OCLUZOLOGIE

 PLANURI DE REFERINŢĂ
 ARCADELE DENTARE
 ELEMENTE DE MORFOFIZIOLOGIE DENTARĂ
 ELEMENTE DE MORFOFIZIOLOGIE OCLUZALĂ
 IMPLANTAREA DINŢILOR
 PLANUL DE OCLUZIE
 STOPURI ŞI CONTACTE OCLUZALE_
SCHEME DE ARTICULARE INTERDENTARA
IMPORTANŢA STOPURILOR OCLUZALE
CUSPIZII DE GHIDAJ
ghidajul anterior
traiectorie incisivă
panta retroincisivă
Unghiul incizal
OVER-JET
OVER-BITE
CONTACTELE OCLUZALE
CONTACTELE FUNCŢIONALE
CONTACTE NEFUNCŢIONALE

Componentele A.D.M.:

 dinţi (smalţ, dentină, pulpă dentară) şi

 ţesuturile de suport (periodontale - structuri osoase de suport, gingie, membrană periodontală,
cementul radicular) şi
 sistemul articular
articulaţia temporo-mandibulară [A.T.M.],
sistemul neuromuscular,
ocluzia dentară
OCLUZIA DENTARĂ este relaţia integrată a unităţilor odonto-parodontale antagoniste,
a articulaţiilor temporomandibulare şi a neuromusculaturii masticatorii şi cervicale.

PLANURI DE REFERINŢĂ
 planul medio-sagital (arcada maxilară)
reper anterior : jumătatea distanţei dintre rugile palatine ale celei de-a doua perechi, pe rafeul
median, iar
posterior, punctul mucozal ce corespunde spinei nazale anterioare, punctul central cel mai posterior
al liniei Ah (trecerea dintre palatul dur şi palatul moale), pe linia mediană. Corespunde punctului
situat la jumătatea distanţei dintre foveele palatine.
 planul transversal (orizontal) este perpendicular pe planul medio-sagital. Planul transversal trece
prin vârful cuspizilor vestibulari ai molarilor de 6 ani şi prin cuspizii vestibulari ai premolarilor.
 planul vertical (frontal) este perpendicular pe cele două planuri descrise anterior. Este tangent la
punctul cel mai posterior al celei mai proeminente tuberozităţi.

ARCADELE DENTARE
Ansamblul coroanelor dentare ale dinţilor implantaţi în procesele alveolare se numeşte arcadă
dentară.

1
Dinţii implantaţi în procesele alveolare ale oaselor maxilare formează o unitate morfo-funcţională
denumită arcadă alveolo-dentară.
Forma arcadelor dentare
 este determinată genetic, asemănător morfologiei aparatului dento-maxilar.
 este apreciată după forma liniei imaginare ce uneşte următoarele repere morfologice: marginile
incizale ale dinţilor frontali, vârful caninilor şi şanţul intercuspidian al premolarilor şi molarilor.
În mod normal, întîlnim:
 forma de semicerc, caracteristică arcadelor temporare;
 forma de parabolă: regiunea anterioară sub formă de semicerc, iar zonele laterale sunt uşor
divergente spre distal. Această formă este frecventă la arcada definitivă superioară;
 forma de semielipsă: regiunea anterioară descrie un semicerc, iar zonele laterale sunt uşor
convergente spre distal. Este mai frecventă la arcada permanentă inferioară.
Forme patologice de arcadă:
 arcada în “V”: în zona frontală este îngustată, frecvent datorită compresiunii din zona canină;
 arcada în “omega” (Ω): zona incisivo-canină sub formă de semicerc, iar zona premolară este
îngustată;
 arcada în “U”: zona anterioară are forma unui arc de cerc, iar zonele laterale paralele (factorul de
compresiune a acţionat în zona molară);
 arcada în “M”: este o arcadă scurtată, cu incisivii centrali (uneori şi cei laterali) în palato-poziţie,
iar incisivii laterali sau caninii în vestibulo-poziţie, formă ce poate fi accentuată de rotaţiile dentare.
Grupul dinţilor laterali este aşezat pe două linii drepte paralele între ele;
 arcada în “W”: în zona frontală este similară cu arcada în “M”, dar cu mezio-vestibulo-rotaţia
incisivilor centrali. Este o arcadă scurtată;
 arcada în formă de “trapez”: este aplatizată frontal; uneori zonele laterale sunt drepte, divergente
distal. Această formă este mai frecventă la arcada inferioară;
 arcada “pentagonală”: prezintă o angulaţie în zona incisivă şi două angulaţii în zona caninilor.
Zonele laterale sunt uşor divergente distal.
Simetria arcadelor dentare
NORMAL = arcadele sunt simetric dezvolate.
PATOLOGIC = arcade asimetrice.

ASIMETRIA se raportează la planul medio-sagital al arcadei superioare şi inferioare.

- asimetria transversală se pune în evidenţă prin proiectarea pe linia mediană a punctelor simetrice,
suspecte de asimetrie; se măsoară distanţele de la linia mediană la hemiarcada dreaptă şi stângă şi se
constată inegalitatea (cm);
- asimetria sagitală se relevă tot prin proiectarea pe linia mediană a punctelor identice de pe cele
două hemiarcade cu decalaj în sens sagital. Dacă pe linia mediană apar diferenţe, asimetria sagitală
este confirmată.

APLICAŢII CLINICE
În clinică, se utilizează:
 simetroscopul din trusa Korkhaus sau diverse alte tipuri, care în principiu sunt folii de plastic
rigide, ce au înglobat un caroiaj în milimetri şi centimetri (pătraţi). Acest instrument va fi centrat pe
linia mediană, în acest mod permiţând citirea cu uşurinţă a ambelor tipuri de asimetrie.

 în lipsa simetroscopului, se marchează linia mediană cu creionul pe model, iar cu riglă

transparentă, se alunecă
perpendicular pe linia mediană, de la punctul interincisiv spre posterior, observându-se asimetria.

2
Spaţiul disponibil măsurat cel mai usor : divizarea arcadei în 4 segmente liniare , măsurate individual
cu un compas (după Proffit)

Dimensiunea arcadelor dentare

 reprezintă o caracteristică proprie pentru fiecare aparat dento-maxilar: oasele maxilare
voluminoase, cu procese alveolare mari se asociază, de regulă, cu dinţi voluminoşi.

 corespondenţă între dimensiunile dinţilor şi a alveolelor cunoscută - congruenţă alveolo-dentară.

Cînd nu există corespondenţă - incongruenţă dento-alveolară.

 Dacă procesele alveolare sînt mai mari decît dinţii, între dinţi nu mai există puncte de contact,
spaţiile existente se numesc «treme» - «incongruenţă cu spaţiere».
Dacă procesele alveolare sînt mai mici decât volumul coronar, dinţii vor fi implantaţi înghesuiţi, prin
rotaţie sau suprapunere, această neconcordanţă fiind denumită « incongruenţă cu înghesuiri».

