Sunteți pe pagina 1din 17

PLAN

1. Liberul Arbitru Introducere Experimentul lui Benjamin Libet Libertatea constienta de a respinge deciziile inconstientului Suntem doar niste masinarii Liberul arbitru si Legea Trebuie sa credem ca liberul arbitru exista 2. Culpabilitatea Introducere Emotie universala Imperativul iubirii si culpabilitatea Nu ne spune ce sa facem, dar ne opreste de la rau Un sentiment inselator O cale pentru a scapa.

Liberul Arbitru Introducere


Liberul arbitru este puterea sau abilitatea unei minti umane de a alege cursul unei actiuni, sau de a lua o decizie fara a fi influentat de cauze, evenimente anterioare sau din predestinare divina. Un act de libera vointa este in sine o cauza si nu un efect.Libertatea este pusa in opozitie cu limita, iar din acest punct de vedere, libertatea este definita negativ, ca fiind absenta limitelor, doar ca nu poate intra in conflict cu legi morale, ce sunt definitorii pentru natura umana.Libertatea poate fi inteleasa si ca posibilitatea omului de a se consacra afirmarii esentei sale : existenta precede esenta- J.P. Sartre. Doctrina extrema in care liberul arbitru este afirmat este libertarianismul si opusul acestei doctrine este determinismul, adica actiunile umane nu sunt libere, ci mai degraba sunt rezultatul influentelor, a circumstantelor externe care nu sunt sub control individual, ca totul este predeterminat, este dat mai inainte. Determinismul este de doua tipuri : divin si natural. Determinismul divin explica toate fenomenele facand apel la cauze divine, Dumnezeu fiind omniscient stie ce se va intampla. Determinismul natural considera ca totul este predeterminat prin cauze naturale. Acesta,din urma afecteaza libertatea umana numai in masura in care acceptam ca factorii naturali ce actioneaza la nivelul corpului se rasfrang asupra sufletului.

Problema liberului arbitru a dus la elaborarea unor teorii ce explica natura universala a realitatii si relatia oamenilor cu universul. Unii au formulat ideea conform careia daca universul este rational trebuie sa se bazeze pe succesiunea cauza- efect: fiecare actiune, sau efect, trebuie sa fie precedat de o cauza si trebuie sa formeze o parte din succesiunea neintrerupta a cauzelor care se extinde pana la cauza Prima, care este Dumnezeu, sau Divinul.Un act de liber arbitru din partea unei personae este un act necauzat in afara lantului de succesiuni cauzate. Acceptarea posibilitatii unui act necauzat neaga ordinea rationala si face universul sa para irational. Vazuta in acest fel aceasta problema nu a fost rezolvata intr-un mod satisfacator.

Validitatea liberului arbitru a fost de asemenea un subiect de dezbatere printre filozofii. S-ar parea ca sistemul eticii trebuie sa implice liberul arbitru pentru negarea abilitatii de a alege cursul unei actiuni s-ar parea ca neaga posibilitatea judecatii morale. O persoana fara judecata morala nu este responsabila de acte sale.In incercarea de a rezolva aceasta problema, filozofii o viziuni multiple, ajungand de la determinism absolut pana la libertarianism absolut. Socrate si Platon au sustinut ca oamenii pot sa-si exircite liberul arbitru, dar ca acele actiuni singure au fost libere pentru ca s-au acordat cu binele intregului. Spinoza a reinterpretat liberul arbitru ca fiind autodeterminare

pentru ca omul se potriveste cu Dumnezeu si cu natura proprie a lumii. Totul in natura se petrece conform unor legi necesare, nimic nefiind intamplator. Libertatea umana, ca lipsa totala a unor cauze nu exista, insa, in masura in care aceste cauze exprima necesitati de esenta, provin din insasi natura noastra, putem fi liberi daca intelegem cu ajutorul intelectului necesitatea. In cazul in care aceste cauze vin din exteriorul finite noastre. Lebniz considera ca nu exista intamplari absolute, totul desfasurandu-se conform planului divin exprimat in monade(diviziunile lui Dumnezeu asupra lumii).Decartes defineste liberul arbitru ca fiind suprema perfectiune a omului care ne face similari divinitatii si chiar egali cu aceasta.El considera ca noi, oamenii gresim in momentul in care nu avem o cunoastere certa si totusi vointa noastra isi da asentimentul si actioneaza potrivit acestei cunoasteri. El sustine ca suntem capabili de cunoastere certa, desi intelectul uman este considerat finit. Nietzsche considera ca libertatea este vointa de putere, si ca de aceasta libertate nu se pot bucura decat clasele superioare(aristrocratii), caci clasele inferioare sunt animate de resentiment. Conceptia crestina asupra liberului arbitru este cosiderata un artificiu teologic, pentru a putea acuza omul si a-si asuma raspunderea pedepsirii lui.Afirmatia lui Dumnezeu a murit poate fi interpretata ca fiind o eliberare de puterea creatoare, a vointei de putere din om, umanitatea trebuind sa-si asume aceasta moarte.Kant considera ca o persoana trebuie sa fie libera pentru ca libertatea este un postulat necesar al consecintelor morale.Kierkegaard descrie doua sfere, sau forme ale existentei pe care individul le poate alege:calea aestetica si calea etica. Calea aestetica este un hedonism redefinit, constand in in cautarea placerii si cultivarea acestei stari, cautand sa se inlature plictiseala. Calea etica de viata include un angajament intens fata de datorie, fata de neconditionatele indatoriri sociale si religioase. Acest angajament al datoriei peprezinta o pierdere a responsabilitatii individuale si propune astfel o a treia forma de existenta:cea religioasa, in care omul se submite vointei lui Dumnezeu, dar facand asta gaseste libertatea adevarata.

