modificările sunt
absente.
 1992- Pedro Brugada şi Josep Brugada din Barselona au publicat 8

cazuri cu moartea subită, BRD şi segmentul ST supradenivelat în
derivaţiile V1-V3.
 1993 –Robert Zalenski, profesor american şi colaboratorii săi, au
publicat un studiu despre utilizarea în clinică a ECG cu 15 derivaţii,
suplimentar: V4R, V8 şi V9 pentru diagnosticarea sindromului
coronarian acut.
 1993- M. Reiderman, savant rus, primul a publicat ghid practic
„Electrocardiografia de urgenţă.”
 1997- Lev D. Crivceanschi a publicat prima dată în R Moldova
ghidul practic „Electrocardiografia de urgenţă. Algoritmele de
diagnostic şi atlas electrocardiografic.”
BAZELE TEORETICE
ALE
NOŢIUNI DESPRE PROPRIETĂŢILE
ELECTROFIZIOLOGICE FUNDAMENTALE
ALE FIBREI CARDIACE
 Discuţia caracteristicilor electrofiziologice ale celulelor
miocardice poate servi ca bază pentru înţelegerea şi
descrierea proprietăţilor de bază ale fibrei miocardice:
automaticitatea, excitabilitatea–reactivitatea, refractaritatea
şi conductibilitatea.
 Automaticitatea (sau cronotropismul) este capacitatea
celulelor specializate de a produce spontan stimuli (nodul
sino-atrial este “pacemakerul” cel mai activ).
 Excitabilitatea (sau batmotropismul) este capacitatea
fibrelor miocardice de a răspunde la stimuli variaţi, naturali
şi artificiali cu o schimbare tipică a potenţialului
transmembranar.
 Conductibilitatea (sau dromotropismul) este proprietatea
fibrei miocardice de orice tip de a conduce un potenţial de
acţiune la celulele învecinate.
ALTE FUNCŢII ALE CORDULUI
 Tonicitatea (sau tonotropismul) este

capacitatea fibrelor miocardice de a-şi păstra
forma deosebită.
 Contractilitatea (sau inotropismul) este
capacitatea fibrelor miocardice de a se contracta
drept răspuns la stimul spontan.
NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE
ELECTROFIZIOLOGIE ALE CORDULUI
 Electrofiziologia cordului se bazează pe teoria potenţialului
transmembranic şi teoria dipolului.
 TEORIA POTENŢIALULUI TRANSMEMBRANIC

 Membrana celulară, deşi este sediul unor permanente schimbări
echivalente de ioni homologi, menţine o compoziţie specifică,
diferenţiată, între mediul intracelular faţă de cel extracelular,
interstiţial. Repartiţia inegală a ionilor de cele două părţi ale
membranei celulare face ca aceasta, chiar în condiţii de repaus, să
fie polarizată, adică să aibă o încărcare electrică deosebită a celor
două feţe, negativă în interior şi pozitivă la exterior. Diferenţa este
de aproximativ 90 mV, valoare care este aceeaşi pentru toate
celulele, de la diferite specii.
 Odată cu oxitarea (fiziologică sau artificială) a celulei sau a unui
ţesut, permeabilitatea fizico-biologică a membranei celulare se
schimbă brusc şi dă naştere unei noi repartiţii a ionilor: pătrund în
celulă ioni de “Na” şi ies în lichidul interstiţial ionii de “K”. cu
aceasta se schimbă şi polarizarea electrică a membranei în raport cu
starea de repaus, adică se produce depolarizarea.
 Exteriorul celulei activate devine negativ în raport cu interiorul,
precum şi în raport cu exteriorul celulelor neactivate.
 TEORIA POTENŢIALULUI TRANSMEMBRANIC

 Odată produsă activarea şi depolarizarea, urmează în mod necesar şi un
proces invers, de dezactivare sau recuperare, prin care se restabilesc
proprietăţile fizico-biologice de fond (de repaus) ale membranei
celulare. Se restabileşte şi echilibrul electrolitic de repaus dintre cele
două medii: ionii de “K” reintră în celulă, ionii de “Na” se reîntorc în
lichidul extracelular. Cu aceasta se produce şi refacerea polarizării
electrice de repaus, adică repolarizarea. Exteriorul celulei repolarizate
revine la un potenţial pozitiv în raport cu interiorul său şi cu exteriorul
celulelor activate. Repolarizarea se face mult mai încet decât
depolarizarea şi are la bază procese oxidative, astfel încât este sensibilă
la hipoxie.
 Repolarizarea oricărei celulei sau ţesut (şi a inimii în totalitate) se face
în două faze succesive: în prima fază repolarizarea se face foarte lent,
existând diferenţe minime de potenţial între zonele activate, şi cele
recuperate. În a doua jumătate, recuperarea (şi repolarizarea) se face
mult mai repede, mai intens, între partea activată şi cea dezactivată
existând diferenţe apreciabile de potenţial.
Înregistrarea cu microelectrozi intracelulari a potenţialului de acţiune

în fibrele miocardice de lucru şi în cele dotate cu automatism.
Propagarea undei de depolarizare şi de repolarizare

înregistrată cu electrozi extracelulari.
 TEORIA DIPOLULUI
 În momentul în care într-o celulă sau într-un ţesut există o
porţiune activată, polarizarea electronegativă a acesteia şi
polarizarea electropozitivă a părţii neactivate creează în întregul
mediu conductor (sau conductor spaţial) al organismului un câmp
electric negativ şi unul pozitiv.
 Potenţialul maxim negativ, respectiv pozitiv, din întregul mediu, se
numesc poli. Cei doi poli împreună cu cele două câmpuri electrice
dintr-un mediu conductor constituie un dipol. La acesta se disting:
• cei doi poli, puncte în care potenţialul are amplitudine maximă;
• axul dipolului: o linie care uneşte cei doi poli;
• suprafaţa separatoare, care desparte mediul conductor în două
jumătăţi (de obicei inegale), corespunzătoare celor două câmpuri
electrice;
• cele două câmpuri electrice (unul pozitiv şi unul negativ).
 Câmpurile de forţe pot fi reprezentate prin:
• liniile izopotenţiale, care unesc toate punctele cu acelaşi potenţial;
acestea sunt cercuri sau curbe închise, concentrice;
• liniile de forţă, care radiază din cei doi poli şi sunt, în fiecare punct al
mediului, perpendiculare pe liniile izopotenţiale.
 TEORIA DIPOLULUI
 Forţa electromotorică a dipolului poate fi reprezentată grafic prin vector,
sub forma unei săgeţi care are, ca şi forţa pe care o reprezintă, pentru
caractere:
• direcţie în spaţiu (corespunde axului dipolului),
• un sens pe direcţie (în reprezentare, spre polul pozitiv),
• origine au punct de aplicare,
• mărime, reprezentată prin proporţii convenţionale (de exemplu: 1 mV = 10
mm, etc.)
 Vectorii cardiaci, corespunzători dipolilor cardiaci pe care-i reprezintă, sunt
orientaţi dinspre centrul zonei activate (negativă) spre centrul zonei
neactivate sau dezactivate (pozitivă).
 Mai exact, dacă se ţine seama că unda de activare (sau de dezactivare) şi
fenomenele electrice corespunzătoare se propagă inimă ca un val, limita
de separare dintre zona activată şi cea neactivată se prezintă în fiecare
moment sub forma unei suprafeţe ipotetice, care se deplasează neîncetat
prin masa miocardică. Vectorii cardiaci sunt întotdeauna perpendiculari pe
suprafaţa limitantă dintre cele două zone, cu sensul spre partea pozitivă a
cordului.
 Vectorul rezultant, obţinut prin sumarea tuturor vectorilor ai masei
ventriculare în cursul depolarizării acesteia, este considerat ca vectorul cel
mai reprezentativ al inimii şi este cunoscut şi sub numele de ax electric al
cordului.
SISTEMUL DE CONDUCERE
AL CORDULUI
 Nodul sinusal (NS)

 Nodul sinusal (descris de Keith şi Flack în 1907)
se află la circa 1 mm sub epicard, în grăsimea
subepicardică şi are dimensiuni variabile:
lungimea de 1-2cm, lărgimea de 2-5 mm şi formă
fariabilă, în general elipsoidă dar şi de virgulă sau
triunghi. Microscopic, în ochiurile reţetei de
colagen se găsesc două tipuri de celule
specializate: celule P, „palide” şi celule T, „de
tranziţie”.
AL CORDULUI
 Caile internodale:
 Calea internodală anterioară (Bachman),
părăseşte NS în direcţia anterioară, înconjoară
vena cavă superioară şi se divide în două
fascicule: cale interatrială şi cale internodală
aferentă.
 Fasciculul interatrial merge şi se distribuie
porţiunii superioare a atriului stîng.
 Fascicului internodal coboară pe partea anterioară
a septului interatrial unde are relaţie cu rădăcina
aortei în zona sinusului necoronar şi abordează
marginea anterioară a NAV.
AL CORDULUI
 Calea internodală medie (Wenchebah, 1908)
pleacă din zona posterodorsală a NS, înconjoară
vena cavă superioară intersectînd sinusul intercav
în partea dorsală a septului interatrial, de unde
abordează porţiunea superioară a NAV.

AL CORDULUI
 Calea internodală posterioară (Thorel, 1910) are originea
pe marginea posterioară a NS, coboară pe creasta
terminală, apoi pe puntea lui Eustachio. În această porţiune
trimite fibre în zona dorsală, trabeculară a atriului drept.
Restul fibrelor trec peste puntea lui Eustachio la NAV,
partea posterioară. La unii indivizi această cale şuntează
nodul, abordînd direct fascicolul His.