ELEMENTE DE MORFOFIZIOLOGIE DENTARĂ

Arcada dentară prezintă cele două zone topografice: zona frontală şi zona laterală. Din punct de
vedere morfologic dinţii pot fi împărţiţi în:
 dinţii frontali aflaţi în zona frontală, în număr de şase dinţi a căror formă şi localizare servesc la
incizie, şi anume incisivii şi la sfâşiere determinată de canini, îndeplinind rolul de prehensiune a
alimentelor.
 dinţii laterali: patru premolari (câte doi pe o hemiarcadă) şi şase molari (trei pe hemiarcadă)
servesc la sfărâmarea şi măcinarea alimentelor.
Dinţii, care formează un grup, prezintă caractere morfologice comune coronare şi radiculare, de
asemeni şi particularităţi clinico-terapeutice prin care se diferenţiază de celălalt grup, astfel:

Grupul incisiv prezintă următoarele caracteristici:

 coroana aplatizată vestibulo-oral în jumătatea incizală,
 incisivii au patru feţe laterale şi o margine incizală;
 feţele vestibulare sunt uşor convexe în toate sensurile,
 faţa orală concavă, cingulumul prezent în porţiunea gingivală;
 zona din faţa orală cuprinsă între marginea liberă şi cingulum-ul feţei palatinale a dinţilor frontali
maxilari este denumită pantă incisivă.
 marginile libere a incisivilor maxilari asigură prehensiunea şi incizia alimentelor, susţinând
poziţia “cap la cap în propulsie”. Modul în care este susţinută această poziţie este dependent de

3
curbura marginilor libere - curba incizală - ce poate avea o direcţie convexă caudal (în mod
obişnuit), orizontală sau convexă cranial (curbă incizală inversată).
 marginea liberă a incisivilor mandibulari prezintă o muchie vestibulară şi una orală. Muchiile
incisivilor mandibulari au o direcţie rectilinie meziodistală.
 feţele proximale, de asemenea şi secţiunea longitudinală a coroanelor dinţilor frontali au formă
triunghiulară, cu baza orientată spre colet;
 feţele proximale stabilesc punct de contact cu dinţii vecini prin convexitatea din treimea lor
incizală;
 incisivii sunt dinţi monoradiculari, iar rădăcina are formă cilindro-conică.
Grupul canin prezintă următoarele caracteristici: caninul este dinte robust, monoradicular;
 coroana cu o morfologie asemănătoare grupului frontal, aplatizată vestibulo-oral;
 muchia vestibulară a caninului mandibular descrie un „V’ cu vârful îndreptat spre planul de
ocluzie, vârf din care porneşte creasta ce separă cele două pante (mezială şi distală ale versantului
extern al cuspidului canin).
 rol esenţial în ocluzia dinamică.
Grupul premolar prezintă următoarele caracteristici:
 premolarii sunt dinţi cuspidaţi, cu formă cuboidă,
 feţele vestibulare convexe iar spre ocluzal au o margine angulată;
 faţa ocluzală a premolarilor are un cuspid vestibular şi unul oral, ce asigură contactul cu
antagoniştii.
Grupul molar prezintă următoarele caracteristici:
 molarii sunt dinţii cei mai voluminoşi, de formă paralelipipedică, cu cinci feţe,
 faţa ocluzală are o morfologie deosebită şi asigură contactele statice şi dinamice între cele două
arcade.
ELEMENTE DE MORFOFIZIOLOGIE OCLUZALĂ
Aria de ocluzie sau suprafaţa de ocluzie a arcadelor dentare se formează din alăturarea suprafeţelor
de ocluzie ale fiecărui dinte în parte. Fiecare coroană dentară participă la formarea ariei de ocluzie
prin porţiunea sa de contact posibil cu dinţii antagonişti.
Suprafaţa de ocluzie în zona frontală este arcuită şi îngustă, datorită morfologiei coronare specifice,
corespunzător adaptării lor pentru procesul de incizie. În zona frontală, în asigurarea cinematicii
ocluzale un rol important îl are caninul.
Spre distal, suprafaţa ocluzală se lărgeşte în zona premolară, atingând maximum în zona primului
molar superior şi se îngustează uşor către ultimii molari. Zona de contact posibil nu este în întregime
în raport de contact ocluzal cu suprafaţa antagonistă.
Aria ocluzală mandibulară este asemănătoare cu aria maxilară, doar că este mai îngustă în zona
frontală depăşind lătimea celei superioare la nivelul primului molar.
Zonele de contact funcţional cu antagoniştii sunt reprezentate la maxilar de vârful cuspidului, toată
suprafaţa ocluzală şi baza cuspidului oral iar la mandibulă de baza cuspidului vestibular, suprafaţa
ocluzală şi vârful cuspidului lingual.
În plan orizontal, ambele arii ocluzale au formă identică cu cea a arcadelor dentare şi pot fi:
 naturale, absente, mixte, sau artificiale,
 complete sau incomplete (continue sau discontinue),
 scurtate sau întrerupte prin diastemă, treme, leziuni odontale, edentaţie.

RELIEFUL SUPRAFEŢELOR DENTARE

elementele de relief pozitiv (Ioniţă S. şi Petre A., 2003)

a. cuspizii
b. cingulum-ul
c. crestele

4
d. tuberculii
e. mameloanele
reprezintă principala formă de relief pozitiv a dinţilor laterali (premolari şi molari). Poate fi
asemănat cu o piramidă patrulateră.
În morfologia primară normală, cuspidul se află la nivelul sau în imediata apropiere a planului de
ocluzie (suprafaţa de contact dintre dintii celor două arcade, numită şi suprafaţă masticatorie).
Din punct de vedere funcţional, cuspizii se clasifică în:
Cuspizi de sprijin (cuspizi activi, cuspizi primari, cuspizi de suport), care asigură ocluzia (contactele
cu dinţii antagonişti) în poziţiile centrice ale mandibulei.
Cuspizii de sprijin sunt: cuspizii vestibulari ai dinţilor laterali mandibulari şi cei linguali ai
premolarilor şi molarilor maxilari.
Cuspizi de ghidaj (cuspizi pasivi, cuspizi secundari), de volum mai mic decât cel al cuspizilor activi,
au un rol funcţional mai redus decât cuspizii de sprijin: participă la triturarea alimentelor în
masticaţie, au rol în menţinerea la distanţă de suprafaţa ocluzală a obrajilor şi limbii etc.

a. Cuspidul

Cuspidul prezintă două versante:

 versantul intern (ocluzal) care priveşte spre interiorul feţei ocluzale, iar
 versantul extern priveşte spre exteriorul feţei ocluzale. Exemplu: versantele externe ale cuspizilor
de sprijin sunt:
• versantele vestibulare ale cuspizilor vestibulari mandibulari;
• versantele linguale ale cuspizilor linguali maxilari.
b. Crestele
sunt muchiile piramidei fiecărui cuspid.
Fiecare cuspid prezintă 4 creste: mezială, distală, vestibulară şi linguală.
Pantele cuspidiene sunt suprafeţele cuprinse între două creste adiacente.
Cele două versante, extern şi intern, ale fiecărui cuspid sunt despărţite de o creastă mezio-distală sau
sagitală, care uneşte cele două creste marginale proximale ale feţei ocluzale. Unii autori descriu
separat cele două segmente, astfel: creastă sagitală mezială, respectiv creasta sagitală distală.
Fiecare versant cuspidian, intern sau extern este împărţit la rândul său în două pante: o pantă mezială
şi o pantă distală, în funcţie de orientarea lor spre mezial sau spre distal.
Cele două pante ale fiecărui versant sunt despărţite de o creastă vestibulo-linguală care porneşte din
vârful cuspidului şi se termină fie la nivelul conturului maxim (pe versantele externe) sau la nivelul
şanţului principal mezio-distal (pe versantele interne).
Segmentul intern (ocluzal) al crestei vestibulo-linguale este cunoscut sub denumirea de creastă
esenţială (mai este numită creastă triunghiulară, deoarece are frecvent formă rotunjită, cu baza
ocluzală mai largă). Crestele triunghiulare (esenţiale) ale unor cuspizi vestibulari, respectiv linguali
— ai aceluiaşi dinte se unesc uneori, devenind: creste oblice sau creste transversale (uneori între
cuspizii meziolinguali şi cei meziovestibulari ai molarilor).
Creasta cuspidiană reprezintă porţiunea externă a crestei vestibulo-orale. La nivelul caninilor este
prezentă creasta labială (orală) pe faţa vestibulară.
Cuspizii pot prezenta creste accesorii, paralele cu crestele esenţiale, pe versantele ocluzale (interne)
ale cuspizilor.
Crestele marginale sunt situate la extremităţile proximale ale fiecărei feţe ocluzale, iar la nivelul
dinţilor frontali: la extremităţile laterale - meziale şi distale - ale feţelor orale. Creasta marginală este
alcătuită din două versante:
 unul intem (care priveşte spre interiorul feţei ocluzale) şi unul extem, care priveşte spre dintele
vecin şi se termină la nivelul punctului de contact interdentar. Cele două versante ale crestei