Pe masura ce religia crestina ia amploare, se pune problema raului si a liberului arbitru, caci crestinismul considera ca Dumnezeu este ominiscient si omnipotent, aceasta extinzandu-se si asupra viitorului astfel orice actiune umana este decretata inainte de Dumnezeu.In acest caz Dumnezeu ar putea sa preintampine faptele rele, dar nu face acest lucru, iar din moment ce este creatorul universului am putea zice ca e responsabil de tot raul din lume, si astel indemnurile morale nu mai au nici un rost. Doctrina predestinarii face imposibila existenta liberului arbitru. Pentru ca moralitatea, datoria, evitarea pacatului sunt elemente de baza ale invataturilor crestine intrebarea care se pune este daca oamenii sunt responsabili din punct de vedere moral o data ce predestinarea este acceptata? Exista multe incercari de explicare a acestui paradox. Sf. Augustin credea in predestinare, sustinand ca doar cei alesi de Dumnezeu vor obtine salvarea, dar ca nimeni nu stie daca va fi ales, asa ca trebuie sa poarte frica lui Dumnezeu si sa duca

vieti religioase. Liberul arbitru era pentru el darul gratiei divine. El mai considera ca raul nu a fost creat de Dumnezeu, a carui creatie e pe deplin buna. Raul este privatia sau absenta binelui, la fel cum intunericul este absenta luminii.Este posibil totusi ca ceva ce a fost creat bun sa se diminueze in bunatate, sa devina coruptibil si raul sa patrunda la fintele inzestrate cu liberul arbitru. Pentru Sf. Augustin ceea ce in prima instanta pare a fi rau poate fi inteles ca bine in contextul eternitatii, pentru ca din perspectiva lui Dumnezeu asupra eternitatii totul este bun.Acestei doctrine I se opune Pelegianismul, o doctrina eretica, care sustine ca pacatul lui Adam il priveste numai pe el si nu se rasfrange asupra intregii umanitati, si ca toti oamenii, desi sunt ajutati de gratia divina sa obtina salvarea au libertatea de a alege sau nu drumul spre Dumnezeu.Oamenii pot duce vieti drepte si sa merite astfel sa ajunga pe propriile merite in rai.

Conform doctrinei crestine Dumnezeu ne-a oferit libertatea de a allege, si raul din lume poate fi pus pe seama unei alegeri gresite, libertatea fiind un instrument de perfectionare morala. Daca Dumnezeu da niste indemnuri morale inseamna ca nu e totul dinainte stabilit si ca sta in puterea noasta de a le urma sau nu. Dumnezeu e omnipotent, insa doar in eternitate, aceasta dezvaluindu-se doar la sfarsitul timpurilor. Eternitatea presupune un plan divin de oranduire a lumii, plan ce se va implini doar la sfarsitul lumii. Libertatea oamenilor se manifesta in plan temporal, deci omnipotenta lui Dumnezeu exprimata intr-o predestinare conform planului sau cu privire la lume nu afecteaza capacitatea de a ne manifesta liber in timp. Astfel sta in libertatea noastra de a urma planul divin sau de a-l refuza, fiindca singurul care are fiinta pe termen lung e acest plan divin, iar Iadul e expresia lipsei de fiinta, a raului.

Calvinistii neaga capacitatea umana de a avea libertate de alegere. Ei elaboreaza doctrina predestinarii, conform careia oamenii sunt alesi de Dumnezeu pentru salvare, pe cand altii sunt respinsi si sunt condamnati damnarii. Arminianismul o alta doctrina crestina, formulata in sec. XVII, sustine ca liberul arbitru poate exista fara a limita puterea lui Dumnezeu si fara a contrazice Biblia.Arminius, initiatorul doctrinei credea ca predestinarea este biblica si adevarata, ca Dumnezeu allege unele personae pentru a ajunge in Rai si altele in Iad, asa cum a fost indicat de Iisus, referindu-se la oi si capre. El insista mai mult pe iubirea lui Dumnezeu, decat pe puterea Lui cand vine vorba de alegere, alegerea celor ce ajung in Rai, respectiv Iad.Alegerea tinea de destin, iar munca lui Iisus pe pamant a fost pentru toti oamenii, si nu numai pentru cei alesi.

Religia islamica, una dintre cele trei mari religii, alaturi de crestinism si iudaism considera ca exista un singur Dumnezeu, pe care il numeste Allah, omnipotent si

oministiutor, care a creat universul.In limba araba islam inseamna a te supune, mai precis a te supune vointei lui Allah.In fata lui Allah toti oamenii sunt egali, indiferent de rasa, nationalitate, religie ori statut social. Supunandu-se poruncilor lui Allah, oamenii isi exprima recunoasterea si multumirea pentru intelepciunea crearii si traiesc astfel in armonie cu universul. Ideea centrala a religiei islamice este supunerea in fata vointei lui Allah, oamenii trebuie astfel sa se abandoneze pe ei insisi si sa se supuna pe deplin puterii si vointei lui Allah. Acest lucru nu e foarte greu pentru ca ei urmeaza cu sfintenie invataturile Coranului, iar despre liber arbitru nu prea poate fi vorba pentru ca tot ceea ce fac este voia lui Allah si astfel ei nu au libertatea de alege o alta cale decat cea indicata de acesta.

Majoritatea existentialistilor considera liberul arbitru ca fiind caracteristica oamenilor, ei neavand o natura fixa, precum o au animalele sau plantele, fiecare om facand propriile lui alegeri care ii permit sa-si creeze propria natura, fire. De liberul arbitru nu se poate scapa, pentru ca pana si refuzul de a alege este o alegere.Liberul arbitru include angajament si responsabilitate, astfel omul trebuie sa-si asume riscul si responsabilitatea urmarii angajamentului oriunde l-ar conduce acesta pentru ca este liber sa-si aleaga singur calea.