AL CORDULUI
 ZONA JONCŢIONALĂ
• Zona joncţională se prezintă cu nodul AV şi
fascicului atrio-ventricular His.
AL CORDULUI
 NODUL ATRIO-VENTRICULAR (NAV)
 NAV (Tawara, 1908) se află într-o zonă mărginită de
orificiul coronarian, deasupra bazei de implantare a valvei
tricuspide şi septul interatrial, imediat subendocardic. În
profunzime, NAV are forma ovalară, cu dimensiuni
aproximativ de 7/4/1 mm. Marginea anterioară, medie şi
posterioară primeşte fibrele terminale ale căilor internodale
care, realizînd o reţea foarte variabilă, intră în componenţa
zonei joncţionale.
 Microscopic, aspectul celular distinge două tipuri de celule:
P şi T şi două tipuri de fibre: α-lent şi β-rapid.
 Bigger menţionează că, din punct de vedere celular, nu
există o bază anatomică pentru constatările de
electrofiziologie care au diferenţiat aşa zisele zone AN
(atrio-nodale), N (nodale propriu-zise) şi NH (nodohisiene),
prin implantarea de microelectrozi.
AL CORDULUI
 FASCICULUL ATRIO-VENTRICULAR HIS

 Fasciculul His (1893) are originea la capătul
anteroinferior al NAV, sub endocardul atrial
drept. Lungimea totală, de la origine la
diviziunea în ramuri este de 15 mm.
AL CORDULUI
 ZONA SUBJONCŢIONALĂ
 Zona subjoncţională cuprinde partea din
ţesutul exitoconductor formată din fibre
conductoare specializate : ramura dreaptă şi
ramura stîngă împreună cu diviziunile
fasciculare şi reţeaua Purkinje.
AL CORDULUI
 RAMURA STÎNGĂ FASCICULARĂ
 Ramura stîngă se distribuie în două zone
anatomice diferite: prima, care merge la muşchiul
papilar anterior şi peretele anterior al VS,
corespunde fascicolului stîng anterior şi, a doua,
cuprinzînd muşchiul papilar posterior şi restul
peretelui ventricular stîng, corespunde fascicolului
posterior stîng. Între cele două fascicole sunt
anastomoze numeroase prin reţeaua Purkinje. La
unii indivizi a fost descris un al treilea fascicul,
subdiviziune a fasciculului stîng posterior,
distribuit la sept şi se numeşte fasciculul stîng
median sau septal.
AL CORDULUI
 RAMURA DREAPTĂ
 Ramura dreaptă este un fascicul subţire,
relativ lung, care îşi menţine individualitatea
coborînd pe sept pînă în apropierea apexului
ventricular drept, unde trimite primele
ramificaţii în muşchiul papilar anterior, ulterior
în celelalte zone ale acestei camere.
AL CORDULUI
 REŢEAUA PURKINJE
 Reţeaua Purkinje (1845) este formată din fibre
rapid conducătoare, structurate plexal, care
asigură distribuirea rapidă a impulsului la
miocardul contractil. Microscopic, celula Purkinje
tip este o fibră de dimensiuni mari, cu diametru
de 20-40 µ (microni)- este cea mai mare celulă
cardiacă.
AL CORDULUI
 CĂILE ACCESORII DE CONDUCERE
 Sindromul de preexcitaţie, cu toate variantele, este produs de
existenţa căilor accesorii de conducere care şuntează NAV şi/sau
joncţiunea. Au fost descrise trei grupe mari de căi accesorii de
conducere, clasificate după European Study of Preexcitation în trei
grupe, care combină datele anatomice şi electrofiziologice.
 Conexiuni accesorii: în această grupă sunt cuprinse
fasciculele accesorii AV (fasciculele Kent, 1893) cu localizări
septale şi/sau parietale şi fasciculele musculare accesorii nodo-
ventriculare (fasciculul Paladino, 1965), celulele tranziţionale
suprapuse şi fasciculul Mahaim (1963) profund.
 Tracturi by-pass: înţelegînd prin tract fibre accesorii inserate
în ţesutul AV de conducere specializat. Aici sunt cuprinse fibre
atrio-fasciculare şi căile internodale (James, 1965).
 Conexiuni fasciculo-ventriculare (fibrele Mahaim), care
fac legătură între fasciculul His şi miocardul contractil ventricular.
Prezenţa acestor căi accesorii pune probleme mai ales în domeniul
patogeniei disritmiilor, mai puţin în ceea ce priveşte blocurile
cardiace, deşi se pot ivi situaţii în care conducerea să fie afectată.
De exemplusindromul de preexcitaţie poate antrena tulburări de
conducere mergînd pînă la bloc AV complet, necesitînd implantare
de „pacemaker”
ELECTROCARDIOGRAFIA
CLINICĂ
DEFINIŢIE
 ELECTROCARDIOGRAFIA CLINICĂ este o metoda

uzuală şi fundamentală de investigare paraclinică
a inimii
DEFINIŢIE
 Electrocardiograma (ECG) este o curbă de

tip scalar, în care pe verticală se
înregistrează amplitudinea (în milivolţi şi
diviziuni) în sensul variaţiilor de potenţial
(pozitive în sus, negative în jos), iar pe
orizontală se marchează timpul, în sutimi de
secundă.
DERIVAŢIILE ÎNTREBUINŢATE ÎN
ELECTROCARDIOGRAFIA CLINICĂ
 Derivaţiile în plan frontal:

• Derivaţiile bipolare standard (clasice) – propuse de
Einthoven în 1913, se notează cu cifrele romane: I, II,
III sau D1, D2, D3.
 Concret:
 I (D1) – (derivaţia întâia), uneşte braţul stâng (L)
cu cel drept (R), înregistrând deci potenţialul L-R;
 II (D2) – (derivaţia a doua) – uneşte piciorul stâng
(F) cu braţul drept (R), înregistrând deci potenţialul
F-R;
 III (D3) – (derivaţia a treia) – uneşte piciorul stâng
(F) cu braţul stâng (L) înregistrând deci potenţialul
F-L.
 Derivaţiile în plan frontal:
• Derivaţiile unipolare ale membrelor – propuse de
Wilson şi Goldberger, se notează cu litere: aVR, aVL,
aVF (abreviaturile corespund literelor din cuvintele
engleze: “a” – augmented, “V” – Wilson, “R” – right, “L”
– left, “F” - foot).
 Concret:
 aVR – este derivaţia braţului drept (R) (la care se
plasează electrodul explorator) şi realizează diferenţa

de potenţial L – (L + F);
 aVL – este derivaţia braţului stâng (L) şi realizează
diferenţa de potenţial L – (R + F);

 aVF – este derivaţia membrului inferior stâng (F) şi
realizează diferenţa de potenţial F – (R + L).

DERIVAŢIILE BIPOLARE ŞI UNIPOLARE
ALE MEMBRELOR
DERIVAŢIILE BIPOLARE ŞI UNIPOLARE
ALE MEMBRELOR
 Derivaţiile în plan orizontal:
• Derivaţiile unipolare toracice – propuse de Wilson, se
notează cu litera “V” şi cifrele arabiene.
 Concret:
• V1 – explorează predominent ventriculul drept (ca şi V3R
şi V4R);
• V1, V2, V3 – explorează, prin peretele subţire al
ventriculului drept şi cavitatea acestuia, septul
intraventricular (partea anterioară);
• V4 – explorează predominent regiunea vârfului inimii;
• V5,6 – explorează predominent VS (regiunea laterală şi
inferioară a peretelui liber al ventriculului stâng);
• V1-V6 – sunt derivaţiile clasice;
• V7-V9, V3R-V8R, seriile VI şi VII – sunt derivaţiile
suplimentare;
• Seriile VI şi VII – explorează în mod predominent
părţile mai înalte ale peretelui anterior şi lateral al
ventriculului stâng.
 Derivaţiile în plan orizontal:

• Derivaţiile bipolare toracice:
 derivaţiile Neb: notate cu litere A, I, D;
 derivaţiile Frank: notate cu litere X, Y, Z (derivaţie X
– corespunde axului orizontal; derivaţie Y –
corespunde axului vertical şi derivaţie Z –
corespunde axului postero-anterior);
 derivaţiile esofagiene: notate cu litere DOe sau En;
 cartarea cordului: se înregistrează 35 derivaţii
precordile – 7 pe orizontală şi 5 pe verticală.
DERIVAŢIILE UNIPOLARE PRECORDIALE (V)
DERIVAŢIILE UNIPOLARE PRECORDIALE (V)
ROTAŢIILE ELECTRICE
 Rotaţiile pe axul antero-posterior (acest ax

trece prin inimă aproximativ la nivelul mijlocului bazei):
• rotaţia orară (în sensul acelor de ceasornic) se
exprimă printr-o moderată deviere spre dreaptă
(verticalizare) a AQRS, fără alte modificări de formă ale
undelor componente;
• rotaţia antiorară (în sens opus acelor de ceasornic) se
exprimă printr-o moderată deviere spre stânga
(orizontalizare) a AQRS, fără alte modificări de formă.
 Devierile axiale date de aceste rotaţii sunt mici de cel mult
15-20. Rotaţiile se datoresc de obicei formei toracelui şi
poziţiei diafragmului.
ROTAŢIILE ELECTRICE PE AXUL ANTERO-
POSTERIOR AL CORDULUI
 Rotaţiile pe axul longitudinal (anatomic) al cordului (acest ax trece
de-a lungul septului interventricular, din mijlocul bazei prin vârf, este
orientat în jos, spre stânga şi înainte). În mod practic axul longitudinal sau
axul electric al cordului se determină în planul frontal. Criteriul de bază în
determinarea axului cordului este determinarea caracterului pozitiv sau
negativ al complexului “QRS” în derivaţiile bipolare şi unipolare în planul
frontal. Caracterul pozitiv sau negativ al complexului “QRS” se determină
prin sumarea suprafeţei undelor pozitive şi negative a complexului “QRS”,
dar nu amplitudinea lor:
• dacă complexul “QRS” pozitiv în derivaţiile I, II, III, aVF – atunci axul
electric al cordului e intermediar (“0”- “+90”);
• dacă complexul “QRS” pozitiv în deriv. I şi negativ în deriv. III, aVF –
atunci avem devierea axului electric al cordului spre stânga (“0”-
“–60”);
• dacă complexul “QRS” negativ în deriv. I şi pozitiv în deriv. II, III, aVF
– atunci avem devierea axului electric al cordului spre
dreapta (“+90”- “+150”);
• dacă ne se poate stabili nici o relaţie în sensul de mai sus între
aspectele din derivaţii bipolare clasice şi unipolare ale membrelor –
atunci axul electric a cordului este nedeterminabil.
 Asemenea situaţii pot fi datorite: unor deformări ale complexelor “QRS”,
cum este în cazul tulburărilor de conducere intraventriculară, mai ales
blocul de ramură ca şi în cazul infarctelor miocardice cu modificări mai mari
ale “QRS,” etc.
PE AXUL LONGITUDINAL AL CORDULUI
 Rotaţia pe axul transversal al cordului (acest

ax este situat în planul frontal şi trece prin
planşeul atrio-ventricular al cordului, de la stânga
– sus spre dreapta - jos):
• rotaţia “vârf-înainte” – în deriv. I, II, III se determină
unda “Q”, unda “T” se micşorează relativ (se întâlneşte
în hipertrofiile ventriculare);
• rotaţia “vârf-înapoi” – în deriv. I, II, III se determină
unda “S”, unda “T” creşte relativ în amplitudine (se
întâlneşte în caz de emfizem pulmonar, în caz de bloc
complet de ramură dreapta a f. His, etc.).
PE AXUL TRANSVERSAL AL CORDULUI
POZIŢIILE ELECTRICE ALE INIMII
 Se consideră şase poziţii electrice (după Wilson):