5
marginale sunt despărţite de o proeminenţă care uneşte cele două creste sagitale (meziodistale), cu
direcţie vestibulo-orală.
Faţa ocluzală propriu-zisă poate fi delimitată imaginar de crestele marginale şi crestele meziodistale
care separă versantele cuspidiene.
Ambrazura ocluzală sau nişa masticatorie se delimitează între versantele externe a două creste
marginale alăturate, provenite de la doi dinţi vecini. Contactele ocluzale cu cuspizii de sprijin ai
dinţilor antagonişti din această zonă se fac, de obicei, în două puncte.
Punctul de contact este zona situată pe feţele proximale în treimea ocluzală, unde doi dinţi au raport
de contact.
Punctul de contact are următoarele funcţii:
 forţele orizontale, ce rezultă din descompunerea presiunilor ocluzale, sunt dispersate pe un grup
de dinţi (se menajează parodonţiul),
 reprezintă un obstacol în calea traumatismelor care ar putea leza papila interdentară.
Punctul de contact, de-a lungul vieţii, se poate modifica luînd aspectul de suprafaţă de contact.
c. Cingulum-ul
este o proeminenţă prezentă în treimea cervicală a suprafeţelor orale ale dinţilor frontali, mai ales la
maxilar. Prezenţa unui cingulum proeminent la nivelul frontalilor maxilari favorizează existenţa unor
contacte ocluzale stabile cu antagoniştii (dinţii frontali mandibulari).
d. Tuberculii
 deşi au formă asemănătoare cuspizilor, nu ating decât în mod excepţional planul de ocluzie.
Tuberculul are semnificaţia de lob supranumerar situat pe faţa palatinală a primului molar superior
(cunoscut sub numele de tuberculul lui Carabelli, sau pe faţa vestibulară a celui de al doilea molar
inferior (cunoscut sub numele de tuberculul lui Bolk).
e. Mameloanele
 sunt proeminenţe prezente la nivelul marginii libere a incisivilor, caracteristice morfologiei
imediat post-eruptive. După un timp scurt de la erupţia pe arcade a incisivilor, aceste formaţiuni
dispar prin uzură fiziologică.
 elementele de relief negativ
(Ioniţă S. şi Petre A., 2003)

a. sulcus (pl. sulci)

b. şanţuri principale (de dezvoltare)
c. şanţuri secundare (accesorii)
d. fose
e. fosete
f. fisuri
g. depresiuni
a. Sulcus-ul ocluzal este spaţiul larg deschis, în formă de „V”, mărginit de cuspizii vecini.

b. Şanţurile principale (majore) (de dezvoltare) sunt elemente de relief negativ aflate la unirea
cuspizilor vecini. Ele sunt:
 şanţuri centrale (meziodistale);
 şanţuri principale linguale (orale);
 şanţuri principale vestibulare.
Şanţurile principale au o importanţă deosebită deoarece, în timpul mişcărilor mandibulare excentrice
(orizontale) cu contacte dento-dentare, ajută la dezangrenarea cuspizilor.

c. Şanţurile accesorii, de formă neregulată, sunt situate pe versantele cuspidiene şi ale crestelor
marginale.
Şanţurile crestelor marginale apar ca ramificaţii ale şanţului central care depăşesc crestele marginale;

6
 aceste şanţuri au risc crescut de apariţie a cariilor dentare, şi se constitue în elemente care scad
rezistenţa mecanică a dintelui prin întreruperea crestelor marginale.
d. Fosele sunt depresiuni rotunjite sau angulate la nivelul
- feţelor ocluzale ale dinţilor laterali şi la nivelul
- feţelor linguale (orale) ale frontalilor (maxilari).

La nivelul dinţilor laterali sunt descrise:

- fosele centrale se formează la unirea a trei, patru sau cinci cuspizi vecini.
- Cuspizii distovestibulari ai molarilor mandibulari articulează în fosele centrale ale molarilor
maxilari.
- Cuspizii meziopalatinali ai antagoniştilor maxilari articulează în fosele centrale ale molarilor
inferiori.
- fosele marginale (meziale şi distale).
Fosele marginale se formează la unirea versantulului intern al crestei marginale corespunzătoare cu
pantele omonime ale versantelor interne (ocluzale) ale celor doi cuspizi vecini. La acest nivel au loc
de obicei contacte interdentare tripodice (în trei puncte).
e. Fosetele (după Bratu şi Uram Ţuculescu, 2001) sunt situate la extremităţile:
- cervicale ale şanţurilor principale orale ale molarilor maxilari;
- şanţurilor principale vestibulare ale molarilor mandibulari; şi
- foselor palatinale ale incisivilor maxilari (foramen caecum).

f. Fisurile ocluzale sunt defecte de structură ce apar în porţiunile cele mai declive ale şanţurilor şi
foselor.
- Fisurile ocluzale reprezintă localizări de elecţie pentru caria dentară.

g. Depresiunile sunt accidente de formă, minore, ce apar uneori pe suprafeţele laterale — vestibulare
şi/sau linguale ale dinţilor.

 1, 2 - cuspizi de ghidaj.
 3, 4 - cuspizi de sprijin.
 5 - creastă triunghiulară (esenţială) mărginită de şanţuri accesorii; creasta esenţială împarte
versantul intern al cuspidului în două pante: mezială şi distală.
 6 - fosă centrală. 7 - fosă distală.
 8 - creastă oblică, formată prin unirea a două creste esenţiale (ML-DV).
 9 - creastă accesorie MV. 10 - tubercul Carabelli.
 11 - creastă marginală distală cu o muchie şi două versante - întreruptă de un şanţ accesoriu
IMPLANTAREA DINŢILOR
 se face după un ax uşor oblic, propriu fiecărui dinte;

7
 prelungirea axelor de implantare ale dinţilor maxilari se întâlnesc într-o zonă înapoia spinei
nazale a frontalului în dreptul apofizei crista galli, iar
 rădăcinile dentare mandibulare diverg către baza mandibulei – Conul lui Villain
 datorită acestei convergenţe către superior ale axelor dinţilor maxilari, feţele ocluzale ale dinţilor
privesc în jos şi în afară;
 feţele ocluzale ale dinţilor mandibulari sunt înclinate către superior şi inferior;
 frontalii superiori prezintă o înclinare înainte şi în jos;
 frontalii inferiori sunt înclinaţi către înainte şi în sus.