Exista asadar viziuni diferite asupra liberului arbitru, iar parerea mea despre acest subiect este ca fiecare om are capacitatea de a alege un drum sau a nu-l alege, dar ca totusi exista o fiinta superioara care intr-un fel supervizeaza alegerile fiecarui om, astfel incat alegerea unuia sa nu afecteze intreaga umanitate, caci daca un singur om din toti cei existenti nu este de acord cu o situatie nu se poate spune ca acesta nu are dreptate si ca ar trebui sa faca ca si ceilalti, dar nici ca ceilalti, doar pentru ca sunt din punct de vedere numeric superiori au neaparat dreptate. Consider ca fiecare are un destin, dar care este trasat in linii mari si ca drumul pe care il parcurgem pana la implinirea acestui destin este alegerea noastra personala, fara a fi vointa cuiva, fara a fi influentati. Astfel oamenii sunt dupa parerea mea liberi, iar Dumnezeu nu este responsabil de producerea raului, caci el inca de la inceput a lasat omului posibilitatea de a alege. Are omul libertatea de a alege? Aceast ntrebare a fost ndelung dezbtut de-a lungul istoriei, liberul arbitru fiind considerat de muli trstura definitorie a omului. Dac n trecut aceast ntrebare a czut n sarcina filozofilor i a teologilor, progresul tiinific al studierii creierului a permis specialitilor n neurotiine s se apropie n ultimele decenii de gsirea unui rspuns. Dovezile acumulate de oamenii de tiin par s ncline balana din ce n ce mai mult spre o singur concluzie: liberul arbitru, capacitatea omului de a alege liber, este doar o iluzie.

Experimentul lui Benjamin Libet


De-a lungul secolelor, numeroi filozofi i oameni de tiin au susinut c liberul arbitru este doar o iluzie. Benjamin Libet, cercettor n cadrul departamentului de fiziologie al Universitii din California - San Francisco, a fost printre primii oameni care au testat aceast ipotez. n experimentele desfurate de Libet la finalul anilor 70 i nceputul anilor 80, voluntarii erau aezai avnd n faa lor un buton i un ceas. Ei puteau decide oricnd s apese pe buton, ns Libet le ceruse s s se uite ct era ceasul n momentul n care luau decizia de a apsa pe buton. Voluntarilor le fuseser ataai pe scalp mai muli electrozi, astfel c Libet putea observa pe electroencefalogram activitatea neuronal din cortexul lor. Momentul fiecrei apsri de buton era nregistrat automat. Comparnd timpul apsrii butonului cu cel n care voluntarii decideau s apese butonul, cercettorii au descoperit c diferena dintre decizia contient a apsrii pe buton i evenimentul n sine era de aproximativ 200 de milisecunde. Analiznd rezultatul electroencefalogramei, Libet a avut surpriza s descopere c zona din creier asociat cu iniierea micrii devenea activ cu 500 de milisecunde nainte de apsarea butonului. Astfel, creierul devenea activ cu 300 de milisecunde nainte de momentul n care voluntarii luau decizia contient de a apsa butonul. Experimentul a fost interpretat de mult lume ca fiind prima demonstraie a faptului c liberul arbitru este doar o iluzie, deciziile fiind luate de creier, nu de sinele contient al persoanei. Numeroi ali cercettori au repetat experimentul lui Libet, observnd chiar perioade mai mari ntre debutul activitii cerebrale i momentul deciziei contiente. Astfel, un studiu efectuat n 2008 de cercettori de la Institutul Max Planck din Leipzig a artat c deciziile pot fi detectate chiar cu 7 secunde nainte de momentul n care o persoan devine contient de ele. n experimentul dirijat de profesorul John-Dylan Haynes, voluntarilor li se ceruse s apese pe un buton cu mna stng sau cu cea dreapt, la alegerea lor, fiindu-le solicitat totodat s in minte n ce moment au luat decizia. Cercettorii au descoperit c pot prezice ce mn vor folosi voluntarii cu 7 secunde nainte ca acetia s ajung la o decizie contient, doar prin studierea activitii lor cerebrale. Studiul nostru arat c deciziile sunt pregtite n subcontient mai devreme dect se credea pn acum. n

momentul n care intervine contiina, cea mai mare parte a muncii decizionale a fost deja efectuat, a comentat profesorul Haynes rezultatele studiului.

Libertatea constienta de a respinge deciziile inconstientului


Chiar dac experimentele lui Libet par s indice faptul c liberul arbitru este doar o iluzie, tot el a efectuat alte cercetri ce par s indice c avem puterea contient de a opri deciziile luate de creier. Astfel, el i-a instruit pe voluntari s-i propun s ndoaie un deget la un moment ales de ei, dar imediat dup ce devin contieni de dorina de a ndoi degetul, s se opreasc din aciune. Studiind creierul participanilor la studiu, Libet a descoperit c activitatea cerebral ce se poate observa n mod normal naintea ndoirii degetului nceteaz ndat ce voluntarii au luat decizia de a se opri. Libet a concluzionat c participanii putea folosi alegerile contiente pentru a opri deciziile incontiente ale creierului. Aadar, chiar dac liberul arbitru (free will) e o iluzie, oamenii beneficieaz de free wont adic au capacitatea de a aciona contient pentru a mpiedica aciunea ce urmeaz unei decizii luate de creier. Concluzia lui Benjamin Libet este susinut de un specialist din alt domeniu: psihologul Daniel Kahneman, care susine c majoritatea deciziilor oamenilor sunt generate de ceea ce el numete sistemul 1 (partea incontient a creierului), asupra crora sistemul 2 (contiina) poate aplica o decizie de veto.