• poziţia electrică intermediară: AQRS este cuprins între
“+30” şi “+60”; în deriv. aVL, aVF, V5-6 – complexul “QRS”
de tip “qRs”;
• poziţia electrică semiorizontală: AQRS este cuprins între
“+30” şi “0”, în deriv. I, aVL, V5-6 – compl. “QRS” de tip
“qRs”, în deriv. aVF sunt complexe nule;
• poziţia electrică orizontală: AQRS cuprins între “0” şi “–
60”, în deriv. I, aVL, V5-6 – compl. “QRS” de tip “qRs”, în
deriv. aVF – complexul “QRS” de tip “rS”;
• poziţia electrică semiverticală: AQRS cuprinde între “+60”
şi “+90”, în deriv. I, aVL, V5-6 – sunt complexe nule, în deriv.
aVF – compl. “QRS” de tip “qRs”;
• poziţia electrică verticală: AQRS este cuprins între “+90” şi
“+180”, în deriv. I, aVL, V5-6 – complexul “QRS” de tip “rS”,
în deriv. aVF – compl. “QRS” de tip “qRs”;
• poziţia electrică nedeterminabilă: nu se poate stabili nici o
relaţie în sensul de mai sus între aspectele din derivaţii
toracice, unipolare membrilor şi derivaţii clasice.
NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE SISTEMULUI DE
COORDONATE CU ŞASE AXE DUPĂ BAYLEY
(în plan frontal)
 Între derivaţiile din planul frontal – derivaţiile standard şi unipolare
ale membrelor – există corelaţii matematice riguroase, care se pot
ilustra şi prin reprezentare grafică în triunghiul Eithoven.
 Acest autor a precizat reprezentarea relaţiilor dintre derivaţiile
standard sub forma proiecţiei vectoriale într-un triunghi
echilateral, în care fiecare vârf reprezintă punctul de aplicare al
unui electrod al electrocardio-grafului, iar laturile reprezintă liniile
(axele) derivaţiilor I, II, III. Între axele derivaţiilor standard există
câte un unghi de 60. Extremităţile pozitive ale axelor sunt
orientate spre stânga în I, şi în jos în II şi III.
 Axele derivaţiilor unipolare ale membrelor corespund, – în acelaşi
triunghi echilateral Eithoven, – bisectoarelor (mediane), deci sunt
decalate cu 30 faţă de axele derivaţiilor standard. Axul fiecărei din
aceste derivaţii reuneşte vârful corespunzător cu centrul electric.
Vectorul cardiac se înregistrează ca o proiecţie ortogonală pe
aceste axe, cu un anumit coeficient de corecţie a amplitudinii.
SEMIOLOGIA GENERALĂ ECG
 Analiza oricărei electrocardiograme comportă

două aspecte:
• analiza ritmului cardiac: natura ritmului de
bază, frecvenţa ritmului cardiac (alura
ventriculară), aritmiile cardiace
• analiza morfologică a traseului ECG care
oglindeşte diferite particularităţi sau anomalii
ale depolarizării şi repolarizării diverselor părţi
ale inimii
ANALIZA RITMULUI CARDIAC
 Natura ritmului de bază:

• ritmul sinusal – ritmul normal: excitaţia se naşte în
nodul sinusal şi se propagă prin atrii spre nodul atrio-
ventricular, iar prin acesta şi fasciculul His, spre
ventriculi. Alură ventriculară cuprinde 60 - 100 pe minut
• ritmul nesinusal (ritmul ectopic)
 Calcularea frecvenţei ritmului cardiac :
• Calcularea frecvenţei ritmului cardiac se face în funcţie
de viteza de rulare a hârtiei pe care se face înregistrarea
ECG şi de marcajul vertical de pe această hârtie. În mod
obişnuit, frecvenţa se deduce din lungimea intervalelor
“R-R” (sau P-P) după formula:
 Frecvenţa pe minut = 60 sec / durata R-R (P-P)
sec
 Pentru calcularea frecvenţei ritmului cardiac se pot utiliza de
asemenea cu tabele şi cu rigle speciale.
TABELUL PENTRU CALCULUL FRECVENŢEI
CARDIACE (ALUREI VENTRICULARE)
V – 50 (25) MM/SEC
Intervalul R-R sau S-S
Frecvenţa cardiacă (alura
(patratul mare cu
ventriculară) pe minut
distanţa de 0,1 sec)
3 (1,5) _______________ 200
4 (2) _______________ 150
5 (2,5) _______________ 120
6 (3) _______________ 100
7,5 (3,75) _______________ 80
8 (4) _______________ 75
10 (5) _______________ 60
12 (6) _______________ 50
15 (7,5) _______________ 40
20 (10) _______________ 30
ANALIZA MORFOLOGICĂ
A ELECTROCARDIOGRAMEI NORMALE
 Analiza morfologică a ECG se referă la trei feluri de elemente
semiologice: undele, segmentele şi intervalele.
 Undele (sau deflexiulile) sunt porţiuni de traseu care se

abat de la linia “0” în sus (pozitive) sau în jos (negative).
Undele ECG sunt: unda P (depolarizarea atrială),
complexul de unde QRS (depolarizarea ventriculară),
unda T (repolarizarea ventriculară rapidă) şi unda U
(postpotenţialul ventricular).
 La o undă se precizează 4 aspecte:
• durata (în sutimi de secundă),
• amplitudinea, voltajul (în zecimi de milivolţi sau mm),
• orientarea vectorală,
• forma (particularităţi de aspect care nu se pot exprima
cifric: unde subţiri sau ample, regulate sau neregulate,
simetrice sau asimetrice, etc.)
 Segmentele sunt porţiuni de traseu cuprinse între două
unde succesive. Principalele segmente ECG sunt:
segmentul PQ (sau PR), dintre unda P şi începutul lui
QRS; segmentul ST, dintre sfârşitul lui QRS şi începutul
undei T; segmentul TP, de la sfârşitul undei T la începutul
următoarei unde P, acest segment reprezentând nivelul 0
sau linia izoelectrică a traseului.
 În mod normal, segmentele sunt situate pe linia 0
(izoelectrice). În condiţii patologice segmentele pot fi
decalate faţă de linia 0 şi în acest caz li se descrie:
• sensul denivelării (orientarea vectorului AST, de
exemplu),
• amplitudinea decalării (în mm = zecimi de mV),
• forma segmentului decalat (rectilinear, concav sau
convex spre linia 0, oblic divergent sau convergent spre
linia 0, etc.)
 Intervalele reprezintă durata de timp dintre 2 repere de
pe traseu. Principalele intervale ECG sunt: intervalul P-Q
(sau P-R), dintre începutul undei P şi începutul lui QRS şi
care corespunde conducerii A-V; intervalul Q-T, dintre
începutul lui QRS şi sfârşitul undei T şi care corespunde
sistolei electrice ventriculare; intervalul T-Q de la sfârşitul
lui T la începutul complexului QRS următor şi care
reprezintă diastola electrică ventriculară; intervalele P-P
şi R-R (dintre începuturile sau vârfurile a două unde P sau
două complexe QRS consecutive, reprezintă durata
revoluţiei cardiace (atrială sau ventriculară). La intervalele
se analizează exclusiv durata, în sutimi de secundă.
 Notă: Pentru a diferenţia cât mai exact notarea, segmentul

se scrie cu cele 2 litere alăturate, iar intervalul omonim cu
cele 2 litere despărţite de o liniuţă: de ex. segmentul PQ şi
intervalul P-Q.
PROTOCOALE DE DIAGNOSTICARE
A ELEMENTELOR DE ECG NORMALĂ
 UNDA “P”
• unda există în toate derivaţiile, mai bine se
evidenţiază în derivaţiile II, III, aVF, V1
• durata: 0,08-0,12 sec
• amplitudinea: până la 2-3 mm (0,2-0,3 mV)
• forma: în mod obişnuit rotunjită, eventual cu o foarte
mică neregularitate în apropierea vârfului; mai des
unda pozitivă, poate fi şi difazică (+), negativă (DaVR)
• orientarea vectorală: în aprox. de +45
 SEGMENTUL PR (PQ)
• în mod obişnuit este izoelectric şi rectiliniu (se permite
devierea de la linia izoelectrică până la 0,5 mm)
• durata: 0,04-0,08 sec
 INTERVALUL “P-R” (“P-Q”)

• durează de la începutul undei “P” până la începutul
complexului QRS
• durata: 0,12-0,20 sec
 COMPLEXUL QRS
• durata: 0,08-0,10 sec
• amplitudinea: 5-25 mm (0,5-2,5 mV)
• forma: este foarte variată (pentru a defini forma unui
complex “QRS”, se întrebuinţează o notare, în care
undele de mică amplitudine, sub 3 mm, sunt indicate cu
litere mici [q.r.s], iar undele ample, peste 3 mm, cu
majuscule [Q,R,S])
• orientarea vectorială: în aprox. de +45, putând fi
situat spre dreapta până la cel mult +100 (la copii,
longilini, astenici), iar spre stânga până la –30 (la
bătrâni, obezi, picnici, gravide)
 Unda “Q”
• se înregistrează numai în derivaţiile I, II; aVR, aVL, V4-V6
(rareori - III)
• durata: până la 0,03 (0,04) sec
• adâncimea: sub 1/3 din mărimea undei “R” corespunzătoare;
• forma: negativă, îngustă
 Unda “R”
• se înregistrează în toate derivaţiile (ca excepţie, absentă în
deriv. V1-V2)
• amplitudinea: până la 25 mm (2,5 mV); amplitudinea medie
– 10 mm (1 mV);
• forma: pozitivă
 Unda “S”
• se înregistrează numai în deriv. III, aVR, aVF, V1-V4
• durata: până la 0,04 sec
• adâncimea: până la 30 mm
• forma: negativă
 DEFLEXIUNEA INTRINSECOIDĂ ÎNTÂRZIATĂ

 Prin deflexiunea intrinsecoidă se înţelege o cădere
bruscă a potenţialului de la o valoare pozitivă
maximă, la o valoare negativă maximă, adică
practic de la vârful “R” la vârful “S”
 În mod practic deflexiunea intrinsecoidă întârziată
corespunde intervalului de la începutul compl.
“QRS” până al vârful undei “R”:
• durata: 0,03 sec – în derivaţie V1 şi 0,045 sec în
derivaţie V5-V6
 SEGMENTUL “ST”
• durata: 0-0,14 sec
• forma: izoelectric (se permite supradenivelarea

până la 2 mm – în deriv. I, II, III, aVL, aVF şi
până la 4 mm – în deriv. V1-V2 şi subdenivelarea
până la 2 mm la toate derivaţiile)
 UNDA “T”
• durata: 0,15-0,30 sec
• amplitudinea: 1/3 din unda “R” sau până la

6 mm – în deriv. I, II, III, aVL, aVF şi până la
10 mm – în deriv. V4-V6
• forma: asimetrică, pozitivă (în deriv. aVR, V1

- negativă)
 UNDA “U”
• durata: 0,10-0,20 sec
• amplitudinea: până la 2 mm
• forma: pozitivă (deseori nu se înregistrează)
 INTERVALUL “Q-T”
• durata: 0,32-0,46 sec
• reprezintă sistola electrică ventriculară
SEMIOLOGIA DERIVAŢIILOR TORACICE
 Astăzi se utilizează derivaţiile toracice de tipul “V” (obţinute cu

metoda bornei centrale a lui Wilson), mai exact seria V1-V6
 În deriv. V1-V2 complexele “QRS” sunt predominant
negative, de tip “rS”; segmentul “ST” este uşor supradenivelat
(până la 4 mm); unda “T” este de obicei pozitivă asimetrică, dar la
copii, emfizematoşi şi obezi, unda “T” poate fi negativă în deriv.
V1 (mai rar şi în V2-3)
 În deriv. V5-6 complexele “QRS” sunt de forma (tip) “qR”,
predominant pozitive; segmentul “ST” este izoelectric şi unda “T”
pozitivă asimetrică
 În zona de tranziţie, situată de regulă în jurul poziţiilor V3-
4, se întâlnesc complexe de tip “RS” izodifazice
SEMIOLOGIA DERIVAŢIILOR TORACICE
 Unda “R” creşte progresiv de la V1 la V4-5, apoi

scade în V5-6
 Unda “S” este maximă în V2 apoi scade spre V4
 Unda “Q” apare numai în deriv. V4-6
 Unda “T” este pozitivă în deriv. V1-V6, uneori
poate fi uşor negativă în deriv. V1
 Segmentul “ST” este izoelectric, poate fi uşor
supra- sau subdenivelat
ELECTROCARDIOGRAFIA
DE URGENŢĂ
ELECTROCARDIOGRAFIA DE URGENŢĂ
 DEFINIŢIE
• Electrocardiografia de urgenţă este o ramură
a electrocardiografiei clinice, care prevede analiza
imediată şi rapidă a modificărilor electrocardio-
grafice în scopul diagnosticului sindromelor
cardiace acute
ELECTROCARDIOGRAFIA DE URGENŢĂ
 Analiza ECG se face imediat şi rapid:

• Se apreciează corect sau incorect se înregistrează
traseul ECG în plan tehnic
• Se verifică ritmul cardiac (frecvenţă, tulburările de
ritm şi conducere atrio-ventriculare)
• Se apreciează axului electrtic al cordului
• Se analizează complexul QRS, segmentul ST şi unda
T (căutaţi: ischemie miocardică acută, infarct
miocardic acut, blocuri acute de ramuri ale f. His)
INDICAŢIILE PENTRU EFECTUAREA
ELECTROCARDIOGRAFIEI DE STANDARD
 Afecţiuni cardiovasculare (acute sau
cronice):
• Indicaţii directe:
 Boli arterelor coronariene
 Cardiomiopatii
 Valvulopatii cardiace
 Boli cardiace congenitale
 Aritmii cardiace
• Indicaţii indirecte:
 Hipertensiunea arterială
 Hipertensiunea pulmonară
 Diselectrolitemii serice
INDICAŢIILE PENTRU EFECTUAREA
ELECTROCARDIOGRAFIEI DE STANDARD
 Disfuncţii cardiovasculare (confirmate sau

suspectate de boli organice ale inimii)
 Supravegherea electrocardiografică după
tratamentul administrat (de ex. antiaritmice,
hipotensive)
 Monitorizare electrocardiografică
(înregistrarea ECG permanentă sau serială cu
intervale de timp, în caz de boli sau disfuncţii
cardiovasculare severe)
 Intervenţii chirurgicale anterioare (prevenirea
factorilor de risc)
SINDROMELE
ELECTROCARDIOGRAFICE
 Suprasolicitarea şi hipertrofia atrială şi
ventriculară
 Infarctul miocardic
 Ischemia miocardică acută (ischemie, leziune)
 Aritmiile cardiace
 Preexcitaţia ventriculară
 Pericardita acută
 Afectarea cordului în diferite boli
 Efectul unor medicaţii (digitală, chinidină,
cordaronă, novocainamida, etc.)
 Dezechilibrile electrolitice
PROTOCOL DE DESCRIERE
A TRASEULUI ECG
 Ritmul cardiac (sinusal normal şi/sau aritmii
cardiace)
 Frecvenţa (alura) atrială şi ventriculară
 Axul electric al cordului
 Hipertrofiile atriale şi/sau ventriculare
 Blocuri de ramuri ale fasciculului His
 Ischemia miocardică acută
 Infarctul miocardic vechi
 Alte sindromele electrocardiografice
MODEL DE CONCLUZIE
ELECTROCARDIOGRAFICĂ
 Ritmul sinusal cu AV 80/min.

 Axul electric al cordului itermediar.
 Ischemia acută subendocardică anterior extins
al VS.
DIAGNOSTICUL TOPOGRAFIC
ELECTROCARDIOGRAFIC
AL MODIFICĂRILOR MIOCARDICE
Derivaţiile Localizarea modificărilor
V1-V4 În domeniul anterior al ventriculului stâng
I, aVL, V5, V6 În domeniul lateral al ventriculului stâng
II, III, aVF În domeniul inferior al ventriculului stâng
I, aVL, V1-V6 În domeniul anterior extins
al ventriculului stâng
I, II, III, (uneori aVL), aVF, V3- În domeniul circumferinţial (apical)
V6 al ventriculului stâng
I, aVL În domeniul anterolateral înalt

II, III, aVF, V1, V2 În domeniul septal profund
II, III, aVF (semne directe) În domeniul posterior extins
V1, V2 (semne indirecte) al ventriculului stâng
II, III, aVF, V3R-V6R În domeniul posterior al ventriculului drept
ISCHEMIA
MIOCARDICĂ
ACUTĂ
ISCHEMIA MIOCARDICĂ CRONICĂ
 ISCHEMIA CRONICĂ SUBEPICARDICĂ
• Protocol de diagnosticare
 Ritmul cardiac – sinusal sau aritmie cardiacă
 Unda P – unda este pozitivă (negativă) şi este
prezentă înaintea fiecărui complex QRS sau unda P
este absentă pe fond de aritmie cardiacă
 Intervalul P-R (P-Q) – intervalele sunt constante
(0,12-0,20 sec) sau inconstante pe fond de aritmie
cardiacă
 Complexul QRS – complexele sunt înguste (durata
până la 0,10 sec)
 Segmentul ST – segmentul este izoelectric
 Unda T – unda este uşor negativă, sau turtită, sau
uşor pozitivă
ISCHEMIA MIOCARDICĂ CRONICĂ
 ISCHEMIA CRONICĂ SUBENDOCARDICĂ

 Ritmul cardiac – sinusal sau aritmie cardiacă.
cardiacă
până la 0,10 sec)
 Segmentul ST – segmentul este subdenivelat
orizontal sau concav spre linia izoelectrică
 Unda T – unda este difazică (negativă/pozitivă)
ISCHEMIA MIOCARDICĂ ACUTĂ
 ISCHEMIA ACUTĂ SUBEPICARDICĂ

cardiacă
până la 0,10 sec)
 Unda T – unda este negativă, amplă, simetrică,
adâncă
 ISCHEMIA ACUTĂ SUBENDOCARDICĂ

cardiacă
până la 0,10 sec)
 Unda T – unda este pozitivă, simetrică, amplă,
amplitudinea peste 1/3 din amplitudinea undei R
 LEZIUNEA SUBEPICARDICĂ
cardiacă
până la 0,10 sec)
 Segmentul ST – segmentul este supradenivelat
concav spre linia izoelectrică
 Unda T – unda este pozitivă sau uşor negativă
 LEZIUNEA SUBENDOCARDICĂ
cardiacă
până la 0,10 sec)
convex spre linia izoelectrică
 Unda T – unda este difazică (negativă/pozitivă),
adâncă şi amplă
INFARCT
MIOCARDIC
INFARCT MIOCARDIC
 INFARCTUL MIOCARDIC ACUT ANTERIOR
 Unda P – unda este pozitivă (negativă) şi este prezentă

înaintea fiecărui complex QRS sau unda P este absentă pe
fond de aritmie cardiacă
 Intervalul P-R (P-Q) – intervalele sunt constante (0,12-
0,20 sec) sau inconstante pe fond de aritmie cardiacă
 Complexul QRS – complexele sunt înguste (durata până la
0,10 sec)
 Unda Q – amplitudinea (adâncimea) undei este peste 1/3
din amplitudinea undei R şi durata undei este peste 0,04
sec – în derivaţiile V1-V4
 Unda R – diminuarea amplitudinii undei sau unda este
absentă în derivaţiile V1-V4
 Segmentul ST – segmentul este supradenivelat > 1 mm
concav spre linia izoelectrică în derivaţiile V1-V4; uneori
segmentul este subdenivelat orizontal sau concav spre linia
izoelectrică în derivaţiile III, aVF
 Unda T – unda este uşor negativă sau este absentă în
derivaţiile V1-V4
39
INFARCT MIOCARDIC
 INFARCTUL MIOCARDIC ACUT INFERIOR
 Unda P – unda este pozitivă (negativă) şi este prezentă înaintea

fiecărui complex QRS sau unda P este absentă pe fond de aritmie
cardiacă
 Intervalul P-R (P-Q) – intervalele sunt constante (0,12-0,20 sec)
sau inconstante pe fond de aritmie cardiacă
 Complexul QRS – complexele sunt înguste (durata până la 0,10
sec)
 Unda Q – amplitudinea (adâncimea) undei este peste 1/3 din
amplitudinea undei R şi durata undei este peste 0,03 sec – în
derivaţiile II, III, aVF
 Unda R – diminuarea amplitudinii undei sau unda este absentă în
derivaţiile II, III, aVF
 Segmentul ST – segmentul este supradenivelat > 1 mm concav
spre linia izoelectrică în derivaţiile II, III, aVF şi segmentul este
subdenivelat orizontal sau concav spre linia izoelectrică în
derivaţiile V1-V4; segmentul este izoelectric în restul derivaţiilor
 Unda T – unda este uşor negativă sau este absentă în derivaţiile
II, III, aVF; unda este difazică (negativă/pozitivă) în derivaţiile V1-
V4
INFARCT MIOCARDIC
 INFARCTUL MIOCARDIC ACUT LATERAL

 Complexul QRS – complexele sunt înguste (durata până
la 0,10 sec)
sec – în derivaţiile I, aVL, V5, V6
absentă în derivaţiile I, aVL, V5, V6
concav spre linia izoelectrică în derivaţiile I, aVL, V5, V6;
segmentul este izoelectric în restul derivaţiilor
derivaţiile I, aVL, V5, V6
INFARCT MIOCARDIC
 INFARCTUL MIOCARDIC ACUT ANTERIOR

EXTINS (ÎNTINS)
0,10 sec)
sec – în derivaţiile I, aVL, V1-V6
absentă în derivaţiile I, aVL, V1-V6
concav spre linia izoelectrică în derivaţiile I, aVL, V1-V6
derivaţiile I, aVL, V1-V6
INFARCT MIOCARDIC
 INFARCTUL MIOCARDIC ACUT “NON Q”