PLANUL DE OCLUZIE
- Planul de ocluzie se defineşte drept coarda arcului de cerc care reprezintă curba de ocluzie pe o
hemiarcadă împreună cu coarda arcului de pe hemiarcada opusă.
- Lejoyeux defîneşte planul de ocluzie drept planul convenţional care trece prin marginea incizală
a celor doi incisivi centrali maxilari şi prin vârfurile cuspizilor disto-palatinali ai molarilor secunzi.
- Planul de ocluzie este deci un plan imaginar cu o înclinare variabilă formând cu orizontala un
unghi de 17º.
- spre anterior are o direcţie aproximativ orizontală;spre posterior este oblic,
- angulat cu planul de la Frankfurt;
- sagital planul de ocluzie este aproximativ paralel cu planul lui Camper;
- planul de ocluzie nu este un plan obişnuit ci o suprafaţă curbă; este armonios când respectă cele
două curbe de ocluzie: planul de ocluzie are curbura dublă în plan transversal şi sagital, numită
curbura sagitală a lui Spee şi Balkwill şi curba transversală a lui Wilson - Monson.
- Ariile ocluzale maxilare şi mandibulare proiectate în plan sagital prezintă o curbură sagitală cu
profunzimea maximă la nivelul primului molar şi centrul într-un punct situat la 3 cm în spatele
nasionului (crista galli) numindu-se curba Spee-Balkwill.
- Ea este convexă la maxilar şi concavă la mandibulă, este simetrică într-o ocluzie normală în cele
două sectoare laterale. Adâncimea maximă este în dreptul molarului prim mandibular.
- Patologic curbele sagitale pot fi accentuate, orizontale, întrerupte, neregulate sau inversate.
- În mişcarea de propulsie necesară inciziei, arcadele sunt aduse în poziţia cap la cap lăsând un
spaţiu de inocluzie distală numit fenomenul Cristhensen sagital. Orice contact în zona distală în
momentul propulsiei transformă pârghia mandibulară într-o pârghie de gradul doi, deci foarte
traumatizantă. Orice contact posterior duce la solicitarea excesivă a articulatiei temporo-mandibulare
cu consecinţe negative asupra întregului sistem.
- se consideră curbura sagitală a planului de ocluzie drept o curbură de compensaţie sagitală cu rol
profilactic şi protector a parodonţiului dinţilor frontali. În ocluziile adânci profilaxia parodontală
constă în reducerea supraocluziei prin coronoplastie în caz de dimensiuni verticale normale sau prin
înalţarea ocluziei în zona molară astfel încât în mişcarea de propulsie să nu existe contacte distale.
- Curba de ocluzie transversală Wilson: Suprafaţa de ocluzie, privită în plan frontal este înclinată
în zona laterală, molarii mandibulari fiind orientaţi spre lingual, iar molarii maxilari spre vestibular,
astfel încât vârfurile cuspizilor vestibulari şi orali ai dinţilor laterali se af1a pe aceeaşi curbă cu
centrul în crista gali şi se numeşte Curba lui Wilson - Monson sau curba transversa1ă.
- Curba transversală poate avea o orientare normală, accentuată, orizontală sau inversată.
- În mişcarea de lateralitate a mandibulei se stabilesc contacte pe partea activă, iar pe partea de
balans nu există punct de sprijin decât cel articular deci este prezent un spaţiu de inocluzie laterală
numit — fenomenul Cristhensen lateral sau transversal.
- Pe partea de balans nu sunt permise puncte de contact deoarece sunt nocive şi
disfuncţionalizează componentele sistemului prin transformarea pârghiei de grad trei într-un grad
inferior.
- Efectul compensator al curbelor sagitale şi transversale ale planului de ocluzie nu se aplică la
arcadele naturale ci numai la protezele mobile totale, iar efectul lor compensator se traduce printr-o

8
stabilizare dinamică a acestora datorită punctelor de contact meziale şi distale în mişcarea de
protruzie şi a contactelor pe partea activă şi de balans în mişcarea de lateralitate
Curbura frontală
Prin succesiunea feţelor vestibulare ale dinţilor frontali maxilari şi mandibulari rezultă curbura
frontală vestibulară maxilară şi cea mandibulară având un diametru mai mare la maxilar decât la
mandibulă.
Curbura frontală poate fi naturală sau artificială, accentuată, aplatizată sau neregulată.
Caracteristicile curburii frontale sunt date de poziţia dinţilor dar şi de presiunea exercitată de chinga
musculară labio-jugală şi muşchii limbii.
Gradul curburii variază de la individ la altul şi imprimă caracteristici fizionomice etajului inferior al
feţei.
Gradul de curbură se respectă în restaurările protetice care antrenează arcul anterior al arcadei din
considerente estetice şi fonetice.

SCHEME DE ARTICULARE INTERDENTARA

 Ash, 1987:
 „cuspizi - fose” şi „cuspizi - creste marginale”

IMPORTANŢA STOPURILOR OCLUZALE:

Prin asigurarea stopurilor ocluzale se realizează una dintre poziţiile esenţiale ale mandibulei:
poziţia de intercuspidare maximă, în care contactele dento-dentare dintre cele două arcade sunt în
numărul cel mai mare. Intercuspidarea maximă este cea mai stabilă poziţie funcţională a A.D.M. şi
încheie fiecare ciclu masticator; în această poziţie forţa masticatorie este maximă.

În acelaşi sens, stopurile ocluzale prezintă importanţă în funcţionalitatea A.D.M., respectiv

pentru triturarea alimentelor şi deglutiţie.
menţinerea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO),

9
DVei - Dimensiunea verticală a etajului inferior;
DVem - Dimensiunea verticală a etajului mijlociu;
Dcl - Dimensiunea verticală a etajului mijlociu, măsurată clinic

Pentru utilizări clinice uzuale dimensiunea verticală a etajului mijlociu al feţei se aproximează
prin distanţa dintre fanta labială şi linia bipupilară.
Înălţimea etajului inferior al feţei se măsoară în mod curent de la proiecţia tegumentară a
punctelor subnazal şi mentonier, dar pot fi utilizate şi alte repere - de exemplu două puncte tatuate
submucos la nivelul proceselor alveolare maxilar şi mandibular. Reperele tegumentare sunt uşor
accesibile dar induc erori (uneori semnificative) legate de grosimea tegumentelor.
În poziţia de intercuspidare maximă (sau relaţie centrică), când dinţii celor două arcade sunt în
contact, („în ocluzie") se vorbeşte despre dimensiunea verticală de ocluzie = D.V.O.
Pe parcursul unui ciclu de 24 de ore dinţii stau în contact ocluzal o perioadă foarte scurtă de
timp: momente din timpul triturării alimentelor şi în deglutiţia boturilor alimentare consistente.
De altfel, contactul permanent între cele două arcade nu ar putea fi suportat de aparatul de
susţinere al dintelui (parodonţiu).
În afara acestor momente scurte de contact, între cele două arcade nu există contacte dento-
dentare, mandibula plasându-se în relaţia de postură (R.P.).
În aceste condiţii apare o altă noţiune referitoare la înălţimea etajului inferior al feţei:
 dimensiunea verticală în relaţia de postură, (D.V.R.), mai mare decât D.V.O., poziţie în care
există un echilibru între contracţia muşchilor ridicători şi contracţia muşchilor coborâtori ai
mandibulei (contracţie tonică).
Pentru măsurarea, în condiţii clinice uzuale a înălţimii etajelor inferior şi mijlociu ale
viscerocraniului se poate utiliza:
 mânerul oglinzii dentare;
 o simplă riglă gradată;
 un compas ale cărui vârfuri urmăresc două puncte ce marchează etajele feţei şi o riglă gradată
sau
 un instrument special destinat acestui scop, ocluzometrul WILLIS.

În DVR, dinţii celor două arcade nu sunt în contact, deci nu se realizează ocluzia, motiv pentru care
spaţiul existent între arcadele dentare poartă numele de spaţiu de inocluzie fiziologică (S.I.F.), a
cărui dimensiune este de 2-4 mm la nivelul incisivilor, pentru a descreşte progresiv spre distal.

“1 + 2 = 3”
1 = DVO; 2 = SIF; 3 = DVR

10
Stopurile ocluzale:
 transmit presiunile masticatorii în axul lung al dinţilor,
 au rol în realizarea unei abraziuni proporţionale pe toţi dinţii,
 nu permit deplasarea dinţilor,
 echilibrează mandibula în cele trei planuri ale spaţiului (IM).
Cuspizii suport sau cuspizii de sprijin asigură stabilitatea ocluziei şi a dimensiunii verticale.

Ei sunt clasificaţi după importanţă în 3 grupe (Abjean şi Korbendeau), astfel:

STOPURILE OCLUZALE DE GRADUL I

Prima grupă o reprezintă cuspizii vestibulari ai premolarilor şi molarilor mandibulari care intră în
contact cu fosele centrale şi fosele dintre crestele marginale ale dinţilor laterali maxilari.