Suntem doar niste masinarii


Mark Halett, un specialist n neurotiine din cadrul National Institutes of Health (principala agenie de cercetare din cadrul Ministerului Sntii din SUA), afirm c majoritatea oamenilor gsesc dificil de acceptat faptul c liberul arbitru nu exist din cauza unei erori conceptuale: aceea c sinele este diferit de creier. Este ca i cum am crede c mintea este separat de corp, dar m gndesc c nu mai crede nimeni aa ceva. Absena liberului arbitru nu nseamn c suntem mainrii. Activitatea creierului este substana fiziologic n cadrul creia funcioneaz personalitatea noastr. Absena liberului arbitru nseamn doar c sinele contient este la curent cu doar o parte din deciziile creierului nostru. Un experiment efectuat de Patrick Haggard, unul dintre cei mai importani specialiti n neurotiine din Marea Britanie, pare s arate c suntem, de fapt, mainrii.

Pentru a demonstra acest lucru, profesorul Haggard l-a invitat pe un jurnalist de la ziarul The Telegraph s asiste la un experiment inedit, ce demonstreaz efectele tehnicii denumite stimulare magnetic transcranian. Prin folosirea unei bobine magnetice, creierul uman poate fi stimulat, tehnica permind controlarea corpului. Una dintre asistentele de cercetare, Christina Fuentes, a apropiat o bobin de capul profesoruluii Haggard i a activat-o apsnd un buton. Degetul arttor al profesorului sa micat imediat. Aceast micare nu este rezultatul vreunei aciuni din partea mea. Eu nu fac nimic, Christina m controleaz. Eu sunt doar o mainrie, iar ea o manevreaz. Intervalul de timp dintre aciunea bobinei i micarea degetului este de 20 de milisecunde. Explicaia profesorului Haggard este c diferena reprezint durata parcurgerii distanei de la creier la deget de ctre semnalul electric. Pentru a controla un muchi facial, durata este mai scurt, iar pentru a controla un muchi al piciorului durata crete, explic profesorul. Dup ce demonstraia s-a ncheiat, profesorul i-a explicat jurnalistului c nu exist liber arbitru, aa cum este el definit n sens spiritual. Ceea ce se observ este rezultatul aciunii unei mainrii. Creierul urmeaz legile fizicii, care se manifest sub forma unor evenimente electrice i chimice. n cazul unor circumstane identice, nu putem aciona altfel. Nu exist un eu care s poat spun eu vreau s fac altfel. Profesorul Haggard afirm c, dac vrem s definim liberul arbitru drept capacitatea de a schimba cursul universului i de a ignora legile sale cauzale, atunci acesta nu exist. Cercettorul afirm c ceea ce noi considerm a fi libertatea de alegere este de fapt produsul complexitii fiinei umane. Astfel, oamenii pot transforma o serie de date de intrare ntr-un numr foarte mare de rezultate. Cred c termenul de liber arbitru se refer la aceast complexitate, concluzioneaz Haggard.

Liberul arbitru si Legea


Noile descoperiri fcute de specialitii n neurotiine pot afecta modul n care sistemul legal definete responsabilitatea. Profesorul Haggard detaliaz: astzi nelegem care zone ale creierului sunt responsabile de comportamentul impulsiv i care zone conduc la inhibarea acestui comportament. Ce se ntmpl atunci cnd o persoan comite o crim i se descoper apoi c exist o leziune n acea zon? Este acea persoan rspunztoare pentru aciunile sale? Oare daunele provocate mainriei cerebrale sunt suficiente pentru a ne scuti de responsabilitatea aciunilor noastre? Nu tiu. O fundaie din SUA a lansat The Research Network on Law and Neuroscience, un amplu efort interdisciplinar n care psihologi, psihiatri i specialiti n neurotiine cerceteaz modul n care noile descoperiri ale tiinelor ce studiaz creierul pot fi aplicate n justiie.

Kent Kiehl, profesor la Universitatea din New Mexico i totodat unul dintre cei mai importani cercettori ai psihopatiei, crede c n viitor imagistica cerebral va juca un rol important n justiie, similar cu cel al probelor ADN azi. Neurotiinele i imagistica cerebral vor transforma ntreaga filozofie a pedepselor, vor schimba modul n care decidem pe cine i cum pedepsim, afirm Kiehl. Aceeai problem este dezbtut i n Marea Britanie. n luna decembrie a anului trecut, Royal Society (una dintre cele mai importante academii tiinifice britanice, fondat n 1660) a dat publicitiiun raport pe tema aplicrii neurotiinelor n instane. Un caz citat n acest raport, relatat n 2002 n revista New Scientist, arat limitele conceptului de liber arbitru. Un brbat american de aproape 50 de ani a nceput s dezvolte o atracie sexual neobinuit, ncepnd totodat s colecioneze pornografie infantil. n cele din urm, brbatul a fost gonit din casa familial dup ce a nceput s-i fac avansuri fiicei sale vitrege. Diagnosticat ca pedofil i condamnat pentru molestarea unui copil, brbatul a fost obligat s urmeze un program de reabilitare pentru dependene sexuale. n ciuda eforturilor, brbatul nu s-a putut abine de la a solicita favoruri sexuale personalului clinicii i altor pacieni, astfel c a fost externat forat din clinic, n cele din urm. Cu o sear nainte s fie trimis la nchisoare, brbatul s-a prezentat la spital cu probleme de echilibru i cu o durere de cap cumplit. Examinarea neurologic, ce a inclus rezonana magnetic, a relevat o tumoare canceroas n dreptul cortexului orbitofrontal. Aceast regiune a creierului joac un rol important n reglementarea comportamentului social, lezionarea sa putnd duce la reducerea capacitii de controlare a impulsurilor i la dezvoltarea unui temperament antisocial. Dup ce chirurgii au eliminat tumoarea, pacientul i-a recptat echilibrul i a reuit s termine programul de reabilitare impus de judector. Brbatul a fost declarat vindecat dup apte luni, nemaifiind considerat un pericol pentru fiica sa vitreg, astfel c s-a putut ntoarce acas. Dup aproximativ un an, brbatul a nceput din nou s colecioneze pornografie infantil, raportnd n acelai timp dureri de cap persistente. Analiza creierului cu ajutorul aparatului de rezonan magnetic a relevat o recidiv a tumorii cerebrale. Dup ce pacientul a fost operat din nou, tendinele pedofile au disprut la rndul lor. Un alt exemplu ce arat limitele conceptului de liber arbitru este oferit de medicamentele ce trateaz maladia Parkinson. Aceste medicamente, din categoria agonitilor dopaminei, accentueaz apetitul pacienilor pentru sex, mncare, jocuri de noroc i alcool. n ntreaga lume (SUA, Scoia, Frana,Canada, Australia) s-au ntlnit cazuri n care pacienii au devenit dependeni de jocuri de noroc, pornografie i ntlniri

sexuale periculoase, existnd numeroase procese pe rol mpotriva companiilor farmaceutice.