 Intervalul P-R (P-Q) – intervalele sunt constante (0,12-0,20
sec) sau inconstante pe fond de aritmie cardiacă
0,10 sec)
 Unda Q – amplitudinea şi durata undei este normală
 Unda R – diminuarea amplitudinii undei în derivaţiile care
caracterizează localizarea infarctului miocardic acut (anterior,
lateral, inferior)
concav spre linia izoelectrică sau subdenivelat accentuat
convex spre linia izoelectrică în derivaţiile care caracterizează
localizarea infarctului miocardic acut
 Unda T – unda este uşor difazică (negativă/pozitivă) sau
pozitivă în derivaţiile care caracterizează localizarea
infarctului miocardic acut
INFARCT MIOCARDIC
 INFARCTUL MIOCARDIC ACUT ASOCIAT CU BLOC COMPLET
DE RAMURĂ STÂNGĂ A F. HIS

fiecărui complex QRS sau unda P este absentă pe fond de disritmie
cardiacă
 Complexul QRS – complexele sunt deformate şi largi (durata
peste 0,12 sec)
 Complexele QRS sunt de tip “QS” în derivaţiile V1-V2 (deseori III,
aVF, V3)
 Complexele QRS sunt de tip qR în derivaţiile I, aVL, V4-V6
 În loc de unda Q uneori se înregistrează aspectul “crestat” pe

ramura ascendentă a undei R în derivaţiile I, aVL, V4-V6 (semnul
Charman) sau pe ramura ascendentă a undei S în derivaţiile V2-V3
(semnul Cabrera)
 Segmentul ST – segmentul este supradenivelat peste 5 mm
concav spre linia izoelectrică în derivaţiile V1-V2 (deseori III, aVF,
V3)
 Unda T – unda este pozitivă în derivaţiile V1-V2 (deseori III, aVF,
V3) sau difazică (negativă/pozitivă) în derivaţiile I, aVL, V4-V6
INFARCT MIOCARDIC
 INFARCTUL MIOCARDIC ACUT ASOCIAT CU BLOC
COMPLET DE RAMURĂ DREAPTĂ A F. HIS
fiecărui complex QRS sau unda P este absentă pe fond de aritmie
cardiacă
 Complexul QRS – complexele sunt deformate şi largi (durata
peste 0,12 sec) în derivaţiile V1-V2
 Complexele QRS sunt de tip “QR” (bloc postinfarct acut) sau “qR”
(bloc cronic) în derivaţiile V1-V2
 Unda Q – amplitudinea (adâncimea) undei este peste 1/3 din
amplitudinea undei R şi/sau durata undei este peste 0,03-0,04 sec
în derivaţiile precordiale
spre linia izoelectrică în derivaţiile precordiale
 Unda T – unda este pozitivă sau negativă, sau difazică
(negativă/pozitivă) în derivaţiile precordiale
IMA: ECG ÎN SERIE
IMA: ECG ÎN SERIE
INFARCT MIOCARDIC
 PROTOCOL DE DIAGNOSTICARE AL
INFARCTULUI MIOCARDIC VECHI
• Prezenţa undei „Q” patologică
• Compl. QRS –modificat, deformat
• Segm. „ST” izoelectric
• Prezenţa undei „T” uşor negativă, sau izoelectrică, sau
uşor pozitivă
INFARCT MIOCARDIC
 PROTOCOL DE DIAGNOSTICARE AL
INFARCTULUI MIOCARDIC ACUT PE FOND
DE SEMNE INDIRECTE
• Apariţia blocurilor acute aV sau de ramuri a f.
His pe fondul accesului anginos
• Tulburările de ritm cardiac apărute pentru
prima dată: extrasistolia ventriculară
frecventă, paroxismele de tahiaritmii, fibrilaţie
ventriculară, însoţite de dureri în cutia toracică
• Prezenţa manifestărilor clinice ale infarctului
miocardic acut fără confirmarea prin
modificările ECG
INFARCT MIOCARDIC
 APORTUL ŞI LIMITELE ELECTROCARDIOGRAMEI

ÎN DIAGNOSTICUL ECG AL INFARCTULUI
MIOCARDIC
• În diagnosticul pozitiv ECG confirmă prezenţa
infarctului în peste 90% din cazuri.
• Dar metoda se dovedeşte insuficientă în stabilirea
diagnostcului în următoarele situaţii:
 Prezenţa bloc complet de ramură stângă, sindromul WPW
 Infarctul miocardic limitat ca întindere (sub 2 cm)
 Infarctul miocardic intramural mic
 Prezenţa a două infarcte care îşi anulează reciproc
componentele patologice
 Diagnosticul infarctului acut la pacienţi cu infarct vechi
 Localizări ale infarctului miocardic neevidenţiabile pe
derivaţiile uzuale
 Diagnosticul electrocardiografic de infarct pe fond de
stimulator artificial implantat (pace-maker)
INFARCT MIOCARDIC
 DIAGNOSTICUL ECG DIFERENŢIAL AL

INFARCTULUI MIOCARDIC ACUT
 Infarctul miocardic acut anterior
• Bloc complet de ramură stângă
• Hemibloc anterior stâng
• Hipertrofia ventriculară stânga
• Sindromul WPW
• Amiloidoza cardiacă
• Cardiomiopatie primitivă (idiopatică) hipertrofică
• Pericardită exudativă
 Infarctul miocardic acut inferior
• Unda QIII poziţională, la subiecţi cu cord orizontal (unda Q
dispare în respir profund)
• Unda QIII în cadrul cordului pulmonar acut
• Unda QIII din hipertrofiile septale apărute în cadrul hipertrofiei
ventriculară stângă sau în cadrul cardiomiopatiilor primitive
hipertrofice
ARITMIILE
CARDIACE
RITMUL SINUSAL NORMAL
 Protocol de diagnosticare
 Fiecare unda P se înregistrează înainte a QRS
 Unda P este normală
 Frecvenţa undei P este 60 – 100/min cu variaţiile
<10%
• Frecvenţa <60 – bradicardia sinusală
• Frecvenţa >100 – tahicardia sinusală
• Variaţiile >10 % - aritmia sinusală
ARITMIILE CARDIACE
 ARITMIA SINUSALĂ
• Ritmul neregulat (prezenţa variaţiilor
intervalelor „P-P” peste 0,12 sec.)
• Prezenţa semnelor caracteristice pentru ritmul
sinusal
ARITMIILE CARDIACE
ARITMIILE CARDIACE
 AREST SINUSULUI ATRIAL (OPRIREA
NODULUI SINUSAL)
 Protocol de diagnosticarea ECG
• Prezenţa semnelor ECG caracteristice pentru
ritmul sinusal
• Existenţa unor pauze îndelungate fără
înscrierea undei „P” şi compl. QRS
• Durata pauzei nu întrece durata a două
intervale obişnuite „P-P”
ARITMIILE CARDIACE
ARITMIILE CARDIACE
ARITMIILE CARDIACE
 BRADICARDIA SINUSALĂ
 Ritmul cardiac – bradicardie sinusală
 Frecvenţa cardiacă – alură ventriculară sub 60/min
prezentă înaintea fiecărui complex QRS
(0,12-0,20 sec)
până la 0,10 sec)
 Segmentul ST – segmentul este izoelectric sau este
supradenivelat (până la 2-4 mm) concav spre linia
izoelectrică pe fond de alură ventriculară sub 40/min
 Unda T – unda este pozitivă sau negativă
ARITMIILE CARDIACE
 BLOCUL SINOATRIAL GR. III

• Existenţa semnelor ECG caracteristice pentru
bradicardie sinusală
• Pe fond de bradicardie sinusală pot fi prezente
episoade de tahicardie atrială, fibrilaţie sau
flutter-ul atrial („sindromul bradicardie-
tahicardie”)
• Uneori se înscrie episoade de oprire a nodului
sinusal
ARITMIILE CARDIACE
 EXTRASISTOLIA ATRIALĂ
• Apariţia precoce a complexului atrioventricular
• Ritmul – neregulat
• Compl. QRS – normal
• Unda „P” prezentă, legată cu compl. QRS
• Intervalele PR normale sau prelungite
• Prezenţa pauzei necompensatorie (adică suma
intervalelor preextrasistolic şi postextrasistolic alungit e
mai mică decât intervalul dublu dintre două contracţii
sinusale normale)
ARITMIILE CARDIACE
ARITMIILE CARDIACE
 EXTRASISTOLIA JONCŢIONALĂ
• Apariţia precoce a complexului atrioventricular
• Ritmul – neregulat
• Undele „P” se pot situa înainte, după sau în complexul
QRS
• Relaţia P΄-QRS sau QRS-P΄ este obişnuit fixă
• Prezenţa pauzei necompensatorie
ARITMIILE CARDIACE
ARITMIILE CARDIACE
ARITMIILE CARDIACE
 TAHICARDIA SINUSALĂ
 Ritmul cardiac – tahicardie sinusală
 Frecvenţa cardiacă – alură ventriculară este de la
100 până la 150/min
prezentă înaintea fiecărui complex QRS
(0,12-0,20 sec)
până la 0,10 sec)
 Segmentul ST – segmentul este izoelectric sau este
subdenivelat orizontal sau concav spre linia
izoelectrică pe fond de alură ventriculară peste
120/min
 Unda T – unda este pozitivă sau negativă, sau
difazică (negativă/pozitivă)
ARITMIILE CARDIACE
 RITMUL JONCŢIONAL ACCELERAT

• AV - 100-140/min
• Ritmul – regulat
• Undele „P” se pot situa înainte, după sau în complexul
QRS
• Relaţia P΄-QRS sau QRS-P΄ este obişnuit fixă
ARITMIILE CARDIACE
 TAHICARDIA PAROXISMALĂ SUPRAVENTRICULARĂ
 Ritmul cardiac – tahicardie paroxistică atrială (joncţională)
 Frecvenţa ritmului – alură ventriculară este de la 150 până
la 250/min
 Unda P
 unda este pozitivă (negativă) şi este prezentă înaintea fiecărui
complex QRS – în caz de tahicardia atrială
 unda este absentă sau negativă şi este prezentă după fiecare
complex QRS – în caz de tahicardia joncţională
 Intervalul P-R (P-Q) – intervalele sunt constante cu durata
sub 0,12 sec în caz de tahicardia atrială
 Intervalul QRS-P` – intervalele sunt inconstante – în caz de
tahicardia joncţională
0,10 sec)
 Segmentul ST – segmentul este subdenivelat orizontal sau
concav spre linia izoelectrică în derivaţiile precordiale
(negativă/pozitivă) în majoritatea derivaţiilor
ARITMIILE CARDIACE
 TAHICARDIA PAROXISMALĂ
SUPRAVENTRICULARĂ CU CONDUCERE
ABERANTĂ (criteriile după Wellens)
 Debut cu unda P prematură
 Secvenţe de cicluri lungi şi scurte
 Iintervalul R-P  100 ms
 Aspect „QR” sau „RS” în V1
 Deflexiune monofazică cu aspect de BRD
(RSR’) în V1
 Aspect „QS” sau „QR” în V6 asociat cu aspect
de BRD
ARITMIILE CARDIACE
 FLUTTER-UL ATRIAL
 Ritmul cardiac – flutter-ul atrial
 Frecvenţa ritmului – alură atrială este de la 250 până la
350/min; alura ventriculară este în mediu 150/min – în caz
de tip II şi este până la 220-250/min – în caz de tip I
 Unda P – unda este absentă; se înregistrează unde atriale
F, mimând aspectul de “dinţi de ferestrău”
 Intervalul P-R (P-Q) – intervalele sunt absente
0,10 sec)
 Segmentul ST – segmentul este izoelectric, sau segmentul
este subdenivelat orizontal sau concav spre linia
izoelectrică, sau segmentul este supradenivelat concav spre
linia izoelectrică
(negativă/pozitivă)
ARITMIILE CARDIACE
 FIBRILAŢIA ATRIALĂ
 Ritmul cardiac – fibrilaţia atrială
 Frecvenţa ritmului – alură atrială este de la 350 până la
700/min; alură ventriculară este de la 50 până la 200/min
 Unda P – unda este absentă; se înregistrează unde atriale f,
care au aspectul de oscilaţii de diferite amplitudini şi durate
 Intervalul P-R (P-Q) – intervalele sunt absente
0,10 sec)
 Segmentul ST – segmentul este izoelectric, sau segmentul
este subdenivelat orizontal sau concav spre linia izoelectrică,
sau segmentul este supradenivelat concav spre linia
izoelectrică
ARITMIILE CARDIACE
 EXTRASISTOLIA VENTRICULARĂ
 Ritmul cardiac – extrasistolia ventriculară
 Frecvenţa ritmului – alură atrială şi ventriculară depinde
de la ritmul “de bază”

