Sunteți pe pagina 1din 2

Toxoplasma gondii este un protozoar apartinand ordinului Coccidia, clasa Sporozoare, foarte

apropiat de genul Isospora. Ciclul de viata al Toxoplasma presupune 3 forme:


trofozoit: forma invaziva responsabila de manifestarile acute ale infectiei;
chist: responsabil de infectia persistenta si latenta;
oochist: nu se intalneste la om, ci numai la pisica (gazda obligatorie), avand rol in ciclul evolutiv al
Toxoplasmei si in transmiterea infectiei.
Parazitul este ubicuitar in natura, putand infecta orice mamifer, insa ciclul evolutiv complet se
realizeaza numai la familia Felidae (din care face parte si pisica), unde parazitul se reproduce si este
eliminat prin materiile fecale sub forma de oochisti.
Toxoplasma este un parazit intracelular obligatoriu, care are predilectie pentru neuroni, microglii,
celulele coroidei si retinei, precum si pentru celulele apartinand sistemului reticuloendotelial.
Rezervorul infectiei este reprezentat de pisica si numeroase alte specii de animale (caini, porcine,
bovine, ovine, rozatoare de camp, pasari domestice si salbatice etc.), care se pot infecta si ale caror
produse pot constitui surse de infectie pentru om. Omul poate dobandi infectia prin consumul de carne
insuficient preparata termic (ce contine chisturi), prin ingestia de alimente contaminate cu pamant (ce
contine chisturi mature) sau prin contactul cu excrementele de pisica (jocuri de copii, geofagie, zarzavaturi
contaminate).
Calea transplacentara de transmitere a infectiei constituie o problema majora, datorita urmarilor
grave pentru fat. Infectarea este posibila si in cursul travaliului. Transmiterea de la om la om nu este
cunoscuta, cu exceptia celei in utero. Modalitati mai rare de transmitere a infectiei sunt transfuziile de
sange provenit de la persoane aflate in stadiul de parazitemie si infectiile de laborator.
Receptivitatea fata de infectie este generala. Nu se cunosc date suficiente despre gradul si durata
imunitatii. Este cunoscut faptul ca anticorpii specifici IgG persista toata viata. Dupa unii autori, infectia
persista in unele cazuri; in alte cazuri se instaleaza imunitate cu sterilizarea organismului de paraziti 5.
Persoanele imunodeprimate (SIDA, terapie imunosupresoare prelungita, transplant de organe) sunt
extreme de susceptibile si pot face infectii grave: encefalita si septicemie.
Frecventa infectiei variaza dupa grupe de varsta si populatie intre 20 si 80%, procentul crescand
cu varsta, asa cum rezulta din prezenta testelor serologice pozitive, al caror procent creste cu varsta.
Infectia evolueaza in majoritatea cazurilor asimptomatic. Atunci cand infectia devine clinic manifesta,
pacientul prezinta un sindrom mononucleozic autolimitant cu astenie fizica si adenopatii. Perioada de
parazitemie nu este bine definita, dar are loc inainte de producerea seroconversiei. La pacientii HIV-
pozitivi precum si la cei cu defecte ale limfocitelor T sau corticoterapie prelungita se produce mai
frecvent o parazitemie cronica.
Infectia fetala in cursul primului trimestru de sarcina se produce mai rar, dar se asociaza cu un risc
mai mare de avort spontan si aparitie a anomaliilor fetale. Infectia contractata intr-o perioada avansata a
sarcinii este mai frecventa, dar prezinta un risc mai mic de a induce anomalii fetale. Cel mai mare risc de
boala congenitala severa apare cand infectia este dobandita in saptamanile 10-24 de sarcina, iar cel mai
mare risc de transmitere verticala se produce in cursul saptamanilor 26-40. Infectia primara a mamei
imediat inaintea conceptiei sau in primele 10 saptamani de sarcina are o rata de transmitere verticala de
2%, dar peste 80% dintre fetusii infectati vor dezvolta o boala severa cu microftalmie, corioretinita,
hidrocefalie si calcificari intracraniene. Intre saptamanile 24 si 30 prevalenta infectiei severe scade de la
80 la 20%, iar dupa saptamana 30 se reduce la 6%, desi peste 80% dintre gravidele care prezinta infectie
primara in aceasta perioada vor transmite infectia fatului.
Raspunsul imun la infectie este reprezentat in faza precoce de aparitia anticorpilor IgM in
decursul primei saptamani de boala, care ating un nivel maxim intr-o luna, scad progresiv intr-un interval
de 3-6 luni, existand posibilitatea de a persista in titruri scazute pana la 2 ani. Determinarea anticorpilor de
tip IgM are utilitate in diagnosticul infectiei recente.
Anticorpii IgG apar mai tarziu si ajung la titrul maxim in circa 1-2 luni, persistand apoi indelungat.
Acestia au utilitate in screening-ul statusului imun, iar determinarile in dinamica au valoare in diagnosticul
infectiei primare si al reactivarilor. Pentru a evita complicatiile din cursul sarcinii se recomanda evaluarea
statusului imun inainte de conceptie. Se considera astfel ca femeile seropozitive inainte de a ramane
insarcinate sunt protejate in ceea ce priveste transmiterea infectiei viitorului fat. Pe de alta parte, femeile
seronegative prezinta riscul de a contracta infectia in cursul sarcinii, iar la acestea trebuie aplicate masuri
profilactice.
Pregatire pacient testele nu necesita o pregatire prealabila.
Specimen recoltat sange venos.
Recipient de recoltare vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator.
Prelucrare necesara dupa recoltare se separa serul prin centrifugare.
Volum proba minim 1 mL ser (pentru determinarea ambelor tipuri de anticorpi).
Cauze de respingere a probei specimen hemolizat.
Stabilitate proba serul separat este stabil 3 zile la 2-8C; 6 luni la 20C. Centrifugati specimenele
decongelate si utilizati supernatantul. Evitati congelarea/decongelarea repetat.
Diagnosticul de infecie recent cu Toxoplasma gondii nu trebuie s se stabileasc niciodat pe
baza unui singur rezultat pozitiv pentru anticorpii anti-Toxo-IgM, datorit persistenei ndelungate a
acestui tip de anticorpi la unii pacieni i posibilitii prezenei de anticorpi IgM naturali fa de
antigenele Toxoplasmei, n absena infeciei.