Trebuie sa credem ca Liberul arbitru exista


Muli specialiti consider c iluzia liberului arbitru este necesar pentru o bun funcionare a societii. Acest lucru este sugerat de un studiu efectuat de Kathleen Vohs i Jonathan Schooler, psihologi la Universitatea Minnesota i respectiv la Universitatea British Columbia. Voluntarii ce au participat la studiu au fost mprii n dou grupuri. Jumtate dintre ei au citit un pasaj din cartea The Astonishing Hypothesis a lui Francis Crick, n care laureatul Premiului Nobel scria c dei pare c liberul arbitru exist, de fapt toate alegerile noastre sunt predeterminate i nu putem schimba acest lucru, iar ceilali au citit un fragment din aceeai carte n care nu era vorba depre liberul arbitru. Dup lectur, toi voluntarii au fost rugai s rezolve cteva probleme de matematic pe computer, profesorii explicndu-le c programul prezenta o defeciune care putea afia rspunsul corect i rugndu-i s nu abuzeze de acest defect al programului. Cercettorii au descoperit c persoanele din primul grup, care citiser textul referitor la absena liberului arbitru, au triat n proporie semnificativ mai mare dect cei din al doilea grup. Rezultatele obinute n cadrul unui alt experiment, n care participanii puteau obine bani trind, au fost similare: voluntarii care citiser n prealabil o afirmaie care nega existena liberului arbitru triau mult mai mult dect cei care citiser o afirmaie care afirma existena acestuia. Alt experiment, coordonat de profesorul Roy Baumeister i publicat n jurnalul Personality and Social Psychology Bulletin, a obinut rezultate similare. Cercettorii au descoperit c persoanele care citeau afirmaia la fel ca orice altceva n univers, toate aciunile umane sunt rezultatele evenimentelor precedente se comportau mai agresiv i mai egoist dect cele care citeau afirmaii care subliniau existena liberului arbitru, precum demonstrez existena liberului arbitru n fiecare zi cnd iau decizii. Un studiu efectuat de mai muli psihologi americani a artat c variabila care permite cea mai corect estimare a performanei la serviciu este credina n liberul arbitru. Cercettorii au evaluat diverse trsturi ale subiecilor, incluznd ct de mulumii erau de propria via, ct energie simeau c au sau ct de important considerau munca, ns niciun alt factor nu prezicea la fel de bine performana la serviciu precum credina n liberul arbitru. Credina n liberul arbitru conduce oamenii spre un comportament mai degrab moral. n societile n care indivizii cred n liberul arbitru se observ o mai mare aderen la coduri de comportament ce stimuleaz o via

sntoas, bogat i fericit, astfel c aceast credin este una adaptiv, a explicat Dr. Kathleen Vohs, unul dintre autorii studiului. Unii specialiti susin, ns, c nu este nevoie s meninem iluzia liberului arbitru. Atunci cnd nelegem cauzele care se afl n spatele gndurilor i sentimentelor noastre putem, n mod paradoxal, s obinem un control mai mare asupra vieii noastre. Una e s ne certm cu soia din cauz c suntem ntr-o dispoziie proast, alta e s nelegem c dispoziia a fost provocat de glicemia sczut. Atunci cnd nelegem acest lucru admitem, desigur, c suntem doar o marionet biochimic, dar putem prelua controlul mcar asupra uneia din sforile prin care se manevreaz marioneta: o simpl gustare ar putea fi secretul bunei dispoziii. Aadar, nelegerea cauzelor sentimentelor i gndurilor noastre contiente ne permite s ne croim o crare mai neleapt prin via, argumenteaz Sam Harris n cartea sa Free Will. Michael Gazzaniga, unul dintre cei mai importani specialiti n neurotiine din SUA, susine acelai lucru: trebuie s abandonm iluzia liberului arbitru. Pmntul nu este plat. nainte ca acest adevr s fie recunoscut, lumea obinuia s se ntrebe ce se ntmpl cnd ajungi la captul Pmntului - oare cazi?. Odat recunoscut adevrul, noua perspectiv a permis oamenilor s neleag c ntrebrile vechi erau stupide. Cred c vom depi aceast etap i vom abandona noiunea de liber arbitru, acceptnd c suntem o mainrie deosebit, dotat cu un sim moral ce i are originile n faptul c trim n grupuri sociale. Aceast perspectiv ne va permite s ne punem noi ntrebri, argumenteaz Gazzaniga. Un lucru este cert: noile date oferite de neurotiine asupra ideii de liber arbitru vor conduce ct de curnd la modificarea sistemelor de drept i a societilor n care trim. Vor fi societile viitorului caracterizate de empatie n mai mare msur, ca urmare a noilor perspective asupra nelegerii funcionrii creierului? Este doar alegerea noastr.