 Unda P – în mod obişnuit, unda este absentă înaintea
complexului QRS precoce; uneori unda este prezentă

înaintea sau după complexul QRS precoce; în rest, forma şi
poziţia undei P depinde de ritmul “de bază”
 Intervalul P-R (P-Q) – în mod obişnuit, intervalele cu
complexe precoce sunt absente; uneori sunt prezente

intervalele inconstante P – QRS sau QRS – P`
 Complexul QRS – complexele precoce sunt deformate şi
largi (durata peste 0,12 sec)

 Forma complexelor precoce: este de tip “R”, când focarul
ectopic se află în ventriculul stâng şi de tip “QS”, când

focarul ectopic se află în ventriculul drept – în derivaţiile V1-
V2
ARITMIILE CARDIACE
 EXTRASISTOLIA VENTRICULARĂ
 Bigeminism: complexele precoce se înregistrează
după fiecare complex QRS “de bază”
 Trigeminism: complexele precoce se înregistrează
după fiecare al doilea complex QRS “de bază”
 Polimorfism: se înregistrează complexe precoce de tip
“R” şi “QS” în decursul înscrierii traseului ECG
 Extrasistole “duplete sau triplete” – se înregistrează
2-3 complexe extrasistolice la rând
 Extrasistole cu fenomenul “R-ul pe T” – complexul
QRS precoce survine imediat după unda T sau
complexul QRS precoce se suprapune pe unda T
 Segmentul ST – segmentul este supra- sau
subdenivelat şi se înscrie în opus de unda mare din
complexul QRS precoce
 Unda T – unda este pozitivă sau negativă, sau
difazică (negativă/pozitivă)
ARITMIILE CARDIACE
 RITMUL IDIOVENTRICULAR ACCELERAT

• AV - 60-100/min
• Ritmul – ritmul regulat sau neregulat (variaţii 0,13 sec)
• Compl. QRS larg (peste 0,12 sec)
• Unda „P” de obicei absentă, dacă prezentă ea în afara
legăturii cu compl. QRS
• Segmentul „ST” şi unda „T” se înscriu în sens opus undei
mare din complexul QRS
ARITMIILE CARDIACE
 TAHICARDIA VENTRICULARĂ MONOMORFĂ
 Ritmul cardiac – tahicardie paroxistică ventriculară
monomorfă
 Frecvenţa ritmului – alură ventriculară este de la 100
până la 220/min
 Unda P – în mod obişnuit unda este absentă; uneori unda
este prezentă înaintea sau după complexul QRS
 Intervalul P-R (P-Q) – intervalele sunt absente; uneori
sunt prezente intervalele inconstante P` – QRS sau QRS –
P`
 Complexul QRS – complexele sunt deformate şi largi
(durata peste 0,12 sec)
 Forma complexelor de tip “R” sau “QS”
 Segmentul ST – segmentul este supra- sau subdenivelat
concav spre linia izoelectrică şi se înscrie în opus de unda
mare din complexul QRS
ARITMIILE CARDIACE
 TAHICARDIA VENTRICULARĂ “TORSADA DE
VÂRFURI”
 Ritmul cardiac – tahicardia ventriculară “torsada de
vârfuri”
 Frecvenţa ritmului – alură ventriculară este de la
120 până la 250/min
 Unda P – unda este absentă
 Intervalul PR (PQ) – intervalele sunt absente
 Complexul QRS – complexele au succesiv o
polaritate dominant pozitivă şi dominant negativă,
trecerea de la o polaritate la alta efectuându-se
progresiv, prin reducerea şi creşterea treptată a
amplitudinii complexelor ventriculare
 Segmentul ST – segmentul este supra- sau
subdenivelat concav spre linia izoelectrică şi se înscrie
în sens opus undei mari din complexul QRS
 Unda T – unda este pozitivă sau difazică
ARITMIILE CARDIACE
 FLUTTER-UL VENTRICULAR
• Frecvenţa flutter-ului ventricular 250-300/min
• Ritmul – regulat
• Complexele QRS – segm. ST, undele P şi T sunt absente
• Se înregistrează unde înalte, largi aproape identice după
amplitudine şi formă
• Linia izoelectrică – absentă
ARITMIILE CARDIACE
 FIBRILAŢIA VENTRICULARĂ
 Traseul electrocardiografic se caracterizează prin
dispariţia undelor P şi T, complexelor QRS şi
înlocuirea acestora se înscrie oscilaţii rapide cu
frecvenţa de 300-400/min, complet neregulate ca
morfologie, durata, sens şi amplitudine
 Există două forme electrocardiografice de fibrilaţie
ventriculară: cu oscilaţii mari, formă ce răspunde
pozitiv la şocul electric extern, şi cu oscilaţii mici,
formă cu prognosticul precoce sever
ARITMIILE CARDIACE
 ASISTOLIA VENTRICULARĂ
• Traseul electrocardiografic se caracterizează
prin linie izoelectrică cu undele largi de
amplitudine până la 2 mm şi/sau cu complexe
QRS largi deformate, cu amplitudinea mică şi
cu alură ventriculară sub 20/min
• În caz de moarte cardiacă, traseul
electrocardiografic se caracterizează numai
prin linie izoelectrică
ARITMIILE CARDIACE
 BLOCUL ATRIO-VENTRICULAR DE GRADUL I

 Ritmul cardiac – sinusal sau tahi- sau bradicardie sinusală
 Frecvenţa ritmului – blocul atrio-ventricular de gradul I
cu alură ventriculară este de la 40 până la 150/min
înaintea fiecărui complex QRS
 Intervalul P-R (P-Q) – intervalele sunt prelungite peste
0,20 sec (la alură ventriculară de peste 130/min – peste
0,17 sec)
 Complexul QRS – complexele sunt înguste (durata până
la 0,10 sec)
 Unda T – unda este pozitivă sau negativă, sau aplatizată
ARITMIILE CARDIACE
 BLOCUL ATRIO-VENTRICULAR DE GRADUL II

 Ritmul cardiac – blocul atrio-ventricular de gradul II.
înaintea complexului QRS; se înregistrează undele P blocate
(unda P nu este urmată de un complex QRS); în dependenţă
de starea nodului atrio-ventricular, în caz de tip II Möbitz,
raportul undelor P blocate şi a celor neblocate se exprimă în
forma: 2:1, 3:2, 4:3 sau 3:1, 5:1, 8:1, etc.
 Intervalul P-R (P-Q) – în caz de tip Möbitz cu perioade
Wenkebach – intervalul PR (PQ) se prelungeşte progresiv şi
se termină cu unda P blocată; cel mai scurt interval PR (PQ)
se înregistrează imediat după complexul QRS blocat; în caz
de tip II Möbitz – intervalele PR (PQ) sunt normale sau
prelungite, dar rămân constante, în afara P-blocate
0,10 sec)
 Unda T – unda este pozitivă sau negativă, sau aplatizată
ARITMIILE CARDIACE
 BLOCUL ATRIO-VENTRICULAR DE GRADUL III

 Ritmul cardiac – bloc atrio-ventricular de gradul III
 Frecvenţa ritmului – frecvenţa ritmului atrial este nereală; alură
ventriculară este peste 40/min (aV-bloc intranodal) sau sub
40/min (aV-bloc infranodal)
 Unda P – unda este pozitivă sau negativă şi este prezentă
înaintea sau după complexul QRS, sau unda P este absentă
 Intervalul P-R (P-Q) – intervalele PR (PQ) sunt inconstante
 Complexul QRS – complexele sunt înguste (aV-bloc intranodal);
complexele sunt deformate şi largi (aV-bloc infranodal)
 Segmentul ST – segmentul este izoelectric ori supra- sau
subdenivelat concav spre linia izoelectrică şi se înscrie în opus de
unda mare din complexul QRS
 Unda T – unda este pozitivă sau difazică (negativă/pozitivă)
ARITMIILE CARDIACE
 SINDROMUL FRIDERIC (FIBRILAŢIE ATRIALĂ PE

FOND DE BLOC aV de Gr. III)
• Protocol de diagnosticarea ECG
• AV-40-60/min
• Ritmul – ritmul ventricular regulat
• Compl. QRS normal
• Undele „P” absente
• Se înregistrează undele de fibrilaţie atrială de diferite
forme şi mărimi
ARITMIILE CARDIACE
 BLOCUL INCOMPLET DE RAMURĂ DREAPTĂ a f. HIS
• În V1, V2 compl. QRS lărgit (până la 0,12 sec) de tip

„rSr”
• În I, aVL, V5, 6 – unda „S” patologică
• În V1 – unda T – negativă
ARITMIILE CARDIACE
 BLOCUL COMPLET (MAJOR) DE RAMURĂ DREAPTĂ A

FASCICULULUI HIS (după Wilson)
• Axul electric al cordului – de tip SI, SII, SIII
• În V1-V2(III) compl. QRS larg (peste 0,12 sec), de tip rSR
• În V1-V2, (III) – subdenivelarea segmentului „ST”
• În I, aVL, V5, 6 – unda „S” patologică, cu lărgimea peste 0,04
sec
• Asociaţie: 1) cu hipertrofia ventr. drept – QRS V1 = qRS, R
peste 12 mm; 2) cu hipertrofia ventr.stâng – R V5 peste 16
mm
ARITMIILE CARDIACE
 BLOCUL DE RAMURĂ STÂNGA a f. HIS

 Hemibloc anterior stâng
• Devierea axului electric al cordului spre stângă extremă
(peste sau egale de – 30°)
• În I, aVL – compl. QRS lărgit (până la 0,12 sec)
• Aspect QI şi SIII
ARITMIILE CARDIACE
 BLOCUL DE RAMURĂ STÂNGA a f. HIS

 Hemibloc posterior stâng
• Devierea axului electric al cordului spre dreaptă extremă

(peste sau egale de + 90°)
• În III, aVF – compl. QRS lărgit (până la 0,12 sec)
• Aspect SI şi QIII
ARITMIILE CARDIACE
 BLOCUL COMPLET (MAJOR) DE RAMURĂ STÂNGĂ A

FASCICULULUI HIS
 Axul electric al cordului deviază mai frecvent la
stânga, însă poate fi normal sau deviat la dreapta
 În I, aVL, V5-6 – compl. QRS larg (peste 0,12 sec) de
tip „R”, unda „Q” absentă, unda „T” negativă şi se
înregistrează subdenivelarea segmentului „ST”
 În V1, 2 (deseori III, aVF, V3) – compl. QRS larg
(peste 0,12 sec), de tip „QS”, supradenivelarea segm.
„ST” (până la 4 mm) şi unda „T” pozitivă
ARITMIILE CARDIACE
 BLOCURI ASOCIATE ÎNTRE RAMURI a f. HIS