STOPURILE OCLUZALE DE GRADUL II

Al doilea grup de stopuri ocluzale este realizat de marginea liberă a dinţilor frontali mandibulari care
articulează cu faţa palatinală a dinţilor frontali maxilari infracingular.

STOPURILE OCLUZALE DE GRADUL III

Grupul trei de sprijin este reprezentat de cuspizii palatinali (orali) ai premolarilor şi molarilor
maxilari contactând cu fosele centrale şi fosele dintre crestele marginale ale antagoniştilor
mandibulari.

CUSPIZII DE GHIDAJ
Cuspizii de ghidaj participă la realizarea mişcării de lateralitate dreaptă şi stângă.
Grupele de cuspizi de ghidaj sunt:
 cuspizii linguali mandibulari care glisează pe panta palatinală a cuspizilor vestibulari maxilari;
 cuspizii vestibulari maxilari care alunecă pe panta orală a cuspizilor linguali mandibulari.

Cuspizii de ghidaj au caracteristici asemănătoare cu cele ale cuspizilor de sprijin la care se mai
adaugă înclinarea pantei cuspidiene care este verticală, medie sau orizontală.

OVERJET
• Depăşirea frontalilor inf. de către cei superiori în plan sagital – OVERJET – este apreciată
măsurând pe o linie orizontală distanţa dintre marginea liberă a incisivilor superiori şi faţa
vestibulară a celor inferiori.
• Pentru acelaşi grad de acoperire verticală, dar cu înclinare diferită a axului dentar, over-jetul
variază în limite destul de largi.

OVERBITE
Gradul de acoperire al frontalilor inferiori de către cei superiori în plan vertical – OVERBITE – este
determinat de distanţa dintre cele două linii întrerupte, orizontale, paralele, tangente la marginile
incizale ale dinţilor anteriori în contact.
 over-bite este normal de 1/3 (= raportul de acoperire a dinţilor mandibulari).
Acoperirea totală (O.T.) este frecvent însoţită de contacte traumatogene în zona cervicală P a dinţilor.
Diferite forme de ocluzie adâncă (a,b,c).

GHIDAJUL ANTERIOR
O altă zonă de ghidaj este ghidajul anterior.

11
În regiunea anterioară aria ocluzală este îngustată iar suprafaţa posibilă de contact între cele două arii
prezintă o înclinare anterioară faţă de planul de ocluzie dirijând alunecarea ariei ocluzale
mandibulare de-a lungul său.
Aria ocluzală maxilară se formează prin însumarea feţelor palatinale ale incisivilor maxilari care
sunt situaţi sub o anumită înclinare faţă de planul orizontal determinând o anumită înclinare a
traiectoriei de mişcare a incisivilor mandibulari faţă de cei maxilari, traiectorie numită traiectorie
incisivă (unghiul format între orizontală şi dreapta ce uneşte marginile incizale mandibulare şi
maxilare).
Este necesară diferenţierea între panta retroincisivă care reprezintă angularea feţei palatinale a
incisivilor maxilari şi care prezintă un caracter pur morfologic şi traiectoria incisivă, care reprezintă
o rezultantă a combinării factorilor morfologici cu factorii funcţionali.

 Traiectoria incisivă depinde de mai mulţi factori:

 angularea implantării incisivilor superiori;
 conformaţia feţei lor palatinale;
 raportul între over-bite şi over-jet;
 curbura arcadei în zona frontală;
 gradul de concavitate al feţelor palatinale.
Angularea traiectoriei incisive poate fi mai mare, ca în retrodenţiile maxilare şi ocluziile acoperite,
sau mai mică cum este cazul prodentiilor maxilare.
Incisivii maxilari pot avea feţe palatinale cu o conformaţie diferită, uneori cu suprafeţe plate sau
concave, cu un diametru vertical variabil, cu un cingulum puternic sau şters.
 cu cât over-bite este mai mare cu atât aria ocluzală este mai mare şi invers, adică cu cât over-bite
este mai mic cu atât aria ocluzală se micşorează.
Unghiul incizal variază direct proporţional cu over-bite-ul, ceea ce face ca şi traiectoria incizală să
aibă tendinţe identice.
Cu cât over-jet-ul este mai mare şi angularea traiectoriei incizale este mai mică şi invers la un over-
jet mic.

Contactele dento-dentare FUNCŢIONALE îndeplinesc următoarele condiţii:

 sunt: punctiforme, multiple, stabile, eficiente;
 sunt uniforme şi armonios distribuite pe arcadă pe toţi dinţii cuspidaţi;
 au o localizare precisă, fiecare dinte contactând cu doi antagonişti, exceptând incisivul central
mandibular şi molarul trei maxilar.
 pot fi de tip:
a. margine incizală - suprafaţă palatinală;
b. vârf cuspid - fund fosă
c. versante cuspid cu versante fosă = TRIPODIC;
d. vârf cuspid - ambrazură.

CLASIFICAREA CONTACTELOR FUNCŢIONALE

a. Contactul dintre marginea liberă a dintilor frontali mandibulari şi faţa linguală a dinţilor frontali
maxilari - infracingular = stopurile ocluzale din grupul al II-lea.
b. Contactul vârf cuspid - fund fosă
• Pentru un astfel de contact funcţional vârful cuspidului trebuie să fie mai puţin voluminos decât
fosa, pentru a nu putea să pătrundă în aceasta.
• Pentru refacerile protetice realizarea sa prezintă marele avantaj de a se putea adapta cu uşurinţă
prin şlefuire selectivă, dar şi pe acela de a permite, atunci când stereotipul masticator al pacientului o
cere, libertatea de mişcare a mandibulei — alunecarea orizontală în plan sagital (eng. long centric)
sau transversal (eng. freedom in centric).

12
c. Contactul versantelor cuspidului cu versantele fosei:
• Contactul se realizează în cel puţin trei puncte, de unde şi denumirea acestui tip de contact —
„tripodic”.
• Pentru realizarea unui astfel de contact volumul cuspidului este mai mare decât spaţiul oferit de
fosă, motiv pentru care vârful cuspidului nu mai ajunge în fundul fosei.
• Din punct de vedere al eficienţei masticatorii, acest tip de contact este cel mai funcţional
deoarece cu minimum de presiune se strivesc cu uşurinţă alimentele.
• asigură stabilitatea ocluziei;
• permite glisarea uşoară a mandibulei şi dezangrenarea cuspizilor;
Din păcate, contactul tripodic este foarte greu de realizat şi mai ales de corectat la lucrările protetice
fixe.
d. Contactul vârf cuspid-ambrazură:
• vârful cuspidului de sprijin angrenează între doi cuspizi antagonişti; articulând cu crestele
marginale antagoniste;
• vârful cuspidului rămâne liber, contactul având loc între versanţii cuspidului datorită diferenţei
de curbură (curbura vârfului cuspidian are o rază mai mică decât ambrazura), ocluzia nu este blocată.

CONTACTE DENTARE NEFUNCŢIONALE

 Contactele nefuncţionale determină:
 deraparea mandibulei faţă de maxilar;
 transmiterea forţelor în afara axului lung al dinţilor;
 abraziunea patologică;
 migrările dentare.
 Depistarea şi corectarea lor este obligatorie!

