Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,Lucian Blaga Modernismul este curentul literar, manifestat, cu predilectie, in perioada interbelica, ale carui

trasaturi sunt teoretizate de Eugen Lovinescu si promovate, in special, prin intermediul cenaclului si al revistei Sburatorul. Orientarea artistica promoveaza o innoire a literaturii, prin desprinderea de trecut si prin crearea unei modalitati inovatoare de exprimare. In ceea ce priveste poezia, sunt formulate urmatoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletesti si inlaturarea totala a obiectivitatii, ambiguitatea limbajului, prin utilizarea, in primul rand, a metaforei, inovatia formala, prin renuntarea la prozodia traditionala. Lucian Blaga este o personalitate de tip enciclopedic a culturii romane, remarcandu-se ca poet, dramaturg si filosof. El apartine perioadei interbelice a literaturii, deschizand calea noului curent literar promovat de Eugen Lovinescu, anume modernismul. Ceea ce il particularizeaza pe Blaga, in primul rand, este capacitatea sa de a-si crea propriul sistem filosofic, transpunand liric conceptele originale ale acestuia. In centrul universului, el plaseaza notiunea de mister, asupra caruia se exercita doua tipuri de cunoastere: paradisiaca si luciferica. Cea paradisiaca se fundamenteaza pe rationamente logice, fiind de factura stiintifica, avand ca principal tel dezlegarea misterului : ea este, de fapt, o cercetare minutioasa a obiectelor, care ajunge in profunzimea sensurilor, fiind limitata insa de barierele fixate de Marele Anonim. Cunoasterea luciferica, de natura poetica, are drept scop potentarea misterului, transformarea sa intr-un mister amplificat. Spre deosebire de omul de stiinta, poetul patrunde mai usor in miezul tainei, cu ajutorul imaginatiei, sporindu-I farmecul si semnificatia. Creatia este deci revelatoare de mister, poetul fiind liantul intre realitate si lumea tainelor cu sursa originara. Universul liric blagian se deschide cu poezia progamatica Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, publicata in volumul de debut, intitulat sugestiv Poemele luminii , aparut in 1919. Ea sintetizeaza conceptele exprimate de filosoful Blaga, redandu-le intr-un limbaj artistic impresionant. De altfel, intreg volumul se aseaza pe metafora luminii, a cunoasterii, in primul rand prin iubire, cea mai importanta cale catre definirea poetica a misterelor universului. Poezia este deci o arta poetica, specie a genului liric in care se evidentiaza un ansamblu de trasaturi care compun viziunea despre lume si viata a poetului, despre menirea artei sale in univers, intrun limbaj care il particularizeaza. Ea se constituie ca o meditatie confesiva modernista, exploatand idei filosofice, asupra destinului privilegiat al creatorului. Sunt, de asemenea, evidente influentele expresioniste asupra liricii lui Blaga, prin afirmatia deplina a eului poetic, prin intoarcerea catre mit si simbol, catre spiritualitatea originara, prin cultivarea manifestarilor sufletesti plenare. Lirismul subiectiv se manifesteaza prin redarea in maniera lirica a ideilor filosofice integrate in Trilogia cunoasterii, prin asumarea rolului celui care creeaza cu scopul de a potenta misterele universului prin contemplatie si prin filtrarea lor imaginativa. Imaginarul poetic blagian se axeaza astfel pe patrunderea pe calea imaginatiei in lumea miturilor si a simbolurilor omenirii, sporindu-le misterul si farmecul, prin iubire. Procedeele artistice moderniste, care pot fi indentificate in text, sunt: ambiguitatea limbajului realizata, in primul rand, prin frecventa metaforei, adancirea lirismului in subiectiv, folosirea procedeului poetic inovator al ingambamentului, noutatea prozodiei, prin folosirea versului liber.

Titlul poeziei este o metafora revelatorie, care sintetizeaza artistic notiunea filosofica de cunoastere luciferica. Se remarca prezenta marcilor gramaticale specifice eului liric, anume pronumele personal eu, cu care se deschide universul fictional blagian si prin care lirica sa capata conotatii expresioniste, si verbul nu strivesc, care sporeste prin negatie taina perfectiunii universului, redata prin metafora corola de minuni a lumii. Misterul vazut ca o corola exprima simbolic echilibrul perfect al elementelor care compun lumea, pe care poetul le priveste prin prisma imaginatiei, refuzand categoric calea rationala. Poezia este alcatuita din trei secvente lirice, care compun un discurs subiectiv, interiorizat, exprimand sensibilitatea exacerbata a eului. Intreaga creatie se axeaza pe notiunea de mister, asuprea careia se exercita cele doua tipuri de cunoastere antitetice. Incipitul poeziei este o reluare a titlului, fapt care accentueaza ideea deja enuntata, care urmeaza a fi explicitata si imbogatita cu noi semnificatii. Sensul verbului nu strivesc se amplifica protectoare a creatorului in raport cu taina, deslusita cu mintea, simbol al imaginatiei. Calea eului liric, metafora pentru drumul vietii, este presarata cu miracole, precum flori, ochi, buze, morminte. Aceste elemente sacre generatoare de mister sunt enumerate, sirul lor simbolizand frumusetea naturii sau viata, cunoasterea, iubirea sau nasterea cuvintelor, moartea, si sunt echivalente corolei de minuni a lumii. A doua secventa este mai ampla si explica sursa dublei antiteze intre notiunile de eu si altii, lumina mea si lumina altora. Relatia de opozitie dintre notiuni sugereaza cele doua tipuri de cunoastere teoretizate filosofic. Aceasta secventa poetica este o fraza ampla construita prin sintagme expresive sugestive si avand la baza verbe simetric antetice. Modalitatea de cunoastere a oamenilor de stiinta, numita metaforic lumina altora, distruge misterul, vraja nepatrunsului ascuns; ratiunea este vazuta ca daunatoare, nefiind capabila de a produce revelatia, suprimand farmecul universului inconjurator. Pe de alta parte, cunoasterea poetica, cel de-al doilea termen al antitezei defineste individualitatea poetica, specifica celui care potenteaza progresiv taina lumii. Comparatia ampla, asezata intre linii de pauza, ofera o explicatie asupra modalitatii poetice de a contempla universul. Demersul poetic este asemanat cu efectul de semiobscuritate produs de luna, o sursa a misterului. Astrul nocturn amplifica taina noptii, in acelasi fel in care creatorul sporeste misterele universului. Verbele prin care e definita actiunea sa, sporesc si imbogatesc, au rolul de a reda amplificarea superlativa a tainei, pe care o transforma in mod creator in ne-ntelesuri si mai mari, sub ocrotirea luminii luciferice. Ultima secventa lirica are rolul unei concluzii explicative si reia partial versuri-cheie ale poeziei: caci eu iubesc si flori si ochi si buze si morminte,; a potenta misterul este echivalent cu a iubi la modul ideal, profund, intreaga corola de minuni a lumii. Singura capabila de a deschide cai nebanuite cunoasterii.