• Blocul complet de ramură dreaptă cu hemibloc
anterior stâng (variantul Baili)
• Blocul complet de ramură dreaptă cu hemibloc
posterior stâng (varianta clasică al blocului
complet de ramură dreaptă)
• Blocul de ramură alternativ drept şi stâng
• Blocul complet de ramură stângă sau dreaptă
cu bloc aV de gradul I sau II
• Blocul de ramură stângă şi dreaptă înregistrat
în diferite ocazii
• Blocul major aV cu ritm idioventricular
intrahisian
ARITMIILE CARDIACE
 DISOCIAŢIA ATRIOVENTRICULARĂ PRIN INTERFERENŢĂ
(DISOCIAŢIA ATRIOVENTRICULARĂ INCOMPLETĂ)
• Existenţa unei activităţi independente a atriilor şi
ventriculelor
• Aceasta formă de aritmie apare în următoarele
situaţii:
 Rărirea ritmului sinusal sau prezenţa unui bloc S-A cu
apariţia unui ritm joncţional sau ventricular pasiv
 Accelerarea unui ritm joncţional sau ventricular, pace-maker
ventricular cu menţinerea activităţii nodului sinusal
 Prezenţa unui bloc de variate grade
 Asocierea tulburărilor de ritm şi conducere cardiace
ARITMIILE CARDIACE
 PARASISTOLIA
• În acelaşi timp şi independent una de alta în miocard
există două generatoare de ritm: sinusal şi parasistolic
(ventricular sau joncţional)
• Semne de ritm sinusal
• Semne de extrasistolie joncţională sau ventriculară
• Cuplajul cu compl. QRS normal precedent este variabil
• Distanţele dintre fiecare pereche de parasistole
succesive în genere nu sunt egale, însă totdeauna sunt
multiple cu cea mai mică dintre ele
• Complexul parasistolic se poate suprapune pe oricare
element al complexului atrioventricular sinusal, din
aceasta cauză pot fi înregistrate complexe deformate,
unite
PARASISTOLIA
DISRITMIILE CARDIACE
SINDROMELE
ELECTROCARDIOGRAFICE
SINDROMELE ELECTROCARDIOGRAFICE
 CARDIOSTIMULAREA ELECTRICĂ ARTIFICIALĂ

(PACE-MAKER)
 Ritmul cardiac – ritmul de pacemaker sau alternanţa
ritmului de pacemaker cu ritmul “de bază”
 Frecvenţa ritmului – în mod obişnuit, frecvenţa ritmului
de pacemaker este de 70-75/min
 Unda P – unda P este prezentă pozitivă (negativă) după
fiecare undă de pacemaker “spike” sau unda P este absentă
 Intervalul P-R (P-Q) – intervalele PR (PQ) sunt absente
sau prezente în cazul prezenţei ritmului “de bază” şi în
dependenţă de tipul de pacemaker
 Complexul QRS – complexele sunt deformate şi largi
(durata peste 0,12 sec)
 Complexele au aspect de bloc complet de ramură stângă a
f. His
 Segmentul ST – segmentul are aspectul de bloc complet
de ramură stângă a f. His
 Unda T – unda este pozitivă sau difazică
 SINDROMUL DE PREEXCITAŢIE VENTRICULARĂ

(SINDROMUL WOLFF-PARKINSON-WHITE) -Inpulsul se
răspândeşte pe căi atrio-ventriculare: prin f. Kent sau Mahaim, sau
James
• SINDROMUL DE PREEXCITAŢIE VENTRICULARĂ Tip A

(tip III)
 Axul electric al cordului este deviat spre dreapta
 În deriv. – I, II, III, V1-V6 prezenţa undei „Δ-delta” pozitivă
 În V1 compl. QRS prelungit, de tip „RS”, „Rs”, „RSr΄”
 Intervalul PR sub 0,12 sec
• SINDROMUL DE PREEXCITAŢIE VENTRICULARĂ Tip B

(tip II)
 Axul electric al cordului este deviat spre stânga
 În deriv. III, V1-V2 (uneori V3-V4) prezenţa undei „Δ-delta”
negativă înaintea fiecărui complex QRS
 În deriv. I, aVL, V5-V6 prezenţa undei „Δ-delta” pozitivă
 În V1 compl. QRS prelungit de tip „QS”, „rS”, „qrS”
• SINDROMUL DE PREEXCITAŢIE VENTRICULARĂ Tip C

(tip II)
 Axul electric al cordului este deviat spre dreapta
 În deriv. II, III, V1-V2 prezenţa undei „Δ-delta” pozitivă
 În deriv I, V5-V6 prezenţa undei „Δ-delta” negativă înaintea
fiecărui complex QRS
 În V1 compl. QRS prelungit de tip „RS”
 SINDROMUL DE PREEXCITAŢIE VENTRICULARĂ cu
intervalul PR normal
 Semne de tipuri „A” sau „B” sau „C”
 Intervalul PR 0,12 – 0,20 sec
 Sindromul LGL (Lown-Gonong-Levin) sau CLC (Clerc-
Levin-Cristenco)
 Unda „Δ-delta” e absentă
 Compl. QRS normal
 SINDROMUL DE PREEXCITAŢIE VENTRICULARĂ :

• Forma configuraţiei complexului „QRS” depinde de
orientarea vectorială iniţială şi de locul ventriculului în
care apare preexcitaţia
• Variantele de tipuri A, B, C se întâlnesc în caz când
impulsul se răspândeşte prin fibrele Kent
• Varianta cu intervalul „PR” normal se întâlneşte în caz
când impulsul se răspândeşte prin fibrele Makaim, sau
prin fibrele Kent prelungite sau când fibrele Kent se află
departe de nodul sinusal
• Varianta de sindromul LGL se întâlneşte în caz când
impulsul se răspândeşte prin fibrele James
 PERICARDITA ACUTĂ LICHIDIANĂ
fond de disritmie cardiacă
 Intervalul P-R (P--Q) – intervalele sunt constante (0,12-
 Complexul QRS – complexele pot fi de amplitudine redusă,
sunt înguste (durata până la 0,10 sec) sau deformate şi
largi (durata peste 0,12 sec)
 Deseori se observă fenomenul alternanţei electrice
 Segmentul ST – segmentul este supradenivelat până la 3-
4 mm convex spre linia izoelectrică în majorotatea
derivaţiilor
 Punctul “J” este ridicat deasupra liniei izoelectrice în toate
derivaţiile (cu excepţia deriv. aVR şi V1)
 Unda T – unda este pozitivă sau uşor negativă
 SINDROMUL DE REPOLARIZARE
VENTRICULARĂ PRECOCE
cardiacă
până la 0,10 sec)
convex spre linia izoelectrică, punctul “J” este prezent
pe linia izoelectircă – deseori în derivaţiile V4-V6
 Unda T – unda este pozitivă sau negativă
 Intervalul Q-T – în mod obişnuit, intervalele sunt
scurtate, constante (sub 0,32 sec)
 CORDUL PULMONAR ACUT

fiecărui complex QRS, uneori unda P are aspect înalt, ascuţit,
simetric (“P-pulmonar”) sau unda P este absentă pe fond de
aritmie cardiacă
 Complexul QRS – complexele sunt înguste (durata până la 0,10
sec) sau deformate şi largi (peste 0,10 sec) pe fond de bloc acut
incomplet sau complet de ramură dreaptă a f. His
 Unda Q este adâncă în derivaţie III
 unda S este adâncă în derivaţie I
spre linia izoelectrică în derivaţiile II, III, aVF, V1-V4; segmentul
este subdenivelat concav spre linia izoelectrică în derivaţiile I, V5-
V6
 Unda T – unda este negativă sau difazică (negativă/pozitivă) în
derivaţie III
Sindromul Mc Ginn-White: SI QIII TIII
 CORDUL PULMONAR CRONIC

• Protocol de diagnosticare:
 Devierea axului electric al cordului spre dreapta
 Prezenţa undelor “p - pulmonale”
 În V1-V3: compl. QRS de tip “QS”
 În I, II, III, aVF: compl. QRS cu voltajul mic
 În II, III, aVF: subdenivelarea segm. “ST” concav
spre linia izoelectrică
 În V1-V3: unda “T” turtită sau uşor negativă
 Prezenţa fibrilaţiei atriale şi/sau blocurilor ale ramurii
drepte a f. His
 ICTUSUL CEREBRAL ATERO –TROMBOTIC
cardiacă
până la 0,10 sec)
 Unda T – unda este negativă, adâncă, amplă,
asimetrică în majoritatea derivaţiilor toracice
 ANEVRISMUL CARDIAC CRONIC

• Protocol de diagnostic ECG
 Complexul “QRS” lărgit, de tip “QS” se înregistrează în
trei şi mai multe derivaţii la rând

 Supradenivelarea segm. “ST” (până la 2-3 mm) se
înregisrează în trei şi mai multe derivaţii la rând în

decursul de 6 săptămâni şi mai mult de la debutul
infarctului miocardic acut
 ANEVRISMUL CARDIAC ACUT
 Complexul “QRS” lărgit, de tip “QS” se înregistrează în
trei şi mai multe derivaţii la rând

 Supradenivelarea segm. “ST” peste 5 mm se
înregistrează în trei şi mai multe derivaţii la rând peste

3 zile de la debutul infarctului miocardic acut
 În evoluţia infarctului miocardic acut segmentul “ST”
nu revine la linia izoelectrică

 ACŢIUNEA ELECTROFIZIOLOGICĂ A DIGITALEI (“EFECTUL
DIGITALIC”)
• Ritmul cardiac – sinusal şi/sau aritmie cardiacă
înaintea fiecărui complex QRS sau unda este absentă pe
 Intervalul PR (PQ) – intervalele sunt prelungite (peste
0,20 sec) şi inconstante
0,10 sec)
 Segmentul ST – segmentul este subdenivelat concav spre
linia izoelectrică sau ca o linie oblică descendentă (la
începutul tratamentului) – în toate derivaţiile (cu excepţia
aVR şi V1)
 Unda T – unda este negativă sau difazică(negativă/pozitivă)
 Unda U – unda este prezentă în majoritatea derivaţiilor