Culpabilitatea Introducere
De unde i de la ce anume ncepe orice discuie, simim noi, mai important pentru propria via? Pn s dm un rspuns, ct de ct mulumitor la aceast simpl ntrebare, constatm, mai nti, c orice am fi (vrstnici sau tineri, bogai sau sraci, puternici sau slabi, sntoi sau bolnavi, frumoi sau uri i altele asemenea) nu putem evita s nu consemnm semnificaia moral a propriilor spuse i fapte atunci cnd comunicm normal i direct cu semenii notri. Snt rare faptele absolut neutre din punct de vedere moral ale vieii fiecruia dintre noi. Iat un adevr elementar de care ne convingem relativ uor, dac i numai dac sntem, ct de ct, reflexivi, i nu doar reactivi n clipele vieii trite. Astfel, de pild, la interogaia de unde vin ticloii, cinicii i indiferenii, ne-

am chestionat contiina i experiena i oricte explicaii am cutat n cri i studii, pn la urm o dominant i o constant s-au ivit: perplexitatea n faa autogenerrii unor asemenea fenomene, att n istoria mare, ct i n istoria, inevitabil, mic a omului individual. Discutm mai des despre feele rului dect despre nfirile binelui i ne preocup mai tare s vedem consecinele dezastruoase n plan destinal dect cele benefice. Nimic nou sub soare din acest punct de vedere, dar pn s formuleze stoicii o asemenea judecat neleapt, au prefigurat-o, n spusele lor, profeii Vechiului Testament, Ieremia, Isaia, Iezechiel: mai prudent este s ne temem de profeii rele, chiar dac ele nu se mai adeveresc, dect s credem, fr temei, c rul este biruit uor i c binele nvinge oricum. Culpabilitatea este o experienta emotionala dezagreabila, caracterizata de un sentiment de tensiune, anxietate si agitatie. Dar, cu mult inainte de a constitui o manifestare inadaptata, ea este un semn al unei bune sanatati psihologice. Culpabilitatea ne semnaleaza cand am actionat gresit, cand nu ne-am respectat valorile si principiile morale. De exemplu, sunt intotdeauna suparata pe mine atunci cand ma enervez la supermarket din cauza unei casierite, spune Elena, 31 de ani. Putem alege sa ne comportam altfel, sa dam dovada de rabdare. Nu mi-ar placea sa-mi pierd controlul si nici sa ii ranesc pe ceilalti. Regret cuvintele pe care le-am folosit, continua aceasta. Amintirea framantarilor care acompaniaza culpabilitatea ne incita sa fim loiali, sa ii tratam mai bine pe ceilalti, animale sau fiinte umane. Ea ne face mai empatici, mai sensibili la suferinta, mai rapizi in a ne scuza. Este, deci, o plasa de siguranta utila pentru a ramane pe drumul cel drept, o emotie structuranta, garant al constiintei noastre in ceea ce priveste binele si raul. Totusi, asa cum am constatat de multe ori, in viata cotidiana sentimentul de culpabilitate rar ne face sa mergem pe aceste cai rezonabile. Chiar din contra, adeseori este cauza unor angoase inutile. Cu atat mai mult, cu cat sentimentul acesta nu ne permite sa distingem culpabilitatea utila de perdantul sau distrugator.

Emotie universala
Nu trebuie sa valorizam absenta totala a vinovatiei, caracteristica psihopatului, pentru care celalalt nu este decat un obiect. Dupa psihanalistul Jacques Lacan, ca si bucuria, culpabilitatea apartine sentimentelor universale si arhaice, care apar intr-o maniera aproape innascuta.

Pentru psihanalistul Melanie Klein, una dintre principalele specialiste ale copilariei timpurii, ea se manifesta de la primele luni de viata si rezulta din ambivalenta sentimentelor pe care le-a avut mama: copilul se invinovateste ca detesta aceasta fiinta de altfel, adorata. Din cauza tendintelor de a ne pierde intre realitate si imaginar, cu totii suntem condamnati la culpabilitate. Aici intra si actiunile pe care nu le vom savarsi niciodata (sa ne omoram tatal, mama, vecinii sau colegii de serviciu care ne deranjeaza), chiar si imprumutand celorlalti sentimente pe care probabil nu le au. O viziune prea idealizata asupra noastra ne impinge astfel sa resimtim esecurile ca pe niste greseli morale: Ma invinovatesc ca nu imi e atat de bine pe cat ar trebui. Sau putem fi torturati de o culpabilitate inconstienta, pe care nu o observam, dar care ne indeamna spre un comportament de esec sau care ne imbolnaveste. In acest caz, nu se pune problema sa contam pe supraeu. Constiinta morala interiorizata poate servi drept reper. De fapt, in general prea severa, ea ne cere intotdeauna mult (Renunta la placerile tale, gandeste-te la ceilalti inainte de a te gandi la tine, puteai sa faci mult mai bine, te complaci in mediocritatea ta etc.). Comiterea micilor delicte sa nu respectam culoarea rosie a semaforului, o guma de mestecat pe care uitam sa o platim reprezinta, in sfarsit, un motiv bun (autoimpus) pentru a ne simti vinovati. Culpabilitatea apare prompt la fiecare dintre noi pentru ca este unul dintre instrumentele cele mai bune pentru a-i influenta si determina pe ceilalti sa actioneze cum ne dorim: Nu ai timp sa vii sa ma vezi? Nu este nicio problema, macar sa vii la inmormantarea mea, isi manipuleaza o bunica nepoata.