CLASIFICAREA CONTACTELOR DENTARE NEFUNCŢIONALE

1. contactul vârf cuspid-versant fosă este unul dintre contactele dento-dentare
nefuncţionale el provocând deraparea mandibulei (1)
2. contact versant cuspid-versant fosă (2),
3. contactul vârf cuspid-vârf cuspid: este instabil, are o eficienţă masticatorie redusă, iar
când contactul se face numai între cuspizii vestibulari mandibulari şi maxilari se produce şi rănirea
(muşcarea) mucoasei jugale.
În acelaşi timp, solicitările ocluzale sunt transmise nefuncţional, în afara axului lung al dinţilor.
4. contact „în suprafaţă” ca urmare a uzurii accentuate a dinţilor (abraziune patologică).
În urma uzurii accentuate (abraziune patologică), relieful feţei ocluzale se transformă într-o suprafaţă
plană, zonele de contact interdentar se măresc în suprafaţă şi se produce concomitent o deplasare
către mezial a întregului grup lateral.
De multe ori aceste contacte dento-dentare în suprafaţă sunt stabile, dar ele sunt totuşi nefuncţionale
deoarece nu sunt suficiente pentru triturarea alimentelor ceea ce conduce la
un efort suplimentar ca timp şi ca forţă pentru a reuşi o masticaţie satisfăcătoare.
Suprasolicitarea ocluzală este favorizată şi de mărimea suprafeţei ocluzale deoarece, prin
reducerea înălţimii coronare datorită abraziunii, faţa ocluzală se apropie de ecuatorul anatomic.
4. contact „în suprafaţă” ca urmare a uzurii accentuate a dinţilor (abraziune patologică).
Contactul în suprafaţă poate fi prezent şi în situaţia în care relieful ocluzal nu este plan, ca în cazul
abraziunii patologice; cel mai adesea aceasta intervine atunci când modelarea feţelor ocluzale ale
lucrărilor protetice conjuncte se face plan de către tehnicianul dentar.
5. reducerea numărului de contacte ocluzale – inocluzie sagitală, ocluzia deschisă.
Atitudinea terapeutică în cazul inocluziilor din zona frontală:
neintervenţie, tratamente ortodontice, restaurări protetice sau chiar chirurgicale complexe, în funcţie
de etiologia disfuncţiei şi gradul de compensare funcţională a A.D.M.

13
POZIŢII FUNDAMENTALE CRANIOMANDIBULARE

ANATOMIA FUNCŢIONALĂ A ATM

AXA BALAMA TERMINALĂ
RELAŢIA CENTRICĂ
INTERCUSPIDAREA MAXIMĂ
POZIŢIA DE POSTURĂ (REPAUS)
Mandibula umană este un os dispus transversal pe linia mediană a corpului, cu două articulaţii
separate, legate de o singură altă structură osoasă (baza craniului), fenomen unic în organismul
uman. Fiecare din cele două articulaţii este mobilizată în primul rând de propria musculatură
asociată ei, dar legătura relativ rigidă dintre articulaţii implică necesitatea cooperării şi sincronizării
activităţii ambelor grupe musculare;
Articulaţia temporo-mandibulară este una de tip particular, ginglimo-artroidală, adică permite atât
rotaţia, cât şi alunecarea (translaţia) condilului mandibular;
Unitatea funcţională dinte-parodonţiu constitue şi ea un gen de articulaţie - articulaţia dento-
alveolară;
Forţele dirijate de musculatură şi mişcările mandibulare ce compun funcţia masticatorie au un
punct final fix, instalat brusc şi rigid, reprezentat de ocluzia dentară, sau articulaţia dento - dentară.
Componentele osoase ale ATM
1. tuberculul articular
2. suprafaţa glenoidală (articulară) a tuberculului articular
3. fosa mandibulară
4. fisura petro-timpanică (inserţia posterioară a capsulei articulare)
5. condilul mandibular
6. colul condilian
CAPSULA ARTICULARĂ: porţiunea anterioară şi cea laterală a capsulei sunt îngroşate şi limitează
depla-sarea posterioară a condililor; porţiunea posterioară a capsulei limitează deplasarea anterioară
a condililor; laxitatea în această zonă determină luxaţii sau subluxaţii cronice ale condililor
mandibulari
2. MENISCUL ARTICULAR
3. ETAJUL SUPERIOR AL A.T.M., MENISCO - TEMPORAL, în care se realizează mişcarea prin
translaţia meniscului de-a lungul tu-berculului articular
4. ETAJUL INFERIOR AL A.T.M., MENISCO - CONDILIAN în care se realizează mişcarea prin
rotaţia condililor mandibulari

RELAŢIA CENTRICĂ

 ligamentul temporo-mandibular (colateral extern) opreşte (fixează) mişcarea ascendentă a

condilului. Limitarea deplasării posterioare este realizată tot de ligamente. Toate aceste motive au
făcut ca R.C. să fie numită şi poziţie ligamentară.
 R.C. este considerată cea mai posterioară poziţie funcţională a condililor mandibulari, motiv
pentru care mai este numită şi poziţie terminală.
 Din cele expuse mai sus reiese cu claritate că poziţia de relaţie centrică nu este influenţată de
dinţi = este prezentă toată viaţa, inclusiv la edentatul total sau la edentatul parţial fără contacte
dento-dentare.
 în realitate, poziţia de R.C.:
 poate fi împiedicată de contactele dento-dentare,
 poate fi modificată temporar de contracţii musculare anormale, care la rândul lor pot fi cauzate
de contacte dento-dentare defectuoase.

14
 IMPORTANŢA R.C.

 R.C. este o poziţie constantă toată viaţa, deci şi la edentatul total,

 R.C. este o poziţie diagnostică de la care porneşte orice analiză ocluzală.
 R.C. este o poziţie care poate fi determinată şi transferată: mandibula poate fi poziţionată în R.C,
iar această poziţie poate fi materializată prin stabilirea axei balama terminale; poziţia astfel
determinată poate fi înregistrată şi ulterior transferată la nivelul unui ocluzor sau articulator.
 R.C. este o poziţie funcţională. R.C. intervine şi în timpul masticaţiei şi anume atunci când se
încearcă masticaţia alimentelor dure, cu consistenţă mărită, deci atunci când condilii au nevoie de un
sprijin ferm; marea majoritate a autorilor susţin că R.C. este poziţia în care se efectuează deglutiţia,
act fiziologic foarte frecvent în timpul alimentării, dar şi în timpul somnului, pentru înghiţirea
salivei, care este secretată permanent.

AXA BALAMA TERMINALĂ

Urmărind traiectoria punctului interincisiv mandibular în timpul deschiderii gurii se constată că într-
un prim timp, la o deschidere de maximum 20 mm, acest punct descrie un prim arc de cerc.
Cercetările efectuate au demonstrat că în timpul acestei deplasări a punctului interincisiv mandibular,
condilii fac o mişcare de rotaţie pură.
Orice rotaţie se face în jurul unei axe.
Rotaţia pură a condililor (deci fără nici o altă deplasare) se realizează în jurul axei balama terminale.
Deoarece orice rotaţie a condililor se face în jurul unei axe, există o multitudine de axe balama, dar
rotaţia pură a condililor se realizează cu aceştia rămaşi în poziţia de relaţie centrică, poziţie care, aşa
cum am mai arătat, se mai numeşte şi poziţie terminală, de unde şi numele acestei axe balama
-terminală. Deci, axa balama terminală materializează poziţia de R.C.
Axa balama terminală este definită ca o axă imaginară care trece prin cei doi condili mandibulari
atunci când aceştia realizează o mişcare de rotaţie pură, situaţie întâlnită în timpul mişcării de
deschidere a gurii şi la revenirea mandibulei (închidere) pe o distanţă de maximum 20 mm.
Poziţia condililor mandibulari în relaţie centrică (R.C.) este coincidentă cu aceea în care
mandibula poate realiza mişcări de rotaţie pură după o axă transversală numită „axa balama
terminală"-A.B.T.