 ACŢIUNEA ELECTROFIZIOLOGICĂ A DIGITALEI (“EFECTUL

DIGITALIC”)
• În cazul supradozării digitalice:

 apar în plus tulburări de ritm, extrasistolii ventriculare
bigeminate frecvente
• În cazuri intoxicaţie cu digitalicele: pot apărea extrasistole
politope, în salve, sau tahicardii paroxismale supraventriculare
sau ventriculare şi chiar flutter şi fibrilaţie ventriculară
• Modificările electrocardiografice de “efectul digitalic” apar şi se
accentuează progresiv, pe măsură ce doza de remediu
administrată este tot mai mare, iar după încetarea
administrării, modificările retrocedează de asemenea progresiv,
în timp variabil
 HIPOPOTASEMIA
 Unda P – unda este uşor lărgită şi amplificată
cardiacă
 Complexul QRS – complexele sunt uşor prelungite
(până la 0,12 sec)
concav spre linia izoelectrică în majoritatea
derivaţiilor
 Unda T – unda se micşorează, ajungând chiar foarte
plată
 Unda U – unda este pozitivă cu amplitudinea până la
2-3 mm în majoritatea derivaţiilor
 Intervalul Q-T – intervalul este prelungit
 HIPERPOTASEMIA
 Unda P – unda este pozitivă (sau negativă) cu
amplitudinea mică şi durata puţin prelungită
 Intervalul PR (PQ) – intervalele sunt prelungite
 Complexul QRS – complexele sunt lărgite difuz
(peste 0,12 sec)
concav spre linia izoelectrică
 Unda T – unda este pozitivă, înaltă, simetrică şi
ascuţită (aspect “în formă de cort”)
 Intervalul Q-T – intervalul este normal sau uşor
scurtat
 HIPOCALCIEMIA
• Bradicardie
• Intervalul „QT” prelungit
• Tulburări de conducere AV
• Fibrilaţie ventriculară (oprire cardiacă în sistolă)

 Hipocalciemia
 HIPERMAGNEZEMIA
• Bradicardie
• Intervalul PQ(R) prelungit
• Complexul „QRS” lărgit
• Unda „T” înaltă
• Prezenţa blocului atriventricular
HIPOTERMIA
HIPOTERMIA
Sindromul Romano-Ward (intervalul Q-T prelungit)

Sindromul Romano-Ward (intervalul Q-T prelungit)

 SINDROMUL BRUGADA
• Protocol de diagnosticare (variantul tipic):
 Prelungirea intervalului P-R
 Blocul complet de ramură dreaptă a f. His
 Supradenivelarea segm. “ST” în derivaţiile V1 – V3
 Tahicardia paroxismală ventriculară polimorfă
• Variantele sindromului Brugada:
 Variantul tipic
 Variantul numai cu supradenivelarea segm. “ST” în
derivaţiile V1 – V3
 Variantul cu blocul incomplet de ramură dreaptă a f.
His şi supradenivelarea segm. “ST” în derivaţiile V1 –
V3
 Variantul numai cu prelungirea intervalului P-R
 HIPERTROFIA VENTRICULARĂ STÂNGĂ
 Semnele directe
• deviaţie axială stângă (sub - 30)
• amplitudinea RI + adâncimea SIII peste 25 mm (specificitatea
semnului – 100%)
• amplitudinea RaVL peste 11 mm (specificitatea – 100%)
• indexul Sokolov-Lion (adâncimea SV1 + amplitudinea RV5 sau RV6
peste 35 mm)
• amplitudinea RV5 sau RV6 peste 30 mm
• deflexiunea intrinsecoidă întârziată în deriv. V5 şi V6 peste 0,045 sec.,
dar nu peste 0,06 sec.
• segmentul “ST” în deriv. I, II, aVL, V4-V6 este uşor subdenivelat spre
linia “zero”
• unda “T” în deriv. I, II, aVL, V4-V6 este difazică
• se înregistrează “p – mitrale” (hipertrofia atrială stângă)
 Semnele indirecte
• fibrilaţie atrială la persoanele în etate
• blocul complet de ramură stângă a f. His
• creşterea slabă a amplitudinii undei “R” de la V1 la V4
 SUPRASOLICITAREA VENTRICULARĂ STÂNGĂ

 Suprasolicitarea sistolică:
• semne de hipertrofie ventriculară stângă

• segmentul “ST” amplu subdenivelat, oblic
divergent, convex sau concav spre linia “zero” – în
deriv. I, II, aVL, V4-V6
• unda “T” negativă, amplă, ascuţită şi asimetrică –
în deriv. I, II, aVL, V4-V6
• lărgirea complexului QRS până la 0,12 sec., - în
deriv. V4-V6
• unda QV5,6 sub 2 mm
 SUPRASOLICITAREA VENTRICULARĂ STÂNGĂ

 Suprasolicitarea diastolică:
• semne de hipertrofie ventriculară stângă

• segmentul “ST” pe linia “zero”
• unda “T” pozitivă, înaltă, ascuţită, simetrică – în deriv. I,
II, aVL, V4-V6
• lărgirea compl. “QRS” până la 0,12 sec. – în deriv. V4-V6
• unda Q V5-V6 peste 2 mm
• complexe QRS sunt alternate
 HIPERTROFIA VENTRICULARĂ DREAPTĂ
 Semnele directe
• deviaţia axială dreaptă (peste + 100%)
• în deriv. I, II, III – adâncimea undei “S” peste 1 mm
• amplitudinea undei RaVF peste 20 mm
• în deriv. V1 compl. QRS de tip “qR”, “qRs”, “Rs”
• amplitudinea undei “RV1” peste 5-7 mm
• în deriv. V1 raportul amplitudinii undelor R/S peste unu
• în deriv. V5-V6 – se înregistrează unda “S” cu adâncimea peste 7 mm
• amplitudinea undei RV1 + adâncimea undei SV5 sau SV6 peste 10,5
mm
• deflexiunea intrinsecoidă întârziată în deriv. V1 peste 0,03 sec.
• segmentul “ST” în deriv. V1-V2 este uşor subdenivelat spre linia “zero”
• unda “T” în deriv V1-V2 este difazică
• se înregistrează “p – pulmonale” (hipertrofia atrială dreaptă)
 Semnele indirecte
• semnele evidente de hipertrofie atrială dreaptă (de exclus stenoza
tricuspidiană)
• semnele hipertrofiei atriului stâng la stenoza mitrală
• fibrilaţia atrială în cazul stenozei mitrale
 SUPRASOLICITAREA VENTRICULARĂ DREAPTĂ

(SISTOLICĂ)
 Suprasolicitarea sistolică:
• semne de hipertrofie ventriculară dreaptă

• segmentul “ST” amplu subdenivelat, oblic divergent,
concav sau convex spre linia “zero” – în deriv. V1-3
• unda “T” negativă, amplă, ascuţită şi asimetrică în deriv.
V1-3
• lărgirea complexului “QRS” până la 0,12 sec – în deriv.
V1-3
• R aVR  Q aVR
PARTICULARITĂŢILE
ELECTROCARDOGRAFICE
LA COPII
PARTICULARITĂŢILE
ELECTROCARDOGRAFICE LA COPII
Vârsta
Undele şi
intervalele De la 2 până la 7
Nou-născuţi Până la 2 ani
ani
1/8-1/10 de la unda
Unda P 1/3 de la unda R 1/6 de la unda R
R
Interval P-R (P-Q) 0,09 – 0,12 sec 0,10 – 0,15 sec 0,11 – 0,16 sec
1/3 – 1/2 de la unda 1/3 – 1/2 de la unda

Unda Q Instabil
R R
Complexul QRS 0,04 – 0,05 sec 0,04 – 0,07 sec 0,05 – 0,08 sec
Sub 1/4 de la unda R Sub 1/4 de la unda R 1/4 de la unda R şi

Unda T şi este negativă şi este negativă este negativă în
în aVR, V1-V4 în aVR, V1-V4 aVR, V1-V2
Notă: Frecvenţa cardiacă (alura ventriculară): la nou-născuţi – 110-160/min, la copiii în vârsta

până la 2 ani – 110-120/min şi la copiii în vârsta de la 2 până la 7 ani – 95-100/min.
ECG la nou-născuţi
ECG la copiii în vîrsta pînă la 2 ani
ECG la copiii în vîrsta de la 2 până la 7 ani
ECG la copiii în vîrsta de la 7 până la 18 ani

ECG Urgenta

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ECG Urgenta

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

USMF ”NICOLAE TESTEMIŢANU ”

CATEDRA “URGENŢE MEDICALE”

Dr. LEV D.CRIVCEANSCHI

 Lev D. Crivceanschi. „Urgenţe medicale,”

 www. levcrivceanschi. com

 Electrocardiografia este metoda instrumentală cea mai

 1842- Carlo Mattenceu, fizic italian, a demonstrat prezenţa

 1992- Pedro Brugada şi Josep Brugada din Barselona au publicat 8

 Tonicitatea (sau tonotropismul) este

 TEORIA POTENŢIALULUI TRANSMEMBRANIC

 TEORIA POTENŢIALULUI TRANSMEMBRANIC

Înregistrarea cu microelectrozi intracelulari a potenţialului de acţiune

Propagarea undei de depolarizare şi de repolarizare

 Nodul sinusal (NS)

 Calea internodală medie (Wenchebah, 1908)

pleacă din zona posterodorsală a NS, înconjoară

vena cavă superioară intersectînd sinusul intercav

în partea dorsală a septului interatrial, de unde

abordează porţiunea superioară a NAV.

 Calea internodală posterioară (Thorel, 1910) are originea

pe marginea posterioară a NS, coboară pe creasta

terminală, apoi pe puntea lui Eustachio. În această porţiune

trimite fibre în zona dorsală, trabeculară a atriului drept.

Restul fibrelor trec peste puntea lui Eustachio la NAV,

partea posterioară. La unii indivizi această cale şuntează

nodul, abordînd direct fascicolul His.

 FASCICULUL ATRIO-VENTRICULAR HIS

 ELECTROCARDIOGRAFIA CLINICĂ este o metoda

 Electrocardiograma (ECG) este o curbă de

 Derivaţiile în plan frontal:

plasează electrodul explorator) şi realizează diferenţa

diferenţa de potenţial L – (R + F);

realizează diferenţa de potenţial F – (R + L).

 Derivaţiile în plan orizontal:

 Rotaţiile pe axul antero-posterior (acest ax

 Rotaţia pe axul transversal al cordului (acest

 Se consideră şase poziţii electrice (după Wilson):

 Analiza oricărei electrocardiograme comportă

 Natura ritmului de bază:

 Undele (sau deflexiulile) sunt porţiuni de traseu care se

 Notă: Pentru a diferenţia cât mai exact notarea, segmentul

 INTERVALUL “P-R” (“P-Q”)

 DEFLEXIUNEA INTRINSECOIDĂ ÎNTÂRZIATĂ

• durata: 0-0,14 sec

• forma: izoelectric (se permite supradenivelarea

• durata: 0,15-0,30 sec

• amplitudinea: 1/3 din unda “R” sau până la

• forma: asimetrică, pozitivă (în deriv. aVR, V1

 Astăzi se utilizează derivaţiile toracice de tipul “V” (obţinute cu

 Unda “R” creşte progresiv de la V1 la V4-5, apoi

• Electrocardiografia de urgenţă este o ramură

a electrocardiografiei clinice, care prevede analiza

imediată şi rapidă a modificărilor electrocardio-

grafice în scopul diagnosticului sindromelor

 Analiza ECG se face imediat şi rapid:

 Boli cardiace congenitale

 Disfuncţii cardiovasculare (confirmate sau

 Ritmul sinusal cu AV 80/min.

I, aVL În domeniul anterolateral înalt

 ISCHEMIA CRONICĂ SUBENDOCARDICĂ

 ISCHEMIA ACUTĂ SUBEPICARDICĂ

 ISCHEMIA ACUTĂ SUBENDOCARDICĂ

 Unda P – unda este pozitivă (negativă) şi este prezentă

 Unda P – unda este pozitivă (negativă) şi este prezentă înaintea