Imperativul iubirii si culpabilitatea


Dac vom ntlni n spaiul nostru public neomogen platonicieni sau adepi ai mediei aristoteliene, stoici sau cinici vechi sau noi, cretini sau kantieni, nu este mai puin adevrat c vom ntlni cu siguran i categoria epicurienilor, a hedonitilor i consumeritilor. n cazul lor, multe forme ale culpei i ruinii snt suspendate, cu att mai mult cu ct, relaxarea din etic i sensibilitatea postmodern s-au nsoit cu exhibiionismul, cu accentuarea ludicitii vieii i cu sentimentul acut al relativitii lucrurilor. Dac analizm chipul n care asemenea repere morale funcioneaz nu ne vom mira foarte tare de caracterul destul de haotic al vieii noastre morale cotidiene. Este, n orice caz, de urmrit cum anume apelul la criteriile morale stoice sau cretine, de pild, intr n coliziune cu etica hedonist i cu exhibiionismul ntreinut de mass-media. Oricum, confruntarea dintre aceste tradiii morale aduce n prim-plan disonanele cognitive i morale legate de sensul acordat vinei, culpei, greelii. Muli dintre semenii notri au intrat fr mult reinere ntr-o frenezie a suspendrii oricror forme de ruine i de jen n purtarea lor zilnic. Totul este permis a primit acum aproape rstit forma: nu snt

vinovat de nimic! Evident c este mult hybris i nesocotin aici. Dac acest tip de orgoliu nemsurat s-ar menine doar n spaiul relaiilor personale, lucrurile n-ar trezi prea mult ngrijorare, dar din moment ce neruinarea cotropete spaiul public, atunci nu putem s fim foarte linitii. Cnd se minte, fr a se depista vreo umbr de vinovie ct de mic; cnd se nal serii succesive de conceteni, fr sperana pedepsirii vinovailor, cnd se intimideaz orice adversar politic prin apel la ameninri i antaj, fr putina ca opinia public s reacioneze cu indignare, pentru c a fost, nainte, pclit; cnd obrznicia neruinat mbrac forme neobosit de inventive, atunci nu se poate s nu ne gndim c neruinarea este o dorin foarte puternic aceea de-a le nega celorlali orice ndreptire. Ea este o form brutal i vizibil a egoismului feroce. Parafrazndu-l pe Freud, am putea spune c, n incontient, neruinaii snt absolut convini de nemurirea lor ns moartea celorlali i imoralitatea acestora snt dou lucruri perfect accesibile nelegerii lor ticloase. Ateptm momentul n care, n discuiile din spaiul public romnesc, se va limpezi un adevr strvechi: cultura noastr moral dominant ascult de imperativul iubirii care ne poruncete s considerm sfnt umanitatea din fiecare om. Dar, trebuie adugat imediat: acest lucru fundamental nu este posibil dect dac este cultivat culpabilitatea. Nu altceva afirma sapienial Paul Ricoeur: A smulge culpabilitatea din existen ar fi pur i simplu totuna cu distrugerea complet a acesteia din urm. Deocamdat ns, de prea multe ori, n spaiul public autohton, cine este vinovat de lucruri grave i dovedite i poate permite s clameze cu neruinare c are ntotdeauna dreptate, iar cine se poart, pur i simplu, cuviincios, cinstit i modest, va fi dispreuit. Oricum, ceea ce nu suport vinovaii neruinai este superioritatea moral a celorlali. S nu ne mirm atunci c neruinaii nepedepsii snt un permanent pericol pentru purttorii moralei elementare. Numai la acetia din urm avem cultivat un sens firesc al culpabilitii.

Nu ne spune ce sa facem, dar ne opreste de la rau


Plecm, prin urmare, de la viaa cea larg i plin de neprevzut n care ne bucurm sau suferim, sntem generoi sau egoiti, temerari sau lai, tolerani sau lipsii de ngduine elementare fa de ceilali aa cum apare aceasta n sufletul i n contiina noastr. Dar la ce anume facem trimitere imediat pentru a ti graniele i msurile n purtarea noastr? Cel mai adesea, intuitiv i nelept, la un sentiment. Unul, desigur, special, dar totui doar un sentiment: cel de vinovie. i acum, n acest caz, nu se poate s nu fim uimii: viaa omeneasc, n succesiunea tuturor generaiilor, este att de bogat i de cuprinztoare n evenimente i ntmplri; att de plin de urcuuri i

coboruri; de satisfacii i mulumiri mari i importante sau mici i lipsite de un sens mai nalt, , dar i de tristei i depresii, uneori, de neocolit, i totul s se reduc la un simplu i banal sentiment? Da. n fapt, dac radiografiem morala elementar n ipostaza sa de reper absolut, cert, indubitabil, al purtrii noastre dincolo de care nu este nimic altceva dect rul i suferina, ticloia i abjecia, violena i intolerana , vom putea admite c acest sentiment aparte capacitatea sau dispoziia de a te simi vinovat este parte inalienabil a ceea ce, de la Socrate ncoace, se numete simplu contiin moral. Cnd, acest genial etician (care a i neles, acceptnd senin moartea, s fie n total acord cu teoria sa, devenind un erou moral al umanitii), vorbete de un zeu interior, de un daimon care nu ne spune ce s facem, dar care ne oprete de la a fptui ceva ru , el definete culpabilitatea nu ca fiind un simplu sentiment izvort din suflet, ci drept un indicator elementar al moralitii omeneti: dintotdeauna i de pretutindeni. n aceast via nu putem face orice, dect ceea ce este Binele stabilit de raiune. Simultan, noi mai avem i acest indicator iraional, care nseamn oprelite, interdicie, reinere, inhibiie spontan. Nu tim, pe deplin, de unde vine acest imbold, dar sntem, ntr-un fel, obligai s admitem c el trebuie s fie activ, la momentul potrivit, pentru ca noi s putem atinge starea de moralitate. Oricine citete aceste rnduri poate gndi c aplecarea spre un asemenea neles strvechi acordat indicatorilor elementari ai moralitii nu mai ajut la nimic i poate c nici nu mai este de folos nimnui. Gndul acesta se poate developa astfel: cultura ruinii i cultura vinoviei snt fenomene ale trecutului. Al unuia foarte ndeprtat care, grosier vorbind, acoper epoca homeric i pe cea clasic. Prin extensie, aceleai calificative pot fi acoperitoare, totui, vor spune alii i pentru morala cretin sau pentru modul de via tradiional, n genere. Mai exact: cultura ruinii deriv, n prim i ultim instan, din puternica interiorizare a normelor stabilite de opinia public astfel nct ntr-o astfel de societate doar umilina i batjocura semenilor snt resimite ca o povar i un chin insuportabil. n ceea ce privete cultura vinoviei, aceasta ine deja de un sistem de norme i de valori structurate ntr-o teorie prin care culpa este identificat ca o greeal, un pcat, un ru. Ce legtur au toate aceste idei cu noi, cu cei care avem, uneori, impresia c sentimentul vinoviei resimit de omul actual nu mai are dect slabe i firave legturi cu simmntul ruinii i al culpei din vremurile demult apuse? ndrznim s spunem c, dei semnificaiile vinei s-au schimbat, n timp, n mod incontestabil, totui nu putem s nu observm c noi trim, cotidian, nu ntr-un spaiu moral perfect coerent i omogen, ci ntr-un univers de tradiii morale foarte eterogene. Mai mult: fiecare asemenea tradiie aduce cu sine un neles aparte acordat greelii, ruinii, nvinovirii. De pild, cineva poate fi mai mult sau mai puin contient de faptul c este adept al perspectivei stoice i va considera c greeala i vina vin, cel mai adesea, din grab, din ne-judecat; cine se