DETERMINAREA A.B.T.
A. Metoda antropometrică
 la majoritatea subiecţilor punctul tegumentar în care se găseşte axa balama terminală se află pe
linia care uneşte tragusul cu unghiul extern al ochiului, la 13 mm anterior de tragus (Posselt, 2001),
 operatorul trebuie să verifice prin palpare cu indexul ambelor mâini în dreptul punctelor
antropometrice ca deschiderea gurii în primii 20 mm să se facă într-adevăr cu rotaţie pură în axa
marcată; dacă acest lucru nu se întâmplă este recomandabilă modificarea marcajelor într-o poziţie mai
favorabilă.
În condiţii clinice, importanţa metodei antropometrice rezidă în faptul că ea poate servi drept punct de
plecare pentru cea de-a doua metodă, determinarea individualizată.
Axa balama terminală (A.B.T.) a unui articulator trebuie să coincidă cu cea existentă la pacient; în caz
contrar, mişcarea de rotaţie a braţelor articulatorului va fi diferită de cea după care se face coborârea -
ridicarea mandibulei în realitate
PLANURI DE REFERINŢĂ LA CARE SE RAPORTEAZĂ RIMO:
1. planul de ocluzie
2. planul Camper
3. planul Frankfurt
4. planul infraorbitar
5. linia tragus-unghiul extern al ochiului

15
B. Metoda grafică
Arcurile faciale
• Arcul facial reprezintă un dispozitiv care permite înregistrarea precisă a poziţiei relative a crestei şi
dinţilor maxilari pe pacient şi face posibilă transferarea acesteia pe articulator, obţinându-se tot o
poziţie relativă, care facilitează interpretarea, în general a rapoartelor mandibulo-maxilare .
• Este necesar a avea un cadru comun de referinţă pe pacient şi pe articulator. Deci, cu ajutorul
arcurilor faciale se stabileşte o poziţie relativă a modelelor în articulator, care să fie cât mai
apropiată, dacă nu identică cu rapoartele existente între maxilar şi mandibulă.
1.Caracteristici generale:
• Arcul facial este compus dintr-un cadru metalic cu o parte intraorală şi una extraorală.
• Partea intraorală este reprezentată de o portamprentă sau de o furculiţă metalică pe care se aplică
un rulou de ceară dură care se va mula pe pantele cuspidiene ale dinţilor restanţi. Partea intraorală
se prelungeşte printr-o tijă în plan sagital pe care se va fixa partea extraorală.
• Arcul facial propriu-zis are în general formă de „U”, ale cărui extremităţi se vor plasa în dreptul
punctelor de emergenţă ale axei balama.
• Arcul facial trebuie să prezinte şi un indicator care se va plasa la nivelul unui punct fix cranian sau
un stopper nazal, care se fixează în timpul efectuării înregistrărilor şi se menţine apoi nemodificat
pe tot parcursul utilizării arcului facial, fiind un punct de referinţă.
2.Tipuri de arcuri faciale:
Arcurile faciale Gysi şi Hanau:
• Arcul facial elaborat de Gysi este alcătuit dintr-un cadru metalic de aluminiu în formă de „U”, a
cărui porţiune anterioară se fixează prin culisare la plăcuţa de înregistrare grafică a RC. Această
plăcuţă este fixată la şablonul inferior, deci arcul facial va fi solidar cu şablonul inferior. La capătul
acestor două braţe în formă de „ U ” sunt montate două tije-creion culisabile în sens orizontal.
• Arcul facial Hanau este asemănător arcului facial Gysi, dar utilizează şi alte repere şi are un
sistem de lucru puţin diferit. Prezintă un cadru metalic în formă de „ U ” cu două tije de înregistrare.
Sistemul de fixare este format dintr-o potcoavă metalică ce se solidarizează la faţa ocluzală a
şablonului superior. În plus mai are o tijă care se fixează la nivelul punctului infraorbitar, având un
reper corespunzător pe articulator.
Arcul de localizare a axei balama şi arcul facial d’Almore
• Arcul de localizare cinematică a axei balama este un arc facial specializat, alcătuit din:
- o parte intraorală, şi
- o parte extraorală

16
• Arcul facial d’Almore este asemănător ca şi construcţie cu arcul de localizare a axei balama, cu
menţiunea că are în plus încă un braţ lateral, cu aceleaşi trei componente şi o tijă articulară de braţul
orizontal, care permite localizarea unui ounct crania fix ca reper.
Arcurile faciale anatomice: instrumente simplificate, care se reglează la nivelul punctelor de
emergenţă ale axei balama arbitrar alese.
• Sunt prevăzute cu olive auriculare care se plasează la nivelul conductului auditiv extern, fiind
astfel construite încât axa balama să fie deplasată după o valoare medie cunoscută.
• Aceste instrumente mai sunt prevăzute şi cu un stopper nazal, care permite stabilizarea arcului pe
pacient, materializând totodată şi planul orizontal de referinţă situat aproximativ în planul de la
Frankfurt.
• Pentru determinarea sigură a axei balama terminale se foloseşte un dispozitiv numit arc facial
pentru determinarea axei balama terminale. Acest dispozitiv este compus din:
• o piesă care se aplică intrabucal, piesă asemănătoare-unei portamprente standard;
• la extremitatea mânerului este plasat un cadru de forma literei „U".
• La extremitatea braţelor literei „U" există un lăcaş în care este plasată o mină de grafit, (dispozitiv
marcator), cu vârful spre tegumentele din zona temporală.
• dispozitivul este astfel construit încât mina marcatoare poate fi deplasată în toate sensurile: spre
tegumente, în plan vertical, anteroposterior.
• Pentru determinarea efectivă şi marcarea extremităţii axei balama terminale, portamprenta
(„furculiţa" autorilor francezi) este încărcată cu un material de amprentă (de obicei un alginat) şi este
aplicată pe arcada mandibulară, perfect centrată cu mânerul pe linia mediană.
• În zona articulaţiei temporo-mandibulare se aplică o bucată de hârtie milimetrică, iar prin
manevrarea dispozitivelor de la capătul braţelor cadrului se stabileşte contactul între mina
marcatoare şi hârtie.
Este bine ca vârful minei să fie plasat pe linia care uneşte tragusul cu unghiul extern al ochiului, la
13 mm anterior de tragus.
 determinarea este bine să se realizeze în timpi separaţi, în dreapta şi în stânga.
Medicul conduce mandibula în poziţie de R.C. după care pacientul efectuează mişcări de închidere şi
deschidere a gurii pe distanţa maximă de 20 mm (la nivelul incisivilor).

Mina marcatoare poate înregistra pe hârtie:

 fie un punct, ceea ce dovedeşte că mişcarea mandibulei se realizează printr-o rotaţie pură a
condililor (în axa balama terminală, A.B.T.), fie un arc de cerc, ceea ce semnifică plasarea tijei de
marcare într-o altă poziţie decât R.C.
Poziţia minei marcatoare se modifică până la obţinerea unui singur punct, corespunzător A.B.T.
Se procedează apoi identic şi pentru marcarea celeilalte extremităţi a axei balama terminale.
Odată determinate, extremităţile tegumentare ale axei balama terminale pot fi marcate pe tegumente
(prin tatuarea tegumentului cu ajutorul unui tuş injectat strict intradermic) astfel încât să poată fi
utilizate şi în şedinţe ulterioare.
 pentru determinarea efectivă a A.B.T., cu ajutorul arcului de înregistrare, mandibula trebuie
menţinută de operator în poziţie posterioară, prin exercitarea uni sau bimanuală a unei presiuni
uşoare pe menton, după o tehnică similară celei utilizate pentru poziţionarea manuală a mandibulei
în R.C; în caz contrar tija inscriptoare nu marchează niciodată numai un punct, deoarece deschiderea
fiziologică a gurii se face după o traiectorie ce presupune şi translaţie în etajul superior al A.T.M.
 arcul facial de determinare a axei balama terminale NU DETERMINĂ POZIŢIA DE R.C. ÎNTR-
O FORMĂ DIRECT UTILIZABILĂ.
Rezultatul utilizării sale îl constituie cele două puncte de proiecţie tegumentară ale axei balama
terminale. în aceste două puncte se aşază tijele corespunzătoare ale unui arc facial de transfer.

17
 Aproximarea pe care o induce totuşi grosimea şi rezilienţa cu limite mari de variaţie fiziologică a
tegumentelor zonei preauriculare, ca şi existenţa a numeroase tipuri de arc facial de transfer cu olive
pentru conductele auditive (care folosesc deci numai criteriul antropometric) fac din utilizarea
arcului facial de înregistrare o situaţie de excepţie.
 De obicei, înregistrarea A.B.T. este o utilizare secundară a unui instrument mai complex: arcul
pantografic (cinematic), destinat înregistrării directe, tridimensionale, a mişcărilor mandibulare.
C. Metoda palpatorie
 Localizarea poziţiei A.B.T. se mai poate face şi prin palpare:
 subiectul deschide larg gura, în timp ce operatorul exercită cu pulpa degetelor arătătoare o uşoară
presiune asupra zonei preauriculare;
 prin deschiderea largă a gurii cei doi condili părăsesc fundul foselor glenoide (deoarece fac
translaţie pe tuberculii articulari), astfel încât operatorul percepe două „depresiuni" în zona
articulară, corespunzătoare zonei posterioare a foselor condiliene.
 Cele două degete se centrează în aceste zone depresibile, după care pacientului i se cere să
închidă gura, apoi să facă mişcări de închidere -deschidere cu amplitudine redusă (20-25 mm).
 Operatorul „simte" deplasarea condililor şi poate localiza cu o marjă de eroare de 1-3 mm poziţia
A.B.T. (Torkildsen, 1971).

Pentru utilizare clinică uzuală determinarea ABT se face prin coroborarea metodei palpatorii cu cea
antropometrică.
TRANSFERUL ABT
Articulatorul este un aparat imaginat pentru reproducerea poziţiilor şi mişcărilor funcţionale ale
mandibulei.
Transferul A.B.T. este necesar pentru a se putea aproxima mai bine mişcările mandibulei.
Toate aceste mişcări au o componentă de rotaţie, iar orice rotaţie este descrisă din punct de vedere
geometric de doi parametri: centrul de rotaţie şi raza mişcării.
Pentru transferarea înregistrării axei balama terminale pe articulator se foloseşte un dispozitiv numit
arc facial de transfer, specific fiecărui tip de articulator, ele se comercializează de obicei împreună.
Ceea ce urmăreşte operaţia de transfer este menţinerea riguros exactă, la articulator, a raportului
dintre A.B.T. şi elementele fixe ale craniului; articulatorul nu are astfel de elemente cu excepţia
modelului dinţilor arcadei maxilare şi a reperului pentru planul infraorbital (numai la unele tipuri de
articulatoare).
 în concluzie arcul de transfer asigură de fapt acelaşi raport geometric dintre axa balama terminală
şi dinţii arcadei maxilare, la articulator ca şi la pacient; şi deoarece axa balama terminală este fixă la
fiecare articulator, de fapt, ARCUL FACIAL DE TRANSFER permite transferul poziţiei arcadei
maxilare faţă de A.B.T
ARCURILE FACIALE DE TRANSFER
Cinematice (componentă a axiografului), poziţionate pe baza depistării axei balama reale a
pacientului;
Arbitrare - poziţionate pe baza localizării arbitrare a axei balama terminale.
 arcuri cu fixare auriculară
 arcuri cu fixare facială pretragiană.
Arcul facial de transfer este compus din 3 elemente constante, mobile – 2 tije corespunzătoare axei
balama şi o piesă care se aplică intraoral de forma unei arcade maxilare cu o prelungire extraorală
(„furculiţă") şi, inconstant, tija pentru punctul infraorbitar stâng; aceste elemente sunt unite între ele
printr-un cadru identic cu cel de la arcul de determinare, deci tot sub forma literei „U". „Furculiţa"
intraorală se articulează la nivelul cadrului printr-un sistem de prindere mobil. La majoritatea
arcurilor de transfer cu tije pentru axa balama, menţinerea acestor tije pe punctele corespunzătoare
nu se poate face decât de un ajutor ce stă în spatele pacientului; pacientul însuşi nu poate susţine

18
cadrul arcului deoarece nu poate observa dacă reperele axei balama alunecă de pe marcajele
tegumentare.
Dezavantajul reprezentat de obligativitatea unui ajutor la aplicarea arcului de transfer este eliminat
fie prin utilizarea unor elemente de sprijin pe piramida nazală sau pe glabelă, fie prin realizarea
arcurilor faciale cu montare rapidă, la care tijele pentru axa balama sunt înlocuite cu tije care se
termină rotunjit, sub formă de olive, şi se aplică în conductele auditive externe, asigurând astfel
sprijinul posterior al arcului de transfer.
Arcurile faciale cu elemente de sprijin se pot însă îndepărta destul de uşor de la marcajele A.B.T.,
motiv pentru care este recomandabil ca arcurile de precizie (cu repere pentru axa balama terminală)
să fie utilizate numai cu menţinerea de către ajutor (asistentă) a reperelor la nivelul marcajelor
tegumentare.
Arcurile cu montare rapidă aproximează A.B.T., deoarece axa tijelor auriculare nu coincide cu axa
balama terminală, aşezată la 13 mm antero-superior de prima (pe linia tragus - unghiul extern al
ochiului), însă sunt foarte populare din cauza uşurinţei mai mari de aplicare.
Articulatoarele cu astfel de arc facial sunt prevăzute deci cu un reper de axă balama plasat la 13 mm
postero-inferior de axa balama terminală a condililor.
După aşezarea tijelor pentru axa balama pe poziţie (repere tegumentare sau intraauricular) se
imobilizează cu ajutorul şuruburilor „furculiţa" cu indentaţiile dinţilor maxilari şi eventual reperul
infraorbitar.
După fixarea fermă a „furculiţei" şi a reperului infraorbitar, ARCUL DE TRANSFER se poate
îndepărta de la pacient, după care amprenta şi părţile arcului care au intrat în contact cu tegumentele
se spală şi se dezinfectează 10-30 min în soluţie de 1% hipoclorit de Na sau 2% glutaraldehidă.
 în cazul în care articulatorul are distanţa intercondiliană fixă (11 cm), tijele pentru axa balama
terminală de pe arcul facial se reglează la distanţa corespunzătoare de pe articulator care este în
general 13 cm (11 cm între centrele condililor + 2x1 cm, razele sferelor de metal corespunzătoare
condililor).
 în etapa următoare arcul de transfer se fixează cu tijele pentru A.B.T. în lăcaşurile de condil ale
articulatorului, folosind eventual şi reperul pentru punctul infraorbitar stâng.
 în indentaţiile „furculiţei" se aplică modelul arcadei maxilare, poziţie în care se solidarizează de
braţul superior al articulatorului.
Pentru montarea modelului mandibular la braţul inferior al articulatorului nu se utilizează arcul de
transfer, ci o înregistrare a poziţiei R.C.
Accentuăm asupra faptului că în timp ce pentru determinarea şi marcarea axei balama terminale
portamprenta arcului facial se aplică pe arcada mandibulară,
 pentru transferul axei balama terminale portamprenta se aplică pe arcada maxilară iar cele două
instrumente sunt complet diferite !
Deşi R.C. se referă la o poziţie a mandibulei, pentru transferul în articulator al axei balama terminale
se lucrează cu modelul maxilar.
DETERMINAREA, ÎNREGISTRAREA ŞI TRANSFERUL POZIŢIEI R.C. A MANDIBULEI POT
FI FĂCUTE:
 la nivelul condililor (prin intermediul axei balama terminale)
 sau al arcadelor dentare.

19