conduce pe sine dup principii raionale va fi modest, iar pudoarea i ruinea l vor nsoi n mod firesc n via. De asemenea, cine mprtete opiniile c ruinea te mpiedic s faci un lucru pe care legea nu-l interzice sau c nimeni nu ajunge foarte neruinat dintrodat, tot de stoicism d dovad. Tot astfel, dac cineva n-are prejudeci i false pudori despre ce anume este natural, el va mprti, fie c tie, fie c nu, viziunea cinicilor clasici despre via, iar cine dispreuiete pe oricine i se jeneaz s manipuleze, sigur aparine tagmei cinicilor moderni. n aceeai ordine de idei, pentru cel care i conduce viaa n conformitate cu morala cretin, este de presupus c judeci precum urmtoarele, vor fi pentru el, adevrate: Cina sincer nu este niciodat trzie sau: Nimeni nu triete fr greeal sau: Cel ce se ciete este aproape nevinovat sau: Contiina ncrcat rareori poate fi lipsit de griji, iar cu totul linitit nu poate fi niciodat. Dac cineva este, s zicem, adept al eticii kantiene, atunci pentru el experiena greelii i a remucrii depind de contiina moral ca judector interior i de vocea sa teribil. n aceast gril de judecat, regretul este suferin legitim, iar vocea contiinei este cea care interzice orice tentativ de a reduce greeala la eroare sau la impruden, sau la prostul obicei.

Un sentiment insulator
Si totusi, a ne considera vinovati nu este intotdeauna justificat. Intre culpabilitatea conform legii si cea resimtita este o mare diferenta. Drept dovada sta faimoasa culpabilitate a supravietuitorului: Sunt nevatamat, pe cand toti ceilalti pasageri din masina sunt grav accidentati, sunt sanatos tun, iar copilul meu este bolnav. Mama care isi lasa copilul cu bona pentru a merge la restaurant, se simte uneori mai rau decat un sofer care a lovit accidental un pieton. De ce aceasta paleta de resentimente? Intrucat nimic nu este mai complicat decat a delimita frontiera care separa conduitele bune de cele rele. Filozoful Emmanuel Kant spunea ca minciuna este intotdeauna un rau. Dar oamenii care in timpul razboaielor mondiale au ascuns evrei si le-au salvat viata mintind, au gresit? A ne comporta in acord cu legea nu ne protejeaza de nelinistea interioara, fizica, de acel nod in gat. Un episod din serialul The Closer ne da un exemplu perfect. Brenda Leigh Johnson este macinata de culpabilitate atunci cand obtine marturisirile unei tinere insarcinate care a asasinat o familie intreaga crezand ca il protejeaza pe tatal copilului sau. Ea a oprit o criminala, dar trebuie de acum sa-si asume responsabilitatea ca un copil se va naste in inchisoare, si mai tarziu va fi luat de langa mama sa si incredintat serviciilor sociale.

Este vorba, desigur, de o fictiune, dar cu totii trebuie sa ne confruntam zilnic cu diverse dileme. Fara a dispune de alte repere decat propria constiinta, ideea noastra asupra binelui si raului.

O cale pentru a scapa


Ne simtim vinovati ca mergem la o statiune de cinci stele in loc sa ne petrecem vacanta acasa, cu mama bolnava. Dar o facem totusi, mergand uneori pana la a ne autopedepsi, intrezicandu-ne sa ne simtim bine. Sa ne gandim si la povestea clasica a barbatului care isi face amanta sa il astepte ani de zile, jurandu-i ca isi va parasi nevasta, si care se deprima la simpla evocare a plecarii de la domiciliul conjugal sotia, vulnerabila, are prea mare nevoie de elCulpabilitatea ii simplifica existenta si il scuteste de unele semne de intrebare asupra modului sau de viata. Lacan afirma ca singurul lucru de care putem fi vinovati este acela de a nu ne asuma dorintele, de a fi niste lasi din punct de vedere moral. Si nu se refera la impulsuri sexuale sau tendinte perverse, ci la forta vitala. Este vorba, de exemplu, de dorinta de a picta sau de a scrie, care ii impinge pe artisti sa creeze, chiar si in ciuda saraciei. Mai des intalnita este dorinta de a fi autonom, de a avea o meserie care ne place, de a dispune de timpul nostru, de a iubi pe cine vrem noi dincolo de criticile celor din jur. Adica, pentru a scapa de vinovatie trebuie sa ne cunoastem pe noi insine, sa ne recunoastem dorintele adevarate si eventualele greseli; prin a afirma eu vreau, imi asum, prin acceptarea responsabilitatii fata de propriile aspiratii si fapte. Cu cat mai mult incercam sa fugim de aspectele sumbre sau incorecte din punct de vedere social ale ego-ului nostru, cu atat mai mult ne afundam in culpabilitate.